Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume

Posted in Restituiri by Hopernicus on 11/03/2013

 

 

 

 

Deşi cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile Lupu, pe Maria şi pe Ruxanda, totuşi ele au fost trei. Existenţa acestei de a treia domniţe este confirmată de pictura murală din biserica Goliei. Paul din Alep, care a trăit la curtea acestui Voievod, spune, vorbind, despre picturi: «Lîngă ei (Domnul, Doamna şi domniţele Maria şi Ruxanda) este Ştefan Vodă cu o a treia soră, ambii în haine frumoase şi foarte asemănători.» Deci, nu numai c-a existat, dar Paul din Alep a şi cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor veneţieni către doge vorbesc de ea în numeroase rînduri, încît sîntem chiar în măsură a arăta o parte din viata acestei domniţe, nedreptăţită pînă acum de istorie şi al cărei nume a rămas pîna azi necunoscut.

 

Iarăsi nu încape îndoială că această domniţă a fost cea mai mare dintre fetele Domnului, fiindcă pe dînsa a căutat întîi s-o mărite Vasile Voda, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd, după vîrstă. Că baiul Trevisanio o numeşte, într-unul din rapoartele sale, «una figliola seconda genita» nu înseamnă, cum spune Papadopol-Calimach, că era «a doua fată», ci mai curînd «al doilea copil» al lui Vasile Lupu cu Doamna Tudosca, deoarece copilul cel dintîi fusese un fiu, Ion.

 

În anul 1641 această domniţă trebuie să fi avut vreo 18-19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei vitregă, circaziana Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase a doua oară, Vasile Lupu îşi puse de gînd să-şi mărite fata mai mare. Şi văzînd interesele lui înainte de toate, o propuse lui Antonio Grillo, dragomanul baiului veneţian la Constantinopol, pentru fiul acestuia, Ambrosio. Încuscrirea Domnului Moldovei cu dragomanul veneţian prezenta două avantagii: acel de-a se lega mai de aproape cu un om care avea mare influenţă la Poartă, şi al doilea de-a se alia cu o familie de vechi patricieni genovezi, ceea ce ar fi dat neamului Albanezului o strălucire, care nu-i putea fi decît de folos, mai ales la Stambul şi printre vecini.  În adevăr, familia Grillo, care data din secolul al XlII-lea, numărase un ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un savant călugar benedictin, fondatorul Academiei Umoriştilor din Roma (Angelo Grillo, cca… 1600) şi acum pe Antonio, influentul dragoman veneţian de la Poartă.

 

Aşadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre agenţii lui la Stambul posibilitatea acestei căsătorii, care, către toamnă, fu hotărîtă. În martie 1642, el trimise la Poartă pe nepotul medicului său italian Scocardi, pentru a pune toate la cale în vederea căsătoriei şi a hotărî ziua nunţii. În august acelaşi an, soseau în Stambul boierii lui Vodă pentru a conduce pe Ambrosio Grillo la Iaşi. Nunta domniţei trebuie deci să fi avut loc în toamna anului 1642.

 

De la început vedem pe ginerele Domnului devenindu-i un fel de consilier intim, care face legătura între socru-sau, Voievodul, şi tatăl său, dragomanul. Această asiduă legatură avea un scop: de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru a-i scoate domnia, veşnica dorinţă a neastîmpăratului Domn al Moldovei. Duşmănia aceasta a Domnilor români şi sforile ce se trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali ai tragicomediei ce se juca. În chiar primăvara anului 1643, abia 6 luni după nunta domniţei, baiul veneţian scria dogelui că Antonio Grillo se căia de înrudirea lui cu Domnul Moldovei şi că-i era frică pentru viaţa fiului său. Doi ani mai tîrziu, în 1645, nora lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăşi la Constantinopol «pentru afacerile şi complicaţiunile politice ale tatălui său». De mirare este că o femeie atît de energică şi singura dintre fetele noastre de Domni, pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică, să nu fi fost pomenită de cronicari şi să nu-i cunoaştem nici măcar numele. Afară dacă baiul veneţian n-o fi confundat, în raportul său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniţă a lui Vasile Lupu, Ruxanda, care la aceeaşi epoca fu trimisă de tatăl ei zălog la Constantinopol.

 

 

Nu numai în politică, dar mai ales în situaţia acestei familii italiene faţă de Poartă, afacerile erau în adevar «foarte complicate». Căci în 1645 se declarase razboiul între republica Veneţiei şi Imperiul Otoman pentru posesiunea insulei Creta; iar un an mai tîrziu, în 1646, Veneţia şi papa proiectaseră un fel de cruciadă a Europei Centrale şi Orientale împotriva semilunei, în fruntea căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei Voievozi de la noi: al Transilvaniei, al Munteniei sau al Moldovei. Ambiţios cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanţului, Vasile Lupu nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. În ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo despre aceste planuri politice, iar în iunie aceluaşi an îl vestea că «la toamnă se vor vedea lucruri mari».

 

În atare condiţiuni, Antonio Grillo devenise de două ori suspectat de Poarta, întîi ca dragoman al republicii Veneţiei şi al doilea ca cuscru al Domnului Moldovei.

 

O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu îngroaşă lucrurile pînă la producerea unei catastrofe. Luînd cunoştinţă de planurile politice ale Voievodului pe care-1 servea, acest secretar, revoltat, începu să strige sus şi tare că va denunţa Porţii tainicele legături ale lui Vodă cu duşmanii sultanului, precum şi pe complicii acestuia, ginerele şi cuscrul Domnului. Inimos, dar nedibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar Curtea Domneasca din Iaşi, cu pumnalul ridicat asupra lui Ambrosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din ţară şi, ciudată întîmplare, pe drum între Iaşi şi Stambul, turcul muri. Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Voda i-a omorît barbatul. Şi se apucă să facă o plîngere către vizir, aratînd pricina acestui asasinat, legaturile Domnului Moldovei cu străinii şi amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.

 

Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost prost, sau că nu se pricepea în a trage sforile politice. Mai cu vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe potentaţii Portii îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase, apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui Poloniei. Şi iarăşi nu se poate imputa turcilor că erau oameni deştepti, sau că nu erau lacomi la bani. L-au crezut pe Voievodul Moldovei şi au rămas supăraţi pe dragomanul Veneţiei.

 

Însă Vasile Lupu, pentru a ieşi din orice prepus faţă de Poartă, hotărî să se desfacă de această încuscrire, care devenea nu numai supărătoare, dar şi primejdioasă.

 

În chiar vara anului 1646 se vorbea că Domnul Moldovei vrea să-şi izgonească ginerele, iar în mai 1648 îl şi băgă la închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se rezolvară de la sine. Războiul turco-veneţian, fiind mai aprins ca oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la Hîrsari cu toţi oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo sugrumat.

 

În urma acestei catastrofe familiale, fata lui Vasile Lupu plecă cu bărbatul ei la Constantinopol pentru a asista la înmormîntarca socrului, însă ajunsă acolo, de grija poate de ce i s-ar întîmpla, Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate stăruinţele pentru a o hotarî să se despartă de soţul ei. Apoi, cu mari greutăţi, căci turcii voiau să reţină fata la Stambul ca o chezăşie a credinţei Voievodului, el reuşi totuşi să şi-o aduca din nou la Iaşi, măritînd-o a doua oară cu un nobil polonez, Koniespolcki.

 

De atunci pierdem şi urmele acestei domniţe. Ştim numai de acest al doilea soţ al ei că era unul din marii boieri ai Poloniei, ofiţer tînăr, inimos şi nepriceput, pe care Bogdan Hmielniţki îl numea «puştiul» şi care, de cîte ori mergea la război, se purta ca un viteaz, dar pierdea bătălia.

 

 

Din vol. Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, pg.219-221

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume

În calitate de co-creatori – Apel umanitar!

Posted in Apel umanitar by Hopernicus on 10/03/2013

Veniti, daca suntem prieteni!

Vă mărturisesc sincer că am nevoie de artişti, de creatori, de cei care aduc bucurie inimii.
Ştiţi bine că am încercat întotdeauna să promovez viaţa cultural-artistică.
Acum vreau mai mult de atât.
Aş dori pentru mine şi pentru voi să fim o clipă, o oră sau/şi o zi, părtaşii „Coloanei infinitului” şi să lăsăm continuitate operei, alăturându-ne frumosului în calitate de co-creatori.
Este simplu; am două mii de prieteni şi cu majoritatea mă cunosc personal. Dacă fiecare dintre dumneavoastră se opreşte 5 minute la poştă sau la bancă poate deveni un nume pe „Coloana infinitului”.

George Geacăr este diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a face un transplant!
Îl putem sprijini, dragi prieteni, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:

 

RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

 

 

 

Puteţi trimite bani şi prin reţeaua ” Western Union” pe numele GEACĂR IOANA, Târgovişte

tel. mobil: 072713965

email: ioanageacar@yahoo.com

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr vrea să scriem povestea mai departe, împreună. Să stăm, aşadar, alături de el în istoria literaturii contemporane!
Astept semnele voastre atat aici, pe pagina principala, cat si in mesaj privat!
Va multumesc!

Cristi Iordache.

https://www.smore.com/sfpf-my-smore-flyer?embed=1

Comentariile sunt închise pentru În calitate de co-creatori – Apel umanitar!

Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”

Posted in Arta teatrală by Hopernicus on 10/03/2013

Anunţăm deschiderea reţelei 1cklick4drama

 

http://1click4drama.ning.com/

 

Aceasta retea se doreste a fi de folos atat creatorilor de teatru, pornind de la cei ce-l scriu pana la cei de pe scena, cat si spectatorilor. Se pot posta: texte proprii, piese de teatru in intregime sau fragmente, cat si fragmente din piese de teatru ale altor autori, conditia fiind respectarea legii copyright-ului; evenimente teatrale:premiere, anunturi ale spectacolelor in curs, lansare de carte, aniversari; fotografii, video din spectacole. Programul este dezvoltat sub licenta „Republica artelor”.

 

 

„V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curînd veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse.

Cu el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!”

 

(Ienăchiţă Văcărescu)
https://www.smore.com/y76w-v-a-tept-m?embed=1

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”

Ce bine, Doamne…

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/03/2013

Ce bine, Doamne, ca acum,

inainte de adincul iernii,

mi-e casa locuita.

Chiar incepusem sa ma tem

de aripa taind adinc in carne,

de simburii amari,

de-nvolburatele, tropotitoarele

vorbe prea mari.

Nu de singuratate-mi era teama,

ci de-a fi uitat ce-i absenta,

de-a fi plecat prea departe,

de-a nu-mi fi dat seama.

E-adevarat, e-un oaspete ciudat,

nu i-am vazut bine fata,

nu stiu cind i-am deschis usa

sau cind a pasit pragul,

nu stiu de ce talpile-i singereaza

si de ce se rupe lumina,

tremurind in raza,

curgindu-i pe trup.

Ascult doar, vast, ecoul pasilor,

cazind sub bolti,

lovindu-se de portrete,

oprindu-se uneori, indelung,

pina tacerea vibreaza,

inalt.

Priveste ceva.Nu stiu ce, sau pe cine.

Inghet o clipa.De teama. De speranta.

Apoi ma ridica tacerea,ma-neaca

si ma poarta,

ca o apa curata.

 

Monica Broosautor Monica Broos

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ce bine, Doamne…

R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Posted in Arte by Hopernicus on 10/03/2013

 

 
Muzeul evreiesc din Berlin prezintă o mare expoziţie (cu numele  Obsessions)
dedicată operelor pictorului Ronald Brooks Kitaj , prima organizată după decesul artistului în anul 2007.
Kitaj, artist american, este considerat alături de prietenii săi David Hockney şi Lucian Freud printre cei mai semnificativi pioneri ai picturii figurative. Azi este catalogat ca un mare neconformist, cercetător al problemelor centrale ale secolului XX.
 R.B. Kitaj s-a născut în Cleveland, Ohio într-o familie cu vederi de stânga. Mama sa Jeanne era profesoară, fata unor evrei ruşi iar al doilea soţ al mamei, chimistul Walter Kitaj a emigrat din Vienna în Statele Unite ca să evite persecuţiile naziste la care era supus. La 17 ani tânărul Kitaj intra în marina  comercială. Lucra pe o navă norvegiană, dar după puţin timp se înrolează în studii de artă la New York, urmate de clase de pictură luate în Vienna, Oxford şi Londra. Din 1957 se mută şi lucrează  la Londra în Marea Britanie. În munca sa R.B. Kitaj încearcă să definească identitatea artistului în epoca modernă. Duce o obsesivă luptă cu „evreeismul” său în contextul lecturilor din Franz Kafka, Sigmund Freud, Walter Benjamin,  persoane care îi devin model şi catalizează conceptul de „Artă evreiască”, miezul ei fiind  experienţa existenţei în Diaspora. Artistul produce ilustraţii pentru aforismele şi „Castelul” lui Kafka, dar şi o serie de portrete rapid executate pentru Karl Kraus, Paul Celan, Leon Trotsky şi Ludwig Wittgenstein.  Pentru R.B. Kitaj arta este un mediu emoţional şi intelectual, perpetuu explorat. Devine un avid colecţionar de cărţi, cercetează istoria şi literatura,  personajele preferate căpătând spaţiu în picturile lui. Picturile devin puternice , violent colorate, ele conţin aspectele triviale ale vieţii dar şi concrete referinţe filosofice .
Găsim la el aluzii la politică, arte, morală. Literatură şi lumea evreiască, toate sunt mixate pe pânză , amintind colajele de la începutul secolului XX. Prima sa expoziţie solo a fost deschisă  la Marlborough New London Gallery în 1963, având titlul ” Picturi  comentate, Picturi fără comentariu” cu texte încastrate în tablourile prezentate. Expoziţia îl plasează printre cei mai versatili desenatori ai epocii. Este mereu comparat cu Manet, Degas sau Ingres pentru virtuozitatea şi forţa desenelor sale. Dar desenele sale sunt mult mai complexe decât la predecesori, liniile sale construiesc montaje agitate, peisajele sunt dispersate şi dezorientate, uneori plasate în imposibile tridimensionale construcţii,  formele umane  se pliază exagerat ca să îşi fac loc în spaţiul pictural . Adesea tensiunea este produsă de un neaşteptat străin plasat într-o situaţie istorică cunoscută. Picturile sale sunt suprarealiste, misterioase, frumoase şi uluitoare. Paleta deschisă ne aminteşte de Max Beckmann , corpurile spaţiale amintesc de tehnica folosită de Francis Bacon sau Frank Auerbach.
   
 
O capodoperă numită ” Toamna în Centrul Parisului (1972)”  ni-l arata pe amicul său, filosoful Walter Benjamin fiind simultan obiectul şi orchestratorul unei nebunii în care progresul istoric se detaşează cu nervozitate de arhitectura urbană pe care o cunoaştem. Teatrul scenei este celebra cafenea Les Deux Magots, admirată de Kitaj care frecventa cafenele intelectuale unde întâlnea emigranţi cu care se simţea familiar. Benjamin, cronicar al unei lumi fărâmiţate  stârnea în artist starea de permanentă exilare. Benjamin se sinucide în 1940, dupa ce eşuase o evadare din Franţa ocupată.
O a doua retrospectivă (1994) la Galeria Tate produce reacţii negative. Presa britanică îl atacă sălbatec numindu-l un impostor preţios care lezează artă. Kitaj se simte atins personal de accesată critică, denunţând  antiintelectualismul şi antisemitismul care alimentau acest vitriol.
A doua soţie a pictorului Sandra Fisher moare în 1994 în urma unui colaps cerebral, puţin după închiderea expoziţiei de la Tate. Kitaj acuză presa britanică pentru moartea soţiei sale declarând: „Au ţintit în mine, dar au nimerit-o pe Sandra, în locul meu”.
 Kitaj a fost puţin apreciat în America până în anul 1995 când  expoziţia deschisă la galeria Tate soseşte mai întâi la MOMA în NY şi apoi la Muzeul de Artă din Los Angeles . Critica vremii ripostează denunţând arta Americană că fiind provincială şi nedeschisă celor din afară. Expoziţia lui Kitaj demonstrează talentul excepţional al artistului care combina o exaltată uşurinţă a desenului şi a compoziţiei, puternic afectate de spiritul istoriei.  Se reîntoarce în USA în 1997 ca să se stabilească la Los Angeles lângă primul său fiu.
Kitaj se simte atras de texte biblice pe care le prelucrează şi foloseşte în tablourile sale. Multe lucrări care au fost stocate într-o arhiva personală aflată la Los Angeles în ” Sudioul Galben”, sunt azi expuse la expoziţia „Obsessions” din Berlin. Retrospectiva a fost posibilă prin aportul muzeului MOMA, galeria Tate din Londra, şi colecţia Thyssen-Bornemisza din Madrid. Peste 130 lucrări sunt expuse, picturi, desene, studii şi litografii. Vizitatorul este întâmpinat de pictura “Roza Luxemburg” care precede 10 săli de expoziţie din spectaculosul muzeu proiectat de arhitectul Daniel Libeskind. Curatorul expoziţiei Kitaj este Eckhart Gillen care reuşeşte să ne arate un mare pictor radical evreu dar şi un maestru al artei internaţionale.
 Spre deosebire de alţi pictori care se întrebau care este scopul artei,  Kitaj nu se simte atras de aceste inspecţii ale moralei ci se simte înlănţuit de scopul artistului în conştiinţa prezentului . El sesizează marile cotituri ale istoriei: trezirea Fascismului, Holocaustul , asasinarea preşedintelui Kennedy.. evenimente pe care le alambichează în pânze, pictând peisaje sau scene în care individul este o parte a unui mare marasm politic. Personajele sale sunt dramatic executate, de parcă ar fura un sărut, sau pe cale să comită o crimă, la o execuţie, ele mor sau dansează. Se lăsă surprinse în flagrant delict , niciodată nu sunt singure, şi după cum observă Walter Benjamin, ele nu au interior nici exterior ci sunt o continuă prezenţă a acţiunilor umane scrise în cartea vieţii, larg deschisă pentru ochii altora. Pictorul se simte afectat de perceptul ebraic de a nu picta chipuri. Ba chiar îndrăzneşte să admire picturi religioase făcute de maeştrii italieni. Ca să compenseze ofensa, Kitaj învaţă Kabala direct din studii din secolul XIV, ca de exemplu opera cabalistului spaniol Ramon Lull care sistematiza întregul univers. Spre sfârşitul vieţii influenţele evreismului devine şi mai pregnante. În 1989 Kitaj publică ” Primul manifest Diasporic” în care îşi analizează înstrăinarea şi influenţa rătăcirilor sale în pictură. În această carte găsim remarca: ” Diasporistul trăieşte şi pictează în două sau mai multe societăţi simultan. Şi nu numai evreii sunt diasporişti” . Anticipând critica Kitaj scrie despre arta Diasporică – poate fi inconsistentă uneori aşa cum viaţa în Diaspora este tensionată şi inconsistentă. Diasporism înseamnă să trăieşti între culturi şi naţiuni, fără să aparţii cuiva, dar năzuind la tradiţii şi spiritul acestor popoare. Arta Iudaică în vederea lui Kitaj are graniţele neclare, slab definite, aminteşte de un mozaic. Expoziţia din Berlin este axată pe ” obsesiile ” lui Kitaj astfel formulate: ” romantismul meu , lipsa de experienţă , nevroza mea, războiul meu, plăcerile mele, dorinţa de moarte.” 
Cu  ocazia expoziţiei din Los Angeles Kitaj scria: „Mi se pare un concept original să tratezi arta ca fiind anihilatoarea disperării şi o ficţiune care susţine nemurirea dragostei”. El se referea aici la pictură sa ” Sculptorul” în care un bărbat văduvit de soţie îi ciopleşte un grandios monument care să i-o amintească şi să-i salveze căsnicia ruinată. Exact această viziune a „dragostei nemuritoare” este simbolul dragostei lui Kitaj ptentru lume.  Ficţiunile sale pe pânza sau  pe carton denotă insaturabila sa atracţie pentru corpuri, piele şi oase, feţe, contactul dintre trupuri. Arta sa este tactilă, dusă la extrem. Contactul său cu mediul poate fi dur şi obsesiv până la uzarea cartonului, alteori delicat şi transparent ca un voal subţire peste sânii modelului. Kitaj este adeptul  unei opuse fizicalitate a lumii. Am putea defini arta lui ca fiind impresia unei lumi provocative, făcută din carne şi durere. Înspăimântătoare, pentru că diferit de Goya în somnul raţiunii, Kitaj descoperă monştrii. Violenţa  şi crimele Holocaustului reprezintă evenimentul major al istoriei europene. Ca să combată violenţa artistul conferă vina tragediei nu naţiunilor sau armatelor combatante ci indivizilor care poartă responsabilitatea actelor lor. Kitaj asociază acestor acte cruzime şi o brutală sexualitate.
Într-un autoportret celebru („Self-Portrait as a Woman -1984”),  Kitaj apare ca nud de femeie 3/4 văzut din spate, dar faţa este cea a pictorului. Femeia este  Hedwig Bacher o austriacă denunţată că s-a culcat cu un evreu . Descoperită de nazişti femeia este forţată să defileze fără haine prin străzile Vienei. Înlocuind faţa femeii cu a sa, Kitaj asumă empatie şi solidaritate cu femeia înjosită.  Putem considera translaţia sa fizică ca un act profund de sexualitate intelectuală.
Deşi un rebel inovator, Kitaj rămâne modernist şi un expresionist înfocat. El însuşi declara că modernismul său provine de la Ezra Pound şi T.S. Eliot care l-au influenţat în perioada studiilor sale de artă. Compulsiv, Kitaj scormoneşte în istoria artei căutând răspunsuri la marea enigma a secolului său în care forţele anihilării şi ale morţii depăşesc viaţa şi creaţia elogiate de predecesori.  Monumentalismul său este împrumutat de la maeştrii Gericault, Poussin, Ingres. Un puternic tablou este ” Refugiaţii 1983-84″,  călători care privesc prin fereastra trenului la un spălăcit peisaj nefinisat , incert şi ameninţător,  vestitor al celor ce vor urma.
Ca şi tabloul ” Evreul etc ” înţelegem că toţi suntem nişte exilaţi, obligaţi la o migraţie a destinului nostru şi el nefinisat, monocromatic, aşa cum apare în Evreul etc. Împotriva Diasporei,  a enormităţii Holocaustului Kitaj  plasează afinităţile umanistice, valorile esenţiale ca prietenia sau familia plasate în centrul pierderii şi al ororilor. În vizunea sa salvarea vine de la cei care în ciuda violenţei şi a resemnării continua să scrie , să picteze, să afirme viaţa şi să denunţe răul cu loialitate şi  dedicaţie condiţiei umane. 
autor  Adrian Grauenfels
2013

Comentariile sunt închise pentru R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Gata!

Posted in Articole by Hopernicus on 10/03/2013

Gata!

 

S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate  ale unor  veleitari care râvnesc doar la  prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! – care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Gata!

Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

 

Încă din adolescenţa petrecută la Brăila, Camelia Iuliana Radu a fost atrasă de avangardismul artistic, toate cărţile publicate, constituind tot atâtea experimente literare. Stabilindu-se în Ploieşti, a publicat până în prezent două volume de proză scurtă,  unul de eseuri de specialitate (decurgând din profesiunea de pshihog a scriitoarei), unul în care valorizează legendele dacice şi patru volume de versuri.

Când am accesat pe facebook fişierul Cameliei Iuliana Radu, ecranul s-a colorat în portocaliu, întrucât autoarea tocmai îşi publicase poeziile din volumul Tangerine Tango (Ed. Singur, Târgovişte, 2012)

Tangerine desemnează o nuanţă de portocaliu, „energizantă şi elegantă”, aleasă de Institutul Pantone drept culoarea definitorie pentru moda anului  2012 – ne dezvăluie autoarea într-un interviu realizat de Călin Derzelea (rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013), afirmând că în volumul de versuri menţionat: „Cititorul va descoperi o lume decorativă, senzuală şi profundă.”

Constantin P. Popescu, în recenzia bine aplicată acestei cărţi (Camelia Iuliana Radu, „Tangerine Tangou” ed. Singur, 2012 -rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013) subliniază că  placheta, scrisă în vers liber, constituie o excepţie de la regula impusă de colecţia „Întoarcerea poetului risipitor”, coordonată de poetul Ştefan Doru Dăncuş la Târgovişte, care îşi propune publicarea autorilor de versificaţie clasică (ritm şi rimă). Totodată, criticul afirmă că unele capitole ale cărţii fac trimitere disimulată la moda vestimentară, iar locurile exotice (Tibet, Japonia, India, Africa) includ conotaţii spirituale: „Titlurile celor cinci părţi – Tendinţe, Atelier pentru design interior, Haute couture, Prêt-á-porter şi Colecţii de toamnă – sunt adevărate simboluri în conţinut, un fel de fină ironie adresată lumii actuale, căreia Camelia Iuliana Radu preferă să-i dezvăluie chipul ascuns în iluzie, cu toate riscurile bucuriile şi durerile unei astfel d eîntreprinderi. Este minunată împletirea de detaşare şi implicare în acelaşi timp, de regăsire şi abandonare perpetuă, ca forme de trezie a conştiinţei prin arta poetică”

Ce ar mai fi de spus?

Chiar dacă volumul este scris în vers liber, el poate fi încadrat în tematica „întoarcerii poetului risipitor” întrucât autoarea se reorientează, dincolo de latura experimentală, spre temele majore ale liricii dintotdeauna: dragoste, viaţă, moarte.

Istoric, utilizarea culorilor în poezie, s-a datorat simboliştilor pentru care culorile, sunetele şi ritmurile „se-ngână şi-şi răspund”.

Ca psiholog, poeta cunoaşte foarte bine importanţa culorilor în influenţarea stărilor sufleteşti. În aceste sens, trebuie observat că oranjul reprezintă o combinaţie între roşul exaltant şi galbenul astringent. După părerea mea, alegerea nuanţei tangerin pentru transmiterea stărilor emoţionale include  şi o motivaţie inconştientă, culoarea rezonând cu temperamentul sanguin al autoarei.

În primul rând, culorile se leagă de ambient, pereţii unei încăperi, zugrăviţi în diferite nuanţe, induc diverse stări sufleteşti: albastrul transmite senzaţia de rece, negrul sugerează extincţia, albul, puritatea, verdele liniştea naturii, roşul agită sângele.

Dar şi forma încăperii joacă un rol important. În cartea mea, Brâncuşi, reveriile materiei, aflată în curs de apariţie, susţin că dacă am locui într-o încăpere de formă ovoidală, am resimţi liniştea pântecelui matern, iar înt-un turn vertical, spiritul ar fi incitat spre scormonirea transcendentului.

Camelia Iuliana Radu ataşează culorile vestimentaţiei (imaginare) care este cea mai apropiată trupului şi sufletului nostru. Veşmintele menţionate nu sunt decât momente/evenimente reale sau virtuale ale existenţei noatre pasagere: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le portivim/ (…)/ luăm la întâmplare câte o haină/ nici nu are eticheta scoasă şi e deja veche.”  (Umeraşe pentru haine) Viaţa devine un imens şifonier în care ne camuflăm măştile singurătăţii.

Portocaliul, ales de Camelia Radu pentru transmiterea trăirilor lirice, vrea să contrabalanseze albastrul-violet-îngheţat al vieţii cotidiene.  El apare întotdeauna însoţit de roşul aprins al arderii de tot a sufletului extaziat de dragoste,  frumos şi de mai bine: „Vânt oranj-roşiatic/ Tangerine tangoo/ culoare cu privirea dreaptă/ (…) / În paşiştea de foc a iluziei tale/ prinde-mă/ vorbeşte-mi/ visează-mă!” (Invocaţie) Exemplele ar putea continua în număr mare. Trebuie să mai invocăm simbolul regenerator al focului, prezent în fructele pasiunii din poezia Definiţie.

Culoarea aceasta, legată de fructe oarecum exotice (portocale, mandarine), de Lună sau de absenţa ei, este în ton cu spiritualităţile introspective orientale tibetane, japoneze, idiene şi coboară prin inconştientul colectiv spre o nouă geneză, purificatoare de această dată, a mitului biblic al păcatului originar: „Mi-e dor de mere,/ de frageda ispită în care vitorul încape tot.// Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care / mişcarea gurii mă năştea.// M-aş ridica încet dintre cuvinte/ – prea multe ca să spună tot/ şi pe genunchii încă uzi de miezul proaspăt,/ te-aş aduna, te-aş îngropa adânc/ în carnea răcoroasă de început.” (Eva nouă)

Ca într-un tablou de Mark Chagal, poeta zboară pe deasupra oraşului admirând spectacolul lumii, detaşarea fiind doar aparentă, întrucât poeta trăieşte totul în iubire de semeni: „ Inima îmi bătea ca o portocală rostogolită” suferind pentru destinul lor muritor. Lacrima este aproape.

Poeta lucidă se autoamăgeşte cu iluzia salvatoare a poeziei: „Mi-ar trebui un vis/ pe care să îl frământ până transpiră,/ mi-ar trebui o minciună, opozabilă, nestingherită,/ în care să îngrop motive, explicaţii şi trudă,/ ceva, în care să încapă micile fleacuri -/ ziua de ieri, imagini fluctuante, toate acele cuvinte/ pe care tu le topeşti diafan ţntr-un singur contut,/ aş face priză cu viitorul nepăzit/ aş uita să repet.” (Povestiri despre Lună, când nu este acasă)

Timpul însă ne înghite devorator: „Vom cădea dintr-o gură hulpavă în alta,/ vom răstălmăci lumea/ făcând-o dumnezeul miresmelor/ sau ochiul contabil care pregăteşte/ un alt sezon.” (Tot ce aş vrea să văd)

Coceptual, volumul Tangerine tangou reprezintă un experiment literar de transmitere a sentimentelor prin intermediul culorilor. Stilstic, culorile, metaforele, ritmurile interioare se împletesc rezonant. Poemele sunt cuprinse de febrilitatea modernă specifică autoarei. Îmi imaginez că ele sunt nişte portocale aprinse de sentimentul iubirii, împrăştiate în zăpada mocirloasă a vieţii searbede, cotidiene.

Acum, după ce am scris recenzia, o transmit Cameliei Radu pe facebook. Deschid fişierul şi ecranul calculatorului se colorează oranj.

 

LucianGruiaautor   Lucian Gruia

Comentariile sunt închise pentru Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă

Amintire

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.

Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat.  Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor  istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Amintire

Lume

Posted in Studii by Hopernicus on 16/02/2013

Bătea un vânt subţire, duşmănos, se învolburau aprig palele şi te apucau pe negândite, ca să te lase în clipa următoare răvăşit şi zgribulit. Cerul apăsa firea şi te ducea cu gândul la un adăpost cald, primitor. Era destul motiv ca neguţătorii de ocazii să se adune greu în dimineaaţa aceasta. Puţini apăruseră de cum mijise de ziuă, ceilalţi veneau agale, cu un umăr înainte, tăind vântul. Veneau la intervale rare, şi se vedea pe ei că furaseră câteva clipe dulci din somnul de dimineaţă. Se aşezau unii lângă alţii, după prietenii mai vechi, dar şi îngăduitori cu noii veniţi: oameni stângaci, rătăciţi, căutând să înţeleagă regula locului, învârtindu-se hăbăuci, căutând să-şi ascundă nerăbdarea şi speranţale ntr-un câştig frumos. Fiecare aşeza la picioare ce găsise de cuviinţă: un ziar, un sac de polietilenă, o muşama veche, ba erau unii care desfăşurau o coală albă de hârtie, pe care-o fixau la colţuri, cu pietre adunate din jur. Căutau să se strângă unii în alţii ca să-şi ţină paravan, să se apere de firele subţiri ale vântului care-ţi pătrundeau până în măduva oaselor. Mulţimea de negustori desenase o aşezare, aşa cum se adunau unul lângă celălalt; o aşezare cu uliţi şerpuite pe tot maidanul în care se ţinea iarmarocul. Era o aşezare care se ticluia după interesul fiecăruia, tot românul ţinând să-şi asigure loc mai cu vad, mai în picioarele celor ce vor veni. Cei vechi erau plini de şiretenie şi de viclenii, aveau năravuri moştenite de la înaintaşi, însuşite temeinic, păstrate cu sfinţenie şi taină de la cei care puseseră la cale această negustorie.

Domnul Gaston Bachelard, dacă ar fi trecut prin acest loc, poate că ar fi observat şiretlicurile cu spiritul său acuţit, şi ar fi notat în carnetele sale: „Şi totuşi, în comparaţie cu empirismul pur, pozitivismul apare cel puţin ca păzitorul ierarhiei legilor. El îşi ia dreptul de la a îndepărta aproximaţiile fine, detaliile, varietăţile. Dar această ierarhie a legilor nu are valoare de organizare a necesităţilor clar înţelese de raţionalism. Ba mai mult, bazându-se pe judecăţi de utilitate, pozitivismul este deja aproape să încline spre pragmatism, spre această puzderie de reţete care este empirismul.” [1]

Acuma este foarte adevărat, stimate cititor, că două temeinice îndoieli mă încearcă. Una ar fi că, nu ştiu, zău, dacă vreo unul dintre negustorii din iarmaroc ar fi auzit cumva de Domnul Gaston Bachelard, şi de gândirea sa plină de ascunzişuri. Şi, a doua ar fi că, este greu de crezut că Domnul Gaston Bachelard ar fi rezistat mai mult de un ceas în bătaia vântului acesta tăios, mutându-se de pe un picior pe altul în aşteptarea clienţilor. Aşa că se prea poate că neştiiţa negustorilor din iarmaroc să fie îndreptăţită, la urma urmei.

Să ne uităm, de pildă, la uncheşul acesta aciuat într-un colţ, apărat de unghiul pe care-l face gardul metalic. E subţirel, uncheşul, are o pereche de pantaloni din postav gros, care se termină prinşi în colţunii de lână, iviţi din bocanci. Un cojocel de oaie, alb, cu oarece broderii de piele pe piepţi îl apără de vântul ticălos. Cuşma a dat-o pe spate şi-un smoc de păr rar flutură subţiratic. E cam asudat, moşneagul, şi i-a cam ajus negustoria la os. S-a sculat pe la trei, şi-a venit în târg să vândă un drac de capră. E adevărat că ar fi trebuită să meargă la câteva sute de metri mai încolo; unde se vând animale. Dar acolo se cere gloabă, şi el nu se îndură, aşa că s-a aciuat în colţul acesta, nădăjduind în bunul Dumnezeu şi-n Măicuţa Precista. Dimonul de capră nu stă locului şi, ba smuceste de sfoara, pe care uncheşul a înfăşurat-o strâns pe pumn, ba seceră cu cornele şi behăie de ţi se rupe sufletul. Privind la bătrân, Aristotel ar fi afirmat: „În genere se poate pune şi întrebarea: De ce, în afară de Obiectele sensibile şi cele intermediare, trebuie să căutăm şi un alt element, rol pe care noi, platonicienii, îl atribuim ideilor.[2]  Întrebarea aceasta l-ar fi umplut de năduf pe bătrânul ţăran, care a plecat la vânzarea asta doar de gura babei, n-a fost de loc ideea lui.  El, tot caută să se lămurească, ce i-o fi trebuind, muierii, să-şi facă grilaj de fier la locul de veci? De când se ştia, la morminte văzuse ţărâna greblată acătării, lumânări şi candelă, straturi de flori, ba, şi-o tufă vie de liliac. Şi, de ce nu?, o fotografie a răposatului pe cruce. Dar, grilajul de fier e  tichie de mărgăritar, zău că da! Numai că de gura femeii nu scapi, şi uncheşul, pornise cu noaptea-n cap să vândă capra. Că vorba ceea: „Dacă am obţinut conceptul nostru de datorie de până acum din folosirea comună a raţiunii noastre practice, nu trebuie să conchidem de aici în nici un caz că l-am fi considerat ca un concept empiric. Dimpotrivă, dacă observăm experienţa despre comportarea oamenilor, întâlnim multe, şi cum admitem noi înşine, îndreptăţite plângeri că, în ce priveşte simţământul de a acţiona din pură datorie, nu se pot cita exemple sigure că, deşi multe acţiuni sunt conforme celor ce porunceşte datoria, totuşi este totdeaua îndoielnic, dacă ele au loc într-adevăr din datorie şi dacă deci au o valoare morală.[3]

După ce s-ar fi scărpinat îndelung în moalele capului, bătrânul ar fi căzut de acord până la urmă cu acest lucru, deşi avea o oarecare bătaie de cap cu cuvintele acelea meşteşugite, folosite de Domnul Immanuel Kant, parcă în ciuda firii. Pe el, însă, acuma, în momentul de faţă, îl trecuse os prin os, şi unde mai pui, că de la atâta smucitura, sfoara îi intra în carne adânc şi simţea durerea până sub lingurică. Silueta moşneagului se făcea parcă şi mai subţirică, sub valurile unei muzici ciudate, orăcăitoare ce venea de undeva de prin mijlocul aşezării. O postată mai lărguţă, era păzită cu  străşnicie de un tip încă tânăr, cu o faţă rotundă, rotundă, şi obrajii bucălaţi, în totală armonie cu rotunjimile generoase ale trupului nu prea înalt. Neprietenii omului spun obrajilor săi: fălci, ceea ce – să ne fie permis – nu se cade. Mai ales datorită pielii foarte fragede a respectivilor obraji, încât pare aproape transparentă. Nefiresc de transparentă. Parcă ar fi a unui nou născut pielea obrajilor, senzaţie subliniată generos de nasul scurt şi cârn, cu vârful foarte ascuţit şi roşu. Roşeaţa se datorează, în parte vântului, dar şi butelcuţei metalice care are adăpost într-un buzunar de la piept. Ochii tribil de albaştri ai omului, nu au astâmpăr o clipă şi priveghează atenţi avutul răspândit la picioarele încălţate cu o pereche de pantofi sport: Adidas. Bineînţeles că sunt nişte falsuri, pantofii, dar cine stă să analizeze diferenţa, în forfota iarmarocului. Printre cunoscuţi i se spune Geambaşul, dar să nu vă gândiţi nici o clipă la cai. Omul nostru vinde muzică felurită, filme şi tot felul de sisteme muzicale. Marfa se află în nişte cutii de carton, aşezate direct pe pământ. El însuşi este înconjurat de cutii de carton, clădite pe trei laturi. Sunt ambalaje de la felurite combine, sau instrumente muzicale, şi poţi gândi că are o afacere prosperă. Doar că toate cutiile sunt goale, şi-au fost aduse acolo ca să-i păcălească pe fraieri.

Acum, Geambaşul este ocupat să-i vândă unui ţigan tânăr o combină muzicală. Balaoacheşul este robit cu totul de mulţimea liniilor de led-uri felurit colorate, care clipesc cu o viteză ameţitoare.  Geambaşul îl urmăreşte atent, şi abia aşteaptă să vadă un semn, c-o să-l şi pună să plătească gros. Ţiganul se zbate ca peştele pe uscat; la început zbiară din toţi plămânii, înjură, pleacă, se întoarce. Pleacă iar. Se întoarce, şi se face că nu mai este interesat. Nu rezistă însă presiunii pe care liniile de led-uri o exercită asupra sa. Stă vreme lungă cu ochii lipiţi de liniile sclipitoare, apoi face o nouă propunere. „Întrucât orice raportare umană se situează fiecare în felul ei în deschis şi se armonizează cu acel ceva la care se raportează, trebuie ca raportarea fundamentală implicată în faptul-de-a-lăsa-să fie, cu alte cuvinte libertatea, să-i fi conferit  deja acea zestre a îndrumării interioare către adecvarea punerii-în-faţă la fiinţarea aflată în joc.[4] Dar cine are timp de ideile speculative ale lui Heidegger! Aici are loc o aprigă încleştare, şi chiar dacă nu e pe viaţă şi pe moarte, are aceeaşi încrâncenare. Se pare că Geambaşul începe să câştige bătălia, şi ţiganul nostru o să plece acasă cu un jaf care n-a funcţionat niciodată cumsecade şi nu-i poţi da o viaţă mai lungă de o săptămână. Ceva mai încolo, pe un petic de muşama, o bătrânică a adunat vreo şase ouă, trei grămăjoare de nuci, ceva pătrunjel şi morcov, legat laolaltă cu aţă de papiotă. Nu mare lucru. Dar speranţa ei în câştig se leagă de cele trei fire de flori artificiale. Le-a găsit aseară, aruncate pe pervazul ferestrei din magazie; le-a scuturat de colb, le-a şters grijuliu, să nu se destrame pânza petalelor decolorate, le-a lustruit, cum s-a priceput, frunzele din plastic de  un verde gălbui, şi le-a învelit într-o bucată de ziar. Sub zece lei firul, nu lasă în ruptul capului! Dacă nu primeşte banii ăştia, o să le ducă înapoi acasă, că nu cer de mâncare. Păi, trezeci de lei pentru ea sunt bani! Îşi adună mereu sub bărbie, baticul legat strâns, fără să scape de senzaţia că spurcatul ista de vânt îi intră până-n sân. Stă încruntată şi se sfădeşte în gând cu eventualul cumpărător. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, că nu-i curioasă. De altminteri, nimeni din iarmarocul ăsta nu-i curios pe alta decât pe marfa vecinului. Fiecare stă şi priveşte pe furiş la picioarele ălora din jur, şi se întreabă ce profit o face, şi de unde mama dracului a făcut ăsta rost de-o asemenea marfă. Poate să vină învăţatul învăţaţilor, regele Solomon poate să vină, că nimeni ne e curios pe alta decât pe câştiguri. Şi toaca-n cer dacă s-ar auzi, ar fi de-a surda!

Vis-a-vis de bătrână, îşi freacă palmele mai mereu şi se schimbă de pe un picior pe altul, un bărbat ca la patruzeci de ani, negricios, cu o mustaţă subţire şi slab ca vai de el. La viaţa lui a fost instalator, bun meseriaş, şi câştigase parale frumoase, dar l-a nenorocit băutura. Şi-n ziua de azi mai prinde câte-o comandă, dar oamenii nu mai au încrederea de altă dată, şi-i dau bani puţini. Îi lasă pe mână cât să-i ajungă de materiale, şi-i dau avansuri mici să nu scape hăţurile, c-apoi prafu’ s-alege de lucrare. Azi a venit cu câteva chei fixe, o legătură de şaibe de clingherit, pentru etanşare, nişte piuliţe de douăzecişipatru şi de treizecişidoi, o lulea de aragaz, un ceas deşteptător care nu funcţionează şi câteva cărţi pe care nu le-a citit nimeni. Una dintre ele a fost scrisă prin 1961 şi se cheamă „Măşti cosmetice” A fost editată într-un tiraj de o sută de mii de exemplare şi cumpărată de doamna scriitoare şi de familia ei. Nu tot tirajul!, vreo zece, douăsprezece exemplare. Ce s-a făcut cu restul, nimeni nu ştie. Cum ar spune Domnul Holbach: „Observatorul atent vede această lege aplicâdu-se, într-un fel mai mult sau mai puţin sensibil, de către tot ce-l înconjoară; el vede natura populată de germeni rătăcitori dintre care unii se dezvoltă, în timp ce alţii aşteaptă ca mişcarea să-i aşeze în sferele, în matriţele, în împrejurările trebuitoare pentru ca să se poată întinde, să poată să crească sau să devină mai sensibili prin adăugirea unor substanţe sau a unor materii corespunzătoare firii lor originare.”[5]

Se pare că scrierea doamnei nu şi-a găsit încă nici sferele, nici matriţele, şi nici materiile corespunzătoare pentru o dezvoltare pe măsură. Dar, omul nostru nu ştie asta, aşa că aduce de fiecare dată cartea respectivă, aşteptând un cumpărător. În spatele lui, o fetişcană de vreo paisprezece, cinsprezece ani, a aşezat două navete largi cu fundul în sus, şi le-a acoperit cu o pânză albastră. Pe taraba asta improvizată şi-a împrăştiat marfa, adică ceva cosmetice ieftine şi nişe podoabe făcute de mână: cercei, brăţări, broşe, agrafe de păr. Mă rog, mărunţişuri! Unele sunt făcute de ea, dar cele mai multe sunt luate de la  oameni care şi-au făcut o meserie din asta. E îmbrăcată cam subţire copila, şi dacă te uiţi la ea te cuprinde mila. Are un chip care păstrează urmele copilăriei, şi ochii mari, verzi sunt plini de o privire naivă. Pe sub hainele largi, poţi bănui formele rotunde, tari, ademenitoare, dar aspectul copilăresc nu te împinge să gândeşti cu păcat. Fata tot aranjează marfa, îi shimbă locul, o tot moşmondeşte şi se  răsuceşte agilă, aruncând priviri repezi prin iarmaroc. N-o face într-o doară, ci are un scop al ei, pe care nu l-ai bănui de loc, sub nici un chip. Privind mişcările agere ale fetei, nu-ţi poţi da seama că uitătura ei aleargă după barbaţii locului, şi tot pe la brâu caută.  Mintea ei lucrează iute şi poriveşte mereu un clasament al umflăturilor bărbăteşti. Mult ar da să vadă pe viu ce-ascund nădragii, şi fiorii care-o trec o fac să nu simtă vântul care parcă s-a mai întărit niţel. „Dacă atmosfera emoţiei este acolo, prezentă, dacă am respirat-o, dacă m-am lăsat pătruns de ea, atunci voi acţiona doar în conformiate cu ea, încurajat de ea.[6]

Al naibii, Domnul Bergson, cum le spune el pe şleau, fără nici un fel de reţinere! Tocmai aşa i se întâmplă fetei, şi asta e o treabă care o preocupă de ceva vreme. La şcoală se mai duce pentru că are posibilitatea să-şi ademenească colegii pe rând, cu credinţa că într-o bună zi o să dea peste unul mai acătării. Băieţii  ăştia se dovedesc cam nătângi şi nu prea dotaţi, iar ea e sătulă să-i tot îndemne şi să aştepte instrumentele lor blegi şovăind la intrare, până când se scutură trandafirul. A încercat şi cu doi, şi cu trei, tot sperând la vârtoşenie, la mărimi, la… dar ce să mai vorbim! Deocamdată totul se dovedeşte a fi doar poveste, şi ea e plină de necaz, pentru că tot încearcă să se apropie de un bărbat mai copt, şi le tot dă de înţeles, în fel şi chip,  intenţiile ei. Dar chipul copilăresc şi aerul de fetiţă, n-o ajută de loc. Bărbaţii toţi o cântăresc din priviri, şi-o împung cu glume în doi peri, iar ea doar se umple de ciudă.  Tot meşterul Bergson ne lămureşte şi-n privinţa acestei situaţii: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.[7]

Ce să-ţi spun, iubite cititor?, dacă ar fi să asculte vorbele astea, fetişcana ar da din umeri şi ar gândi că ea nu de vorbe duce lipsă. Apoi, mă tot gândesc dacă să continui a-ţi descrie, ba pe unul, ba pe altul, din iarmarocul acesta, pentru că – slavă, domnului! – personagii sunt cu duiumul în această aşezare. Uită, de pildă, cetăţeanul acela cu o navetă roşie legată în bandulieră, care se plimbă agale strigând cât îl ţin bojocii, şi fluturănd o sfoară de covrigi. Sau ţiganul burtos care scutură o haină de piele şi ţi se bagă mereu în suflet. Dacă vrei să ştii, el nu haina vrea s-o vândă. Haina e un pretext, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu un şuţ care foloseşte orice prilej să-ţi uşureze buzunarele. Găseşti caractere de tot felul, şi poveştile sunt toate pe măsură. Ce să zic?! Ispititoare, pentru firea mea pătimaşă. Dar, mă gândesc mai bine să nu-ţi pun răbdarea la încercare, pentru că mă bate un gând. Un gând care are musai nevoie de ajutorul dumitale. Nu-i chip altfel! Şi, iată că, mă gândesc să te rog, bunule cititor, să faci mata un efort, şi să-ţi imaginezi că deasupra acestui iarmaroc se găseşte un altul. Ce zici?! Ar merge?! Un iarmaroc care să stea desupra ăstuia. Aşa-i că s-ar potrivi? Numai că trebuie să facem nişte schimbări. Neapărat, trebuie să facem nişte schimbări! În primul rând, bărbaţii, dar şi femeile, se îmbracă ceva mai curăţel. Nu e greu; găsim pe la turci, sau pe la poporul harnic chinez, nişte haine mai de doamne ajută. Trebuie să-şi pună şi cravată, bărbaţii. Neapărat. Fără cravată nu se poate!  Înţelegi unde bat?! La condiţia asta nouă, marfa nu se mai poate ţine pe jos, aşa că oamenii, au, ba un chioşc, ba nişte cămăruţe pe lângă scara unui bloc…  Bătrânelul cu capra, de exemplu. Nu mai are capră. Se bărbiereşte în fiecare zi, joacă la şase din patruzecişi nouă şi are mari necazuri cu contabilul. Bătrânica, de-o văzurăm adinieauri, a fost de fapt vânzătoare până aproape de pensie, când firma a dat faliment şi din salariile compensatorii şi-a încropit afacerea asta. Pe instalator îl lăsăm în plata domnului că alcoolicii n-au leac. Dar fetişcana noastră e, de-acuma, o tânără de vreo douăzecişiopt de ani, cu aerul şi apucăturile copilăroase, şi cu uitătura jucăuşă. Are vânzătoare la chioşc, iar ea aleargă pe la firmele engrosiştilor, plănuind să-şi deschidă un magazin mai la centru. O să izbutească sigur, pentru că o văd cum deschide uşile, ceva mai spre seară, şi, de multe ori, maşina ei rămâne peste noapte în parcarea instituţiei. Nu, te rog, nu!  De ce să clatini din cap? Fata e stăpână pe ea, este suverană la urma urmei, iar cum ar spune Domnul Kant: „Conceptul de suveran conţine o ambiguitate, care dacă nu băgăm de seamă, poate da loc la controverse inutile. Suveran poate semnifica suprem (supremum) sau şi desăvârşit (consummatum). În primul caz el indică acea condiţie care, ea însăşi, este necondiţionată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); în al doilea, el indică acel întreg care nu este o parte dintr-un întreg mai mare de aceeaşi specie (perfectissimum).[8]

Fata e singură, s-a desprins de mult de familia ei şi doreşte cu ardoare să-şi încropească o afacere prosperă. S-a prins în jocul ăsta şi şi-a făcut un plan de marketing, cu etape pe termen scurt, mediu şi lung, cu task-uri şi ţinte precise. Despre şuţul cu haina de piele ce ar trebui să-ţi mai spun? Acuma şi-a deschis o firmă de fier vechi şi duce pachete groase de bancnote pe la cabinetele parlamentarilor. Aşa plăteşte el informaţiile despre uzinele care se taie după privatizare. Alte interse şi curiozităţi nu are. Ca şi ceilalţi de altfel! Ce alte curiozităţi să ocupe timpul, decât ce metode să mai născoceşti ca să câştigi ceva parale, fără să faci mare lucru. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi toată atenţia ta este concentrată pe  negustoria celuilalt. La altceva n-ai să te gândeşti nici în ruptul capului. Vezi, însă că şi eu asemeni negustorilor din iarmaroc, dacă am apucat pe o cale, nu mă mulţumesc cu puţin. Că de la puţin toată lumea fuge. Aşa că, am să vin în faţa ta, generosule cititor, cu o nouă rugăciune! Să nu mă refuzi, că tu eşti toată nădejdea mea! Hai să aşezăm desupra  acestui al doilea  iarmaroc,  un altul, un al treilea. Ce zici? Dacă nu ne-am împotmolit până aici, de ce să nu stăruim? Să nu mă laşi singur pentru că ai să mă duci la pierzanie: „Căci am şi acest lucru comun cu moaşele: sunt sterp la înţelepciune, iar lucrul pentru care mulţi m-au vorbit deja de rău: că altora pun întrebări, dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înţelepciune, este o mustrare dreaptă.[9]

Aşa că e musai să mă sprijin pe înţelepciunea dumitale, onorabile cititor. Lucrurile devin ceva mai complicate, situaţia e complexă, deci trebuie urmărită cu multă migală. Ţi-l mai aduci aminte pe instalatorul care vindea cărţi şi lulele de aragaz? Ei, bine, e la fel de beţivan, dar patronează o mare firmă de transporturi, şi învârte multe parale. Toată  ziulica stă la biroul lui elegant, sau la un bar pe care şi l-a făcut pentru uzul său personal. Treaz e doar când se duce la biserică, la împărtăşaniile mari, înainte de Paşte sau de Crăciun. Are în jur întotdeauna, vreo doi-trei ziarişti, care-i sorb vorbele din gură şi vreun lider de sindicat. Vorbeşte tare, şi-i cu ochii după picoliţele îmbujorate, pe care barmanul le schimbă cam la două săptămâni, odată cu lichidarea. Fetele nu pleacă niciodată nemulţumite, ba, o fac cu regret, pentru că: „Dacă, din contra, găsim că între amintire şi percepţie nu există o simplă diferenţă de grad, ci una radicală, de substanţă, atunci prezumţiile vor fi în favoarea ipotezei care face să intervină în percepţie ceva inexistent în amintire.[10]

Doar că fetelor, nu de asta le arde, ci, mai degrabă ar căuta un prilej care să le readucă în statutul pe care-l aveau în amintire. Şi, fiindcă tot vorbim de fete, fetişcana noastră, copila cu ochii verzi şi jucăuşi, s-a copt. E femeie trecută uşor de treizecişicinci de ani şi nu mai ademeneşte băieţi ca pe timpuri. Acum e suficient să se uite un pic mai lung şi cu înţeles, că respectivul se prezintă la domiciliu şi prestează cu abnegaţie serviciul pentru care a fost angajat. Apoi pleacă discret şi pe tăcute. Nu-i dă mâna să fie gură bogată; e mai bine aşa tăcut şi alunecos. Ştie că  răsplata se află pe drum şi-l va ajunge din urmă. Doar Doamna e membră influentă în Biroul Permanent. Cum adică, ce Birou Permanent?! Dar, contează ce Birou Permanent?! Un Birou Permanent, ajunge! Ce, dumezeu, cititorule, ţi-a luat dumnezeu minţile, zău aşa! Pui nişte întrebări… Da, e membră în Biroul Permanent, şi-a schimbat automobilul cu o limuzină şi se vorbeşte că… Nu, te rog să nu inisişti, pentru că asta chiar nu pot să-ţi spun… Ce-aş putea să-ţi mai spun este că, tot are nedumeriri în ceea ce priveşte termenul de vârtos. Stăruie mereu o îndoială, şi are  impresia că pe undeva umblă ceva cu adevărat vârtos, fără ştirea ei, fără putinţa de a afla la timp despre  acest ceva. Şi datorită acestei situaţii, femeia noastră ar fi de acord întru totul cu Hegel când acesta afirmă: „Obiecţiei că această metamorfozare a naturalului în spiritual ar corespunde unei alegorii a noastre sau uneia greceşti de mai târziu i se poate opune faptul că această răsucire a naturalului la spiritual este chiar spiritul grecesc. Epigramele greceşti cuprind asemenea treceri de la senzual la spiritual. Numai intelectul abstract nu este în stare să priceapă unitatea dintre natural şi spiritual.[11]

Ba, femeia noastră ar putea afirma că înţelege cu asupra de măsură contribuţia naturalului asupra evoluţiei spiritualului, doar că pentru ea are mai puţină impotanţă dacă este grec sau nu. Ea nu-şi pierde vremea cu curiozităţi ne la locul lor. Aşa cum nici cetăţeanul ăla cu covrigii n-o face. Tot umblând el de colo, colo, prin iarmarocul ăla vechi, auzea fără să vrea, ba una, ba alta. Într-o seară cu lună plină, tot  răsucindu-se în aşternuturi, i-a venit o idee. Aşa că-n scurt timp, din banii puţini câştigaţi pe covrigi a început o cămătărie la negru, şi-a mers aşa până la prins la înghesuială pe unu cu-n hotel. De aici lucrurile s-au desfăşurat după cum le închipuit Constantin Noica: „Dialectica obişnuită, cea liniară, de teză, antiteză şi sinteză, poate lua principial două forme de ansamblu: una de a fi liniară în întregul ei, deci monoliniară; plecând de la o singură teză ar urma să desfăşori pe o singură linie dialectică tot restul; sau ar putea fi arborescentă, adică să accepte mai multe planuri, în care de fiecare dată o altă teză ar duce dialectic la cât o serie dialectică specifică.[12]

Cum vor sta lucrurile, poţi, dumneata cititorule, să judeci şi singur. De la primul hotel la al doilea n-a fost decât un pas şi nişte poliţe scadente. Iar de la al doilea hotel, la o firmă care videa maşini… Şi crezi dumneata, cititorule, că ar fi izbutit el asemenea afaceri dacă era curios?! Dacă ar fi vrut să ştie cum vede Noica lucrurile? Dacă-şi pierdea vremea căscând gura la ce se întâmplă în lume? Şi să ne fie limpede: lumea din iarmarocul ăsta nu se mai poate îmbrăca de la turci şi nici de la harnicul popor chinez. Acuma se dă o fugă la Viena, la Paris, la Milano, se cumpără din magazine recomandate de alţii mai pricepuţi. Cuuuum?!?! Ce spui?!  Ai înţeles? Să trecem la următorul iarmaroc!! Păi, am trece că, ţie, onorabile, îţi dă mâna. Dar pe mine mă trec nişte fiori  pe şira spinării. Să-ţi spun drept nu-mi vine să mă mai uit la următorul iarmaroc. Cum?! E!, dumitale, cititorule, îţi vine uşor, că nu dumneata trebuie să-ţi bagi nasul… Eu mi-l bag, şi mie frică să nu rămân fără el. Vezi că, eu îmi ştiu lungul nasului! Poftim?! Vrei să ştii câte iarmaroace mai sunt deasupra? Şi ce s-a ales de negustorii noştri?! Dar, la ce-ţi trebuie, dragă cititorule?! Că doar dumneata tot atâta câştigi pe zi. Eu zic să lăsăm în plata domnului iarmaroacele; câte or mai fi, or mai fi. De-acum încolo, ne alegem numai cu belele, ascultă-mă pe mine.. Marfă proastă, negustori necinstiţi, cântare măsluite, vai de mama lor! Nu ştim noi cum se face târguiala în iarmaroc? Nu, te rog să nu mai insişti, că eu în următorul iarmaroc nu-mi spurc sufletul. Dumneata ştii ce se învârte într-un iarmaroc ca ăla? Hai mai bine să ne întoarcem noi la primul iarmaroc. E mai linişte, acolo, mai omeneşte,… aşa, nu ştiu cum! Şi dacă nu-ţi place  vremea, o schimbăm, dă-o-ncolo de vreme….

Soarele răsărea roşu, ca para focului, pe cerul siniliu de vară….


[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific moder, vol.II., traducere de Vasile Tonoiu, Bucurşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.13

[2]  Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, pp. 110-111.

[3] Immanuel Kant „Întemeierea metafizicii moravurilor”, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.24.

[4] Martin Hedegger, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 148.

[5] Holbach, Sistemul naturii, traducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 73

[6] Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Doina Murăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992, p. 59

[7] Henri Bergson,  Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 29.

[8] Imanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. p. 200.

[9] Platon, Theaitetos, în Opere, vol VI, traducere de Marian Ciucă, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi  Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. pp.191-192.

[10] Henri Bergson, Materie şi memorie, p. 64.

[11]  Heel, Despre artă şi poezie, Vol. I, traducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. p.145.

[12] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, vol.I, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Ştiinţifică, 1981, p.95

 

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Lume

Ceilalţi partizani

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Râvna şi documentarea extrem de serioasă şi aplicată a celor mai mulţi dintre cercetătorii istoriei noastre recente, au adus la lumină fapte şi crâmpeie de viată în bună măsură necunoscute opiniei publice.

Despre erorile şi mai ales despre ororile petrecute în spaţiul românesc în jumatatea a doua a secolului XX, a început a se scrie şi a se vorbi de putin timp. Data relativ recentă de la care a fost posibilă începerea cercetărilor, [ !] precum şi complexitatea fenomenelor, nu au permis alungarea întunericului care acoperă ca un giulgiu tutelar fapte şi întâmplări. Cenuşa uitarii şi mesajul malefic alcătuit cu care s-a încercat acoperirea unor grozăvii au fost dirijate în aşa fel încât nocivitatea lor să se aştearnă ca o pâclă otrăvitoare  peste memoria colectivă şi peste conştiinţa de neam a românilor.

Din nenumăratele aspecte şi faţete ale tragediei petrecute în spaţiul locuit de români, încerc în această spovedanie, făcută în numele celor din neamul meu care ori nu mai sunt ori nu consideră a fi făcut ceva spectaculos, să mă refer la ceea ce s-a petrecut în planul al doilea al dramei individuale a fiecăruia dintre cei care la timpul respectiv au îmbrăcat cămaşa morţii. Ce a însemnat viaţa pentru familia şi pentru întregul univers al unui luptător în perioada cand eram învăţaţi la şcoală să ne demascăm [ !] părinţii dacă ascultă la radio posturi străine sau dacă dau mâncare unor necunoscuţi, -iată pagina de istorie în care încerc eu să inserez un episod încredinţând neuitării unul din sutele de cazuri petrecute în acei trişti ani. Denumirea de partizani dată de opinia publică acestor oameni cu menire mucenicească asumată, era  descifrată în accepţiunea oficială ca fiind vorba despre nişte anarhişti, nişte răufăcători şi nişte duşmani ai poporului. Interpretărilor date acestui cuvânt le scapă esenţa ideii de partizan şi anume aceea de partizani ai unei anumite filozofii, ai unei conceptii de viată, partizani ai libertăţii şi demnităţii naţionale şi individuale,  pentru care-iată- erau dispuşi să lupte până la ultima consecinţă.

Eroismul acestor sfinţi mireni ai pământului românesc, care în majoritatea lor covârşitoare nu au putut dezbraca cămaşa cernită a morţii, pe care au purtat-o ani la rând, nu a fost, aşa cum s-ar crede, izolat şi singular.

În jurul lor şi mai ales împreună cu ei s-au aflat în majoritatea cazurilor, familiile, multe din rudele de sânge şi chiar vecinii, prietenii şi în multe cazuri oameni necunoscuţi. Aflaţi în sprijinul direct sau indirect sau numai fiind în cunostinţă de existenţa unui partizan, toţi aceşti oameni au avut în comun riscul enorm, de necuprins astăzi cu mintea, de a înfunda beciurile securităţii şi de a nu mai vedea ani în şir soarele, sau poate niciodată. Teama înfricoşătoare pentru viaţa lor, dimpreună cu a celui care a ridicat sabia împotriva nelegiuirii, şi în jurul căruia se aflau cu toţii, i-a stimulat pe cei cu caracter de oţel pentru a rezista cu atât mai mult cu cât pericolul era mai prezent şi palpabil. Ceea ce până la urmă a diferenţiat familiile unele de altele şi a asigurat succesul în cazul unora şi esecul în cazul altora.

Unul din neamurile a cărui unitate şi credinţă a izbândit în lupta cu sistemul opresiv, de departe cel mai draconic de dupa Cortina de fier, precum şi cu laşităţile, ispitele şi slăbiciunile specific omeneşti, a fost neamul fraţilor GLIGOR CANTEMIR SI AUREL din comuna Hălmăgel, judeţul Arad.

Aşa după cum se cunoaşte de către toată suflarea din acea parte de plai românesc şi de către cei apropiaţi fenomenului, cei doi fii ai preotului Gligor Alexandru din Hălmăgel au ridicat sabia împotriva comunizării României şi a scoaterii ei de pe orbita civilizaţiei occidentale. Absolvenţi ai unor prestigioase universităţi europene, cei doi fraţi, cu sacrificiul şi lupta lor, desfăşurate sub semnul crucii şi al credinţei strămoşeşti, au albit ca neaua şi sufletele neamului lor în faţa Judecăţii de Apoi. În acel dramatic concurs de împrejurări, ei au ocazionat neamului lor nedorita posibilitate de a dovedi în faţa lui Dumnezeu, şi, –iată-în faţa posterităţii, că au purtat în minte şi în vintre virtuţile strămoşeşti de curaj, dârzenie şi demnitate şi că idealurile le-au fost mai tari decât teama pentru viaţa lor, şi, dacă vitregiile sorţii au cerut-o şi-au demonstrat cu fapte opţiunea.

Simpla înşiruire a întâmplărilor petrecute şi a faptelor de arme ale partizanilor şi ale susţinătorilor lor se constituie întrun document important  pentru istorici şi o lectură înălţătoare, demnă de un adevărat memorial al demnitătii, pentru urmaşii acestora şi pentru cititorii interesaţi de istoria înaintaşilor lor.

Fără să îşi imagineze nici o singură clipă că au fost abandonaţi de lumea democratică occidentală  într-o altfel de Siberie rusească, dar la fel de înspăimântătoare, instituită aici, la noi acasă, partizanii, ca şi strămoşii lor, dacii, s-au retras în munţi cu certitudinea că rezistenţa lor va aduce poporului şi ţării mântuirea.

În aşteptarea ajutorului anglo-american cetele de partizani purtau o luptă total inegală cu trupele de securitate, cu un diabolic sistem de represiune în care era prinsă de fapt întreaga ţară şi abia apoi cu lipsurile, vitregiile naturii şi disperarea pentru soarta celor de acasă, a căror viaţă era uneori la fel de grea.

Munţii Apuseni, ale căror ascunzişuri şi întunecimi au găzduit în zbuciumata lor istorie pe Horea şi ostaşii lui, pe Iancu şi ai lui, şi-au oferit ospitalitatea şi partizanilor anticomunişti în fruntea cărora se aflau fraţii  Gligor. În perioada anilor de grea prigonire, Gligor Aurel, avocat, Doctor în Drept, cu doctorat luat la Bruxelles cu MAGNA CUM LAUDE, văr primar, ca şi fratele său dealtfel, al tatălui semnatarului acestor rânduri, era ascuns în şura unui cetăţean numit Aurel din Dealul Crişului. Acolo, în ascunzătoare, era într-o relativă siguranţă, datorată pe lângă unei severe izolări în munte şi faptului că proprietarul şurii era un om cu o moralitate ireproşabilă şi cu o comportare care excludea orice bănuială. De asemenea, reuşita evitării organelor de represiune s-a datorat şi faptului că vărul său bun, CHIŞ ANDOR din Hălmăgel, lua seara târziu desagii în spinare şi pleca, pe cărări necunoscute străinilor, cale de o noapte întreagă, până în Dealul Crişului şi acolo cu precauţiunile de rigoare, lăsa hrana pregătită de soţia sa CHIŞ FLOAREA pentru vărul lor.

Când necesităţile conspiraţiei au cerut-o, Gligor Aurel a efectuat alte sarcini ale luptei lor, iar pentru aceasta avea nevoie de o altă identitate. Acelaşi văr, CHIŞ ANDOR, cu care se asemăna fizic, i-a pus la dispoziţie buletinul său de identitate, de care fugarul s-a servit timp de 8 ani, fără să trezească nici cea mai mică bănuială. Pentru persoanele care au trăit acea etapă este uşor de imaginat la ce risc enorm s-a supus această familie şi din ce motive merită cu prisosinţă să-şi afle numele în această galerie suis generis a eroilor. Apoi este de imaginat ce frustrare ar resimţi un eventual supravieţuitor dintre urmăritorii săi la aflarea acestor detalii.

Pe această alee imaginară a eroilor acelor timpuri şi acelor locuri, trebuie să-şi afle chipul încununat cu laurii reverenţei adânci şi ai respectului, încă alte câteva nume, pentru înălţimea la care au ţinut ridicată ştacheta demnitaţii, curajul, solidaritatea şi conştiinţa de neam, de a căror prestaţie se lega succesul multor acţiuni.

Deoarece din motive de păstrarea conspirativitătii şi a securităţii personale, o bună parte dintre aceştia nu sunt cunoscuţi, câteva din troiţele pe care merită să le ridicăm, măcar în sufletele noastre, acestor conştiinţe, care ne ridică tuturor media standardului moralităţii, vor trebui să fie nenominalizate şi în locul unui chip şi a unui nume sa fie scris cu majuscule UN OM.

Asumându-ne riscul ca din neştiinţa şi slaba documentare a semnatarului acestor rânduri, o parte a celor care înnobilează cu fapta lor demnitatea românească, să fie omişi de a fi pomeniţi IN MEMORIAM, aducem totuşi la cunoştinţa cititorului numele câtorva familii de a căror sprijin au beneficiat fraţii partizani GLIGOR.

Astfel, familiile IUGA IOAN şi MARIOARA şi IUGA PETRU şi VARVARA se fac „vinovate”  de ascunderea, asigurarea cu alimente şi transmiterea informaţiilor între partizani, cu riscurile de rigoare, precum şi cu dusul în spinare în toiul nopţii a partizanului GLIGOR AUREL dintr-o ascunzătoare în alta pentru a nu lăsa urme detectabile de către securitate, cu câinii de urmărire.

De asemenea „vinovăţii” pot fi acuzaţi şi familia CHIŞ CORNEL, care era fratele lui CHIŞ ANDOR, verii celor doi partizani GLIGOR, şi familia STAN NICOLAE şi MARIOARA, care este soră cu Floarea, soţia lui Chiş Andor, precum şi mama acestora Gligor Rozalia, pentru contribuţia lor la păstrarea acestui mare secret şi pentru împrejurarile favorabile pe care le-au creat pentru abaterea atenţiei de la casa şi locurile unde era ascuns vreun partizan. Sunt îndreptăţiţi să-şi afle numele şi chipul dăltuite în granitul memoriei unei pagini de istorie şi pentru susţinerea morală şi solidaritatea manifestată în acei ani, cu cei implicati direct şi familia mătuşii noastre MIHUŢA ELENA născută IUGA, din Timişoara, care, în principal, dar nu numai, prin fiica ei PAPP LAURA si fiul MIHUŢA PETRICĂ au fost conectati la evenimentele care au avut loc, prin susţinerea logistică [cazare, informarea cu date şi ştiri despre intenţiile organelor, aflate prin ginere, avocatul Papp Amos, etc] a celor doi proscrişi ai regimului, prin riscurile la care s-au supus susţinând moral dar şi material pe cei doi fraţi. Utilizând toate relaţiile şi metodele de inducere în eroare a organelor de anchetă, dar şi a celor de pază în timpul proceselor, recursurilor etc, Mihuţa Petrică asumându-şi riscuri grozave, a intrat în sala de tribunal în timpul procesului, cu pachete de ţigări încercând să le strecoare vărului său CANTEMIR GLIGOR. In urma acelui proces CANTEMIR GLIGOR a fost inchis la Aiud timp de 15 ani iar fratele sau a fost gasit mort pe teritoriul comunei natale. Faptele celor care au „pactizat cu duşmanul”după expresia oficială, sunt atât de multe încât a le afla şi a le da unei pagini de istorie, este o întreprindere care ne copleşeşte sub raport emoţional dar şi depăşeşte  posibilităţile actuale de documentare ale semnatarului.

Din motive de minimă modestie amintesc în finalul ediţiei întâi, nerevăzută şi neadăugită încă, a prezentei lucrări şi numele familiei mele IUGA, compusă din IUGA ALEXANDRU, văr primar cu cei doi partizani, IUGA LETIŢIA, soţia,  TRIF NICOLAE, socrul lui Iuga Alexandru, cuscru cu fraţii Gligor, din satul Cărăstău, com. Baia de Criş, care au stat aproape cu fapta, cu sufletul dar şi cu frica îngrozitoare, ani în şir, pentru ceea ce se putea întâmpla dacă o nefericită întorsătură a lucrurilor avea loc. Chiar daca toţi aceştia şi încă mulţi alţii au fost soldaţii unei bătălii dinainte pierdute, faptele lor sunt demne de o odisee antică, iar noi, cei care le descoperim de sub vezuviul uitării şi al unei nepăsări induse, nu avem dreptul sa tăcem.

IUGA NICOLAEautor IUGA NICOLAE

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ceilalţi partizani

Singurătatea

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

 

 

Într-o vară am cunoscut un om singur. M-a impresionat liniştea lui, seninătatea cu care privea viaţa. Şi libertatea de care se bucura.

Mi-am amintit de el zilele astea, citind un articol despre dl. Masafumi Nagasaki, bărbat de 76, trăind singur pe o insulă în Pacific, nu departe de ţărmul japonez Trăieşte acolo de peste 20 de ani, cu mai puţin de 200 USD pe lună – primiţi lunar de la fratele său. Pentru asta, merge cu vaporul (făcînd „autostopul”) pe ţărm, de unde îşi cumpără şi mîncarea şi apa necesară între vizite. În rest, e singur – el, Soarele şi Oceanul – pe insuliţa lui pustie.

Numele omului întîlnit de mine nu l-am ştiut niciodată. El nu face „ia-mă nene” vaporului – el trăieşte pe vapor. Îl costă cca 76 USD (dar poate ajunge şi la 99, depinde de „piaţă”) pentru un „round trip” (excursie dus-întors) pe un vas de croazieră între Fort Lauderdale, Florida, şi Nassau, capitala Bahamas. Excursia durează două nopţi şi o zi, mai precis, vasul pleacă seara la 18, ajunge în Nassau pe la 8, pleacă din Nassau pe la 18 şi ajunge în Ft. Lauderdale dimineaţa. Omul face acest drum permanent – cu excepţia „vacanţei”. Intră în vacanţă atunci cînd, din cauza fluxului de turişti, preţurile devin prea mari: de Sărbătorile de Iarnă, de Paşti, în miezul verii… Atunci se duce pe la rude, prieteni, prin alte zone americane. Sau stă prin Nassau – cu excepţia zilelor de uragan. Atunci pleacă în Arizona sau New Mexico, la un prieten care are un trailer.

Nu e cam scump?” l-am întrebat eu. Mă trezisem mai devreme, ceilalţi pasageri ori dormeau, ori erau la cazino spărgînd banii. Pe punte eram doar noi. El aştepta masa de dimineaţă.

Păi, nu prea” mi-a spus el vesel. Avea o fire foarte comunicativă, el intrase în vorbă cu mine şi îmi spusese despre ineditul existeţei lui. „În Oraş (asta însemna în Fort Lauderdale sau Miami – dar poate şi Nassau) atît m-ar fi costat o cameră pe noapte. Hai, poate găseam şi cu 60” acceptă el. „În plus trei mese pe zi. Aici, în banii ăştia am cuşeta – nici nu-mi trebuie mai mult -, mîncare cît încape la „bufet”, dineu de gală, piscină, cupoane la cazino, muzică, dans, ba uneori şi cîte-un cocteil gratuit. Lucrătorii mă cunosc, mai „scapă” cîte ceva spre mine…”

Şi stai tot timpul pe vas?”

Nu. Ziua debarc. Dar nu plătesc casă, impozite, hangarale, nu fac cumpărături, am o asigurare turistică foarte ieftină care îmi asigură şi medicalul pe durata excursiei, nu îmi trebuie maşină, benzină… Îmi cumpăr rar haine, nu mă preocupă moda, nici ştirile, nu dau bani pe muzică, distracţii…”

Cam cît te costă pe lună?”

„Undeva la 1500. Am şi nişte reduceri.”

„Totuşi, nu e puţin. Săracii din Miami se descurcă cu mult mai puţin.”

„Da, aşa e. Dar dorm pe stradă sau în parcuri. Nu au un loc al lor. Sunt la mîna Guvernului. Depind de ajutorul trecătorilor. Nu au distracţii, iar mîncarea este proastă. Trebuie să îşi cumpere pînă şi ceaşca de cafea! Eu nu cumpăr nimic! Nu cerşesc de la nimeni. Fac ce vreau – sunt liber!”

Şi ce faci toată ziua?”

„Păi, muncesc. Pauzele mele sunt atunci cînd iau masa, seara, poate la bar sau la cazino, şi cînd am chef, la piscină.”

„Primeşti bani de la Cruise?”

„Nu prea. Uneori, cînd nu au cu cine trimite turiştii la plajă. Trebuie să aibă oameni să-i supravegheze. Uneori mă plătesc chiar angajaţii, să le ţin locul. Eu, oricum, mă duc la plajă – pictez acolo. Sau scriu. Dar dacă sunt supraveghetor, trebuie să văd de turişti.”

Turiştii de pe vas aveau două opţiuni: se duceau pe plajă sau rămîneau în oraş. Cine se mişcă mai repede, poate să facă ambele lucruri. Plaja este fantastică, un brîu de nisip alb înconjrînd o lagună cum numai în Caraibe poţi să vezi. Acolo, angajaţii de pe vas (de la ofiţeri în „liber” pînă la D,J., ospătari şi asistente medicale, păzesc şi distrează turiştii. Organizează jocuri de plajă, asigură masa de prînz, dau şezlonguri, mingi şi cărţi de joc… Asta urma să văd peste zi – partenerul meu de dialog nu avea să fie pe-acolo. Aveam să-l zăresc mai pe după-masă, cînd vizitam fantasticul hotel Atlantis din Nassau.

Şi ajunge?”

Nu ajunge, dar am şi alte surse” îmi zîmbi omul. „Scriu. Sunt freelancer. Am o contribuţie la un ziar local.” (probabil, din Ft. Lauderdale) „Pictez. Nu grozav, am doar nişte cursuri – dar mai găsesc cumpărători. Ieftine, uşor de transportat – exact ce vor să ia turiştii drept „amintiri” din excursie. Uneori, mai şi cîştig la cazino. Nu mult, nu risc prea mult. Nu îmi place ruleta, mă duc la „jacks”, cu ofertele de la intrare. Joc pînă pierd jetoanele– dar uneori apuc să pun deoparte cîştigul, poate chiar două-trei sutare. Nu e mult, dar una peste alta îmi acopăr cheltuielile şi mai pun şi deoparte pentru vacanţe.”

De unde i s-a tras? De la divorţ. După facultate, a muncit mult, încercînd să-şi facă o carieră. Se însurase, avea şi un copil. Cumpărase o casă în Ft. Lauderdale – deşi el era de undeva din Middle West. În urmă cu opt ani, nevasta îl părăsise. Vînduse casa şi plecase cu copilul. Vreo jumătate de an băuse, intrase în depresie şi chiar avea gînduri sinucigaşe. Dar făcuse o călătorie la Nassau – şi începuse această nouă viaţă.

Şi acum nu ai pe nimeni?”

Am. Uneori prea mulţi… Dar ştiu să mă rup de anturaj. Pot să scriu sau să pictez înconjurat destrăini, de hărmălaie. Deseori o fac şi în Nassau, şi la Hotel, şi prin Miami. Nu sunt un mare artist, sunt prea leneş. Dar sunt liber!”

Mie mi se pare că ai prea multe îngrădiri” i-am spus şi chiar credeam asta. „Trebuie să respecţi orele de îmbarcare, programul de pe bord, regulamentele…”

Da. Dar şi tu ai tot felul de orare, regulamente, programe pe care trebuie să le respecţi. Eu sunt liber pentru că le respect din propria mea voinţă. Eu respect pentru a fi, la rîndul meu, respectat. Totul este cum priveşti lucrurile. M-ai întrebat dacă am pe cineva. Probabil sunt considerat un singuratic: nu am prieteni, familie, relaţii, nu am patroni şi nici angajaţi… Mai am cîte-o aventură de-o noapte cu vreo turistă, într-o vreme se legase de mine o asistentă – dar eu sunt singur prin decizia mea, nu a altcuiva! Şi va veni timpul, cînd voi mai pune nişte bani deoparte, să trăiesc exact aşa cum vreu: singur şi liber pe o insuliţă din Caraibe.”

Şi uite cum povestea acelui bărbat al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată se întîlneşte cu cea a lui Masafumi Nagasaki, al cărui nume îl ştiu dar pe care nu l-am întîlnit niciodată. Doi oameni liberi, care îşi trăiesc existenţa pe care o vor, nu după criteriile uneori idioate ale „lumii”. Şi a căror „singurătate” înseamnă cu totul altceva decît ce- am crede noi, cei, deseori, atît de singuri, deşi înconjuraţi de societate, familie şi, uneori, chiar de „pieteni”.

 

Nick Sava autor Nick Sava

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Singurătatea

Taraba cu vise

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Taraba

Cuvînt înainte

 

De cînd s-a pripit, cu nesăbuinţa ucenicului vrăjitor, să multiplice pînă la saţietate mijloacele de comunicare, omul contemporan trăieşte acut drama lipsei de comuniune. Însingurat în faţa monitorului ca o albină  în propria-i alveolă, el nu mai secretă mierea parfumată a con-vorbirii agapice, a frăţietăţii, a dialogului „faţă către faţă”.

Iată, sublimat la o imagine metaforică, mesajul forte al romanului pe care urmează  să-l parcurgeţi, Taraba cu vise al lui Nick Sava. Ţipătul mut al solitudinii internautice (p 80: „Mi-e dor să vorbesc cu oamenii – chiar ascunşi sub identităţi false. Sînt atît de singur…”) străpunge, tragic, reţeaua globalizantă a internetului. Trauma fundamentală a protagonistului (victor37, vick46) nu e dată de suma dramoletelor cotidiene (Ţuşcă, soţia agasant – pragmatică nu-l mai iubeşte, iar diversele figuri feminine, întîlnite mai mult sau mai puţin întîmplător pe mirc nu-i umplu vidul sufletesc). E un biet exilat, un român stabilit de circumstanţă în Canada, cu un potenţial crescut de tandreţe care se iroseşte. Nu întîmplător, conversaţiile anoste de pe net sînt întrerupte (ca şi cum ai stinge lumina) printr-un „klick-klick” care proiectează scurte – şi intense – secvenţe de solitudine reflexivă, de obicei noaptea, în natură.

Mîzga defunctului „socialism ştiinţific”, erotismul aleatoriu care goleşte în loc să împlinească, poncifele corecte politic („Dacă ne iubeşti, să nu mai gîndeşti rău despre ţigani”, p 148), pragmatismul exacerbat („Poţi fi fericit cu un buletin?”) – iată balastul oricărui emigrant, „praful patriei” luat pe tălpile sandalelor, pe care nici diluvienele ploi canadiene nu-l pot spăla. Pe alocuri aforistic (poate dintr-un deficit de romantism existenţial), naratorul întrerupe uneori fluxul conversaţiilor internautice pentru cîte-un insert narativ de cea mai bună extracţie realistă: descrierea Pieţei din Seattle are vigoarea şi relieful Halelor balzaciene.

Schimbarea frecventă a unghiului de focalizare (oarecum inerentă genului conversaţional) nu impietează asupra caracterului homodiegetic (în termenii lui Gérard Genette) al naraţiunii: Taraba cu vise rămîne la punctul de vedere al lui Nick Sava, prin sensibilitatea – din ce în ce mai şubrezită – căruia se filtrează toate întîmplările, afectele, imaginile. Autorul ar fi putut foarte bine împrumuta fraza lui Montaigne: „Je suis moi-même la matière de mon livre”.

Concluzia survine cumva de la sine: „Am făcut tot felul de lucruri în viaţă, şi bune şi rele. Nu am fost în stare să nasc un copil, pomii plantaţi de mine s-au uscat, o casă nu am construit, dar am ajutat la construirea unei biserici! ’’(p.149). Pînă şi aparentele vulgarităţi, filtrate printr-o senzorialitate matură, devin crîmpeie / şuvoaie de existenţă brută, expresia frustrărilor şi a alienării unui idealist care-şi pierde – balzacian, iarăşi! – iluziile în malaxorul globalizant al civilizaţiei tehnologice contemporane. Drama e cu atît mai sfredelitoare, cu cît naratorul – personaj nu şi-a putut (n-a vrut ?) expatria rădăcinile: „Dar sînt şi alte rele decît acela de a fi sărac. Să fii singur. Să nu ai prieteni. Să fii rupt de cultura neamului tău. Să trăieşti într-o societate cu alte valori decît ale tale.”

Chestionat mai demult în legătură cu noile tehnologii, un părinte înduhovnicit a pus degetul pe rană într-o formulare demnă de Pateric : „Calculatorul nu e bun, pentru că nu are mamă…”. Desigur, nu putem sări peste umbra noastră, şi deja nu ne mai putem imagina existenţa cotidiană în absenţa computerului. Fundamental însă, omul nu s-a schimbat prea mult în ultimele, să zicem trei decenii. IT-ul nu extirpă nici gena sacralităţii („Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”, spunea Eliade), nici nevoia irepresibilă de poveste. Eul – narant e o amprentă atavică, un arhetip co-substanţial speciei, în absenţa căruia viaţa aşa cum – deocamdată – o ştim noi devine imposibilă sau, în orice caz, insuportabilă.

O ultimă precizare se impune: titlul e întotdeauna un pact de lectură, iar „taraba cu vise”, arena virtuală a internetului în care oamenii fac schimb de iluzii şi idealuri rămîne (mai exact: devine) „locul cibernetic” prin excelenţă, forma contemporană de agora sau de şezătoare la gura sobei. Literatura e aşadar – indiferent de formulă – soteriologică, dacă acceptăm că marele nostru  duşman e întotdeauna uitarea („Mă gîndesc că o să-ţi păstrez toate scrisorile. Poate vreodată vei vrea să le pui într-o carte. Nu vreau decît să pomeneşti şi numele meu acolo pe undeva.”, p 90).

Nu întîmplător, protagoniştii tragediei clasice erau de extracţie aristocratică. Schimbînd ce se cuvine schimbat, însingurarea tragică a omului zilelor noastre îi conferă, implicit, nobleţea. Or, nu-i aşa, noblesse oblige.

Mulţumim, Nick Sava!

 

 autor Prof. Virgil Borcan

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Taraba cu vise

În căutarea lui Harap-Alb

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Cop

 

 

Orice joc este, înainte de orice, o parabolă morală, o ieşire în afara spaţiului închis în care alchimia regulilor permite desfăşurarea individului ca fiinţă fabulatorie. Teza lui Johan Huizinga, conform căreia elementul ludic prezent în toate faptele de cultură confirmă neîncetat caracterul imprevizibil al existenţei noastre în lume, defineşte jocul drept unul dintre elementele spirituale ale vieţii. Emulaţia este inclusă în joc prin faptul că eroul trebuie să îndeplinească o sarcină neobişnuit de grea, care la prima vedere poate părea imposibilă. În această paradigmă se înscrie volumul În căutarea lui Harap-Alb (un joc) (Editura Atheneum Vancouver, Editura Pim, Iaşi), un volum de 612 pagini, semnat de Nick Sava. Autorul ne avertizează dealtfel chiar de la început că vom porni într-un Fantasy Role Playing unde ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi: Ce era şi mai curios era faptul că, cine ştie din ce motive începusem să mă recunosc pe mine însumi în acel Erou. Deşi autorul scrisorii nu îl descrisese în niciun fel, tare îmi venea să cred că era un tip între două vârste, simpluţ şi cu moacă de bleg, cu ochelari şi cu părul puţin rărit deasupra frunţii, destul de plinuţ şi nu foarte înalt.(Pag. 31)

 

În căutarea lui Harap-Alb se deschide cu o povestire în ramă în care autorul-eroul descoperă o carte ale cărei pagini se scriu pe măsură ce le răsfoieşti. Intriga poveştii se construieşte în interiorul acestei cărţi înzestrate cu raţiune şi inteligenţă proprie, care are puterea şi imaginaţia de-a oferi nenumărate mesaje pentru toţi atâţia cititori. Atmosfera epică rămâne însă neschimbată atât în interiorul cât şi în afara cărţii vrăjite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului mitologic, cu puteri nebănuite asupra viitorului, personajele fiind angajate într-un joc  cu miză reală: (Magul îi spune Eroului): Cred că totul a pornit de la Joc. Ceea ce scrii tu, în jocul tău, este povestea luptei eroice împotriva Duşmanului. Deşi povestea ta avea alţi eroi, avea alţi monştri,se petrecea pe alt tărâm, totul reflectă lupta care va avea loc aici. Dacă vei putea să scrii jocul aşa cum trebuie să se întâmple, şi să îl trăieşti jucând, sau să-l joci trăind,adunând în jurul tău eroi şi prieteni care să te ajute, poate că lumea va fi salvată. (Pag. 43).

 

Ne aflăm aşadar în atmosfera unui joc la sfârşitul căruia ar trebui să găsim ceea ce autorul numeşte o stare de împlinire. Ce ştim însă despre jocurile pe calculator? Ştim că ele pot induce o stare de hipnoză, ştim că imaginea de pe ecranul monitorului împinge creierul într-o stare electrică de tip alfa străină de procesele gândirii logice sau analitice, ştim că pretind abilităţi de coordonare şi viteză, însă dincolo de toate acestea nu presupun niciodată o angajare morală. Aceasta este schimbarea la care ne invită cartea lui Nick Sava. Eroul intră în această lume înecată în acalmie (vorba preferată a regelui Albin este nu face azi ce se poate face mâine) în ziua în care regele trebuie să ia o hotărâre, să facă în sfârşit ceva. La câteva pagini depărtare eroului i se spune motivul pentru care se află acolo: (Magul) Tu ai fost adus să distrugi Duşmanul, nu ţi-am zis? (Pag. 36)

 

Intriga principală a cărţii se desfăşoară în cele şase sute de pagini cu precizia şi minuţiozitatea unui arc narativ. Personajele înaintează, revin, trasează hărţi, le populează cu planuri şi amintiri într-o lume colorată şi vie căreia nu-i lipseşte niciun ingredient: Era o seară furtunoasă, fulgere orbitoare pătrundeau prin vitraliile sălii, iar tunetele făceau să vibreze pereţii groşi ai încăperii(…) Statuia din bronz a fântânii era un balaur verde coclit cu trei capete. Colajul, tehnicile mixte, umorul, trimiterile livreşti în interiorul unei economii a mijloacelor stilistice invită la o lectură limpede şi alertă: Drumul dură zile şi zile, aş putea zice luni şi luni, trecând de-a lungul fluviului imens al Moskalăi, prin ţara Capcânilor şi a sgripţonilor, ocolind Marea Amară, peste munţi, prin Ţara Alimanilor, coborând în sfârşit în valea binecuvântată a Tigranului, ajungând, într-un târziu, în Aramia. Nu o să povestesc tot acest drum lung şi periculos, o să spun doar că totul a decurs conform previziunilor, nepierind pe drum mai mult de o treime din caravană”. (pag. 53)

La sfârşitul celor şase sute de pagini, cititorul va fi răsplătit cu experienţa autentică a unei călătorii într-o lume posibilă care nu mai este doar apanajul filosofilor şi logicienilor, ci la îndemâna oricăruia dintre noi care se aventurează în această călătorie.

 

autor Flavia TEOC

 

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru În căutarea lui Harap-Alb

Efino’dara

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/02/2013

Efino’dara
[Anabella ]
Rătăceam de ceva vreme,
căutând pe străzi pustii,
Seva paginilor albe:
muza nopţilor târzii.

N-am găsit-o eu, ci ea:
Na’kari, floare de lună;
Anabella, tu străină,
te-aşteptam de-o săptămână!

Nu-ntreba de ce şi cum,
n-am nevoie de motive,
O să îţi expun scânteia
chiar şi fără negative.

Împletesc miazma nopţii
în fluturi cu aripi moi,
Să ajungă dimineaţa
fix pe umerii tăi goi.

Din cupola mâinii mele
las să zboare trei scântei,
Din cerneala ce-a scris noaptea
jurămantul la atei.

Purtate vor fi de soare
pe obrazul tău, icoană!
Şi-ţi vor fi tot restul vieţii
nestemate la coroană.

Şoptind numele tău mării,
se vor naşte iar sirene,
Ce îţi vor cânta balada
şi o vor purta în vene;

Dând-o mai departe lumii
ca şi crez căzut din stele,
Ce născute-n palma mea
au făcut voile mele.

Pasul ce îl porţi prin ceaţă,
pavează în urma lui
Poteci de urmat în viaţă
pentru cei ai nimănui.

Părul tău, caşmirul verii
ce purtat de vânt prin lume,
Va sfârşi ultimul act
dintr-o piesă fără nume.

Ochii tăi de caramel
ce-au vazut minuni în şir,
Opreşte-i asupra mea,
îţi ofer de vrei şi bir.

Ai convins se pare Timpul
să stea locului o clipă
Cât ţi-e zâmbetul pe faţă,
vrea să faci din el risipă.

Bolta gândurilor mele,
s-a frânt în aceasta noapte
În nuanţe de chihlimbar
ce s-au transformat în şoapte;

Disipându-se în zare
peste munti cu creste mute,
Se revarsă avalanşa
întrebărilor mărunte

Ce îţi fug pe chipul palid
de ceară trandafirie,
Transformând tot Universul
într-o simplă alegorie.

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Efino’dara

despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/02/2013

despletire de martie

un om părăsit
rănit
îngenuncheat
umilit în faţa propriilor alegeri
respins în iertare şi vorbe şi mai ales alungat
în tainiţele uitării
un asemenea om nu va mai fi niciodată întreg
nu se va mai deschide lumii nici ca mugurii primăvara
nici ca aripile albatrosului
numai poeziile vor fi uneori despre sine
şi vor plânge în linişte
o singurătate deplină se va aşeza ca un fel de moarte
îl va însoţi până la capătul timpului şi-l va trece de mână dincolo
într-un cer de martie despletit
care-i face cu ochiul

 reîntoarcerea peştilor rătăcitori

iubitul meu
au năvălit apele
oraşul e un continent scufundat într-o legendă murdară
iar noi ne legănăm în derivă cu burţile-n sus
lângă ceilalţi obezi plutitori
îndopaţi cu iluzii

iubitul meu
ne vom îneca separat
gurile noastre flămânde îşi vor smulge una alteia aerul
la un moment dat ni se va părea că am eşuat pe o insulă şi că bem tequilla
cu dumnezeu
dar în istoria sângeroasă a băştinaşilor
sufletele noastre îşi vor fi pierdut de mult numele

iubitul meu
vom fi alge sau peşti
deocamdată însă mă mai doare uneori spatele
tu încă nu m-ai învăţat să înot şi-i aproape stupid
cum ne pierdem dimineţile cu scorneli
şi tabieturi mărunte

 

alina dora tomaautor Alina Dora Toma

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori

Clepsidra

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

– Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de „Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori… Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole.
– Totul este nou şi ciudat pentru mine, îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, nici că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti.
Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie:
– Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş – nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure.
– Nu-ţi este teamă? o întreb.
– O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine.
– Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele, îi spun zâmbind.
Tânăra, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă.
– Cine ştie?… îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar.
Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă.
– Are o anumită semnificaţie? o întreb.
– Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută!
Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund.
– Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! i-am răspuns şi-am urmărit-o câteva clipe, cu privirea.
Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul.
Clepsidra… Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând…

***

De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor.
O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În următoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: „Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!” Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. „Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc.” mi-am zis în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiaşi personaj??).
Clepsidra… Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. „Poate că e foşnirea clipelor care trec.” mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit „prezent” compartimentul de sus, şi „trecut” compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o. Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o.
Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? „De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine!” – ziceam în gând. „Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta.” Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat… Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit.

***

S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. „Ce poftă de viaţă au!” – mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea.
– Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? mă întreabă ea.
– Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea, îi spun şi zâmbesc de circumstanţă.
– Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină?
Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea.
Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu.
– Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV!
– Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria?
Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. „Uite, bărbaţii sunt mai seriosi.” mi-am zis.
– Am dreptul să nu vă răspund, le spun.
Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină.
După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care erau deja venite câteva familii ca să petreacă weekend-ul.
– Până aici aţi plătit, le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea.
– Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi, îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut.
Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. „În mod sigur vine de la oraş.” – mi-am zis. „Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple.” Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă…
– Sărut mâna! i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă.
– Bună ziua! mi-a răspuns. Ai fost profet!
– Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi.
Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea.
– Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare.
– Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor, i-am zis.
Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe.
– Da, liniştea… Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a…
Ochii ei mă priveau cercetător.
– O, Doamne, tu eşti?! am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum?
Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten… nu eram însoţit… am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă… am dansat mult cu ea, am discutat… Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate.
– Nu te-am mai văzut de atunci! am rostit îngândurat.
– Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine…
– Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost dupa aceea?
– Ei, am terminat liceul, am mers la facultate… În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine…
– Aşa! am rostit încurcat.
– Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel…
– Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit „protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”.
Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei.
– Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută!
– Lumina aduce linişte, împăcare…, am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută!
Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete… Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu… Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele, până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. „E rândul nostru,” mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicăieri.
– Pe unde pluteşti, soro? o întreb zâmbind.
– Secret! îmi răspunde ea, continuând să viseze.
I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte…

Clepsidra… Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri… E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie…
Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă…

 

Cosmin Predaautor Cosmin Preda

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Clepsidra

Confesiunea Clementinei

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plictisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci  când civilii suspecţi erau recalcitranţi  şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante.  Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă  într-un pătrat.

– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul  periculos, mi-au spus că  vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-

-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel  îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului  colonel.

– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

– Pelerina  vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive,  cromatica   Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ ,  mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu  soţ.

– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

–  Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii  şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am  băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana  de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot,  şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu.  Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia  omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii,  să insulte astfel o doamnă poetă!

– . Am o vodcă terapeutică, dacă  nu vă supăraţi vă pot oferi  expres o duşcă clandestină.

– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m.,  pentru   socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit  pentru că îl opărise chiar stăpâna lui.  Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el  un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit  , aşezat  prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că  nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de vodcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor,  o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai  petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică.  S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat,  şi a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea  pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare  cu bichonul  permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta  primadonă de la teatrul de revistă.  Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul  mortuar  şi pusese sub sicriu  o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul  mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o   sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante.  Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un  hâc hiperbolizant ,  s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura  rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană,  şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub  tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina, ( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:

-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina  nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi  pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap  să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.

În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără  violenţă.

Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

 

virginia paraschivautor Virginia Paraschiv

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Confesiunea Clementinei

Expertiza de filiaţie

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

 

La Bucureşti, la fosta locaţie a Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” programarea a avut loc după două luni. Era toamnă, era o zi cu soare. Lumea, venită din toată ţara, aştepta în curte sau în faţa cabinetelor medicale, fiecare cu problema sa, fiecare cu speranţa sa. La cabinetul de expertiză medico-legală a filiaţiei, era mare animaţie. Erau programate un număr impresionant de cupluri pentru ziua aceea. Din toată ţara. Din toate regiunile şi judeţele României. Trei câte trei. Mama, copilul şi tatăl prezumptiv. Atât! Mama tata, copilul. Restul asistenţei era formată din aparţinători. Ăştia erau cu carul. De la bunici, mame, surori şi fraţi, unchi şi mătuşi sfătoase, până la prieteni şi vecini, tot soiul de gură-cască, având fiecare tot atâtea interese obscure în cauză, forfoteau prin curtea institutului şi pe coridoare într-o agitaţie ciudată, amintind aici de mişcarea browniană. Doar la uşa cabinetului de recoltări probe, era linişte. Liniştea dinaintea furtunii. Era normal. La fiecare cinci minute, o asistentă încruntată, striga solemn, privind pe un tabel care îl avea în mână, numele cuplului ce urma să intre la analize. Întâi numele mamei, apoi al copilului şi în cele din urmă al tatălui prezumptiv. Se făcea tăcere. Cei strigaţi intrau în linişte. Uşa cabinetului se închidea cu taină. În sală, murmur de respiraţii, murmur vezicular.

Ciudată mai era atmosfera în sala aceea. Ciudată şi apăsătoare. Ca de la sine, lumea se împărţise în două. Se lipise de pereţii laterali, din faţa intrării, deoparte fetele cu bebeluşii în braţe iar spre peretele opus, băieţii. Necăjiţi şi speriaţi ca naiba. Cele două tabere, se priveau cu vrăjmăşie, aruncându-şi în pauze şi câte o înjurătură plină de ură şi dispreţ. Cuvintele curvă şi animalule, erau cel mai des folosite. Toată lumea era desculţă. Aşa poruncise tovarăşa asistentă. În picioarele goale. Pentru amprente. Doamne, cum mai mirosea sala aceea. Puţea ca o hazna. De la picioare nespălate şi ciorapi cleioşi de jeg şi purtare îndelungată, până la scutecele pline de căcat ale bebeluşilor schimbaţi în fugă şi cu neîndemânare, toate amestecate cu mirosul acela specific de transpiraţie masculină sau menstruaţie stătută de femei analfabete şi certate cu igiena. Doctorul G se adresă sfios asistentei.

– Tovarăşa asistentă! Vă rog frumos să-mi daţi o coală de hârtie pentru picioare. Vreau să-mi pun picioarele pe ceva curat. Ştiţi, sunt medic… poate mă ajutaţi. Asistenta se uită la el ca la un rahat, apoi dispăru trântindu-i uşa în nas.

Au urmat câteva momente de linişte. Linişte. Apoi, din rândurile femeilor desculţe, se desprinse o ţigancă oacheşă şi grasă. Purta o pereche de blugi albaştri, tăiaţi cu foarfeca în dreptul genunchilor pentru a crea o deschizătură prin care să se vadă pielea şi murdăria convenţională. Bata începea cu mult sub buricul în centru căruia domina ca o bijuterie scumpă un rest de jeg concentrat de timp. Deasupra acelui buric, materne şi generoase, două ţâţe mari şi pline de lapte plonjau sub un petic transparent de bluză murdară şi inutilă. Deşi tânără, faţa ţigăncii era răvăşită de riduri, iar gura îi emana miros de ţigară şi bere. Părul negru al ţigăncii, era zburlit şi împodobit cu nişte zorzoane ieftine de plastic. Ochii, şi ei negri, priveau întunecoşi şi răi.

– Nenorociţilor! se adresă ea grupului de bărbaţi, făcând câţiva paşi spre peretele venin. Nenorociţilor! Nu vreţi să fiţi taţi, nu vreţi, futu-vă muma în cur de haimanale ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, curvarii dracului, animale ordinare ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, ai! Nu vreţi.

Trecu în revistă întreg eşantionul de “animale” din faţa sa, cuprinzând într-o privire de viperă tot grupul, clătinând ameninţătoare din cap, agitându-şi zulufii păduchioşi.

– Tovarăşul Ceauşescu! Tovarăşul Ceauşescu, boilor, vă va face taţi. Tovarăşul Ceauşescu, vrea să fiţi taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, vrea ca toţi copiii să aibă taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu vrea ca fiecare copil să aibă un tată. Şi tu, şi tu, şi tu, zise ţiganca arătând cu degetul spre fiecare dintre cei apropiaţi. Şi voi, toţi, toţi, toţi… porcilor, o să fiţi taţi!

Asistenta îşi făcu apariţia întrerupând spectacolul ţigăncii. G a intrat şi el, în urma Lăcrămioarei care avea bebeluşa în braţe. Prin scutecele albe se vedeau picioruşele trandafirii ale fetiţei. Era desculţă şi ea.

 

mihai ganeaautor mihai ganea

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Expertiza de filiaţie

Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul

Posted in Poezie by Hopernicus on 14/02/2013

SISIF PE CASA SCĂRILOR

 

 

urcam pe casa scărilor,

şi parcă nu se mai sfârşea,

vopseaua insalubră, de ulei,striată pe betonul miserabil,rece,

spoiala varului, anume nedesăvârşită,

o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea

 

urcam pe casa scărilor,

cu becuri sterpe ,imbecile,muribunde,

halucinând din două în două etaje

tăcutul martor era balustrada plastic infinită

(scurt circuite isbucneau în negre, umezi, filamente)

la îndrăsneţele-mi viraje

 

era o lumină–absentă,chioară,

becuri de patruzeci

frumoasă cum ştiam

te aşteptau pe casa scărilor ( şi n-ai trecut )

să treci

 

urcam pe casa scărilor

var pe manşete,pe genunchii altruişti,înţelepţi,spre casă,

şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare

părea ca urc ( urcam ?) şi poate chiar urcam

o scară nesfârşită,tot mai naltă, mai frumoasă !

 

ŞOTRON

 

urmam atent dunga de cretă,

lăsată de copii pe-asfalt,

când ondulată,

când dreaptă,

desenul ezitant din lumea lor concretă

când întreruptă

de saltul elicoidal al unui gând

de dragoste, intens,

în sboruri scurte,kamikaze,

ceaţă şi condens

şi paşii mei fără greşeală

urmau aceste mari chenare desenate,

şotronul părăsit de salturi, teneşi albi-

platformă de aterizare.

cuvântul părăsit de vers

plutea într-un desant sinucigaş,

în spaţiul de parcare gol, imens

păşeam aproape impecabil

urmând tăcut dunga de cretă

desenul ezitant din lumea lor

concretă !

 

 

POTOPUL

ne cunoscusem primăvara

ne cunoscusem parcă

ploua cu ciocuri gri

înfipte-n gheaţa gri

aripi încremenite-n promoroacă

ne cunoscusem primăvara

luminoase săbii

străfulgerau copaci

ca zeci de lumânări aprinse

stol de vrăbii

ne cunoscusem primăvara

şi nu ne cunoscusem parcă

ploua cu refuzate paseri

din ceruri reci cu paseri reci

în trista noastră în derivă arcă

ne cunoscusem primăvara

pluteam

pe-al paserilor moarte fluviu

ci aripile noastre ude

vâsleau

contra curentului-n diluviu

ne cunoscusem primăvara

ne cunoscusem parcă

uitasem sborul

înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei

abia căzuţi

ne scufundam încet

încet cu trista noastră arcă !

 

 

                             VALERIU MARIUS CIUNGAN

 

S-a născut la 16.05.1965 la Craiova, din părinţi ardeleni ,mama Paraschiva fiind născută in Orlat , judeţul Sibiu, iar tata Valer fiind născut in Gârbova de Sus, judeţul Alba .

A absolvit liceul ,,Nicolae Titulescu,, din Craiova in anul 1983 si Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Craiova în anul 1988.

Lucrează pe funcţia de consilier clienţi in cadrul Băncii Comerciale Române Sucursala Mediaş începând cu anul 1990 .

Este căsătorit cu Ciungan Liliana din anul 1989 şi are doi băieţi , ambii studenţi, Andrei la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti-secţia de Restaurare Conservare de la Sibiu ,şi Radu la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.

 

Debutul editorial are loc cu volumul „Poveste de toamnă” la editura „Bioflux”, Cluj-Napoca, 2008;

• Reeditarea volumului(ediţia a II-a, 2009);

• Lansarea volumului în 8 martie 2009;

• 2009 apare volumul „Haina de molton” la aceeaşi editură;

• 2011 luna iunie, apare al treilea volum „Oameni în pardesie”,la editura „Bioflux” din Cluj- Napoca

• Debut publicistic: revista „Tribuna”- Cluj, nr. 203, 16-28 februarie 2011(cu poeziile „Oameni în pardesie”, „Masca de chiuvet㔺i „Menuet”) din volumul,în curs de apariţie pe atunci, „Oameni în pardesie” cu scurta observaţie a poetului Ştefan Manasia : “sunt OK fluxul domestic, curgerea narativă a textelor, nostalgia, beat-ul americănesc,sunt mai puţin OK discursul încântat de sine si derapajul în  tardomodernism din câteva strofe”.

Apariţii in reviste literare : Tribuna,Timpul ,Poesis,Familia,Discobolul,Hyperion,Oglinda literară,Boema,Mişcarea literară, Aisberg,Ardealul literar, Cenaclul de la Păltiniş,Algoritm literar,Zeit, Melidonium,Climate literare,Constelaţii Diamantine,Revista Noua,Conexiuni, Litere,Dunărea de jos;

Au apărut cronici despre volumul ,, Oameni in pardesie ,, in revistele literare Timpul , Cenaclul de la Păltiniş, Boema,Viaţa Transilvaniei, Cafeneaua Literară,Oglinda Literară,Climate literare,Răsunetul,Algoritm literar .Cronici despre poeziile ce fac parte din  volumul in curs de apariţie ,, Sisif pe casa scărilor,, au apărut în revistele Litere şi Armonii literare .

 

Este inclus in lucrarea bio-bibliografică Profiluri medieşene , Sibiu – 2011,de autorii Gheorghe Buşoiu şi Lucian Giura, carte ce cuprinde informaţii legate de viaţa şi activitatea unor reprezentanţi de seamă ai societăţii medieşene din toate timpurile .

 

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2008 pentru volumul” Poveste de toamnă”.

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2009 pentru volumul” Haina de molton”.

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2011 pentru volumul” Oameni în pardesie”.

Premiul I la concursul de literatură al revistei Conexiuni – Bistriţa 2012.

 

 

CIUNGAN VALERIU MARIUS

REFERINŢE CRITICE :

 

“Întâmplarea face si nu atât întâmplarea cât haosul şi capriciile difuzării de carte de după 1990 – să mă întâlnesc cu poezia acestui autor mai mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană, volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) şi Haina de molton (2009). Dacă titlul primului volum e destul de convenţional, celelalte două titluri îţi atrag imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“ asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am avut norocul să ajung.

Cred că dl Gheorghe Manolache, prefaţatorul, are dreptate când constată caracterul de „contra-replică“ a poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de poetica optecistilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în continuarea celor dintâi, şi afinităţile cu post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu, sau cu poezia „intimistă“ a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul de familie“, de eventualele „contaminări“,mai important este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci ceea ce marchează „despărţirea“ de familie, ceea ce trece de posibile influenţe. Aş spune, în termeni blagieni, că, din fericire, acestea se dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare .

Şi ca să nu pară vorbă goală ceea ce am scris eu aici, şi să nu joc, fie şi involuntar, rol de demagog, voi cita în întregime căteva texte care mă confirmă: „încercam o încercare/ o cremene mai gri/ ooo tu piatră-alăturată/ cuveni-s-ar/ ca să ştii//încercam o încercare/ dar rămâneam împreună/ pietre lângă pietre/ tăcute,solidare, gemene,/ ci necuviincios visam/la piatra mai filosofală/şi niţel mai cremene!“ („Mai cremene“) sau: „ai apărut pentru o secundă în straie de seară,cumplit de albe// oasele albe, prelungi,/suav îţi însoţeau mersul/ cămaşa de in cădea/ odată cu seara/ pe trupul străveziu//încremenit priveam/ această anatomie dureroasă“ („Alb dureros“) sau, în sfârşit,această mică bijuterie: „erai tu aşa cum erai/ erai o-întâmplare/ că vai// că vai şi că mult/ mi-erai// erai mai apoi/ un cuvânt mai tăcut decât saltul/ şi ce-o mai fi fost…/naltul!“ („Vai“).

La acest al treilea volum, Valeriu Marius Ciungan se dovedeşte a fi nu doar un poet infuzat de sensibilitate lirică autentică, dar şi unul foarte stăpân pe meşteşug. Îl voi urmări şi de aici înainte – desigur, în funcţie de capriciile difuzării!” (Liviu Antonesei-Revista Timpul nr.12/2011)

 

“La debutul lui Valeriu Marius Ciungan, cu volumul Poveste de toamnă, 2008, semnalam „tentaţia contrareplicii” la adresa unui anume tip de poezie a concretului, sentimental-ironică, parodic-muzicală, tandră şi ludică, mustind de umor, aflată în derivă la sfârşitul anilor ’80 în favoarea altor perspective în care, autenticitatea scriiturii se putea recunoaşte, de această dată, în capacitatea tranzitivă a scriptorului, aceea de a (trans)scrie în limbaj „reacţiile” subiectului angajat într-o experienţa poetică i-mediată.

Insistam atunci asupra unor involuntare aprop(r)ieri de/din poezia efluviilor subtile, suculentă şi fragedă, a lui Emil Brumaru (cel din volumul Versuri, 1970), cu care, deatfel, Valeriu M. Ciungan păstrează „asemănări de familie” tocmai prin această cultivare voit-ironică a graţiosului concret, a suavului dematerializat al unei poezii a „simţurilor la borcan”.

În acest prim volum, Valeriu Marius Ciungan (re)construia, pe cont propriu, scenariul erotic al unui banal cotidian, micşorând distanţa dintre „reacţie” şi „expresie”, îndepartându-se prin/cu această ocazie şi de modelele tentante pentru orice debutant.

După cum bine se poate observa, şi în cel de-al doilea volum, Haina de molton, 2009, Valeriu Marius Ciungan este la fel de ataşat de concretul transmis in-direct, prin aromele unei poezii domestice, uşor provinciale, de-o frusteţe totală. Ceea ce experimentează el de această dată, sunt „procedurile poeticeşti”, prin care (auto)ironia şi disimularea nu mai fac apel la inversarea directă (tare) a sensului, ci mizează pe (co)participare la „jocul secund” al (re)construirii ironic-parodice a unui arsenal poetic patronat, de această dată, de „bunicii săi postavangardişti”: Ben Corlaciu (cel din Tavernale, Pelerinul serilor sau poeme florivor) ori Constant Tonegaru (autorul insolitelor Plantaţii sau al postumelor din Plantaţia de cuie).

Pentru că Valeriu Marius Ciungan încearcă, odată cu această (re)sondare a concretului, impunerea neinocentă a unor topoşi, aparent revoluţi, prin delimitarea instanţelor discursive, şi, fireşte, prin resuscitarea retorismelor, înghesuite în perimetrul ironiei accentuate şi a stilului plebeu-parodic, toate oferindu-i o şansă în plus de a-şi (re)situa Poesia în/la marginea lucrurilor, sub raza acelui „joc”mehanic-histrionic dintre realitate şi scriitură.

O „meteorologie morală” tragic-ostilă, de talia şi intensitatea celei (con)semnate la început de veac 20 de un Ben Corlaciu şi/sau Constant Tonegaru, îi impregnează de această dată textele cu o teatrală gesticulaţie, al cărei degradeu se complică uneori în emfaza eteroclită a boemei-pop, desuete şi uşor provinciale.

Sunt versuri neinocente, scrise cu riscul asumat de a (se) şti că înaintea lui, chiar dacă asemenea orgolii mai probaseră şi boemii de la „Albatros”, intraţi şi ei cu vremea în penumbră din cauza depistării, de către publicul cititor, a „trucării” convenţiilor, acestea pot recidiva într-o partitură blues .

(Anti)dogmatic şi preponderent-(auto)ironic, suflul poetic din volumele Poveste de toamnă şi Haina de molton se va opune, slab, de la primul până la ultimul poem, formelor de opresiune artistică şi, indirect, oricăror tentative de canonizare poetică, fapt recunoscut în transcrieri demirealiste, în care „materia primă”/brută nu intră decît parţial, şi în doze bine drămuite, în procesul „reciclării” poetice. Vom recunoaşte în „poezioarele” acestor volume, în care liricul va fi menţinut la presiuni constante de „ceramist”, că, tot ceea ce era considerat de „joasă speţă”, intrând în zona de acţiune a secundarului poetic, vor constitui blazonul unei poezii hyperrealiste, caustice şi inconoclaste exersate de Valeriu Marius Ciungan.

Camuflată în subtextul „poemelor demodate”, din cele două volume, ironierotica, pe care o remarcasem ca invariant, va ieşi la iveală, cu îndrăzneală, în cel de-al treilea volum,  Oameni în pardesie, 2010. Acest transtrav liric se recunoaşte prin aceeaşi persistenţă în erotizarea ironică şi caligrafierea ludic-parodică a fiziologiei provincialului, în topografierea unui univers asaltat de obiecte inutile, frânturi de mituri inactuale şi, mai ales, de reziduurile biografismului -confiscat de convenţii şi ,,kakofonii,,-, asortat cu „graţia” (pre)judecăţilor de tot felul. Pentru că în această „pseudo-antologie”, în care „textul” funcţionează ca drena unor „accese existenţiale”, Valeriu Marius Ciungan impune atenţiei experienţe ataşate mai mult de biografism, în măsura în care suntem dispuşi a vedea în această desecare a sinelui şi ceea ce ţine de componenta confesivă (pe care poezia postbelică americană o actualizase sub denumirea de Confessionalism).

Diferenţele dintre biografismul „teoretiza(n)t” al optzeciştilor, cel „cotidian” al nouăzeciştilor şi/sau cel „mizerabilist” al douămiiştilor se recunosc, în cazul poeziei lui Valeriu Marius Ciungan, în ezitarea bine studiată de a lăsa impresia că va renunţa la „poezia metafizicească”, decizie, în spatele căreia putem recunoaşte însemnele unei anume relaxări culturale, tradusă în respingerea lingavă a modelelor „mari” şi opţiunea pentru ceea ce ar părea că ţine de manierism, periferic.

Mai puţin livreşti decât o arată, bruftuluind puterea de seducţie a metaforei, textele pe care le scrie acum Valeriu Marius Ciungan nu mai au ca obiect poeticesc estetizarea imediatului, ci aservesc mai curând substanţialitatea unei viziuni lirice recidivate, cu reflexe cotidien(ist)e şi pusee mizerabil(ist)e.

În fond, biografismul liric practicat în această variantă de Valeriu Marius Ciungan desconspiră o nouă sensibilitate şi un alt mod de asumare a ei, recidivat în alura romantică.

Poemele lui Valeriu Marius Ciungan pot şi trebuie privite şi ca daghereotipuri, adică instantanee hrănite cu vaporii de iod ai unei viziuni şi imagerii provinciale, în sensul că avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fixate pe placa argintată a poesiei secvenţe de realitate cu: oamenii şi străzile oraşului provincial etc., în cuprinsul acestor fotograme, poetul forţându-ne să descoperim, alături de/împreună cu el, convenţia complicităţii cu privitul în faţă a realităţii dar şi a propriei identităţi. Este în curs de realizare o fotogramă ce încearcă un alt „pact eu-poezie-realitate” -cu dizlocări şi fracturi-, într-o viziune capricioasă şi, în ciuda ecourilor, de o insolită particularitate.

Nu lipsesc din această daghereotipie a orăşelului de provincie nici puseurile de melanholie prilejuite de rememorarea clipelor tandre, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate voit desuetă, din însumarea acestor figuri prinzând contur atmosfera particulară a unei lumi în derivă, obosite.

Programatic, tranzitivitatea poeziilor din acest ciclu nu pare a contrazice însă şi o anume reflexivitate subsecventă, chiar dacă aceasta este pusă discret între paranteze de flegmatismul unei partituri diurne ce frizează platitudinea. În realitate, multe din versurile lui Valeriu Marius Ciungan sunt irigate de curenţi subterani ai liricităţii şi melanholiei ce-i însufleţesc, în ultimă instanţă, pe dedesubt poemele. Aşa se face că nici nu sesizezi când perdeaua cotidianului banal, de o tranzitivitate ce nu promitea mari surprize, se tulbură neliniştitor, adiind tristeţi provinciale camuflate (auto)protector şi minimalizate (auto)ironic.

În ciuda unei staze manieriste, această provocare gestualistă merită a fi luată în calcul de cei care se arată preocupaţi de „dripping”-ul lui Valeriu Marius Ciungan şi, mai cu seamă, de modalităţile lui de drenare a lirismului şi de revenire la poezie ca şansă posibilă de a (supra)vieţui literaturofagiei”.(Gheorghe Manolache-fragment din prefaţa volumului “Oameni în pardesie”)

 

 

 

“Vremurile în care Valeriu Marius Ciungan era doar un poet debutant au trecut demult. Volumul Oameni în pardesie, recent apărut sub egida Bioflux, este cel de al treilea volum de poezii semnat de boemul medieşean.

Imbrăcat în pardesiu, odinioară în molton dar mereu cu acelaşi stil, poetul este considerat de către criticul Gheorghe Manolache ca un urmaş demn al unor poeţi precum: Ben Corlaciu sau Constant Tonegaru. Lăsând deoparte grosul interpretărilor versurilor şi mesajelor sale subliminale deja disecate de numeroşi critici literari şi iubitori de poezie, întreaga operă a lui Valeriu Marius Ciungan conţine conotaţii carnale faţă de muritoarea cu care se contopeşte şi care uneori se confundă cu Muza şi rezultă Creaţia, nemuritoare, Poezia (Ea şi ea, Contopire, în splendida genună; în sinapse etc). Deşi pasiunea poetului pentru Creaţia sa nu apare nicăieri în volum în mod explicit, autorul revarsă pe hartie aviditatea şi dragostea lui faţă de Poezie, precum şi sacrificiile lui pe care simbioza cu Muza le presupune raportat la viaţa muritorului de rând, aşa cum reiese din poeziile: Dulce doamnă, Două pietre, Contopire, Mai cremene, Micuţă domnişoară (de aici şi laitmotivele: Ana, piatra, dureros, versul etc).”(Ioan Petrescu Valentin-Mag –Revista Viaţa Transilvaniei nr.3-4(21-22)/2011 )

 

 

 

 

 

 

“Valeriu Marius Ciungan este un poet autentic format în afara grupărilor literare pentru că, desigur, nu se poate (încă) vorbi despre o grupare poetică la Mediaş ca pe vremea revistei “Lanuri”.  Poetul are norocul, chiar de la debut, de a avea ca prefeţe adevărate studii critice scrise de universitari ce sunt buni cunoscători ai fenomenului poetic, Iulia Bobăilă şi Gheorghe Manolache.

Al treilea volum semnat de Valeriu Marius Ciungan, “Oameni în pardesie” ( apărut anul acesta la editura  menţionată ) este, prin ciclurile “Poveste de iarnă” şi “Haina de molton”, o antologie ce cuprinde poezii selectate din primele volume. Ciclul inedit dă titlul volumului. Drept prefaţă volumul are un studiu doct al lui Gheorghe Manolache,  “Daghereotipia orăşelului de provincie”, în care sunt exprimate opinii autorizate despre valenţele şi suficienţele poetice ale autorului, opinii în care cititorul poate să aibă o desăvârşită încredere. Comentariul prefaţatorului nu e numai judicios, ci şi ingenios. Nimeni cred că nu ar fi avut ideea să compare “tehnica” poetică a lui Valeriu Marius Ciungan cu daghereotipia. Şi nu putem decât să-i dăm dreptate pentru că multe dintre textele  cărţii se pot numi “daghereotipuri poetice”.  Dar poetul are şi altfel de texte, poeme confesive pe tonuri ce vibrează într-o gamă largă de la melancolie vetustă la ironie rafinată, poeme nonconformiste de filieră retro, interbelică, până la  ultimă modă, douămiistă.)

Revista noastră a publicat poeme de  Valeriu Marius Ciungan ca semn al recunoaşterii talentului său incontestabil.”(Silviu Guga –Revista Cenaclul de la Păltiniş octombie 2011 ).

 

“ Nu am citat din cele mai reuşite texte din volum,ci din cele care ilustrează exerciţiul poetic atât de diferit pe care îl abordează autorul, ce pare că a vrut să ne arate că poate scrie cu dezinvoltură în stiluri variate.Credem însă că volumele următoare vor putea să-l salveze şi, cu siguranţă, despre Valeriu Marius Ciungan vom mai auzi.Secvenţele reuşite ale acestei cărţi ne generează acest optimism.” (Silviu Guga-Revista Cafeneaua Literară, decembrie 2011 )

 

 

“Ajuns la al treilea volum, poetul Valeriu Marius Ciungan aduce, în cadrul Colecţiei „Scriitori medieşeni”, volumul „Oameni în pardesie”. Apărută în condiţii grafice deosebite la Editura Bioflux Cluj-Napoca, cartea este un adevărat elogiu adus frumuseţii umane, alfabetul poeziei dansând pe sârma vieţii întru aşteptarea nemuririi. Volumul cuprinde şi câteva poezii din primele două cărţi,„Poveste de toamnă” si „Haina de molton”, astfel încât capătă un caracter de antologie. După cum observă în prefaţă prof. univ. dr. Gheorghe Manolache, tânărul autor reconstruieşte ironic-parodic arsenalul poetic patronat de bunicul său, fost avangardist, Ben Corlaciu, cel pe care bistriţenii l-au omagiat de curând într-un număr al „Mişcării Literare”. „Oameni în pardesie” se doreşte a fi o carte a descoperirii sensurilor vieţii, în care, prin ochii iubitei descoperim faptele citadine: „treceau oameni în pardesie bej / iar eu mă uitam în ochii tăi / Doamne, cât eşti de frumoasă”. Fiecare detaliu care-l înconjoară pe poet devine esenţă de poezie. V-aţi imaginat vreodată că-i poţi dedica versuri măştii de chiuvetă? Ei bine, Valeriu Marius Ciungan descoperă şi aici lucruri existenţiale: „din poziţia pe care o câştigasem, cu timpul, în bucătărie / mi se deschidea o superbă panoramă spre chiuvetă”. Ajungem în bucătăria de vară, unde sentimentele lirice se aprofundează: „ea se lăsa atinsă de muritori / doar cu versuri/şi cu alte metaforice/ demersuri”. O poezie care sparge barierele canoanelor, iar scrisul devine zi şi noapte sau oră de oră un refugiu întru descoperirea edenului. În acest colţ de lume îşi au cuibul şi gândurile poetului, care surprinde iubita în ipostaze variate, inclusiv întoarcerea de la piaţă poate fi considerată un act erotic: „în mâna dreaptă aveai / gândind la cartea ta de căpătâi – şi de bucate – plasa de spanac /…/ în mâna stângă aveai /mires(m)e emotive întâi culese / de fetească”.

Câţi dintre noi ne-am fi imaginat că dragostea poate fi privită din atâtea unghiuri, „mergând spre Steaua Nordului”, dar şi adulmecând „un val de oţet”. „ nu cazi în semnificaţia viselor” ne îndeamnă poetul, însă el este primul care este prins în mrejele unui vis tulburator: „ai aparut pentru o secundă / în straie de seară, cumplit de albe”. Jocul culorilor este precum al fulgilor de nea „fantastic / în traiectorii ciudate”. Avem de-a face cu o poezie în care lumina descoperă gânduri-rânduri construite în prag de toamnă în casa sufletului: „îmi lăsaşi tu, doamnă, /povestea de toamnă / toamnă dulce doamnă /doamnă dulce toamnă”.”(Menuţ Maximinian-Revista Boema,noiembrie2011 , Revista Oglinda literară ,martie 2012, Revista Climate literare nr.48-noiembrie 2011)

 

 

“Am reţinut mai multe texte de o narativitate bacoviană sui generis, atragând atenţia printr-un soi de premeditată şi plăcută vetusteţe a lexicului, a sintaxei poetice şi chiar a ortografiei. În această formulă poetului medieşean pare a-i surâde şansa originalităţii. “ (Tudor Cristea-Revista Litere nr.11-12 ,2012)

 

 

 

“Cu a treia sa carte ,, Oameni în pardesie,, Valeriu Marius Ciungan se pare că a făcut paşi însemnaţi spre maturitatea poetică.Discursul ,uneori minimalist, al poemelor sale este natural, construit cu migală, iar versul nu suferă de încărcături inutile.,,Încercam să scriu acest poem/ cu uneltele vechi ale poetului/cu degetele albe,reci prelungi /şi de fecioară/cu penele căzute-n sborul prim/ şi decuseară/ încercam să devin un poet responsabil/ şi pe cât se poate profund,,. Se pare că încercarea poetului va fi răsplătită.”(Ioan Barb-Revista Algoritm literar nr.5/2012  )

 

 

 

Cu o voce poetică bine definită, ascuns în angoasanta carapace de nisip a frământărilor, Valeriu Marius Ciungan disimulează calmul, într-o lume mai puţin calmă, deformată vizibil şi măcinată de tenebre ori ploi cenuşii, precum într-o modernă reversificare a unei lirici bacoviene. Avangardist, subtil, pedant, la umbra controversă a metaforei, poetul îşi caută rostul în fiecare sort al existenţei, convertindu-şi traiectul liric în manifestarea concretă a clasicului principiu al doilea al mecanicii newtoniene (al acţiunilor reciproce). Valeriu Marius Ciungan reacţionează la orice degradare principială, etică, morală, nu atât explicând, cât insinuând şi  punând în balanţă elementele contradictorii ale unei existenţe ce nu se doreşte nici pe departe ternă, monotonă sau golită de semnificaţii. O lirică nouă, viguroasă prin abordare şi inovatoare, mai ales prin modalitatea inedită de transpunere a realului în imaginativul poeziei, prin efectele para-utopice ori sinergiile pe care le poate genera.(Gheorghe A.Stroia-Revista Armonii Culturale,ianuarie2013).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul

Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 14/02/2013

 

 

Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii.

În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner.

Una din ele însă îmi incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea ceva care mă fascina la el: Lumea de sub pod şi zarva ei. Încă din ziua când am primit-o am început să citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.

După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat  roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi, făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l dezminţeau pe autor.

Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că sunt spuse de un „povestaş” sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur. Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă”. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură suprafaţă.

Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco, al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora.

Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum spaţio-temporar de care vorbeam şi, – mare atenţie! – greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să ne  imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.

În acest continuum numit „sub pod” intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar ai  uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.

Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim, în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc… Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?

Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată însă,  rămâne ca o tristă temă de reflexie…

Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe, de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.

Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod…  ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră, straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.

Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe pod. A meritat!

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

 

 

Comentariile sunt închise pentru Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

Posted in Arta teatrală by Hopernicus on 12/02/2013

 vizionaţi  pe pagina principală, în bara roşie de jos:  ” Vă invităm la spectacol!”

 

IMG_2843_1

 

 

Salutare prieteni!  Bine v-am regăsit, continuăm seria noastră de discuții propunându-vă un interviu de elită cu artistul Cătălin Tibori. Câți dintre voi nu ați fost încântați de frumusețea spectacolelor lui și ale prietenilor săi din proiectul Syncreto?

Pentru început o scurtă descriere pe care Cătălin a avut bunăvoința de a o face într-un interviu anterior,  din anul 2012.

„Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.”

Cătălin s-a născut la Orăștie în 1977 și este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.

Activitate publicistică selectivă

1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.

2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.

3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.

4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.

_DSC0127

D.O. Care este publicul vostru țintă?

C.T. Te salut, dragă Dan. Încă de la început Syncreto și-a propus să ofere spectacole de operă, dans și poezie oamenilor din orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru și sunt foarte fericit că, până acum, nu ne-am abătut de la aceast vector de intenție.

 

D.O. Povestea proiectului „Syncreto” a devenit cunoscută publicului, face săli pline și umple sufletele de bucuria pe care o aduce muzica cultă, dansul și poezia. Care este povestea din culise?

C.T. Dacă înainte, în 2012, ne întâlneam înaintea unui spectacol, iată, acum discutăm imediat după spectacolul de la Deva din 27 ianuarie. Este o discuție ”la cald”, cum se spune… Tu ești unul dintre cei care ne-au cunoscut încă de la primul nostru spectacol, atunci când eram doar șase prieteni: Laura, Judit, Aida, Mircea, Alex și Cătă. Acum suntem șapte. Din octombrie, în Syncreto, a venit Alina. Ea se ocupă de mișcarea scenică și de coregrafie. Mai mult, Alina este un dansator incredibil de talentat, iar prin venirea ei, expresia artistică a grupului s-a îmbogățit substanțial. Iată, acum suntem în formulă stabilă și completă și nu nu ne mai lipsește nimic ca să facem spectacole bune și să aducem și mai multă bucurie în

sufletele oamenilor.

 

 

 

._DSC0425_1

Revin la întrebarea ta, Dan. Îmi place să-mi imaginez ”culisele” la care te-ai referit ca la un spațiu intim al artistului, un spațiu ferit de ochii lumii în care acesta crează. În această accepțiune, povestea este minunată, plină de pasiune și pare să nu se sfârșească niciodată, pentru că, acolo, ”the sky is the limit” (trad. doar cerul este limita). Acum îți voi spune ceva despre mine. După ce spectacolul s-a terminat iar reflectoarele se sting unul după altul, mă simt pustiit și gol. Aproape devastat. Este ca și cum n-aș mai exista sufletește. Noaptea care urmează spectacolului este foarte grea. Îmi este imposibil să dorm. Pentru mine, un spectacol înseamnă un consum fabulos de energie psihică și un abandon total al propriei mele ființe. Aceasta este condiția primă prin care se pot exprima Prințul din Levant, poetul francez care scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume sau Vânătorul care, îndragostit de pasărea măiastră, o ucide pentru a o avea tot timpul aproape de el. Sunt roluri care mă solicită teribil și în afara scenei. De multe ori, la vreo cafenea din Timișoara, am senzația că beau o cafea cu Prințul  sau mă trezesc brusc că vorbesc și fac gesturi asemănătoare Vânătorului din poezia lui Philippide. A doua sau a treia zi, după spectacol, încep să lucrez din nou, să explorez și să merg și mai departe cu toate personajele mele. Uite, pentru spectacolul de la Deva, care tocmai s-a încheiat, m-am gandit că ”Mistrețul…”, ar trebui să primească și o altă valență, în afară de faptul că îl ucide pe Prinț. Așa că l-am introdus pe ”mistreț” în scenă. Alina face un rol fabulos: un amestec de sălbăticie tenebroasă, erotism și mister, iar Alex este exact servitorul perfid și fără scrupule. Toată această investire de atribute conduce spectatorul spre a descoperi o coaliție funebră între servitor și mistreț. Doinaș nu a spus explicit acest lucru, însă, dintotdeauna am avut, senzația că acest poem minunat are ”o cheie” mult mai complexă decât ni se arată la prima lectură. Astfel că, am adus cele două personaje secundare în prim plan și am re-dat poemului un alt înțeles. Toate aceste detalii ”de culise” ne-au luat ore de încercări și sondări a celei mai potrivite expresii vocale sau corporale, cea mai potrivită săritură a mistrețului, dar și cele mai potrivite gesturi ale servitorului față de prințul muribund. Deși ”Mistrețul…” reprezintă un moment explorat în detaliu, totuși simt că încă mai ascunde câteva taine. Spre deosebire de ”Mistreț…”, ”Je t’aime” a lui Paul Eluard, este un moment de improvizație. Acolo, știm personajele și stările pe care le vom atinge în anumite momente cheie. În rest, suntem liberi să facem ce vrem, pentru că, în fond, iubirea este liberă și te face să te simți liber: dilige et quod vis fac, spunea AugustinIn Epistulam Joannis ad Porthos. Prin urmare, am decis să ne comportăm liber și pe scenă și să nu încorsetăm momentul în canoane clasice. Cu alte cuvinte, cred că scena trebuie cu necesitate să urmărească viața așa cum este ea acum, altminteri discursul scenei devine neinteligibil, fals sau anacronic. Sunt mulți regizori care fac eforturi teribile să îl monteze pe Molière folosind aceeași partitură emoțională ca și în secolul XVII și nu realizează că își proiectează spectacolul într-un muzeu. Alți regizori se străduiesc să reinterpreteze în cheie postmodernă opere deja clasicizate. Am văzut spectacole de ”Carmen” care abundă în sâni dezgoliți și în nuditate gratuită al cărei scop este doar să șocheze. Pe de altă parte, am văzut un spectacol de operă a lui Silviu Purcărete, ”Artarxexes”, cu Philippe Jaroussky, la Teatrul din Nancy. Acest spectacol reprezintă, pentru mine, o lecție de estetică teatrală: nimic în plus doar de dragul că ”dă bine”, erotismul goliciunii transformat magistral în senzualitate, crima în act cultural, nebunia în genialitate, ca și la Dostoievski. Avem un potențial uriaș în țară, însă, iată, regizorii români de valoare montează în străinătate. Cred că este și un detaliu de management cultural, dar, și un statut extrem de fragil al unei alte instituții – instituția biletului.Trăim intr-o lume paradoxală în care oamenii își doresc spectacole de calitate, dar pe de altă parte afirmă că biletul este prea scump deși costă cât un pachet de țigări. La prima vedere această afirmație pare un truism, însă cărțile sunt piratate de pe internet, filmele la fel, muzica se downloadează de pe torenți, după cum spectacolul este mai accesibil dacă ai ”invitație”. Cred că se impune cu necesitate să restaurăm, în mentalul nostru colectiv, legitimitatea raportării la actul artistic. Numai așa putem readuce, din nou, arta în cetate.

 

D.O. Ce faci ca atunci când intrii pe scenă să transmiți mesajul frumosului?_DSC0075_1

C.T. Nu sunt deloc liniștit înainte să înceapă spectacolul, dimpotrivă, sunt teribil de agitat. Cu cinci minute înainte de spectacol mă liniștesc brusc. Întotdeauna fumez o țigară, singur. Departe de agitație. Sunt chestiuni intime, care țin doar de mine și de viața mea interioară pe care nu aș vrea să le expun într-un spațiu public. Cele mai importante sunt săptămânile dinaintea spectacolului. Atunci, îmi doresc să am cât mai mult răgaz ca să pot să gândesc ce am de făcut. Sincer să fiu, sunt foarte rare momentele în care mă deconectez total, pentru că pentru mine spectacolul care urmează este tot timpul cel mai important. Nu are importanță că rolul a ieșit bine înainte cu două săptămâni. Trecutul este trecut! Nu știu ce fac când intru pe scenă, pentru că pe scenă nu este Cătă, ci altcineva. Eu nu îmi abordez personajele emoțional, nu rațional. Nu mă gândesc nici o clipă: aici trebuie să îmi duc mâna la tâmplă, aici trebuie să ridic glasul. Gesturile îmi vin pur și simplu, însă au în spate multe ore de antrenament, de cele mai multe ori în fața unei oglinzi.

 

D.O. Știu că nu te consideri un VIP, dar care sunt calitățile unei persoane care devine din un simplu cetățean o persoană publică cunoscută, totul se întâmplă așa peste noapte sau trebuie să faci ceva?

IMG_7709_1

 

C.T. Ah, dragă Dan, dar eu nu sunt un VIP – nu mi-am propus și nici nu mi-am dorit vreodată să devin așa ceva. Eu sunt ”Cătă” pentru toată lumea, adică un om obișnuit care face ceea ce îi spune inima și pasiunea. Pentru spectacolul de la Deva am avut parte de o expunere mediatică fără precedent în istoria proiectului Syncreto, este adevărat. Asta nu mă face cu nimic mai special față de oricare spectator din sală, pentru că, în fond, umanitatea mea este identică cu umanitatea lui, iar exercițiul meu ca și actor nu este cu nimic mai presus față de exercițiul lui ca și spectator. Cred că, în mod esențial, totul se bazează pe respect și reciprocitate. Simt extrem de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre. Nu pot să-ți descriu în cuvinte ce emoții trăiesc când văd sala plină și cât de copleșit sunt de iubirea și bunătatea care mi se oferă. Uneori mă întreb: ”Ce am făcut eu ca să fiu demn de asta?”

 

D.O. Care îți sunt planurile de viitor. Mai ai timp pentru tine, pentru scris?

C.T. Planurile mele de viitor sunt legate exclusiv de Syncreto. Este cel mai important proiect din viața mea profesională. Știu că suntem pe un drum bun, avem din ce în ce mai multe spectacole, iar asta mă bucură enorm. Nu mai am timpul liber din trecut, ajung foarte foarte târziu acasă și sunt frânt de oboseală, tocmai de aceea am un nou proiect poetic pe care l-am denumit ”Poeme pe iPhone”. Așa că am renunțat, cu greu, la tabieturile mele de scriitor, și am început să scriu poezii pe telefon, oriunde aș fi. Așa a apărut, de pildă ”Brocart și dantelă”.

 

Pisoii cu gheare de fildeș
Aruncă pe nări flăcări de rouă.
Crini de smântână  tresaltă vorace
Peste mâna ta orfană și crudă.

Nori de ghimbir peste amanții umezi –
Arome brutale de carne în paturi ovale…
Unghiile vinete în unghiuri lubric-perfide
Rup piele de humă din pereți stafidii.

Tablou afumat de țigări și de vremuri,
Atârnă de-un cui ruginiu și bontit,
Iar paharele goale, în clinchete vesel amare
Așteaptă ca strugurii grei să se toarne havuz.

 

 

 

_DSC0075_1

D.O. Vii des „acasă”, la Orăștie ce vezi tu schimbat și ce ai dori să se schimbe?

C.T. Vin mult mai rar decât mi-aș dori decând am început proiectul Syncreto. Mă bucur mult că centrul orașului a devenit un spațiu pietonal, de promenadă. Pe de altă parte, nu ascund faptul că mi-aș dori să existe o sală de spectacole care să ofere condiții bune și spectatorilor și artiștilor. Îmi doresc enorm ca Orăștia să redevină un centru cultural important. Avem în spate energia unei moșteniri culturale fabuloase pe care, este păcat, să o ignorăm. Bunăstarea cetățenilor nu trebuie să se limiteze doar la slujbe bine plătite, ci și la bogăția spirituală. ”Săracii oameni bogați” pare a fi o expresie care tinde să devină un stigmat pentru orașele mici, pentru că lipsa activității culturale și a alternativelor la spectacolul TV duce, în mod implicit, la șubrezenie emoțională, la valori caduce și expunerea vieții personale într-un mediu citadin lipsit de valoare. Putem face atât de multe lucruri pentru orașul nostru drag dacă rămânem uniți, unul lângă celălalt. Să fim mândri și demni că aparținem acestui loc atât de special pentru istoria acestei țări și să nu-l adâncim în anonimat.

D.O. Un gând pentru lumea de azi, pentru vremurile actuale.

C.T. Cel mai potrivit gând, este acela cu care închei toate spectacolele Syncreto. Viața merge înainte…Fiți fericiți!

 

Dan Orghiciautor  Dan Orghici

 

 

 

 

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu

Posted in In memoriam by Hopernicus on 12/02/2013

 

din volumul  POEZII CENZURATE
(1973 – 1986)

 

 

 

Naufragiu

 

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Catargul meu a fost puţin mişcat.
N-am nicio vină că-ntre pleoape ochiul
Pe jumătate-a naufragiat.

Corăbiile mele sunt departe,
Au ancorat la ţărmul tropical.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Sunt doar un val ce cade pe alt val.

M-au părăsit corăbiile toate,
Mă-mpac cu gândul că mai sunt cărări.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Lăsaţi-mă sa ard sub lumânări.

Lumina vine şi lumina pleacă
Şi totuşi, e lumină pe pământ!
Lăsaţi-mă în scrumul meu. Ce dacă…
Mai am de scos de-acolo un cuvânt.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Eu voi pleca, e necesar să plec.
Vă voi trimite veşti prin diligenţă
Şi-am să vă scriu şi cum mai mă petrec.

Şi iar vă spun, de nu-i cu supărare,
Catargul meu a fost un pic mişcat.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Nu-i vina mea c-am naufragiat.
1986

 

 

Corabia

iubirii
(sau „Arca lui Noe din Carpaţi”)

 

Corabia mea trece în fiecare noapte
Pe lângă ţarmul vostru de valuri răvăşit.
Ea vine de departe şi merge mai departe,
Spre insula de ziuă ce licăre-n zenit.

Corabia mea poartă în inimă nectarul,
Culorile şi graiul străbunei seminţii.
A înfruntat prigoana şi ura la hotarul
Furtunilor de sare şi-a oarbei nebunii,

Dar n-au putut opri-o urgiile din cale
Şi n-au ‘necat-o valuri vâscoase de venin.
Când i-a-mplântat oceanul piratereşti pumnale,
Şi-a înălţat catargul şi s-a făcut senin.

„Nu-mi sfâşiaţi aceste neodihnite pânze,
Lăsaţi-mi dreapta calea şi daţi-mi vântul bun.
V-oi dărui ofrandă neliniştite frunze
Din tot ce am mai trainic în mine şi mai bun”.

Şi s-a retras oceanu-n neputincioasa pândă –
Corabia, rănita, nu s-a oprit nicicum.
Mai obosită poate, dar poate mai rotundă,
Ea curge mai departe prin liniştea de-acum.
1975

 

Cornel Armeanu autor Cornel Armeanu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu

Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

Posted in Traduceri by Hopernicus on 09/02/2013
220px-Portrait_of_Andrés_Eloy_Blanco Andres Eloy Blanco
(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)

Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.

Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.

Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.

Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.

Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!

Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.

Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.

Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…

Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.

Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!

Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.

Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?

Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…

Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.

Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.

*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.

* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m

traducere de  Anca Tanase
Andres Eloy Blanco
 
  LAS UVAS DEL TIEMPO
Madre: esta noche se nos muere un año.
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.
Esta es la noche en que todos se ponen
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.
Aquí es de la tradición que en esta noche,
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.
¡Oh nuestras plazas, donde van las gentes,
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.
Y el beso familiar a medianoche:
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!
¡Mi casona oriental! Aquella casa
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.
Bajo el parral hay un estanque;
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.
Cuando llegaba la sazón tenía
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…
Y ahora, madre, que tan sólo tengo
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.
Y ahora me pregunto:
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!
Y esta es la lucha ante los hombres malos
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.
¡Oh mi casa sin cítricos, mi casa donde puede
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…
Uvas del Tiempo que mi ser escancia
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.
Madre, esta noche se nos muere un año;
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.

Comentariile sunt închise pentru Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

Posted in Traduceri by Hopernicus on 09/02/2013
61943
Albastrul era imobilizat între roşu şi negru.
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.
Albastrul era imobilizat, nimeni nu-l privea, nimeni nu-l auzea:
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.
Mirό era o privire cu şapte mâini.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Vântul s-a rotit pe pagina câmpiei, şi-a ridicat capul şi a zis, Dar unde merge Juan Mirό?
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.
Şi toate astea pentru ce? Pentru a trasa o linie în celula unui singuratic
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.
traducere de  Anca Tanase
FÁBULA DE JOAN MIRÓ
El azul estaba inmovilizado entre el rojo y el negro.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.
El azul estaba inmovilizado, nadie lo miraba, nadie lo oía:
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.
Miró era una mirada de siete manos.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.
El rojo abrió los ojos, el negro dijo algo incomprensible y el azul se levantó.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.
Miró empezó a quemar sus telas.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.
¿Jardín de piedras o de barcas? ¿Jardín de poleas o de bailarinas?
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.
El viento dio la vuelta a la página del llano, alzó la cara y dijo, ¿Pero dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.
No eran letras las que entraban y salían por los túneles del ojo:
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.
¿Y todo esto para qué? Para trazar una línea en la celda de un solitario,
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.
Las miradas son semillas, mirar es sembrar, Miró trabaja como un jardinero
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.
Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

câteodată…./ sărutul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/02/2013

câteodată…

 

câteodată tremurul frunzei

îl simt adânc

în buze

acolo

unde nourii și țărână

își duc în geană lumina un foșnet de frunze moarte

se coboară din tălpi în sus către genunchi

***

câteodată tremurul frunzei

îl port cu mine

în sânge

până-n jos la glezne

acolo

unde iarba și roua se unesc

sub tălpile goale

într-o părtașă solitudine prin anotimpuri-rugi

***

câteodată tremurul frunzei

îl simt rostogolit până la umerii mei

până la buzele tale

acolo

unde nimeni nu calcă lacrăma firului de iarbă

un cântec gângurit lăsat-am ca pe un rug înflorit să se-audă

în tremurul frunzei

 

sărutul

 

plouă-ncet, plouă lin

plouă devreme, plouă târziu

liniște,…

faceți liniște vă rog,

nu deranjați pe-aici!

e sărutul revărsat de ploi…

 

 

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru câteodată…./ sărutul

Hermina / Uşoare cugetări..

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/02/2013

Hermina

Hermina stătea întinsă pe pat. Se uita la încreţiturile de pe vârful degetelor, se gândea că acele mici dungi sunt rupturi din infinit şi apa cu un val le-a crestat . Era pecetea apei pe al ei trup, legătura concretă a universului cu omul, acele crestări de pe buricul degetelor erau semnul vital al legământului. Îşi mângâia uşor vârful degetelor fiind străpunsă de certitudinea legăturii.. Era simţământul plăcerii unde sângele zboară cu aripile venelor, bătăile inimii veghează acest urcuş al extazului şi trupul pătrunde în razele pure de lumină. Faţa fetei senină, dar în sinea ei era speriată peste putinţă de mirificul moment ce o scaldă în liniştea dulce a zburătorilor de peste tot…
Îşi trage plapuma peste faţă şi dansează în mirajul simţământului. Hermina e lăsată pradă acum inconştientului…

Uşoare cugetări..

În patima dimineţii
Mă supără uşor lumina,
Mi-e greu…
Încet când ea mă copleşeşte.
Mersul sigur al loviturii
Mă-ndeamnă spre întunecatul abis.Prizez cu încântare verdele domol,
Dar pe ritm allegro.
Pustiul din neştiinţă mă adoră.
Şi atunci un nihilism aparte
Mă doboară.Cuget spre a visa din nou
Căci altfel mă zbat în amărăciunea-mi de odinioara.Zbor.

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Hermina / Uşoare cugetări..

Ochii sfinţilor

Posted in Arte by Hopernicus on 05/02/2013

 

În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam.

În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.

MaicaDomnuluicuPrunculIisusHristos2

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Pictor Lilioara Macovei

Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că toţi creştinii satului asta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.

Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnică ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.

După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:

–          Doamne, te rog, iartă-mă!

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala1

Icoane pe lemn, lucrate  în tehnica tradiţională (1)

Pictor Lilioara Macovei

În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.

Ca şi acum…

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala2

Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (2)

Pictor Lilioara Macovei

 

Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat!

În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.

Vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o mică  bucurie!

MD3 (2)

 

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Icoană pe lemn, pictată de Lilioara Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ochii sfinţilor

Poeme de Anca Tănase

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/02/2013

 

Ţipăt de cocori în tâmplă
creşte încet o aripă
în tăcere,
o aştept pe-a doua
privesc
cum trece spuma, timpul,
prin ochii farului
––––
dragostea creşte din valuri
-însufleţite coame
din care curge miere-
absenţa se umple…
o barcă de pescari, cu pânze roşii,
pluteşte-n urma
lăsată de cocori
umflată de vânt, pânza
poartă în ea, la fel,
un zbor
 
Noi, trecătoare şi veşnice păsări                        
În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea
încearcă să străbată marea,
deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.
Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.
Contra-timpul. Devine
statuie de sare şi-alabastru,
legată-n lanţuri de mătase. Amintiri
atârnă greu. Faruri triste
în calea armadelor învinse
Curgerea continuă.
Ne mai omoară corbii uneori. Dar mirul,
impregnat în oase, ne renaşte. Din noroi.
Crini, luminăm. În spini,
cenuşa redevine torţă. Vom fi din nou
ce-am fost dintru-nceput:
Regi.
Preoţi.
Ungere divină.
Apa uitării, Lethe 

Am cules semnele de punctuaţie,

le-am strecurat ca pe aur şi
am păstrat doar punctele-puncte…
suspensia, răgazul,
fraza neterminată,
uşa deschisă spre voi, să
intraţi în joc…
Completaţi cum doriţi
şi puneţi punct.
Vi-l las vouă, punctul.
Eu mă instalez în răgaz,
îmi aştern umbra asupra copacilor
să se încarce de verde,
asupra lebedelor,
să se încarce de cântec
las privirea să devină ninsoare,
până când albul izvorăşte culoare
şi fluturi.
Eu mă instalez în răgaz,
să dorm în sămânţa culorilor,
în adâncul fierbinte al ploilor
străbătute de păsări,
avioane,
înăltări şi căderi.
…în răgazul
timpului leneş, singurul care
opreşte implacabilul marş al furnicilor,
le toceşte rozătoarelor dinţii,
dezgroapă delirul din materie amorfă…
În timp ce voi alergaţi către punct
eu mă instalez în răgaz,
departe de Lethe.
4 (1)

                                                                                                                                                                                                              Buchetul de flori, acril pe panza

artist Dorin Macovei

Agapé

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime
şi a rostit cuvânt: lumină!
a pornit săgeata să spintece nimicul
din rană
au ţâşnit izvoare:
lumina, apa, spaţiul, timpul
cu mâna Fiu şi mâna Duh
a luat ţărână şi-a suflat
creând o veşnicie vie: om
 l-a lăsat să se joace
şi omul s-a jucat, numind
fără să ştie
că piatra avea să-i fie pernă
râul, lacrimă
mărul, otravă
floarea, spin
timpul s-a rotit
pentru cădere
până-ntr-o zi, când Dumnezeu
a pus pe masă pâine şi vin
din pâine-au ţâşnit raze
aerul s-a umplut de aripi
-miroseau a lumină, piatră, măr şi floare-
omul a zâmbit,
numele şi-au regăsit fiinţa
şi
timpul s-a rotit
pentru întoarcere

Învaţă-mă să mor      

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când îmi strecori un vers în cana cu ceai
despre pelerinajul la Compostella,
cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut
niciodată
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
în timp ce îmi spui o poveste
despre Orinocco, uriaşul, purtător
de zei, hoituri şi vapoare,
cel ce-şi are izvorul în inima ploii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când cade trăznetul în munţi
şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri                       
în căutarea oilor pierdute
se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
cu surâsul pe buze,
când viscolesc cireşii floare albă,
splendida floare a lipsei de măsură,
a rodului bogat ce va să fie.
Învaţă-mă să mor, când vântul încă
îmi trece, jucăuş, prin păr
să mor, fără să-mi pese
de mâna descărnată
ce-mi smulge măruntaie
Învaţă-mă să mor,
Voi şti
că mă iubeşti!

2 (1)

 

Pacatul Evei, acril pe panza

artist  Dorin Macovei

 

“Definitiv”, cuvântul – ghilotină

Apa,
            salcia
                        şi banca de sub salcie
ne aşteaptă
să reaprindem din adânc
incendiile de ieri…
azi, umbrele
au toate-acelaşi nume:
“definitiv”, cuvântul – ghilotină
păpuşarul
smuceşte sfoara,
taie-n carne vie
îngustă-i puntea zilei între nopţi…
înfriguraţi,
ne strângem în de noi
sărutarea
are gust de-adio
plutesc pe ape nuferi răcoroşi
curge ziua,
geme…
e şi acesta un dar, darul
de-a şti
că eşti nimic, în crunta
fragilitate-a clipei
frumuseţea
ne lasă câteodată s-o atingem
dar niciodată
s-o apucăm, s-o ţinem…
ne clătinăm
peste abisul dintre gânduri
Apa,
            salcia,
                        banca
ochii tăi,
            ochii mei…
oglinzi,
                                    în oglinzi,
                                                în oglinzi…

 

 

autor  Anca Tanase

 

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Poeme de Anca Tănase

Lupul de argint

Posted in LSF by Hopernicus on 05/02/2013

 

 

Noaptea aceasta e mai groaznică decât toate. Atâta şuierat de viscol şi copaci trosnind din trunchiuri nu s-au auzit în niciuna din nopţile acestei ierni. Abia am reuşit să ferec ferestrele cum se cuvine, altfel urgia de afară mi-ar fi adus iarna în casă.

Bag de seamă că, deşi de câţiva ani buni îmi duc traiul în căbănuţa asta cocoţată între dealuri, abia în nopţi ca aceasta mă simt cu adevărat singur. Când e vremea prielnică mă mai duc la vânătoare cu fratele meu, Gruia, mai cobor în sate după de-ale mâncării, mai petrec la groapă pe câte unul din neamul meu, dar acum…Moartea să ştiu că mi se ascunde sub pat şi tot nu mi-aş părăsi cabana, mai ales că, prevăzător cum îmi place să fiu, mi-am adus lemne multe şi focul arde în vatră atât de puternic, de cald şi de binefăcător încât îmi vine să îl îmbrăţişez ca pe un prieten.

E lesne a fi prieten cu focul, cu brazii şi cu pâraiele când eşti ca şi mine. Puţini mai vor să audă de mine ori să mă vadă. De fiecare dată când fireasca nevoie mă împinge prin lumea locuită cu oameni înţeleg tot mai limpede că locul meu nu mai e acolo. O văd în felul cum se poartă faţă de mine, cum îşi feresc privirile de la ochii mei, cum îşi adună ţâncii şi îi ascund în case. Doar Gruia mi-a rămas frate. Pentru ceilalţi nu sunt decât o piază-rea şi un blestem şi se tem de mine chiar dacă niciodată nu am căutat să le pricinuiesc vreun rău.

Mai demult aveam nevastă şi copii şi eram om între oameni. Dar Dumnezeu, în judecata lui cea de nepătruns, a lăsat molima grea şi necurată să îi ia de la mine. I-am plâns pe toţi cu amar, văzând cum îi înghite pământul pentru totdeauna, unul câte unul, şi în durerea care îmi sugruma sufletul am blestemat Cerul, căci nicio alinare nu reuşea să răzbată până la mine şi să îmi înmoaie chinul. Mulţi s-au înfricoşat la auzul vorbelor mele şi m-au îndemnat să mă căiesc pentru ele. Dar eu nu mai puteam nici să mă ruşin, nici să cer îndurare în faţa unui Dumnezeu care mă lovise cu durere aşa mare şi nedreaptă.

În cea de a treia noapte de singurătate şi de doliu am văzut blestemele întorcându-se asupră-mi. Nevasta fusese ultima de care m-am despărţit şi cea în care îmi pusesem toată nădejdea că are să scape. Până să mă găsesc fără ea, nopţile mi-au fost lipsite de somn căci nu era chip să mă afle somnul atâta vreme cât îngrijeam de ea neîntrerupt. Dar odată plecată şi femeia şi neavând pricină de ce să mai grijesc, să nu gândiţi că am izbutit eu să aflu odihna. Şedeam în pat ca pe bolovanii prăvăliţi în fundul râpei şi, în lipsa liniştii din suflet, încercam să mă mulţumesc cu liniştea şi cu întunericul nopţii.

Nici nu ştiu în al câtelea ceas de noapte am auzit câinele lătrând ca  turbatul. Nu m-am  sinchisit de tulburarea dobitocului atâta vreme cât inima îmi era la rându-i groaznic de tulburată. Abia când mi-a părut că îl aud rupându-şi lanţul şi schelălăind tot mai stins, îndepărtându-se, m-am ridicat dintre aşternuturi. Iar mai apoi, când am văzut uşa zgâlţâindu-se din ţâţâni aproape să arunce zăvorul, mi-am pus iute încălţările şi am apucat barda.

Nu am îndrăznit să mă apropiu de uşă. Nu am fost niciodată omul care să se teamă de multe lucruri pe lume, dar atunci am înlemnit la câţiva paşi în faţa uşii, cu barda în mână şi fără să îmi îngădui să clipesc.

A ţinut-o aşa o vreme, apoi s-a oprit. Nu m-am clintit din loc. Răsuflam din greu şi îmi ţineam privirea aţintită spre uşă. După un răgaz de linişte de câteva clipe mi-am auzit numele.

Da, un glas ca din altă lume îmi rostea numele, poruncindu-mi să deschid uşa. Glasul era al soaţei mele de curând îngropată, doar că grăia cum nu o auzisem niciodată. Parcă îmi vorbea dintr-un fund de fântână secată şi îmi spunea:

„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”

Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi.

Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!

După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.

Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot.

Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.

Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.

Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.

Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.

Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?

Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.

Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.

Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.

Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.

Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.

Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.

Dar stai…îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd…

Gruia? Nu se poate…

– Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?

Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.

– Frate…nu ai să crezi.

Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.

– Spune-mi!

Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.

– Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?

– Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?

– La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.

– Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.

– Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.

– Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.

– E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?

Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.

– Gruia, dacă zici tu, eu te cred.

Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:

– Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.

– Şi voi l-aţi crezut…zic, şăgalnic.

– Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.

Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.

Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.

Şi pe când eram noi hăt în mijlocul grohotişului aceluia acoperit cu omăt, iaca auzim zarvă mare şi strigăte de unde priponiserăm noi caii. Zbiera unul dintre cei doi feciori de-i pusesem de pază de ziceai că jucau dracii despuiaţi împrejurul lui.

Nici una, nici două, înturnăm înapoi degrabă pe cărarea pe care ne-o făcuserăm şi, când ajungem, ce să vezi…

– Ei?

– Unul stătea cocoţat aproape de vârful unui brad, încă urlând din toată firea, celălalt pe jos, cu maţele împrăştiate, fără suflare. Caii tropoteau şi nechezau de ziceai că a dat muma turbării în ei. Şi dintre ei, unul era sfârtecat de nu mai puteai şti ce soi de vietate era, iar unul dintre picioarele din spate era lipsă.

Numai sânge şi zăpadă răscolită prin tot locul, ca la un război din celea groaznice. Nu era chip să grăim cu cel suit în brad, că nicicum nu vroia să coboare, nici nu putea îngăima ceva vorbe să le pricepem şi noi. Aşa că ne-am pus pe cumpănit şi pe ghicit ce drăcovenie se petrecuse acolo. Şi urmele pe care cu toţii le vedeam adâncite în omăt…Nu mai puteam şti ce să credem. Că erau mai mari decât călcătura unui urs în putere, dar numai a picior de urs nu arătau. Aşa că, vezi tu, ce era să gândim şi noi? Limpede ca lumina zilei cum era, a trebuit să ne împăcăm pe rând cu adevărul: smintelile călugărului nu erau deloc sminteli. Fiara asta nemaipomenită era lucru aievea, şi pasămite acuma ne simţise gândurile ucigaşe şi se apucase a-şi vâna vânătorii.

Tot tocmindu-ne noi ce să facem, se vedea că nu e chip să mai dăm înapoi. Trebuia să o răpunem cu orice preţ, chit că parte din oameni îşi pierduseră firea ce avuseră la început. Şi apoi mă ştii tu, eu de spărioşi nu am nevoie pe lângă mine, aşa că i-am trimes acasă pe o samă şi i-am lăsat cu mine numai pe câţiva în care ştiu că nu se zdruncină cugetul cu una  cu două.

Am luat stâncăriile în piept, pentru a doua oară. Îmi spuneam că acolo trebuie să îşi aibă bârlogul fiara, dar şi ceilalţi credeau la fel. Cum înserarea dădea târcoale, ne hotărâsem să ne facem tabără şi culcuş oriunde am găsi prielnic, iar la mijitul zorilor să încolţim sângeroasa arătare în vizuina ei.

Am aflat o despicătură largă între două stane mari şi acolo ne-am aşezat, la adăpost de vântul care se înverşuna. Şi apoi vezi tu, lui Preda i-a trebuit să iasă până afară, să se uşureze. Câţiva paşi i-au trebuit numai, iară eu cu ceilalţi ne tot uitam după el, parcă-parcă presimţeam ceva. Ei, şi apoi să vezi tu! Cum ne uitam noi aşa, băgăm de seamă că s-a cam luminat afară, ca de la luna plină. Şi parcă tot mai lumină se făcea. Câteva clipite a ţinut asta, iar apoi atâta l-am mai văzut pe Preda că întoarce capul într-o parte şi îşi duce braţul la ochi de parcă îl orbea ceva, şi împrejurul lui se făcuse atâta lumină cum nici ziua nămiaza mare nu vezi. Nici să strige nu a mai apucat oropsitul, că deodată s-a arătat fiara ceea mare cât un zimbru şi l-a înşfăcat cu gura şi dus a fost!

– Ce îmi povesteşti tu, Gruia? Ce fiară? îl întreb năuc.

– Cum ce fiară, Ilie? Lupul! Lupul de care zicea călugărul! Lupul cu blana de argint! Întâi i-a luat ochii, şi apoi viaţa, şi l-a dus cine ştie unde!

Mă uit la Gruia şi-l cat cu băgare de seamă, doar şi-o fi pierdut minţile. Dar nu, nu citesc niciun semn de nebunie în ochii lui. Numai spaimă, cum nu credeam vreodată că am să văd la el.

– Iar voi, ceilalţi? Ce aţi făcut?

– Ce să facem, Ilie…Ce să mai facem? Am dat buzna afară şi am început a azvârli săgeţi şi suliţi şi unde vedeam cu ochii, şi unde nu vedeam, ca o ceată de rătăciţi cu mintea. Era mai să ne omorâm şi între noi. Şi am apucat-o toţi pe unde ne-au ştiut duce picioarele până ne-am pierdut unii de alţii. Aşa am ajuns aici, ca din noroc chior. De ceilalţi nu mai ştiu nimica, ori au aflat drumul înapoi către sat, ori şi-au frânt gâturile prin prăpăstiile acelea, ori i-a răpit şi pe ei fiara cea fermecată. Că-ţi zic io ţie, Ilie, numai din pântec de lupoaică nu a putut ieşi asemenea grozăvie cu blană de argint! Ăsta e ori lucru vrăjitoresc, ori drăcesc, ori cine ştie…Dar îţi mai zic ceva, mare răsplată trebuie să aibă cine îl poate răpune!

– Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!

– Pfff…nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.

– Nu pricep…

– Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.

– Noi?

– De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!

Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb…eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?

– Frate…ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.

– Prostii, Ilie, vorbeşti prostii…Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?

Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa…Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu…port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.

Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit…mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa…

– Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.

Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.

 

***

 

E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare…

O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme…

Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.

Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare…Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.

Dar stai…Ce fornăit se aude dinspre pădure? Mai bine să iau barda…Parcă se vede ceva, ca o părere, zici că îşi croieşte cale prin zăpadă. Şi vine încoace. L-aş trezi şi pe Gruia, dar nu vreau să îi stric odihna pentru…dacă mi se năzare numai? Ar râde de mine.

Acum se apropie. Un călăreţ. Tot nu vreau să îl trezesc pe Gruia. Să îl văd întâi mai bine. Nu poate fi de altundeva decât de jos, din sat. O fi pornit de acolo în zori, când vijelia se oprise. Pesemne îl caută pe Gruia şi pe ceilalţi. Se ţine bine în şa pe calul lui cel alb şi bidiviul răzbeşte hotărât prin omăt. Prin ceaţa asta ai zice că e o nălucă, dar nu e, iată-l, e aproape acum.

Un copil? Ce minte şleampătă a trimis un copil prin pustietatea asta albă, mai cu seamă acum, când fiara aceea grozavă îşi face de cap în pădurile din apropiere?

– Bade Ilie! mă strigă cu căciula ridicată deasupra capului bălan.

Mă ştie băiatul, dar eu nu îl ştiu pe el. O fi fost mic de tot când am plecat eu.

– Cine eşti, fecioraş?

– M-au trimis de jos, din sat, să îţi aduc vorbă.

– Ce vorbă să îmi aduci tu mie oare?

– Nevasta lui badea Gruia, fratele dumitale, e beteagă rău, la pat.

– Ce vorbeşti acolo, copile?

– Aşa e, cum îţi zic. Şi se zice că dumneata ai culese de peste vară tot felul de ierburi de leac, că te pricepi la ele.

– Ia stai aşa, băieţaş! Pe tine cine te-a trimis?

– Cum cine? Badea Gruia! Cine să mă trimată?

Cum mai vine şi asta? Doar Gruia e aici! A vânat ieri toată ziua după lupul de argint! Băiatul ăsta ori e nebun, ori îşi bate joc de mine.

– Copile, când l-ai văzut tu pe Gruia ultima dată?

– Cum când? Chiar astăzi la crăpat de ziuă. De la el am calul.

Se uită la mine ca la prostul proştilor. Acuşi-acuşi îl smulg din şa şi îi ard vreo două.

– Zău? Şi cum de te-a trimes tomna pe tine, măi, un ţânc? Nu mai sunt feciori în sat care să cunoască pădurile astea? Ba care le cunosc mai bine şi sunt mai stăpâni să le răzbată.

– Badea Gruia a zis că mai iute mă duce pe mine calul, că-s mai uşurel. Şi-apoi ce-i aşa mare scofală?

– Păi e mare scofală, băiete. Mare de tot,…

Mă apropiu încetişor de el şi îl apuc uşor de mânecă, să nu cumva să scape de scărmănătură.

– …pentru că Gruia e aici, a dormit peste noapte la mine. Aşa că tu…

Nu apuc să îi zic ce vroiam să îi zic că îşi răsuceşte mâna şi mă apucă el pe mine de mânecă, cât de strâns poate. Mă uit la el mirat să văd ce i-o trece prin cap şi văd că i-a pierit toată rumeneala din obraji şi se uită ţeapăn la mine, cu ochii speriaţi.

– Bade Ilie, nu ştiu pe cine sau ce ai găzduit dumneata peste noapte dar, bagă de seamă…ăla numai badea Gruia nu poate fi!

Mă smulg de lângă el cu groază, aceeaşi groază pe care am simţit-o când m-a apucat de mânecă, aceeaşi care l-a împiedicat să clipească pentru un răgaz, aceeaşi care i-a albit lui chipul.

– Copile…Eşti sănătos la minte? şi, când îl întreb asta, nu ştiu dacă minţile mele mai sunt toate la locul lor.

Îmi răspunde şoptit:

– Ba io-s sănătos, bade Ilie.

– Dar cum e atunci cu lupul de argint?

Se încruntă mirat:

– Care lup?

– Cum care lup? Lupul! Lupul vrăjit care i-a căsăpit pe vânători aseară, prin stâncării! Băiete! Lupul! Eu cu Gruia trebuia să mergem astăzi să îi punem blana în cui!

Iarăşi se uită la mine ca la un nebun, dar de astă-dată aproape că îl cred.

– Bade Ilie, ţi-ai pierdut minţile! Ăsta ori e un drac, ori un vrăjitor. A luat chipul lui badea Gruia ca să te prostească, să te ducă cine-ştie unde, să îţi facă cine-ştie ce!

Şi eu am dormit neîntors cu pacostea în casă…Dar de unde ştiu eu că grăieşte adevăr copilul ăsta? Cum să fac să aflu? Cum să mă încred eu aşa, într-un mucos?

– Bade Ilie, pune-l la încercare dacă nu crezi. Întreabă-l ceva ce numai badea Gruia poate şti.

Mucosul ăsta zici că îmi citeşte gândurile. Dar nu e prost deloc. Cum de nu m-am gândit…Dar ce să îl întreb? Ce poate să ştie Gruia şi dracul nicicum? Cum să intru înapoi în casă fără să îl trezesc? Şi unde mi-e barda?…Pffff….Trebuie să mă adun. Aici nu e loc de şovăială sau de îndoieli. Dacă aşa e cum spune băiatul, atunci trebuie să îi zbor căpăţâna din prima lovitură.

Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.

Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!

– Ai dormit bine, Gruia?

– De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.

– Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.

– Te-ai trezit de mult?

– Nu, mai adineauri.

Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă…ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!

– Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?

– M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.

Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.

– Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?

– Ce să zic, Gruia…Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi…mi-am adus aminte de tata.

Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.

– De tata? Da’ ce-are a face tata?

– Mi-am adus aminte de vorbele lui.

– Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?

– Ei, ştii tu…Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?

Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.

– A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata…odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.

Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!

Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.

– Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.

Aşa, întoarce-te…Acum!

Linişte…Câtă linişte s-a făcut…S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului.  Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.

Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus…Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul…nicio urmă? Ce drăcia dracului…

Adică numai eu…numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac…Bine dar…Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii…toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte…Cum? Ce vis urât e ăsta?

Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu…aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii…parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia…

Ce mă fac acum…Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?

Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat…Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut…

Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă…

Dar lupul, lupul cel vrăjit…înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!

Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.

Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva…Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata…Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap…

Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu…

Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.

Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.

Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.

Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald…Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală…

Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede…mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.

Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!…

Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz…şi toată apăsarea…cum piere…Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.

Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul…

 

Zoicas Cristianautor Zoicas Cristian

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Lupul de argint

Monahul faţă cu recesiunea

Posted in Articole by Hopernicus on 04/02/2013

Arta este un anti-destin.

MALRAUX

 

 

Aş  vrea să-i amintesc de benedictini, fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit de sărăcie şi izolare, aşa cum se hotărâse să-şi ducă restul zilelor, un fel de preambul al plecării lui la mănăstire, plecare pe care o tot amână de câţiva ani de teama iminentei morţi ce-l aşteptă, acolo, între zidurile sfântului lăcaş. Mă trezesc pronunţând numele lui Emil Cioran, care, odată fugit din ţară de teama represaliilor comuniste, se refugiase în mansarda din rue de l’Odeon, într-o strâmtă cămăruţă, unde, «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», cum avea să-l numească Liiceanu, cel ce făcuse apel la lichele, îşi petrecuse modesta sa viaţă, asemenea unui anahoret. Singurul eveniment literar a mai rămas doar întâlnirea cu el, vechiul meu amic de provincie. Rămas, asemenea lui Goya la bătrâneţe, într-o desăvârşită solitudine, revine o dată la două, trei săptămâni din stahanovistele itinerarii, unde construieşte capitalismul cu o conştiinţă de exemplaritate makarenkoiană, înălţând vilele celebrilor mafioţi, senatori şi deputaţi, pescuitorilor în ape tulburi, ce au apărut ca ciupercile pe toată această perioadă postdecembristă. Nu o dată l-am văzut văitându-se de oase şi de ţepele ce i se dădeau, fiind luat mai mult cu forţa, cum se făceau arestările gestapoviste şi urcat într-o Dacie antediluviană, cu tabla roasă de rugină, hârbuită, cu ţeava de eşapament târându-se pe jos, îndreptându-se într-o direcţie de multe ori nici de el cunoscută.

Părăsit de soţie, revenea când nici nu te aşteptai la ruina casei părinteşti, la care se uita neputincios cum pe zi ce trece se surpau, asemenea Sionului eremit, căci după moartea părinţilor săi rămăsese o casă pustie, apărată, aşa cum se exprimase odată, într-un poem, doar de un scut antirachetă de viespi, în jurul căreia creştea, într-o devălmăşeală de savană cucuta şi ştevia, carismatica alimentaţie a săracului, unde se ascundea, scriindu-şi vitriolantele sale poeme argheziene. De obicei era de găsit doar în zilele de sărbătoare, când, după calendarul ortodox, cădea Înălţarea la ceruri, a treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Duminica Sfintei Cincizecimi, zile în care până şi ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră, îşi încetau muncile lor istovitoare, bându-şi, într-o tăcere pioasă, poşircile oţeţite din butoaiele lor nespălate.

După periplul supliciilor acelea îl găseam tolănit pe iarbă, cu plaivazul în mână, înconjurat de Bachelard, Musil, Camus, pregătit să-şi înceapă epopeea, în maniera unei naraţiuni versificate, privind canoanele prin care-i fusese dat să treacă, memorabilă rămânând ziua în care plecase cu hârbul acela de Dacie, ce făcea obiectul rabla. Din cauza înghesuielii (citisem în ciorna la care tocmai lucra, povestindu-şi viaţa de salahor), se trezise cu un picior amorţit în curtea bisericii din Beceni, aflate în renovare, ce aparţinea unui sat de munte. Forţându-l în diferite poziţii cu ironia şi neliniştea cu care scuturi un amic, ce refuză să se trezească din somn, sau e pus pe farse, deodată, ca o detunătură fulgerătoare, îi bubui prin minte că nu capriciile vascularizării ar fi putut fi de vină, ci pur şi simplu începutul unei instalări de arterită. Fusese o săptămână a patimilor, alta decât cea consemnată de Patriarhie. Obligat să se sprijine mai mult pe piciorul valid (îşi continua poemul în proză, sub forma unui scenariu cinematografic, încât, citindu-l, îţi dădea impresia unui splendid început de roman), de dimineaţă până seara avea să care, şchiopătând, găleţile cu mortar din curtea bisericii pe treptele din spatele altarului, în interior, unde, cei trei zidari, îi impuneau un ritm din ce în ce mai alert, sub tirul rafalelor lor de băşini răsunătoare, date acolo în pronaus, făcându-l pur şi simplu să îngheţe, căci sacrilegiul acela a lor îi mai şi amuza. Mai întâi trebuiau să desprindă fresca de pe bolta şi turla bisericii ce urma a fi repictată. Căzute din înaltul bolţii, fragmentele din Geneza masacrată, răbufneau pe podea şi se umflau în ample ciuperci de praf. Interiorul de smerenie şi reculegere devenise un spaţiu irespirabil. Turla devenise şi ea o imensă coroană de praf compact. Dacă n-ar fi fost acordul părintelui, un proaspăt misionar ieşit de pe băncile catiheţilor, ce avea menirea şi harul de a respecta tipicul, cu o faţă lată, umbrită de o barbă tuciurie, de parc-ai fi jurat că te afli în faţa junelui junimist Ion Creangă, ce tocmai îşi începea cariera de păstor al sufletelor, te-ai fi crezut în baletul înnoroit al filmelor acelea alb negru din Rusia anilor ’20, cu entuziasmul prăfos, smucit şi tern al demolatorilor de biserici. Şoaptele, rugile şi plânsetele dezintegrate, se reîntorceau în plămânii lor deveniţi bulgări de pământ, în toracele acelor cavaleri apocaliptici, bucuroşi că prinseseră o lucrare din care se puteau câştiga ceva arginţi, întorcând cu pasionalitatea păgânismului lor subcutanat paginile Bibliei cu toporul. Lucrarea trebuia grăbită, căci în vara aceea, un celebru pictor din Focşani mai avea şi alte comenzi, concepând Facerea Lumii pe bandă rulantă, cea din lăcaşul acela sfânt având pereţii devastaţi de rubliovienele picturi prin care erau reprezentaţi sfinţii, a căror obraji scofâlciţi veneau din îndepărtatul Bizanţ, acum adunaţi într-o remorcă sub formă de piramidă de moloz, din care ochii unui Moise în plină mânie şi dispreţ faţă de neguvernabilul său popor, ai Sfântului Gheorghe, ai Sfântului Ştefan, cel ucis cu pietre, ai vârstnicei Sara, sfioasa femeie ce-şi deplângea sterilitatea pântecului la auzul veştii pe care cei trei îngeri aveau să i-o dea la apusul soarelui, îl priveau cu compătimire, căci devenise un rob cu picioarele zdrelite, încât, ar fi căzut într-o îndelungată îngenunchiere, numai ca să-şi relaxeze gamba piciorului drept, deja învineţită, cu toate că gestul acesta a lui ar fi provocat furia şi râsul sarcastic al celor ce mânuiau cu abilitate mistria, fără a înceta să-şi arate înalta cultură, redusă la rafalele acelea de pârţuri.

De acolo, de pe înaltul schelelor, una dintre acele bestii otrăvitoare, îl scuipase-n cap, propunându-i să-i dea muie într-o limbă a ţiganilor, ce-l învăţase meserie, dar nu şi bunul simţ, pe care, o fracţiune se secundă, fusese tentat să se suie la el şi să i-l reamintească, miruindu-l cu toporul ce se afla pe măsuţa unde se vindeau lumânările, unealtă pe muchia căreia se găseau urme de culori provenite de pe frunţile sfinţilor, cu care păgânii loviseră pe rând, hăhăind şi distrugând tot într-o veselie drumul celor trei magi şi a intrării în Yerushalaim. Oricum, era într-o zi de vineri, aşa că, fără să primească nici o recompensă materială de pe urma modestei sale contribuţii la (re)Facerea Lumii, cărând balast cu roaba, cum o făcuse şi ţarul Petru cel Mare, punând umărul şi ridicând din mlaştini fermecătorul Petesburg, ar fi putut străbate drumul înapoi, luându-se după dâra aceea pe care ţeava de eşapament o lăsase-n urmă, asemenea salvatorului fir al Ariadnei.

Cu această imagine se sfârşea pasolinianul scenariu, pe care, prietenul meu de când lumea, ca să citez o formulă deja consacrată, îl scrisese sub formă de poem. Fără a face parte din grupul perdanţilor, ai gregarienilor cu mentalitatea de sclavi, căci în percepţia noastră libertatea cuvântului însemna totul, până şi noi eram nostalgicii paradisului miltonian. Câştigasem, iată, libertatea cuvântului, dar pierdusem clipa copilăriei în favoarea eternităţii, cum o spusese cineva în prima frază a romanului său, şi, după cum o ştiam amândoi la fel de bine ca şi autorul acela, eternitatea nu ne aparţinea. Întinşi, aşa cum obişnuim să stăm, pe iarba cehovienei liverzi de vişini sălbăticiţi, de unde se aud ultimele ţipete ale unor cocori ce umblă brambura de colo, colo, rătăciţi pe cerul întunecat şi sumbru, o ploaie măruntă de toamnă târzie îşi varsă asupra noastră aciditatea, luându-ne la goană. Ne retragem în grabă în locuinţa lui, care se reduce doar la o cameră de ¾, o bucătărioară, în care tatăl său, dat afară prin anii cincizeci din armată, bolnav de prostată, îşi petrecuse ultimele zile, înconvoindu-se de atâta durere, asemenea unui muezin, cameră acum ticsită de cărţi cumpărate cu sacrificiul muncii la negru.

Fatalitatea îl urmăreşte, dacă aş putea spune aşa, încă înainte de a se naşte. În copilărie fusese îngrijit de o guvernantă, pe numele ei Didina, o spoitoriţă, a cărei frumuseţe te apuca un gol la lingurică, îndrăgostindu-se în secret de ea. Soţul acesteia, Mârzac, murise de cuţitul altui spoitor, ce-l spălase-n sângele său, dovedindu-se mai iute de mână, în urma unei altercaţii, reglându-şi în felul acesta între ei conturile. Prima nenorocire (ca să-l citez pe autorul Contractului Social, recte Jean Jacques Rousseau), a fost venirea lui pe lume. Prin cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, când comisese, după expresia folosită chiar de el, monumentala gafă de a se naşte, bunicului său, Radu, care a vrut să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc, îi fusese rechiziţionată moara.  E un lucru prea bine știut faptul că mai toate morile din literatura română, de la cea a lui Sadoveanu, care fusese luată de Siret, şi până la cea a lui Călifar, au sfârşit într-o manieră fatalistă. La rândul lui, pe motiv de origine, tatăl său fusese demascat de către un politruc şi înlăturat din rândurile armatei populare. O mamă despotică, ce avea să-i tiranizeze copilăria şi să-l persecute ca o Chiajnă, atâta timp cât trăise. Eşecul la IATC, secţia regie, unde a dat de două, dacă nu chiar de trei ori, însă, fără nici un rezultat. Căsătoria cu Fany, soţia, şi cei doi copii, care l-au părăsit. Proprietar, la rândul lui, al morii de absolut, prin valţurile căreia curg preceptele abstracte, la ora actuală, poetul, victimă a economiei de piaţă, în care «proprietatea este un moft», ca să cităm un ex preşedinte de stat, un liber cugetător, sărac şi curat, adept al democraţiei originale (băga-mi-aş votul în ea!), rămasă în coadă de peşte (recte nea Nelu Cotrocelu), este pe punctul de a pleca şi a se izola între zidurile unei mănăstiri. Singura, ce i-a rămas fidelă, este doar muza, cu care cochetează din perioada primilor ani de liceu, comiţând sacrilegiul de-a o rupe din albumul unui pictor celebru şi a o pune într-o ramă agăţată pe perete, înnegrită de atâta timp de când o ştiu acolo.

Cel mai relevant i s-a părut a fi Marele nud a lui Amadeo Modigliani, desenat în ulei pe pânză. Deşi trecuse mult timp până să se decidă între mulatrele botoase şi senzuale, renunţase în cele din urmă la Paul Gauguin, care plecase special în Tahiti, aflat în luxuriantul peisaj tropical din Polinezia Franceză, de unde se vedea transparenţa Oceanului Pacific, în care înotau rechinii şi pisicile de mare, stând tolănit în hamac, la umbra răcoroasă a palmierilor, cu piranda lângă el, o băştinaşă ce-i ţinuse de urât, unde-şi pictase nenumăratele sale tablouri, preferindu-l pe Modigliani, care avea predilecţia portretelor feminine, mai ales a nudurilor, ale căror obscenitate numai temperată nu mai era. Stând aşezată cu capul pe pernă, întinsă cu faţa în sus, o mână îndoită, cu ochii închişi, Marele nud a lui Modigliani înfăţişa, cum o spunea şi titlul tabloului, femeia în toată splendoarea ei. Ce te izbea din prima secundă, nu era abundenţa flocilor dintre picioare şi părul de sub braţ, ci ochii săi închişi în mod ostentativ, ce declanşau o dorinţă arzătoare de a o poseda aşa în somn. Ani de zile, muza aceea răvăşitoare, făcuse din el un adevărat serv al cărnii. Dorinţa, în perioada primilor ani ai adolescenţei, de a privi o femeie adevărată, complet dezbrăcată, devenise aşa de arzătoare, încât, într-o noapte, părinţii săi fiind plecaţi la un revelion, se repezi asupra Didinei. Spoitoriţa, încă tânără, nu s-a opus, dezbrăcându-se la peleu şi răpindu-i fecioria viitorului pohet. Pentru prima dată, nudul acela a lui Modigliani, avea să pălească în faţa splendorii spoitoriţei, rămasă complet goală în semiobscuritatea camerei, unde avusese loc pervertirea inocentului, pierdut în mângâierile uneia din fiicele zeiţei Ra. Toate acestea mi le-a povestit nici eu nu mai ştiu de câte ori. Ploaia se-nteţeşte, întunecând încăperea. Cei de la RENEL l-au deconectat de mult de la reţeaua electrică. Pentru el capitalismul înseamnă minus electrificarea. Din toată prosperitatea de altădată au mai rămas doar vrafurile acelea de cărţi aruncate pe podea, în mijlocul cărora se instalează, asemenea unui maharajah, de unde îmi aruncă privirile-i iscoditoare şi într-un fel interesul de a-mi asculta argumentaţia privind apologia sărăciei. Are un amestec de inteligenţă şi de erudiţie care mă înspăimântă. „Moaşta pe gheaţă, eu te-am format!”, obişnuieşte să-mi zică, revendicându-şi paternitatea spirituală asupra uşurinţei şi a aşa zisului meu talent de a scrie. „Poate vrei să spui că m-ai deformat!”, îi dau şi eu de fiecare dată replica. Ultimii zece ani i-a petrecut la moara lui Terteleac, aflată în Costieni, aceasta fiind retrocedată fostului proprietar. Ochii săi par cam tulburi, din cauza, n-aş îndrăzni să spun, credinţei, amanetate lui Bachus, deşi-n ultima perioadă le cam trage la măsea, cât a necazurilor deconcertante, ce s-au abătut în ultima perioadă asupra lui de când nu mai e morar  şi nevasta l-a părăsit, plecând în Grecia, încercând să găsească uitarea nenorocirilor ce se năpustesc ca un făcut asupra lui, toate pe partea dreaptă: piciorul care se umflase şi se învineţise, muşcat de un câine, pentru care a fost internat, pe socoteala statului, vreo trei zile, mâna scrântită şi cine ştie câte alte belele, ce-l pândesc, ca nişte pantere pregătite, cu agerele lor instincte, să-l sfâşie. Odată, într-un moment de mare sinceritate, prietenul meu de când lumea, mi-a mărturisit că idealul lui era de a deveni spoitor. I-am răspuns că visul acesta era practic imposibil de realizat din moment ce nu s-a născut ceea ce şi-ar fi dorit, singura posibilitate de a i se fi împlinit, rămânând doar o mutaţie de ordinul ingineriei genetice. Răspunsul meu, la fel de inteligent ca şi cel a lui Ceauşescu, care fusese ovaţionat în ropote de aplauze, când, la nu mai ştiu ce conferinţă, spusese că revenirea capitalismului va fi posibilă doar atunci când va face plopul mere şi răchita micşunele, îl făcu să râdă în hohote. Fascinaţia pe care o avea faţă de spoitori, aceşti nomazi chemaţi de zarea depărtărilor, cu coviltirele lor la apusul soarelui, venea de la Cumătrul de la Galbenu, un lăieţ cu tălpile picioarelor crăpate, care sosea în fiecare an, mergând pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, cu părul răvăşit, cu barba sa de hirsut, zdrenţăros, desculţ, ţinând în braţe o păpuşă numită Siva şi pătrunzând în casele celor ce-l primeau, unde, în schimbul unui ciur de mălai, cădea în genunchi şi se ruga în faţa icoanei, de parcă ar fi fost un mesager al civilizaţiei mayaşe, un descendent a lui Hanab Ku, ce asculta, cu auzul său fin, zgomotele ciudate, venite din centrul galaxiei, prevestind sfârşitul lumii, apucându-se de păr şi văicărindu-se, invocând în limba lui de spoitor cine ştie ce spirite protectoare. Pe lângă ciurul de mălai, drept recunoştinţă, lumea-i mai dădea şi nişte jumări, astfel încât cu păpuşa aceea făcută din cârpe în braţe şi cu sacul în spate, Cumătrul de la Galbenu, pleca mulţumit la şandramaua de unde, anul următor, urma să revină negociind cu jelaniile lui Sfârşitul Lumii. Continuăm dialogul socratian. Zic: Lucrul cel mai primejdios este să ne lăsăm robiţi de materie. Să lăsăm la o parte apocaliptica, sumbra viziune despre lume a filozofului de la Coasta Boacii şi să trecem la cele lumeşti. Ştii cum zicea odinioară un politician englez: “Mi-ar fi mai bine să fiu sărac într-o casă plină de cărţi decât un rege fără dorinţa de a citi.” Surprins în flagrant de lectură, exemplul îl vizează direct. Îl văd cum îşi apleacă privirile. Dealtfel, continui eu peroraţia, făcând apologia sărăciei, chiar Cioran, în exaltările sale, susţinea că şi o mătură, dacă-ţi aparţine, şi e deja prea mult. Pelasgul Alexandru Macedon, la stăruitoarea sa dorinţă, a fost îngropat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el. Toate acestea i le spun de pe aceiaşi poziţie al unui paria, vorba povestitorului : “Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” Discursul meu, plin de o ostentativă elocinţă, are în el o mare doză de cinism, căci, cu o noapte în urmă, m-am visat Sultanul din Brunei, omul cel mai bogat de pe Planetă (de la data conversaţiei noastre este foarte posibil ca topul să se fi schimbat), unde un rezervor de petrol era mai ieftin chiar şi decât o pâine. Se făcea, în visul acela marquezian, pe care i-l povestesc cu lux de amănunte, că Hassanal Balkian îmi oferise mâna fiicei sale şi o dată cu asta şi jumătate din averea lui. Dacă şeicul din Abu Dhabi, emirul Qatarului, regele Arabiei Saudite, regele Thailandei, pe care îi aveam la degetul mic, erau foarte bogaţi, în comparaţie cu ei devenisem putred de bogat, căci, tatăl socru, care avusese ambiţia de a ne face nunta la Kuala Lampur, îşi dăduse ortul popii imediat după cele două săptămâni, cât a durat fastuosul banchet, unde, bineânţeles, îmi oferise darul, iaca, un flecuşteţ de vreo 30 de miliarde de dolari şi câteva coliere de platină cu diamante şi safire zmeurii, astfel că în locul celui de-al 29-lea descendent al liniei neântrerupte din matusalemicul sultanat de proporţii liliputane, unde munca era desfiinţată prin lege, cei ce nu respectau acest decret al dictaturii statului degeaba în stat fiind amendaţi, nimeni, neavând voie să ridice un pai de jos, să plătească vreo taxă, beneficiind în schimb de o pensie barosană, devenisem singurul moştenitor cu acces nelimitat la fondurile micuţului stat din insula Borneo, deţinând puterea supremă în Brunei, unde votul era interzis prin lege, nemaifiind nevoie să-mi sparg capul cu fel de fel de decrete aduse din condei, să devin părintele vreunei noi constituţii, cea existentă fiind destul de permisibilă ca să redirecţionez întregul PIB spre propriile-mi buzunare. Başca palatul cu cele aproape 2000 de camere din marmură italiană, iahturile placate cu aur de 24 de carate, periile, din aur şi ele, de curăţat toaleta, căzile de baie cu jacuzzi, mobilierul stil Ludovic al IV-lea, celebrul avion Boeing, bineânţeles tot din aur, şampania Cristal, maşinile unicat, tot acest orbitor şi în acelaşi timp ofensator lux, mă transformase din cel mai sărac om de pe Planetă, într-unul, care saluta mulţimea din Rolls Royce-ul lui, sau Bentley Java 4×4, improvizat din motive ecologice, să funcţioneze pe bază de ulei de palmier, condus de un şofer cu galoane de general. Cât durează relatarea acestui vis observ în colţul buzelor sale un zâmbet fin ce-mi demolează toată argumentaţia. Plecând de la cele câteva exemple de sărăcie ajunsesem la opulenţa cea mai sfidătoare. Ştiu (îl cunosc prea bine), că toată averea aceea ar da-o, fără nici cea mai mică ezitare, pe o cinzeacă de rachiu, sau un apus de soare, în faţa căruia nu o dată l-am surprins înmărmurit, privind pe deasupra viilor aflate în spatele casei părinteşti. I-au apărut două cărţi de poezie. Speră, înainte de a pleca la mănăstire, să o scoată şi pe cea de-a treia. Iată unul din memorabilele poeme din primul său volum, subţire ca o lamă de ras, apărut totuşi într-o ediţie bibliofilă: ”Zilele trec, anii trec la Moulin Rouge/ aşteaptă etilică statuia lui Lautrec./ Parcă te vezi picând pur şi simplu/ fără poliţe de asigurare;/ o piatră de moară-ţi va fi colacul ultim de salvare./ Ţi-a mai rămas o bănicioară de viaţă,/ o vei da-o pe mai nimic;/ seismul fin ce-ţi scutură degetele/ indică o rezolvare în viteză./ Aştept reglând valţuri, valsuri cu cheia franceză.” Drept răzbunare că l-a părăsit nevasta s-a apucat de beţie. Până şi tocurile uşilor le-a dat pe te miri ce. Într-o zi l-am găsit demontând o sobă. „Protege-o”, i-am zis. „Ha! Pe mine cine mă protege?” mi-a răspuns damnatul poet. Zâmbetul lui amar parcă ar conţine în el toate durerile răstignirii. Ştiu la ce te gândeşti, îi zic, pretendentului la sutană, privind la Biblia de care nu se desparte. Pentru a-i da satisfacţie continui: ”Este prea bine ştiut faptul că mai uşor se strecoară cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor.” Cât de curând (presimt), voi pierde şi singurul prieten pe care-l mai am. Sfatul pe care mi l-a dat, de a nu spune nimănui despre plecarea iminentă la mănăstire, un fel de legământ al tăcerii, este ultima lui dorinţă. ”Îţi las toate cărţile. Să vii într-o zi să le iei. Plec la Mănăstirea Frăsinei, Athosul nostru, unde s-a retras, după ce l-au bătut minerii, şi actorul Dragoş Pâslaru, ajuns acum şeful cancelariei. Te las pe tine să-mpărăţeşti lumea. Dacă întreabă cineva de mine, zice el, să-i spui că am plecat la muncă în străinătate.” ”Proprietatea este un moft?!” îl întreb, citându-l, cu o vădită ironie pe nea Nelu Cotrocelu, care va ieşi, după propria sa mărturisire, din politică doar cu picioarele-n faţă. ”Proprietatea este sfântă”, îmi răspunde cuviosul monah, trăgând o înjurătură ca la uşa cortului, animalului politic, ce a absolvit şcoala de la Moscova. Părerea lui este că fără chivuţa asta de Iliescu & Comp, România ar fi întins o mână frăţească Americii şi ar fi scos-o din recesiune. Pentru ideea de monarhie s-ar lăsa ars pe rug ca Giordano Bruno. Mai mult de jumătate din cărţile, pe care promite că mi le va da, îmi aparţin. Îl privesc cu tristeţe. De vreo câteva zile n-a mâncat nimic. Pentru un adevărat monah, care va lăsa la poarta mănăstirii şi opţiunile politice şi tot, cu excepţia, poate, a împărtăşaniei, făcută din vinul ce va simboliza sângele lui Hristos, înghiţit cu linguriţa, foamea este o virtute, căci, orice suferinţă, venită din partea lui Dumnezeu, este o adevărată desmierdare, cum o spusese odinioară Jacopone, unul din adepţii înflăcăraţi ai lui Francisc din Asissi. Iată, îmi zic, nu numai preşedinţii de stat dar până şi monahii au început să fie învinşi de sistem. „Vei păstra acelaşi nume conspirativ de pe vremea când erai informator?!” îl întreb, pentru a mai înlătura tristeţea ce ne-a cuprins pe amândoi. Tudor, aşa cum îl alinta colonelul de securitate Zotolea, îşi muşcă buza de jos. Se vede că nu-i mai arde, ca altădată, de glumă. Cât a lucrat pe vremea lui Ceaşcă la hotel Pietroasele ca recepţioner (eram soldat şi aflat în drum spre casă trecusem o fugă şi pe la el, găsindu-l îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă, papion), dăduse în primire un cocoşat, ce-şi atrăgea clienţii la toaletă, unde făcea speculă cu blugi. Asta fusese toată activitatea lui de turnător. Nici măcar o jumătate de normă, obişnuiam să-l ironizez, amintindu-i de Ion Caraion ce îşi concepea mirobolantele lui note informative cu atâta pedanterie. Îmi vorbise despre colaborarea lui cu securitatea înainte de apariţia tardivă a legii lustraţiei, ba chiar şi înaintea lui Alexandru Paleologu. Acum pare îngrijorat, căci, toamna, cu puroaiele ei galbene, ca un Iov în levitaţie, cum scrisese odată, într-un poem, e pe sfârşite. Istoria, această purcea pusă la îngrăşat pe cincizeci de ani, devoră deavalma, tratate, mărgăritare, ştroturi şi vieţile a cel puţin două generaţii de fii, consemnează undeva prin ciornele sale. După cincizeci de ani vomită resturi confuze din toate acestea sub formula impozantă de «acte reparatorii», dar o face cu o atât de mare lentoare de parcă ar monta din pilitură de eternitate într-o cameră obscură o bijuterie pe inelarul justiţiei. Cât de curând va sosi generalul iarnă. Lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare. Până una alta îl văd cum îşi pregăteşte lumânarea, la lumina căreia, peste noapte, va mai citi o Duhovnicească din Arghezi, a cărui carte o aşează peste Sfânta Scriptură şi Patericul românesc, alături de care va escalada încă o noapte de abstinenţă, plângând după Fănica, soţia sa, pe care o doare-n cur de soarta lui de poet blestemat şi care mai mult ca sigur că la ora aceea, nu departe de ruinele civilizaţiei antice greceşti, doarme ca o felină, cu capul pe pieptul lui Ahile, posesor al unui bolid 4X4, metafizica poetului, «câine spurcat, culcat pe o vertebră de înger», neţinându-i de cald. Luându-l pe nepregătite, îl întreb: „Te vezi monah?” „Da!” răspunde fără nici o ezitare. S-ar putea ca asta să fi fost ultima noastră discuţie. Restul e tăcere, vorba unui prinţ al Danemarcei.

 

412632476autor  ion ifrim

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Monahul faţă cu recesiunea

Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Posted in Articole by Hopernicus on 04/02/2013

Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

 

autor Emanuel Stoica

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

„Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”

Posted in Studii by Hopernicus on 04/02/2013

FyodorDostoevsky-s-h

 

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.

–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.

 

(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

 

Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.

Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

 Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna  a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite.  Singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul  Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”

Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora.

Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva  cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când, unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.

Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit  în străinătate din 1913,  a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.

O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece  ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”

Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă  în  Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi.  Niciodată nu renunţase la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.

Munca de  editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol , a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul.  Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.

 

Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.

 

 

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993

 

maria sava 2autor maria sava

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”

Hoțul de trandafiri

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

1

De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și  inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea. Că numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.

Asemenea gânduri mă făceau să simt – pentru a câta oară? – istoria ca senzație. O senzație dureros repetată prin fiecare om. Emoția adâncă trezită de biata făptură mi-a aplecat mai mult umerii. Mi-a adus amintirea unor țări și vremuri îndepărtate, când purtasem unul din primele mele nume, Hassan.

 

2

Sultanului Yussuf îi plăcea să-și admire grădina cu trandafiri roșii ca sângele îndeosebi noaptea. Și cu toate că lumina zilei colora în razele soarelui bogăția vie a florilor înspinate, el își simțea sufletul cuprins de o pace adâncă numai în singurătatea zefirilor părând a fi răsuflările lunii pline, care preschimba roșul trandafirilor în violet întunecat și le făcea miresmele să fie mai aspre și mai suave în razele argintii. Atunci parfumul lor semăna cu sângele cald ce se scurge pe pământ în valurile nopții, miros pe care sultanul îl cunoscuse prea bine pe câmpul de luptă. Respirația pământului se împletea în nările sale cu a trandafirilor și, deși uneori îl cuprindea amețeala, rămânea totdeauna pe loc, stăpânit de o uimire tăcută. Îi părea atunci că locuiește într-un rai coborât pe pământ și stătea rezemat de coloanele boltite ale palatului, simțind foarte adânc în ființa lui nevoia unui sprijin, a unui sfătuitor mai înalt. Privea îndelung prin noapte făpturile care păreau să grăiască doar pentru înălțimea sa. Își revenea în simțire în zori, când luna apunea, pălind.

 

3

În noaptea de august, când trandafirii sunt ca niciodată de vii, sultanul zări printre tulpinile înalte un freamăt ce nu părea stârnit de vântul blând al nopții. Crezu că e un câine rătăcit, dar știa că niciun animal străin n-ar fi putut pătrunde dincolo de zidurile înalte ale grădinii. O nălucă albă trebăluia sub privirile lui scrutătoare, izbutind să rupă unul dintre cei mai răsăriți trandafiri și să lase să-i scape în aceeași clipă un geamăt. Un spin îi rănise poate mâna hoțească și sultanul Yussuf se hotărî să rămână complet nemișcat, gata de salt asemenea unei feline. Distanța dintre el și prădătorul nelegiuit al grădinii sale era doar de câțiva pași, așa încât își ținu cu greu răsuflarea. Rubinul de pe fruntea turbanului său sclipea ca ochiul unei sălbatice păsări de pradă când, înclinată, năluca albă, un om la fel de viu ca oricare dintre trandafirii care dăduse naștere geamătului, se îndepărtă grăbită spre zidurile grădinii. Sultanul se învinovăți pentru lipsa lui de prevedere: nimeni, dar cu adevărat nimeni nu păzea grădina, asta pentru că erau siguri cu toții că nimeni, dar cu adevărat nimeni, n-ar fi îndrăznit să o pângărească rupându-i numai și un singur trandafir. Hotărât să aștepte, poate revenirea hoțului, poate un alt gând ce-i frământa regeasca minte, sultanul primi lumina zorilor pe trepte, alături de coloana boltită care îl sprijinise. Se gândi că hoțul fura trandafiri de multă vreme, fără ca grădina lui să piară, ca și cum ar fi putut să renască veșnic. Nu-l mai văzuse însă înainte și n-ar fi crezut niciodată că inima lui putea fi rănită atât de adânc. Cântecul nopții, a cărui blândețe era tulburată pentru întâia oară, se îndepărtă încet, lăsând urme adânci pe fruntea și sprâncenele îngrijorate ale sultanului, în vreme ce păsările adormite ale paradisului său se trezeau. Yussuf simți în clipa aceea că îi va fi din ce în ce mai greu să fie cu desăvârșire bun, așa cum încercase de când se știa a fi sultan.

Lumina se cristaliză din nou în lucruri, așa cum Atotputernicul a lăsat să se întâmple în fiecare dimineață. Pe lângă zidurile înalte ale grădinii, zorii îi dezvăluiră șirul unor urme de picioare desculțe, însoțindu-se din loc în loc cu stropi de sânge. Urmându-le, sultanul se opri sub balconul prințesei Almira, fiica sa.

 

4

În fiecare noapte, Almira visa un tânăr dăruindu-i cel mai viu și mai frumos trandafir, tăcut și roșu ca dragostea și sângele. Nu știa nimeni secretul ei și găsea întotdeauna pe pernă trandafirul din vis. Crezu că totul e doar o surpriză a tatălui său, sultanul, care o iubea mai presus de lumina ochilor săi. De pe balcon, vedea urme de sânge și pași care se opreau acolo, tot așa cum acolo i se sfârșea visul odată cu zorii. Aduna petalele de trandafir într-un sipet și prepara din ele esența unor parfumuri știute doar de ea. Putea doar să aștepte o altă noapte, un alt trandafir lăsat pe pernă de tainicul ei iubit, așa cum sultanul se hotărâse să-l aștepte încă o noapte pe mârșavul prădalnic al comorilor sale.

Cu acest gând, care nu-i dădu în pace întreaga zi, sultanul își pregăti pumnalul și se așeză seara la pândă, mâniat că raiul pe care îl simțea coborât numai pentru el pe pământ fusese pângărit. Noaptea se ridică odată cu luna și, mult după miezul nopții, vestit de strigătul muezinului în minaret, trandafirii presimțiră furișându-se vârtejul hoțului. Ca diamantele sclipeau în noapte ochii sultanului văzând crima prădătorului și auzind geamătul. Năluca fugi grăbită spre ziduri și sultanul nu îndrăzni decât să strângă peste măsură pumnalul cu mâna dreaptă.

Pentru întâia oară, după lupte aprige cu dușmanii țării lui, sultanul simți o frică nouă care îi îngheță inima cu ghearele ei și îi făcu sângele să hoinărească haotic prin regeștile-i vene. Știu în noaptea aceea că nu te poți lupta cu frica decât fiind cu totul viu, plin de viață, așa cum părea să fie oricare trandafir roșu. Că trandafirii purtau flacăra ce leagă moarte și viață cu veriga imposibil de rupt a dragostei. Noaptea, luna și hoțul îi răvășiseră cu desăvârșire pacea. Palma lui se tăie în pumnal în noaptea aceea, ca un nerostit glas din adânc.

Dimineața, Almira îi arătă cu ochi de soare trandafirul roșu tatălui său. Sultanul se cutremură: fericirea fiicei sale mult iubite îi copleșea înțelegerea și abia izbuti să-i răspundă cu un zâmbet. Mânia și mâna lui rănită își îngăduiră să mai aștepte o singură noapte, cea din urmă.

 

5

În zorii celei de-a treia nopți, gărzile palatului l-au prins pe hoț tocmai când se pregătea să sară în iatacul Almirei. L-au dus înaintea sultanului, care îl privi cu gheața ochilor săi, simțind apropierea morții pulsând în rana mâinii. Se adunase multă lume, femei și bărbați, privind înmărmuriți pe tânărul cu haine albe, sărăcăcioase. Îl recunoscură deîndată, era cel numit de toți Hassan, fiul pescarului. Cu degetele rănite și obrazul învinețit de lovituri, tăcea, respirând cu greu aerul dimineții. Atâtea priviri nu erau ușor de îndurat, dar cele mai cumplite se iviră în ochii sultanului, care, ridicând mâna rănită a inelelor, cu degetul arătător spre el, îi aduse la cunoștință condamnarea:

„Biciuiți-l până la moarte cu trandafiri”, rosti cu voce tunătoare Yussuf. „Să nu mai văd niciun trandafir roșu în grădina mea! Sunt cu desăvârșire blestemați și interziși! Și, începând de astăzi, poruncesc ca toate femeile să fie lipsite de îngăduința de a plânge! Iată mânia sultanului vostru, iataganul lui Allah! În veci temeți-vă de El!”

Soldații au dus la îndeplinire porunca. Trupul lui Hassan se lăsă sfâșiat de spinii florilor furate fără a scoate un singur geamăt. Sub usturătorele lovituri ale spinilor, petalele trandafirilor prefăcură straiele lui albe, de pescar, într-un giulgiu însângerat al unei iubiri neîngăduite. Sultanul Yussuf le porunci să se oprească doar când Hassan își dădu cea din urmă suflare, lăsându-și sufletul izbăvit în grija Celui prea Înalt. Plângeau, pentru ultima oară, toți. Pe urmă, l-au aruncat în mare, ca o palidă alinare pentru durerea tatălui său. Apoi au început să are grădina, ucigând florile unui rai care nu mai avea îngăduința de a coborî pe pământ, așa cum de atunci femeile nu au mai avut îngăduința de a plânge.

Pe obrajii Almirei curgeau lacrimi. Ultimele lacrimi ale visului, cele dintâi ale  coșmarului.

 

6

Începând din noaptea aceea, pentru că prin poruncă își stricase grădina, sultanul Yussuf primi în dar numai un singur și mereu repetat vis. Noaptea i se arăta o caleașcă frumoasă, având doi cai roșii ca sângele care îi striveau trupul cu copitele lor de argint, în goană, sub biciul unei sclipitoare raze de lună, mânuită de vântul care sălbaticea caii, scăpând puterii lui de sultan. Se trezea totdeauna înspăimântat, tânjind după pacea grădinii de trandafiri roșii pe care o ucisese mânia născută deodată în el. Înțelegea că hoțul de trandafiri trecuse din lumea aceasta, în care el credea că paradisul coborâse pe pământ sub înfățișarea unei grădini de trandafiri. Trecuse în alt tărâm, unde el, sultanul Yussuf nu avea puteri de sultan și Hassan îl pedepsea în taină să cunoască infernul de coșmar al înălțimii sale de om.

 

7

Almira nu îndrăzni să mai plângă, asemenea tuturor femeilor. Ochii i se acoperiră cu o apă arzând cenușiu. O ajutau doar să privească bolta seraiului care o adăpostea, să-i deslușească finele arabescuri și să-și păstreze în adânc tăcut orice gând. Seara și noaptea, descoperea în broderiile azurii ale bolții ochii înalți ai Profetului, încurajând-o și ascultându-i rugăciunile. Câteodată Almira părea că îi vede ochii lăcrimând și găsea pe lespezile balconului a doua zi stropi limpezi de apă despre care credea că este sfințită. Părea cu totul absorbită în taina ei și doar servitoarea credincioasă o vedea fără să întrebe nimic.

În vremea asta, grădina de trandafiri a sultanului a fost arată cu plugul și din tulpinile florilor însângerate rămaseră doar mărăcini uscați, părând spinii unei coroane, răscolind fruntea pământului care primise viața lui Hassan. Cu toții băgară de seamă roșeața ce cuprindea în fiecare zi privirile sultanului.

 

8

Știind în apele amare ale inimii că cerul este singurul timpan ce aude toate șoaptele, strigătele și rugăciunile, Almira o rugă pe servitoare să așeze un ghiveci cu pământ în locul unde lacrimile Profetului cădeau din același cer. Trecuse mult timp. Noaptea sunetul cristalin al stropilor îndepărta vuietul năpraznic al vântului năpustindu-se în vârtejuri tăioase și sălbatice peste ruinele grădinii. Nimeni nu mai știa cum arată cu adevărat un trandafir roșu; doar femeile, când își răneau mâinile la treburi prin gospodărie sau când tăiau animale, păreau să-și amintească povestea tristă a morții lui Hassan, al cărui tată se pierduse cu barca pe mare în ziua următoare pedepsei. Pescarii spuneau că sufletul lui e neîmpăcat și că noaptea bântuie odată cu vântul grădina cu pământ răvășit a sultanului Yussuf.

 

9

După ce visul sultanului Yussuf se repetă de câteva mii de ori, își simți într-o zi sufletul mai puțin ostenit de povară. Jucându-se cu pumnalul cu lama lucitoare și totdeauna bine ascuțită, gata oricând să ia de pe lume o viață, își zări chipul în străluciri ce pătau oțelul cu roșeața privirilor sale. Mâna dreaptă, în care ținea pumnalul cu lamă veche, încovoiată, secerătoarea multor zile, păstra lângă inele cicatricea unei nopți cu pacea tulburată. Teama îi dădea târcoale din nou, dar îndrăzni să creadă că viața nu i se va sfârși sub copitele cailor din vis.

În noaptea următoare visul își schimbă însă cursul. Caii roșii se năpustiră nechezând peste trupul pe care sultanul și-l acoperi cu mâinile, înspăimântat ca de moarte sub roțile trăsurii de flăcări. Ultimul gând, ultima frică, neputința lui omenească și ochii strânși ca înaintea marii lumini a celui Atotputeric. Caii își fluturau coamele de foc și copitele în aer, cerul se întunecă, dar sultanul simți deodată o imensă liniște. Deschizând ochii, trezindu-se din spaimă în vis, se văzu așezat în trăsura roșie, privind spinarea vizitiului: era Hassan.

Trăsura trecea peste tărâmuri noi, binecuvântate de o lumină mai albă decât a nisipurilor din țara lui. Animale mari și nemaivăzute treceau pe zăpezi. Oamenii le mânau, îmbrăcați în blănurile lor. Sultanul știu că sunt pe lume țări în care oamenii nu cunosc nisipul, la fel cum oamenii țării sale nu cunoșteau zăpada. Sângele celor de acolo părea doar mai crud, mai cald și mai roșu. Pe zăpezile veșnice nu creșteau trandafiri. Doar sângele curgea la fel ca oriunde în lume, uneori înghețând. La fel se întâmpla asta și în țările pe deasupra cărora plutea caleașca lui Hassan, unde oamenii aveau pielea neagră sau galbenă. Roșu era pretutindeni sângele, ca trandafirii retezatei sale grădini. Doar dragostea și durerile rămâneau aceleași peste tot. Sultanul Yussuf se posomorî, înțelegând măreția operei Creatorului, asupra căreia el nu avea nici cea mai mică putere.

După visul nopții, ochii sultanului își pierdură cu totul roșeața. Ar fi vrut doar să plângă. Nu izbuti; nu-și putea îngădui o asemenea iertare, socotind-o a fi dovadă de slăbiciune. Înțelese că atâta vreme cât sângele va fi încă vărsat, pacea este cu neputință, iar starea pe care o trăise demult în noaptea grădinii sale de trandafiri era numai o biată iluzie.

Sufletul lui Hassan îi dăruia viziunea unui deșert fără oaze. Uscăciunea îi era străbătută în lung și lat de caravane căutând însetate mult dorita apă, părând risipită din belșug în îndepărtatele și strălucitoarele zăpezi ale altor țări. Pentru Hassan, apa rămăsese doar lacrima unui trandafir gemând la tăiere asemenea unui om, dar hrănind inima unui sultan cu o dragoste pe care o simțea a nu fi pământeană. Sultanul știu atunci că încercarea cea mai grea a vieții lui era iertarea pe care i-o datora lui Hassan, care îl iertase tăcut, cu mult timp înainte, în caleașca din cer.

 

10

Inima apei amare a Almirei născu într-o dimineață târzie de toamnă un trandafir roșu ca sângele. Soarele strălucea și Almira mulțumi Profetului, al cărui chip sfânt îi apărea adesea în vise. În dimineața aceea, sultanul  Yussuf izbuti să scape cu viață dintre copitele cailor roșii. Caleașca se îndepărtă în zori, într-un fum violet, amintindu-i culoarea trandafirilor lui sub lumina lunii și zăpezile de un alb atât de strălucitor încât nu lăsau nicio umbră.

Când se trezi, porunci cu glas obosit să fie ridicată interdicția femeilor de a plânge. Se liniști. Își revăzu fiica, întâia oară după mult timp. Rămase uimit de puritatea privirilor ei, părând a fi cu adevărat ochii Profetului. Almira îi luă mâna și îl duse lângă ghiveciul cu trandafir din balconul iatacului ei. La vederea sultanului, trandafirul se înfioră și apoi se ofili încet sub ochii lor. Parfumul lui era aidoma cu al sângelui proaspăt curgând spre pământ. Sultanul se cutremură, vindecat de o boală grea și străină, învingând frica, simțindu-și inima bătând ca o vrabie adăpostită în căușul unei palme brăzdate cu o veche cicatrice. Prințesa încă îi ținea mâna când tatăl porunci să fie sădite iarăși, în palat și în toată țara, grădini cu trandafiri roșii.

Almira află în clipa aceea că răbdarea înseamnă a opune răului nesfârșirea timpului. Că există o așteptare totdeauna neașteptată pe care oamenii o numesc moarte, cu un cuvânt atât de simplu pe cât este de bine înfrățit cu viața.

Uneori, înfrățirea aceasta se arată omului, în vise diferite și răzlețe. E un trandafir roșu, nemuritor, tăcut, cerșind a fi veșnic furat, ca dragostea ce îmbată sufletul privitorilor lui.

 

Constantin P. Popescuautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Hoțul de trandafiri

Preţul singurătăţii – Capitolul I

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

În ziua în care Mitruţ Daminescu se întorsese de la piaţa de animale de la Arad, un vânt tăios purta pe drumuri neumblate fulgii ascuţiţi ai unei ninsori subţiri, care nici măcar nu reuşea să acopere pământul. Îndemna caii cu vorba şi cu biciul, încercând să-şi ascundă faţa în dosul gulerului de blană al şubei ciuruite de molii. Se-ntorcea în sat fără cumpărături, dar cu buzunarele golite la jocul de cărţi. Patima asta o avusese încă din copilărie. Lumea spunea c-ar fi luat-o de la tată-său, mort cu un an în urmă. Moştenire, în afară de casă şi de câţiva ari de pământ pe valea Mureşului, Grigoriu Daminescu îi mai lăsase o vie intrată pe rod, cu vreo doi sau trei ani mai înainte. În urma bătrânului rămăsese amintirea unui om zgârcit, fără a se putea spune însă, că a luat de la unul şi de la altul, aşa cum este obiceiul celor ce au de gând să se căpătuiască pe spinarea altora. Mitruţ nu l-a plâns nici în cele două nopţi în care mortul a zăcut întins pe masa aşezată în mijlocul camerei şi nici când l-a văzut scos de vecini şi cărat spre curtea bisericii. De când se ştiau, nu se putuseră împăca unul cu celălalt. Noroc că cimitirul era aproape şi Mitruţ nu trebuise să se ţină prea mult pe urmele mortului. După ce a văzut mormântul muşuroit deasupra, a aşteptat până la plecarea ultimului om, s-a uitat în dreapta şi-n stânga, în faţă şi-n spate, ca să fie sigur că nu se mai află nimeni prin apropiere care să-l vadă şi care să-i scoată vorbe-n sat, a râcâit cu mâna o gropiţă în ţărâna îngheţată, drept îndărătul crucii, şi a scuipat în ea până şi-a simţit gura uscată. Astfel răzbunat, s-a întors acasă mulţumit. Pomană, după obiceiul pământului, nu  i-a făcut nici la nouă zile, nici la trei sau la şase săptămâni, nici măcar în ziua îngropăciunii; dar nici nu avea de gând să-i facă vreodată. Ştia el de ce!… La început, se gândise să-i dea câteva lucruri, pe nume, mai ales îmbrăcăminte, dar renunţă uşor şi la acest gând; ” Lasă-l să rabde…!” îşi zise în gând, şi-şi  văzu mai departe de treburi.

Picioarele îi îngheţaseră în bocanci; le mişca tot mai greu. Dar satul era tot mai aproape. Îi părea rău de banii pierduţi la cărţi, dar nu se mai putea îndrepta nimic. De fiecare dată când intra în acest joc pătimaş, visa la bucuriile pe care şi  le-ar putea permite din câştig. Cu acest gând se aşeza la masă. Dar, niciodată nu câştigase mai mult decât să-şi poată cumpăra o damigeană de vin. Dădu să-şi aprindă o ţigară, dar flacăra chibritului se stinse cu mult înainte de a o apropia de buze. Mai încercă un băţ, acoperindu-şi de data asta capul cu haina şi, în cele din urmă, izbuti. Trase din ţigară cu sete şi îndemnă caii la drum. Satul nu se vedea încă, dar Mitruţ îl bănuia, cunoscând locurile de când era copil. Drumul, după ce laşi în urmă apa Juliţei, urcă mai întâi coasta unui deal, apoi, domolindu-şi ascensiunea, te plimbă pe spinarea lui kilometrii întregi, până-n gura Tocului. De aici, îndreptându-se spre sat, drumul este pietruit cam cât poate obosi un cal în trap întins, apoi e acoperit de praf. Mitruţ trecu graniţa pietrei cu pământul. Vântul îl bătea când din faţă, când din coastă, împrăştiind în urmă praful ridicat de mersul grăbit al căruţei şi amestecându-l cu fulgii colţuroşi care-i biciuiau fără milă obrajii înroşiţi ca de foc.

Iarna acelui an venise într-un chip foarte ciudat. Pe la jumătatea toamnei, când oamenii nu tăiaseră nici cocenii pe           de-a-ntregul, începu să ningă într-o noapte, ca din senin. Se aşezase zăpada mai bine de trei palme. Apoi, puţin după sărbătoarea Sfântului Ion, tot într-o noapte, începuse să plouă, topind în câteva zile şi ultimele urme de zăpadă. Asupra pământului s-a abătut o căldură ca-n luna lui Prier, umflând repede mugurii plopilor; câmpul începuse să-şi usuce faţa la soare. Oamenii ieşeau pe la porţi şi prinseră a se sfătui ce să facă. Ziua umblau năuci pe uliţe, fără să-şi găsească locul. Unora mai isteţi, le venise în gând să scoată plugurile şi să-nceapă arătura de primăvară. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de uşor; mult mai uşor decât să dai bună ziua unui vecin cu care te-ai certat din cauza unei vaci care ţi-a stricat două cuiburi de porumb, în primăvara trecută. Dar dacă ari, mai trebuie să şi semeni; şi ce dracu’ să semeni la începutul lui Februarie?… Pe un astfel de timp plecase Mitruţ Daminescu la oborul de la Arad, cu două-trei zile în urmă. Noaptea trecută vântul se trezise ca din senin, cărând cu el grămezi uriaşe de nori dinspre crivăţ. Unul dintre jucătorii aşezaţi în jurul mesei pe care gazda aşezase o foaie dublă de ziar, se ridicase, lovindu-se cu capul de becul spânzurat de un tavan plin de fum, şi ieşise afară. La întoarcere, pe uşa lăsată dinadins deschisă, năvăli o pală de vânt îngheţat, izbindu-se de pereţi şi împrăştiind, ca o mână nevăzută şi batjocoritoare, banii şi cărţile de joc.

– Hai bă acasă, că ne apucă iarna pe drum!… Ieşiţi afară să vedeţi ce vijelie s-a stârnit!…

– Potoleşte-te, bă Ghiţă! Dacă nu mai ai chef să joci, ia-ţi catrafusele şi cară-te! Dar lasă-ne pe noi în pace!…

Mitruţ Daminescu se necăjise. Lui nu-i păsa de schimbarea vremii. Putea să fie şi potopul lui Noe. Lui îi trebuiau bani, ca să poată cumpăra moara călugărilor de la el din sat. Ăsta era adevăratul scop al drumurilor la oborul de la Arad. Vecinii se minunau văzându-l cum se-ntoarce de fiecare dată cu mâna goală. Niciodată nu-l văzuseră venind nici măcar cu un purcel vârât în căruţă.

– Chiar ninge, mă, sau faci glume proaste?

– Ieşi afară, să vezi…! Mai spusese celălalt, obligându-l să se convingă.

Drept înaintea lui, Mitruţ vedea roata fântânii din capul grădinii lui Tuţu Gheorghian  şi linia de plopi care marca intrarea în sat. Plecase din casa lui Ion Toma, gestionarul birtului de la marginea târgului, fără nici o leţcaie-n buzunar. Nu ştia dacă trebuie să mulţumească sau nu celui care le vestise viscolul de afară. Poate că dac-ar mai fi jucat, punând ca miză unul din cei doi cai, ar fi reuşit ca până la prânz să-şi refacă bugetul, iar până-n vremea asta de seară, să iasă şi cu ceva câştig. Pentru treaba asta, Ghiţă merita să fie înjurat. Dar, tot aşa s-ar fi putut ca norocul să-l părăsească de tot, iar acum, în amurgul ăsta viscolit, s-ar fi întors în sat cu un singur cal atârnat la oiştea căruţei, locul celuilalt trebuind să-l ţină el, cu puterile lui. Gândul care-l frământa de la o vreme, luându-i pacea zilelor şi liniştea somnului, era moara călugărilor.

Holbă ochii, neîncrezător la tăbliţa atârnată pe trunchiul unui copac din marginea şanţului, pe care se mai putea citi încă numele satului şi bolborosi o înjurătură, mai mult în gând. Literele începuseră să se şteargă:  o mână de copil, cine ştie când, mâzgălise pe deasupra nişte cuvinte ciudate cu creta, căutând să-ncurce pe un eventual drumeţ rătăcit prin acele locuri. I se păruse, poate, că a ajuns prea repede sau s-o fi oprit  să-şi dezmorţească picioarele, căci opri căruţa, aprinzându-şi încă o ţigară şi porni spre sat pe nişte picioare îngheţate, străine lui, să parcurgă bucata de drum care-l mai despărţea de casă.

Semănând cu aproape orice sat, Tocul avea birt şi birtaş, unde se adunau oamenii duminică după-amiaza, biserică şi popă, unde aceiaşi oameni se strâng duminică dimineaţa, cămin cultural şi vreo trei drumuri principale, care intră şi ies din sat prin trei părţi diferite. Unul vine dinspre Ilteu; pe el umblă crivăţul iarna şi flăcăii care au de gând să-şi aducă nevastă din sat străin. Pe drumul ăsta s-a dus o dată şi Mitruţ Daminescu, dar a venit la fel ca în ziua asta, când se întoarcea de la Arad. În loc să-şi caute nevastă, a pierdut banii la jocul de cărţi. Drumul intră în sat, trece pe lângă o troiţă căreia, nu se ştie de ce, oamenii i-au spus monument şi iese, pierzându-se printre dealuri. Al doilea vine dinspre Mureş şi, trecând prin dreptul gării, aduce lumea de la tren, străbătând un fel de pădurice căreia, dacă i-ar tăia cineva pomii, ar rămâne pământul fără umbră. Cel de-al treilea intră-n sat printr-o margine, venind dinspre pârâul Troaşului, pe lângă dealul Bogdanului şi tot printr-o margine îl părăseşte, de parcă s-ar bănui vinovat de ceva şi i-ar fi teamă să dea ochii cu oamenii. În această parte a satului, unde casele nu sunt deloc rare, pământul are două cocoaşe între care   s-a format, cine ştie când, o vale pe care n-a curs niciodată vre-un strop de apă. Unii chiar spun că pe aici ar fi fost pe vremuri albia Tocului, dar dacă e aşa, nimeni nu are de unde să mai ştie. De frica ploilor gospodăriile s-au aşezat doar pe cele două creste. Bătrânii povestesc că această parte a satului ar fi fost în întregime proprietatea unui schit dărâmat, din marginea de răsărit a pădurii. Moara la care se gândea Mitruţ fusese înălţată de nişte călugări de la schitul despre care veni vorba, pentru nevoile lor şi ale sătenilor. Mănăstirea, cum îi spun localnicii “sfintei aşezări”, a rămas aproape pustie. Doi bătrâni, trecuţi de şaptezeci de ani fac de strajă propriilor zile aşteptându-şi ceasul sfârşitului, fără speranţa de a mai lăsa urmaşi întru Domnul. Într-o dimineaţă unul dintre ei, cel cu ştiinţă de carte, despre care se vorbeşte c-ar fi fost în tinereţe la Sfântul Munte, a lipit la moară, pe singurul geam rămas întreg prin cine ştie ce minune, o bucată de hârtie pe care a scris simplu: “De vânzare! A se adresa stăreţiei Sfintei noastre Mănăstiri Toc!“ Întregul sat a citit-o, însă pe nimeni nu interesa o asemenea treabă. Nici măcar pe Daminescu bătrânul. Numai Mitruţ, fecioru-său, a tresărit când a văzut-o. Cine ştie ce o fi fost în mintea lui. O ştia de copil… O auzise mergând, aruncând ţipete ciudate pe ţeava din spate, tremurând din toate măruntaiele şi făcând urlău pentru porci. Aşezată pe partea dreaptă a văii prin care intră drumul în sat venind dinspre pădure, cu timpul, moara s-a şubrezit, iar într-o zi a tăcut şi tăcută a rămas. Curtea a început să se umple de scaieţi şi de bălării. Gardul dinspre drum s-a prăbuşit, dar nimeni n-a îndrăznit să-i care scândurile, de teamă să nu-i pună la acatiste de “alege-s-ar praful” călugării “Sfintei Monastiri”.

Mitruţ ştia de la mamă-sa că bătrânul are nişte bănuţi cu chipul lui Napoleon pe ei. Se rugase în genunchi să-l împrumute cu valoarea lor, dar n-ajunsese la nici un rezultat. Când a văzut că trăgea să moară, l-a mai întrebat încă o dată. Bătrânul clătinase din cap dintr-o parte-n alta; Mitruţ n-a putut scoate nici o vorbă din gura celui ce se pregătea să plece definitiv.

– Nu vrei să mi-i dai, tată?

Bătrânul închisese ochii fără să-i mai răspundă vreodată. Mitruţ îl scotocise prin buzunare, răscolise casa şi lada de zestre rămasă de la mamă-sa, dar de aflat, nu aflase ascunzătoarea banilor. Într-un târziu se apropiase de patul pe care zăcea Grigoriu Daminescu, s-a aplecat deasupra mortului,   i-a dat două palme   înjurându-l şi ieşi în curte să fumeze. Abia atunci a realizat că are mort în casă şi, apropiindu-se de gardul lui Tuţu Gheorghian, îl strigă printre scânduri.

– Tuţule!… Hai, mă, la noi, c-o murit bietul tata!…

Cine ştie, poate că tot din cauza ălor bani o fi scuipat şi-n ţărâna îngheţată, la înmormântarea lui tată-său.

Vântul se-nteţise. Urla pe deasupra dealurilor şi a satului, împletindu-se cu pomii din ogrăzi. Continua să cadă aceeaşi ninsoare cu fulgi ascuţiţi, care nu reuşea să acopere pământul. La adăpostul gardurilor se strânsese o zăpadă murdară, amestecată cu praf îngheţat de pe drum.

Caii se opriseră în faţa porţilor, dârdâindu-şi spinările. Mitruţ se uita la ei, aşteptând ca porţile să fie deschise de o fiinţă cu suflet în ea. Numai că în spatele geamurilor îngheţate nu-i pândeau sosirea ochii omeneşti existenţi la alte case, iar uşa rămânea închisă, ca în faţa unui blestem. Amintindu-şi că nu are pe nimeni, omul izbi cu bocancul scândurile porţilor, îşi făcu vânt peste gard şi astfel, peste o clipă, căruţa intra în curtea pustie şi bătută de vânt. “A dracului singurătate!…” oftă el deshămându-şi caii şi îndemnându-i spre grajd.    “Vii, pleci, nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu…” Se opri. Curăţenia care domnea peste tot îi dădea senzaţia că între acele ziduri nu locuieşte nimeni. Avea impresia că nici el nu este altceva decât un străin aflat în trecere prin casa asta goală, fără nici o altă suflare în afară de a lui. Cu un şir nesfârşit de amintiri pestriţe, Mitruţ ieşi în vânt şi în ninsoare, să dea de mâncare la cai şi să spargă lemne. Când deschise uşa să iasă afară, se izbi de întuneric şi, fără să vrea, duse mâna la ochi. Purtat de viscol, ecoul paşilor rămas în urmă părea o toacă bătută cu pumnii.

Se-ncăpăţânase să rămână holtei. Trecut de treizeci de ani, în afară de drumul făcut la Ilteu, satul din care îşi aduceau flăcăii din Toc neveste, în altă curte cu fată de măritat nu mai intrase. Dragostea pe care i-o purtase Cosminei Andrei a rămas ascunsă în adâncul sufletului său ca o amintire bolnavă de care se loveşte la răstimpuri, ca o piatră pe care cineva a aşezat-o dinadins în mijlocul drumului, cu gând să-l împiedice. Fata nu l-a refuzat. Mitruţ era un om voinic şi frumos, pe care şi-l doreau în aşternuturi nu numai fetele, dar şi nevestele altora. Viitorul socru  i se uitase în ochi, plimbându-şi pe faţă un zâmbet batjocoritor şi-l întrebase simplu:

– Tac-tu ce-ţi dă ?

– Zece pogoane de pământ şi casa.

– Bun, măi omule, dar măcar o moară să fi avut şi tu!…

Atunci şi acolo, Mitruţ Daminescu şi-a rezemat gândul de gard şi a privit în gol spre uliţă. Pe toată lungimea drumului nu se vedea nici ţipenie de om… A părăsit curtea lui Ion Andrei fără altă vorbă şi, aproape împleticindu-se, a intrat în birtul dintre răspântii. În acea zi s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa lui şi tot atunci i-a venit în minte moara călugărilor. Rămas între pereţii birtului până spre seară, vorbea ba cu unul, ba cu altul, despre tot felul de treburi, în afară de necazul lui. Dacă-l ascultai cum vorbeşte, aveai impresia că nu se adresează celor de faţă, ci mesei, căreia îi făcea morală, o mustra, o dăscălea… Într-un târziu s-a apucat de cărţi, în casa unui prieten, jucând până dimineaţă. Bolnav de băutură şi de nesomn, cu buzunarele golite la jocul de cărţi, se oprise la poarta Cosminei Andrei să-i spună să fugă amândoi. În faţa ei Mitruţ se simţea ca pe o punte îngustă pe care trebuie să mergi în vârful picioarelor. Uitase şi vorbele pe care vrusese să le spună şi, necăjindu-se pe sine, bolborosi o înjurătură, întorcându-i spatele. Se mai uită o dată de la colţul casei, apoi luă drumul de-a-ndoaselea, clătinându-se pe nişte picioare parcă mai îngheţate decât cele cu care venise acum de la Arad. La câteva zile da le această întâmplare, Cosmina se măritase cu un alt bărbat din satul ei. Poate ca să-şi bată joc de el, să vadă cui a dat-o pe fie-sa şi să se laude cu ginerele, Ion Andrei îi trimisese şi lui Mitruţ o invitaţie la nuntă. Mitruţ îl băgase în mă-sa şi se dusese. A fost ultimul drum pe care l-a făcut la Ilteu. Vara trecută, auzind că Cosminei i-a murit şi tatăl şi bărbatul într-un accident, vrusese să se ducă să le scuipe şi lor mormintele, dar se răzgândi.

În casă se făcuse cald. Mitruţ stătea cu picioarele atârnate pe marginea patului şi se gândea cum să vândă o parte din moştenire, ca să poată cumpăra moara călugărilor. Ar vinde tot pământul, dar cui ? Ar vinde şi via!… După socoteala lui, locul pe care stă moara, are mai bine de cinci pogoane de pământ. Frumoasă proprietate! Aievea, vedea plantaţia de pruni, caişi, meri şi viţă altoită, casa pe care şi-ar înălţa-o, gardul din scânduri solide, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe deasupra, vedea tot, palmă cu palmă. Cui să vândă? Cine are bani, acum, la trei luni de la stabilizare? Asta pe de-o parte; pe de alta, cine mai are poftă de cumpărat pământ acum, când umblă zvonul cu unirea arăturilor?… Oamenii preferă să dea banii pe băutură, decât pe averi. Mitruţ îşi aprinse o ţigare, îşi trase bocancii în picioare, îşi îndesă căciula şi-şi îmbrăcă şuba şi, doar în izmene, ca o jumătate de stafie, ieşi afară în viscol, să mai bage câteva braţe de paie la cai, ca să nu-i găsească degeraţi la ziuă. Îşi iubea caii ca pe lumina ochilor. Ninsoarea se-nteţise, fulgii nu-i mai înţepau obrazul, iar bocancii lăsau urme late, semn că zăpada se-nmuiase atât cât să se poată lipi de pământ. Mitruţ duse un braţ de paie, mângâie caii pe grumaz, potrivi apoi flacăra lămpii atârnate de o scoabă bătută în grindă, trase din ţigară, mai duse un braţ de paie, apoi intră în casă. Îi părea rău că i-a fost lene să meargă în fundul curţii, unde erau paiele de vara trecută. Zgârcit din fire, ca tată-său, nu era. Cu toate astea, era mai bine că a luat din căpiţa de acum doi ani. Să scape o dată de ele. Bătrânul le pusese drept în mijlocul curţii, ca să aibă găinile unde se oua şi unde râcâi. Intrat în casă, se dezbrăcă din nou, cu mişcări lente, mai aruncă două lemne în foc, stinse lampa, îşi făcu cruce şi se culcă. Obosit de drum şi de gânduri, adormi repede. Din cauza singurătăţii şi a oboselii se culcase nemâncat. În somn visă că era servit chiar de Cosmina cu mâncăruri alese, aranjate frumos pe o masă ale cărei picioare păreau a fi din fier înroşit şi Mitruţ nu înţelegea cum de nu ia foc faţa de masă care atârna până aproape de pământ. Dar, de la acest ospăţ neobişnuit, îl deranjă la un moment dat Tuţu Gheorghian, care îi cerea un băţ de chibrit ca să dea foc paielor din mijlocul curţii, peste care turnase gaz dintr-o canistră uriaşă. Mitruţ tresări. Vântul lovea cu furie în geamuri. Mitruţ deschise ochii şi ascultă. Vântul se opri ca prin minune, dar în ferestre bătea într-adevăr cineva cu pumnii.

– Mitruţule, eşti în casă?…

Mitruţ se frecă la ochi. Pe pereţi juca lumina unui răsărit nepământean.

– Da, sunt în casă!… Care eşti?

– Eu sunt, Tuţu!… De ce nu răspunzi, măi omule?  Ieşi afară că arzi ca şoarecii, neştiut de nimeni!…

Abia acum înţelesese că în curtea lui ardea ceva. “Caii!”, îi trecu prin minte speriat şi, în picioarele goale, dădu buzna afară. Aici dădu cu ochii de trei oameni. Unul era Tuţu Gheorghian, pe ăilalţi doi nu-i putu distinge în acel semiîntuneric, decât ca pe nişte umbre. Flacăra scăzuse în intensitate.

– Ce necaz ai mă, ai înebunit? Dacă n-ai tu pe nimeni în lume vrei acum să dai foc la sat? se răstise una dintre umbre.

– Ce arde, Tuţule?

– Căpiţa de paie de la tine din curte!

– Dă-o dracu!… Abia nu mă mai împiedic de ea!…

Şi Mitruţ Daminescu intră în casă, încuindu-şi uşa cu zăvorul. Afară, glasul de mai înainte hotărâse:

– Ăsta nu-i în toate minţile!…

Dar Mitruţ nu-i răspunsese; n-avea chef să se ia la harţă cu el. Urmărind zgomotul paşilor ce se îndepărtau de casă, bănui că plecaţii îl înjură din drum. Focul se stinsese iar vântul, cuminţit dintr-o dată, se pregătea să se culce la rădăcinile copacilor. Din căpiţă nu mai rămăsese decât o grămadă de cenuşă, în scurt timp avea să se pună zăpada. Din tavanul nopţii continuau să cadă fulgi molateci. Mitruţ se îmbrăcă şi ieşi afară,  luă o furcă în mână şi începu a răscoli înciudat, vânturând resturile focului. Când socoti că aproape a terminat, parcă auzi un sunet ciudat. Aprinse un băţ de chibrit fără să ştie de ce anume face treaba asta şi mai răscoli o dată cu furca. Colţii scoaseră la iveală o cutie de tinichea învineţită de foc. Dădu să pună mâna pe ea, dar tabla îl arse la degete. Fără grabă, aprinzând o ţigară, Mitruţ se întreba în gând dacă focul fusese pus de cineva sau dacă lui îi căzuse ţigara din gură, fără să observe. Dar nici una dintre aceste presupuneri nu-l interesa foarte tare, aşa că renunţă să se mai gândească. Întinse mâna spre cutia de tablă, cu grijă de data asta, găsind-o călduţă, aşa cum se încălzeşte o tablă uitată în curte într-o zi de sfârşit de Iulie. O ridică fără curiozitate, dar tresări la zgomotul neaşteptat care venea dinăuntrul ei. “Aici eraţi!…”, se gândi Mitruţ şi, ascunzând cutia cu zgomote neînţelese între pieptul păros şi cămaşa descheiată până deasupra curelei, fugi iute în casă. A doua zi, puţin după ce se luminase de ziuă, Mitruţ Daminescu bătea în poarta preoţească. Era într-o Vineri.

– Părinte, vreau să fac o slujbă de pomenire pentru bietu’ tata!   S-a făcut anul de când l-am îngropat şi eu n-am fost în stare de nimic.

– Mâine, dom’ Mitruţ! Slujbele de pomenirea morţilor se fac doar Sâmbăta.

– Mie mi-o faci când vreau eu, părinte, nu când vrei dumneata, că d-aia te plătesc! Îmbracă-te şi hai la biserică!… Altfel, să ştii că nu mă mişc din faţa porţii dumitale!

Preotul îl privi lung cu un fel de îngăduinţă şi, de voie de nevoie, îi făcu pofta. În Duminica ce a urmat acestui eveniment, povestind oamenilor mai apropiaţi ce păţise cu Mitruţ Daminescu, faţa bisericească îşi întări credinţa că vecinul lui îşi pierdu minţile. Ba, o minte de femeie, fusese de părere că asta i s-ar trage din lipsă de nevastă. Mult timp de la această întâmplare, bărbaţii din sat n-au mai ridicat palmele împotriva nevestelor; se temeau să nu fie şi ei părăsiţi şi să se strice şi ei la minte ca Mitruţ Daminescu, ce ajunsese să facă Vinerea parastase pentru morţi. În aceeaşi zi, după ce se întorsese de la biserică, Mitruţ luă un cal şi, după vre-un ceas şi jumătate de mers, bătuse la uşa chiliei părintelui Agapie, stareţul mânăstirii; proţăpit în faţa călugărului, fără alte ocolişuri, îl întrebă ca la oborul de vite:

– De vânzare moara, părinte?

– De vânzare, fiule!…

– Şi cât ceri pe ea?

– Eu ştiu?!…Stai să mă sfătuiesc cu părintele Sofronie…

– Ce să te mai sfătuieşti!… Aţi pus hârtia în geam de mai bine de doi ani şi încă n-aţi avut vreme de sfat?! Cum dracu vine asta?!…

Cârciumar de meserie înainte de a se călugări, părintele Agapie nu se pierduse cu firea în faţa acestui cumpărător răsărit ca din senin, când nimeni nu-l mai aştepta. N-avea importanţă dacă era trimis de dracu sau de Dumnezeu. Important era dacă omul din faţa lui avea bani lichizi la el şi nu doar nişte hârtii semnate, prin care se angaja să achite datoria în nu ştiu câţi ani de aici încolo. Moara nu era trecută în actele mânăstirii. Rămăsese danie pe numele lui şi bătrânul avea de gând să se retragă la o nepoată de a sa, pe undeva prin Făget. I se urâse. Aproape treizeci de ani de post şi toacă de trei ori pe zi îi acriseră sufletul. Nu se plângea de post. Peste el mai sărea din când în când, citindu-şi slujbe de dezlegare, ca un stareţ ce se afla. Avea de gând să-i dea şi celuilalt ceva bani, doar cât să-i astupe gura, cu toate că nu merita şi nici drept nu avea. După treaba asta, adio, mânăstire! Sofronie n-avea decât să rămână în pădurea aia pe jumătate uscată şi până la sfârşitul lumii, s-aştepte a doua Înviere! Cum să afle însă dacă acest om ivit pe neaşteptate, avea bani asupra lui? Mitruţ Daminescu îl privea aşteptând răspunsul. Călugărul agonisise un strat de osânză care-l făcea să semene cu o statuie din lut căzută de pe raftul ei şi prefăcută într-un bulgăre îndesat şi turtit, mai înainte de a ajunge să fie arsă în cuptor. Faţa rotundă îi era acoperită aproape în întregime de o barbă pieptănată cu grijă, iar pe cap avea o scufie mare din catifea mov, ale cărei margini ascundeau o coadă împletită, legată femeieşte într-un coc pe ceafă. Purta un veşmânt negru cu multe cute, care-i ajungea până la glezne. Privindu-l, Mitruţ se simţea cercetat de ochii sfredelitori şi isteţi ai bătrânului.

– Ce faci părinte, ai de gând să mă ţii aici până-n săptămâna patimilor? Vinzi ori nu?

– Vând fiule, cum să nu!… doar de vânzare este!…

– Atunci?…

– Să mă mai gândesc…

– Iar te gândeşti?… Spune cât vrei pe căzătura aia, batem palma şi să-ţi dau banii!

Călugărul tresări, aflând că are banii la el. Ce i se părea mai greu acum-era preţul; nu ştia cât să ceară.

– De ce-i zici căzătură? Cu ceva parale faci o moară de ţi se duce vestea. Într-un an te-mbogăţeşti de nu te mai recunoşti.

Mitruţ izbucni în râs.

– Eu părinte, după ce facem actele, îi pun foc! Păstrez numai roata mare, ca amintire… Restul, cenuşă şi gunoi! Asta e moara dumitale!…

– Nu vorbi cu păcat, fiule.

– Cu păcat, fără păcat, dumneata zii ce pretenţii ai, ca să nu  pierdem vremea.

Părintele Agapie îşi făcu în gând o socoteală amănunţită, scăzu tot ce bănuia că va scade şi cumpărătorul şi-i spuse suma tare, fără şovăire. Lui Mitruţ îi pieri râsul. Simţi preţul lovindu-l în cap ca un bolovan aruncat spre el de un duşman nevăzut.

– Trebuie să fii nebun, părinte! Păi, cu cât ceri dumneata, cumpăr zece mânăstiri cu toate acareturile şi cu toţi călugării la un loc!…

Pentru o clipă, preotul se crezu înfrânt. Revenindu-şi uşor, ridică privirea spre un Crist spânzurat pe peretele de la răsărit al chiliei şi spuse simplu:

– Voia la dumneata!… Eu cu marfa, dumneata cu banii. Îţi convine, bine; nu, iar bine. Nu-ţi bagă nimeni mâna în buzunar. Poate te mai gândeşti şi, mâine, poimâine, te întorci. Din cât am cerut, nu las un franc, înţelegi dumneata? Un franc nu las! Apoi, schimbându-şi vocea, şopti închinându-se: Fiule, se apropie ora rugăciunii. Intră în biserică, ori rămâi aici să te gândeşti. Eu te las. Mă duc la ale mele.  Şi, ieşi fără altă vorbă.

Mitruţ Daminescu rămase năuc în mijlocul odăii. Nu putea renunţa la dorinţa de a fi stăpânul morii. Avea impresia că fără ea o să intre la balamuc. Ieşi din odaie cu gând să-l înduplece pe stareţ să mai lase la preţ. Aproape de biserică îl întâlni şi pe părintele Sofronie şi-i veni să râdă privindu-i chipul ca de cucuvea speriată. Moşul lovea cu disperare toaca din lemn, fără să se sinchisească de trecerea lui. Mitruţ îşi scoase căciula şi intră. Biserica era pustie.

Părintele Agapie rostea rugăciuni cu glasul stins, privindu-l ţintă. Mitruţ credea că ochii aceia mişcători privesc undeva deasupra capului său, fără să-l vadă. După ce termină părintele de citit, Mitruţ se apropie de uşa altarului şi ciocăni cu o evlavie subită. Îşi băgă capul prin deschizătură şi şopti:

– Taică părinte, aş vrea să…

– După slujbă fiule, după slujbă!…

Uitase că era în biserică. Acolo unde stătea, drept înaintea altarului, îşi puse căciula în cap, ieşise afară şi începuse să-njure. Văzându-l, stareţul îi înţelese necazul şi zâmbise. Celălalt, bătrânul ce stătea în strana din dreapta, îşi făcuse repede trei cruci, de parcă în biserică ar fi intrat necuratul călare.

Mitruţ nu-şi găsea loc nici în chilia preotului, nici în curtea bisericii. Mângâie calul cu privirea, apoi, fără nici un motiv, îl lovi cu pumnul sub burtă şi părăsi curtea. În faţa lui începea pădurea, grea de tăcere şi pustietate. Ramurile goale ale copacilor, poleite pe alocuri cu zăpadă îngheţată, se clătinau izbindu-se între ele cu sunete seci, ca de oase goale. Teama că pustnicul avea să se răzgândească şi că astfel visul lui va rămâne fără posibilitate de înfăptuire, îl scotea din minţi. Simţea în buzunarul pantalonilor monezile cu care intenţiona să-şi cumpere fericirea. Strângea pumnul şi-l desfăcea cu gesturi grăbite, până ce palma i se umezea de bucurie şi de efort. “De ce să nu-mi vândă?! Se gândea el. “Ce mai macină cu pietrele alea? Ţărână?!… Nici pentru aia nu mai sunt bune…”, încerca Mitruţ să se convingă de adevărul gândurilor care-i treceau prin minte. Banii rămaşi de la bătrân, peste care dăduse din întâmplare, erau pentru el o adevărată povară. Simţea nevoia să-i arunce pe ceva, într-o afacere oarecare, fără riscuri, cum era dorinţa lui de a se şti, în sfârşit, stăpânul morii călugărilor. Că se putea întâmpla să-i mai rămână câteva monezi, n-avea importanţă. Le va găsi şi lor un loc undeva.

În altar, rămas ca după o boală cumplită, părintele Agapie gândea cu glas tare:

– O fi plecat?… Şi de ce a plecat? A plecat, noroc bun!… Cum adică, noroc bun?… Poate că omul avea banii la el şi mi i-ar fi dat pe loc, fără prea multă tocmeală. Ce dracu, Doamne Iartă-mă o fi fost în capul meu, să-i cer o sumă ca aia?! Omul s-a speriat şi s-a dus! Da’ parcă moară îi trebuia lui acum… Ce, nu se poate trăi şi fără moară?…

Părintele singur se întreba, singur îşi dădea răspunsurile. Îşi frecă fruntea înciudat, îşi trecu palmele pe deasupra urechilor ca şi când ar fi avut intenţia să se tragă de ele, se ridică şi părăsi biserica gândindu-se: ”Vorba lui; o căzătură!…”. Afară, dădu cu ochii de calul înşeuat, legat aproape de poarta mânăstirii. “N-a plecat…”, şopti pentru sine. Îi venea să sară într-un picior de bucurie. Îl căută pe Mitruţ din ochi, dar nu izbuti să-l vadă. “Ahaaa!… S-ascuns pe undeva prin preajmă ca să mă vadă ce fac. Bineee!…”. Chipul i se schimbă brusc, uitătura redevenind smerită, ca şi mai înainte.

Slobozi o “născătoare de Dumnezeu”, îşi însemnă o cruce pe piept şi intră în chilie. Abia aici îşi permise să zâmbească iar şi să-şi frece palmele ca după un târg încheiat, după care urmează aldămaşul.

Rezemat de trunchiul unui copac, Mitruţ Daminescu se simţea obosit de gânduri. Scuturată de o adiere stingheră, creanga de deasupra lui îşi presăra zăpada. Omul o îndepărtă cu grijă, ca pe un fir de praf şi porni spre mânăstire. “Nu se poate, trebuie să iau moara din mâinile stareţului, chiar de-ar fi să dau şi cămaşa de pe mine!”. Îşi băgă mâinile în buzunare, grăbind pasul. În buzunarul stâng întâlni clinchetul aurului şi siguranţa se înscăună în sufletul lui. Vântul se domolise; de undeva se ivi o rază de soare şi toată curtea aceea pustie i se păru pentru o clipă presărată cu pulbere de sticlă. Mitruţ se opri înaintea uşii călugărului, ca şi când ar fi stat la îndoială dacă să intre sau nu. Ciocăni uşor şi primi îndată răspunsul.

– Intră!

Venitul îşi căută un loc unde să se aşeze şi după ce-l găsi, vorbi fără şovăială.

– Te-ai mai gândit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Eu?…  La o asemenea întrebare Mitruţ nu se aşteptase.

– Dumneata!…

– Păi…

– Zii cât! Dacă îmi convine, stăm de vorbă!

Pe cumpărător îl trecură năduşelile.

– Mai bine e să ceri, Sfinţia Ta!

– De ce, fiule?

– Cum de ce, părinte? Ai o moară de vânzare, ori n-ai?  Întrebatul răspunse printr-o înclinare a capului. Păi atunci spune o dată, omu’ lu’ Dumnezeu, nu mă ţine pe jar! Cât să-ţi dau pe ea?   Călugărul ridică din umeri. Iar nu ştii?

– Nu!…

– Uite ce e, taică părinte; dacă nu vrei să mi-o vinzi mie, eu îi pun foc! Nu poţi să-mi faci nimic. N-ai martori că te-am ameninţat. Aşa că gândeşte-te bine şi la preţ. Dacă nu mi-o conveni, ori n-oi avea bani destui să ţi-o cumpăr, eu tot foc îi pun! Fără moara asta eu nu  mai pot trăi, auzi dumneata?!… Nu mai pot!  Mitruţ se răstise în faţa bătrânului şi acum, cum nu mai vorbea, dac-ai fi intrat de afară, nu  ţi-ai fi dat seama dacă se răsteşte la sutana din faţa lui sau o imploră.  Dacă vrei, reluă el, când nu te-oi mai putea ţine pe picioare, te iau la mine. Îţi fac o odaie a dumitale, ca la mănăstire; icoană, candelă, patrafir, tot!… Ce dracu’ mai vrei?!

– Nu de asta am nevoie. De retras, slavă Domnului, am unde să mă retrag.

– Atunci?…

– …Ai banii la dumneata?

Daminescu se dumiri.

– Păi altfel, la ce mai veneam?! Doar aşa ca să văd dacă nu cumva ţi-ai tuns barba? Am destui bani, părinte, uite!  Îndesă mâna în buzunar şi-i arătă câteva monezi. Vezi?… Aur, părinte; aur, nu hârtii fără valoare!

Stareţului îi luciră ochii.

– De unde ai dumneata banii ăştia?…

– Ce te priveşte? Eu te-am întrebat de unde ai moara?… Mi-o dai, îţi dau aurul. Un fel de a face schimb… Nu?…

La această întrebare părintele Agapie nu răspunse. În odaie se făcuse deodată linişte. În jurul celor doi bărbaţi vibra o tăcere subţire, străvezie. Le convenea, într-un fel, această odihnă a vorbelor, care le oferea posibilitatea de a se gândi în voie la ce îi interesa. “Deci bani are! Şi, încă ce fel de bani!” gândi stareţul, cu ochii aţintiţi la candela de deasupra patului. “Dacă ar fi ai mei, aş putea să mă stabilesc într-un orăşel de munte şi mi-aş vedea de ale mele… “ Nu pomenise încă nimănui de o eventuală retragere a sa din viaţa monahală. Cât despre acel “ale mele”, nu vorbise cu nimeni niciodată, aşa că nu puteai înţelege la ce se referă când spune “îmi văd de ale mele”. “O avea mulţi?…” Acestă întrebare îl chinuia ori de câte ori omul din faţa lui se scotocea prin buzunar, atenţionându-l cu zgomotul monezilor de aur curat. “Dacă aş avea un om de încredere pe care să-l trimit în sat, să spună autorităţilor, poate că   m-aş alege şi eu cu ceva recompensă şi mi-ar rămâne şi moara s-o vând. Trebuie să văd cât pot să scot de la el. Statul îi pedepseşte pe cei care nu declară aurul. Te pomeneşti că mă mai trezesc şi părtaş la cine ştie ce născocire a şefului de post!… Atunci, adio bani! Mai bine cu vânzarea; şi dacă nu ne înţelegem la preţ, îl opresc peste noapte la mănăstire şi, cu toporul, mă scap de el fără pic de urmă!… Cine-o să-l caute, şi mai cu seamă aici? Dau aurul la zlătari şi-n schimbul lor iau o grămadă de bani. Ce nu se face cu bani pe lumea asta?” Gândurile i se-nvălmăşeau în cap şi stetea de înavuţire creştea în sufletul lui, ameţindu-l ca un drog. Cu ochii închişi, se şi vedea în faţa unei grămezi sclipitoare. Din mijlocul acestei averi se ridicară imagini noi, aşezându-se pe scaune invizibile înaintea ochilor lui. Mai întâi îl văzu pe Mitruţ Daminescu zăcând în mijlocul odăii, cu capul sfărâmat de muchia toporului, iar pe el, scotocindu-l prin buzunare. Nu se-nfioră. Un alt gând, sărit pe neaşteptate peste celelalte, îl făcu să tresară: “Dacă acest om ştie de cele două cruci bătute în pietre, ascunse sub duşumeaua chiliei?… “ Întredeschise ochii şi-l cercetă pe furiş. I se păru că omul priveşte curios podeaua. Se uită atent la fiecare scândură şi se linişti. “Nu se cunoaşte.”. Închise ochii şi-şi continuă gândul întrerupt. “Poate că-n vremea în care eu mă gândeam cum să-l jefuiesc, el se gândea cum să mă prade!… “ Îşi aminti de un negustor din satul lui. Adevărat e că omul se cam stricase la minte. Oricum, faptul era fapt. Înainte de a muri, omul cu pricina ceruse nevestei o farfurie cu miere şi mâncase, una câte una, hârtiile îndulcite, ca să nu aibe nimeni parte de ele. “Hotărât lucru, ce mai!… Banii sucesc minţile oamenilor, mai rău decât ţuica!…” După acest ultim gând, bătrânul căscă şi-şi făcu semnul crucii peste gură.

Mitruţ Daminescu îl privi uimit. “Ori l-a apucat somnul, ori face pe nebunul ca să-l cred eu obosit. O vrea să scape de mine. O fi având alţi amatori la moară?…”. Iată câteva din întrebările care s-au născut în mintea lui trezită de căscatul bătrânului. Timpul scurs până atunci, trecuse pe lângă el fără să-l atingă. Se-ncurcase şi el în nişte gânduri destul de ciudate, pe undeva diferite de ale stareţului. “Cumpăr moara…”, gândi el.”Şi dacă o cumpăr, ce dracu fac cu ea?…  N-am nici măcar cui s-o las moştenire, să-mi pomenească şi mie cineva trecerea prin lume. Dar dacă n-o cumpăr, ce fac cu banii? Mai află cine ştie cine, şi-mi dă cu toporul în cap ca să mă prade…” La acest gând simţi un fior străbătându-i trupul. Ridicându-şi privirea, întâlni chipul dormitând al călugărului. Văzându-l, se linişti. Mângâie cu vârful degetelor câteva monezi, care atingându-se între ele, scoaseră acel sunet ciudat care-l făcuse pe cel din faţa lui să se-ntrebe: O avea multe?… “Poate să afle chiar şeful de post…”, îşi continua Mitruţ gândurile încâlcite. “După faţă nu mi se pare cinstit; cred că ar putea fi cumpărat cu vreo două bucăţi, decât să facă proces-verbal – pe tine să te bage la puşcărie, iar averea s-o predea statului – dar, cine ştie? Banul e ochiul dracului; mai bine fără ei!… Şi, mai încolo, după ce mă văd proprietar, într-o noapte mă reped până la taica părintele. Mascat şi cu un cuţit în mână, îi dă popa şi pe ai lui, nu doar ce a luat de la mine pe moară!… Până atunci, însă, mai e! Acu’ trebuie să mă tocmesc cu el, până nu adoarme. Mâine poate să vină alt client, să-i ofere ceva pe deasupra. Mai bine pământ decât monezi de aur!…”. Auzindu-l căscând, Mitruţ se trezi din gânduri şi, după ce-l privi pe călugăr, îşi îndreptă privirea către fereastră. Afară, pustiu; era o zi de iarnă, tristă ca o înmormântare săracă.

– Ei, părinte, ce zici?   Luat pe nepregătite, cel din faţa lui se ridicase în picioare. “Cred că-l am la mână!” gândi Mitruţ. După asta tăcu fără să facă nici un gest. I se părea că firul pe care parcă-l ţinuse între degete, se rupsese. Se ridică şi el şi cei doi bărbaţi se treziră aşa de aproape unul de celălalt, încât îşi simţeau răsuflările încărcate de mirosul tutunului.   M-ai auzit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Iar începi?

– Stai niţel, fiule, nu te aprinde! Ce, n-am dreptul să te-ntreb cât dai?… Şi, regăsindu-şi deodată calmul caracteristic, stareţul zâmbi aşezându-se la locul de mai înainte. Pe Mitruţ acest zâmbet îl cam dezorientă.

– Atâta dau!  Şi, fără să facă vreo socoteală anume, aruncă o sumă care însemna cam jumătate din cât i se ceruse lui.

– Fie ca dumneata. Bate palma şi scoate arvuna. Mâine mergem la tribunal să facem actele.

Pe Mitruţ, seara îl apucă tot în chilia stareţului. Evaluaseră în hârtii foşnitoare preţul monezilor de aur, fără multă tocmeală. După treaba asta se-ntinseră la vorbă, îndemnaţi de dulceaţa vinului de împărtăşanie repartizat de Sfânta Mitropolie, nevoilor mănăstirii. Se despărţiră târziu, când noul proprietar al morii îşi amintise de cal.

– O fi degerat, săracu’! Părinte, eu plec şi te rog să nu fii supărat pe mine. Găsim noi vreme şi pentru jocul de cărţi, că doar nu sunem la margini de pământ diferite. Trec în zori pe la dumneata, cu sania, să mergem la tribunal.

Călugărul l-a sărutat pe frunte urându-i noapte bună, apoi îl conduse până la poarta mănăstirii, rămânând un timp rezemat de gard, ca să se convingă că omul s-a dus la casa lui. Apoi, întors la el în odaie, răsuci cheia, puse şi cele două ivăre, suflă în lampă, puse două monezi pe pernă închinându-se – fără să ştie dacă-şi face semnul crucii către icoanele de pe perete sau în faţa împăratului Franţei – şi adormi ca un copil după o zi de joacă.

Mitruţ călări fără gânduri până acasă. Când băgase calul în grajd, cocoşii cântau jumătatea nopţii. Nu intrase în casă. Luase drumul înapoi, se oprise pe malul unde se afla moara călugărilor, moara lui de acum înainte, şi, prin partea de dinăuntru a gardului, începu să dea locului cu pasul. După ce isprăvise, descuiase uşa morii cu cheia dată de părintele Agapie, intrase şi, fără frică de umbre, se strigase pe nume:

– Bă Mitruţ, dă drumu’ la motor!… Într-un colţ se-mpiedică de nişte zăblaie roase de şoareci. Închise uşa pe dinăuntru, se-nfăşură în ele şi adormi. Se pare că băiatul lui Daminescu bătrânul, se afla la prima lui bucurie.

 

autor  Bogdan Butariu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Preţul singurătăţii – Capitolul I

Vilaetul Salonic

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

La puțin timp după sosirea moscopolenilor la Macedonia Hotel, își face apariția negustorul Buşulea. În floarea vârstei, înalt, corpolent, cu chipul lat, împărţit în două de o mustaţă lungă, cu vărfurile răsucite, Bușulea reprezintă, în felul lui, o apariție pitorească. Prima lui grijă e să întrebe de Boiaru. În urmă cu numai câteva zile, îi promisese să-i ajute pe moscopelenii de vază să-şi continue călătoria la Veneţia. Cum promisiunea reprezintă legea, este chiar mulțumit că i-a ajutat Dumnezeu s-ajungă, cu bine la hotel. Își lasă valiza în grija portarului și-l roagă să-l caute și să-l anunțe pe Boiaru de sosirea lui, să-i spună să-l caute la cafeneaua din hotel, unde o să-l aștepte. Zis și făcut! La cafenea, ia loc la o masă. Dorește să pună, cât mai repede, la punct amănuntele viitoarei călătorii pe mare. Până să vină prietenul din Moscopole, gândește că n-ar strica să comande fie un pahar de vin adus cu butoaiele de la Veria, fie un păhărel de rachiu de tescovină sau de coniac. Privește în jur, la filfizonii din port, cum sorb, pofticioși, din filigeana aburindă cafea cu aromat caimac și la duducuţele mătăsoase şi parfumate, cum savurează delicatese de şerbet alb sau roz inundat în apă rece, dulceţuri de trandafiri sau rahat lokum. Strâmbă din nas, nemulțumit de ce vede, şi comandă pentru el un pahar de coniac. Mai pe seară, o să mănânce vârtos și o să bea o sticlă cu vin, apoi o să-și comande desertul preferat: smochina uriașă, bine coaptă, însiropată și acoperită, din belşug, cu delicios iaurt grecesc. Nu are vreme să facă prea multe considerații culinare, că Boiaru apare. Îl invită să ia loc și-i comandă un pahar de coniac. Fără să piardă timp, Bușulea intră direct în subiect, informându-l pe moscopolean că în holul hotelului s-a deschis, nu demult, un birou. Acolo, își desfășoară activitatea reprezentanţi ai liniilor maritime italiene. Peste trei zile, corabia Genua își ridică ancora spre Veneţia. Cum nimic nu e întâmplător și lumea, atât de mică, Bușulea îl informează pe Boiaru că proprietar şi comandant de corabie e unul, de-i zice lumea Gheorghe Bondura, de felul lui din Moscopole. Mai umblă vorba c-ar fi chiar un apropiat al arhontelui Sina… Nu mai continuă, dar îi face cu ochiul, fără să comenteze.
Boiaru îl urmărește, cu atenție. Zâmbeşte! Auzise și el de Bondura, deși nu-l cunoaşte personal. Toate bune şi frumoase, de n-ar mai fi și altceva de lămurit! Mai întâi, să-și scoată din cutia de lemn de cedru, ascunsă în buzunarul de la veston, un trabuc, să-i taie, cu metodă și pricepere, un capăt, după un mai vechi și plăcut ritual, apoi să-l aprindă și să-l însoțească de înghiţituri mărunte din coniacul ce s-a mai încălzit, între timp, în pahar.
Bușulea nu se dă în vânt după fumat, dar îl priveşte, cu admiraţie şi uimire, cum înmoaie, uşor, trabucul în coniac și, oricât de neștiutor ar fi, pricepe că unele plăceri, indiferent câte preocupări și griji ar avea un om, n-ar trebui sărite.
Boiaru se scuză și-l lămurește:
– Am fost siliţi să ne părăsim ţinutul, dar nu suntem nici hoţi, nici ucigaşi! Autorităţile numite de Poartă au dat foc la casele noastre și ne-au alungat. Nu înțeleg de ce să călătorim, pe ascuns, ca niște fugari? Refugiaţi, da! Te rog, ai bunătatea să-mi înlesnești o întrevedere cu valiul, pentru că doresc să-i aduc la cunoştinţă despre ce s-a întâmplat la Moscopole.
Buşulea ghicește furtuna mocnită din sufletul lui și nici unul nu mai spune nimic, mai cer însă un rând de băutură și, din când în când dau noroc, apoi fiecare își rumegă tăcerea. Între timp, cafeneaua s-a umplut și un zumzăit vesel îi transformă pe clienți într-o familie mai mare, strânsă în jurul meselor, la lăsatul serii, alături de bucurii și plăceri comune.
Buşulea îi promite lui Boiaru, din toată inima:
– Frate, trimit vorbă la valiu și-l rog să ne primească mâine-dimineaţă. Îl cunosc! Are o mai veche datorie la mine.
Născut, nu de ieri, de azi, Boiaru are idee cum se aleg bobii și chiar e mulţumit că stă la masă cu un negustor cu faimă, putred de bogat, care întoarce bani şi demnitari cu lopata. Continuă să tacă. Trage cu poftă din trabuc: miresme de pământ de pădure, cedru şi pin, deasupra cărora plutesc arome de alune şi scorţişoară. Ce mult i-ar plăcea să-i spună ”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” Asemenea brodeală de vorbe a deprins-o, în tinerețe, la Constantinopol, unde pe lângă altele, a cunoscut voluptatea narghilelei ce-i oferea iluzia că se îmbată cu melodii susurate de cea mai frumoasă țiitoare din harem, un joc ce dezlega limba și împreuna sufletele și un bun pretext, să poposească pe lângă vorbe. Tolănit pe perne, se bucura de mia şi una nopţi de pălăvrăgeli politice sau i se ofereau povețe despre bucurie și necaz, atât de egale și de necesare. În jurul narghilelei, prietenii lui musulmani vorbeau despre câte-n lună şi stele, până când timpul îi strivea, apoi se ridicau, unul câte unul și rosteau:”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” și dispăreau în nori de fum cu arome de miere sau fructe uscate. Mesele joase, pernele grena, aurii sau albastre, cărbunele ce punea pe jar pasiuni omenești… Ce timpuri!

*** fragment din romanul aflat la tipar( editura Tracus Arte), Îngerii din Moscopole. Exilul, capitolul Vilaetul Salonic ***

 

Catia Maximautor Catia Maxim

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Vilaetul Salonic

Relu are

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Pentru mine, ce iubesc eu cel mai mult, e porcul, casa și copiii. Ieri, am tăiat porcu’, i-am îmbrăcat pe copchii în compleurile luate din Lidăl, fata în roz, băiețelu în albastru, i-am urcat pe porc, m-am asezat în spatele lor ținându-i protector de mijloc și-am pus muierea să ne tragă-n poză. Nu i-a ieșit din prima, nici din a doua, fincă stătea prea aproape și nu prindea și casa. Ne-am izolat-o astă vară, am pus și termopane și voiam să iasă și ea în poze.  Acu trag o pipă în pădure că am plecat la lemne. Ăsta e un  jurnal al meu care îl țiu într-o scorbură.  Diseară vine nepotă-miu ăla micu în clasa a cincia și-l pun sa-mi descarce pozele facute azi ca să mi le bage pe feisbuc. O sa mergem la un grătar la unu cu care am copilărit si care s-a făcut om in Spania și o să iau tableta aia nouă  luată cu 100 de epo la negru să le arat ce familie am realizat. În zece ani, e ceva. Avem copchii ăștia, ne-am făcut casa așa cum am putut, din ce am mai pus de-o parte, din ce ne-a mai ajutat cu nisip și pietriș unu, din ce ne-a dat altu cercevelele, bârnele și sobele de la casa bătrânească de-a dărmat-o… Da’ anu ăsta a mers bine cu șantierele și am pus de-am luat termopane d-alea albele și am izolat cu placă de 8, am dat și-o amorsă, fu bine. Astă toamnă, după cules, înainte de școală i-am luat p-ăia mici, că intrau într-a-ntâia și i-am înoit. Era o zi frumoasă, nu știu de ce, da’ mi-a plăcut când ne-am dat cu toții jos din microbuz ca să-l așteptăm pe celălalt. Eram încărcați, a coborât șoferu personal și ne-a dat jos din spate bicicleta nouă  pentru aia mici și trei sacoși mari de rafie, una numa cu haine noi, alta cu d-ale gurii și cealaltă cu unitate de calculator nou nouț, albastru metalizat cu negru, cum a vrut fi-miu, că de-acu au și ei nevoie de calculator la școală. Monitoru ni l-a dat nepotă-miu ala micu dintr-a cincia, că el are altu mai pricopsit. Și mi-a plăcut sa trag o țigară în stație, să-mi privesc  muierea cum se uita dupa microbuz că de ce nu mai vine, și se uita așa cum se uitau bătrânele la țară, cu ochii aia mari și naivi, cu sprâncenele în sus ca un câine care cere, cu mâna la falcă. Cum se uită bătrânele alea care au muncit atâta de tinere, și încă mai muncesc. O să se aleagă prafu de țara asta când o să moară toți bătrânii ăștia care muncesc la țară. Femeile astea de țară aveau în ele ceva blând și docil ca de animal bun. Erau făcute sa fie mame. Azi nu mai vezi pe fețele mamelor că sunt mame. Parcă doar au bifat că au un copil, și-l cocoloșesc și controlează prea mult. Sunt speriate de proprii lor copii, nu au înțelegerea aia nativă pentru a-i crește; ele îi cresc după manuale acum. Vor să fie doamne cu copil, nu mame cu copil. Dar nevastă-mea încă păstreaza de la ai ei trăsăturile astea de țară. De asta mi-am și ales femeie de la munte, că e crescută altfel. Era lumină de toamnă călduță și îi vedeam ridurile la coada ochilor și mă gândeam că am îmbătrânit amândoi mult in 10 ani. Și-am mai tras un fum, si copchii se tot frecau pe lângă noi că dacă îi lăsăm să se plimbe cu bicicleta până vine mașina și i-am lasat, doar să aibe grijă. Și mă uitam cum se mai termină o toamnă, ma uitam cum mai trece un an, că acuș vine Crăciunu, că ăștia micii merg și ei pe 8 ani de-acu…  Și acum îmi amintesc ce zicea frate-miu ăla mare care era student la București de îi duceam  de mâncare cu mămica. Zicea că cică noi oamenii grăbim timpul, și după ne ofticăm că de ce trece așa repede. Cică, normal că va trece timpul repede dacă vă gândiți din august că acu parcă și vine Crăciunu, că vă gândiți că mergeți pe un an mai mult deși abia ce v-ați serbat ziua, că azi e miercuri dar că uite numa mâine nu-i poimâine și e vineri și-a trecut și săptămâna asta. Ce sucit frate-miu ăsta… Acu îmi pare și mie că prea grăbim timpul. Zicea că nu mai avem timp de calitate în noi, că tre să-i îmbunătațim calitatea. Ce-o mai fi și asta? El stie. Săracu… A cheltuit mama degeaba cu el. Că nici facultatea n-a gătat-o, nici nu s-a ales de el ceva. E pustnic în munți. Asta dupa ce s-a certat cu ăia de la o mânăstire unde se băgase călugăr. Vai de păcatele lui. Să n-aiba el un suflet alături, un copil, o familie? Ce-ar fi bucurat-o pe mama nepoți de la fiecare… Și o femeie, cum e mama, dacă nu îi aduceam noi, ceilalți, nepoți, ce, mai era împlinită? Ce-avea sa zică vecinii pe stradă? Vai de ea… Dar a ajutat-o bunu Dumnezeu chiar dacă și ea le-a avut pe ale ei. Da frate-miu, el gândea pe dos rău, zicea ca e o tâmpenie să urmezi calea tuturor. Pe fiecare îl împlinește altceva. Că Dumnezeu a lăsat mai multe interpretări ale sale ca noi să putem alege una pe potriva imaginației noastre. Să alegi ideile religioase cu care te potrivești. Că noi doar ne amăgim crezând că ne împlinesc anumite lucruri, că e foarte trist și păgubos optimismul de felul: nu am familie, dar am o carieră; nu sunt împlinită ca om, dar sunt împlinită ca femeie pentru ca am copil și soț; nu am realizat eu prea multe, dar măcar sunt sănătos. Că cică astea sunt limitări și că ne ascundem de noi înșine. Săracu frate-miu, uneori mă ia cu fiori pe spate când îmi amintesc tot ce zicea. Era mirat că dacă de copil nu tolerezi o anumită mâncare, ți se înlătură acea hrană și îți este dat ceva ce îți place; dacă ești friguros, îți cumpără haine mai groase; dar dacă nu îți place ce studiezi la școală sau ce trebuie să muncești, sau vizitele absurde la doctorii aroganți, tot ești obligat de cei din jur sa le faci până la capăt; că toți încearcă să te ajute să supraviețuiești fizic dar te boicotează psihic. Dar m-am și distrat cu frate-miu, săracu. În vacanțe. Mă lua la filme, le pocea numele, se pricepea sa fie comic. Cică hai să ne uitam la „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Sămânța”. Stai, că mai zicea și „Ana KareMima” și ‘Micțiune imposibilă”. Tot el m-a învățat sa scriu. Și zicea multe multe. Da uite că el a rămas cu zisu, că d-asta e el acu unde e și eu unde sunt.

 

Pe Relu l-au găsit spânzurat în pădure după două zile. A dat și la știri. Lumea zicea că era un om bun și că nu ar fi făcut niciodată asa ceva pentru că avea copii acasă, și somau poliția să găsească vinovatul. „Relu a fost un om care s-a descurcat în viață, gospodar cu capu’ pe umeri care nu ar face așa ceva sută-n mie!„. Plus că se găsiseră asupra lui foi scrise cu pixul. Toate umplute cu aceeași frază: „Îmi voi vedea filmul vieții de până acum și la final voi vedea și distribuția. Atunci voi știi ce rol a jucat fiecare în vieața mea„, semnate la final cu „Pustnicul„. „El nu stia sa scrie! Îl punea pe nepotă-su ăla mic de clasa a cincea să-i eticheteze pozele pe feisbuc! Sigur nu a scris el așa ceva! Ăla de a scris tot el i-a făcut felu’ ” .

 

anda bejanautor  anda bejan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Relu are

Ofițerul ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Ușa se aude deschizîndu-se . Nestor revenise de la muncă, tăcut, așa că eram și eu tacută, imitîndu-l cumva pentru a nu-l brusca într-un fel cu prezența mea.

Îi analizam fiecare gest ce devenise o rutină: modul cum își da jos paltonul, brațele lui lungi și puternice întinse către cuier, felul în care se asigura că pantofii îi sunt așezați simetric lîngă ușă. Îmi aruncase o privire bruscă în timp ce mi-a zîmbit scurt , ca mai apoi, într-o fracțiune de secundă, sa revenină la expresia orizontală, seacă. Nu mai avea nici măcar o urmă strîmbă de zîmbet în colțul gurii, așa cum  o avea odată. Era obosit. S-a dus către duș și în treacăt m-a sărutat fugar pe frunte, lucru ce m-a trezit puțin din starea de observator. M-a observat tacută, urmărindu-l ca un copil neștiutor. S-a intors lent către mine, mi-a sărutat dosul palmei, ca mai  apoi să-mi lipească  jucauș o palmă peste fund, plecînd către cabina de duș cu un zîmbet satisfăcut.

Am zîmbit surprinsă de gestul său și i-am furat o camașă, așteptîndu-l tăcută în dreptul băii. Nu știam ce se mai intamplă cu el sau cu noi, însă căutam un înțeles. Deveniseră atît de rare astfel de momente sau poate era vorba doar de acea monotonie ce acaparează aproape orice relație. Simțeam însă că merit palma aceea, o așteptam…o doream.

Nestor s-a trezit singur sub duș. S-a surprins el însuși de apariția-i bruscă în acel loc, în acele gînduri rutinale. Și-a amintit de ea, cea care se află în cealaltă cameră…și-a amintit de ce o iubea, ce îl atrăgea la ea. Pentru un moment, a devenit recunoscător.

O obișnuise cu o sărutare cînd apărea acasă. O lăsa să îi dea cascheta jos,și să-i sărute fruntea înaltă, apoi cobora brațele ce-i înconjurau  trupul, un altfel de a-i spune cît de mult îi lipsise în timpul zilei, ajungînd cu buricele degetelor pe umerii bărbatului din fața ei, fiind de altfel lăsată să desfacă nasturii paltonului și să îi cuprindă omoplații, urcînd spre umeri și lăsînd haina să se scurgă. O  privea cum îl saluta militărește, pentru ca el să profite de moment și să o dorească mai mult, să o păstreze în suflet, așa cum o visase la festivitatea de la sfîrșitul facultății. Nu era altul mai mîndru decît el.

Margo stătea îmbrăcată în cămașa lui, așteptînd în dreptul băii, dar ca de obicei, ceva îi atrase atenția și imediat și-a găsit de lucru prin casă. În urma revelației de sub dușul călduț, Nestor a ieșit dezbrăcat în cameră, căutîndu-și motivul bucuriei sale.

-Gata, ai terminat? zise ea surprinsă de zgomotul din spate, întorcandu-se ușor.

Spre surprinderea ei…acesta era gol, ud tot, uitîndu-se magic în ochii ei. I-a zîmbit în timp ce era cuprinsă în brațe și îi placea să-l simtă cum o acoperă, ud  și totuși atît de cald. Îl simți ca-n prima zi. Erau doar ei, iar Timpul se opri . Timpul se oprește în fiecare zi pentru ei, în Universul ce cuprindea un apartament cu două camere. Au căutat să fie subtili și cumpătați, însă atracția era prea mare. Lumina puternică a Soarelui se furișa pe geam către umărul ei, dezvelit de mîinile fine a lui Nestor.

Vroia să-l cuprindă, să-l domine, dar s-a lăsat dezgolită. Vroia pentru un moment să fie pierdută… Sub camașa împrumutată nu purta nimic, sînii ei perfecți erau mangîiați de o ușoară briză strecurată pe sub geamul întredeschis, lucru ce o făcuse să tresară. Sau poate doar era atingerea mult anticipată a iubitului ei. Își filozofau propriile gînduri și trăiri ale momentului, însă amîndoi știau că e vremea să înceteze și să profite de acțiune. Sfidîndu-i semi-goliciunea, a dezbrăcat-o complet.   Simțindu-se expusă, l-a atins, căutînd să echilibreze stările trăite,stări ce nu necesită sfîrșit. Îl dorea atît de mult și îl aștepta acasă de atîta timp…

Acum gîndurile ei deveniseră mai clare, poate propriul ei dușman. A realizat că totuși nu era multumită pe deplin de situația lor. S-a oprit, privind prin el, apoi s-a uitat inocentă în ochii lui albaștri. Pentru o secunda,Nestor nu a realizat ce se intamplă, apoi a privit cum ea se îndepărtează, se pierde. Stateau amîndoi goi, unul în fața celuilalt, cu o expresie neutră.

-Ești ok? întreabă el.

-Nu știu, spuse Margo, în timp ce se ducea să-și aprindă o țigară…

Amalgam de gînduri, trăiri, impresii, dorințe, toate cumulate în fumul expirat de plămînii ce înghițeau cuvintele lui, cuvintele bărbatului de care se îndragostise mai demult. “ Doamne, cînd au trecut anii?  Ce tineri eram, la ce visam în iarba înaltă de lîngă teii cu soț ai falezei ce brusc se arunca în mare! Cinci ani, două vieți, o căsuță pentru noi, inimi ce încă bat la unison, dar… Nu mă recunosc. Ori avem nevoie de pauză, ori o să treacă și asta de la sine. Au trecut anii peste noi și am rezistat. Am strîns din dinți, am mușcat din el, m-am ascuns în Nestor, l-am ținut în mine. Și am supraviețuit. Ce-i de făcut? Nimic. Aștept să îl aud, îl las pe el să vorbească. Dragul de el…”

 

                                                                                                                                                              

Lisandra Lunguautor Lisandra Lungu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ofițerul ( fragment)

cămaşa morţii ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Toate întâmplările care urmează, cu excepţia finalului, au fost povestite de martori oculari aşa cum şi-au amintit, imediat după evenimente sau mai târziu , în scris sau în discuţii particulare, unor prieteni sau unor persoane oficiale. Nici una din relatări nu a avut caracter de mărturie şi nici nu a existat vreo  înregistrare video sau audio care să confere garanţii privitor la autenticitatea lor. Finalul mi l-am imaginat eu .

* * * *

Sanda a bătut scurt cu palma în tabla zincată a tejghelei şi apoi a aşteptat. Dedesubt s-a auzit un fel de scâncet, apoi o foială de parcă un câine şi–ar fi aranjat culcusul acolo, dar zgomotul a încetat rapid când am întrebat ce se aude, şi în magazin s-a instaurat din nou tăcerea. Eram prea obosită ca să-i mai dau atentie, aşa că am tăcut şi eu preocupată doar de nenorocirea de afară. În depărtare se auzea canonada de la televiziune si, din când în când, pe cerul plumburiu al serii, gloanţele trasoare luminau ajunul Crăciunului ca nişte artificii ale morţii.
De-a lungul străzii, lipite strâns de ziduri, se furişau siluete cu brasarde tricolore. Una dintre ele s-a oprit brusc, scrutând atentă ferestrele de la etajele superioare ale blocului din intersectie, a dus o armă la ochi şi pielea mi s-a aricit asteptând detunătura. Am stat câteva secunde cu ochii închisi, dar nu s-a intâmplat nimic, am auzit doar cum cineva i-a strigat cu o voce groasă să plece, că locul e curat . I-am întredeschis şi am răsuflat uşurată. Filtrate printre gene am zărit imaginile străzii, care continuau să se deruleze calm, prin dreptul vitrinei fără perdele, ca pe ecranul unui televizor imens . De -ar aduce odată pâinea aia, mi-am zis, e mai rău acum de când o dau la liber, mi-am continuat gândul, şi atunci am auzit din nou palma Sandei plesnind sec pe metal ca o împuşcătură. Are mâna plină de ghiuluri, tâmpita, mi-am spus, nu le-a lăsat acasă.  Eram nervoasă, am deschis gura s-o cert să nu mai facă atâta zgomot, dar am rămas cu ea aşa, căscată de uimire
De dedesubt, din obscuritate, mai neagră decât în realitate, pe fondul halatului alb al Sandei se ridica şovăitoare o mână. Ţinea strâns între degete o hârtie sau poate două de o sută de lei, de unde mă aflam nu se vedea clar, recunoşteam doar vag chipul uscăţiv al Bălcescului privind indiferent la Revoluţie.
-Mai trebuie, a orăcăit Sanda, cu vocea ei imposibilă, ceva între scârţâitul unei uşi neunse si scrâşnetul unei pânze de bomfaier.
-N-ajunge, a repetat, dupa ce a evaluat scurt, cu un ochi expert, oferta.
Mâna a schiţat timid un gest de refuz, dar Sanda a fost necruţătoare:
-Dă şi ceasul !
Braţul a dispărut rapid sub tejghea şi din nou am auzit de acolo foiala şi scâncetul acela de câine bătut. N-am mai putut răbda şi mi-am dat drumul:
-Ai înnebunit, am şuierat printre dinţi supărată. Nu mai ai pic de minte în capul tău ăla sec sau ţi s-a urât cu binele ! Când dracu a mai apărut si ăsta pe care-l jecmănesti, că doar n-am văzut pe nimeni intrând şi har Domnului suntem aici amândouă, singure, de la doisprezece de când am preluat tura.
– Te pomeneşti că or fi mai mulţi, am adăugat, fulgerată brusc de o bănuiala, dar Sanda a negat dând energic din cap şi a precizat scurt :
– Cam pe la trei când te-ai dus tu la budă !
– De aia mi-ai zis, să rămân înăuntru că se trage, ca să-l ascunzi aici, isterico, am zbierat la ea palidă de furie.
-Să ştii, chiar se trăgea, mi-a răspuns ea cu un calm neaşteptat. Şi să nu mă faci isterică, pe mine care sunt o doamnă, oricât eşti tu de profesoară, că atunci chiar mă apucă pandaliile!
Avea pe faţă un aer de demnitate ridicolă, care mi-a şters brusc toată încordarea făcându-mă aproape să zâmbesc.  Am tras o clipă cu urechea; de sub tarabă nu se auzea nici un zgomot, probabil că celălalt, necunoscutul, asculta şi el cu asiduitate. Hopa-hopa Penelopa, mi-am zis, uite că mi-a aflat secretul, cine dracu m-o fi turnat?
Mă angajasem în toamnă, ca să scap de repartiţie şi să rămân în Bucureşti, la centrul de pâine. Mai bine vânzătoare decât să predau engleza la Răzgâieţii din Deal. Fusese greu, postul era mănos: da, o pilă colo, o mică şpagă dincolo şi totul se aranjase. Dacă nu se întâmplau evenimentele mă suna, probabil, si astăzi papagalul ăla libidinos de la sector să-mi dea întâlnire.
I-am facut semn cu capul Sandei să vină după mine în camera din spate. A ezitat o clipă cu privirea spre tejghea, dar s-a conformat. Mergea mai mult de-a–ndărătelea, întoarsă pe jumătate, fără să scape o clipă din ochi mogâldeaţa ascunsă acolo.
Între timp, însă, a sunat telefonul aşa că m-am grăbit spre birou. Era şefa, mi-a spus că  nu va trimite pâine, e nevoie de ea pentru apărătorii de la METROU, da lumea să stea liniştită că mâine dimineaţă va fi. În orice caz să stăm si noi până se mai întunecă, să lămurim populaţia şi, mai ales, să nu aprindem lumina şi să protejam. bunurile poporului , care acum sunt intr-adevăr ale noastre, a accentuat ea, ridicând vocea pentru a fi mai convingătoare. Şi bla-bla –bla şi din nou bla –bla- bla ,până am sictirit-o în mintea mea, fir-ai a dracului de securistă cu curu tău gras cu tot, care ne crezi nişte toante sau nebune, care n-au auzit de teroriştii cu arme care trag după colţ şi te ochesc din toate poziţiile.  Am aşteptat însă liniştită să termine, i-am trântit un Să Ne Trăiţi Sefa Am Înteles şi am inchis. După ce am pus telefonul in furcă, m-am intors spre Sanda, dar ia-o de unde nu-i ! Rămăsese tot dincolo ca un păianjen nesătul care se teme să nu-i scape din plasă victima.
M-am apropiat cu precautie de uşa biroului. care acum era inchisă, e mâna Sandei mi-am zis, şi mi-am lipit urechea de ea . Până atunci nu-mi trecuse nici mie prin cap si nici lacomei ăleia nesătule că cel de sub tejghea putea fi un terorist. De dincolo se auzeau, zgomotele unei discutii aprinse. De fapt vorbea mai mult Sanda, vocea ei spartă se distingea cel mai bine, intreruptă din când în când de tonul plângareţ al celuilalt, pe care îl ascunsese de mine . Am stat un moment şi am reflectat, apoi m-am decis să intru, trebuia totuşi să clarific odată lucrurile, aşa că am stins lumina, am apăsat uşor clanţa şi am întredeschis încet uşa . În magazin era aproape întuneric, se mai distingea doar halatul Sandei, ca o pata deschisă de culoare, aplecată deasupra unei pete mai intunecate .

* * * *
Jeni era la baie când a năvălit negriciosul în magazin. De fapt era la budă ca să-şi schimbe vata, da aşa îi place ei să se fandosească- ”la baie”, că vezi, tu, sună mai intelectual. Adică, eu oi fi vreo proastă dacă spun „budă”! Dar sa lăsăm asta, în fine… când a trântit uşa de perete şi a intrat, aproape că m-am speriat şi doar nu sunt vreo fricoasă. Era un ăla mic şi indesat, cu părul creţ, leoarcă de sudoare. Se albise la faţă, de frică, incât din tuciuriu cum era devenise cenuşiu. Avea sânge pe mâini, şi când a dat cu ele pe obraji, să-şi şteargă lacrimile şi- l-a intins peste tot. Ce mai era de groază !
A pătruns brusc, tocmai când se trăgea in intersecţie, aiurea –n tramvai , fusese rănit , chiar astea au fost primele lui cuvinte, când a deschis uşa: „Sunt un ranit al Revolutiei”, da atunci nu stiam tot adevărul, în fine… A început apoi să bâiguie despre cămaşa unui mort, sau cam asa ceva, iar când a dat cu ochii de mine a izbucnit în plâns ca un copil şi tot ca un copil a scâncit: Scapă-mă!
Am strigat la Jeni să rămână acolo unde e, că se trage , şi ea e mai slabă de inger. De fapt ei îi place sa o strig Jen ca pe eroina aia din filmul Love Story in fine … Da atunci recunosc am vrut să o ţin oleacă mai departe de toată tărăşenia, aşa că m-am intors spre negricios, care aproape ca se scăpase pe el,  si am strigat :
-Stai pe loc, că de nu chem miliţia să te aresteze, terorist nenorocit, şi ţip de trezesc tot cartierul, asasinule!
Asta a pus capac la toate. Vocea abia mi se distingea printre împuşcături, da el era deja pe jumătate mort de frică. S-a trântit în genunchi în faţa mea cu mâinile întinse spre mine, am bani, a schelălăit jalnic, ti-i dau pe toti numai scapă-mă, sunt incă tânăr vreau să trăiesc,  scapă-mă ! Ce mai, se vedea pe el de la o poştă cât este de înspăimântat ! Atunci mi-a venit ideea să-l taxez, da trebuia să acţionez repede, ştiam că Jeni n-ar fi fost niciodată de acord , da el nu ştia de existenţa ei, în fine… L-am întrebat sec, cât dă, şi el a tras repede din buzunarul de la piept al gecii de tercot, că am uitat să spun, era imbrăcat cu un pulover, peste care pusese un trening şi geaca, a scos deci un şomoiog de hârtii, cam vreo cinci sute, da se vedea pe ochii lui că mai are. Atunci spun drept, mi-a fost cu adevărat frică, dacă scotea naibii vre-un pistol sau un şiş, ceva, şi muream degeaba ca proasta. M-am liniştit, însă, când am văzut banii şi i-am spus să intre repede sub tejghea, şi să stea nemişcat până o lămuresc pe colega mea, că ea e mai căpoasă şi nu se lasă aşa de uşor şi că ar fi bine să mai aibă ceva biştari pregătiţi, pentru orice eventualitate.
Atunci aveam o tejghea mai adâncă, înfundată, în care băgam tăvile după ce le goleam, aşa că a incăput bine. A rămas acolo mut ca un peşte, poate că o fi şi adormit, ce ştiu eu, până când am bătut cu palma in zinc. Adică nu, mint, am mai vorbit cu el din nou când s-a dus prima oară Jeni la telefon şi atunci mi-a spus cum l-a rănit un glonte rătăcit şi ne-am înţeles ce semnal să-i dau dacă o conving să-l lase acolo până se întunecă  mai tare, da şi el să ţină banii pregătiţi. Lu’ Jeni tot nu mi a venit bine să-i spun când s-a întors şi aproape că m-a umflat râsul, mai târziu, când a rămas cu gura căscată după ce am bătut în masă, dar m-am abţinut, în fine …

moniautor Ionel Mony Constantin

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru cămaşa morţii ( fragment)

Punctul critic

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

( Se vede) venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi…
În unele dimineţi de noeimbrie, când vântul vijelios împroşcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine… Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ.
Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel.
– Bună dimineaţa, domnule doctor!… deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmălaia molcomă a câinilor uzi şi flămânzi.
– Cheile, te rog…
– Am lăsat deschis holul de la intrare…
– Mda, mulţumesc…
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc …”câinii şi ei…” Traversează aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor… De aici începe de fiecare dată…
Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou… se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre… Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind când şi când pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls …A făcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip, un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane, când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu…
„ Ei, nuuu, nu este  o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie…” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona…Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantă punctiformă…Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp… Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor….
Punctul în care percepea păcănitul şi unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte…
Translând încă o dată capul în stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire… S-a retras speriat, cu mişcări atente şi calme.
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acustică exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, o sârmă! … Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să-l rotească puţin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică l-a năucit instantaneu. Simţise firul tăios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser… Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacă nu, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide…
Şi-a impus calm, stăpânire, precizie…Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin… Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci…
„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat…Teribil! Firul…”, încerca să-şi clarifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt….
Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul…Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat….
„Doamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!… Mă va diseca! Sunt nebun să continui….Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit de peretele din dreapta…Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult… Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui…Teribil! Capătul! Limita, maximul… Am scăpat, nu-l mai simt…”
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia… Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilităţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să compună, să descompună… Doar când a voit şi s-a hotărât, s-a reorganizat, s-a reintegrat…
Redevenise… Acum era iarăşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l… Ploaia încetase, vântul amuţise…
-Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!…
-Mda, bună-seara, domnule doctor….
Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi… Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp…

 

Romeo Tarhonautor Romeo Tarhon

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Punctul critic

Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

DESTINUL FIECĂRUIA STĂ ÎN PUTEREA UNOR FORŢE incontrolabile. Spun asta cu convingerea că tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă cu o precizie matematică şi omul nu poate face nimic. Nu-i rămâne decât să accepte. Evenimentele ce stau să vină îşi aruncă umbra înaintea lor. Îl am acum în minte pe Gustav von Keitel. Existenţa lui, mai mult decât a oricăruia, pare să se fi constituit în marginea fantasticului. Fiul unui mare bogătaş din Köln, adolescent încă, într-o bună zi, în loc să meargă la şcoală, ca de obicei, se duse la gară, se urcă într-un  tren, dornic să călătorească şi să cunoască lumea. Simţea o chemare, o pasiune arzătoare să se confrunte cu primejdia, să învingă frica, să-şi domine sentimentele de panică şi singurătate. Să trăiască asemenea unui homeless, să se alăture unei colonii de hippy. Plecă din Köln într-o direcţie necunoscută. Află mai apoi că trenul ajungea la Amsterdam. Dornic să aibă experienţe fundamentale, îşi pregăti o falsă identitate. Fenomenul hippy căpăta amploare, tinerii de pretutindeni se revoltau împotriva rigidităţii familiei, a bătrânilor stăpâniţi de patima banilor.

Câteva săptămâni rămase la Amsterdam alipit unui grup de hipioţi. Mai apoi ajunse la Dover. Trăi în port, printre mateloţi, aşteptând să fie angajat ca chelner pe o navă de croazieră. Planul îi reuşi. Căpătă o slujbă pe un vapor a cărui ţintă finală era New-York-ul. Magnificenţa megapolei îl fascină. Se îndrăgosti de New York ca de o persoană. Îşi găsi un loc de muncă într-un restaurant la bucătărie, ajutor la curăţenie. Proprietarii erau mafioţi şi crimele curgeau în valuri. Viaţa oraşului avea ceva fabulos, îl fascina clipă de clipă. După câteva luni o întâlni pe Kimberly Stone. La o manifestare a ecologiştilor, ea purta o pancardă destul de mare pentru statura ei. Gustav se oferi s-o ajute, să ducă el pancarda. Kimberly acceptă şi au rămas împreună. Fiica unică a lui Richard Stone, faimosul bancher, Kimberly îşi dorea să participe la viaţă, să fie activă, nu contemplativă. Locuia cu părinţii într-un zgârâie nori în partea de răsărit a Manhattan-ului. Richard Stone deţinea controlul mai multor bănci, iar Beatrice Stone, mama lui Kimberly, era proprietara unui lanţ de hoteluri. Când fiica sa, Kimberly, veni acasă cu Gustav prezentându-i-l ca logodnic, îşi înfrână cu greu supărarea. Îi interzise să de-a curs unei asemenea insanităţi. Drept care Kimberly fugi de acasă, împreună cu Gustav. Dorea, asemenea lui, să   cunoască lumea. Se plictisise de şcoală, de învăţătură, de lumea închisă, unde era silită să trăiască. Voia să participe la evenimente, să creeze ceva important, să salveze umanitatea şi civilizaţia de la moarte. Avea gânduri mari, numai că omenirea nu prea avea nevoie de salvare. Îşi vedea neclintită de drumul ei spre neant. Şi Gustav şi Kimberly erau supradotaţi ca inteligenţă şi, probabil, aceasta era cauza dezadaptării lor, a singurătăţii, a sentimentului că nu puteau avea o comunicare reală cu semenii lor. Se simţeau bine împreună, se înţelegeau fără prea multe cuvinte, îşi ghiceau gândurile. După un şir de peregrinări, se alipiră unui grup de exploratori porniţi în căutarea comorilor incaşe. Fenomenul hippy lua amploare. Trăgea după sine şi toate celelalte revoluţii care prefaţau timpurile biblice, războiul tuturor împotriva tuturor. Şi asta nu lăsa pe nimeni indiferent. În strădania de lichidare a vechii civilizaţii, erau antrenaţi adolescenţi, tineri, maturi, femei, bărbaţi şi copii. Lumea nu devenea un loc mai bun pentru nimeni. Pe acest fundal social, Gustav  Keitel, la o vârstă vulnerabilă prin ea însăşi, îndrăgostit nebuneşte de Kimberly, porni în peregrinare prin lume cu iubita lui, cuprins de o pasiune fatală şi de o nedumerire la fel de fatală. Curând Heinrich Keitel, tatăl lui Gustav, stăpânul unui imperiu informatic, angajă un detectiv să-i caute fiul, să-l găsească şi să-l aducă înapoi acasă.

Detectivul îl găsi, abia după o lună, într-o tabără de tineri hippy din Amsterdam. Între timp, Gustav se logodise cu Kimberly, trăiau ca un cuplu şi speriaţi că vor fi despărţiţi, se legară unul de altul cu lanţuri. Ameninţau că se vor sinucide în eventualitatea că se va folosi forţa împotriva lor. Keitel trebui să-l anunţe şi pe Stone că-i găsise fiica. Părinţii începură tratativele pentru despărţirea excentricilor  lor copii, adolescenţi încă, atinşi de săgeata lui Cupidon. Gustav şi Kimberly nici nu voiau să audă de despărţire. Ambele familii acceptară inevitabilul admiţând căsătoria lor, care avu loc în vara anului curent. El împlinise 18 ani, iar ea, 17. Ceremonia se desfăşură la New York, la hotelul Pierre. Gustav  rămase la New York, spre mâhnirea părinţilor săi. În acelaşi an, convins că nimeni şi nimic nu-l va mai despărţi de Kimberly, scăpat probabil şi de ravagiile adolescenţei, ascultă de glasul raţiunii şi, până la urmă, dovedi inteligenţă practică. Hotărî să continue studiile întrerupte în Germania. Se înscrise la Universitate. Frecventă cursuri de matematică superioară, fizică, automatizări şi calculatoare, astrofizică, biofizică  atras de ideea aprofundării cercetărilor din domeniul roboţilor, mai mult de dragul tatălui său, dornic să-i facă şi o bucurie pe lângă atâtea necazuri. Avea 19 ani şi visa la o existenţă fabuloasă. Vroia să cunoască tainele cerului şi ale pământului, legea universală, puterea vidului şi magnificenţa dublului infinit. Se dedică studiului cu rară pasiune. Aprofundă misterele cosmosului, pasionat de astronomie şi cosmogonie. În paralel, studia inteligenţa artificială, căile de modulare a funcţiilor creierului omenesc. Scrise şi publică mai multe articole în revistele de specialitate, pe tema explorării şi folosirii inteligenţei artificiale. În viitor, munca urma să fie îmbunătăţită prin crearea maşinilor inteligente. Elaboră programe pentru roboţi industriali. Îşi dedică mare parte din timp robotisticii. De la bun început trebuia avut în vedere faptul că maşinile inteligente puteau devora inteligenţa umană făcându-l pe om complet dependent de lucrul roboţilor. Observaţiile lui stârniră un val de critici, dar el nu se opri din publicarea altor descoperiri cruciale legate de posibilităţile modelării unor roboţi apţi să înlocuiască munca monotonă a omului. Cu abnegaţie totală continuă să caute o breşă în infinitul cerului, pe unde să pătrundă şi să smulgă dovezi despre existenţa extratereştrilor, o supralume nelimitată de materie, înzestrată cu mari puteri, izvorâte tocmai din libertatea pe care i-o dădea imaterialitatea. Printre altele, publică un amplu studiu asupra universului susţinând că lumile invizibile erau dispuse concentric, pe orizontală, asemeni structurii atomului. Concentrându-se, pentru masterat şi doctorat, pe decodificarea tainelor inteligenţei naturale, începu, în paralel, o nouă explorare a domeniului numit impropriu suprasensibil. Reveni singur în Germania începând să caute urmele societăţilor esoterice preocupat de fenomenele stranii ale universului vizibil. În paralel cu profesia sa de pasionat şi înalt specialist în computere, era hotărât să cerceteze şi domeniile universului invizibil. Mai era încă în Germania, când scrise şi publică, sub pseudonimul Manfred, mai multe studii despre efectele revoluţiei ştiinţei şi tehnicii şi cum vor trebui gestionate noile revoluţii tehnice şi epoca cea nouă post industrială. Se instalau practic civilizaţii paralele. Susţinu, cu oarecare timiditate totuşi, că tot ce se întâmpla în prezentul fizic nu era chiar o noutate; cu siguranţă erau preluate dintr-o civilizaţie anterioară. Opiniile de ordin religios erau cam confuze, rodul grăbit al unei inimi dornice de iubire şi slujire. Găsea mii de raţiuni bune slujitorilor bisericii, care voiau să ţină secrete descoperirile din ştiinţă, deoarece acceleratoarele de particule şi pătrunderea în spaţiul cosmic, puteau de fapt accelara evoluţiile şi zdrobi fiinţa umană a cărei putere spirituală de a gestiona noile forţe din ştiinţa cuantei şi-a geneticii, erau mult rămase în urmă. Pentru întâia dată, era limpede că un număr mic de savanţi, şi un număr şi mai mic de oameni geniali creaseră o civilizaţie la care omul, natural şi carnal, nu avea de fapt acces. Nu se exprima prea clar, dar un lucru părea sigur, nu greşea iubind lumea, dorind să îşi pună ştiinţa în slujba îndumnezeirii ei. Din raţiuni numai de el ştiute, se lăsă atras de ştiinţele oculte şi deveni membru a cinci societăţi secrete. Fiecare în parte oculta informaţii despre lumea suprasensibilă şi căile către Puteri. Manipularea puterilor oculte ale universului era o ştiinţă şi se bizuia pe un antrenament draconic. Antrenamentul, sau iniţierea mergea pe două căi, una de tip european, alta de tip asiatic. Îndiferent însă de abordare, calea spre puteri era una contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Gustav  vroia să ştie ce ascundeau societăţile secrete. Nu-l interesa iniţierea în sine. Îl preocupa natura cunoaşterii de tip suprasensibil. Se putea acceda, prin antrenament mintal, la o altă dimensiune de unde se puteau culege informaţii fundamentale despre univers şi existenţa umană. Se spunea că secretele acestui gen de cunoaştere fusese furat de oameni de la zei. Gustav descoperise, prin mijloace numai de el ştiute, că pământul fusese locuit la începuturi şi de oameni şi de zei.

În continuare protejat de anonimat, după vreo şase luni, publică alte noi studii de data asta pe tema feed-back-ului faptelor omeneşti, fie bune, fie rele, din pricină că universul era Inteligenţă Supremă înfăşurată ca o spirală cu bucle uriaşe. Când se aştepta cel mai puţin, se trezi asaltat de curiozitatea lui Hans Mitelbach.

Gustav citise patru din cărţile lui Mitelbach axate pe tema globalizării. Mitelbach era înalt, blond, cu ochi albaştri, tuns scurt ca un militar, având expresia cuiva mulţumit de sine. Ca vârstă o putea avea pe  oricare între treizeci şi şaizeci de ani. În orice caz era un tip reuşit, made in Germany, cu amprenta unui gen de tinereţe care-l făcu pe Gustav să se gândească la licorile alchimiştilor. Mai înainte de toate, Mitelbach, cu mare, cu infinită politeţe, se declară admiratorul ideilor religioase ce izvorau din articolele publicate de Gustav sub pseudonimul Manfred. Îl rugă stăruitor să nu nege că el era autorul, să nu se ascundă de el, de Mitelbach adică, deoarece el cunoştea bine problema. Enigmaticul Hans Mitelbach, astrofizician,  omul de ştiinţă cunoscut în lumea academică drept un extravagant curajos sau poate un înţelept, cel ce afirma public, prin anii 1970, că ştiinţa depăşise bariera materiei şi drumul spre abis era drept, liber şi scurt, dacă oamenii de ştiinţă nu se vor trezi la timp, să oprească neantizarea planetei. De îndată ce nu mai existau obstacole de ordin fizic, ştiinţa trebuia să-şi inventeze reguli şi constrângeri morale, pentru a evita holocaustul global. Părea să aibă o singură preocupare obsesivă, anume să-i convingă pe oameni că efectele faptelor se întorc asupra lor.

Se spuneau multe despre Mitelbach, dar se ştiau prea puţine. Principalul era că avea mare încredere în lucrul factorului psi prin care omenirea putea fi reeducată, manipulată cu succes spre regăsirea valorilor moralei creştine. Participase la o expediţie militară, în Antarctica, declarând la întoarcere că nimic nu era cum s-a crezut a fi şi nimic nu va mai fi la fel de aici încolo. Acum, după ce omul depăşise obstacolul materiei, pragul ultim al propriei protecţii, mai mult ca oricând îi revenea azi dificila misiune de a alege să-l iubească pe Dumnezeu, din propria dorinţă şi voinţă, pentru ceea ce Dunmezeu este, nu pentru ceea ce dăruieşte. Vorbi o vreme de necesitatea întoarcerii fiinţei umane la sentimente, la simţire; că oamenii de ştiinţă erau datori să găsească toate căile prin care oamenii puteau fi învătaţi să iubească, să redevină buni şi generoşi, căci numai sentimentele contau, rezistau şi conturau personalitatea fiinţei în devenire cosmică.

Fizician , matematician, alchimist, teolog, cu alte cuvinte, o personalitate complicată, profesor universitar, doctor în multe ştiinţe de graniţă, consultant al mai multor universităţi din Europa şi SUA, Mitelbach mai declarase, în repetate rânduri, că ştiinţa ajunsese în punctul în care putea demonstra practic cum faptele oamenilor acţionau în univers în dublu sens; efectele faptelor reveneau asupra făptuitorilor. Sub soare nimic nu era nou, cu excepţia a ceea ce nu se ştia încă.

Strâns cu uşa, Gustav se deconspiră şi acceptă să răspundă la toate curiozităţile lui Mitelbach, lăsă garda jos, se prezentă, vorbi de tatăl său, de soţia sa, Kimberly, stârnind mirarea lui Mitelbach şi totodată admiraţia pentru faptul că la doar douăzeci şi patru de ani, descoperise limbajul magic al ştiinţei. La cea de-a treia întâlnire, Mitelbach îi propuse să devină membru al ordinului Cavalerii Anonimi, sau Ordinul Celor Şapte.

Ordinul avea şapte nivele şi fiecare nivel era condus de un iniţiat. Al şaptelea nivel, sau treaptă,  grupa oameni de ştiinţă transformaţi spiritual de marea lor inteligenţă şi de asemeni şi de intensitatea ştiinţei lor. Ordinul urca în timp din vremuri preistorice. Ordinul interzicea folosirea descoperirilor din ştiinţă pentru distrugerea omenirii. Dar numai cei aflaţi la ultimile nivele cunoşteau adevărata misiune a ordinului. Cele mai strălucite inteligenţe, geniile planetei, savanţii dornici să-şi protejeze descoperirile ştiinţifice împotriva puterilor organizate, a curiozităţii şi avidităţii celorlalţi oameni, activau de la un pol la altul al pământului prin cercuri din ce în ce mai largi. Creierul ordinului era format din şapte persoane care constituiau ultima treaptă şi împiedicau practic distrugerea civilizaţiei terestre, luând foarte în serios primejdiile fatale care ameninţau dintotdeauna omenirea. Acel ultim cerc de pe treapta a şaptea, era condus de un extraterestru, responsabil cu monitorizarea pământului şi, bineînţeles, longeviv. Durata medie de viaţă a acelui extraterestru trebuie să fi fost practic de două, trei milenii, sau poate chiar sute de mii de ani..

Descrierea ordinului se afla în două cărţi scrise şi publicate de istoricul german, Johann von Lenz în anul 1344. Lenz era convins că cei şapte din ultimul cerc erau conduşi de o entitate extraterestră care sălăşluia în al şaptelea cer, într-o planetă locuită de serafimi şi heruvimi, care îndeplineau voinţa lui Dumnezeu concentrată în Legea Universală. Ba şi mai mult, entităţi specializate în toate domeniile  monitorizau viaţa din intregul univers, intervenind acolo unde apăreau dezechilibre apte să tulbure ordinea. Lenz scria că după căderea ingerilor, Dumnezeu crease omul. Că încredinţase inţelepţilor de pe planeta Saturn să elaboreze planul corpului omenesc şi că înţelepţii lucraseră la proiect cam patru milioane de ani. Omul era fiinţa cea mai importantă şi mai preţioasă în ordinea în care, prin îndumnezeire omul urma să ocupe în univers locul lăsat gol de îngerii căzuţi, pentru refacerea echilibrului iniţial.

Lenz vorbea de războiul îngerilor numindu-i pe aceştia extratereştri din galaxia a şaptea. Mai scria că pământul fusese colonizat de câteva rase venite pe pământ din planete care încetaseră să mai fie bune de locuit, fie din cauza schimbărilor climaterice, fie din pricina războaielor nucleare. Descria aceste rase cu umor şi poate şi cu oarecare disperare prevăzând sfârşitul timpuriu al rasei albe.Şi poate şi din pricină că nu ştia nimic sigur despre etajele superioare ale Ordinului. Cavalerii Anonimi îşi ocultau total existenţa. Nu prea aveai de unde să-i apuci. Membrii Ordinului nu se cunoşteau între ei. Cei din cercurile inferioare habar nu aveau de existenţa cercurilor superioare. Cei de la bază contribuiau băneşte la întreţinerea misiunilor Ordinului.

Câteva exemplare din cartea lui Lenz se aflau în biblioteca Vaticanului, dar erau inaccesibile. Câte un exemplar din fiecare volum a fost găsit şi în biblioteca alchimistului american de origine română, Linius Anonimus, pe numele său lumesc, Harry Beal, un pseudonim desigur, schimbat probabil de mai multe ori, dar al cărui nume real trebuie să fi fost ştiut doar de el însuşi. Harry Beal murise la vârsta de 95 de ani, după ce făcuse nişte descoperiri care-i îngheţaseră inima. A mai apucat să scrie că regreta că pleca în altă planetă, înainte de a fi descifrat cel de al şaptelea secret sacru al vieţii, cel al fericirii dumnezeieşti. Omul a fost, orice s-ar spune, o figură, şi-a fost sigur de origine română, dar nimeni, sau aproape nimeni n-a ştiut de el, de îndată ce mereu şi-a ocultat existenţa.

Istoricul german, Johann von Lenz, descoperise că Ordinul Cavalerilor Anonimi fusese întemeiat în anul 104, înainte de Hristos. Primii conducători şi organizatori ai ordinului fuseseră înţeleptii din jurul marelui învăţat, Ploth, un fel de arhanghel, care venise de pe o planetă cu o civilizaţie extrem de avansată. La începuturi Ordinul a avut un singur cerc compus din şapte persoane care stăpâneau secretele universului. Dintre cei şapte unul era ales ca şef şi numai acesta comunica cu un trimis al lui Dumnezeu, care conducea şi direcţiona evoluţia şi civilizaţia pământenilor.

Toţi cei care erau admişi în ordin, indiferent în care cerc, depuneau un jurământ solemn de păstrare a secretului, de a nu divulga nimic din ce auzea sau vedea. Cei din primul cerc erau practic necunoscuţi celor din cercul al doilea. Numai şeful grupului din primul cerc dădea seama de activitatea sa in faţa şefului din cercul numărul doi. Şi tot aşa pâna la şeful cercului numărul şapte.

Primii iniţiaţi în număr de şapte, au decis, printr-un jurământ solem, să nu permită ca descoperirile din ştiinţă să fie folosite pentru războaie şi distrugerea omenirii, hotărâţi să apere omenirea de la autodistrugere, anunţaţi fiind că acesta era însuşi planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiau să deţină putere, înţelepciune şi mijloacele necesare îndeplinirii misiunii. Cu alte cuvinte, se instituiau într-un fel de supraputere necunoscută acţionând asupra lumii fără ca lumea să ştie. Din ordin făceau parte numai oameni transformaţi de ştiinţa lor, persoane de talia şi competenţa lui Pitagora, care îşi ascundeau descoperirile ştiinţifice de lăcomia şi patimile şefilor de state, de regii dornici de a folosi descoperirile ştiinţei pentru războaie nimicitoare. Oamenii de geniu din matematică, fizică, astronomie, biologie, alchimie, traversau secolele la umbra marilor tirani, ascunzându-şi descoperirile ce puteau fi folosite împotriva fiinţelor umane a căror evoluţie spirituală rămânea mereu în urmă.

În mai multe rânduri Gustav Keitel scrisese că fericirea nu era productivă. Pentru evoluţie omul trebuia motivat. Un om fericit, extaziat nu mai avea pentru ce lupta, nu mai avea la ce râvni. Nefericirea, în schimb, îl împingea pe om la acţiune. Învăţa în etape că la zi ajungea şi cea mai lungă noapte. La o a treia întâlnire, Mitelbach îi aminti lui Gustav cele scrise de el. Gustav încercă să se explice, dar interlocutorul său nu avea nevoie de explicaţii. Îi vorbi despre Ordin, despre legile  interioare de funcţionare. Rezistase tuturor mutaţiilor şi transmutaţiilor naturale. Începând cu secolul al doilea, Î de H, se concentrase pe cercetarea şi descoperirea căilor prin care se puteau oculta acele descoperiri din stiinţă care puteau pune în primejdie existenţa planetei. Urca în timp din vremuri preistorice. Membrii ordinului, ajunşi pe treapta a şaptea, erau cei mai puternici oameni ai timpului, controlau şi conduceau de fapt lumea. La dorinţa lui Mitelbach, Gustav, animat de aceleaşi idealuri,  acceptă termenii iniţierii, nu pusese prea multe întrebări, deveni Cavaler Anonim, legându-se cu jurământul de credinţă, faţă de Ordin. Promise să aibă urmaşi de sex masculin, promise să slujească pe Dumnezeu cu mare credinţă. În timp, Gustav şi Mitelbach deveniră prieteni şi se întâlneau foarte des. Astfel, Mitelbach fusese martor la necazurile lui Kimberly provocate de maternitate şi-o admirase că dusese lucrul până la ultimile consecinţe. Pe 17 martie, născu un băiat căruia îi dădu numele Carl-Auguste-Philipe. Şi ea şi Gustav erau emoţionaţi, fără îndoială. Se uitau la noul născut, ca la o minune venită direct din soare. Simţeau o adoraţie mistică şi enormă şi, într-un fel destul de ciudat, sentimentul, bogat în semnificaţii, îl cuprinse şi pe Mitelbach. El ceru să fie naşul pruncului, ceea ce familia acceptă cu recunoştinţă. Mitelbach îl boteză în ritualul creştin catolic. După ceremonie ţinu să spună câteva cuvinte, printre care şi: “Copiii noştri nu sunt ai noştri, ei ne sunt împrumutaţi pentru o vreme ca să avem grijă de trupul lor.” Nimeni, afară de Gustav nu înţelese sensul spusei sale. Cei mai mulţi şi-au închipuit că el făcea aluzie la ceea ce se spunea curent, anume că nou născuţii veneau pe pământ însoţiţi de îngerul lor păzitor şi o vreme încă îndelungată comunicau numai cu acela.

Nu ştiu, n-am cercetat în ce măsură toţi copiii nou născuţi comunică doar cu îngerul lor păzitor. Ştiu doar că realmente Carl-Auguste-Philipe von Keitel a venit în lumea de jos însoţit nu doar de îngerul său păzitor, ci de o întreagă legiune de îngeri şi arhangheli. În pruncul născut din Gustav şi din Kimberly se întrupase un mare înţelept coborât de pe o planetă îndepărtată unde locuiau numai serafimi şi heruvimi. Fusese nevoit să se întrupeze. I se ceruse să vină pe pământ. Stăpânii universului i-au trimis un mesager şi acela l-a sfătuit să accepte. El avusese libertatea să refuze, dar asta ar fi provocat dezordine cosmică.

ELENA GHIRVU CALINautor   ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Satul îşi îngropa morţii imaginari sau pe cei reali, plângându-i. Din când în când se mai întâmpla să mai vină  şi câte un ostaş acasă  şi atunci satul se strângea la el în curte să mai afle câte ceva. Milea, şeful de post, aducea fel de fel de veşti, dar mai ales aducea  ordine care anunţau că soldatul cutare e dat dispărut sau mort. Familia mortului sau a dispărutului îi făcea cele lumeşti, comanda sicriul  la tâmplar, punea în el boarfele respectivului, îl chema pe Păsăroi sau pe Radu Belu cu goarna, îi făcea pomană în regulă şi o înmormântare pe cinste. Adesea se întâmpla ca mortul sau dispărutul înmormântat să vină acasă şi   să-şi găsească nevasta măritată cu altul. Aşa se întâmplă  şi cu Mielu, a cărui nevastă, deşi nu se măritase, după ce-i făcuse înmormântarea, pusese ochii pe Niţu şi-l atrăsese în patul ei. De fapt ieşise pe Linie tot Lisăndriţa cu nepotul ei de mână, căruia toţi îi ziceau Ion al lui Mamaie, şi striga în gura mare :

-Făăă !, ia ieşiţi să vă spui una…

-Ce este, Lisăndriţo, săreau femeile pe ea, ce s-a mai întâmplat ?

-Cum ce, faaa, tu n-ai auzit de Mielu ?

-Ce-a făcut?

-A venit din război, faaa!

-Și ?

-A prins-o pe-a lui cu Niţu în casă. A venit azi noapte din război şi-a intrat şi el în casă ca omul şi-a dat de Niţu călare pe nevastă-sa !

-Și ce i-a făcut, făăă?

-Pe dracu, ce să-i facă? O plimbă ursu’ prin sat- mai apucă femeia să mai zică şi  se auzi şi alaiul, parcă urca Golgota cu Mariţa goală-puşcă în frunte, cu ruşinea dezvelită, legată cu mâinile la spate, mergea cam la doi metri de soldat ; pe lângă ea, de o parte şi de alta a drumului, lume cât vezi cu ochii şi copiii care se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile  şi lătrau câinii şi ea mergea cu capul în jos şi se smiorcăia:

-Hai, măi Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine…

-Să te culci cu Niţu nu ţi-a fost, fa, ruşine ?- o ameninţa Mielu cu puşca îmbrăcat militar, cu un veston pe umeri, strigând cât putea- spune, ai, nu ţi-a fost ruşine, căţea ce eşti ! Uitaţi-vă, lume, la căţea, credeam că viu şi eu acasă la nevastă şi când colo…

Alaiul cobora devale spre apa Bucovului. Venise şi tatăl Mariţei şi se ruga de Mielu s-o ierte :

-Iart-o, Mielule, tată, iart-o că moare ca mă-sa de inimă !

-N-o iert, tată socrule, că e neam de curve, dacă nu murea   mă-sa, te băga şi pe tine-n pământ. Ştii când ai prins-o cu alde ăla de la Primărie-n cocina porcilor ?

După ce trecea alaiul se aşeza iară liniştea peste sat, dar nu pentru mult timp. Lisăndriţa-şi făcea cruce  şi se ruga la Dumnezeu să ierte toată lumuliţa de pe pământ, că toţi greşim. Apoi apărea Milea, şeful de post, şi-l ruga pe Ion al lui Mamaie să spună o poezie.

-Hai, măi, spune-i lui dom’ şef o poezie, lovite-ar norocu să te lovească, te lăsară  ai tăi pe capul meu. Ion al lui Mamaie lua o poză marţială ca pe scenă şi începea :

 

-Păsărică, păsărea

N-ai văzut pe mama mea ?

-Am văzut-o la cişmea

Scotea apă şi plângea.

-De ce plângi,mămica mea ?

-Plâng de mine şi de voi,

C-a murit, tac-to-n război…

Ieşi, tăticule, din groapă,

De ne-ncalţă şi ne-mbracă

Că mămica e săracă

şi n-are ce să ne facă…

 

 

-Bravooo!- striga şeful de Post, ia şi tu câţiva franci să-ţi iai bomboane de la Zaharia !

-O mai spun şi pe-aia cu Moscova ?- se gudura Ion al lui Mamaie pe lângă el şi începea fără ca să mai aştepte încuviinţarea :

Șapte mere-ntr-o basma,

Ș-am plecat la Moscova

-Las-o pe asta , n-o mai spune, s-ar putea să fim prieteni cu  ăştia, n-avem ce mai căuta la Moscova, acu poidom na Berlin…poidom na Berlin…

-Chiar aşa să fie, Dom’ Sef?

-Aşa e, Leule, ce se-aude nu e de-a binelea, ruşii înaintează mereu, au spart frontul la Stalingrad…

Apoi se-auzea glasul Ioanei peste sat :

-Mamicăăă, hai dracului acasă să mâncăm, că e gata mămăligaaa !

-Mai du-te , fă, şi tu acasă,-o lua Leu la rost- stai toată ziua pe Linie ochi beliţi- gură căscată, ca proasta ! N-auzi că te strigă fata aia să mănânci ?

Lisăndriţa se scula de pe buza şanţului, lua bastonul lui Dorescu-buf în mână, dibuia gardul cu palmele, că nu mai vedea bine şi-o lua tip-til pe lângă ulucă spre casă. Păstra bastonul ca      pe un lucru sfânt, rămăsese de la bărbatul ei care murise în primul război şi acum la bătrâneţe se sprijinea pe el. Leu-Paraleu, după ce se depărta, întindea o puşcă imaginară, gărăia de câteva ori, gaa-gaa-gaa, aluzie la culoarea tuciurie a femeii, şi slobozea imaginarele cartuşe :

-Buuum,bummm,bummm !, s-a dus dracului- se bucura Leu- am împuşcat-o ! Mâine nu mai vedem cioara-n drum…

Lisăndriţa se întorcea cu faţa spre el şi începea să-l blesteme:

-Dar-ar, Dumnezeu, gaicăăă, să nu mai vezi lumina zilei, să-nfunzi puşcăriilii, să-ţi mănânce şerpii fuduliilii, să-ţi crească coarne ca la drac, să te ţie mă-ta-n ţarc, să te ungă cu albuş de ouă, ca s-ajungi la spitalu nouă, să-ţi piară scursura din boşogi, s-ajungi ca ăia ologi, să te rogi la şapte icoane, închinat de şapte cocoane…

-Hai, mamaie, acasă- îi zicea Ion, trăgând-o de fustă- nu vezi şi matale că ăla este un prost ?

-Leu nu e prost, maică, îi răspundea Lisăndriţa, el râde de toată lumea, dar lasă, că are Dumnezeu grijă şi de el ! S-a fofilat,  al dracului de război, a rămas în sat să mârlească muierile şi să râză de ele ! Huooo, se întorcea ea către el, du-te dracului acasă c…mă-n gura ta de şarlatan ! Stai toată ziua în cârciumă la şoarece şi râzi de bieţii oameni ! Lasă că te spun eu neveste-tii, ce-ai făcut, mă alaltăeri noapte când te-ai culcat cu Ioana lui Șoarece ? Ce crezi tu că nu te cunoaşte lumea ?

-Hai, mamăăă, că s-a răcit dracului mămăliga aia !- striga fie-sa după ea din uliţa învecinată. Lasă proştii satului să latre şi nu te mai lua cu ei !

-Te prind eu şi pe tine, Ioană !- striga Leu după ea.

-Și ce-ai să-mi faci, măăă, amărâtule ? Ai să-mi mănânci c… ! Aia ai să-mi faci ! Tu crezi că eu sânt ca alea care crezi tu… ?”

Leu pleca bolborosind pe lângă gard spre cârciumă, învârtind un ciomag între două degete :

-Lasă, Ioană, că te-aranjez eu şi pe tine !

 

ion ionescuautor Ionescu Ion

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)

File întoarse

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Uneori, şi muntelui îi e greu să poarte pe umeri atâta zăpadă (rabi Moise)

Bunicul Iosif a cunoscut-o pe Iudith în Slovacia. A scos-o de sub dărâmături. Născuse cu câteva ore înainte la maternitatea din Krupina, apoi nemţii au aruncat spitalul în aer şi totul a devenit o grămadă contorsionată de moloz şi carne.
Oamenii îşi căutau morţii sub ruine, bunicii o căutau pe Iudith, afară ningea la sfârşitul lui februarie, zăpada se amesteca cu sângele şi tremurau cu toţii de groază. Regimentul românesc era de puţin timp în zonă, divizia a 19 a infanterie, iar bunicul Itzac, zărindu-l pe Iosif, s-a pus în genunchi înaintea lui ca să ridice peretele sub care-i gemea fata. Când i-au scos corpul de sub ruine, era doar într-o camaşă de lehuză, iar părul negru era clăit de sânge. El şi-a scos vestonul învelind-o căci mantaua îi era udă de zăpadă dar vestonul era uscat şi cald. Bunica a învelit-o apoi cu o pătură şi greu nu le-a fost să priceapă soldaţilor să caute aripa unde fuseseră nou-născuţii. Scâncetele lor se pierdeau sub huruitul maşinilor grele şi ţipetele mamelor. Erau mulţi refugiaţi de război, iar până când fusese aruncat în aer spitalul, improvizat dintr-o fostă şcoală, zona păruse sigură. Iudith dormea aproape ireal dar se trezi brusc, se smulse din braţe şi începu să-şi caute copilul. Bolborosea cuvinte de neînţeles şi nimeni nu putea să o oprească. Nu simţea frigul, era desculţă, aproape nebună şi striga la soldaţii care scoteau bucăţi de carne de sub ziduri, să-i arate mânuţa ori numărul pe care îl au copiii, dar puţine semne de speranţă veneau de dincolo aşa că mamele îşi smulgeau părul disperate.

Iosif scoase un copil scâncind iar Iudith i-l smulse din mâini plângând fericită, fugi într-un colţ cu pruncul, încercă să-şi stoarcă stropi de lapte şi-l hrăni, legănându-se de parcă ar fi avut o păpuşă. Copilul supse cu lăcomie şi adormi la sân, simţindu-l cald. Bunicii încremeniseră de o aşa minune iar Moise se apropie timid să-l vadă. Chipul bunicii se făcu alb ca varul: nu era copilul lor dar nici nu i-l putea lua cineva din braţe. Îl ţinea strâns, aproape mârâind şi avea privirea tulbure. O femeie se apropie încet, înghenunchie lângă dânsa şi-i cuprinse picioarele. Nu îndrăzni să i-l ia doar o cuprinse în braţe ca pe o soră, aşteptând în tăcere o izbăvire. Iudith păru câteva clipe să nu priceapă ce se întâmplă apoi desfăcu brusc braţele şi-i întinse copilul. Câteva secunde se aşternu o linişte profundă de parcă dezastrul ar fi rămas undeva în urmă ca un vis urât apoi începu să urle, desfăcându-şi pieptul, smulgându-şi mâneca dreaptă de la cămaşă, trăgându-se de păr. O înnebunea ideea că ar fi putut pierde copilul pe care şi-l dorise atât de mult, copilul care rămăsese o ultimă dovadă că Shlomo existase, că universul ei nu era doar un coşmar ireversibil. Se împiedică de ceva prăbuşindu-se în zăpadă, soldaţii primiră ordin să dea la o parte oamenii şi începură să scoată cu grijă pătuţurile dintre cărămizi.
Lui Moise îi curgeau lacrimi amare, se aşeză lângă ea în zăpadă şi începu să se roage. Nu mai avea faţă de copil, trăsăturile lui se schimbaseră brusc, părea bătrân, un bătrân căruia i se citea pe chip liniştea de dinaintea morţii.
Itzac privea descumpănit, fiind depăşit de dezastru. Nu mai avea casă, plecase în fugă la rugămintea lui Shlomo din Kosice, abia avusese timp să-i ia pe Iudith şi pe Moise şi să plece din oraş, apoi a aflat că Shlomo fuese ridicat la câteva ore şi dus într-o direcţie necunoscută, poate că era deja mort la ora aceea şi ei nu aveau nici o veste doar goneau hăituiţi din oraş în oraş prin locuri obscure, era iarnă şi Iudith trebuia să nască, avea nevoie de un medic, întreba întruna de Shlomo, iar el ştia că nu poate să-i ascundă la nesfârşit adevărul.

Stăteau într-un adăpost improvizat, fericiţi că ea era în spital, că avea un pat, un castron cu supă şi o felie de pâine neagră şi că era cald. Nici măcar nu apucaseră să afle dacă afle ce e, băiat sau fată. Voiau să fie orice, doar viu să fie şi să plece din locul acela morbid.
Tremurând, Itzac se apropie de soldat, îi spuse cine este, îi spuse că erau patru şi nu ştiau încotro s-o ia, că femeia aceea care îşi caută copilul e fata lui şi-l rugă să o aducă spre ei căci Iudith urla spre movila cu copii striviţi.
Când Iosif i-a vorbit întâia oară lui Iudith, ea şi-a pipăit sânii :
-Sunt plini de lapte. Pe cine am să hrănesc? şi se prăbuşi într-un leşin vecin cu moartea.
-O să fiu eu copilul tău, a îngăimat Iosif, mângâind-o pe frunte, înţelegându-i nebunia. O să fiu eu copilul tău.
O luă în braţe, apoi porni cu Itzac, cu bunica şi cu Moise după el. Nu ştiau unde-i duce dar ştiau că nu apăruse întâmplător în viaţa lor. Se târau prin zăpadă, nimeni nu îndrăznea să spună nimic până intrară într-o clădire cu curte interioară, urcară scările slab luminate, până sus, într-un pod compartimentat în mai multe odăi.
-Veţi rămâne aici o vreme, regimentul meu pleacă mâine dimineaţă din oraş.
Aduse o lampă, pături, ceru femeii care locuia acolo haine şi pâine cu ceai. Îşi strânse lucrurile, puţine, înghesuindu-le în raniţă, apoi ca şi cum nu ar fi avut nicio importanţă, îşi lăsă solda pe masă. Bunicul refuză banii însă el îi puse înapoi:
– Mâine, în tranşee cu un glonţ în piept nu or sa-mi mai folosească. Mai buni sunt aici, pentru voi.
Itzac vru să-i cuprindă mâinile drept mulţumire însă tremura atât de adânc încât renunţă şi îşi înghiţi lacrimile. Erau vremuri aspre, nu era timp să cedeze. Trebuia să se întoarcă printre ruine să-şi caute nepotul, sa-i pună un nume şi un loc de mormânt.
Iosif se opri în prag luându-şi rămas bun într-o clipă de la fiecare, le zâmbi obosit ca şi cum ar fi ajuns la capătul lumii pe o altă corabie a lui Noe, după un alt potop şi rosti simplu, aproape ca o rugăciune:
-Shalom!
Câteva ore mai târziu, Itzac s-a întors ca un mort de pe cealaltă lume, avea în buzunar o foaie ruptă dintr-un registru, pe care a întins-o bunicii:
-L-ar fi chemat Kafir…

 

 

autor katya kelaro

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru File întoarse

Atingerea

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse! M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu vaiam să mă gândesc ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Dacă mai eşti!” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel pentru că nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după… nici când dorm! Şi atunci visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea… îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea ignorând toate nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. Mâine! le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc că se ocupă şi de casă. Face aproape tot singură. Eu nu pot s-o ajut! Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini! Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace! Mă întreabă câteodată „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji! Acum însă…
Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum! Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timpul cât am mers de la firmă până acasă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm.
Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria pe care o simţi când cauţi darul, decât darul în sine. Aşa o fi! Pentru ea! Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti! Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi.

Parcă-i argint viu.”Hai şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe faţă de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. S-a oprit şi ea, răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc scurgerea mea în afară, printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Imaginară, cu siguranţă! Dar de ce o simt atât de reală? Mă chinui să împiedic revărsarea a tot ce este în mine, apăsând pe locul respectiv. Curios, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Scăldată într-o lumină albă, blândă, dar cumva şi strălucitoare, am văzut o făptură de o frumuseţe rară. Nici înaltă, nici scundă, de fapt nu puteam să-i atribui o dimensiune, faţă senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.

Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul ireal de dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii şi mă las pătruns de acea lumină. Privesc uimit cum aburi întunecaţi se scurg din mine topindu-se în nicăieri, luând cu ei povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. Da, vreau să văd, să aud, să simt! răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!
– Păi, este… am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură, Uite!
– Unde?
Uluit, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Acest zâmbet… îl ştiu! Eu îţi mulţumesc! îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă. Lasă! Ziceam şi eu! completez repede văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă.
– Te simţi bine? mă cercetează ea ca pe o enigmă, oprindu-se în loc.
– Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

 

Militaru Corinaautor Militaru Corina

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Atingerea

Un altro rumeno di merda

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Tatăl meu a fost un om pe cinste. Când aveam patru ani m-a învățat toate literele alfabetului, m-a învățat să mă semnez și să recunosc pe hartă statele Europei. Când aveam șase știam să vorbesc fluent, să scriu și să citesc fără prea mari dificultăți. Ieșeam cu el în oraș seara când se întorcea de la serviciu, când era vreo sărbătoare îmi cumpăra orice voiam de la tarabe, o dată pe an când veneau caruselele în oraș noi eram întotdeauna acolo. Îmi spunea că totul în viață trebuie să fie câștigat, niciodată primit, iar asta mă făcea să mă simt în culpă deoarece toate lucrurile pe care mi le dădea erau gratis. Însă el întotdeauna mi-a spus că acele lucruri sunt necesare unui copil, sunt necesare funcționării relației noastre și că pentru acele lucruri îi voi da înapoi la sfârșitul vieții lui sprijinul cuvenit.

Apoi s-a dus, deodată, sub roțile unui tir, nu am apucat să-mi iau rămas bun de la el nici măcar în acea dimineață în care știam că se trezise și că umbla prin casă; am rămas în pat, în cameră, închis între patru pereți așa cum el a rămas închis pe veci între cele patru laturi ale autoturismului. Poate dacă m-aș fi dus în bucătărie în acea dimineață să-l salut, să primesc de la el laptele cald și croissantul obișnuit, poate l-aș fi întârziat cu câteva minute și nenorocirea nu s-ar mai fi întâmplat. De fapt, doar zece, cinci secunde ar fi fost de ajuns. O altă mașină ar fi fost lovită în plin de un tir intrat pe contrasens. Cinci secunde, cât să-i distrag atenția, i-aș fi putut spune ”bună dimineața!” sau ”mi-e foame!” sau pur și simplu ”hei” ”ce faci?” deși știam foarte bine ce face, ceva formal și lipsit de importanță i-ar fi putut salva viața tatălui meu.

Pe atunci aveam cincisprezece ani și eram pe val. În curând urma să termin clasa a opta iar mediile îmi creaseră o perspectivă optimă în privința liceului. Apoi mai era examenul de care în orice caz nu eram deloc înspăimântat. Mă simțeam total pregătit, deja știam ce voi face la liceu, tata îmi cumpărase toate manualele, anticipasem totul, le citisem ca pe niște romane. Îmi imaginam cum voi fi primul mai departe, la liceul Eminescu, așa cum eram atunci și cum am fost pe întreg parcursul gimnaziului, nimic nu mă putea opri, eram pur și simplu mult prea pregătit. Îmi plăcea să învăț, vacanțele erau pentru mine cele mai plictisitoare momente, nu mă simțeam încordat, nu simțeam respirația colegului în ceafă precum și dorința lui de a concura. Eram pur și simplu exaltat când vedeam că obțin note mai mari decât ceilalți colegi, era un sentiment profund de mândrie ce mă făcea să mă simt superior. Mă simțeam nemaipomenit când profesorii mă lăudau în fața clasei, în fața altor profesori, citeam pe chipurile colegilor ciuda și mâhnirea, tremuratul privirii, șușotelile. Tot acest zumzet montat împotriva mea era atât de prost dosit încât participanții aproape credeau că nu-mi dau seama cât de mult îi roade faptul că nu mă pot întrece. Petreceam ore întregi râzându-mi în barbă, imaginându-mă deasupra tuturor, în vârful unei piramde sau trecând primul linia de sosire într-o cursă de sprint. Până și visurile erau de aceeași natură. Mă visam deasupra unui bloc zgârie-nori observând orașul cu o unealtă ce semăna cu un telescop, observam zumzetul societății, freamătul vizibil al pietonilor, al autoturismelor. Apoi observam colegul ce nu putea trece de mine, colegul ce în clasă era mereu pe următorul loc, el mergea pe stradă gesticulând și vorbind de unul singur sau împreună cu alți prieteni și părea că se lamentează că nu mă poate întrece cu nici un chip, iar eu râdeam, râdeam pe înfundate iar el deodată se întorcea către mine privind fix în lentila telescopului și parcă avea și el un telescop dar era mai mic, semăna cu un binoclu și nu mă putea observa în întregime. Așa că încerca să se apropie, intra în scara acelui bloc dar, de la intrare, doi bodyguarzi îl împingeau mereu înapoi. Apoi unul dintre prietenii lui găsea o intrare prin spate și toți dădeau buzna ca o cireadă pe scările blocului. Însă niciodată nu reușeau să ajungă la mine, în niciunul din visele mele de atunci nu au reușit.

După moartea tatălui meu nimic nu a mai contat. Nu veți crede cât de repede se poate schimba un om în astfel de condiții. Mama nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, era absorbită de ocupația sa, era pictor, executa portrete și tablouri la comandă iar în timpul liber picta pentru sine. Avea o cameră plină de tablouri, plină de culori, de pensoane, de halate și cârpe mânjite; avea părul dezordonat, aproape că se neglija pe sine pentru acele tablouri. Îmi amintesc de ziua în care, fără să vreau, am rupt pânza unui tablou cu delfini. Mama a țipat la mine și m-a gonit prin toată casa, eu aveam cam șapte sau opt ani atunci, mi-am cerut iertare plângând cu sughițuri însă mama era atât de supărată încât nu mi-a răspuns; de atunci parcă între mine și mama s-a instalat o oarecare distanță, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată, să mă fi întrebat cum îmi merge, ce note mai iau la școală. Sunt sigur că știa, vorbea cu tata iar tata îi spunea totul pentru că era unicul care se interesa, unicul care mă ajuta să fiu primul, să iau acele note. Însă după moartea lui nemaiavând un îndrumător și cum mama devenise tot mai grijulie însă nefiind obișnuită cu asta nu reușea decât să fie patetică și să mă scoată din minți, m-am pierdut între noul anturaj și povețele sale de care încercam să mă îndepărtez tot mai mult. Știam că ea și tatăl meu au moduri diferite de a vedea lucrurile, știam că învățăturile tatălui meu nu erau aceleași cu cele ale mamei mele sau că, în orice caz, nu erau atât de generice. Mama îmi spunea doar să nu stau afară mai târziu de ora nouă, să nu mă apuc de fumat, să nu mă fac de râs și să iau note bune, dar nu îmi explica motivul pentru care ar trebui să fac unele lucruri și să mă păzesc de altele, repeta aproape zilnic aceleași replici așa încât au început să mă scoată din minți la un moment dat.

Într-a noua la Eminescu m-am apucat de fumat, notele nu mai contau și nu mai conta dacă eram printre ultimii din clasă, atitudinea mea era una de resemnare, nu mai aveam acele vise deasupra lumii de fapt aproape că nu mai visam deloc, mă săturasem de toți și de toate, voiam doar să plec cât mai departe și așa am făcut cu prima ocazie care s-a ivit. Între timp am împlinit optsprezece ani, nici o petrecere, doar un cadou din partea mamei, o vază cu model albastru pe un fond crem, am slăbit până la cincizeci și cinci de kilograme iar ei îi vorbeam de sus fără să o ascult sau să o rog să mă asculte. Cred că mama și-ar fi dorit să purtăm o dialog însă nu era capabilă să înceapă, nu era capabilă să mă țină concentrat pe un anumit argument pentru că era o fire dezordonată, pentru că nu mă cunoștea îndeajuns și pentru că era profund dezamăgită. Într-o dimineață mi-a descoperit țigările chiar pe masa din bucătărie, nu știu cum de le uitasem acolo, cert e că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Am recunoscut că fumez însă mamei i s-a părut atât de radicală situația încât a început să mă suspecteze că iau droguri, că beau și că mă duc la curve, m-a întrebat de ce nu am o prietenă și dacă prietenul meu basarabean nu e cumva vreun traficant. A devenit sceptică și a început să mă urască așa încât m-am hotărât să profit de prima ocazie care s-a ivit și să las totul în urmă, pe mama cu nebunia ei, pe prietenii mei cu obiceiurile lor, să fiu singur și stăpân pe propriile acțiuni, să încep totul de la capăt să-mi ofer o viață departe, în Italia.

În Italia am plecat cu un prieten mai mare decât mine el avea douăzeci și doi eu nouăsprezece, am închiriat un apartament și am început să muncim fiecare pe unde apuca. Eu unul am început într-un restaurant însă după trei luni m-au dat afară pentru că aveam dificultăți în a înțelege și a mă exprima în italiană. Apoi, din același motiv, mi-am pierdut locul de muncă la o fabrică de confecții. În final am întâlnit niște români care aveau o firmă de construcții și m-au luat ca muncitor. La început a fost dificil pentru că nu eram obișnuit cu munca grea însă cu timpul m-am dezmorțit. Am căpătat forță și îndemânare precum și încredere. Am învățat să vorbesc și după cinci ani mi-am luat permisul de conducere precum și o mașină ce nu m-a costat mai mult de cinci sute de euro. Pe mama o sunam din când în când însă ceea ce vorbeam erau stricte considerente despre viața fiecaruia. Nu i-am trimis niciodată bani și știu că nici nu ar fi avut nevoie, se descurca de minune cu pictura, acum făcea și obiecte decorative.

În urmă cu doi ani am aflat că mama a murit de cancer la sân. Am rămas profund marcat de această veste. Niciodată nu am simțit-o pe mama bolnavă, niciodată nu mi-a spus nimic la telefon. În România nu mai fusesem de opt ani iar reîntoarcerea a fost un șoc. Toate se schimbaseră, inclusiv pavajele trotuarelor. Pe mama nu am înmormântat-o creștinește ci la crematoriu, la fel făcuse ea cu tata din dorința acestuia. Spunea că pământul ar trebui utilizat pentru construcții sau pentru a fi cultivat și că cimitirele ocupă suprafețe enorme în mod inutil. Tatăl meu a fost arhitect.

Când m-am întors în Italia am căzut în depresie. Simțeam că sunt responsabil de moartea ambilor mei părinți și că, dacă aș fi fost alături de mama, poate că aș fi putut face ceva pentru ea. Această depresie s-a amplificat de Anul Nou când am spart din greșeală acea vază pe care mama mi-a dăruit-o la optsprezece ani. Înăuntrul vazei am găsit un bilet ce m-a făcut să mă simt mai vinovat decât mă simțisem până atunci. Mama mi-a scris în acel bilet că am dezamăgit-o iar asta nu putea decât să mă rănească și mai mult. Întotdeauna am crezut că soarta alor mei s-ar fi putut schimba dacă aș fi fost mai atent la acțiunile mele. Am început să beau și să fumez mai des, mi-am pierdut obișnuința de a mă rade și sunt din ce în ce mai ineficient la locul de muncă. Zilele trecute am bătut un bătrân pe care l-am auzit vorbind pe stradă cu un altul. Erau italieni. Îi spunea că românii le invadează țara și că în curând vor fi nevoiți să riposteze din cauza lor apoi au început să înjure iar când m-au observat cel bătut i-a spus celuilalt : ”Guarda questo è un altro rumeno di merda!

Nu știu de ce am acționat așa, presupun că trebuia să mă descarc. Sufăr de prea mult timp și nu încerc să mă justific însă văd atâta mizerie în jur, viața mea e o mizerie, uneori mă gândesc că nu mi-a rămas nimic pentru care să trăiesc. Nu am copii, nu am iubită, lucrez în construcții, locuiesc cu chirie, m-aș putea întoarce în țară să locuiesc în apartamentul în care am crescut însă cum aș trăi? Din ce? Mi-ar fi extrem de greu ca după zece ani să mă întorc acolo și să o iau de la capăt.

O doamnă care mi-a investigat cazul, mă refer la bătrânul pe care l-am lovit acum câteva zile mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită, mi-a spus că nu e nici o rușine să vă consult și că mi-ar face bine să port un dialog cu cineva dispus să mă asculte și eventual să mă sfătuiască. Poliția nu mi-a dat oportunitatea să mă exprim și în orice caz ei sunt interesați de ce s-a întâmplat la nivel fizic nu psihologic. M-au tratat ca pe un străin, de fapt, mai mult decât un străin, m-au tratat ca pe un român.

 

Nedelcu Pavelautor Nedelcu Pavel

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Un altro rumeno di merda

Treceri (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

„Era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, în noaptea mătăsoasă, tu erai aproape frumoasă, căutam grăbiţi în adâncul din noi atât de rarul pas în doi şi, mergând când şchiopătat, când săltat, găseam uneori paradisul după un colţ sau în pat ; era joi spre vineri, noi eram încă tineri, încă ardeam printre gânduri şi rânduri, printre dezastre şi dogme, printre temeri şi norme, încă eram însetaţi de viaţă, de doruri, de zboruri, de ipotetice viitoruri, încă ne luptam cu mori de vânt şi iluzii, încă mai făceam confuzii, deşi tu îmi tot spuneai să-l las în pace pe Don Quijote cu aiurelile lui, „ştiu că-ţi place să umbli haihui, dar eu nu am veleităţi de Dulcinee, într-o Spanie de epopee”; era vineri spre sâmbătă, nu voiai să fii nici o Isoldă blondă, nici o Julietă ideală, nici o Cleopatră fatală, ci doar tu, vag tristă, vag plictisită, vag ameţită prin false Irish Pub-uri, Moulin Rouge-uri, discoteci, printre pahare cu whiskey, vin, vodka, bere, gin, ascultând vechi cântece irlandeze, french-cancan sau Led Zeppelin; era sâmbătă spre duminică, noi continuam să ne ameţim şi să plutim prin lumi paralele, deşi mai aveam sechele, regulile încă ne legau de ele, dar ne injectam în vene doze mari de optimism şi puţin romantism, continuam „să te fut în hotel Cişmigiu”, să sper că acel pat, acea cameră, acel univers cenuşiu nu sunt un sicriu, să cred că tu, cu lumina ta de neon, poţi dărâma dintr-o mişcare obiecte şi pereţi de carton; era dumincă spre luni, începeai să şopteşti rugăciuni, în noaptea banală deveneai spirituală, zeii perfizi şi absurzi erau încă flămânzi, nu puteam să cred în ei, fără temei, eram propriul meu zeu, şi al tău, când te priveai goală, în oglinda ovală, îţi ştergeam de pe obraz fardurile, praful şi ridurile, din suflet tristeţile şi mirările, cicatricile, capriciile şi întrebările; era luni spre marţi, noi eram aproape rataţi, presimţeai cele trei ceasuri rele şi-ncercai să te ascunzi de ele, cam abulic sau doar cinic, mic, îţi spuneam să-ţi iei un loz în plic, poate vei câştiga fericirea, poate chiar nemurirea; era marţi spre miercuri, tu desenai cercuri, ale urii şi iubirii, ale infernului şi negării, ale indiferenţei şi uitării, te aşezai apoi în centrul lor şi tăceai, te însingurai, te transformai într-o statuie rece şi maiestuoasă, încă erai aproape frumoasă, în jurul tău creşteau flori albe de crin şi frunze mari şi amare de pelin; „era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, deşi deveniseşi aproape idee, ne plimbam aerieni pe Căi Lactee, îmi cereai să te mai mint puţin, fiindcă îţi plăcea aerul meu cabotin, te rugam de o mie de ori să rămâi măcar până în zori…

 

dobrica marianaautor dobrica mariana

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Treceri (II)

Fără întoarcere

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

L-a trezit, înainte de a se lumina bine de ziuă, hămăitul răguşit al lui Medvjed. S-a strecurat de sub pilota din puf de gîscă, umflată şi caldă ca un pîntec moale şi a alergat, lipăind cu tălpile goale pe duşumelele lucioase, pînă la fereastră. N-ajungea cu creştetul decît pînă în dreptul pervazului, dar a tras un scaun şi s-a urcat pe el, privind, prin geamurile năclăite de ceaţă, drept în uliţă. În faţa gardului se înşirau trei-patru-cinci, sau chiar mai multe decît degetele unei mîini, umbre întunecate, gheboşate şi fără chip. Sveta a deschis portiţa şi le-a făcut loc să intre în curte, poruncind cîinelui să tacă, iar el s-a retras, mîrîind, la capătul lanţului. În cerdac s-au auzit tropote de paşi şi zgomotele vocilor răguşite ale bărbaţilor amestecate cu cele înalte, repezi ale femeilor.
Luka a sărit de pe scaun, aşa cum se afla, în cămaşa lungă din in înălbit care-i trecea bine peste genunchi, a deschis uşa camerei şi a fugit spre cuhnia mare, acolo unde se-nvălmăşeau vocile.
Umbrele de la gard îşi scoseseră broboadele cernite şi se aşezaseră în jurul sobei cu cîte o ceaşcă aburindă în mîini. În aer plutea mireasma dulce, ameţitoare de şliboviţă fiartă cu miere şi boabe de piper. A aşteptat să-l vadă careva şi să-i dea şi lui o înghiţitură. De obicei, moş Mirco sau alt bărbat îl mîngîia pe creştet şi spunea “daţi-i şi lui o ţîră ca să nu descrească” dar astăzi nu l-a îmbiat nimeni.Se îmbulzeau toţi în jurul mesei, într-un zid compact de trupuri, împiedicîndu-l să vadă ce se petrecea acolo. Şi-a făcut loc, împingînd în lături fustele groase de lînă, înghiotind şoldurile mari, strecurîndu-se printre picioarele lor, iar cînd s-a apropiat şi s-a ridicat peste tăblia din lemn, l-a zărit pe Pavlo întins pe spate, cu ochii închişi. A vrut să întindă braţul ca să-l scuture de cracul nădragului, aşa cum făcea cînd adormea sub un nuc sau la umbra vreunei căpiţe de fîn proaspăt cosit în zilele lungi de vară, dar o femeie în spatele lui a rostit răspicat, făcîndu-l să tresară:
“Luaţi copilu’ de aicea, nu tre’ să-l vadă aşa!”
Moş Mirco a apărut încruntat în cadrul uşii şi i-a luat, ca de fiecare dată, apărarea:
” Ba, lăsaţi-l să vadă şi să ţină minte tot!”
Mustăţile sure şi înfoiate ca nişte fuioare de lînă nedărăcită îi tremurau umezite, iar cutele adînci săpate pe frunte şi pe obraz parcă se-nmulţiseră.
Babele de lîngă sobă s-au ridicat de pe băncuţe şi au început să vaite în cor. Întîi au izbucnit într-un bocet lung întretăiat de gemete, apoi strigau tot mai tare, cu ţipete din ce în ce mai ascuţite, încît a trebuit să-şi astupe urechile cu palmele ca la tăiatul porcilor. Lui Pavlo nu-i păsa, dormea netulburat mai departe, nu s-a trezit nici cînd i-au scos hainele şi au început să-i şteargă trupul cu cîrpe înmuiate în apă caldă. I se părea caraghios să-l vadă săpunit, fără să se împotrivească, ca un copil, chiar şi el se smucea din mîinile Svetei, atunci cînd stătea în cadă şi-l freca peste tot cu săpun şi clăbucii iuţi îi intrau în gură şi-n ochi. Cînd femeile l-au întors pe o rînă, ca să-l spele şi pe spinare, Luka a zărit pe omoplatul lui stîng o gaură negricioasă, mare cît pumnul lui, în jurul căreia se întindeau pete scoarţoase, purpurii. S-a mirat că nu-l doare buba aceea urîtă sau poate că îl durea dar strîngea din dinţi, ca atunci cînd se tăiase la pulpă cu secera, vara trecută şi-i spusese că bărbaţii nu se văicăresc cu una cu două. De atunci nici el n-a mai plîns niciodată, nici atunci cînd se-mpiedica şi se julea la coate, frunte sau genuchi. Cămaşa se pătase şi ea cu sînge închegat, dar femeile au adus alta curată, albă, bine scrobită şi i-au tras-o pe trup.L-au îmbrăcat, i-au pieptănat părul umezit şi mustaţa zbîrlită, roşcată, cît aripa de vrabie, iar cînd au fost gata, patru bărbaţi care stăteau pe coridor, tăcuţi ca-n biserică, cu căciulile în mîini l-au ridicat şi l-au dus în odaia mare, pentru oaspeţi, aşezîndu-l pe masa lungă, pe care se prînzea doar de sărbători.
Babele au terminat bocetul şi s-au cuibărit înapoi lîngă sobă, iar moş Mirco le-a turnat în ceşti încă încă un rînd de rachiu dulce în ceşti şi pesemne că era tare supărat fiindcă a uitat şi de data asta, să-i dea să guste.
Sveta a acoperit cu o năframă oglinda mare cu ramă de nuc şi l-a luat deoparte în bucătărie. După ce a înghiţit repede două felii de pîine unse cu pesmet şi o cană de lapte l-a trimis să se îmbrace. Din nou s-a mirat, fiindcă de obicei îi întindea hainele şi îl ajuta să-şi tragă nădragii sau se încalţe, dar n-a întrebat-o nimic, s-a îmbrăcat singur şi a ieşit în curte. Se-ngînase de ziuă, iar ceaţa se risipea în fuioare palide, presărate pe văi, scămoşate din loc în loc de peria crîngurilor. În ogradă doi bărbaţi îşi făceau de lucru meşterind o ladă lunguiaţă din lemn geluit, ca aceea în care se ţinea făina, dar ceva mai strîmtă. Luka i-a privit o vreme cum lucrau, apoi i-a aruncat lui Medvjed, pe care uitaseră toţi să-l hrănească, un coltuc. Cîinele însă nu s-a atins de pîine şi s-a întors în cuşcă, aşezîndu-se cu botul pe labe.
“Desface-ţi-i lanţul, a spus bărbatul care bătea cuiele, simte şi el că i-a plecat stăpînul!”
Luka a vrut să-i spună că greşeşte, că stăpînul lui Medvjed n-a plecat niciunde, e-n odaia mare şi doarme liniştit, dar a tăcut supărat şi s-a dus într-acolo ca să-l vadă.
Stătea întins pe spate, cu mîinile încrucişate pe piept, îmbrăcat în hainele de duminică şi părea că zîmbeşte în somn, ţinîndu-se de şotii, aşa cum zăcea acolo nemişcat cu două monezi mari apăsîndu-i pleopele şi cu două lumînări groase la căpătîi. S-a furişat iar printre fustele femeilor şi l-a tras pe furiş de poalele surtucului dar nu s-a trezit, iar atunci, dezamăgit, s-a întors în curte ca să născocească vreun joc. Cuşca lui Medvjed era goală şi s-a apucat să-l caute ca să-l înhame la un cărucior, fiindcă nu ninsese încă şi nu era rost de umblat cu sania. L-a auzit undeva în fundul grădinii, pitit pe sub tufe, cum schelălăie prelung şi urlă ca lupii în nopţile de iarnă şi l-a lăsat în pace.
N-avea cu ce să se joace şi fiindcă i se spusese să nu iasă în uliţă laolaltă cu ceilalţi copii se învîrtea trist prin curte. A cules din ţărînă un băţ şi capetele de scîndură rămase după întocmirea lăzii şi a încercat să facă din ele o morişcă, aidoma cu cele pe care i le meşterea Pavlo după cîte o ploaie zdravănă cînd se umflau pîraiele şi le aşezau împreună pe stăvilare ridicate din nisip şi noroi, dar n-a reuşit.
“La anu’ , facem o moară adevărată şi o punem în albia Vardarului”, i-a promis ultima dată cînd se jucaseră de-a morarii. Tot în primăvară măsurîndu-l la tocul uşii să vadă cît a crescut, i-a spus vesel: “Te-ai înălţat cu o palmă… la toamnă cînd vin hergheliile de la păşunat, îţi aduc mînzul roib al Streliţei şi te învăţ să călăreşti!”
Toamna venise, fiindcă frunzele se îngălbeniseră şi căzuseră, dar Pavlo nu i-a adus mînzul şi lipsea tot mai mult de acasă sosind pe-noptat cînd înfuleca ceva şi se culca, iar acum stătea întins pe masă, galben ca o frunză uscată de plop şi dormea.
Cînd Sveta l-a chemat să-i dea să mănînce de prînz, a aruncat iar o privire spre odaia mare şi a văzut că era tot acolo, iar moş Mirco stătea la căpătîiul lui şi se ştergea la ochi.
“ O fi din cauza fumului de la lumînări”, s-a gîndit Luka. I se întîmplase şi lui, atunci cînd îşi apropiase nasul prea mult de un opaiţ sau de lampa cu petrol, să-i intre fum în ochi şi să-i năvălească lacrimile de usturime, dar nu l-a întrebat nimic. Sveta şi celelalte babe duceau mereu colţul basmalelor la ochi, dar ele fiind femei, era de înţeles că aveau voie să plîngă.
Spre seară, în odaie s-au adunat în odaie mai mulţi bărbaţi. Toţi lăcrimau în tăcere, pufăind din lulele, iar liniştea din jurul trupului nemişcat l-a speriat şi n-a îndrăznit să-i întrebe nimic. Cînd s-a dus la culcare, i-a auzit suspinînd pe toţi din casă şi a adormit greu, dorindu-şi să viseze mînzul roib al Streliţei, dar nu s-a întîmplat aşa, somnul l-a cuprins greu, frămîntat şi fără vise frumoase.
Dimineaţa a sărit din pat tîrziu, mult după răsărit şi privind spre uliţă a văzut intrînd pe poarta larg deschisă un şir de bărbaţi tăcuţi, purtînd praporii din biserică, iar în urma lor, păşind îngreunat de ani, pe popa Sava, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, ţinînd o cruce mare, aurită în sus.
Sveta i-a adus hainele frumoase, pe care le primea doar de sărbători, ca să se îmbrace, iar după ce l-a pieptănat, i-a frecat bine obrazul cu o năframă curată şi l-a împins uşurel în odaia în care se odihnea Pavlo, aşezat acum în lada de lemn pe care o meşteriseră deunăzi, dulgherii. Camera era plină de oameni care-şi făceau cruce, iar fumul cădelniţei se înălţa subţire ca pîlpîirea unei lulele şi toată casa a început să miroase a răşină şi coajă arsă de brad.
Popa a început să cînte tare, diacul îi ţinea isonul cu stăruinţă, urmat de cantori, iar glasurile lor răsunau atît de năprasnic încît, din nou, Luka a sperat ca cel culcat să se trezească şi să sară de pe masă, rîzînd de şotia pe care o făcuse. După ce slujba s-a încheiat, toţi cei de faţă s-au perindat orin faţa lui şi s-au aplecat sărutîndu-l pe obraz. L-au împins şi pe el uşurel, îndemnîndu-l să se apropie, iar moş Mirco l-a ridicat de subsuori ca să ajungă la năsălie. Luka a atins uşor cu buzele obrazul palid şi rece şoptindu-i lui Pavlo la ureche, încetişor: “Hai, scoală-te şi adu-mi mînzul roib ca să-l călăresc” dar el nu s-a clintit, aşa cum n-a tresărit nici atunci cînd o babă I-a străpuns lobul urechii cu un ac.
“ De ce l-au înţepat ?” l-a întrebat, mirat, pe moşu-su, iar acesta, după ce l-a pus să-şi facă trei cruci aşa cum se cuvenea,i-a răspuns scurt:
“ Aşa-i obiceiul, ca să nu se întoarcă strigoi!”
N-a mai apucat să afle ce-i acela strigoi, fiindcă patru bărbaţi au ridicat năsălia şi au aşezat-o într-un car aşternut cu fîn, la care erau înjugaţi două perechi de boi înalţi, albi de coarnele cărora atîrnau năframe negre. Radko, fratele lui moş Mirco a plesnit din bici, carul s-a urnit din loc şi toţi s-au înşirat în urma lui. Boii păşeau agale, cadenţat cu frunţile aplecate, carul se mişca încet, iar bocitoarele îl însoţeau ţinîndu-se de loitre, plîngînd şi jelind fără contenire. Drumul nu era prea lung, dar urca pieptiş spre tăpşanul care-n mintea lui de copil purta numele de “ locul cu multe cruci”, acolo unde un paznic bătrîn şi şchiop nu lăsa cetele de ţînci să hălăduie-n voie, alungîndu-I cu o cîrjă noduroasă. Luka a început să obosească şi să se împiedice de bolovani, pînă cînd Mirco l-a luat de mînă ca să nu cadă.
“ Unde-l duc pe Pavlo?” a întrebat cînd au ajuns sus şi glăsciorul lui firav s-a auzit limpede printre suspinele din jur.
“ La odihna veşnică”, a mormăit cineva din alai şi din nou s-a mirat de ce are nevoie un om în toată firea de atîta odihnă.
În faţa gropii proaspete, popa a ţinut iar o cuvîntare lungă, din care mintea lui fragedă n-a înţeles nimic. Cerul se limpezise şi razele soarelui băteau pieziş peste creştetele descoperite, era cald şi l-a apucat picoteala, stînd acolo-n picioare, înghesuit între oamenii care se rugau şi plîngeau. A făcut ochii mari atunci cînd Pavlo a fost coborît în groapă şi toate s-au învălmăşit dinaintea lui.
Moş Mirco s-a apropiat şi a aruncat în hăul întunecat un bulgăre de pămînt îndemnîndu-l să facă la fel, iar el ascultător l-a imitat. Lopeţile de ţărînă azvîrlite peste capacul de lemn bubuiau rînd pe rînd,ca bătaia unei tobe războinice, iar banii azvîrliţi de bărbaţi zornăiau veseli,într-un şuvoi de clinchete argintii. Cineva a rupt o lipie în fărîme şi a aruncat-o peste groapă, iar altul a turnat o sticlă cu vin rubiniu în groapă, spunînd:” pentru sufletul răposatului” şi toţi cei de faţă au izbucnit în plîns.
Atunci i s-a pus un nod în gît de i-au venit şi lui lacrimile, mai ales cînd a văzut nu doar femeile, ci şi bărbaţii în toată firea plîngînd şi le-a dat drumul să şiroiască în voie pe obraz. După ce groapa a fost astupată şi pămîntul aranjat într-o movilă înaltă, au înfipt la capătul ei o cruce din lemn de mesteacăn, iar Sveta şi Mirco au îngenuncheat acolo pe pămîntul reavăn, mirosind a iarbă şi a rădăcini putrede, rugîndu-se şi sărutînd lemnul albicios.
Cînd ziua aceea uimitoare s-a încheiat şi negurile înserării au învăluit satul, culcat în patul cald cu aşternuturile primenite, Luka a înţeles că Pavlo nu se va mai întoarce niciodată de sub brazda rece ca să-i cioplească morişti de apă şi nu va călări în primăvara următoare, dar nici în alte primăveri care vor veni, murgul roib al Streliţei.

 

autor Rechesan Gheorghe Dan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fără întoarcere

Albastru

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Era înalt. Mult mai înalt decât cei din preajmă și era ades luat de cei de pe stradă drept un jucător de baschet. Din pricina înălțimii lui, era sortit să privească pe toată lumea de sus, iar când alături de el se așeza cineva peste medie de scund, contrastul alcătuit îl irita de obicei foarte mult pe cel mic. Fără nicio vină, înaltul se simțea stingher, căuta o punte de înțelegere și toată îngăduința de care fusese lipsit pe vremea adolescenței. Mâinile lui lungi, deși întinse larg deschise către ei toți, primeau numai uimirea batjocoritoare a celorlalți, poate amestecată cu o undă de invidie, apoi tot felul de porecle și alte umilințe. La început, atunci când trupul începuse să i se deșire parcă fără dorința de a se mai opri, îl primiseră cu un râs ușor, îngăduitor. Apoi, cu timpul râsul deveni batjocoritor, umilitor, superior, atoateștiutor și mușcând în cele din urmă ucigător. Nu, nu ucigător pentru el, ci pentru toate încercările de a fi alături de ei în mod firesc. Se simțea deosebit prin înălțime, fără a fi cerut asta vreunui Dumnezeu. Văzându-i cum îi caută privirile uitându-se mereu în sus, el și-ar fi dorit mai bine să-i ajute să privească cerul de deasupra tuturor, fie scunzi ori înalți. Cuvintele celorlalți deveniră tăioase și rele, de parcă privind în sus ar fi fost orbiți de soare. Încercă să meargă mai înclinat, dar se lăsă curând păgubaș: îi spuseră că e cocoșat. De atunci, însingurarea lui se adânci cu fiecare zi. Mergea tăcut pe străzi noaptea, când trecătorii sunt rari și insomniile dese. Atunci, în ritmul pașilor pe trotuar i se părea că e însoțit, privit de ochi supraveghetori, strigat câteodată pe nume. Întorcea capul: nu era nimeni, deși ar fi putut să jure că își auzise numele șoptit. Vreo fantomă uitată, se gândea, fără a fi speriat.

 

Când mănâncă, suflă uneori asupra farfuriei, ca și cum ar vrea să alunge un fir ipotetic de praf sau poate pentru a marca în felul acesta – cu suflarea lui ori poate cu sufletul – farfuria. Ceilalți îl privesc cu ochi ciudați și simte dinspre ei un fel de curiozitate amestecată cu silă. Nu-i mai pasă. Măcar când stă pe scaun, la masă, ar putea părea normal de înalt. De asta prelungește mesele, mestecând foarte încet, lucru de altfel benefic pentru sănătate.

 

Poate din pricina înălțimii, căldura își făcea mai bine simțită prezența în sânge. Cu ceva mai mulți centimetri de parcurs decât la ceilalți, circulația îi era mai intensă. După voia ei proprie, căldura îl învăluia cu semne întâlnite la tot pasul, ca o imagine a emoțiilor lui vii, poate mai vii ca ale altora, pe care îi simțea dușmănoși fără motiv. Câteodată simțea că îl vor izola, nu știa în ce fel și cum, dar știa. Nedeslușitele lui semne calde îl preveneau, își cereau dreptul la viață în trupul său înalt, mai înalt decât altele, în care căldura își găsise un lăcaș potrivit. Oare mâinile lui erau adevărate antene pentru semnalele din aer? N-ar fi putut spune, dar era pe deplin împăcat cu prezența căldurii bătând în inima trupului său.

 

Când l-au acuzat, au făcut-o fără dovezi clare, dar vinovăția lui se făcea simțită pentru toți doar în faptul că avea capul așezat mult deasupra celorlalți, lucru evident mai cu seamă când s-au ridicat în picioare pentru a asculta sentința. Știa, așteptase și acum venise clipa când îl vor închide în închisoarea lor. Judecătorul, un om bătrân, cu păr alb ca laptele, îl osândi la câțiva ani de izolare în lumină albastră, dozată conform unui articol uitat dintr-un vechi cod penal, de care nu-și mai amintea nimeni. Explicația judecătorului a fost simplă: furtul unei înălțimi se pedepsește după legea potrivit căreia lumina albastră reduce proporțiile faptei, conform art. x, paragraf y, litera z. Nimeni nu a avut ceva de obiectat. Avocatul apărării lui era mut, iar procurorul era brunet și întunecat la față ca un străin. De pe podiumul unde se afla judecătorul, ochii lor erau la aceeași înălțime. Judecătorul se simți provocat de această obrăznicie fără precedent. Toți ceilalți aveau buna cuviință de a se afla mult mai jos, numai omul acesta, vinovat pentru dimensiunile lui, nu. Mai adăugă de la el câțiva ani pedepsei, deși hârtia pe care o citea era deja scrisă de grefierul ascultător. Nu conta, judecătorul fusese împuternicit de cei de jos și nu era un abuz sau o nedreptate să mai cântărească odată, chiar în clipa citirii, această pedeapsă. Freamătul simțit în sală îi confirmă acest drept.

 

Lumina închisorii pătrundea prin ferestre mari de sticlă albastră, cu care se obișnui destul de ușor. Nu producea asupra lui efectul stabilit prin lege, nu descrescu nici măcar cu un singur centimetru. În anii care au trecut ochii lui se deschiseră la culoare, devenind cu desăvârșire senini. Gardienii încă îl supravegheau curioși, deși anii se scurgeau alene și albastru.

I se părea un vis frumos. Ar fi vrut să le mulțumească, dar se temea că până și cuvintele lui s-ar fi auzit de la o foarte neobișnuită înălțime. Știa că sunt pe lume oameni care atunci când închid ochii văd numai întuneric și simțea pentru ei o adâncă milă. Sigur că dacă ar fi povestit ceva din visul său albastru nu se putea să nu fie făcut vinovat din nou. Doar îl pedepsiseră odată cu toată dreptatea de care erau în stare.

Nu, nu înjurase niciodată așa cum fusese el înjurat. Nu înjura nici măcar într-un fel personal, unic. Uneori, auzea înjurăturile în gând, dar erau numai cele pe care se obișnuise deja să le primească tăcând. Erau ale lor și știau și ei lucrul acesta, care îl întrista mult. Le primise așa cum îi primise pe ei, dar cui oare i-ar fi păsat? Omul înalt îi iubea așa cum erau. Se punea deseori în locul lor și îi înțelegea, deși treaba asta îi aducea oboseală și dureri de spate. Se odihnea în casa cu ferestre albastre, revigorându-și viața așezată mai sus decât a celorlalți printr-o justă pedeapsă. Devenea o fabrică de gânduri, pentru că doar atât mai putea, îngrijindu-și produsele așa cum un grădinar își îngrijește florile. Era greu câteodată să deslușească gândul curat, adevărat și treaz, ascuns prin colecția de înjurături și cuvinte ascuțite care pluteau prin fabrica lui. Înșelătoarea ceață hipnotică din afara închisorii albastre cu care fusese binecuvântat se risipise demult. Era trist, înțelegând că lumina albastră fusese ascunsă de fapt de către cei care îi cunoșteau virtuțile vindecătoare, așezând această ordine strâmbă cu caracter de lege la temelia justiției lor.

Se gândea prin ce metodă să ceară o prelungire a pedepsei din cauză că trupul nu i se redusese la normale și statistice dimensiuni acceptate de lege. Presimțea că eliberarea îl va durea aproape mortal, deși asta îl liniștea oarecum: își vor mai aminti un timp oarecare de vinovăția înălțimii lui și apoi îl vor uita. Va fi plecat dintre ei, era mai aproape de cer prin statură, dar știa bine că va pleca înveșmântat în pedeapsa luminii albastre a gândului său.

Singurătatea îl înștiințase că există pe lume diverse specii de cuceritori, toate pământene și luptătoare. El, cel înalt și făcut aici vinovat pentru asta, aparținea unui tărâm îndepărtat care cuprindea în propriul sistemul solar o frumoasă planetă albastră, metodic devorată de unica specie care se pretindea a fi cea mai inteligentă.

 

 

Constantin P. Popescuautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Albastru

Timpuri ancestrale

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

MOTTO:

“Iarna, un anotimp al aşteptării, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur şi lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care te poţi bucura de fiecare oră.” John Boswell

Seară friguroasă de început de ianuarie. Nori negri, grei, se fugăresc pe cer, scuturânu-şi încărcătura asupra pământului. Brrr… Prin rafale puternice, crivăţul îşi revendică pretenţiile asupra mării şi ţinutului dintre aceasta şi Dunăre. Un vuiet surd este perceput de urechea mea, ca un zgomot de fond. Sunt apele mării, care îşi manifestă prin zvârcoliri tulburarea de care este cuprinsă la sosirea iubitului, pe care nu-l poate reţine numai pentru ea.

Focul din lemne de fag duduie în soba confecţionată din teracotă de culoarea ciocolatei. Pe fiecare placă este ştanţat un model ce reprezintă un bărbat solid, pletos, cu barbă deasă, îmbrăcat în straie de blană.

După oboseala zilei de muncă, mă odihnesc cu o carte în mână într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului de pe una dintre plăci. Încet, încet, sub influenţa căldurii, mă copleşeşte moleşeala, corpul se face din ce în ce mai greu, iar Hypnos mă cuprinde în braţe.

Zeu al fantasmelor întunecate, acesta mă poartă lin prin spaţiu, o legănare uşoară, iar în final plutim deasupra unui ţărm arid. Cât vezi cu ochii, totul este alb, doar pe alocuri apar petice negre, de teren dezvelit. Zăpada, spulberată de vântul turbat, se depune aiurea, sub formă de troiene înalte.

Marea… valuri uriaşe se înalţă în întâmpinarea miilor de aripi ale crivăţului, pentru ca apoi, furioase, să revină cu mugete sălbatice la sânul mamei, unde se sparg împrăştiind în jur dantela albă, înspumată a stropilor.

Cum privesc de sus, în partea dreaptă este o aşezare, formată din care amenajate şi drept locuinţă. La început nu-mi dau seama ce poate fi. Pare o tabără de nomazi. Îmi arunc privirea într-una din aceste case mobile, care pare mai răsărită decât celelalte. În centrul încăperii se află o vatră din piatră, în care este aprins un foc. Deasupra acesteia, la loc de cinste tronează o statuetă din lut ars, frumos împodobită. O recunosc, este Taviti, zeiţa focului şi a vetrei. Acum îmi dau seama, sunt transportată în timp, iar ceea ce văd este un sat al unor sciţi nomazi, care au trăit pe malurile Pontului Euxin cu mii de ani în urmă.

În încăpere se află un bărbat destul de tânăr şi o femeie cam de aceeaşi vârstă. Îmi dau seama că sunt soţ şi soţie după îmbrăcăminte. Poartă haine tesute din acelaşi material, o pânză de culoare roşie. El, bărbatul, este îmbrăcat cu o tunică, peste care îşi trage o alta din zale argintii, strălucitoare. Ea este îmbrăcată tot într-o tunică roşie, dar care este plisată în talie, iar mijlocul este încins cu o eşarfă aurie pe care sunt cusute modele cu flori şi frunze. Pe deasupra îşi pune şi ea o altă tunică din zale, asemănătoare cu a soţului.

Ceva din mine îmi spune să-i privesc cu atenţie! Mintea îmi este invadată de amintiri ancestrale. Privindu-le figurile, mă recunosc în ea, se numeşte/mă numesc Tabita, iar în el, Corio, soţul ei/al meu din acele timpuri… pe bărbatul de pe tăblia de teracotă! Pe mine înţeleg să mă recunosc, trăsăturile mi-au rămas întipărite în gene şi s-au transmis din generaţie în generaţie, până în timpul prezent, când au fost trezite sub influenţa lui Hypnos! Dar el? Soţul? Cum a ajuns figura lui pe soba mea? Iată un fenomen căruia nu-i găsesc explicaţia!

Amintirile, la început ca un firicel suav de apă, devin treptat şuvoi! Ştiu cine suntem şi ce va urma! Tatăl meu, Ateas, a fost conducătorul militar şi religios al acestui trib. A fost ucis acum două săptămâni în lupta cu sarmaţii. Bătălia am câştigat-o, dar el a murit în urma rănilor primite, iar azi are loc înmormântarea.

Suntem îmbrăcaţi în mare ţinută, aşa cum se cuvine la înmormântarea unui conducător erou. Ne fixăm coifurile din argint pe cap, iar pe umeri punem hainele de blană, care trebuie să ne apere de vitregia naturii. Sting focul din vatră, care nesupravegheat ar putea să cuprindă toată aşezarea, iar la ieşire legăm bine fîşiile de piele cu care asigurăm uşa.

Ne îndreptăm spre încăperea mare, acoperită, în care va avea loc ceremonia funerară. Totul este pregătit. În imensa cameră mortuară din lemn se află depus pe catafalc trupul tatălui meu decedat, iar alături de acesta al mamei şi al celor patru slujitori credincioşi, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă. Toţi sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aşa se cuvine.

În jurul lor sunt aşezate armele şi bijuteriile din aur şi argint, harnaşamentele cailor, scuturile din fier cu un ornament central din aur, pe care este sculptată o acvilă în zbor, săbiile cu teaca de aur încrustată cu fildeş şi pietre preţioase, arcurile curbate, gorytosurile în care stau strânse  săgeţile cu vârfuri în formă de trifoi, precum şi carnea,  vinul şi ustensilele gospodăreşti. Toate acestea îi vor însoţi în viaţa de pe cealaltă lume.

Participanţii la ceremonie încep să se adune. Eu/Tabita şi Corio ne aşezăm la capul tatălui decedat. Corio îi urmează drept conducător militar şi religios. Aceasta este legea noastră. Urmaşul la conducere este primul născut, iar în cazul în care acesta este fată, soţul acesteia.

Aseară a avut loc ceremonia de investire a lui Corio drept conducător şi, deasemenea, prin care mama, în numele lui Tabiti, şi-a îndeplinit datoria de soţie. Au fost prezenţi toţi membrii tribului.  Îmi răsună în minte cuvintele de rămas bun pe care aceasta mi le-a adresat, înainte de a-şi împlânta cuţitul în inimă: „ Eşti primul nostru născut. Ai obligaţia ca alături de soţul tău, să conduceţi acest neam cu vitejie, în cinste şi virtute, astfel încât numele acestuia să rămână scris pentru veşnicie în Cartea Lumii.”

În partea dreaptă  a mortului se înşiră, în funcţie de gradul de rudenie membrii familiei: fiii, fiicele, nepoţii, unchii şi mătuşile, iar în continuare restul membrilor tribului.

Din vasul aşezat pe un piedestal între mine şi soţul meu ies deja aburi. Prin aceştia, iarba sacră ne indică faptul că cei duşi dintre noi au pornit deja pe calea spre veşnicie. Ritualul este început de Corio:

„O, tu, Papaios, zeu al cerului,

  O tu, Api, zeiţă a pământului,

  Ajutaţi pe supusul vostru Ateas

  Pe drumul spre nemurire….”

După terminarea incantaţiilor cu care îi este onorată amintirea şi care îi vor ajuta să străbată căile spre veşnicie, acoperim cu pământ korganul, care fi  deschis după scurgerea unui an.

Întorc privirile în partea sângă. O altă privelişte se oferă ochilor mei. O peninsulă, case din cărămidă arsă. Tomisul, străvechea cetate grecească de pe ţărmul Pontului Euxin

Străzi înguste şerpuiesc toate în aceeaşi direcţie, spre mare. Încastrate în malul de pământ, mai multe încăperi  căptuşite cu cărămidă reprezintă depozitele  de marfă ale oraşului de pe malul mării. Urmăresc traseul uneia dintre străduţe. Acesta se termină într-o piaţă publică, pavată cu un mozaic multicolor decorat cu motive geometrice şi vegetale. Le recunosc pe amândouă. Bazarul roman şi Mozaicul au străbătut timpurile până în zilele noastre.

Continui plimbarea şi mă opresc la o casă. Un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, nu tocmai înalt, suplu, brunet, cu ochi negri, arzând de o febră interioară, aşezat la o masă de lemn, frumos încrustată cu motive reprezentând animale fantastice,  ascultă întristat vuietul vântului turbat, apoi ia pana în mână, o înmoaie în călimară şi începe să scrie.

Urmăresc cu privirea cele scrise:

„Parue – nec inuideo – sine me liber, ibis in urlomei mihi ; quod domino non licet ire tuo !” şi instantaneu în minte îmi răsună traducerea în limba romană:

“Tu vei merge, mica mea carte fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.!”

Este Publius Ovidius Naso, poetul roman născut la Sulmona şi exilat în îndepărtatul Tomis datorită greşelii de a fi fost martor scandaloaselor aventuri ale Iuliei, nepoata împăratului Augustus. Sau datorită altui motiv, “Carmen et error”, “o poezie şi o greşeală”, cum spune  el însuşi în Ponticele. Se pare că poezia la care face referinţă este “Ars amatoria”, care, mult prea îndrăzneaţă pentru acele timpuri,  contravenea principiilor  morale stricte ale împăratului.

Acum a început să scrie Tristele, va continua cu Ponticele şi nu va reuşi tot restul vieţii să obţină iertarea şi totodată reîntoarcerea la Roma.

Dar iată că de ridică de la masă. Cu paşi uşori, se plimbă prin cameră, recitând cu voce tare:

“M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.”

 

Mă simt din ce în ce mai tulburată. Simt cum străbat din nou spaţiile, apoi mă trezesc în fotoliul meu. Deschid ochii. În mână, ţin un volum din “Cireşarii”, deschis la epitaful de pe monumentul închinat lui Ovidiu, din actuala Constanţa:

 “Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul 

 Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,

 O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

 Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Privirea mi se îndreaptă spre soba de teracotă, la bărbatul care mă priveşte de acolo, parcă dorind să-mi transmită ceva! Corio, iubitul meu soţ din timpuri ancestrale, ai simţit şi tu prezenţa mea?

Vântul de nord îşi continuă goana nebună, iar marea întinde în van, neputincioasă, braţele dantelate spre iubitul crivăţ,  la fel ca acum mii de ani!

 

Addenda

Papaios – zeul cerului la sciţi

Api – zeiţa pământului, soţia lui Papaios

Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei la sciţi

Gorytos – tolba pentru sageţi

Iarba sacră – canabis, plantă cu proprietăţi halucinogene, folosită de sciţi prin arderea acesteia în timpul ceremoniilor  religiase.

Korgan – mormânt al sciţilor, sub formă de movilă (gorgan)

 

Ivănescu Ştefanaautor   Ivănescu Ştefana

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Timpuri ancestrale

Al doilea vis de mărire

Posted in Proză by Hopernicus on 29/01/2013

 

 

 

 

Cu un efort notabil, Bartolomeo Tizmană se urni din pat. Ajuns în balcon, se uită în sus, spre cer, apoi scuipă de mai multe ori. Neputincios. Epuizat. Nu prea dormise. Văzuse filme pentru adulţi, porno, altfel spus. Nu s-ar fi uitat în vecii vecilor la asemenea orori, dacă n-ar fi fost însărcinat de şefa sa, managerul principal al unei asociaţii  care se ocupa intens cu protejarea inocenţilor, a abstinenţilor, a  neadaptaţilor şi-a copiilor, să susţină o conferinţă despre pornografie cu titlul:” moarte pornografiei”. După atâtea filme şi orgii virtuale, îi era atât de rău că abia se mai mişca. Henrieta, nevasta sa, mare chiromantă şi tot mare ghicitoare şi în stele, îl strigă, el o auzi, dar se prefăcu a nu fi auzit şi continuă să privească lumea dimineţii de sus din balconaşul său, neînchis cu geamuri termopan,- nu avusese destui bani. Cineva suna la uşă. Probabil un client de-al Henrietei.

Într-adevăr, era un tânăr. Visase un porumbel verde. Îi povestea Henrietei visul şi insista că porumbelul fusese verde. Ceva, nu-i aşa, cu totul ieşit din comun. De la o vreme, spunea tânărul cu oarecare entuziasm, visa numai păsări şi credea că asta înseamna noroc. Se simţea fericit în vis. Asta până când povestise fiecare vis doamnei Vârlan, aia de la etajul şapte, cu strungăreaţă şi ochi şaşii, faimoasă în chestii de tălmăciri de tot felul, astrologice, mai cu seamă. Unei doamne din Popeşti, i-a tălmăcit un vis cu raţe călătoare şi i-a spus că bărbatul ei se lasă de italianca roşcată şi vine înapoi la ea. Drame contemporane, gândise Henrieta, după ce mai ghicise câtorva bărbaţi părăsiţi că vor avea parte de surprize. Şi aşa a fost.

Bartolomeu se aşeză la birou să scrie despre răul pe care îl provoca pornografia şi cum distrugea aceasta viaţa inocenţilor. Scrise prima propoziţie: Inocenţa preschimbată în subcunoaştere… Se opri, oftând adânc. Era un bărbat obosit. Se agăţă de cuvântul subcunoaştere. Oare de ce-l folosise, de ce-i venise în minte tocmai acest cuvânt? Nici nu ştia ce însemna. Poate că nici nu exista în dicţionar. Subcultură, poate că da. Şterse repede prima propoziţie. O începu pe a doua: Filmele pentru adulţi sunt distructive. Acţionează asupra tuturor ca o otravă. Se opri din nou încă şi mai nemulţumit. Presupuse că o plimbare prin parc i-ar face bine. Aţipi gândind că a ieşit din casă şi s-a tot dus. Visa că fusese răpit de nişte pământeni sălbatici, veseli, bine băuţi. Îl duceau undeva. Nu-i spuneau unde. Vigilent, văzuse totuşi înscrisul de pe frontispiciu clubului în care intrau: Introibo ad altare dei, locul  plăcerilor eterne.

Evenimentele se petreceau în planuri paralele. Bartolomeu Tizmană, om sobru, sever, auster ca un călugăr privea atent faţa maestrului de ceremonii, dar vedea inelul lui cu ametist. Se întâmpla cu adevărat. Un băiat se logodea cu o fată. Dintr-o virtualitate se transforma în ceva palpabil: gura şi inelul maestrului de cermonii care anunţa logodna cu surle şi tobe. Şi perechile de părinţi gata să leşine. Un tată avea faţa albă şi inexpresivă. O ocolea pe mama băiatului. Nu ştia cum s-o îmbărbăteze. Cum să domolească gândul ei nebun că-şi pierdea fiul. Cum s-o facă să vadă partea plină a paharului: câştigau o fiică, fata pe care n-au avut-o, iată, exista, jumătatea lui spirituală, sufletească. O găsise şi ăsta era cel mai mare noroc al vieţii. Ceasul regăsirii. Un tată trăia singur momentul. Nu-l împărţea cu nimeni. Nici măcar cu soţia sa, cea care zămislise rodul.

Vacarmul se potolea lent. Ochii tuturor se aţinteau pe chipul maestrului de ceremonii.

Poate visez, îşi calma Bartolomeu durerea. Poate dorm şi visez şi în vis stau în faţa unui lucru născocit de mine pus să umple toate golurile. Te crezi bun până când fapta cuiva îţi cerea să-i răspunzi cu o altă faptă. Semnificaţia logodnei, reacţia în lanţ pornită din minte. Mama, năpădită de gânduri, crea o realitate nereală, nepalpabilă. Unirea mistică, taina sufletului, trăire simultană în câteva lumi. Poate că sensul vieţii omului era iubirea şi nu liberta tea, poate că Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Adam din iubire inocent, dându-i atotputernicia iubirii. Prin iubire deveneai liber. Un gând venea din alt gând. S-o iubesc pe ea, iubind-o voi afla ceva ce n-am ştiut niciodată. Să-l iubesc pe mire, îşi poruncea în tăcere mama fetei. Numai iubirea era baraj contra disperării. Nu-l plăcea, nu ştia cu ce măsură să-l măsoare. Mama fetei era departe de-a gândi: Introibo ad altare Dei. Se temea de ziua de mâine. Şi fiindcă frica era mare nu putea trăi nici ziua de azi. Nu se putea bucura de bucuria fetei.

Ceremonia se desfăşura după un plan, nimeni, afară de maiestru nu ştia ce va urma. Nici măcar regizorul, nici măcar logodnica. Într-o zi, cândva, într-alt timp cosmic mirele s-a pogorât din înaltul cerului întrupându-se. Însuma însuşirile genetice ale multor generaţii din neamul său, dornic de experienţă pământească. Poetul făcea din existenţa lui o poemă în universul suprasensibil, suprasubtil. Mirele era venit în împărăţiile lumilor de jos, dar nu era unul de-al lor. Miruit şi sfinţit venea să răscumpere sfinţenia unui popor întreg, cocârjat sub biciul corupţiei, îngheboşat, îngenunchiat de ispita răului, robit magiei negre, ah, da, numai şi numai demoni, patimi pervertitoare, un popor de nerecunoscut, buimac de somnul morţii, prin mire azi, prin milostenie şi iubire căpăta un răgaz, să-şi lingă rănile, să se răscumpere şi să se înalţe. Introibo ad altare Dei. Intra-va el  în altarele îngerilor ducând cu sine şi poporul său zidit din demnitate şi onoare, prin fapte.

Cei din bal nu erau poeţi; îl priveau pe mire cu cinism. În şoapte aspre vestejeau ideea devoţiunii.

– Ce mofturi, ce zarvă, ce snobism! Cine îşi închipuie el că este?

Un preot în odăjdii aurii împreună cu doisprezece diaconi, după buna rânduială a amfitrionilor, începu ceremonia religioasă care consfinţea logodna mistică. Unirea bărbatului cu femeia sa ţinea de tradiţia sacră şi de veşnicia vieţii. Rânduiţi invitaţii se străduiau să participe la bucuria legămintelor. Cei mai mulţi, biruiţi de mâncare şi de băutură plecau acasă dornici să doarmă. În vasta sufragerie unde era bufetul se pregăteau mesele pentru dineu. În bucătărie încă mai era loc pentru lumea care încă mai comenta.

– E chiar sfidător, spunea o doamnă îndesată, să-ţi etalezi bogăţia când atâta lume moare de foame.

Muşca dintr-un picior de pui fript după ce cântărise cu ochi critic opulenţa balului. Aparţinea mulţimii care îndurase alchimia comunismului. Devenise o mutantă. Avea creierii spălaţi; nu mai gândea; noi muncim, noi nu gândim. Gură colectivă din care ieşeau vorbe negative. O voce din popor, când şi când, glăsuia despre imensa corupţie a Occidentului, imensa îmbuibare şi bogăţie a occidentalilor; robii banului, robii răului cu majusculă. Tot ce era mai rău în Occident trecea frontiera, venea în România, ţară de dor, ţărişoara noastră mioritică, ţară carpatină; aşa, avea oricine dreptul la metaforă.

– Nu există dreptate pe pământ, nici aici, nici în altă parte, zvâcni cineva lângă urechea lui Tizmană.

Nu asista la ceremonialul religios. Nu-i plăcea de preoţi. Nu-i plăcea nici logodna. Nu-i plăcea nimic din ce făceau semenii săi.

– Suntem un popor damnat, spuse profesorul de istorie.

– Ba te înşeli, tinere, sări un domn ateu, liber cugetător, adept darwinist. Noi românii suntem un popor inteligent.

– Tu nici nu ştii ce-i inteligenţa, râse istoricul. Suntem inteligenţi să cerşim. Ştim cum să viclenim şi să cerşim. Ştim o grămadă de lucruri străine popoarelor bine educate. Ştim cum să jefuim văduvele şi orfanii, ştim al naibii de bine cum să ne omorâm semenii care încearcă să iasă la lumină. Timp de două milenii nu s-a închegat nimic bun pe pământul românesc. Asta spune mult despre un popor. Sărăcie, jaf, minciună. Românul moare dacă nu fură, dacă nu minte, dacă nu jefuieşte pe văduve şi orfani. De ce m-aş mândri că sunt român? Să fugă de mine ca de un ciumat orice alt neam de pe glob?

– Grecii sunt la fel de răi ca noi.

– Grecii? Mă-ndoiesc.

– Şi tu eşti un mutant. Şi tu ai profitat de oribila lume comunistă! Ţi-a fost bine sub comunişti! Ce mai vrei?

Era femeia pervertitoare, o fiinţă prinsă în zona gri. Slujise răul, demonul  îşi aveau în ea un om de nădejde. Personalul angajat pentru bal se mişca agil, meseriaşi, puţini dar buni. Aranjau mesele pentru dineul ce avea să urmeze logodnei. Dar slujba religiosa nu se mai sfârşea. Zorile noii zile erau aproape. Femeia în verde omorâse multe suflete, dar continua să fie fericită. Avea o karmă bună, cum ziceau esoteriştii, sau acei învăţăcei sacerdoţi ai budismului. Se bizuia pe karmă şi reîncarnare, dispreţuia milostenia. Ei toţi îşi exaltau mândria de a fi puternici prin ei înşişi. Se priveau în inimă şi sădeau acolo tăria de a ucide. Ucide în tine pofta de a trăi, glăsuia Budha prin adepţi. Ucide în tine, ziceau adepţii, pofta de a fi tată. Nu prăsi sclavi. Nu lăsa să se nască prin tine un alt sclav. Vorbeau de sclavie. Ce-i de făcut? Cum să ieşim la liman?

În marea sală de ceremonii, fostă sală de bal, preotul în odăjdii aurite consfinţea acum logodna zicând:

-Se logodeşte robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu.,

Mirele puse pe degetul fetei inelul de logodnă simbolizând măreţia legământului.

– Îţi dăruiesc acest inel de aur şi diamant, semn al sentimentelor mele pentru tine, tari ca diamantul, durabile precum aurul este.

Înalţă-te, femeie, la înălţimea bărbatului tău! Frumos îndemn. Cu adevărat religios; nimic de obiectat.

Părinţii, copleşiţi de emoţii, plângeau de bucurie pentru copiii lor.

Vreun binecredincios visa la palatele pe care credea că şi le făcuse în cer: din aur, din sardiu, din jasp, din smaralde, din opal, din vrednicia inimii, din milostenia inimii, din iubirea lui de Dumnezeu. Visa un vis în realitate ştiind că nu ştia cât de adânci erau prefacerile hărăzite.

În bucătărie se încălzea cearta între oaspeţii nesăturaţi, sclavi ai foamei lor. Ştiau că gura le era dată pentru mâncare şi băutură.

Femeia în verde căuta persoane pe care să le nimicească. Îşi avea menirea ei: să inducă celorlalţi frica. Puse ochii pe Bartolomeu:

– Mie îmi place, spuse, cum suntem noi românii. Împuţiţi, laşi, vicleni, linguşitori. Îmi plac la nebunie românii, pe onoarea mea.

– Francheţea ta e dezarmantă.

– Nu-s împuţiţi chiar toţi românii. Mai sunt şi câţiva curaţi, spălaţi, se vârî pe fir un alt tânăr.

– Americanii şi englezii au înălţat împărăţiile acestei lumi. Merită să le şi conducă, vorbi încă unul aflat la cumpăna dintre două vârste.

– Pe noi românii ne vor arunca la groapa istoriei. Ceva ca-n Deşertul tătarilor.

– De ce crezi asta?

– De aia. Că ştiu.

– Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poftiţi la masă, spuse majordomul venind din sala de ceremonii unde tocmai se sfârşise ceremonia; Mirele şi logodnica lui primeau acum felicitările celor ce doreau să le ureze casă de piatră, fericire, prosperitate, viaţă lungă, rodnică în bucurii.

Era un ceas cum altul nu va mai fi; ceas de început.

– Aş da orice, aş face orice pact să fiu din nou tânăr, spuse un anonim..

– Ai da orice din ce ai. Dar n-ai nimic. Nimic din tot ce este nu-i al tău.

– Ai prins gustul filosofării! Nu cumva devii şi tu un mistic?

– Ai da orice? Dar ce ai ca să dai?

– Sufletul! Viaţa! Mă doare inima de o disperare fără seamăn.

– Mai las-o şi tu baltă.

– Ce-o fi cu Tizmană? Ia te uită! Ori e beat ori tocmai a primit o veste catastrofală. Nu l-am mai văzut niciodată atât de cărbunit la faţă.

It takes all sorts to make a world, spuse istoricul, cercetând curios grupul ocultiştilor.

Absolutely, consimţi prietena lui.

Erau snobi, vorbeau limbi străine.

Un anonim către altul:

What’s the matter with you?

Why do you ask me?

You’re looking disturbed.

Femeia-n verde pândea cu ochi de vampir. Cică vampirii erau toţi de origine română. Foarte fecunzi, se prăseau pretutindeni ca iepurii.

Ziaristul de la Deutsche Welle către femeia-n verde:

– Voi românii sunteţi foarte interesanţi.

– Ce-i drept, aşa-i.

– Fiecare doamnă, domnişoară şi domn îşi are locul său rezervat la masă. În dreptul tacâmului se găseşte cartea de vizită cu numele, mai preciză majordomul.

Chelnerii aşteptau să servească.

Maestrul de ceremonii dispăruse în adâncul casei împreună cu mirii. Nimeni nu i-a mai văzut de-atunci. Mor, presimt că voi muri şi mi-e o frică îngrozitoare de moarte, gândea un anonim. Scenarii sumbre, se năşteau şi stăruiau la suprafaţa conştiinţei. Cu nimic nu se compara o conştiinţă încărcată. Prezentul devenea o eternitate de suferinţă. Femeia în verde se pisicea pe umărul lui Bartolomeo. Se lipise de el şi-l îndemna să se destindă.

– Doar nu iei în serios chestiile astea popeşti, zicea, cu cel mai dulce glas de sirenă, da, dar Bartolomeo era un Ulise recondiţionat. Se uita într-una la uşa pe care credea că va intra o femeie frumoasă,  va veni lângă el, îi va încălzi şi consola inima. Cel care nu credea în Dumnezeu, spunea cândva un Domn, locuia singur într-un univers chinuitor, mai întunecat decât întunericul. Amintiri, frânturi, ca nişte luminiţe. De ce dispăruse mirele? Îi venea să plângă. Nu auzea nimic din ce-i spunea femeia în verde: divorţată, singură; dispusă; bogată, da, destul să-şi umple singurătatea nopţilor cu feluriţi gigolo. Era o meserie nouă pentru bărbaţii români, dar de mare viitor. Drumul gloatei nu era şi drumul ei, fiindcă ea ştia să trăiască viaţa din plin, zicea.

Un adolescent blond, cu ochi albaştri, angelic ridică paharul de şampanie zicând încet:

– Să închinăm pentru miri, să fie fericiţi, etern fericiţi. Viaţa să le fie un drum presărat cu azalee, cu magnolii, cu tot ce poate fi mai bun!

– Nu te amăgi, n-am rămas de dragul tău, am băut şi-am mâncat şi ne-am hulit unii pe alţii, biruiţi de invidia cea păcătoasă, plănuind noi cum să te jefuim, furioşi că tu ai şi noi nu avem.

Se auzi glasul unui bărbat cult.

– Mirele cunoaşte adevărul, asta l-a eliberat din toate mizeriile şi meschinăriile vieţii pe pământ.

– Pari răzbit de consideraţie, de admiraţie, ceea ce mă miră.

– În viitor cei buni vor purta pe frunte pecetea bunătăţii, iar cei răi pecetea răului din ei. Lepra răului va ieşi din suflet afară, va fi semn trupesc.

– N-aş face afirmaţii categorice. Nimeni nu poate şti cum va fi viitorul şi dacă va fi, pentru simplu motiv că nimeni nu cunoaşte Planul ultim. Căci există un Plan. Nu ştiu mai mult. Dar un Plan presupune logic o finalitate. N-aş vorbi, dacă n-aş cunoaşte, zise bărbatul cult.

– Care-i adevărul care te face liber?

– Să nu aştepţi, să nu ceri niciodată nimic de la semeni. Să nu-ţi gândeşti existenţa în funcţie de ce vei putea smulge de la ei.

– Dar e utopie. Cum să trăieşti fără să le smulgi semenilor inima, rinichii, ficatul şi banii?

– Să trăieşti gândind să le dăruieşti semenilor inima, rinichii, ficatul, averea şi puterea. E undeva în Evanghelii ceva în genul ăsta: Dacă cineva îţi cere haina dă-i şi cămaşa. E ceva subtil aici.

Era un ceas prezent, dedus din lunga eternitate. Bartolomeu Tizmană adormi instantaneu şi se trezi în patul său. Vru să-i povestească nevestei visul. Ce semnifica dacă te visai la o nuntă? Mărire şi glorie şi bogăţie cât cuprindea mintea omenească. Henrieta i-a repetat de două ori că visul semnifica multe, dar trebuia să fie grijuliu, că s-ar putea să semnifice şi moartea.

ELENA GHIRVU CALINautor ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Al doilea vis de mărire

Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Posted in Poezie by Hopernicus on 29/01/2013

Scrisoare deschisă

Stimată doamnă, pic de somn
Şi veştile mă întristează
Că vine iar acelaşi domn
Şi-mi bate-n uşă la amiază
Lăsaţi-mi draperia trasă
Şi storurile fără fantă
Că vin tristeţi care m-apasă
Cu energie radiantă;
Şi nu-nţeleg ce tot îmi spune,
Adesea bate din picior
Eu bănuiesc că nu sunt bune
Aceste vorbe care dor
I-am arătat şi buletinul
Da-mi face semn c-o să se-ntoarcă
Şi-am să m-ascund ca arlechinul
În nu ştiu care colţ de zarcă;
Stimată doamnă, cer iertare
Că noaptea mi s-a făcut ziuă
Şi m-au pisat atâtea tare
Cum se pisează grâu-n piuă:
Aş vrea să dorm şi nu mai pot
Că mi s-a suspendat permisul
Patrulele precum socot
Vor cere să le spun şi visul
La care încă n-am ajuns
Că patul meu e prea departe
Şi vine frig şi m-a pătruns
Că geamurile vieţii-s sparte
Plimbare cu trăsura

Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase
Să facem o plimbare cu storurile trase
Când soarele apune în suflete solemn
Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn;
Avea zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară
Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu, din ceară
Şi se fereşte straşnic să calce pe termite
Căci datoria lui atât e: să imite
Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii
De care n-au să ştie vreodată invitaţii;

Să-ţi ceri bilet de voie căci părăsindu-ţi locul
Figura de ansamblu, n-o afectează jocul
Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite
Cum picură tăcerea în seri din stalactite
Să te menţii în formă, vom merge doar la trap
Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap
Că inima nu are de ce să ne palpite:
Noi suntem manechine cu arcuri ruginite

 

Inima cioplitorului

După moarte oamenii i-au zidit în grabă

un muzeu impunător

şi toate obiectele sale mărunte

adunate acolo

Inima lui trebuia expusă într-un recipient

să-l simtă măcar de acum înainte

mai aproape de ei

o inimă bătrână şi plină de cicatrici

Înaintea vernisajului însă cineva grijuliu

a înlocuit-o cu una tânără şi viguroasă

aparţinând unui donator necunoscut

decedat în împrejurări neelucidate…

711987298autor ion untaru

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Petru Birău

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 27/01/2013

 

Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birou, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost, apărut la Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.

Albumul având următoarele capitole: I – Cumpăna muntenului, II – “Firul vieţii“, III – Locuri privilegiate istoric, IV – Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi “Ţapiul isăşitor“, V – Peisajul ca reînceput al lumii, VI – Portretul auroral, VII – Natura statică, VIII – Cartea ca început şi oglindă, – 1 – Linie şi cuvânt, 2 – Culoare şi poveste, 3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda, IX – Mama şi matricea arhaică şi X – Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.

În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.

Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).

Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.

Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.

Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.

Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.

Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală, comunică despre temeiurile noastre româneşti.

Al.Florin ŢENEAl. Florin Ţene

 

         

Comentariile sunt închise pentru Petru Birău

Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie / În braţele himerelor femei / Aşteptare

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

   Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie

 

 

ploile îţi albesc ochii miraţi

când eu te văd printr-o picătură de ploaie

lentilă prin care-ţi citesc

sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu

de gâfâie Moskova prin clopote

cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă

lungă cât o bătaie de pleoapă,

 

de aici înainte

băile de lumină ne transformă în mesteceni

şi ne aşează în tabloul de deasupra

patului

pe care îl vedem numai atrunci

cînd degetele ploii trezesc ţarii

răciţi de curentul ce vine pe sub uşă

dinspre Europa.

 

 

 

In braţele himerelor femei

I-a îmbătat furtuna pe-ai noştri bărbaţi

Legănaţi de valuri,de fulgere străpunşi,

O tulbure maree se-ntinde până marţi

Când în miezul apei marinari se lasă unşi.

 

Cum le pluteşte vina-n jurul frunţii

Că pe tăcute râvnesc la alte mirese

Şi-n porturi cu luna pe-ntunecimea punţii

Dorm în braţele de ceaţă ale femeilor alese.

 

 Aşteptare

 

Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,

Mic voievodat la marginea râului,

Primăvara în roua căzută din frunze,

Case din lemn îşi spală ferestrele,

Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.

Când trifoiul decide vara,

Când pentru răcirea fontelor solare

De la brâul zilei

Mama aduce apă de la fântână

În cumpenele doniţelor de fag,

Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,

Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt

Care merge spre casa

Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,

Găteşte sub cumpăna zilei

Pentru întoarcerea mea abia licărind,

Un dor al ei.

II

Şi seminţele trec în neştire peste artătură

Şi-n neştire brazdele rămân grele,

Iar pâinea a crescut peste mejdină,

Mirosind a ploaie măruntă.

Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,

Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.

Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări

Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.

III

Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.

IV

Coloane de dealuri cu ferestre,

Satul ca o licărire suie,

Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă

Sub soare via îşi fierbe mustul

Şi apele macină în turbine lumina,

Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,

Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,

Tata ciopleşte carul

Pentru întoarcerea mea acasă.

 

Al.Florin ŢENEautor    Al.Florin ŢENE

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie / În braţele himerelor femei / Aşteptare

Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar

Posted in Articole by Hopernicus on 27/01/2013

images (5)

 

Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice,  moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică , misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul  lui Dumnezeu făcea ordinea  morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale  prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică.

Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura  pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, – tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit.

Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu.

Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică  a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe  Neagu ( Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul  calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor  paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema  „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica” , aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori  în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers.

Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el  ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar  cititorul, nu doar mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos.

Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa ( cauza accidentală), alteritatea  fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke ( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

Iaşi, 21 ianuarie, 2004

autor Stelian Baboi 

Comentariile sunt închise pentru Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar

exerciţii de sinceritate – scală

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

exerciţii de sinceritate – scală

 

 

apa care ne compune

colorează orizontul

propriu

doar gândul

bucuria împărtăşirii aduce

nuanţe

după puteri

răsfrângem

asupra celorlalţi

propria urcare ori prăbuşirea

ne aparţine

oglinda în care privim

la suprafaţă

în interior

sau dincolo de noi

 

exerciţii de sinceritate – întrebare

 

în totalitate nu cunosc

pe nimeni nici

pe mine doar frânturi

şi

spaţiul necuprins

speranţa

are timpul cuib

leagănă iluzii

decoruri în spirală

când devin coajă

mai ştiu dacă

am avut vreodată miez

 

 

avers vs revers

mi-am înălțat inima
dezrobindu-mă de așteptări
fără să număr trădările
vorbesc
despre încredere
o singură dată
știu
tot ce spun
poate fi folosit
împotriva mea
să nu-mi fiu
mi-am ascuns inima
și nu m-am putut recunoaște

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru exerciţii de sinceritate – scală

din ” Valuri Luminate „,

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013
Acum şi pomul vieţii a încremenitÎn iarna din privire, şi gheaţa o sărutăCu ramura o mie.Spre înalt, cu pleoapeleNinse adoarme.Şi zarea zâmbeşte tacut.

 

Eu doar am vrut să-l privesc şi atât.

 

 

În mine însă, copacul a pus o lumină

Mie, Dumnezeu, prin cuvânt,

Mi-a dat armura.Sunt pomul vieţii tale,

Sunt sărutul, sunt lacrima aceea fierbinte.

 

Eu doar rătăcesc şi Dumnezeu e înainte.

autor Marilena Cercel

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru din ” Valuri Luminate „,

Poeme în proză II / Călători în munți

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013
Poeme în proză II
Prietenul meu e pictor de anotimpuri.Atelierul lui e în Valea Cocorilor.
Ziua ochii lui amestecă culorile pe paleta cerului.Noaptea doarme în
Orașul Curcubeu,pe pat țesut din sclipiri de oglinzi înrămate cu amin-
-tiri despre viitor.L-am întâlnit pe unul din podurile Senei.Picta  ochiul
dechis al soarelui peste toamna târzie din vitrina unei cafenele.De câte
ori îl întreb cine este îmi răspunde:sunt punct de culoare mirosind timpul
în jocul sferelor rebele.
                                        ***
Umbre,ziduri,voci,silabe țesute pe buzele aspre ale prezentului.Pași,aleea
sub privirile ochilor fără pleoape ai actorului de piatră.Dincolo de liniște
o suflare de vânt așteaptă furtuna.Dincolo de furtună ziduri,voci,umbre ce
își răsfoiesc trecutul.Culeg de jos nasturii căzuți de la haina cu imprimeuri
alb-negru a timpului.Îi voi duce la muzeul meselor rotunde.Aici se așează
vântul după furtună,aici rătăcesc pașii celor veniți să caute cuvinte în urne-
-le viitorului.
Călători în munțiAm auzit iarna cu voce de lup

       La ușa omului cu cetină din munți
       Am văzut-o apoi
       Era încălțată cu scoarță de stejar
       În păr avea conuri de brad
       Pe care dormiseră nori
       De la răsărit până către seară
       La gât avea înșirată ghindă
       Pe care își găsiseră culcuș călătorii din munți
       Era iarna așa cum o știau bătrânii
       Umbla cu brațele încărcate de nămeți
        Și îi înălța să șadă cuminți
        Pe umerii munților
        Își învăța apoi vântul
        Să își arunce mantiile  de gheață peste pâraie
        Și asternea pături albe la picioarele cerbilor-
        Mereu călătorii din munți.
        Era ea,iarna,așa cum o știau bătrânii.
autor Farcas Narcisa Liliana
Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Poeme în proză II / Călători în munți

Ca un ecou

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

Își privea ceasornicul
prea repede ajunsese trecutul departe
programul era pe sfârșite
și ochii s-au închis
nu avea cum să întârzie
semnase în josul cuvintelor prescrise

umbra înaltă se topea până la ultima picătură în lumina lumânării
nimic
apoi totul era reluat ca un ecou.

 

509843375autor Cristu Georgi

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ca un ecou

în noaptea aceasta

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

ar trebui să cobori luna
să mi-o aşezi scântei în plete
şi dacă este înnorat
întunecă-mă cu dorinţa ta
subjugă-mi trup şi suflet
şi fă-mă să-ţi rostesc numele
iar și iar
ca într-o rugă păgână
cu ochii largi şi  aprinşi

mult prea multă deznădejde
mult prea multă durere
 ai adunat sub pleoapa-ţi obosită

 lumina farului
 fată morgană
 se scufundă în valul cald
 dezvelindu-şi neruşinată coapsa şi sânul
 poseidon zâmbeşte şiret
desfăcându-și oceanele din chingi

în larg marinarii
se îmbată cu lună şi absint
înjură amarnic de mamă
şi de iubită necredincioasă

nisipul este fierbinte
şi valul îmi mângâie glezna
cuminte cuprinsă în pumnul tău

în noaptea aceasta
ar trebui să ne asfinţim deznădejdile
să trecem prin toate gradele de disperare
să bem nectar din cornul lunii
şi să facem dragoste

nu crezi?

 

Nuta Istrate Ganganautor  Nuta Istrate Gangan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru în noaptea aceasta

regrete în fugă

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

un sfârșit oarecare și-a întors fața pe dos
a văzut din afară singurătatea lui
sărbătorile și secretele
a văzut femei plângând și copii mirați
bărbați dând din umeri și violând
bărbați mințind și înjurând
a văzut bătrâni privind la fereastră oftând
nepăsarea ploilor tinere de vară
dar mai ales a văzut dureri în egale iubiri

i s-a făcut sfârșitului milă
și a întors pe dos suferințele
dar a urmat doar tăcere
țipetele se priveau și amuțeau
se rupea lumina în ochi
și lacrimi de regret tăiau fața sfârșitului
pentru că știa ce mult timp a stat în fața omului
el simțea cum se făcea trup
și cum se scurge otravă pământului

 

DorinaSisuautor Dorina Şişu 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru regrete în fugă

chibzuinţă

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

în ochiul meu stâng

îşi târăşte tăcerea

un cerşetor cu

obrazul albastru

caută lumii o vină

pe sub solzii mei

trec batalioane

gata

lupta

bârfa

minciuna

femeile uşoare

bărbaţii aroganţi

arestaţi vărsătorii de vise

viaţa asta chiar

la toate

s-a gândit

 

dorina NECULCEautor  dorina neculce

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru chibzuinţă

Frângeri

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

am bântuit o viață întreagă
scormonind cu disperare la temelia semnelor de întrebare
am visat păsări albe

surpau adevăruri mutilate
dar
soldații mei de plumb
n-au primit nici măcar onorul

am cotrobăit prin caverne în care falsitatea
făcea echilibristică pe lama bisturiului ce retezase ultima speranță
stalactitele purtau lilieci în păr jurând că  a venit primăvara
dar
santinelele mele anunțau dezertări

cu mâinile  goale
mi-am extirpat tumoarea
am tras spre mine arzânde veri
și-am respirat despletite candori de maci ce-și frâng trupul
mi-am dus surâsurile printre colți flămânzi de viață
și le-am predat necondiționat

 

violeta florentina ionautor violeta florentina ion

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Frângeri

amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez

Posted in Traduceri by Hopernicus on 27/01/2013


cândva ai avut părul lung
blond ca al puiului de găină
ţi-era frică că ai un look feminin
ai încetat să te piepteni
 
nu te mai cunosc, 
dar bănui că părul tău azi este scurt
şi nici buclat nu mai este
 
îmi amintesc, 
când eram fetiţe
am construit un palat din beţe şi pânză de camuflaj
stăpâne ale plajei pustii.
 
ţi-ai pus talpa piciorului lângă a mea
apoi ai zis: uite ce mare sunt 
eu voi fi regina!
 
şi te-am iubit atunci…
 
Almog Gez
1987
poetă, fotograf
traducere  Adrian Grauenfels

 

 

Comentariile sunt închise pentru amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez

Apa care va înflori deşertul

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!

îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!

În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.

Încă nu o ştiai, doar o intuiai,
– flăcăra ta vie –
la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
Nimic nu poate schimba fusul destinului!

O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii,
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde
va trezi speranţa soarelui.

Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu
că fiecare piatră are atâtea straturi
şi tot atâtea poveşti.

…………………………………………..- ……….
În jocul de lumini, priveşti răvăşit,
pe fereastra timpului, într-un alt decor.

Întrezăreşti o scară,
o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te găseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al care-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu-o poză îngălbenită,
un cufăr
şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău.
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă –
…………………………………………..- ……….
O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii
ce trece
prin bariera unui timp şi-a spaţiului,
o promisiune-legământ
– iubirea
şi viaţa îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.

 

Irina Lucia Mihalcaautor Irina Lucia Mihalca

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Apa care va înflori deşertul

Lemnul viorii

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

Am rostit cuvântul
în amvonul pădurilor de paltin
ascultând
lemnul până-n fibra viorii.

Fiecărui copac i-am şoptit
sunetul adăugat în auz
chiar dacă limba nu era coaptă
şi nu va vorbi niciodată.

Conjur frunza şi verdele înalt
sunetul inimii să însemne
părţi uscate rupte de tăcere
pe umăr lângă bărbie puse.

Din trupul subţire fără aşchii
pe care lumina alunecă
deasupra cutiei cu întuneric,
cântecul mângâie inimi flămânde.

La sărbători unde îngerii petrec
bucuria şi durerea împreună
lasă loc jocului şi uitării.

Aici singurătăţile se întâlnesc,
fac schimb de râsete şi lacrimi
bând fericirea din cupe.

 

Llelu Nicolae Valareanuautor  Llelu Nicolae Valareanu

Comentariile sunt închise pentru Lemnul viorii

O lacrimă topită în geana unui astru

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

Îţi simt în gând dogoarea în fiecare seară
pe trupul meu teluric brăzdat de anotimpuri
şi-mi picură în palme din ochii mei de ceară
o vagă amintire venind din alte timpuri.

Şi-am tălpi în plumb turnate, străbat cu greu nisipuri,
un dromader ce-şi duce păcatele în spate,
văd oamenii aiurea cu forme fără chipuri,
au mâinile a rugă spre ceruri îndreptate.

Iar aerul e roşu şi-o ceaţă cenuşie,
bolnavă grav de ură ucide-un cer albastru,
iubito, lumea noastră e-o pată sângerie;
o lacrimă topită în geana unui astru.

 

 

Ioan Gelu Crisanautor   Ioan Gelu Crisan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru O lacrimă topită în geana unui astru

Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 Cuvinte despre Eminescu 

 

Părul lung al poetului încâlcise pădurile

un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape

poate cânta cenuşa ce o purta în el

când oglinzile veneau să îl caute-n ape

 

iarba tremura ca o femeie care-a ucis

în păsările oarbe ningea şi era frig

el asculta cum se desparte lumina de lumină

ţinând în mână palidul câştig

 

lumea îi tremura mereu pe limbă

nici o fereastră nu voia să îl audă

cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta

noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă

 

cineva trântise o uşă sau o petală căzuse

prin el zvâcnea pământul ca o taină

ducea în braţe-o carte sau un prunc?

vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină

 

 Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

 

Întuneric pe străzi

întuneric în case

 

doar în gura poetului

este lumină

 

în această seară

ploioasă de toamnă

 

singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

 

şi nici nu mai ştiu

ce gust are pâinea

mâncată împreună cu tine

 

 

RodianDragoiautor  Rodian Drăgoi

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

Ce faci, măicuţă? / Simfonie în alb…/ Îţi scriu, Mărite…

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 Ce faci, măicuţă?

Se lasă umbre-n insula durerii

Îmi zboară gându-n satul dintre munţi

De-tâta sete albă-n faptul serii

Şi ochii-mi deveniră-ncet… cărunţi.

 

Ce faci, măicuţă, cum îţi depeni dorul

Ce fir şi din ce caier astăzi torci?

Te simt, măsori cu paşi mărunţi pridvorul

Şi tristă-ngâni: „fetiţo, când te-ntorci?”

 

E iarnă grea şi-n sat se lasă seara

Dansează flăcări peste lemne ude

Mai latr-un câine care-şi ia ocara

Trudeşte geana-ţi lacrime s-asude…

 

Mai iei o carte… şi-ncă una-n mână

Citeşti, sperând să treacă timpu-n grabă

„Of, Doamne, de-ar mai trece-o saptămână

Şi luna asta albă din ogradă!”

 

Priveşti în gol, singurătatea-ţi doare

Ce mult ai vrea ca să ma ai acasă…

Când eu, pribeagă-s pe un ţărm de mare

Dar vin curând, măicuţa mea frumoasă!

 

Limassol, Cipru, 16 ianuarie 2013

 

Simfonie în alb…
Simfonie în alb… visul de-acasă
Cedri din Troodos topindu-şi veşmântul
Gheţuri trudind să ucidă cuvântul
Stropi de sudoare pe frunte-mi apasă.
Căldură în suflet, alb în privire
O insulă rece, ce iarnă sihastră…
Marea cântând simfonia albastră
Ruine ce-ascund poveşti de iubire.
Destine strivite în mituri străvechi
Zei şi zeiţe râvnind „paradisul”
Vise ce mor înecate-n abisul
În care nisipul şi marea-s perechi…
Scriu cu petale de floare de nalbă
Cumintea-mi trăire, dragoste lină
Nouri se zbat dar mi-e inima plină
Notele-ngână partitura mea albă.
 
Limassol, Cipru, 13 ianuarie 2013

Îţi scriu, Mărite…

Îţi scriu, Mărite, astăzi te-ai născut
Cu plecăciune versul meu îţi dărui
Nicicând sfârşit, Tu, veşnic început
Cu slova-ţi vie lumi haine nărui.

Cuvântul Tău de-i răstignit pe cruce
În trăitor Luceafăr se-ntrupează
Când bâjbâim prin neguri, el străluce
Limba română, dulce, luminează.

Plopi fără soţ visează-ţi iar alintul
Şi-un bucium trist, jelind pe dealuri, sara,
Cu doruri ninse leagănă-te vântul
Iar Doina-şi curge-n vaduri lin povara..

O, rămâi Tu, o dragoste sublimă
La steaua care-a răsărit Cuvântul
Şi dacă treci punţi limpezi te lumină
Mărite Domn al limbii noastre, Sfântul!

Iubind cu-ardoare, gingaş, Floare-albastră
Stârnind cu versul tău şi-n stânci fiorii
Oglindă, Lacul din privirea noastră
Eminule, eşti glorie-ntre glorii!

 

Georgeta Restemanautor Georgeta Resteman

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ce faci, măicuţă? / Simfonie în alb…/ Îţi scriu, Mărite…

Negaţii aperceptibile

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

când umbrele sunt mai înalte decât făpturile copacii ascund roadele
pârguite de luna plină în ungherele timpului
……………………………………………………………….
ochii rotunzi de visuri îşi leapădă pleoapele la margini de cer
nu mai e timp pentru vis!

păsări rătăcesc triluri albe peste câmpul aprins de neliniştea macilor
nu mai e timp pentru cântec!

aripi se târăsc peste inimile descompuse de ploi în particule translucide de iubire
nu mai e timp pentru zbor!

necuvinte deschid ferestre spre infinitul împietrit în roşul unui apus de lume
când umbrele sunt mai înalte decât făpturile
nu mai e timp pentru vis
nu mai e timp pentru cântec
nu mai e timp pentru zbor…

 

 

autor  Ella Franc

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Negaţii aperceptibile

Antananarivo! De ce? De aia (II)

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

Mă uitam pe geam, să o văd
pe necunoscuta aceea
cum urca nişte trepte,
căzută pe gânduri,
cum, din când în când,
se întorcea cu faţa spre mine
şi mă fixa cu privirile ei
de sticla ferestrei,
gata să mă sfredelească
cu-albastrul ochilor săi
până la inimă,
ca pe un fost amant care
n-a izbutit să o facă

 

după chipul şi asemănarea
unui creator.

 

Şi-atunci, da,
îmi spuneam în gând,
în sfârşit,
a aflat tot ce ştiu
despre ea de la
poemul meu Antananarivo
care, până la urmă,
şi-a eliberat într-însa
cuvintele

 

cu un urlet,

 

iar ecoul său
n-a întârziat
să-i tremure mâinile
şi să o lase de fumat

 

pe necunoscuta aceea
cu ochi albaştri care
ştia deja totul,
dar nu mai putea face nimic,

 

nimic altceva decât
să tot urce şi urce
nişte trepte
spre baltă,
cu ochii adânc
înfipţi în pământ.

 

Mă uitam pe geam şi o vedeam
cum urcă treptele,
căzută pe gânduri;
din timp în timp,
se oprea,
să-şi tragă sufletul,
sau poate un glonte în cap,
apoi îşi continua ascensiunea
spre balta din ceruri,
vorbind la telefon cu
dumnezeul său –
cel mai mare interlop din Balcani;

 

din urma ei  se ţinea de
mână cu umbra
mirosul acela specific de
femeie ce trece
pe roşu
şi asta nu putea să însemne
decât un lucru:
că nu va face nicicând un copil
după
chipul şi asemănarea mea

 

şi că inima ei, printre lacrimi,
sângerează al naibii de tare.

 

 

Bot Eugen Iulianautor  Bot Eugen Iulian

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Antananarivo! De ce? De aia (II)

viața e un asasin plătit Nichita

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

brusc  am încetat să mă întreb

de ce zboară păsările

de ce se prăbușesc avioanele

într-un moment în care

toate semafoarele arată roșu

și iubirea e doar o stare de alertă

sau un subiect tabu cu doi oameni

în ipostaze șocante

care trăiesc unul în celălalt

separându-se doar cât să iubească.

 

brusc am încetat să mai fiu

centrul universului

moartea a devenit o poveste

de adormit copiii

ca o trusă de prim ajutor

la care apelezi

când se sufundă Titanicul

viața e un asasin plătit Nichita

îți amintești cât de mult te-am iubit?

 

BIANCA DANautor  Bianca Dan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru viața e un asasin plătit Nichita

Vizită în Limbă străină / Guido, lasă parcul gării

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 Vizită în Limbă străină

în jur ceilalţi
printre cuvintele străine şi înstrăinate
graiul pierdut
ca pantofii rămaşi prea mici

păşeam cu disperare, rotund,
în noii pantofi mari şi necunoscuţi
ca într-o fîntînă adîncă
fără găleată

ochiul nu se lovea de lumină
iar glasurile roiau pierdute
în pâlnia ecoului decedat

gurile oaspeţilor arcuiau între ele
jocuri (jocul înţelesurilor (interzise)

erai printre ceilalţi
fără să te ţin minte o boabă
mi-amintesc numai că
dacă m-ai fi iubit
privirea nesfîrşit mătăsoasă
ar fi spart silabele necunoscute
în mii de fărîme
ce s-ar fi aşternut moale
deasupra fricii.

 

Guido, lasă parcul gării

Guido, întoarce-te acasă
Lasă parcul gării
Gol de tine
Şi vino
Va fi bine…
Vei vedea…
Dar Guido
Hai acasă.
Mîinile tale
Sunt negre
Şi atât de neliniştite.
Ai primit o scrisoare,
N-am deschis-o,
Nu poţi să o laşi
Fără răspuns…
Guido,
Mîncarea este mereu
Caldă pe masă.
Profesoara de germană
M-a întrebat de tine,
I-am spus că eşti bolnav,
Palid, cu ochii tulburi
Şi ai mereu nevoie de bani
Să-ţi cumperi
Praful acela blestemat.
Câinele flămând şi însetat
Te urmează pe aleile parcului
Unde colcăie bolnavii
Cu mâinile negre
Şi ochii pierduţi.
Maşina verde a poliţiei
Aşteaptă neputincioasă
Vre-un dealer.
Şi tu Guido…
Hai acasă.
Am îmbătrânit repede
În ultimele trei luni
Trebuie reparat gardul
Vecinul a murit
Săptămâna trecută
Şi berzele de lângă poartă
Au plecat Guido.
Vine iarna
Şi tu cu mâinile tale negre
În care acul nu mai încape.
De ce nu vii acasă Guido ?
Aştepţi maşina roşie
Cu înlocuitor de cocaină ?
Nu mai ai bani ?
Sau… poate…
Te-ai hotărât
Să vii acasă
Guido

 

gabisautor Gabi Schuster

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Vizită în Limbă străină / Guido, lasă parcul gării

fleurs de camomille

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

să număr cărțile din bibliotecă să povestim o carte pe care am citit-o amândoi să răcesc să strănut să-mi faci ceai de mușețel să mă-nfofolești bine sub plapuma de lână să respir greu să visez să am coșmaruri să mă liniștești să fie dimineață să prăjim pâine să ascultăm guerrilla să citesc reviste proaste să rup pagini să fac avioane de hârtie să zburăm în tibet să beau lapte de iac să-mi speli hainele să-mi calci cămășile să luăm lecții de dans să ne imaginăm cum o să îmbătrânim să fie iar dimineață să fie altă dimineață să ne urcăm în mașină să mergem la praga la toulouse la dublin să vizităm casa lui beckett să cred că sunt un mare scriitor să cred că tu mă crezi un mare scriitor să te țin de mână să fii uimită să am grijă de tine să ne doară picioarele să-ți cumpăr parfum și flori să ne oprim într-un pub să ne-mbătăm să râdem cu poftă să ne facem tatuaje idioate să regretăm să râdem iar să ne pierdem pe străzi să numărăm stele și alte nimicuri să mă dai cu cremă pe față să-mi adormi pe umăr să-mi amorțească umărul să mă trezesc primul să pun de cafea să mă cerți că fumez să mă las de fumat să fii dezamăgită că iar fumez să-mi spui că n-o să-mi mai vorbești să mă ameninți să te mint să-mi vând mașina să mă rad în cap să ne plictisim să am crize identitare să învăț swahili să uit tot ce e de uitat să-ncerc să-mi aduc aminte să te strig să vin să nu plec să nu pleci să aștept să-mi crească părul să mă liniștești să gătim sâmbăta să vină prieteni la cină să bârfim să te văd în rochia ta albastră să-ți dau jos rochia albastră să-ți adulmec cu buzele pielea să-ți desenez imagini vulgare pe piele să te iubesc să uităm să uităm să uităm să fie iar dimineață să număr iar cărțile din bibliotecă să le fi citit amândoi pe toate să răcești să-ți fac ceai de mușețel să te-ntreb dacă mă mai iubești să adormi să adorm să o iau de la capăt în fiecare zi să trăiesc precum aș vrea

 

Gabriel Botaautor Gabriel Bota

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru fleurs de camomille

andromeda

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

la început am scris poezie pentru că îmi
apăreau elefanţi de cristal pe cerul albastru
dar m-am oprit. am zis că nimeni
nu mai cultivă asemenea îndeletnicire
falimentară. pe la 35 de ani într-o carte
am găsit un călcâi.

m-am apucat iar de scris. am cunoscut
o grupare am stat de vorbă cu ei am încercat
să mă scutur de fum să nu pierd nopţile
am tipărit câteva cărţi şi am început să citesc
mai mult ca să nu mă fac de râs.
am cunoscut chiar şi poeţi îndepărtaţi.

acum am ajuns să cred că prea multă
lume scrie versuri din nemişcare şi greaţă.
desigur avem totdeauna nevoie să ne mai creştem
respectul de sine când disperarea inundă
cartierul. iar poezia e indiscretă ca degetele
care ating geamul în spatele căruia e linişte.

 

Iordache Danautor  Iordache Dan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru andromeda

Aşteptând venirea serii…

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

Dă-mi un motiv pentru a aştepta venirea serii,

poate motivul că în arşiţa zilei toţi s-au ascuns în spatele obloanelor

şi nu ai avut cu cine schimba două vorbe,

sau poate motivul că teama te-a oprit să măsori

caratele umbrei pădurii din faţa ta

alegând să te opreşti la umbra unui copac rătăcit,

sau motivul de a continua să cauţi un motiv

pentru a aştepta venirea serii

ar putea fi un motiv să rămâi aici

 

 

maria postuautor maria postu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Aşteptând venirea serii…

dintr-o femeie care mi-a dat naştere

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele

păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri

treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini

în care am sculptat un glas de femeie

te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale

literă

neîmblânzită în niciun obraz în iubire îţi curge strigăt

din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina

şi cuvântul ascuns în piele

 

ce absurd este să fii om ca un capăt de lume

cineva să coboare din tine fără niciun rost

tu să mergi mai departe puţin mecanic

iubito,

nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul

unde am coborât din tine

sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem

oricum ar fi moartea seamănă izbitor

şi cu unul şi cu celălalt

 

544646396autor DANIEL DĂIAN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru dintr-o femeie care mi-a dat naştere

Un colţ de rai din arealul românesc

Posted in Articole by Hopernicus on 25/01/2013

 

 

Judeţul Vâlcea este situat în nord-estul Olteniei cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea. Pentru cei care au fericita ocazie să treacă prin acest oraş cochet, le-aş recomanda un popas de câteva zile în împrejurimile acestuia, precum şi în zona de nord al ţinuturilor vâlcene. Cu siguranţă vor fi încântaţi de splendorile geografice întâlnite atât pe spectaculosul defileu al Oltului, Valea Lotrului până la barajul Vidra şi mai departe până la Obârşie, Valea Latoriţa, dar şi Munţii Căpăţânii şi Muntele Cozia. La toate acestea se adaugă numeroasele staţiuni, printre care amintim Olăneşti, Govora Băi, Călimăneşti-Căciulata, Voineasa…

Obiectivele turistice din aceste itinerare pot fi îmbogăţite cu complexele monahale creştin ortodoxe. De fapt, întreaga zonă de centru-nord al judeţului Vâlcea constituie, în unitatea sa, un ansamblu de aşezări monahale, începând de la poalele dealurilor şi munţilor, pe văi sau piscuri, până sub abrupt-urile stâncoase ale marilor înălţimi. Fiecare aşezământ în parte îşi are istoria sa, monumentul şi specificitatea sa.

Locuitorii acestor meleaguri sunt oameni harnici, inteligenţi şi cu credinţă în Dumnezeu. Ei îşi păstrează datinile, obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul din moşi strămoşi şi-l transmit, ca pe o ştafetă, mai departe urmaşilor. Cu spiritul lor ospitalier şi vesel şi îşi duc cu mândrie existenţa în acest colţ de rai.

Vâlcea este judeţul cu numărul cel mai mare de mănăstiri şi schituri din România, iar în municipiul Râmnicu Vâlcea se găseşte seminarul teologic şi Arhiepiscopia Râmnicului.

Voi începe enumerarea  lăcaşurilor de cult cu Mănăstirea dintr-un Lemn, a cărui bisericuţă a fost construită acum câteva secole din trunchiul unui singur stejar secular. Şi acum se mai află în incintă câţiva stejari de sute de ani. De acolo se poate ajunge la mănăstirea Surpatele şi Govora sau, pe sub poalele Munţilor Căpăţânii, la complexul monahal Horezu, la Mănăstirea Bistriţa unde se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, iar la intrarea în spectaculoasele cheiuri ale Bistriţei, Arnota. Apoi pe lângă munte spre Olăneşti, Mănăstirile Pătrunsa, Jgheaburi, Sărăcineşti, Iezer, unde se află moaştele Sfântului Antonie şi undeva, mai sus, în surplomba abruptului stâncos se găseşte Schitul Pahomie. Toate aceste palate ale creştinismului ortodox românesc, cu istoria lor,  sunt construite într-un cadru pitoresc care îţi încântă privirile şi-ţi aduc în suflet linişte sufletească.

Este necesar de amintit biserica din adâncul Salinei de la Ocnele Mari, în care pereţii acesteia îl constituie chiar masivul de sare în una dintre cavernele subterane.

Urmând cursul bătrânului Olt, undeva pe munte, intrând prin localitatea Muereasca, descoperi două mănăstiri, una de femei şi alta mai sus, de bărbaţi. Ultima este Sfânta Mănăstire Frăsinei ctitorită de Sfântul Calinic de la Cernica, unică în România de acest fel, funcţionând după legea din Sfântul Munte Athos, în ea fiind interzis accesul femeilor.

Înainte să pătrunzi în defileul Oltului, cu splendorile sale atât sălbatice, dar şi prin amenajarea de hidrocentrale şi lacuri de acumulare pe cursul râului, afli de Schitul Ostrov. Acesta se găseşte în mijlocul unei insule, din lacul de acumulare de la Călimăneşti. În permanenţă curtea sa este presărată cu flori care înfloresc de primăvara timpuriu şi până toamna târziu, aproape de sosirea anotimpului friguros şi al primilor fulgi de nea. Cu excepţia iernii, în celelalte anotimpuri, în curtea schitului, ai impresia că ai păşit în rai, aşa este de frumos.

Puţin mai sus, pe malul drept al râului, se află Mănăstirea Cozia, ctitorie a marelui voievod Mircea cel Bătrân şi este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ortodox din ţară. Pe aici se perindă zilnic sute, sau pe timpul verii chiar mii de turişti, încântaţi atât de istoricul bisericii cât şi de întreaga arhitectură modernă a complexului monahal.  Un spectacolul inedit ni-l oferă apele bătrânului Olt, care se lovesc în permanenţă de zidurile acestei cetăţi a creştinismului ortodox ce domină prin vechimea  şi importanţa sa întreg spaţiul românesc, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, de la Tisa până la Dunăre şi dincolo, până la Pontul Euxin.

Cum treci Oltul pe cealaltă parte, într-un cadru mirific, la poalele Muntelui Cozia, este Mănăstirea Turnu, unică nu numai în România dar şi în Europa, deoarece este cu etaj. Clădirea are de fapt două biserici, una la parter şi alta la etaj. De acolo, dacă te îndrepţi spre vârful Cozia, chiar sub el se găseşte, într-o vale cu o privelişte pitorească, de vis, Mănăstirea Stânişoara. Păşeşti în acea zonă ca „pe-o gură de rai…”

Cum pătrunzi deja în defileu, pe dreapta, pe malul Oltului, întâlneşti Schitul Cozia Mică, iar mai în amonte, după ce treci de confluenţa Lotrului cu Oltul, întâlneşti Sfântul Schit Cornet.

Dar în ultimul timp au mai apărut pe plaiurile loviştene trei mănăstiri. Una dintre acestea a fost construită la Boia, între munţi, într-un cadru natural încântător şi unde personal am răspuns de execuţia lucrărilor la biserică de la fundaţie până aproape de final, excepţie făcând acoperişul, tencuiala şi pictura. Următoarele două lăcaşuri monahale au fost ridicate, una de călugări la Gruiul Lupului şi cealaltă de maici la Blănoiu, ale căror biserici se înalţă ca nişte palate dumnezeieşti deasupra colinelor. Sunt cele mai mari şi mai spaţioase biserici monahale din zona nordică a Vâlcei. Sunt adevărate catedrale creştin-ortodoxe ridicate pe plaiurile mioritice ale Ţării Loviştei. Dar prin voinţa Domnului au mai fost ctitorite două mănăstiri şi pe spectaculoasa Valea Lotrului. Una dintre ele se află în zona de un pitoresc aparte a localităţii Malaia, iar cealaltă într-un cadru natural de o frumuseţe inedită la Obârşia Lotrului.

Acest colţ de rai vâlcean întregeşte arealul creştin ortodox românesc, ca spaţiu al dumnezeirii…

 

509535835autor  ION NĂLBITORU

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Un colţ de rai din arealul românesc

Ecouri de curcubeu

Posted in Proză by Hopernicus on 25/01/2013

 

 

Camera mea are câteodată un colț întunecat al nopții, cuib al sfătuitorilor din umbră, chiar și în timpul zilei. Privesc acest colț fără teamă, uimit și curios. Nu știu dacă nu cumva sunt fantasme purtate în mine, rostindu-se când și când în luminile curate ale zilelor senine, trăgându-mă ușor de mâneca hainei sau șoptindu-mi pe umărul stâng. Mă conduc pe cele mai nebănuite cărări când mă las în voia lor. Nu-i ascult prea atent; pentru asta trebuie să am mintea nu golită de gânduri, ci liberă de ele. Știu că mă pot călăuzi pe tărâmuri noi, cu alte legi, guvernate doar de încrucișările dintre timpul real, obișnuit a fi măsurat de toată lumea cu ceasul, și timpul de nestăpânit, nemăsurat cu niciun ceas, al viselor.

Mă simt eu însumi uneori o răscruce, așa cum sunt poate toți oamenii. Câteodată, desăvârșirea luminii mi se arată pe cer, ca tuturor, sub forma unui curcubeu. Podul acesta în șapte culori leagă laolaltă toate căile ce se ramifică din centrul răscrucii mele. E ușor de purtat, nu-mi apasă umerii, nu-mi încetinește pașii. Înțeleg că merg odată cu răscrucea mea, că nu voi ajunge niciodată pe podul arătat pe cer ca un semn. Doar centrul tânjește continuu către intersecția cu el. Poate ar trebui să-i oglindesc imaginea în mine, așa cum îmi stabilisem deja centrul (oare când, cum, în ce vis?) tot în mine, acolo unde ceva tresaltă, palpitând la apariția podului și câteodată la lună plină, sub îndrumările înțelepte ale sfătuitorilor din colțul de umbră al camerei mele.

Teama de cel mai strâns inel al clepsidrei, de căderea care strangulează timpul și odată cu el totul. Să ai grijă cui îi dai timpul tău, mi-au spus sfătuitorii, ei vor primi viața ta.

Teama de a nu ști cine este cel ce răstoarnă întotdeauna clepsidra,  fiind sigur că nu ești tu.

A fi imobilizat între atâtea corpuri de nisip, a fi la fel, știind totuși că ești altfel; a ști că trebuie să curgi înghesuit prin inelul cel mai strâmt împreună și odată cu ei fără a putea face nimic. Niciun scâncet, niciun urlet. Le-ar acoperi larma de nedescris pe care nu o aude nimeni niciodată, cu atât mai mult cel ce trebuie să răstoarne clepsidra și care rămâne pe vecie necunoscut. Să știi că vei fi înghițit prin gâtlejul strâmt al sticlei de cristal, sub forța de neînvins a aceleiași implacabile gravitații sub care toate cad la fel cum cad sub timp. Dincolo, dincolo de peretele gros de sticlă rece, incasabilă, tenace ca un arc egal și simetric, boltit deasupra și dedesubt, lumina este liberă, poate naște uneori ecouri de curcubee intangibile ca un pod îndepărtat, dar totdeauna întreg.

      Aici, în acestă forfotă obligatorie în așteptarea căderii comune, este aproape imposibil să nu cedezi ispitei din a-ți face din amintiri o cușcă, o închisoare proprie, în loc de a face din ele o lume. Acesta publică ispită te forțează să nu mai poți înțelege cât ești de bogat.

E de presupus că cel ce întoarce clepsidra cunoaște visul, speranțele și păcatele sau meritele fiecărui grăunte de timp ce te înghesuie și te înspăimântă prin respirații mult prea apropiate pentru a nu fi sufocante. El pare să știe ce fel de lumină stăpânește lumea de dincolo de sticla groasă, dar neasemuit de transparentă, ca o lecție atât apropiată pe cât e de neatins. Poate că privind de sus vede doar un cerc de nisip mișcător și atât. Ce poate vedea în clipa răsturnărilor eterne? Cum e lumea de nisip văzută din cealaltă parte a sticlei? Nimeni nu știe. Sfătuitorii mei nu mi-au spus-o niciodată, oricât de îndelung aș privi către colțul lor de umbră din camera mea. Cred că acolo unde trăiește cel ce întoarce clepsidra-închisoare sunt ascunse mistere la fel de fabuloase ca orice vis.

Acest centru al răscrucii mele, pe care sunt sortit să o port mereu după mine, doare cel mai tare. Cei din jur, înghesuind totul: au oare și ei un centru propriu al răscrucii lor? Caută ei cu îndârjire același pod de lumină ce-și ivește splendoarea pe cer ca un ecou de curcubeu? Știu ei oare că nu-l vor atinge niciodată, siguri fiind, fără nicio îndoială, că sticla clepsidrei este total incasabilă?

Doare din pricină că visul îmi este înghițit în visul celui ce doarme dincolo, nevăzut. Știe doar că trebuie să întorcă prin somn o clepsidră, la intervale egale precum sfârșitul implacabil al căderii tuturor prin cel mai strâmt inel al sticlei. Sărmanul, condamnarea lui pare veșnică, dar el cunoaște lumina dintâi. Visează uneori cum e să fii închis printre atâtea milioane de grăunțe de nisip, egal cântărite și totuși diferite, într-un înveliș transparent, rece, la fel imposibil de spart ca și posibilitatea de a evita căderea. E pentru el un adevărat coșmar; nici nu știe dacă se poate trezi.

Pare ciudat, dar deasupra și dedesubt – dimensiuni inexistente, odată ce totul se schimbă la o simplă răsturnare a clepsidrei – este lumină. În acestă realitate, nici căderea n-ar exista. Doar gravitația, ca formă de apăsare, de împingere spre inelul care torturează. Înseamnă că aici trebuie să fiu, că aici trebuie să trec prin cădere și atât. Și o stranie senzație că urc în jos, privindu-mi chipul deformat în sticla curbată care mi-l oglindește atunci când pot vedea o clipă printre firele de nisip. Umbrele sunt tot aici, înaintea acestui inel care se apropie din ce în ce mai iute. Sfătuitorii mi-au spus toate astea, dar eu, încăpățânat din fire, mă întreb ce fel de repaos s-ar produce dacă această clepsidră ar rămâne culcată, dintr-o posibilă eroare a celui ce o răstoarnă în veșnicie la momentul potrivit. Ar fi poate o separare, un fel de îngheț într-o stare tranzitorie. O încrucișare (cât de temporară și întâmplătoare?) a timpului măsurat și a celui fără legi cunoscute al visului. Camera mea încă mai are un spațiu al sfătuitorilor din umbră pe care îi ascult printre rândurile insomniilor, ca să uit apropiata și obligatoria cădere.

Mă gândesc: acestă cușcă de sticlă se poate extinde, poate crește până la dimensiunile unei lumi. Sau, dimpotrivă, se poate micșora până la dimensiunea unui grăunte de nisip într-o clepsidră mult mai mare a cosmosului, care, la rândul său… Oare pot să-mi reduc dimensiunile atât de mult încât inelul de trecere să-mi pară infinit? Clepsidra are deasupra și dedesubt bolți de dimensiuni egale sau nu? Deasupra, sus, oare până unde se poate cădea? Care legiuitori sau sentințe îi stabilesc dimensiunile? Nu, colțul sfătuitorilor mei e mult prea adânc și încă nu pot ajunge acolo. Pentru asta va trebui să mai aștept de multe ori trecerea prin cel mai de temut inel al clepsidrei, căderea și reașezările necesare în altă ordine a miilor de fire de nisip ce mă înghesuie acum.

Cine e arhitectul acestei clepsidre? Conform cărui gând a fost alcătuită? Ar fi putut oare să o facă mai largă sau mai strâmtă, mai suplă ori mai colțuroasă? Nu știu decât că arhitectul ei și al curcubeului par să fie unul și același. Este poate singurul deținător al impecabilei legi a căderilor verticale. Îmi spun sfătuitorii că el aparține altei lumi, încă accesibile.

      Din alt punct de vedere, căderea poate părea o urcare, o ascensiune. Este încă o dovadă a concomitenței oricărei relativități.

Ce fel de fulgere vezi în spatele pleopelor? În suflări atât de apropiate, de înghesuite, rareori sunt adus către sclipirile lor de lumină, ce-mi par a fi treziri interioare cu puteri de medicament înaintea căderii. Ceva îmi spune că toate s-au repetat de mii și milioane de ori până în clipa fulgerărilor de dincolo de pleoape și că doar eu am uitat. Nu căderea e dureroasă, ci amintirea repetării ei multiplicate. Câtă putere mai am pentru a supraviețui unei alte simple, banale și normale căderi încă nu știu. Dacă aș putea, m-aș transporta într-o viitoare oglindă, mult mai clară, mai luminoasă. Atunci, printre fulgerele în șapte culori, pe podul cu ecouri de curcubeu, se ivesc sfătuitorii de taină, cei mai buni prieteni ai mei, de la care aflu că niciodată nu m-am temut, pentru că unele ființe îndepărtate i-au numit îngeri.

Există o undă de înfricoșătoare ferocitate a vânătorului care se ivește pentru o clipă în unele priviri. Nu este o ceață, un val de uitare, dimpotrivă, e un fel de arhaică amintire. Atunci ochiul lor devine ascuțit, căutând a devora mai cu seamă ce le este în puterea minții, animale, păsări, oameni, uneori idei sau sentimente nevăzute. Vânătorul se trezește instantaneu și ochii lui nu mint niciodată. Sclipirile ajung la cel ce e privit, cu puteri aproape hipnotice, de care nici posesorul lor nu este câteodată conștient. Din ce coșmar cresc aceste amintiri mi-e ușor să înțeleg. M-am vindecat de ele demult, de aceea mă simt dator să mulțumesc sfătuitorilor mei din umbră. Mi-au spus că într-un obișnuit răsărit de soare oamenii vor fi sfârșit de devorat lumea și natura va dispărea. Cerul de plumb – chiar și metalul acesta, ca toate celelalte, epuizat, consumat, ars, topit fără nicio idee alchimică într-o singură și ultimă cenușă – nu va mai așterne niciun pod din șapte culori, ci doar ruinele fumegânde ale unui coșmar ce nu-și găsește necesarul sfârșit, ci doar urmări de neînlăturat.

Și poate că totul stă încă ascuns dincolo de această perdea de gânduri. Uneori, până și ele parcă obosesc, simțind nevoia să se odihnească prin lene. Adesea, în astfel de clipe, apar sfătuitorii în colțul camerei de umbră al gândurilor mele. Încă nu știu de ce mi se pare că ei sunt cei care mi le cunosc și tot ei sunt cei care trag în lături perdeaua care mă împiedică să văd dincolo. Îi simt călăuze, chemate de după osteneala aceasta părându-mi deodată zadarnică. Pot simți atunci că nimic nu e cu desăvârșire al meu, că nu pot altceva decât să trăiesc nesfârșirea unui act de schimb, de dăruire și primire veșnic repetat.

E copleșitoare concomitența oricărei relativități. Am avut nevoie de monologul lui Hamlet pentru a simți egalitatea somnului cu moartea și a visului cu persistența unei trăiri fără substanță care s-ar numi suflet. Sfătuitorii mei au fost pesemne aceiași cu ai lui Shakespeare și asta mă poate înfricoșa. Ei trec peste barierele gândului, rămânând în colțul de umbră al unei făpturi ce trece dincolo de șarpele străin al unui timp liniar strecurat în oameni. Șoaptele prind glas.

      Datoria visului este doar către somn, la fel cum datoria zilei este doar către noapte.

Respir câteodată aer de stele. Le zăresc dincolo de sticla de netrecut, cel puțin deocamdată, înainte de cădere. Aerul lor mă încarcă de o vigoare nouă până în centrul răscrucii mele, în locul cel mai adânc. Ar fi absurdă căderea fără aceste clipe de respirație adevărată. Apoi, înghesuiala îmi interzice iar să mai respir.

      Poate că viața înseamnă doar încercarea de a nu fi răstignit pe propria ta răscruce și totul nu e decât o simplă problemă de limite. Mă aflu aici pentru vinovăția sau curajul singurătății?

Este cu putință a sparge clepsidra și a-i anula legea. Pentru asta ar trebui doar ca grăunțele de nisip să-și însumeze deodată puterile – lucru deosebit de greu de făcut. Sau ar mai fi necesar ca dimensiunile clepsidrei să se strângă mai mult, în așa fel încât apăsarea sticlei să cedeze, lucru la fel de puțin probabil pentru încă destul timp. Până atunci înghesuiala de aici abia îți lasă spațiu intim pentru gânduri din ce în ce mai mici, dar din ce în ce mai puternice, mai concentrate pe măsură ce se apropie clipa căderii. Acum toate curg încă, grăbindu-se lin după lege; atunci însă când clepsidra va exploda în următorul Big Bang, sfătuitorii își vor găsi lăcaș în mine ca într-o lumină ce-i găzduiește. Niciun colț nu va mai fi atunci umbrit.

În acest furnicar prin care trebuie să cazi obligatoriu nu există umbre. Nici măcar umbra personală pe care să te poți sprijini. S-ar părea că umbrele tuturor s-au dizolvat într-o lumină cenușie, la fel de apăsătoare pentru fiecare ca imanenta apropiere a trecerii prin inelul strâmt al clepsidrei. Deși cel de afară are la îndemână toată lumina, aici ea pare că se împrăștie, că se divide în mii de fărâme, dar fără a lipsi cu desăvărșire. Poate că dacă cineva ar însuma toate aceste fragmente de lumină ar avea o idee vagă despre lumina dintâi, aceea din afara clepsidrei. Nu pare să existe deocamdată cineva capabil de o asemenea operație, deși ea este una din posibilitățile de evadare. Ce gândesc oare vecinii mei, grăunțele sortite să-și împartă (sau să-și însumeze?) lumina în trecerea impusă tuturor? Sfătuitorii mei de taină tac din nou. Umbra care altădată îmi era atât de credincioasă încât mă însoțea peste tot pare să se fi stins. Mi-e foarte dor de ea, pentru că îmi spusese că singurătatea ucide orice adjectiv la fel de ușor ca pe orice comparație. De aceea îmi stătea întotdeauna aproape. Încep să simt că acest curent al căderii impuse își pune amprenta asupra gândurilor mele, ca și cum aș fi un etern muribund. Cu toate acestea, știu bine că gândurile sunt libere oricât de strâmt, întunecat și provizoriu e spațiul în care ești închis. Mi-au confirmat asta sfătuitorii pe care cred că mi i-a dăruit ecoul personal de curcubeu, cel care mă va renaște.

E necesar a fixa cuvintele sau nu? Când ar mai fi fost vreodată nevoie să le fi învățat? Codul lor, deopotrivă sonor, scris sau tăcut, necesar înțelegerii acestor vibrații specifice pământului, este o născocire căreia îi sunt dator sau e doar un alt fantastic joc al minții omenești? Sfătuitorii mei tac, lăsându-mă să caut singur răspunsuri la aceste răspunsuri. Poate că zeii cuvintelor sunt făuritorii unor lumi nesfârșite care se nasc perpetuu în cărți, aceste stranii obiecte ale memoriei fără sfârșit.

Nu știu dacă memoria își cere dreptul la viață prin ele sau invers. Știu însă că pacea sufletelor se va face simțită numai după încetarea luptelor dintre inteligențe. Curcubeul și ecourile pe care mi le arată îmi dau această certitudine.

                                                                      Târgoviște, 2012 Decembrie 3

 

C.P.POPESCUautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ecouri de curcubeu

Carnea mea caută căldura versului tău / Doar amintirea aripilor / Stau pe marginea unei lacrimi

Posted in Poezie by Hopernicus on 25/01/2013

Carnea mea caută căldura versului tău

 

Pe aici nopţile

sunt tot mai lungi şi mai reci

carnea mea caută căldura versului tău

 

albele mângâieri

cu care m-ai învelit la plecare

s-au zdrenţuit

 

genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit

 

acum frica loveşte fără milă pereţii

toamna-n oglindă se sparge în ţăndări

 

pe buzele mele îngerul a ruginit

şi nici măcar nu ştiu

cum să ies din lacrima aceasta

care tot mai tare mă strânge

 

 

 

Doar amintirea aripilor

 

Pe stradă doar nevăzuţi trecători

şi doar amintirea aripilor în umerii mei

 

luna îşi sparge singurătatea-n fereastră

 

nerăbdătoare aştept trenul

cu clipe de halte uitate

 

şi mă visez

culoare răsfăţată

în secundele privirilor tale

 

Stau pe marginea unei lacrimi

 

O altă noapte

prinde rădăcini în palmele bătrânului

plecat din fotografia aceasta

 

pe străzi neştiute

un poem cu plâns de copil mă tot caută

 

singurătatea alăptează frica din mine

 

stau pe marginea unei lacrimi

şi ascult

cum lanţurile strigă o femeie frumoasă

pe nume

 

chiar acum tu intri în casă

ţinând o iarnă albă în braţe

 

fericită

mă furişez sub pleoapa ta stângă

şi plâng

 

autor  Marilena Apostu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Carnea mea caută căldura versului tău / Doar amintirea aripilor / Stau pe marginea unei lacrimi

Poeme de Bogdan Dumbraveanu

Posted in Poezie by Hopernicus on 25/01/2013

Despre greşeli

vru să-şi facă o cafea şi îi ieşi o placintă,

vru să scrie un poem şi îi ieşi un avion de hârtie,

vru să compună o scrisoare de dragoste şi ieşi un comentariu literar,

vru să-şi îmbrace o rochie şi se trezi într–un costum de cowboy….

vru să-şi bată iubitul care râdea de ea alături

şi se surprinse îmbrăţişându-l, sărutându-l

vru să se lase cuprinsă de disperare

dar se pomeni râzând …

căci ştia, de la un mare irlandez ,

că e vai şi amar de femeie care nu a învăţat să

greşească cu graţie ….

 

Cu cealaltă

de multe ori

îşi dădea seama că

în ea există o hoaţă de

femeie care

foarte des

îi trăieşte sentimentele

îi deturnează gândurile

îi foloseşte ideile

îi fură iubiţii

o vreme încercă să scape

de ea…

nemaiavând sentimente, gânduri, idei, iubiţi…

până nu mai putu să îndure această

penitenţă

“asta nu e viaţă “ îşi spuse ea

şi negăsind altă soluţie dea nu fi furată

se hotărî să împartă totul cu cealaltă

după ce au vorbit

şi şi-au împărţit totul

începu să se înţeleagă cu străina

uimită să vadă cât îi este de asemănătoare

chiar dacă era mai naivă

şi uneri mai necizelată

cu timpul au ajuns să se cunoască

foarte bine astfel că nu mai ieşea niciunde

fără ea

nu mai rezista

o zi fără glumele şi poveştile ei

 

Cuvintele, tristeţe inexplicabilă

şi iarăşi dureroasa problemă a cuvintelor

incapacitatea noastră

de a le da o viaţă sigură

de a le oferi o durabilitate

de a le pune sub acoperişul unei gramatici

indestructibile

de a găsi un ax sigur de semnificaţii

care să le centreze

existenţa fragilă

dar, noi, işi spuse ea

într-un moment de tristeţe

inexplicabilă,

noi nu avem nici măcar viaţa cuvintelor noastre

care se pot strecura

pot supravieţui sensurilor

ce le agresează ori din contră

le desmiardă,

pot ele însele să ne centreze ori să ne arunce

în hăul incertitudinilor sumbre…

astfel încet

reuşind să înţeleagă

adevăratul raport de forţe

dintre om şi cuvânt

îşi dori un animal

un câine, o pisică, sau chiar un cal

cu care pentru o vreme

undeva într-un aer curat şi puţin aspru

pe fondul sonor al unui

râu de munte ori al unei cascade

să înveţe tăcerea binefăcătoare întreruptă din când în când

de precizia, concizia şi certitudinea

unei exprimări nearticulate…

şi bineânţeles râsul adevărat ,

râsul pur, neprovocat

de glume îndoielnice

 

 

Constatare hieratică

am pierdut tot mai mult
gustul pentru enigme
şi asta mă fericeşte pentru
că ştiu să te pictez
oricât de clar ţi s-ar împăienjeni
obscurul în carnea rozalie
ce o porţi de la renaştere
încoace

pe care ţi-o dai cu deodorant
ladyspeedstick şi pe care dacă
nu ai parfum ţi-o înmiresmezi cu aftershave-ul
meu primit cadou de la mătuşa din America

de câte ori să-ţi spun iubito
dragostea chiar dacă e marfă de import
nu e una de contrabandă

ci de sarabandă(în general poemele bune
se termină cu o rimă neaşteptată, care îţi cade
pe terminala nervului gândirii precum o epifanie
pe dovleacul din care ce bună plăcintă făcea bunica ,
de aceea nu includeţi acest comentariu
în poemul propriu-zis)

Dimineaţă aproape matinală

nu vreau să-ţi împarţi doar
trupul cu tot cu ţâţe,
ţigările, cafeaua şi deodorantul
cu mine, până aici e tot
ce-ai făcut şi cu ăla de boceşte prin baruri
după jumătatea lui de orgasm liric,
îmbogăţit cu toate prozodiile
postrenascentiste…
nu vreau să mor
ca un fraier de pe youtube
înecat în efervescente
poluţii ieşite din termenul de garanţie,
după ce aşteptându-te
am confundat pisica neagră
cu aparatul de bărbierit,
cratiţa plină de ulei încins
cu apa de colonie,
ori neasemuitul viţel de aur ilfpetrovian
cu vaca aia de la colţ încotoşmănată
în blana vulpoiului cu care am ras aseară
o juma de whiski, pe banii lui
ca să mă plâng de lipsa erotismului
sentimental în societăţile postmoderne
vreau mult mai mult
precum şi o piersică coaptă
drept amintire a ultimei noastre
descinderi în raiul ăla unde merele
s-au demodat
draga mea
ai grijă să nu mai miroşi a livadă

Defecţiune tehnică

vine un moment în viaţa
unui coleric nervos aşa cum sunt eu
şi pe deasupra, astrologic,
chinuită alcătuire de peşti cu săgetător

când i se strică mouse-ul computerului
şi vă spun că nu vreau să vedeţi acest tragic timp
în viaţa unui om care nu are răbdare
nici să doarmă

cum desface el această rafinată minunăţie tehnică
această chinezărie pe care nu au inventat-o chinezii
cum îi tremură mâinile de nervi
cum tremură tavanele agresate de
explozia injuriilor proaspăt născocite

nu vreau să vedeţi acestea
nici să le auziţi, doar să vi le imaginaţi
căci din imaginaţie se naşte arta
autentică

 

Filosofeală

în sine piatra nu e romantică
ci banală, plină de substanță
goală de sens

un grup de pietre însă
aranjate într-un zid vechi
putin dărăpănat, înconjurat de
vegetații și umbre
e locul unde s-a născut
poemul romantic

cu părul despletit,
cu șalul pe umeri
ca o zeiță a misterelor
te plimbi prin preajmă
tăcută cât să pot da glas
gândurilor ascunse

în sine cuvântul nu e poetic
doar o alăturare de sunete
cât ciripitul de foame al păsării
cât scârțăitul de uscare al
lemnului tăiat,

o alcătuire de cuvinte însă
prin care circulă respirația ta,
cea cu șalul pe umeri, și părul despletit
din preajma zidului vechi înconjurat de
vegetații și umbre,
e poetică pentru
cei cărora nu le-a
ajuns romantismul clasic

cât despre mine ce să-ți spun
a filosofa nu-i o crimă
dar nici mare scofală nu-i
e un mod de a aștepta
ca peste zidul vechi înconjurat de vegetații
și umbre pe lângă care te plimbi
ca o zeiță a misterelor

să răsară
bineînțeles din mare
cât mai rotundă
Luna

Poem foarte simplu

altădată mi se părea
că am destul timp pentru
un poem
și pentru privitul fără țintă
pe fereastră

de ce atâta trecere, atâta foială
ori gânduri despre
cum vom intra în ziua
de mâine
presocraticii sunt mai puțin cunoscuți
decât Socrate, pentru că așa au vrut
praful, apa și uitarea

o priveam cum se îmbracă
de parcă nisipul nu ar fi ajuns niciodată
captiv în clepsidră
îmi zâmbea, Doamne cât timp
trebuie pentru un zâmbet,
întâi el apare discret pe buze
apoi cuprinde întreaga față
animă cumva privirea
până începi să simți
tu cel care te uiți la ea
că încăperea e mult mai vastă
că ești mai frumos
că volumele răsfirate pe birou
sunt cele mai bune cărți ce s-au putut
scrie vreodată

norocos că le-am citit
mai norocos că nu m-am nevoit
scriindu-le
nu m-aș fi lăsat locuit prea ușor
de un zâmbet,

multă trebăluială Doamne ca să
să aflăm că de Tine

tot un infinit ne desparte

everlasting love (e mai trendy să pui titluri în
engleză)

ce este o femeie,
iată o întrebare pururi captivantă
nu știu decât ce vrea și asta foarte rar
mai ales după ce a vrut,
uneori nu-i pot adresa
cuvinte, doar îmbrățișări plătite de mine
prin pierderea fidelității față de cea pe
care trebuia să o îmbrațișez acum
o oră când eram cu gândul la un poem de
dragoste bineînțeles nescris

amuzant e că folosim aceleasi cuvinte
cu care ea spune întotdeauna altceva
eu vorbesc, spune unul glumeț și inteligent,
ca să o informez, ea ca să mă mângăie
pentru că sunt atât de naiv încât să informez
un centru de informații,
drăguțu de tine, cum îmi spui tu tot chestii
pe care le știam
ce este o femeie, iată o întrebare cu
care să-mi ocup toată existența
o dilemă până la urmă metafizică
tratată de obicei la capitolul
cum să ne folosim resursele sexuale

azi sunt draga mea aproape acelasi
cu cel de ieri , doar ceva
mai nedumerit și mai vesel
ne suntem întotdeauna mai aproape
când râdem împreună de aceleași
prostii, de aceleași maimuțăreli
nereușite care ne fac creatori de cultură

răsplătește-mă pentru fiecare glumă
cu prescurtarea aia de pe net
cică…lol

bogdan3(1)autor  Bogdan Dumbraveanu

Născut la 05.03.1969, Mediaș, jud. Sibiu, Romania. Studiile le face în Sibiu unde a absolvit Liceul  “Octavian Goga” in 1987, apoi urmeaza cursurile Facultății de Istorie a Universității Lucian Blaga . Scrie din 1985, în 1986 este premiat la concursul de poezie Tinere Condeie. Nu mai publică până în 2009 când ”redebutează” în Revista ” Cenaclul de la Păltiniș ” cu poezie și proză scurtă . În 2012 publică volumul ” Aluviunile Poemului ”, la Editura ” Cenaclul de la Păltiniș ” Sibiu . Online este prezent pe ” Insomnii Mătăsoase ”, ” Liber la Cultură ” , ”Generația în blugi ”, Cenaclul RVR”, ” Scriitori Sibieni ”.

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Poeme de Bogdan Dumbraveanu

Apartenență

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013

 

 

E bine să trăieși  în locul unde ai băut apă prima dată.

 

Lumina soarelului din zorii unei zile de vară, se juca cu ramurile unui tei bătrân, legănat de vânticelul care-i fura parfumul, închipuind umbre jucăușe peste chipul bărbatului care dormea încă. Mângaierea aceea nesimțită cu adevărat, l-a făcut totuși să întredeschidă ochii. S-a uitat către ceasul de pe măsuță. Se oprise.

Cu mișcări greoaie s-a ridicat în capul oaselor, apoi în șezut, pe marginea patului. Dormise îmbrăcat. Cina frugală o lăsase pe jos. O pizza. La fel și cutia de bere. De fapt, mai multe cutii.

 

Casa, deși nelocuită de ceva vreme, îi amintea prin fiecare lucru înveșnicit în nemișcare, de tot ceea ce însemnase copilaria lui.

S-a dus la frigider și și-a pus un bol de lapte cu cereale. Le detesta, dar voia să se apropie, să retrăiască, să reînvie atmosfera aceea. Era marea lui confruntare. Mesteca anevoie, timp în care privea prin încăpere, cerșind parcă lucrurilor să-i dăruiasca amintiri.

Desi era aici de două zile, refuzase să vadă ca până azi. Străbătuse un drum lung ca să-și ostoiasca dorul, să-și hrănească neîmplinirea celui care nu și-a găsit rădăcini în altă parte, așa că brusc a înțeles ca singura modalitate de a face asta era sa iasă din melancolia soră cu renunțarea, în care căzuse.

S-a ridicat de la masă si a început să se plimbe adâncit, mișcat, trist, încântat de locul acela, fericit că durerea nu-l făcuse ca, într-un moment de revoltă sufletească, să renunțe la ideea copilăriei lui.

Se așeză, pe rând, în câte un colț al casei. Pe canapea, în fotoliu, lângă geam, în hol, apoi iarăși în living. Savura tihnit apoi perspectiva și, de multe ori atingea fotografiile, bibelourile, pieptenele care fusese al mamei, lucrurile de pe măsuța de lucru al tatălui său.

A zâmbit. Imaginea canapelei din mijocul livingului, cu tapițeria pe care mama lui îl punea să o curețe cu oțet și detergent, atunci când el, spre disperarea ei, își sprijinea picioarele, era acolo nemișcată de ani. Dintr-o mișcare la fel de agilă ca pe vremuri, s-a așezat cu trunchiul pe canapea și picioarele în sus, sprijinite de spătarul ei, în timp ce își lăsase capul și mâinile să-i flurture liber în jos.

“- Nu mai sta așa răstignit”, îl certa maică-sa.

“Răstignit”, ce mai vorba! își amintea el cu zâmbetul cât toată fața. Bunădispoziția lui a fost și mai mare când, deși singur, a continuat dialogul imaginar strigând ca pe vremuri, cu fața către bucătărie:

“- Hei, mamă, așa îmi așez eu gândurile cel mai bine, trebuie să mă crezi. Apoi, odată puse le punct, mă scutur așa …“ și, în momentul acela s-a ridicat brusc, începând să danseze dezarticulat, în hohote de râs, „și … gata, am fabricat planul ideal să ajung cineva pe lumea asta, așa cum vrei tu și tata.“

Retrăirea l-a dus și acum, ca și atunci, în pragul bucătăriei unde, de data asta nu era nimeni. Zâmbi amar. Cât ar fi vrut acum să audă iarăși teoria despre cum trebuie să  tragem singuri concluzii despre viață, cât de important este să găsim motivații strict personale care să ne ambiționeze să reușim. Cât ar fi vrut să se gudure ca un pisoi de poala mamei sale, cerșind iertare pentru pozna pe care o făcuse (a câta oară!), în felul jucăuș care îmbuna pe oricine, ca apoi s-o ciupească de obraz alintând-o ”puștoiaca mea și a tatei”, asta pecetluind un armistițiu valabil cel puțin până la următoarea abatere.

A stat în cadrul ușii un timp apoi, ca într-o rulare de scene de film, ochii i-au căzut pe scaunul mare din hol. Fusese scaunul lui de pedeapsa. S-a așezat cu băgare de seamă, dar nu mai resimțea durerea pricinuită de cureaua cu cataramă argintie, cu care tatăl său îl altoia în spiritul dragostei părintești, atunci când prea o făcea lată. Si nu au fost puține aceste corecții, pentru că fusese tare neastâmpărat și rebel.

Și-a aprins o țigară (slavă Domnului, că maică-sa nu-l prinsese vreodată făcând asta, deși îl bănuia) și se tolănise pur și simplu, zăcând cu ochii închiși, savurând aroma tutunului care umplea încăperea cu tihna rotocoalelor sale.

Stând așa amorțit și-a amintit de cămara din fața sa. Alte amintiri. Acolo obișnuia să ascundă diverse lucruri de ochii părinților. Odată chiar, și iarăși zâmbi larg de noua amintire, își ascunsese iubita, surprins că tatăl lui ajunsese mai devreme acasa de la serviciu. Râdea. Își amintea și acum cum o chema pe fata cu ochi albaștri cum nu mai întâlnise altadată în viață.

Instinctiv a deschis ușa cămării. Habar nu avea ce aștepta să descopere acolo. Pe raftul din fața lui, în partea de jos era o cutie. O recunoscuse din primul moment și emoția a pus stăpânire și mai mare.

Ținea în mână hanoracul și tenișii ciuruiți, adică echipamentul lui de umblat “pe coclauri, ca un vagabond”, cum iarăși îi reproșa necăjită mama. La vederea lucrurilor, în inima lui s-a aprins o dorință. Să mai facă “o tură”. N-a stat pe gânduri. S-a îmbrăcat într-o clipită, mirat că poate doar viața îl făcuse om mare în acest răstimp, pentru că fizic nu crescuse prea mult, apoi s-a dus la garaj. Acolo era vechea lui bicicletă. A șters-o puțin, i-a ridicat pe rând roțile, le-a pus în mișcare. Era funcțională.

 

S-a bucurat de soare, de strada tăcută la ora amiezii. Se agăța de pomii din care altădată, trecând în goană, se ridica în șa și rupea fructe pârguite. A ajuns la marginea localității, pedalând anevoie pe cărăruia bineștiută prin fâneața care-ți amorțea până și gândurile cu parfumul ierbii strivite. În vârful dealului, care acum părea de zece ori mai înalt din lipsa antrenamentului, s-a oprit. Ajunsese în locul lui secret din copilărie. Ca și atunci, doar iarba înaltă îl ascundea în propria-i lume, ferindu-l de ochi iscoditori.

Privelistea de acum, pe care o suprapunea cu imaginea tăinuită în suflet, a fost prea mult pentru el. Începuse o cautare tumultoasă, epuizantă, retrăiri în avalanșă, care au au declanșat un plâns hohotit, compensând și emoțiile trăite în ajun. Plânsul l-a istovit, dar i-a făcut bine.

Odată cu lasarea întunericului, după o joacă cu stelele pe care încă le recunoștea cu încântare, nu numai după nume, dar și după porecle (inventase personaje care duceau lupte grele sus în cer), deși nu mai făcuse demult exercițiul ăsta, mult mai binedispus, a făcut cale întoarsă.

Acasă nu a vrut să aprindă nici măcar veioza. În aerul laptos al lunii, el era cel care radia plin de strălucire. În el se aprinsese o lumină pe care o căutase în toți acești ani. Își eliberase tristețile, regretele și își alinase dorul.

 

Știa acum că locul nașterii lui va fi, indiferent unde-l va duce viața, și capătul călătoriei lui. Așa că a decis să fie fericit și împăcat cu sine. Da, fericit si recunoscator pentru tot ceea ce a avut temelie, dar conștient și de prezentul lui.

Mai știa, la fel, că data viitoare va împărtăși cu cineva bucuria lui de acum. Că nu-i va mai fi teamă.

– Alo, draga mea, mâine la 10 am zbor înapoi. Abia aștept să-ți povestesc cum e acasă.

 

autor  RADU Irina-Mihaela

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Apartenență

aproape diplomaţii / reclame

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/01/2013
aproape diplomaţii
                               „ vine timpul vechilor iubiri
                               vine gheara-n străfundul inimii
                               şi marea, marea, marea deasupra tuturor strigătelor
                               şi focurile pe muntele pleşuv „
                                                        ( gilles henault )
cuvintele se scoală din aşternut
ţară fără stăpîn e dimineaţa
duhul pietrei                   aerul aspru
unde paşii sînt trupe cu ieşiri la mare –
          faleză de trucuri istorice
multe năzbîtii năzuie limba
bine-i să trăieşti şi mă opresc aici
în camere vechi stă pămîntul ­–
mame tinere zugrăvesc ondine pe pereţi
                              
                                *
nedumerite secole trec la iernat
duminica după-amiază
de-atîtea ori se-ntoarce lumea
cu genunchii în pîntece            vis fantastic
frumoasa de la mediterana cu frumosul din pacific
şi rămînea dumnezeu cu hamurile de argint în vînt
şi pasau norii ozonul cu mănuşi de moar
şi intrau lebedele alături de urşi la iernat
                                     *
neumblat prin lume pămîntul
şi-a cumpărat o fermă în ogrăzile
de pe malul mării –
aud cum hohotă apa de graniţă în căutarea fiorului
                                         *
nelinişte calmă               încă mai plutea un oraş
cu soldaţi din armata a treia
prezenţele trec surde ninge
diacronic cu simili istorici
o să ningă şi-n rachetele din curţile interioare –
în camere vechi stă pămîntul
memoriile ca şi celelalte hernii
                   dialoguri fireşti ale nesupunerii
cad în ortoepic (în orto şi în epic)
ca o fentă în soarele negru
                   am renunţat de-a binelea
                   la proşti şi la ape călduţe
                         *
aerul se ridica în aer
firescul privea la străchini
din timpurile apei aud lăcustele serii –
există o diplomaţie a naturii
pe care nici noaptea nici lumina
pe care nici plimbarea prin viaţă
n-o pot
reclame
încearcă şi tu
u uuuuuuuuuuu infinitivul perfect
şi cerul perfect
seara cînd legendele nilului mi-aduc liniștea
mi te-nchipui ţarina oglinzilor
îţi dăruiesc un roi de albine
să te-mpăuneze                 încearcă
savantului i s-a permis să măture
pălmuit romancierul şi-a mărturisit măruntaiele da
am să povestesc toată viața că ești prea ocupată
văd reclama
opresc regia în mijlocul spectacolului
*
doctorul a trimis după soră               speriată
a luat-o la fugă văzuse cum din medicamente
a ieșit un salcrud
şi s-a strîmbat la ea                 a fost pălmuită
vînzătorul ambulant a trimis după fetită
să-i vîndă un cîine dublu
cînd l-a văzut lătrînd năvală
n-a ştiut să-l injecteze
cum ar fi făcut-o sora
şi cîinele a turbat
devenind un important centru cultural
                                                                                        
publicul a amuţit şi nu a înţeles
uşile se deschideau intrau chirurgii
s-a semănat degeaba                liniştea
zace cusută iar barca
încearcă să domolească furtuna
măscărici în lume           timpului
i-a sosit ceasul
nimic nu se compară cu o soră pricepută
*
pînă la satul cel mai apropiat
mai ai o pînză şi-un muzeu
acolo îl vei întîlni pe învătăţător
                   el coseşte
pe cîmp cu elevii săi care exagerează
de-a dreptul muncind
exersează cu ei de-a zorile pînă-n seară
proprietăreasa îi împachetează casa
pentru micul dejun
                   ferestrele
nu se mai întorc niciodată
în locul lor nu poţi pune alte ferestre
e prea mult de lucru la aceste identităţi
toţi îşi caută satul vecin                    sună
la primărie în mijlocul nopţii
în toamna trecută în deceniul al şaptelea
în pătratul cel nou în
mijlocul furtunii
cineva s-a interesat de sănătatea lui napoleon
*
pentru dumnezeu …
credeţi c-o să se termine vreodată ?
frecăm podelele cu săpun
descuiem şi încuiem uşi locuim
dramaturgic în piele                 mituim portarul
de la hotelul personal
sau lingem biserica mîinilor
unde-o să mai locuim dacă proprietarul
(care pică de somn)
e prea ocupat cu mutatul ?
duşi din închisoare către nimeni
cum citeşte primarul mai rar
                   nu se termină                 mai e               mai
ne năştem din zgomote din modele de săpun
de care                  atenţi                    mîngîiem
frînghia
Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru aproape diplomaţii / reclame

Popicăria

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013

 

– Vă spun că pe ordinea de zi stă scris un singur cuvînt: ordinea şi organizarea perfectă. Un singur detaliu dacă lipseşte, ne-am ars cu toţii.

– Domnule vice-preşedinte, dispozitivul este aproape gata. M-a sunat domnul general şi m-a întrebat ce ne mai trebuie? şi dacă am ajuns la domiciliu?.

– Ce i-ai spus?

– Că dumneavoastră aţi avut grijă ca toată lumea să fie anunţată şi să fie la domiciliu la ora 8 fix.

– Ce-a zis generalu`?

– Că trebuie vigilenţă maximă, anu` ăsta nu e de glumă, bacu` tre` să fie corect, mai corect decît corectitudinea, chiar aşa a spus, am citat, şi m-a bătut amical pe umărul drept, drept pentru care acesta mi s-a vindecat ca prin farmec, că îmi era anchilozat de la aeru` condiţionat de la dumneavoastră din birou.

– Eh, unde pune şefu` mîna…

– Unde pune şefu mîna?

Sefu` pune mîna oriunde vrea, dar trece, asta e!

– Nu mi-a trecut prin cap să-l rog să-mi pună şi mie mîna…

– Taci, nu spune vreo prostie că s-aude şi te trezeşti nedidactic la Cuca Macăii pentru restul zilelor tale. Ia verifică, mai bine, dacă salvarea e.

– Am verificat, au venit o doctoriţă pediatră, două asistente bine, un laborant cam tinerel dar am auzit că e priceput, au şi salvare cu laborator mişto de te rupe, targă, atele, sînge, ser, glucoză, vată, antibiotice, analgezice, antipiretice, calmante, vasodilatatoare, cîteva aorte de schimb, cică într-un pachet e chiar şi un rinichi dacă e cazu`. Laborantul a zis că ar mai fi trebuit mai multă gheaţă sterilă dar ar fi durat prea mult pînă să o aducă, se termina naibii şi examenul şi se topea…

– E clar. Jandarmii?

– O trupă de elită, doisprezece băieţi pregătiţi de maestrul jandarm-prim dar n-au arme, doar veste defensive şi ochelari să nu fie recunoscuţi de oricine ca să fie ranchiunoşi pe ei. I-am postat în dispozitiv la colţurile strategice ale casei băiatului, nimeni nu mişcă fără să ştie ei… se ocupă cu legitimarea persoanelor necunoscute, am vorbit cu şefu` lor să dea telefon să se intereseze de orice intrat şi ieşit din dispozitiv. O echipă de la centru le furnizează tot timpul informaţiile cerute, vă daţi seama, sînt mînă-n mînă cu secu`, cu informaţiile speciale, nici musca nu scapă verificată dacă are aripile din dotare cu ea sau zboară cu d-alea false.

– M-am prins, ei vezi, d-aia am insistat pe lîngă şefu` să ieşi dumneata la tragerea la sorţi membru în această subcomisie, că ştiam că eşti competent şi nu laşi nimic la voia-ntîmplării. Alte dispozitive au mai sosit?

– Bineînţeles, dom` vice.  Trupele antitero stau bine pitite, nici eu nu ştiu în acest moment unde s-au camuflat, au şi elicoptere dar mai presus de toate au echipamentul invizibil de ultimă generaţie, nici dracu` nu-i vede unde sînt…, poate chiar acum… sînt lîngă noi şi ne monitorizează…

– Da, trebuie să fie aici dar nu-i vedem noi.

– Cum vă spuneam, la datorie, nimic la voia-ntîmplării.

– Pompierii?

– Încă de aseară s-au instalat în curte, pe acoperiş, cîţiva au dormit în picioare sus pe scară cu furtunile pregătite, alţii cu degetele pe hidrante să fie gata într-o fracţiune de secundă să pornească şuvoiul salvator…, Doamne, ce uniforme frumoase au, roşii ca focul, am pus mîna pe ele, sînt reci ca gheaţa, va daţi seama, oamenii ăştia au venit congelaţi să nu îi afecteze deja văpaia, să rezite incendiului ca un bloc de gheaţă ce nu poate fi pătruns de foc. Unu` e chiar în camera băiatului, a dormit cu capul pe un extinctor. Au montat detectoare de fum, spuneau că acestea avertizează şi dacă ţi se face dor de-o ţigară, buf!, ţîşneşte stropitoarea de apă! Ce să vă spun, de fapt sînt detectoare puse de toţi, fiecare din ele semnalizează detaşamentului care le-a instalat, diferiţi parametri, sînt senzori şi ochi peste tot!

– Aşa şi trebuie. N-a zis şi generalu` şi ministru` că vrea un examen de bac corect? Fără furtişaguri, fără minciuni, fără mită şi aranjamente. Eh, iată că aşa va fi. Băiatu`… baiatu` / candidatu`… ce face?

– L-am zărit pe la 7 jumate, era gata îmbrăcat, în căruciorul lui de handicapat, părea bine-dispus şi pregătit de examen.

– Trebuie să fim vigilenţi, anu` acesta nimeni nu va copia, nici el şi nici ăilalţi normalii.

– Da` ce, domnu` vice credeţi că mai e vreunu` normal?

– Ha, ha, ha, ai dreptate aici, sînt o generaţie cam turbată, scăpată de sub control, tocmai d-aia trebuie să le dăm o lecţie, acum la sfirşit de şcoală…

– Să vadă ei că nu sînt buricul pămîntului, că avem hac de cojocul lor fiţos.

– Corect. Hai să inspectăm camerele video.

Vicele şi membrul subcomisiei de bacalaureat deplasate la domiciliul elevului cu handicap locomotor şi-au început inspecţia cu o jumătate de oră înainte să-l bage pe elev în camera destinată susţinerii primei probe scrise, de fapt livingul familiei pregătite în acest sens: o masă de scris, un scaun, atent verificate de trupele anti-tero, de pompieri şi de jandarmi, pentru a nu conţine surse de inspiraţie la îndemîna elevului, vizuini nebănuite, confecţionate de mintea poate diabolică a candidatului tentat de diavol să fraudeze prin copiere bacul. Apoi, mai erau în cameră biblioteca familiei asupra căreia trona o pînză care acoperea toate cărţile pentru a se ascunde informaţii preţioase, ceasul de perete ca un temnicer care n-ar fi permis secundelor să evadeze după scurgerea celor 3 ore regulamentare ale probei scrise, două fotolii aduse special de la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru confortul supraveghetorilor…

– Ce e cu astea aici? întrebă dom` vice.

– Pentru supraveghetori.

– Ei, na! Supraveghetorii trebuie să se plimbe prin sală, nu să stea să-i ia somnul în fotolii. Să le fie confortabil?… Ba să le fie inconfortabil, aşa să ştie dumnealor. Să citescă metodologia examenului: nimănui nu-i va fi confortabil, ci toţi trebuie să patruleze de la un capăt la altul al sălii de examen pentru a cuprinde orice unghi care ar putea ascunde frauda. Păi! Să fie schimbaţi, imediat. Sun la Inspectorat să anunţ schimbarea. Îi numesc pe şeful gărzii anti-tero şi pe şeful trupelor speciale de mascaţi, cum le spune?…

– Mascaţi.

– Aşa… mascaţi?

– Mascaţi, eu aşa îi ştiu: mascaţi.

– Bine. Camerele?

– Web. Sînt cele mai tari de pe piaţă. Hi-fi, 1970 de megapixeli, captează şi în 12 D, sunet Dolby A B şi C, bas-reflex, marfă, domnu` vice.

– Aici se vede specialistul din dumneata, proful de informatică. Camerele să transmită non-stop imaginile prin satelit la inspectorat şi la Minister concomitent, domnu` general şi domnu` ministru să controleze personal şi pas cu pas corectitudinea şi respectarea consemnului naţional. Ah, era să uit, la ce oră soseşte Fiscul?

– Or să întîrzie fix 7 minute, au o problemă cu un lanţ de magazine, ceva la nivel mare, dar au promis că vin la 9 şi 7 minute. Oricum, totul e OK şi cu ei, le-am trimis declaraţiile pe cont propriu şi mi le-au retrimis tot prin fax completate şi semnate. Nu au rude în examen, conform fişei postului, ei s-au născut fără rude şi cît timp sînt în exerciţiu, n-au rude nici pe mă-sa, nici pe tac-su, ce să mai spun de afini pînă la gradul IV…, nici nu încape confortul aici!

– Fiscul e un element foarte important la acest examen, el trebuie să fie vigilent cu cei care fac mişmaşuri, mă-nţelegi, să nu scape de sub control nici o taxă, să fie cu ochii pe toţi cei implicaţi, în special sînul comisia care va fi trecută pe ştatul de plată al examenului, fiecare trebuie să fie plătit pentru ce face aici dar fiecare să contribuie la taxele din care ne hrănim cu toţii, că fiscalitatea în statul nostru… dar nu mai discut despre asta acum. Fii atent: cînd vin cei de la Fisc, să ai grijă să fie toţi, cu toate dosarele, evidenţele contabile pe ultimii 11 ani, că totul se leagă şi nu putem lucra la voia întîmplării, mă-nţelegi…

– Înţeleg, fără speculanţi, fără să se sustragă cineva de la plată, că Fiscul… Eu m-am gîndit că şi Mita, dacă e prinsă, trebuie să plătească la fisc 9%. Şi mai m-am gîndit să propun undeva, încă nu ştiu unde, nu m-am hotărît, să fie impozitat şi restul pe care-l primeşte cineva. Ce, ăia nu sînt tot bani? Tot venit? Ce, e plecat? Nu! E venit cu V mare. Cîştigi ceva, plăteşti, nene, impozit pe cîştig, că d-ai ţara asta merge prost că e economie subterană suficientă. Chiar o să scriu un studiu despre impozitland, ca locaţie a bunăstării statului din care ne hrănim toţi cei care trebuie să fim hrăniţi cu grijă!

– Ai idei, ai idei, profesore, eşti un membru de nădejde şi un factor de nonrisc… o să te iau sub aripa mea să creşti, dar acum, ia mai spune-mi despre spitalul de campanie… să fie oricînd pregătit, nu numai elevul se poate îmbolnăvi… şi oricare dintre noi e supus hazardului! Ce, trăim la nesfîrşit?

– Ei, nu!

– Odată ţi se pune pata şi clachezi. Au defibrilator?

– Au de toate, o să vă miraţi, au şi… vibrator.

– Oh, da` asta spune multe, domnule! Dacă mă uit bine la ceas… e 8 jumătate, adu-l, te rog, pe candidat în sală să-i facem instructajul, că la 9 îi dăm subiectul.

Peste cîteva clipe, doi mascaţi intră în trombă în „sală”, fac două tumpe şi o mişcare de arte marţiale cu scop ofensiv sau defensiv – nu erau cunoscători ai acestor mişcări înăuntru – privesc încruntaţi, poate în cele patru vînturi, asigurîndu-se că drumul e liber, nepresărat cu primejdii sau ameninţări. După ei intră patru jandarmi care împing şi trag căruciorul care oricum avea rotile şi un fel de volan pentru direcţie, în care stătea cu probleme locomotorii elevul. Candidatul la examenul de bacalaureat din acel an. Cortegiul era încheiat de trei pompieri pregăţiţi cu echipament, cinci asistente şi un doctor cu truse de diferite forme şi greutăţi. Uşa a fost închisă, în cele din urmă de un tip cu totul special, îmbrăcat într-un costul chic, cu ochelari de soare la ochi, uitîndu-se necontenit la ceasul de la mină, probabil în aşteptarea a ceva.

– Bine-ai venit, elevule, la bacalaureat! Eu sînt vicepreşedintele acestei subcomisii deplasate special aici, pentru tine, datorită problemelor de sănătate pe care le ai. Îmi fac datoria de a te informa despre metodologia acestui examen, pentru care însuşi ministrul şi-a pus capul clasic că va fi unul de tip nou, într-un cadru care va respecta binele, frumosul şi, nu în ultimul rind, adevărul. Iată ce trebuie să ştii: elevul se prezintă la şcoala unde este înscris – în cazul tău… la domiciliu – începînd cu ora 8 ante-meridian. Va intra în sala de examen la 8, 30 fix. Poate nu şti încă dar punctualitatea este un lucru esenţial în viaţa unui matur; iar examenul tău este unul al maturităţii…, primul tău examen de maturitate! Eeeh, cînd am dat eu primul examen de maturitate… trăiam în Epaca de Aur şi ne mergea prost! Dar eram tînăr şi nu simteam greutăţile. Tata mă învăţase să fiu punctual dar eu nu prea ţineam cont. Era chiar să întîrzii de la balul bobocilor, în primul an de facultate. Că am făcut facultatea imediat după ce am terminat liceul, să nu ard gazut la cîini… să nu tai frunze de pomană… sau cum dracu` era vorba-aia…

– Sa nu tai frunză la cîini…, intervine în cunoştinţa de cauză proful-membru.

– Aşa…, că arde gazul de pomană…, aşa era! Eşti atent, tinere? Comisia, aici de faţă, trebuie să se asigure de corectitudinea identităţii candidatului. Eşti pregătit?

– Da.

– Domnule proces verbal! Pardon, membru!

– Sînt gata. Actul de identitate!

Elevul duce mîna la buzunarul de la piept. Un mascat, bărbatul în costum şi doctorul se reped şi-l imobilizează pe tînăr. Peste ei se aruncă şi unul dintre pompieri, ceilalţi fiind pregătiţi să intervină în caz de urgenţă. Mascatul îi suceşte mîna la spate, tînărul geme de durere, doctorul îl ascultă cu stetoscopul, suflu sistolic de gradul III, constată el, nu-i nimic grav, poate să dea examen. Bărbatul în costum impecabil îi aprinde o mini-lanternă în ochi, somîndu-l ce vrei să scoţi de-acolo? Spune tot, nu ascunde nimic, noi ştim deja totul!

– Cartea de iden…

– Ce tupeu ai, vorbeşti, spune un jandarm care studiase retras cazul. Eşti membru de sindicat? Cîţi mai sînteţi? Cînd aţi reînceput? Ai autorizaţie? Pînă la ce oră? Vă ştiu eu…

– Domnilor, să ne calmăm, zice calm vice-preşedintele de examen, nu i-am terminat instructajul, nu-l puteţi reţine, e examenul lui.

– Dar noi…, încercară în cor ceilalţi.

– Dumneavoastră veţi veghea în continuare şi vă mulţumesc pentru promptitudine. Să-i scoată cineva cartea de identitate, uşor, cu grijă, cu două degete, apucaţi doar de colţul din stînga sus, acolo nu vi se vor întipări amprentele… Ştiţi cum e cu suportul ăsta din plastic!

– Daţi-mi voie, zice proful-membru, iar ceilalţi se îndepărtează cu circumspecţie de tînărul elev invalid. Toţi stau însă gata să intervină. Au văzut ei la instructajul de la inspectorat cînd generalul le-a pus un CD cu un pui de gazelă, rănit şi înfometat care agoniza în deşert, iar cîţiva vulturi pleşuvi sau condori, nu scria ce erau, aşteptau să-i bea sîngele. Vulturii au fost daţi ca exemplu, parabolic bineînţeles, de tact şi de răbdare. Îi scoate cartea de identitate din buzunarul de la piept şi citeşte CNP-ul, seria, numărul, unde a fost eliberată, cînd a fost eliberată, pînă cînd este valabilă. Alte date nu mai sînt, conchide el.

– Păi, nu ne-aţi spus numele candidatului, domnule profesor, domiciliul, prenumele părinţilor. Vi se par date lipsite de importanţă?

– Nu deconspiraţi nimic, sare ca ars bărbatul în costul impecabil, îndesîndu-şi profesional ochelarii heliomatici pe nas. Mă ocup personal de aceste detalii.

– E-n regulă, numai că trebuie să vă grăbiţi, mai sînt nouă minute şi îi aducem plicul sigilat cu subiectul la prima probă.

– Voi fi scurt. Dacă avem de-a face cu alt candidat? Cu o sosie care dă bacul în locul adevăratului candidat? Numele tău este cel real?

– Da, mă cheamă…

– Nu spune nimic, omule! Tu poţi spune orice, eu pot crede orice. Adresa ta este cea reală?

– Locuiesc pe strada…

– Nu începe iar cu detalii dacă nu eşti capabil să le susţii indubitabil.

– Ce înseamnă indubitabil, domnule? întreabă elevul.

– Asta ar trebui tu să ştii şi să scrii răspunsul corect pe foaia tipizată de examen. Vedeţi, ce v-am spus? Nu cunoaşte subiectele şi vrea să-i suflu. Poate fi exact prima întrebare de la subiectul unu: daţi sinonimul popular al neologismului indubitabil, prezent în text. Întrebarea mea este: de unde a ştiut elevul ce poate conţine primul subiect? Plicul încă n-a sosit, plicul încă nu a fost desigilat, plicul încă nu a dezvăluit ce subiecte ascunde, şi cu toate aceste circumstanţe… elevul ştie prima întrebare. Cine este acest elev trebuie să ne întrebăm!

– Este cine? întreabă debusolat tot grupul asistent.

– Eu cred că are o criză de identitate, intervine medicul, fapt ce destabilizează percepţia elevului faţă de realitatea examenului cu care el crede că se confruntă. Am mai întîlnit asemenea cazuri şi le-am diagnosticat pe toate ca fiind sindromul examenului ascuns de toţi ceilalţi către sine înşine. Lucru ciudat, dacă raportăm la vîrsta pacientului. Vedeţi…, el crede că crede, ca să mă exprim eufemistic…

– De unde cunoaşteţi acest termen? sare bărbatul în costum impecabil. Ce dracu v-a apucat azi pe toţi, sîntem la lecţia de neologimie?

– Neologimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul, intervine una dintre asistentele medicale aflate în preajmă. Ştiu asta că am făcut la Facultatea de Litere, în prima mea tinereţe.

– Domnişoară, nu ne interesează punctul dumneavoastră, fie el ce literă o fi de la Litere. Că e a, că e be, că e ce sau ge. Ce dracu! Şi nici criza lui de identitate. El are deja o identitate şi asta e tema noastră. S-o verificăm. Deci, tinere, ce ne poţi spune despre numele tău, fără să-l rosteşti.

– Este un nume frumos cu care m-am obişnuit.

– Altceva…

– M-i l-au pus părinţii, bunicii au fost de acord, apoi naşii i-au lăudat pentru iniţiativă, mai ales seamănă izbitor cu al lor. Eu n-am avut încotro, l-am acceptat şi pe cel de familie şi pe cel mic, căruia i se spune prin părţile noastre prenume. Familia îmi stîlcea uneori acest nume, făcîndu-mă să par mai mic decît mă simţeam eu în realitate. Dar, este un fenomen cunoscut şi acceptat deoarece băieţilor mici nu le place să li se dulcegărească numele, să se subţieze substanţa masculină. Diminutivele sînt lucruri dăunătoare pentru băieţi, îi ţin strîns în chinga sindromului oedipian.

– Altceva…

– Puteţi să-mi spuneţi oricum. Nu mă deranjează. Nu sînt ambiţios-onomastic. Onomastica-ambiţioasă este o ştiinţa ocultă şi nedemnă. Să ţii foarte mult la rostirea corectă a numelui tău e un semn de dependenţă. Eu nu depind de un nume. Şi, cînd spun asta, nu mă dau mare să-l parafrazez pe Shakespeare cînd spunea în „Romeo şi Julieta” că ce contează-un nume?… Ei, bine, consideraţi că nici nu v-am spus asta ca să nu-i eclipsez pe cei care nu l-au citit pe dramaturgul englez, deşi e greu de presupus că cei de faţă şi de pe la colţuri nu l-au citit pe Will…

– Stai, opreşte-te! Aduce-ţi o lampă cu un halogen puternic. Aşa. Acum, aprindeţi-vă ţigările şi daţi fumul către acest tînăr. Aşa. Cineva să aducă şi cîteva alămuri din orchestra fanfarei locale şi bateţi lîngă urechea externă a tipului. Aşa. Acum le rog pe tinere asistente medicale să se dezbrace de textile şi să se plimbe încet prin faţa individului. Da, da, de toate textilele, ce… n-au ce arăta? Aşa. Ia uite, dom`ne ce au fetele astea! Oau! Sînteţi incredibile!. Aşa. Acum vreau să toarne cineva apa dintr-un pahar în altul lîngă cealaltă ureche externă a elevului. Aşa. Susţii în continuare tot ce ai afirmat despre numele tău?

Cu ochii micşoraţi în lampa cu halogen, cu nările înfundate de fumul ţigărilor pufăite spre el fără oprire, cu zgomotul timpanelor fanfarei în timpane, cu imaginea goliciunii tinerelor asistente umflîndu-i pantalonii, cu şipotul apei dintr-un pahar într-altul în cealaltă ureche externă, tînărul candidat reuşeşte să articuleze:

– Da.

– Validez răspunsul, se încumetă vice-preşedintele să intervină. Identitate verificată. Mai departe, domiciliul.

– Lăsaţi-l, asta e treaba mea. Să formulez eu altfel: domiciliul!

– Locuiesc…

– Să numeşti domiciliul fără să-l rosteşti.

– O să încerc: locuiesc într-o casă.

– E un început!

– Casa mea e formată din mai multe camere unele de locuit, altele de serviciu, altele de trecere. Ca orice casă, ea este supusă perimării. Şi peste casa mea trec anii dar asta nu se vede încă. Trecerea anilor este un concept metafizic greu de prins. Nici o definiţie nu-l cuprinde, nu-l defineşte definitoriu. A trece nu înseamnă a trece, aşa cum a veni nu înseamnă a trece. Nimic nu înseamnă a trece. Analogia este o suită de relaţii bazate pe trecerea din ceva în ceva. Dar nu e clar nici ceva şi nici ceva. Sînt sigur că înţelegeţi şi de aceea trebuie să fiţi de acord că eu locuiesc.

– A trecut prima oră, anunţă membrul. Candidatul mai are la dispoziţie încă două.

– Dar nu mi-aţi dat subiectul, domnule profesor.

Iată plicul, îi arată vece-preşedintele subcomisiei de examen, îl vom desface după ce verificăm datele dumitale personale şi orice ar putea să încurajeze frauda. Continuă despre adresa dumitale.

– Adresa mea este într-adevăr cea înscrisă în cartea de identitate, măcar pentru simplul motiv că nu am alta, ceea ce ar trebui să recunoaşteţi că este suficient de logic.

– Stai, nu te grăbi că îmbătrîneşti înainte de termen, spune bărbatul în costum. Un pompier să pună tunul cu apă pe el. Aşa. Un mascat să-i strîmbe mîinile şi pi…, mîinile. Aşa. Un jandarm să-şi scrîşnească dinţii şi măselele la urechea mijlocie a tînărului. Aşa. Doctorul să constate despre bărbăţia candidatului în cifre. Aşa. Să fie adusă o pisică. Aşa. Acum cineva să o ţină bine şi altcineva să o tragă de coadă dureros. Acum îţi menţii afirmaţiile făcute? Adresa ta e bună? Locuieşti aici?

– Dar nu am primit încă subiectul…

– După ce verificăm, ţi-am mai spus…, ce… tu nu vorbeşti limba maternă?

– Lăsaţi-l, domnule vice, e în timpul anchetei mele, spune, domnule, susţii?

Cu trupul aproape găurit de apa tunului, schingiuit de forţa mascatului, cu scrîşnitul măselelor în urechi, ghearele pisicii adînc înfipte în carne, cu palmarea jenantă a medicului îmbujorîndu-i obrajii, tînărul reuşeşte să articuleze iarăşi:

– Da.

– A trecut şi a doua oră, candidatul mai are una, anunţă profesorul-membru.

– Validez şi acest răspuns, spune vice-preşedintele. Au mai rămas doar cîteva răspunsuri scurte pe care candidatul trebuie să le ofere cu sinceritate comisiei. Comisie pe care o rog să-şi noteze aceste răspunsuri în clar, astfel încît să se poată întocmi un proces verbal complex şi edificator. Candidat, esti pregătit?

– Dar subiectul meu…

– Prima întrebare: consideri că te-ai încadrat corespunzător în timpul celor patru ani de liceu în procesul de învăţămînt de la noi din ţară? Nu uita, răspunsuri scurte!

– Întotdeauna am crezut…

– A doua întrebare; te-am rugat, scurt, scurt de tot. Consideri că domnul ministru al învăţămîntului a eliminat frauda în acest an de la examenul pe care îl susţii prin metodele, procedeele şi strategiile normate şi aplicate metodologic?

– Scurt, scurt de tot.

– Ce răspuns e ăsta?

– Păi, aşa mi-aţi sugerat…

– Of! N-ai înţeles mai nimic. Repet: a eliminat frauda?

– Corect, n-am înţeles mai nimic!

– Of! Nu eşti atent! Fii atent: subiectele crezi că sînt formulate corect?

– N-am înţeles nimic.

– Îţi trebuie?

– Nu-mi trebuie.

– Ai vrea altfel?

– Oriunde e mai bine.

– Baremul?

– De corectură?

– Da.

– Nu.

– Eşti sigur?

– Cîte două puncte, respectiv patru.

– Dar un punct?

– Pentru ce?

– Pentru tentativă de răspuns.

– Incomplet.

– Aşa.

– Cine întreabă?

– Eu.

– Aştept, mai am un sfert de oră.

– Domnule vice, ce ziceţi, să desigilăm subiectul?

– De ce? Vreţi să se afle secretul plicului? Înăuntru poate fi un blestem.

– Eu nu vreau să fie deschis plicul.

– Nici eu nu vreau să fiu blestemat.

– Ce ne trebuie nouă acel secret? Aţi văzut ce fac faraonii?

– Brrrrrr!

– Uha-uha-uha-ha!

– Buli-bu, buli-bu, naşpa!

– Aha-ha!

– Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!

– Bine faci, las-o aşa secretoasă, că uite noi ne jucăm cu secretele şi sîntem blestemaţi.

– Dar mai am 5 minute, pot să fac măcar primele trei subiecte că sînt uşoare…

– Aha, primele trei… sînt uşoare, de unde ştii asta? Nu v-am spus eu că ştie dinainte subiectele?

– Chiar aşa, tinere! Cum faci tu 3 subiecte în 5 minute?

– N-are cum!

– Poate că sînt predicate şi nu mai avem despre ce să vorbim, oameni buni! Hai să-i dăm plicul.

– Aşa, să i-l dăm, să şi-o facă cu mîna lui, că a vrut bac!

– Ei, că a vrut nu e nimic, să vedem ce-o să facă cu el…

– Ei, o să facă!

– Şi tu zici la fel?

– Domnilor profesori, primele 3 sînt foarte uşoare, le făceam mereu repede cu doamna în clasă.

– Făceai cu doamna… uitaţi-vă dragi colegi unde s-a ajuns, nu vă spuneam eu deunăzi că e debandadă mare în şcoală?

– Rezolvam, reformulez.

– Tinere, nu fi impertinent! Ia plicul ăsta şi rezolvă că mai ai 20 de secunde.

Elevul ia plicul şi încearcă să-l desfacă. În acel moment, pe uşă intră în trombă însuşi ministrul însoţit de cele două doamne, cu ochii injectaţi şi bulbucaţi de încrîncenare şi îl imobilizează pe elev, cuprinzîndu-l în mîinile-i trandafirii de şef de promoţie.

– Obriţi frauda, strigă domnia-sa. L-am brins la zdupul cu miere, cu mîinile be blicul zigilat, încercînd să afle zegretul atîtor ani de curriculă! Şi tumneavoastră, ge faceţi? Briviţi gomplice la set festăn vraudiulos? Phiscul să intre în atripuţiuni. Să phiscalizaţi şac mită, căutaţi-le prin busunare, veţi găsi! Iar pe gandidat… este esclus din egzamen, să fie trimis acază!

– Dar e deja acasă la el, am verificat, domnia-ta.

– Alor să fie isgonit de acază! Nu mai are voie… nu mai ai voie, tinere, să zusţii acest sfant egzamen, acest vital egzamen pentru ceneraţia voastră de… aşa cum este ea… timp de două decenii. Da, ai auzit pine: două decenii îţi va fi siufizante să meditezi, să meditezi la ce ai văcut, la violarea unui zistem care lucrează purtoa… zistemul nostru, chiar eu am văcut asta, este agzat pe elev. Elevul este totul. Nu avem brograme, nu mă interesează brogramele… nu avem direcţii, nu mă interezează direcţiile… nu avem mai nimic, nu mă interesează că nu avem mai nimic. Mie îmi basă de elev şi nimic mai mult. Tinere, îţi vreau pinele şi de aceea te bedebsesc acum! Gărsi! Areztaţi-i comisia şi reţinezi-o 24 ore. Vreau anghetă în toată lecea. Corubători şi corubţi… să blătească. Unii se zpetesc în travai, văurind, şudecînd, şi alţii culec ro-a-dele. Rujine! O să vă bedebsesc eu: o să elaporez un project, asfel îngît tonţi elevii să zdudieze la Strassbourg. Ca mine!  Îi mut de aici. Să dea un bag fără madrapaslîcuri palcanice!

Cineva deschide o uşă şi altcineva dă sonorul unui radio mai tare:

…O şcoală de tîmpiţi, asta suntem! Şcoala noastră scoate tîmpiţi, în loc să scoată tinichigii şi ospătari de nădejde ce-ţi toarnă devotaţi! Nu mai avem nevoie de filozofi! De ingineraşi! De profesoraşi, ooooooh! De  avocăţei! Toată ţara e avocată!

Întreaga asistenţă se schimbă de haine. Pe dedesubt fiecare poartă o ţinută lejeră, protocolară însă, într-o singură culoare. Este culoarea promisiunii suprarealiste, a promisiunii care promite să se trăiască mai bine.

Sistemul este ticăloşit, şi cadrele didactice ştiu bine ce vreau să spun. Eu muncesc aproape 22 de ore pe zi, pe cînd un cadru abia de ajunge la 6. Şi toţi au pretenţii! Eu ştiu că dacă ai pretenţii, trebuie să şi oferi. Ce oferă dînşii? Hahalere, cum spunea un bun amic de şpriţ, ha-ha-ha, halalere în toată regula, nepregătiţi pentru ce-i aşteaptă în viaţă. Dar vă promit că lucrul acesta se va schimba. O să-i spun… o să-i recomand primului să-i treacă pe cea mai de jos grilă de salarizare, pentru penitenţe. Pentru direcţia greşită pe care călăuzezsc…, auzi, domnule!, ei călăuzesc!, îha… îha… îha… cică, învăţămîntul de  la noi. Le bag eu minţile în cap! Iar dacă nu, să plece la cules de căpşuni… sau căpşune, cum s-o mai zice, că au bubibăşit cu totul şi limba strămoşească!

Uşa de la intrare se trînteşte de perete şi pătrunde fanfara care intonează Barca pe valuri. Comisia şi alaiul ministerial iau poziţia de drepţi şi salută. Rînd pe rînd, se perindă garda militară, soldaţi de la diferite arme, tehnică de luptă şi de război, blindate, avioane de joasă altitudine din cauza tavanului totuşi scund, ce-a mai rămas din flotilă, nici un submarin, doar cîteva şalupe împrumutate de la patronul unei echipe de fotbal, apoi pedestraşi îmbrăcaţi în culorile armei. După trecerea lor, alaiul ministerial a părăsit şi el casa, deoarece mai erau cîteva controale de făcut.

Cineva din comisie a închis uşile şi s-au veselit cu toţii de atenţia acordată. S-au întins mesele şi de la casele de comenzi au venit… comenzile. Mîncare, lichide, confeti. După ce elevul a fost transportat în alta cameră, li s-a permis şi cîtorva biete animatoare să anime. Şi-au permis peste cîteva minute să-şi dea jos şi al doilea rînd de haine, pentru a rămîne în alb, culoarea păcii neutre care nu face nici o aluzie. Astfel au putut să vorbească în voie şi să-şi desfete anatomia spre sfîrşitul primei jumătăţi de zi a primei probe scrise.

– O băgasem pe mînecă.

– Da, şi eu mă gîndeam că am dat de dracu`.

– Păi n-am dat?

– Lasă că a ieşit bine, o muştruluială mică şi se rezolvă. Sîntem în acelaşi partid, uitaţi?

– Aşa e, corb la corb…

– Dar mai uşor cu puşca!

– Ha-ha-ha!

– Hi-ho-hi-ho!

– Ce faţă a făcut elevul!

– Aia e faţă? Era cu faţa sau cu spatele?

Lumea se amuză.

– Dacă eram în locul lui nu eram în locul meu.

– Sapienţialule!

– Aşa m-a făcut mama mea, ce eşti invidios?

– Şi la anu` care vine…

– Să fim sănatoşi electoral pînă atunci!

Din camera alăturată deschide uşa un jandarm:

– Mă scuzaţi că deranjez, tînărul pare neliniştit. Mi-e teamă să n-o ia razna.

– Nu l-ai legat?

– Ba da dar nu-mi place privirea lui. Parcă e dement.

– Păi, nu spunea şi şefu` la radio despre asta? Despre ce vorbim aici?

– Dom` vice, eu zic să-l audiem acum să vedem în ce ape se mai scaldă.

– Să fie adus!

Jandarmul îl aduce în braţe pe elev. Acesta bolboroseşte şi priveşte fix:

– Trebuie să faceţi ceva, trebuie să faceţi ceva.

– Delirează.

– Trebuie să schimbaţi.

– Delirează, şi eu cred.

– Trebuie schimbat, trebuie schimbat, trebuie schimbat.

– Să-l schimbe cineva. O fi făcut pe el.

– Păi, atîta emoţie, stres şi încordare…

– Nu sînt stresat, domnilor. Sînt doar conştient. Lumea se schimbă în jurul nostru şi noi nu vedem asta. Nu-mi pasă că m-aţi eliminat azi. Nu are nici o relevanţă. Dacă nu vedem schimbarea… viaţa m-ar fi eliminat ea oricum pe parcurs. Sau, poate, nici n-aş fi început vreun parcurs. E criză, domnilor, e criza omului şi criza culturii, nu le vedeţi?

– Nu e nici o criza, elevule! Tu ai o criză. Noi sîntem deasupra oricărei crize. Am ieşit din recesiune, ne îndreptăm către o nouă epocă de aur… dar tu eşti prea crud să vezi asta!

– Cum să schimbi cînd totul e bine?

– E bine şi nu-ţi dai tu seama.

– Şi nici ceilalţi de vîrsta ta!

– Că sînteţi o generaţie turbată, n-ai auzit?

– Hahalere, n-ai auzit?

– Tîmpiţi!

– Fără viitor!

– Filozofi!

– Ingineraşi.

– Avocăţei!

– Fără procese!

– Vai de capul vostru!

Se pun cu toţii pe rîs. Ciocnesc. Fredonează cîntece tematice. Invocă patriotismul ancestral. Animatoarele scriu numere de telefon. Uşa se deschide din nou şi pătrunde comisia de evaluare formată din doi profesori şi doi membrii. Un profesor citeşte procesul verbal:

În urma evaluării lucrării elevului de faţă – celălalt profesor le arată foaia goală – comisia a notat astfel: evaluator 1, nota 1; evaluator 2, nota 1. Unu plus unu împărţit la doi fac unu. Media 1. Ţinînd cont şi de recomandarea domnului ministru care a fost de data asta vigilent-metodologic, constatăm că elevul a picat această primă probă. Este eliminat din examen pe o perioadă de 2 decenii.

– Este inuman ce faceţi, încearcă tînărul să se apere. Nici măcar nu mi-au dat subiectul. Nici măcar nu mi-am terminat bine copilăria şi mi-au dat exemple de minciună, şi alte-alea negative. Nici măcar nu am intrat în viaţă şi încercaţi să mă scoateţi din ea. Nici măcar nu ştiţi cine sînt, unde locuiesc şi antamaţi într-un incognito. Nici măcar nu sînteţi corecţi cu voi înşivă şi cereţi corectitudine celorlalţi. Nici măcar nu sînteţi comisie normală şi ţipaţi despre normalitate. Nici măcar…

Textul elevului ar fi continuat în aceeaşi notă dramatică, însă membrii comisiei au repornit petrecerea intonînd cîntece mobilizatoare patriotice, despre lapte şi despre miere despre fericire, speranţă, despre un viitor bun, despre sentimente puternice, despre coeziune şi despre adevărata bărbăţie, despre duşmanul politic, despre agenturile străine ce trebuie reduse la tăcere, despre speranţă, despre lapte, despre miere.

 

Într-o popicărie oarecare, cetăţenii stau care la mese şi consumă o băutură uşor alcoolică sau răcoritoare, care în picioare, dînd cu bila sau aşteptînd să le vină rîndul. Atmosfera este destinsă, de concediu sau de vacanţă.

Îi recunoaştem uşor pe popicari: sînt membrii unei comisii de bacalaureat care au venit să se relaxeze cu banii câştigaţi conform metodologiei de examen. Pe lîngă ei sînt şi oficialităţi cunoscute, persoane publice, cu răspunderi. Pe feţe nu e nici o urmă de încordare, de stres. E zîmbet, e veselie, e bucuria plenară a vieţii. Unii ştiu să arunce bila, au tehnică, o învîrtesc într-un anume fel, şi bila loveşte mereu în centru. Alţii, probabil debutanţi sau lipsiţi de har, n-au nici o tehnică, li se văd picioarele tremurînde înainte să arunce bila, le tremură mîna şi buza de jos. Cu toate astea, bila loveşte mereu în centru şi doboară singurul popic la care se joacă în acea popicărie fenomenală. Este, de fapt, un elev-popic, mai mult apatic decît trist, mai mult singur decît în compania celorlalte 8 popice, un popic cu suflet picat, un popic căzut înainte de a fi lovit de bila ce se rostogoleşte… se rostogoleşte… se rostogoleşte şi care se face din ce în ce mai mare, încît acoperă întreaga pistă.

E imposibil ca popicarul să rateze.

 

 Floarea Silvian 2autor  Floarea Silvian

 

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Popicăria

Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)

Posted in In memoriam by Hopernicus on 22/01/2013

Poruncă înaltă l-a trimis în lume,

să fie rug
şi martor,
vas ales
modelat din lumini
şi cuvânt
Poruncă înaltă l-a trimis în lume
să redea vederea orbilor
să destupe fântânile auzului
să ne înveţe, re-înveţe
tot ce-am uitat…
cum plânge focul,
cum arde apa,
cum clopotele
şi lumânările
se nasc din aceeaşi lumină,
lină…
Poruncă înaltă l-a trimis în lume
să ne scrie cu dalta
în oase şi carne
rugăciunea,
rugăciunea-urlet,
rugăciunea-şoaptă,
rugăciunea aceea la care
nici Dumnezeu nu îndrăzneşte
să nu răspundă
Când mâncaţi,
frângeţi pâinea şi gândiţi-vă
la frângerea lui
când beţi din izvor,
îngenuncheaţi şi
sărutaţi apa care l-a oglindit
Poruncă înaltă l-a trimis în lume
să ne re-înveţe
că în ochiul furtunii
suntem liberi,
în ochiul cutremurelor,
al vulcanilor,
al exploziilor,
în ochiul chiar al morţii,
fruntea ne creşte până la cer
devenim noi-înşine
incendii, potop,
cutremur şi cutremurare
căci el, martorul,
ne ia de mână,
ne ia de inimă
şi ne poartă
pe scara lui Iacob
autor  Anca Tanase
Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)

rătăcit / psihoze

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/01/2013

1. rătăcit

toate cărările mele mi s-au înfundat
via apia stă doar în amintire
numai autostrada cerului e liberă
sufletele vin și pleacă
către o destinație necunoscută
navele cosmice călătoresc
via-iad-rai pe un traseu bătătorit cu sfinți
am o mie de intersecții
mă iau după steaua polară
aș vrea să merg într-un nord
într-o lume a ghețurilor
să întreb pinguinii de unde au împrumutat
hainele lor albe
nimeni nu-mi spune unde e nordul nordului
să găsesc pe ondin
acel rege nordic al ghețurilor
care să mă conducă în palatele lui subacvatice
acolo am auzit că fericirea
umblă desculță prin rai
și ademenește muritorii cu fleacuri
aș vrea să văd și eu cum arată
acestă minune de fată.

vineri, 18 ianuarie 2013

2. psihoze

tristețea întârzie iar în mine
așa cum iarna pare-o veșnicie
în cuibul ei se coc dureri
pustiuri peste câmpuri devastate
de dulcile singurătăți
pe unde păsările dau ocol
după stârvuri și leșuri
acoperite de praful uitării.
câteodată privesc cerul
ce se îndoaie ca un enorm arc
peste trăirile mele
și mă imaginez într-o
enormă catedrală
singur strivit de măreția ei.
fluvii de vise trec prin mine
și se varsă în oceane de necunoscut
fără a fi înțelese
platonice dialoguri între sine și eu
care cad în derizoriu
și mă răscolesc cu întrebările nerăspunse.
atâtea deceuri se adună
și se îngrămădesc zadarnic
în memorie
încât aș vrea să le ucid
înainte de a le da răspunsul.
viață, iubire, sentimente, dragoste,
ură, toate aceste patetisme
câteodată ne fac caraghioși
purtând aceste psihoze
ca pe niște stindarde zdrențuite
vineri, 18 ianuarie 2013

 

autor Ionescu Ion

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru rătăcit / psihoze

Fântâna hoţilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013
 
 
Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare și sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoților stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu știe nimeni! Curge din ea o apă rece ,care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Schiopu îi știe tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost și el printre ei, domniile lor, printre hoții sau haiducii care au fost prinși de poteră în satul Găujani și, legat de căpestrele cailor, a fost târât și batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.
Acum, bătrân și bolnav, stă pe prispă și fumează.
Privește soarele cum răsare și cum apune și oftează:
-Offf, Doamne, zice încet, trăgându-și piciorul ăla bontu lângă el, așa e omu: răsare, se vitejește și apune ca și soarele pe cer…
A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată și l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu și alta, curvă de București, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă…
Hoții erau șase inși din șase părți; el, șeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoților.  Unul, Tatace, era din Tătărăști de lângă Cetate, se calicise de mic și avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moștenise din vechime. Într-o zi o întâlnește pe Anica lui Radu Banii care era din același sat cu el, și-i zise:
-Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el!
-Ce vorbă ai, maică?
-Vreau să intru și eu cu ei în cârd…
-Și ce să-i spun?
-Știu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureștilor…E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poterașii…Să vină pe la mine să le-o arăt eu… C-am auzit că sunt pe urmele lor…
-Bine, maică, hai că-i spun!
<Tu, Tatace, urmărești zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!>, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie frați de cruce și să asculte toți de el. Și într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat și-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul își căra tot avutul și pe el îl aștepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre București, la părinții și bunicii lui.
Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăști, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puși la treburi grele, și doar el mai ținea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare.
Alt hoț, pe nume Sandu Silișteanu, era din Siliștea-Gumești, din satul Cățelești, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe șoseaua Pitești-Roșiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moșia Gumeștilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea și când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moșioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului…<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!…A tras cu flinta după mine prin porumburi…>, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara  în lungile lor popasuri, când puneau țara la cale.
Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistolești, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii și într-o dimineață se scolă din bordei și le spune lui taică-său și maică-sii:
-Tată și mamă, mi-a venit dor de ducă…
-Ce-ai, mă, ai înnebiunit?
-N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol și cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuțiți care-au pus mâna pe pământurile noastre!
-Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule!- îl certa taică-său.
A plecat și dus a fost…
A trecut Dunărea de trei ori și s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ținut-o ce-a ținut-o și apoi a părăsit-o pe capul maică-sii și-al lui taică-său și dus a fost, i s-a pierdut urma!.
Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripășit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit și-a luat durda la spinare și s-a prezentat la Radu și-a jurat și el, făcându-se frate de cruce cu ei.
Al cincelea era de la deal dinspre Costești, avea nume de conțopist, îl chema Firea Scribălău, știa și ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea și dăduse buzna în codrii Teleormanului.
Al șaselea era deci Radu Bani, zis șiRadu Șchiopul…
Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silișteanu, Gogică din Pistolești, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, și Firea Scribălău…
Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toți șase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure și trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silișteanu care sosise cu vești proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moșia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet și-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoțoneze…
-Punel pe listă!- le striga Radu Banii- îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoșului…
-Are poterași mulți, nea Radule, nu le putem face față…-îi explică Sandu Silișteanu printre înghițiturile de vin.
-Ai cal bun?- puse Radu ochii pe el și-l înțepă cu privirile.
-Am!
-Tu o iei înainte și vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp pe la Porumburi și-i luăm din două părți! Tu intri în conac, te lași cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur?
-Da!
-Dacă-i așa, îi pui pistolul în față șI strigi: <Banii sau viața?> El o să tacă, mi-l legi frumușel de mâini și de picioare, îi îndeși o cârpă-n gură și ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ți termini treaba… Ai înțeles?
<Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!…Hoț din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri…Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor…>
-Tu cu ce vești vii Tatace?- îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra.
-Cu vești bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greș că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui și ne găsește și-n gaură de șarpe!
-Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost,crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu!
Și se făcu liniște.
Se-auzea izvorul șipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului și câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veșnic, se juca precum un spiriduș prin frunzele copacilor.
-Zi-i, bă, Tatace, veștile!- căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe  ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul?
-Nu tac, șefu, mă gândeam și eu așa…Nu vezi ce liniște?
-La ce te gândeai?
-Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogățim, ne lăsăm de haiducie că e viață de câine și punem provălii la Ruși sau la Lixăndrie…
-Ha, ha, ha…- izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândește, să pună prăvălii…Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat și dă la sărac, nu-și umple burta lui, ai auzit?
-Am auzit, dar…
-Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac…Și zi-i odată veștile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu ați pus, bă, budelcuța aia? Dă-mi-o s-o mai pup și eu o dată!
-Nea Radule și fraților, eu am o mândră la curtea Câmpinenului și știi ce mi-a spus?
-Ce ți-a spus, mă?- se dădu mai aproape de ei și Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi.
-Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la București cu aurul strâns să-l prefacă-n piștari, vrea să refacă biserica din cetate și să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei…
-Asta e treabă bună!-zise Radu pe gânduri și tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine… Tu Tatace, tu, Sandule și tu, Pârvule, îi așteptați de-asupra pădurii Țandăra…Când pleacă?- îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace.
-Când cade soarele-n asfințit ca să fie mâine la oraș! Așa mi-a spus Ileana…
-Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu așa ca pentru el. La al doilea cântat al cocoșilor să fiți acolo! Legați caii la Tufanul cu Icoana  și ieșiți în drum, faceți și voi pe cerșetorii sau pe călătorii nemâncați, dacă nu scoateți nimic de pe el, îl aduceți legat aici că am o trebă cu jupânul…Vedeți voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până și-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici și v-așteptăm! Tu Gogică, treci podul și faci legătura între ei și noi; ai cal bun, dă-i bice…
Toți trecură la posturi. Veni joia cea însemnată și vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună și ploi. Radu tăcea și fuma pipă și din când în când își mușca mustățile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal și se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câțiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere și cu trăznete și cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu și cerul și se însenină. Ieșise pe boltă o lună cât roata căruței și niște stele care sclipeau ca  mărgele împrăștiate pe o pânză albastră de catifea.
-Dormi, scribălăule?- îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o ființă dragă. Își aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăștiaseră toți pandurii prin sate și prin păduri să nu-i căsăpească turcii.
-Nu dorm, nea Radule!…
-Parcă se-aude ceva!- zise Radu, ascuțindu-și urechile.
-O fi Gogică…
-Calul lui Gogică nu calcă așa!
Prin  noapte umbra unui cal și a unui călăreț se apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară și intrară în alertă. Priviră pe cer, ieșise luceafărul de ziuă și dinspre Siliștea-Gumești se-auzea cântat de cocoș. Pe iarbă căzuse răcoarea și oamenii se înfiorară, ieșiți proaspăt din culcușurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile și-și pregăti pistolul. Poate au fost turnați stăpânirii și-i caută …Calul se apropie și pe el zăriră un om întins și legat cu o funie. <ăsta e Tatace!>- gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal și-i luă seama.
-Ăsta e calul lui Tatace!- îi șopti el lui Radu.
Calul era încins, ieșeau spume din el, dar cel legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri!
Un om necunoscut, legat măr și bătut până la sânge horcăia aproape în neștire pe șeaua calului.
-E un străin!- îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.
Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de fața omului și strigă satisfăcut:
-Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, și tragel la adăpost să vedem ce e cu el.
Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile și picioarele și-l traseră în adăpostul lor.
-Spală-i rănile de pe față că-și revine!-zise Radu, îngrijorat.
Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi și începu să înjure.
-Ce e boierule?- îl întrebă Radu.
-Unde sunt eu aici?- se uita boierul în toate părțile.
-Boierule, nu fă pe prostu’…Unde-ai plecat ieri?- se dădu Radu mai lângă el.
-La București!
-Ai auzit de haiducii lui Radu Banii?
-Am auzit!
-Unde-i aurul și banii? Aurul…pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate…Aurul… pe care voiai să iei pădurea soră-ti?
-Mi l-au luat!
-Cine?
-Cum cine? Hoții…
-Care hoți?
<Al dracului Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul și banii și ne-a lăsat cu buza umflată!> Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede șaua pe el, și-i întoarse vorba lui Fierăscu:
-Stai aici, ține-l pe boier să nu fugă că dai și tu de dracu! Dacă-ți scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru…Tatace când are bani, acolo se duce și-i bea și-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana… De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoților…
Și plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăștilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort. Dădea să bea la toată lumea  la hanul lui Pătru și se fudulea cu două țigănci pe lângă el.
Când îl văzu pe Radu, se scutură din beția lui și rămase înlemnit.
-Unde sunt banii și aurul boierului, Tatace?
Tatace se împetici la vorbă și răspunse printre dinții lui fonfi:
-Banii i-am băut…
-Și aurul?
-Aurul e la mine-n sân!
-Hai să-l văd și eu!
Ieșiră afară. Tatace se căută prin sân și aurul nicăieri!
-Ale dracului de țigănci mi-au șutit aurul!
-Ce face, mă? Sui-te pe calul meu și hai! Cum ne-a fost jurământul, …tu-ți leturghia mă-tii, care te-a ouat!
Plecară.
Pe seară ajunseră obosiți morți la izvor.
Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se așeză și el și luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:
-Boierule, să ne ierți c-am fost niște proști! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? ăsta ți-a luat aurul și banii și i-a băut și i-a mâncat cu curvele…Dă-te jos, nenorocitule!-se adresă el lui Tatace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanțul calului de picioare, dă-i hârlețul și-n trei zile să-mi dea fântâna gata!
Fierăscu se execută, luă lanțul calului, îl legă bine de picioare și-i puse hârlețul în mână.
-Vreau să țâșnească apa în sus, îl amenință Radu, să fie limpede și rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!… Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înțeles?
-Și cu banii și aurul meu?
-Banii și aurul tău sun la prostul ăsta care n-a știut ce să facă cu ei!- și arătă spre Tatace care înjura și bolborosea ceva…
A doua noapte dădură lovitura la Guma, la Siliște.
Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept și-i ziseră:
-Banii sau viața?
Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare:
-Da’ cine sunteți voi?
-Hoții lui Radu Banii…
Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămașă de noapte, trase o cutie de sub pat și le-o întinse:
-Asta e tot ce am!
Erau două pungi pline cu galbeni.
-Și aurul?- îl amenință Gogică cu pistolul deasupra capului.
-Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-și împodobească degetele cu inele și urechile cu cercei.
-Aurul, boierule!- se rățoi Gogică la el.
-Mă credeți sau nu mă credeți? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul…
-Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea și aurul dacă-l avea…
Și plecară.
În trei zile Tatace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toți cinci și le zise:
-Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască.
Toți ascultau cu sufletul la gură.
-Acest om, și arătă cu degetul mare spre Tatace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!
Și Radu scoase pistolul și-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase și-i roși apa cu sângele care se prelingea peste vizduri.
-Țineți minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoților! Acum luați leșul acest și îngropați-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneți un covor de iarbă verde…
Cei patru hoți, luară corpul mortului la spinare și plecară cu el să-l îngroape.
-Fără cruce!-le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns…Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace.
Cei patru urcară dealul în tăcere cu Tatace în spinare și-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă.
În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbușitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-și terminară treaba, se așezară jos, se șterseră de nădușeală și ziseră:
-Dumnezeu să-l odihnească!
ion ionescuautor  Ionescu Ion
Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fântâna hoţilor

Contratimp

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013

 

            Cezar deschise ochii şi privi fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă.  Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă  un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi  motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi.

Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întorcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei,

–        Ori te angajezi ori am terminat!

–        Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez! Ce mă cunoşti de-o oră?

–        Da! Sigur! Domnul arhitect!… N-o să găseşti de lucru ce vrei tu!

–        Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria.

–        Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar fără mine!

–        Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat?

–        Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu.

–        Adică, eu nu mai sunt de nasul tău?

–        Uff… Zău! Înţelege ce spun! Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună.

–        Ce se schimbă dacă accept orice job? Se rezolvă problema ta? Nu!

–        Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia?

–        Nu vreau să ştiu!

Deci trebuia să se întorcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia.  Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice.

Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar  încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu  reuşise. În final  hotărâse să părăsească Norvegia.

Privea orb la monitorul calculatorului. Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa. Cum de  unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit muncind fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă.

Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo. Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, punându-l să aleagă între ea şi visul lui.

Cezar avea şi el în plan să plece din ţară dar nu aşa de curând. Voia să strângă mai mulţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea.

Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiti, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea  după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo.

Două luni în care evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată.

Site-uri, după site-uri, se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece. Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugându-l să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare.  Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea.

Un oftat scăpă din strânsoarea sufletului. Acelaşi drum, aceeaşi maşină, dar de data aceasta singur.

Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia,

–        Te-ai trezit?

–        Da, de mult!

–        Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog!

–        Sigur! Mă duc să văd şi te sun după…

–        Mulţumesc! spuse ea protocolar.

–        Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar…

Se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. Începu să caute prin toată camera, chiar şi în locuri unde nu ar fi avut ce să caute. N-o găsi. El folosise ultima dată maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia,

–        Ştii ceva despre cheia de la maşină?

–        Nuu…

–        N-o găsesc!

–        E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa!

–        Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei!

–        Dacă o puneai, era acolo!

Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină, dar… ”dacă totuşi am uitat-o?„ gândi el.

–        Daa… Nu ştiu ce să zic! S-ar putea…

–        S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine!

–        Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie!

–        Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion!

Cezar rămase stupefiat de ieşirea ei. Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Se aşeză la calculator şi începu să caute variante de zbor spre casă. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Telefonul sună iar.

–        Da! spuse Cezar plictisit

–        Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! o auzi pe Sonia.

–        La naiba cu testele tale!

–        Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina.

–        Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o… la câte am pe cap…

–        Câte ai pe cap? Că te duc în spate!

–        Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut!

–        Să-ţi iei bilet de avion! Repede!

Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească repede bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie.

Răspunse nervos la telefonul care sună iar,

–        Ce mai e?

–        Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar?

–        Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este…

–        Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi  o cerere de angajare.

–        Da! V-am trimis portofoliul meu.

–        L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi!

–        Mulţumesc!

–        Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil?

Lui Cezar îi venea să urle, „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?”

Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi. Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit… Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă.

Se adună şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin.

Cam într-o oră, urma să ajungă acasă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile. Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta.

Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un  film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei,

–        Voiam… spuseră amândoi aproape în acelaşi timp.

–        Spune tu! o îndemnă Cezar.

Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu.

Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.

 

 

Militaru Corinaautor Militaru Corina

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Contratimp

Festinul lent

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013

 

 

 

Ieşind dintr-o benzinărie unde se oprise ca să-şi cumpere un pachet de ţigări, sufocat de canicula filtrată generos prin pîcla gazelor de eşapament, Hartan lovi fără să vrea, cu umărul, un ins bătrîior, cenuşiu, neras, îmbrăcat într-un trenci prea gros pentru temperatura de afară, care moşmondea ceva lîngă uşa batantă.

Cenuşiul scăpă din mîini un pacheţel învelit în celofan, care conţinea o chiflă insipidă, tăiată pe lung şi umplută cu o tocătură de-o culoare nedefinită.

– Scuzaţi-mă, spuse repede, aplecîndu-se să ridice obiectul, n-am avut intenţia, nu v-am văzut, am probleme cu percepţia vizuală crepusculară…mi se întîmplă mereu cînd trec de la lumina intensă la cea vesperală, blestemata de ” l’ heure bleu”, cum zic oftalmologii hexagonali!”

-Nu face nimic, răspunse celălalt smulgîndu-i preparatul dintre degete, e-n ambalaj de ţiplă, nu s-a murdărit!

Ca şi cînd ar fi vrut să-i demonstreze valabilitatea spuselor sale desfăcu folia şi muşcă din sandwich. Veşmintele sale emanau un damf acru de urină amestecată cu sudoare.

Hartan îl privi cum mestecă maşinal, triturînd fără poftă îmbucătura, plimbînd bolul, alene, cu limba în spaţiul bucal, apoi tresări şi strigă:

-Bocu, Bocu Salivarinski, dumneata eşti?

Bărbatul în trench înghiţi mestecătura, după toate aparenţele neîmbietoare şi răspunse:

-Da, eu sunt, da’ de ce mă-ntrebi?

-Nu mă recunoşti, sunt eu, Hartan!?

-Ştiu cine eşti, te-am ginit din prima,  de cînd ai intrat…

-Ce faci aici, dragă Bocu?

-Nu se vede, mănînc…

-Nu se poate..dumneata să mănînci chestia asta…ce oroare!

Bocu beli mai mult ţipla, scotoci cu degetul în măruntaiele chiflei, scoase o foaie incoloră de salată, o privi gînditor, apoi scuipă un zgîrci albicios şi îşi supse zgomotos dinţii:

-Mănînc ca să nu mor, ce mare scofală!

-Sandwichul ăsta indigest, să fim serioşi…

-Are calorii! se scuză Bocu.

Se aşezară pe o bancă scundă, plasată dincolo de gardul viu care împrejmuia benzinăria.

-Fă-mi rogu-te o favoare, aruncă porcăria aia şi vino să cinezi cu mine!

-Ce? întrebă monosilabic adeptul caloriilor insipide, continuînd să mestece.

-Cum ce? Orice-ţi pofteşte inima, plătesc eu!

-Nu vin, n-am timp…

-E seară, ce ai în program atît de important încît să nu poţi să…

-Fac un studiu de piaţă. Da’ dacă insişti vin…cu o singură condiţie: să comanzi acelaşi meniu ca şi mine!

Din dorinţa de a-şi epata cunoscutul, Hartan îl conduse la un restaurant recent deschis şi intitulat emfatic ” Amador”. După o scurtă explicaţie cu ober-ul, prilej cu care Salivarinski îmbrăcă un sacou bleumarin şi-şi atîrnă de gît o cravată bleu din recuzita localului, se aşezară la o masă retrasă, pitită după o coloană groasă din marmură compozită.

-Prea aproape de bucătărie, simt miros de untdelemn ars! spuse invitatul după ce se aşezară şi despături şervetul din pînză imaculată, aşezîndu-şi-l pe genunchi.

-Dacă vrei, schimbăm masa! se oferi Hartan.

-N-are importanţă, răul a fost deja făcut!

Un chelner imberb se repezi spre ei cu două liste de menu, groase legate-n piele vişinie. Le  aşeză în dreptul fiecărui comesean şi se retrase la o distanţă respectuoasă, cu mînile la spate şi o mină plictisită.

Salivarinski o împinse dispreţuitor pe cea din dreptul lui în timp ce Hartan o răsfoi curios, citind cu voce tare:

“Calamar del Pacifico gratinado en su jugo… conchas de san jaques a la Santander…filete de atún con salsa tártara…”

Comeseanul său îi smulse volumaşul din mîini:

-Ai uitat condiţia pe care ţi-am pus-o…mănînci ce comand eu, da ?!”

Făcu semn chelnerului care se apropie serviabil.

-Adu-ne o salată rustică: două tomate, filetate circular, jumătate de ceapă tăiată julien, patru, nu…cinci măsline kalamata, da’ vezi să nu fie prea mari sau sărate-n exces, un degetar ulei de măsline extravirgin, cinci picături de acete balsamico de Modena, atenţie nero, nu bianco …şi spune-i cuisinierului chef să nu o amestece cu furculiţa ci cu o paletă din lemn de plop, nouă dacă se poate, iar uleiul să fie la temperatura camerei.

Tînărul îşi notă scrupulos toate indicaţiile:

-De băut ce preferaţi? Să vă trimit somelierul?

Gurmetul îi aruncă o privire distantă:

-Nooo…apă de la robinet, bine frapată cinci minute!

Întinse mîna spre coşuleţul de pîine luă o brioşă, o rupse în două, o unse cu un deget de unt, presără deaupra untului sare şi piper şi o mirosi. Hartan îi urmărea fascinat gesturile.

-Untul e rînced, constată Bocu, aruncînd pîinea unsă înapoi în coşuleţ şi ştergîndu-se pe degete de un colţ al feţei de masă din olandă imaculată . Îi surprinse privirea contrariată şi adăugă:

-Dragul meu, întotdeauna am fost adeptul unui meniu simplu şi savuros…miş-maşurile astea care se servesc în locandele de lux constituie un atac ignobil asupra papilelor noastre gustative: se foloseşte pudră de usturoi în loc de căţei proaspeţi, în sosul de sepia se adaugă tuş chinezesc ieftin în loc să amestece cerneala genuină a animalului, legumele sunt gratinate în margarină în loc de unt…crede-mă ştiu ce-ţi spun, observaţiile mele sunt rezultatul unei cercetări îndelungate! Pe urmă importantă e modalitatea de îngurgitare, masticaţia trebuie să decurgă lent, cu mişcări fireşti, atît pe verticală cît şi oblic, fără a violenta textura alimentului, iar procesul enzimatic de îmbibare cu salivă treptat în etape lungi, fără suprasolicitarea receptorilor linguali…

-Şi totuşi, îmi amintesc că acum un deceniu ne ofereai în cadrul intim al bucătăriei tale adevărate sărbători gastronomice: ierunci şi prepeliţe fezandate în şampanie, rinichi de antilopă la grătar, fileuri de aligator flambate în sos bearnais şi capere siciliene…

-Erori, Hartane, catastrofale erori…nu descoperisem încă bucătăria nucleară…

-În acea epocă am cunoscut la masa dumitale generoasă un personaj enigmatic…cum se numea? Crudo Giuliano, parcă…

-Baronul Krudy Gyula de Sinersig…un grof scăpătat…a murit anul trecut, cancer la colon …

-Găteaţi împreună cele mai neaşteptate vietăţi…îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de bufniţa umplută cu iarbă de mare şi ficăţei tocaţi de cîrtiţă cu o garnitură de bureţi şi omizi de stejar…un deliciu!

-O etapă nefericită a vieţii mele..făceam icter mecanic cam o dată pe lună!

Chelnerul sosi cu o salatieră din porţelan fin ornat cu frunze de asparagus şi aragula între care se lăfăiau cîteva felii de roşii şi cinci măsline lucioase.

Salivarinski luă o îmbucătură cu furculiţa, o mestecă îndelung apoi o scuipă în şervetul împăturit.

Hartan dădu din umeri şi începu să înfulece cu gesturi repezi salata. Îi era foame, la prînz mîncase doar un blid cu ciorbă a la grec.

-Ca fel principal ce doriţi? întrebă prevenitor ospătarul, pregătindu-şi carneţelul.

-Un cartof înăbuşit în aburi, nu prea mare şi o tîrtiţă degresată de găină…dar găina să fie de fermă, nu crescută în combinat.

Se întoarse spre amicul său care ştergea dîrele de untdelemn din salată cu o chiflă.

-Cum îţi spuneam, conceptul de gastronomie nucleară e descoperirea mea epocală, după anii îndelungaţi de experimente…se merge la esenţa lucrurilor folosind ingrediente naturale, de cea mai bună calitate… de pildă, dacă mănînc un cartof, vreau să simt în papile explozia de arome ancestrale: gustul nefalsificat de ţărînă răscolită de sapă, sudoarea picurată de pe fruntea fermierului în timp ce planta cuiburile, dacă se poate şi aroma de bălegar pe care-l presară în cuiburi, ca să-ngraşe planta!”

După ce consumară cartoful şi bucăţica de piele onctuoasă, specialistul nu conteni să-l copleşească pe celălalt cu sfaturi: “ nu pune sare, falsifici gustul, mestecă îndelung, apasă bolul de palatin şi-apoi înghite-l încet” şi altele de acelaşi soi. Acesta îşi aprinse un chiştoc puturos de trabuc şi îi spuse chelnerului care aşeză discret nota de plată pe o farfurioară cu margini aurite: -Tinere, fii amabil şi cheamă-l pe chef-cuisinier!

Hartan privi uluit chitanţa, dădu din umeri resemnat şi puse în plicul filigranat cinci bancnote cu portretul lui i.l. caragiale.

Un bărbat scund, gălbejit, cu o tocă înaltă neagră cocoţată pe creştet, îmbrăcat într-o tunică tot neagră şi cu o năframă roşie legată la gît, se proţăpi în dreptul mesei lor. Vîrfurile mustăţii a la Salvador Dali i se zburliseră ameninţătoare.

-Aţi mancato bueno? întrebă el.

-Maître, spuse Salivarinski fără să clipească, aş avea cîteva obiecţii!

-No le gustabo, n-a placut la tine cocina al meu?

-În primul rînd, roşiile au fost recoltate necoapte, iar în loc de măsline kalamata ai folosit olivario de Sardinia, astea au ruinat complet gustul salatei…şi reţine, te rog, la salatele rustice nu se adaugă niciodată oţet balsamic alb ci doar negru distilat din chianti cu ierburi aromatice de Toscana…

Bucătarul scrîşni din măsele, privindu-l fioros ca pe un taur de corida.

-Şi încă ceva: cartofii au fost reci, iar tirsa del pollo insuficient fezandată!

-Pe tartisa ma-tii de exighente, ningún el rey Juan Carlos nu a facud tantos movturile quando gatit la ei!

În drum spre ieşire, Bocu Salivarinski îi spuse lui Hartan:

-Vezi, dragul meu, ăsta-I cusurul birturilor astea cu pretenţii şi trei stele Michelin: nu au personal calificat, falsifică gustul preparatelor şi nu au niciun respect pentru clientelă…totuşi în seara asta am mîncat destul de bine, deşi cuisinier-chef a fost extrem de neglijent.

Acesta se despărţi destul de dezorientat de descoperitorul bucătăriei nucleare şi se îndreptă spre o terasă rustică învăluită în fumul mititeilor şi al ciozvîrtelor din ceafă de porc.

 

autor Rechesan Gheorghe Dan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Festinul lent

Portret

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/01/2013

 

 

 

 

 

Pe ea nu o vei vedea niciodată mergând drept,

ea va merge uşor legănat, puţin aplecat în faţă,

purtând cu demnitate povara unei vieţi…

dar va gândi vertical

aşa cum numai o femeie poate să gândească.

 

…şi pasul ei va săruta albul zăpezii târzii

ocrotind matern punctul de plin, în existenţa sa…

 

 

Tudor Alexandru Costin autor Tudor Alexandru Costin

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Portret

Trecătoarea

Posted in LSF by Hopernicus on 20/01/2013

 

 

            Ar fi trebuit, da, să fie simplu. Şi, într-un fel, a şi fost. Ce poate fi mai simplu decât faptul că se întorceau de fiecare dată?… Aceiaşi, la fel. Desigur, arătau mai rău în fiecare noapte, dar nu erau greu de învins. Eram mai bine antrenaţi, mai capabili. Pierdeam, în general, câte doi oameni, cel mult trei pe atac, înainte ca ei să moară cu toţii.

Păcat că uciderea lor nu folosea la nimic.

Doi oameni pe noapte nu e mult, nu e. Dar dacă pierzi doi oameni în fiecare noapte, mai devreme sau mai târziu vei rămâne singur, nu-i aşa?…

Singur în Trecătoarea lui Zalmoxis.

 

Prima zi a fost cea mai uşoară. A fost de altfel şi ziua în care i-am auzit numele.

Treizeci şi şase de oameni eram  şi dacii erau numai doisprezece. Ne aşteptau pe culme, între pietre şi în spatele unor trunchiuri căzute de copaci, convinşi că odată intraţi în Trecătoare vom ajunge la mâna lor, căci ştiau să tragă cu arcul. Erau arcaşi iscusiţi, ce e drept, şi prima săgeată se înfipse direct în ochiul lui Elva. Numai că noi ştiam că ne aşteaptă, şi ştiam că era o capcană, pentru că Trecătoarea exact a asta arăta. Aşa că doar douăzeci dintre noi am intrat între pereţii înguşti de stâncă, apăraţi de zale şi scuturi, şi ceilalţi s-au căţărat aşa cum fuseseră învăţaţi pe pereţi, sub comanda credinciosului Bassus. Poate că nu trăiserăm noi în munţi, dar legiunile noastre trecuseră deja prin ţări destule. Şi nu ne-a fost greu să cădem în spatele dacilor şi să îi azvârlim de pe stânci, smulgându-le sicile din mână şi străpungându-i cu spadele noastre, în vreme ce ei credeau că săgeţile ne vor veni de hac.

În acea zi nu l-am pierdut decât pe Elva.

Atacul nostru a fost scurt şi brutal, aşa cum plănuiseră şi ei să fie al lor. Trupurile lor zdrobite zăceau acum la picioarele noastre în râpă, în vreme ce oamenii lui Bassus coborau, ştergând săbiile spălate în sânge. Barbarii erau urâţi şi murdari, bărboşi şi cu pletele încâlcite, îndesaţi şi îmbrăcaţi sărăcăcios şi erau, mai cu seamă, toţi morţi, în afară de unul. Şi acela se uita la noi şi ochii îi erau precum cei ai lumii lui Pluto, şi un firicel de sânge cald i se scurse din gură când şopti către noi:

Zalmoxis.

Ne-am privit nedumeriţi, dar şi nepăsători deopotrivă, iar dacul deja murise. Un fel de zeu al lor, a spus Varro, iar noi ştiam că Jupiter şi Marte ar fi strivit sub călcâi orice zeu ar fi îndrăznit să ne stea împotrivă. Aşa că am pornit mai departe prin Trecătoare, străbătând-o, convinşi că nu putea fi foarte lungă, atâta timp cât pe nici o hartă ea nu exista.

Şi totuşi noaptea ne-a găsit tot în râpă.

Eram acum îngrijoraţi, da, eram cu toţii. Era, probabil, să aibă loc un alt atac, şi poate acum vor fi mai mulţi, şi vor şti că putem şi noi să ne căţărăm pe pietre. Ascultam atenţi şi păşeam atenţi şi atacul a venit, tot de sus şi tot de la doisprezece daci, şi au murit acum Ahala şi Sertorius. Şi a mai murit şi Carbo, spre dimineaţă, din cauza rănilor pe care le primise. Iar barbarii arătau atât de rău, încât m-am gândit că oamenii mei erau furioşi şi depăşiseră puţin măsura când uciseseră. Douăsprezece cadavre noi erau acum la picioarele noastre, douăsprezece, da.

Dar erau, într-adevăr, noi?…

Varro şi Bassus au remarcat primii, când striveau în sandale furioşi steagul penibil cu capul de lup, maimuţăreală a lupoaicei noastre. Şi apoi s-au oprit amândoi şi au început să şuşotească, şi feţele lor nu arătau bine şi au venit la mine şovăitori. I-am ascultat neîncrezător, convins că erau sub influenţa evenimentelor, dar ei au insistat şi mi-au arătat câteva cadavre. Erau toate într-o stare deplorabilă, şi unele răni păreau închise şi vechi.

Iar unul din morţi era, fără îndoială, cel care spusese Zalmoxis.

Am fi putut, desigur, să ne întoarcem. Am fi putut, să vedem ce se întâmplase cu dacii pe care îi lăsaserăm în urmă, dar asta însemna să mai rămânem în Trecătoare încă o zi, şi nu voiam. Am decis să plecăm imediat înainte. Dacul acela supravieţuise cumva, şi îi condusese pe ceilalţi către noi.

Dar de ce fuseseră tot doisprezece?…

Noaptea se scurse şi ziua veni, dar oamenii mei erau acum mohorâţi şi nervoşi. Iar Trecătoarea mergea mai departe în munte, şi seara sosea şi ea nu se termina încă. Deja ştiam că vom fi atacaţi, şi că ne vor ataca tot doisprezece.

Şi ştiam, cumva, că printre ei va fi şi dacul mort.

Ştiam, cumva, că de fapt erau morţi cu toţii.

Cum de permiseseră asta zeii, cum de lucra Pluto astfel, şi încă împotriva fiilor Romei?… Noi nu ştiam. Dar în noaptea aceea am pierdut doi oameni înainte să îi ucidem pe toţi, şi acum era absolut clar că erau aceiaşi de noaptea trecută.

A patra zi am decis să ne întoarcem, pentru că Trecătoarea nu se mai termina.

Şi după patru zile de mers înapoi, patru zile în care am pierdut doi sau trei oameni pe noapte, patru zile în care nici un cadavru din cele lăsate în urmă nu ne-a întâmpinat altfel decât de pe culme şi trăgând cu arcul în noi, am ajuns la locul unde ar fi trebuit să înceapă Trecătoarea.

Dar Trecătoarea continua.

Am vrut apoi să escaladăm pereţii şi să ieşim pe lateral, dar după culmile greu de urcat nu era decât o altă Trecătoare, şi în aceea am pierdut de asemenea doi oameni în noaptea dintâi şi trei în noaptea a doua.

 

…Şi singur, da, singur în ziua cea gri umblu acum  şi mai mult mă împleticesc căci sunt acoperit de sânge. Bassus a murit noaptea trecută, şi era ultimul meu om, şi acum umblu în neştire prin miile de nesfârşite trecători, aşteptând noaptea pentru a-l întâlni pe Zalmoxis

 

Oliviu-Craznic (1)autor oliviu craznic 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Trecătoarea

Congolezul Juma

Posted in Proză by Hopernicus on 19/01/2013

Din ce cauză această poveste…

 

 

              Văzusem cu ochii mei când familia mea a fost curățată fără milă de către Force Publique (poliția locală). Pe mine m-au lăsat să trăiesc, deși în acele momente mi-aș fi dorit altceva. Mi-au zis că mă lasă-n viață doar ca să pun osul la treabă. Dacă atunci când se vor întoarce, n-o să găsească planul făcut, o să-mi taie mâinile,  apoi o să mă omoare. Mi-au mai zis, în bătaie de joc, că le-au făcut un serviciu alor mei, că mai întâi i-au omorât și că abia apoi le-au tăiat mâinile. Îmi venea să le crăp capetele și să le joc cadavrele în picioare. Ce mă durea, în afara faptului că mi-au ucis familia? Mă durea că majoritatea celor din Force Publique erau congolezi, unii erau chiar din tribul meu, se vânduseră ca să-și păzească pielea. Unul dintre ei mi-a zis chiar pe limba mea: „Kila mti usiozaa matunda mema utakatwa na kutupwa motoni” (orice pom care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc). Veneau și linșau cu zecile, dacă nu se făcea norma la cauciuc. Mutilau copii, bărbați, femei, nu conta, norma sau viața, asta era politica.

De unde sunt și-al cui…

 

            M-am născut într-o vineri, în inima pădurii, într-un luminiș. Munții Lunii și întreg tribul  mi-au fost martori. Când am mai crescut, Nuru, mama mea, mi-a povestit că acea zi fusese cea mai lungă, iar munții își arătaseră pentru prima dată în acel an, crestele ascuțite și lucioase, acoperite până atunci de o ceața groasă și umedă. De aceea tatăl meu, Haji, m-a numit Juma (născut vineri).

Frații mei, Hanif și Daudy, se născuseră înaintea mea. Ei deja învățaseră secretele junglei, știau să vâneze. Mergeau împreună cu bărbații tribului la vânătoare, străbătând jungla deasă, uneori zile întregi. Mie îmi făcuseră instructajul: nu aveam voie să urc pe crestele munților, pentru că acolo, cică, se ascund spirite care mi-ar fi putut face rău; trebuia să mă păzesc de elefanți, altfel aș fi putut muri strivit de vreunul; nu aveam voie să ating șopârla cu trei coarne (cameleonul), pentru că tribul meu o consideră malefică și prevestitoare de rău; și-alte, și-alte interdicții care mai de care mai grozave. Mi-au dat o praștie. Am fost încântat la început, dar mai apoi am început să strâmb din nas, vroiam să merg și eu ca orice bărbat la vânătoare, mă săturasem să merg cu femeile să culeg fructe, ciuperci și alte buruieni nenorocite. Într-o zi l-am strigat pe tata „Baba!” (tată!) „Ce e, Juma?” m-a-ntrebat zâmbind, observase că eram îmbufnat, „Vreau să merg cu voi la vânătoare. M-am săturat să stau în sat și să trag cu praștia după ciripitoare ca mucioșii ăștia mai mici decât mine. M-am săturat să culeg fructe cu femeile.” „Dar, ce crezi tu Juma, că noi, bărbații, nu culegem fructe? Păi, tu ce crezi, ce mâncăm până ajungem în sat cu vânatul?” „E altceva, nu e la fel. La sfârșitul vânătorii vă întoarceți mândri și vă lăudați cu trofeele și aventurile voastre. Ce crezi că pot face eu, cu o praștie?” „Păi, ce? Te-ai antrenat destul? Ești un țintaș bun?” m-a întrebat mângâindu-mi părul scurt și creț, „Baba! Așa faci mereu, când te rog câte ceva mă duci cu vorba. Eu te-am întrebat ceva, ce pot să fac cu o praștie, iar tu, în loc să-mi dai un răspuns, îmi pui mai multe întrebări ca să mă amețești.” „Măi, băiete, dar și eu am praștie” „Ei, lasă, că nu e ca a mea” „Păi, nu e. Ia trage cu ea, să vedem, poți?” Într-adevăr, era grea și coarda era atât de întinsă că de-abia puteam să trag de ea. „Vezi, Juma? Încă nu e de tine. Ți-am dat praștia aia, ca să devii un bun țintaș. Între timp mai crești, o să fii mai puternic și-o să poți folosi și celelalte arme.” „Ai dreptate, dar dă-mi măcar o armă ceva mai dură, mai serioasă!” „Ce armă crezi că ți-ar trebui?” M-am gândit o clipă, iar apoi i-am zis zâmbind, arătând cu degetul înspre brâul său „Kisu!” (cuțit!) „Vrei cuțit, cuțit să fie!” Și mi-a dat un cuțit. Îi lucea lama și-n lumina lunii. Tare mândru mai umblam printre mucioși! Iar aproape când să mă plictisesc și de cuțit, m-au luat cu ei la vânătoare. Atunci am fost cu adevărat fericit, alergam împreună cu tata și cu frații mei prin jungla-ntunecată, urmărind cu sufletul la gură prima mea victimă.

Însă bucuria n-a durat prea mult. În anul 1886, aveam deja doisprezece ani. Acel an a fost decisiv pentru viitorul tribului meu. Au apărut oamenii regelui belgian, Leopold al II-lea. Colonialiști nenorociți! La prima vedere, erau nişte oameni cumsecade, prietenoşi, dornici să ne cunoască. Pe naiba! I-au ameţit de cap pe şefii de trib, cu tot felul de obiecte şi promisiuni, i-au pus să „semneze” tot felul de documente, iar apoi s-au trezit că şi-au pierdut pământul. Pe lângă asta, erau obligaţi să ofere și forţă de muncă colonialiştilor. N-ar fi fost o mare problemă pentru noi până la urmă dacă ne-ar fi plătit, însă, ei ce-au făcut? Au impus tot felul de norme. Tribul meu lucra pentru extargerea cauciucului, iar dacă nu scoteam cantitatea de cauciuc impusă de ei, treceau la pedepse aspre. Tăiau mâinile copiilor, femeilor, chiar şi a lucrătorilor, bine, mai rar lucrătorilor, pentru că aveau nevoie de ei. Mai bine de jumătate din trib, din cei care rămăseseră în viaţă, erau ciungi.

 

Hamal pentru  Stanley…

 

            Eu am lucrat un an şi jumătate la extragerea cauciucului. Când se usca zeama aia lăptoasă pe corpul meu era nenorocire. Se curăţa cu tot cu piele. După o lună de muncă arătam ca o zebră, după alte două luni parcă deveneam alb, la fel ca europenii. La un moment dat a apărut omul lui Leopold, care avea nevoie de hamali, îl chema Stanley. M-a ales şi pe mine. M-am bucurat că scap de colectarea cauciucului, dar îmi părea rău de fraţii şi părinţii mei, care erau nevoiţi să o facă în continuare. Bucuria n-a durat prea mult pentru că s-a transformat în spaimă. Omul regelui, Stanley, era explorator şi dorea să se cocoaţe pe unul dintre vârfurile îngheţate ale munţilor, munţi care îmi fuseseră interzişi până atunci de trib. Am fost nevoit să-l urmez, altfel m-ar fi ucis oamenii lui, la fel cum i-au ucis pe alţi doi hamali care au început să urle de spaimă când şi-au dat seama că trebuie să pună piciorul pe Munţii Lunii. S-au trântit la pământ şi-au început să se zbată, de parcă intraseră în ei spiritele malefice ale muntelui. Momentul acela m-a înspăimântat cu adevărat. Am fost cu frica-n sân tot drumul. Mi se părea că aud voci, că aud cântecele unor vechi triburi care-au locuit cândva pe-acolo. Când am ajuns sus, în vârf, am rămas încremenit. Ceaţa, la fel lăptoasă ca şi zeama ce-o extrăgea tribul meu, tocmai se risipise. La fel ca-n ziua în care m-am născut. Atunci am realizat pentru prima dată, privind hăul ce se deschidea înaintea ochilor mei, că noi suntem stăpânii acelor locuri, doar noi şi nimeni altcineva și că tot ce se întâmpla cu tribul meu avea să se schimbe într-o zi, dacă spiritele vor fi de partea noastră şi ne vor ajuta, aşa cum m-au ajutat şi pe mine să mă cocoţ tocmai acolo.

Am fost hamalul lui Stanley până când dorul de familie a devenit tot mai insuportabil. Trecuseră doi ani de zile, iar eu nu mai știam nimic de ei. Stanley se purtase frumos cu hamalii, spre deosebire de ceilalți albi, de aceea am avut curajul să-i spun că „Nu mai rezist, nu mai pot continua. Îmi este foarte dor de părinții mei și de cei doi frați. Vă rog, lăsați-mă să mă întorc la tribul meu, la pământul meu!”. M-a privit, parcă cu ochii înlăcrimați, pe sub sprâncenele groase, cărunte, mi-a mângâiat apoi creștetul trecându-și mâna prin părul meu creț așa cum o făcea tata și mi-a zis „ Crezi că îi mai găsești sănătoși? Dacă li s-o fi întâmplat ceva între timp? Boala somnului face sute de victime. Și de-ar fi doar asta. Știi și tu ce se-ntâmplă acolo. Colonialiștii ăștia își cam fac de cap.” „Simt că sunt în viața. Noaptea, înainte să adorm, parcă le aud strigătul sugrumat de dor, iar când ațipesc, plutesc până în inima tribului și mă arunc în dans cu ei în jurul focului ațâțat cu multă trestie uscată.” „Frumos vis, Juma!”, mi-a zis zâmbind, „E frumos ce visezi, dar știi că pământul nu vă mai aparține. Acum tot ce-a fost al vostru e exploatat de belgieni.”„O fi pe hârtie al altcuiva, dar eu acolo m-am născut, sub muntele pe care ne-am cocoțat împreună. Inima mea aparține acelui pământ, tălpile îmi sunt mângâiate doar de acel pământ.” „Du-te!” mi-a zis hotărât, fără să mai stea pe gânduri.

 

 

Am nimerit rău, rău de tot…

 

               Am plecat fericit, dar și cu o oarecare părere de rău că-l las pe bătrânul Stanley, cu care, ce-i drept, n-am dus-o chiar rău. După ce-am trecut de ultima mlaștină și-am lăsat în urmă trestia înaltă, m-am văzut ajuns la marginea satului. Când am intrat în sat, bătăile inimii le simțeam tot mai rare. Mă sufocam când mă gândeam că ai mei ar putea fi morți. Ce ușurare am simțit când i-am văzut stând laolaltă în fața colibei! Au căscat ochii când m-au văzut de parcă erau martorii vreunui miracol ce tocmai se petrecea chiar sub nasul lor. Tata s-a ridicat tremurând, era slăbit, piele și os, abia se mai putea ține pe picioare. A întins mâna dreaptă către mine, parcă vrând să-mi atigă chipul „Juma, fiule, tu ești?” „Naam baba!” (da, tată!). Am izbucnit în plâns cu toții. Fraților mei nu le venea să creadă că eram în viață, iar mie nu-mi venea să cred în ce hal arătau. Au fost biciuiți și înfometați de albii ăștia nenorociți. Fiind obligați să-și facă cotele la cauciuc, nu mai aveau când să vâneze ca să mănânce. Mi-am ținut mama la piept minute în șir și am plâns. Am plâns de amărăciune. Ce suntem noi ca să ne facă asemenea lucruri albii ăștia? Se cred stăpânii lumii? Au venit și ne-au luat pământurile, apoi ni i-au luat pe cei dragi. Hanif, cred că avea boala somnului, avea febră și era plin de  bube. Daudy nu mai avea dinții din față. Îl pocnise un alb cu o bâtă direct peste față.

Acea zi a fost ultima din viața lor. Seara, cei de la Force Publique, au venit să verifice dacă s-a făcut norma de latex. Sub privirile mele s-a întâmplat întreg masacrul. Mi-au împușcat frații, părinții, apoi le-au tăiat mâinile, mâinile drepte, pe urmă le-au aruncat într-un coș de nuiele care era deja plin cu vârf. Fiecare mână tăiată reprezenta încă un om mort, chiar dacă unora le-o tăia și îi lăsa în viață. Mi se strivea inima în piept. Un negrotei lungan, mă ținea imobilizat. Am început să plâng și să cânt:

 

Baba  usiniache! la, li, la, la, la

Mama  usiniache! La, li, la, la, la

Daudy, Hanif, ndugu zangu wapenzi

La, li, la, la, la,

 la, li, la, la…

  

(Tată, nu mă lăsa! La, li, la, la, la

Mama, nu mă lăsa! La, li, la, la, la

Daudy, Hanif, prea iubiții mei frați

La, li, la, la, la,

la, li, la,la…)

 

Cel care a ordonat să fie uciși, un belgian roșcat cu pistrui pe față și cu un singur ochi, s-a răstit la mine „Tais-toi, cabot!” (Taci, javră!). M-am oprit. În următoarea fracțiune de secundă, m-am smucit din strânsoarea negroteiului lungan și i-am aruncat o lovitură de pumn fix în bărbie, după care am dispărut în stufăriș.

 

 

Dacă m-au urmărit și dacă m-au prins…

 

             Îmi ardeau tălpile, iar cârcei teribili îmi sugrumau gambele și complotau împotriva evadării mele. Alergam cum n-am mai alergat vreodată prin jungla congoleză. Nici la vânătoare, când mergeam împreună cu Hanif și Daudy, nu depuneam un asemenea efort. Și-atunci era în joc viața mea, a mea și-a familiei, că doar dacă nu aveam să prindem ceva de băgat la stomac, n-am fi rezistat prea mult timp doar cu ierburi. Bine, într-adevăr, nu pot pune sub semnul egalității două situații atât de diferite. Acum nu alergam să-mi umplu stomacul, acum alergam pentru a rămâne în viață, deoarece o imensă dorință de răzbunare îmi cuprinsese întreaga ființă. Aveam sufletul negru precum pielea. În fața ochilor aveam doar imaginea familiei mele scăldată-n sânge.

Am alergat haotic, nu știam unde sunt urmăritorii mei. Auzeam zgomote ce veneau din spate, din stânga, din dreapta. Mă simțeam încolțit. Nu trebuia să fac altceva decât să rezist, să continui să înaintez, să sper că se vor lăsa păgubași. La un moment dat am ajuns la marginea unei râpe pe care am observat-o prea târziu. M-am prăbușit ca un bolovan. Unul dintre urmăritori s-a prăbușit la doi pași de mine. Era lunganul pe care-l pocnisem. Spre uimirea mea,  își revenise nenorocitul și-a reușit să mă ajungă, avea picioarele lungi, era înalt aproape cât trestia din mlaștină. Am dus mâna la brâu, la kisu, arma care mi-o dăruise tata. Frumoasă armă! Avea patru găuri de-a lungul lamei cu tăiș dublu și se termina într-un mâner împletit în fire de cupru. L-am privit pe negrotei fix în ochi. Era puțin năuc, dar privirea mea sticloasă împânzită de firișoare sângerii l-a pironit de-ai fi zis că nici nu mai respiră, doar că îl dădea de gol nodul de sub bărbie care se mișca de-a lungul gâtului, când sus, când jos. Mi-am scos cuțitul și i-am zis: „Wewe kuua familia yangu!” (mi-ați omorât familia!) „Kuniua na mimi!” (omorâți-mă și pe mine!). Între timp a ajuns și belgianul chior îmreună cu alți doi negrotei. Mă țintea cu pușca amenințător „Qu’est-ce vous niggers chuchotez la?  Est-ce que vous voulez que je chauffe le cylindre de le fusil sur vous?” (ce șușotiți acolo, negroteilor? Vreți să încing țeava puștii pe voi?) „Tocmai îmi zicea să mă las prins, că mă ajută el să scap mai târziu.” Belgianul chior n-a stat pe gânduri. Și-a schimbat ținta și l-a împușcat pe lungan fix în gâtlej. Nu-i rău pentru un om cu un singur ochi, mi-am zis, privind lunganul căruia îi izbucnise sângele ca lava dintr-un vulcan. A horcăit doar o dată, apoi nu s-a mai auzit decât strigătul unui elefant, undeva în apropiere. Chiorul a pus din nou ținta pe mine „Nu meriți un glonț. Tu meriți să muncești până la epuizare. Meriți să ștergem cu tine pe jos, să te umilim. Voi încă nu ați înțeles că nu sunteți la fel ca noi, că ne sunteți inferiori? Chiar nu vă duce capul deloc? Noi suntem stăpânii aici și vă punem să munciți precum animalele, doar asta sunteți, nu?” „Dacă nu mă ucizi acum, într-o zi, când o să găsesc cea mai bună ocazie, o să te ucid eu pe tine. Așa că, gândește bine ce ai de făcut! Îți pui viața în joc? Și, cum naiba poți să zici că-ți sunt inferior? Câte lucruri, din câte pot eu face, poți să faci și tu?” „Păi tu nu faci mare lucru. Doar te maimuțărești. Pentru că asta ești, o maimuță.” Am întors capul de parcă tocmai primisem o palmă, apoi m-am întors și i-am vorbit printre dinți „Maimuță zici, ăă!? Dar maimuțele pot vorbi?” „După cum se vede da.”, a continuat prin a mă lua peste picior. M-am ridicat și-am îndreptat cuțitul spre el gesticulând „Tu nici nu-mi cunoști limba, iar eu o cunosc pe-a mea, pe-a ta, și-am mai învățat și ceva engleză de la bătrânul Stanley”

Pe malul celălalt al râpei își făcuseră apariția un grup de arabi cu turbane pe căpățâni călare câte doi, pe câte un elefant. Din urma lor și-au făcut apariția și-un grup de vreo zece negrotei, legați între ei, de gât, cu funie. Eu mi-am dat seama de prezența lor atunci când belgianul chior și-a îndreptat arma în acea direcție. Cearta noastră prostească tocmai se încheiase.

 

 

Sclavi plus fildeș, egal Tippu Tip…

 

            „Cine sunteți și unde mergeți?”, a întrebat belgianul chior. Unul mai bătrân a înaintat încă un pas de elefant și-a zis: „Cine suntem și unde mergem, nu e treaba ta. Treaba ta, văd eu, e alta. Ce vrei să faci cu arma aceea?” Chiorul, pe-un ton mai înțepat și pițigăiat, de parcă l-ar fi strâns cineva de fudulii: „O să-ți răspund la fel cum mi-ai răspuns și tu, nu e treaba ta!” Bătrânul cu turban a dat capul pe spate râzând în hohote „Belgian îngâmfat, ce ești! Ia, zi-mi! Vrei să-l omori?” „Da, pentru că-mi aparține și fac ce vreau cu el.” „Ți-a făcut vreun necaz?” „Da, l-a omorât pe cel de lângă el” „Extraordinar!” a exclamat bătrânul cu turban dându-și din nou capul pe spate și râzând „Dar, împușcătura de mai devreme, împușcătura, ce-a fost cu ea?” „N-a fost nici o împușcătură.” a răspuns chiorul lăsând țeava puștii în jos. „Ei cum n-a fost!? Noi am auzit o împușcătură, nu-i așa oameni buni?” Toți au dat din cap că da, a fost o împușcătură. „Noi vedem că cel viu din râpă are cuțit și doar cel mort, pușcă. Dar cel mort nici n-a apucat să și-o scoată de pe umăr. Cine mai are pușcă? Voi, cei de pe malul celălalt.”, a zis bătrânul râzând din nou, de data asta mai puțin zgomotos. „Am tras un foc în aer, de avertizare” De data asta n-a mai râs doar bătrânul cu turban, mai că mă bușea și pe mine râsul, care eram la mijloc și nu știam ce va urma. După ce s-au potolit, bătrânul i-a zis arătându-l cu degetul pe chior apoi pe cel mort „Tu, l-ai omorât. Dacă ai fi recunoscut de prima dată că ai tras un foc de armă te-aș fi crezut.” „Ți-am zis că îmi aparține, așa că nu te interesează ce-am făcut, sau ce vreau să fac cu el” „Ei, cum așa!? Dar cu sălbaticul ăsta poți face bani. Dacă-l omori nu mai face nici două parale pielea lui” „Ei, bine și atunci ce-mi propui” „Nu mai propun nimic, m-am hotărât să-ți dau răspunsul celor două întrebări rămase-n aer. Suntem  comercianți de fildeș, sclavi și tot ce poate să ne aducă un câștig, iar de mers, mergem exact acolo unde ești tu stăpân. Vă vom lua tot ce spuneți că vă aparține, iar pe voi vă vom omorî dacă ne stați în cale. Nu vă vom omorî pe toți. Nu.  O să lăsăm și supraviețuitori, expres pentru ai transmite regelui Leopold că micile noastre răfuieli nici pe de departe nu s-au încheiat.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe bătrânul cu turban, belgianul cu un singur ochi și-a arătat spatele și s-a făcut nevăzut în stuful mlaștinii. Cei din grupul bătrânului au stat câteva clipe și s-au uitat unul la altul nedumeriți, după care au izbucnit într-un râs zgomotos de se țineau de pântece. Până și sclavii râdeau. După ce s-au potolit, unul dintre ei, mai tânăr și mai sprinten, a coborât de pe elefant, apoi și-a dat drumul pe spate în râpă, proptindu-se în călcâie. M-a legat de mâini și le-a cerut sclavilor să mă salte din râpă. Imediat după, l-au săltat și pe el.

Bătrânul cu turban le-a făcut cu mâna în semn de ocol și le-a ordonat: „Haideți, să găsim drumul către malul celălalt!” Imediat am aflat de la unul dintre sclavi cine e. Era cel mai cunoscut comerciant de fildeș și sclavi  și unul dintre „aliații” lui Leopold, cu care nu s-a înțeles niciodată până la capăt așa cum ar fi trebuit. Pe Leopold al II-lea îl costa scump fiecare fildeș și fiecare sclav luat de organizația acestuia. Auzisem numele lui și din gura lui Stanley, care se lăuda că l-a ajutat în 1887 să fie numit guvernator peste districtul Stanley Falls. Era zanzibarianul Tippu Tip.

 

 

Când am învățat să scriu și  să iubesc o femeie…

 

            După ce am dat ocol râpei și-am trecut de mlaștină am intrat în sat. Era noapte. Șapte colibe încă fumegau, le dăduseră foc belgienii. În sat nu mai rămăseseră decât morții și un grup de vreo cincisprezece persoane schilodite, femei și copii. Tippu Tip a dat din cap nemulțumit „Au fugit, lașii! Și au luat și sclavii cu ei.” Apoi pe-un ton de om resemnat „Lasă că-s buni și ăștia, decât deloc, nu? Mai fac jumătate din preț, având în vedere că mai au doar un singur braț folositor.” Eu când mi-am văzut familia în mijlocul satului, în balta de sânge închegat, m-am prăbușit în genunchi, sugrumându-i și pe ceilalți care erau legați de gât cu aceeași funie. S-a așezat lângă mine următorul, apoi următorul și următorul, până s-a terminat șirul. Mi-a venit să vărs. Tippu Tip a coborât de pe spinarea elefantului și s-a îndreptat către noi „Ce-i cu voi de v-ați tolănit așa?” M-am șters cu mâna la gură și i-am răspuns: „E vina mea, prea mărite guvernator. Mi-am revăzut părinții și frații morți și mi s-au înmuiat picioarele.” Tippu Tip mirat: „Ce bine stăpânești limba franceză, tinere! Și văd că ești pus la punct și cu politica! De unde toate aceste cunoștințe?” „Am fost hamalul lui Stanley. Știu și ceva engleză” „Aha! Acum se explică. Și engleză, zici? Bravo! Cum te numești?” „Juma.” „Juma, să știi că am o slăbiciune pentru oamenii isteți și pe lângă asta l-am îndrăgit foarte tare și pe Henry Morton Stanley. De aceea, pe tine, sunt hotărât să te țin pentru mine. Știi să scrii?” „Nu.” „Ei, bine, ăsta-i următorul pas. Te voi învăța să scrii. Eu am hotărt să  nu mai bat drumurile și să mă retrag la mine, în Zanzibar. Ești de-acord să mă însoțești? Eu de obicei nu rog pe nimeni, doar oblig, dar pe tine te las să decizi singur, consider că ești destul de rațional ca să iei singur decizii bune.” M-am gândit un moment, dar nu prea mult ca să nu-l fac să-și piardă răbdarea și am răspuns ferm „Da, sunt de-acord.” „Ți-am zis eu că ești băiat deștept.” și mi-a mângâiat creștetul așa cum o făcea tata, așa cum a făcut-o la un moment dat și Stanley. Dintre cei doi care au făcut acest gest, nici unul nu mi-a dorit răul, urma să aflu dacă e la fel și-n cazul lui Tippu Tip. Am plecat cu o amărăciune în suflet, cu gândul la familia ce-am pierdut-o, cu inima la pământul ce-l lăsam în urmă.

Era 1891 când am ajuns în Zanzibar. Am rămas cu gura căscată atunci când i-am văzut casa lui Tippu Tip. Porți sculptate-n lemn, marmură, pietre prețioase și-alte și-alte minunății despre care  nici nu bănuisem până atunci că există. Tippu Tip avea mulți sclavi care se ocupau de treburile casei. N-am văzut nici un sclav supărat că se află acolo. Erau ca o mare familie. Mie nu mi-a dat nimic de lucru. M-a pus să mă spăl, să mănânc și să mă odihnesc. M-am plimbat vreo săptămână prin casa aceea uriașă, când pe-un coridor, când pe altul. Mă plictisisem, nu știam ce are de gând să facă stăpânul cu mine. Tot plimbându-mă așa, într-o zi, am dat nas în nas cu o tânără congoleză, care îngrijea camerele palatului. A fost primul moment de după moartea familiei mele, în care am simțit că mai am o șansă, că mai există posibilitatea să am pe cineva pe care să-l iubesc mai mult decât pe mine. În ochii mei se citea clar: mă îndrăgostisem. Aș fi vrut să-l întreb în acea clipă pe belgianul chior dacă niște sălbatici sunt capabili să aibă asemenea sentimente. Numele ei este Neema. A fost adusă de Tippu Tip, împreună cu mama sa, Ramla, care se ocupă de țesut. Era timidă la început, dar s-a dezghețat încet, încet. I-am ajuns în așa hal la suflet, că nu rezista un ceas fără să treacă să mă vadă. Eu între timp mă apucasem să învăț tainele scrierii limbii franceze cu ajutorul unui profesor angajat de Tippu Tip.

Am învățat repede ce-am avut de învățat, mă și chinuiam să prind repede ce-mi spunea profesorul ca să-mi rămână timp mai mult pentru Neema. Dragostea dintre noi doi era tot mai intensă pe zi ce trecea. Tippu Tip ne surprinsese de mai multe ori în timp ce ne giugiuleam pe culoarele palatului, așa că într-o zi ne-a chemat și ne-a spus: „Nu sunt orb și nici prost ca să nu-mi dau seama că pe voi doi vă leagă aceleași sentimente, dar asta nu înseamnă că voi accepta să vă faceți de cap pe holurile palatului și să se uite toți servitorii cu gura căscată la voi. Ce-ar fi să înceapă toți să facă la fel!?” „Ne pare rău, dacă v-am supărat atât de tare!”, i-am zis eu, cu privirea picată-n podeaua de marmură. „Ei, lasă! Nu m-ați supărat așa de tare dacă m-am decis să vă dau propria casă, în care să vă giugiuliți cât vreți. Anexa din fundul livezii va fi a voastră.” Am sărit în sus de bucurie, nu știam cum să-i mulțumim pentru bunătatea sa.

Tippu Tip nu fusese întotdeauna așa. Am auzit multe povești cu nenorocirile pe care le făcea, dar probabil încerca, acum, la bătrânețe, să se curețe de păcate. Se apucase și el de scris, își scria memoriile, scria până în noapte târziu. Când am tras cu ochiul la ce scrie, am rămas surprins, nu scria în franceză, dar cuvintele îmi păreau cunoscute dacă încercam să citesc pe litere. L-am întrbat numaidecât: „În ce limbă scrieți, dacă nu sunt prea indiscret, stăpâne?” A zâmbit și-a scuturat din deget în semn de ceartă „Ai tras cu ochiul, ticălos curios ce ești!” În limba pe care-ai auzit-o prima oară în viața ta, după ce te-a făcut maică-ta: swahili.” „Aha! Păi, pe mine de ce nu m-ați învățat?” „E timp, Juma. Ești tânăr, aveai nevoie să știi să scrii într-o limbă mai des folosită, care-ți poate fi de folos.” „Dar, dumneavoastră de ce nu scrieți în limba franceză?”, l-am întrebat eu, tot mai curios „Câte cărți ai văzut tu, scrise în swahili?” Am rămas mut. Avea dreptate bătrânul, nu văzusem până atunci asemenea cărți. Apoi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis pe un ton de om mândru: „Îmi scriu autobiografia, tinere, ca să corectez ceea ce alții ar spune greșit despre mine. Cartea, pe lângă fapte, trebuie să mă păstreze într-un anume fel în istorie, ca să mă cunoască și copiii și copiii copiilor tăi, peste veacuri. Înțelegi, tu?” Înțelegeam eu, doar că lumea va crede tot ceea ce a auzit, nu ce a scris el cu mânuța lui despre sine. Oricum, eram încântat că limba mea poate fi pusă pe hârtie, restul nu mai conta.

 

 

De ce am vrut să plec și dacă m-am întors…

 

            În 1903, după doisprezece ani petrecuți în casa lui Tippu Tip, timp în care Neema mi-a dăruit trei copii minunați, o fată și doi băieți, Rehema, Kito și Zuberi, s-a aprins din nou focul ce arsese mocnit până atunci în mintea mea, s-a aprins setea de răzbunare. Imaginea ofițerului belgian, cel care ordonase uciderea familiei mele, ajunsese să devină obsedantă. Nu-mi mai găseam liniștea. Neema văzând în ce stare mă aflam, s-a temut că aceste gânduri vor strica liniștea familiei și că într-un final o să mă piardă. S-a dus și s-a plâns stăpânului. Tippu Tip m-a chemat să stăm de vorbă. Am fost sincer și i-am povestit despre gândurile care mă macinau de ceva vreme: „Vreau numaidecât să plec și să-l găsesc pe chior. Încep să o iau razna. Am sentimentul că nu mi-am îndeplinit misiunea. Ceva mă tot împinge să mă duc, să plec în căutarea lui. Njia ya amani hawaijui (nu cunosc calea păcii).  Noaptea, când adorm, îmi visez frații și părinții stând în mijlocul satului,  în jurul focului și plângând cu lacrimi sângerii. Apoi visez momentul în care tata mi-a dăruit cuțitul pe care-l purta el la brâu. Uite! Ăsta e cuțitul.” Tippu Tip m-a ascultat cu atenție. A rămas tăcut pentru câteva clipe, apoi mângâind cu degetele tăișul cuțitului și pe o parte și pe alta, mi-a zis: „Da. Se pare că nu am cum să te opresc. Te-aș distruge dacă aș face acest lucru. Știi că țin la tine și la copiii tăi, ai fost un caz special în viața mea. Te las să pleci în căutarea ofițerului, doar dacă accepți să pleci împreună cu un grup de negustori de fildeș din organizația mea. Asta pentru siguranța ta. Știi că e periculos să te întorci acolo de unul singur?” Am acceptat imediat.

După o săptămână de pregătiri mi-am luat la revedere de la familie și de la Tippu Tip. Neema, cu toate că la început n-a fost de-acord cu decizia mea, la plecare s-a arătat foarte încrezătoare . Mi-a povestit că a avut un vis cu o noapte înainte în care se făcea că m-am întors acasă sub chipul unui copil și că Ramla, mama sa,  i-a zis că visul nu poate avea altă semnificație decât aceea că eu mă voi întoarce acasă pe picioarele mele doar că voi fi un om împăcat cu sine și renăscut în propria-mi ființă.

Când am ajuns în sat, n-am mai recunoscut mare lucru. Case solide fuseseră construite în locul colibelor, drumuri late în locul cărărilor ce le-am bătătorit cu tălpile în copilărie. Doar muntele și oamenii erau la fel. Muntele tot semeț și cu piscurile ascunse-n ceața lăptoasă, iar oamenii tot săraci și bolnavi, triști și schilodiți. Leopold al II-lea o ducea tot mai bine. Prețurile la cauciuc crescuseră tot mai mult în ultima vreme, iar sclavii erau exploatați la maxim de poliția locală.

Nici urmă de ofițerul chior. Am întrebat pe oricine îmi ieșea în cale. Nu era un om care să nu-ți rămână întipărit în minte. La un moment dat am aflat că ar fi undeva în vest cu un grup de sclavi, de-a lungul râului Congo. Nu puteam să mă despart de grupul de comercianți ai lui Tippu Tip, trebuia să fac așa cum am căzut de-acord, lucru care îmi cam strica socotelile. Mă țineau mult pe loc. Între timp am învățat și eu secretele traficului cu fildeș. Începusem să mănânc și eu de unde păpa și Leopold, iar asta îmi dădea satisfacție.

Fără să-mi dau seama la început, am început să fiu tot mai implicat în toată afacerea asta cu fildeș. Începuse să îmi placă tot mai mult. Cu cât trecea timpul cu atât se depărta imaginea ofițerului belgian de mine. Într-un timp chiar l-am uitat. După o vreme însă, asta însemnând vreo doi ani, a intervenit altceva care începea să mă chinuie tot mai tare: dorul de copii și de Neema. A trebuit să mai rezist încă două luni fără ei, deoarece a trebuit să aștept grupul să-și încheie socotelile și să ne întoarcem împreună.

Când am ajuns m-am dus direct la anexa din capătul livezii. Am căzut în genunchi iar copii mi-au sărit în brațe. I-am sărutat pe fiecare și le-am trecut mâna prin păr. Se pare că am preluat gestul tatălui meu. Neema a izbucnit în plâns de bucurie. Ramla scutura afară o pânză de bumbac când i-a zis Neemei: „Ți-am zis, tu, că se-ntoarce teafăr și nevătămat?”

Ne-am bucurat cu toții, ne-am sărutat din nou și din nou, dar când am întrebat de stăpân toată lumea s-a întristat. Tippu Tip murise de malarie.

 

 

Dacă e război, atunci război să fie!

În 1908 se schimbase situația în Congo. Leopold al II-lea pierduse în fața guvernului belgian și-n urma presiunilor mai multor state, puterea asupra administrației. Când am fost pus în temă cu noile vești, un singur gând am avut. M-am dus la Neema și i-am spus: „Nema, iubita mea, ne întoarcem acasă!”

Am pornit la drum abia după jumătate de an, atunci când a plecat și grupul de comercianți, același grup ce mi-l pusese Tippu Tip la dispoziție în trecut. Când am ajuns în sat am rămas uimit. Se schimbase în totalitate, nu mai semăna deloc cu ce văzusem ultima oară. Acum se schimbase în bine. Oamenii nu mai erau la fel de triști, chiar dacă lucrau tot pentru belgieni. Și nu mai erau atât de mulți oameni bolnavi; se deschisese spital, iar boala somnului începuse să fie tot mai ușor de vindecat.

M-am angajat imediat ca profesor. Cunoștințele mele aveau să fie de ajutor multor copii congolezi. Neema și cei doi fii, Kito și Zuberi s-au angajat în agricultură. Kito s-a îndrăgostit de-o tânără colonistă, nu prea înghițeam eu treaba asta, dar n-am vrut să-i stau în cale, așa că l-am lăsat să-și facă de cap. Zuberi e cel mai mic, dar foarte puternic și fizic și mental, bine, mai mult încăpățânat, când îi intră ceva în cap nu mai poți să i te împotrivești. Rehema, cea mai mare dintre frați, a învățat de la mine tainele scrierii și a devenit și ea profesoară.

Până în anul 1914 lucrurile au mers de la sine, fiecare zi la fel ca cealaltă. Părea că nimic nu ne mai poate strica liniștea. În 1914, însă, a început războiul în lume. N-am stat deloc pe gânduri. M-am înrolat în Force Publique. M-au urmat și fii mei, chiar dacă le-am interzis să o facă. Oricum dacă nu o făceau i-ar fi obligat guvernatorul, așa au pățit băieții unui vecin care încercau să scape de front. Am făcut instrucție militară doi ani de zile până să intrăm și noi în pâine, în tranșeele frontului dinspre est, în data de 18 aprilie 1916, asta fiind acum trei luni. Neema a rămas acasă răvășită de sentimentul că și-ar putea pierde și copii și soțul. O lovitură și mai mare a primit în momentul în care Rehema s-a oferit voluntară ca soră medicală pe front. Eu când am auzit vestea, nu zic că nu mi-a păsat de soarta fetiței mele, dar a trezit în mine, așa, un spirit de luptător congolez cum n-am mai văzut până atunci. Am avut un sentiment de mândrie și de curaj în fața pericolului ce ne aștepta pe front.

Acum o lună, pe 6 mai, le-am dat peste nas germanilor și am ocupat Kigali. Până în ziua a șasea a acestei luni, am ocupat Burundi și Rwanda.

Au trecut șase zile de la ocupație și ne pregătim să luăm cu asalt Tabora, centrul administrativ al germanilor din Africa de Est. În timpul luptei pentru ocupație s-a întâmplat ceva cu adevărat ciudat. S-a întâmplat un lucru care m-a făcut să scriu această scurtă istorie a mea, printre rânduri, așa, când ceilalți se odihnesc sau stau la pândă în tranșee. Acum opt zile în timpul bătăliei, a sosit o coloană de belgieni care trebuia să ne ajute să înaintăm în fața germanilor. Cum stăteam lipit cu bărbia de malul tranșeei, am văzut alergând spre mine un ofițer. Era rănit, șchiopăta. Mi-am așezat arma peste mal și-am început să trag pentru al acoperi. După vreo câteva rafale m-am oprit. S-a apropiat destul ca să-i pot vedea chipul. Am avut un șoc. Cel pe care încercam să-l păzesc de tirurile germanilor era belgianul chior, cel pe care l-am căutat atâta vreme. Am strigat la el: „Hei! Chiorule! Nu mai înainta că te împușc!” Nu m-a recunoscut. Mi-a făcut semn cu mâna și-a strigat „Nu trage, sunt de partea ta, tâmpitule!” „Da!? Dar acum douăzeci și șase de ani, nu părea deloc că ai fi de aceeași parte cu mine. Sunt Juma congolezul, cel căruia i-ai ucis frații și părinții!” „Nefericitule, tu, crezi că ești singurul căruia i-am făcut asta? Crezi că-mi mai amintesc care dintre ei ești?” „Vino mai aproape, poate-ți amintești!” A mai făcut doi pași și-a fost secerat de-o rafală de gloanțe venită dinspre germani. Nenorocitul a fost lichidat. Cineva mi-a făcut dreptate. Într-un fel m-am bucurat că nu a trebuit să-mi pătez eu mâinile cu sângele acelui om malefic. Un singur lucru mă mai întreb: cum se face că un om atât de laș, un om care a fugit de-a mâncat pământul de teama lui Tippu Tip, a ajuns pe front în mijlocul războiului.

Acum stau și aștept vești de la copiii mei, până acum toate veștile au fost pozitive, sunt teferi. O să izbândim în luptă și o să ne întoarcem acasă sănătoși. Când vom ajunge acasă o să spun tuturor : eu sunt Juma, congolezul luptător. Dacă e război, atunci război să fie! Dacă e pace, pace fie! Nu mi-e frică nici de viață, nici de moarte! Iar ei, ei sunt copiii mei, care îmi seamănă și trebuie să-i respectați. Noi suntem OAMENI, nu sălbatici.

 

Ciprian Alexandrescuautor  Ciprian Alexandrescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Congolezul Juma

La o margine de lume

Posted in Proză by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

 

 

Avea obiceiul ’’urât’’ şi în pauza de masă, fugea cu Radu şoferul lui de pe autobasculantă, să admire plaja dintre ecluză şi tabăra Năvodari şi eventual să se scalde în mare. Maşina o ascundeau lângă dig, printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte, nu cumva să o zărească cei de la secţie deşi niciodată nu a avut nimeni curajul să-i spună… ‘’de ce chiuleşti’’!

De obicei era puţină lume şi din peisaj nu lipseau siluetele pescarilor înarmaţi cu mulinete şi prăjini, care de care mai sofisticate, aruncând de pe uscat undiţele cu râme de mare*,  după labani*.

Radu, era un bucovinean frumos, mult mai tânăr decât el… care se credea tânăr! Aveau  pregătite slipuri fiindcă, pe acolo zăboveau adesea amatoare de soare, linişte şi baie-n mare aşa că se pregătiseră pentru orice fel de întâlniri neprevăzute!

Vara încinsă şi nopţile scurte păreau interminabile! Temperaturile de zi şi noapte oscilau între ele cu 12 grade. Soarele înăbuşea orice tendinţă de evadare din cotidian, obosind oamenii. Permanent doar briza adia la intervale regulate şi mult aşteptate de toţi încât ajunseră să creadă că zăpuşeala nu se va termina nicicând.

Laur îmbrăcă slipul din maşină şi păşi pe plaja visurilor, însorită dar pustie spre mirarea lui… de obicei venea lumea dar acum, nu era nici ţipenie de om şi se gândea:

– Cu atât mai bine!

Când a zărit nisipul alb-auriu, cu scoici măcinate în granule fine, nerăbdarea puse stăpânire pe el. Dorind să alerge spre apă a înlemnit; a zărit mulţi copii, cu cele mai inimaginabile defecte, târându-se efectiv de la mare spre tabăra aflată la marginea plajei şi a crezut că visează urât.

Făceau parte din lumea celor cu dizabilităţi din naştere, abandonaţi de familiile lor care nu mai aveau ce face cu aceste reziduuri umanoide. Aveau din naştere diformităţi groaznice, malformaţii inimaginabile şi nu îşi închipuia că există o astfel de lume dar care, acum, se afla în faţa lui! În general erau slăbănogi, li se zăreau oasele sau descopereai la ei bose şi fose pe unde nu bănuiai! Chipurile le erau groaznice, de hidrocefali, la unii le lipseau picioarele, la alţii mâinile ori erau minuscule, deformate, însă aveau ochii mari în care se oglindea lumea obişnuită spre deosebire de a lor… şi a întors privirea tulburat. Nu putea şi nu avea curajul să-i mai privească! Era năucit de neprevăzutul şocului acestei întâlniri.

În acele clipe a uitat de soţia pe care o iubea, de fetiţa încântătoare care îl aştepta acasă, de tot trecutul, prezentul şi viitorul neprevăzut şi un văl se interpuse peste mintea lui şi realitate. Nu mai gândea, îşi spălase creierul care galopa în clipele acelea de la începuturi.

Laur, a observat ca prin vis plutind repede spre ei doua tinere superbe în costume de baie, formate din doua piese, având corpuri minunate care i-au întrebat:

– De unde sunteţi? Noi din munţi şi ne-am îndrăgostit de această zonă superbă!

Erau volubile şi fermecătoare! S-au aşezat pe nisipul fierbinte şi i-au poftit lângă ele făcându-le semn graţios cu mâinile, să se bucure împreună de frumuseţea mării interminabile.

Ei doi, aveau ochii gri-albaştrii şi le priveau încântaţi; ele… ochii liliacului în floare şi nu se mai săturau de atâtea indigouri ca şi de infinita Mare Neagră care în acele zile, era nesfârşit de albastră.

Aruncând privirea la gâtul lor le-a văzut tensiometrele şi a realizat încordat:

– Trebuie să fiţi cadrele medicale din tabără! Şi ele i-au confirmat bănuiala,

– Da…  pe la ora două cu îngrijitoarele şi  supraveghetoarele urmează să servim masa  copiilor!

Lui îi era deja rău când se gândea la acele făpturi, paloarea feţei n-o putea ascunde nici bronzul soarelui. Acum fetele erau îngrijorate de starea lui şi au vrut să-i ia tensiunea, pulsul, temperatura, bătăile inimii,

–          Fiţi liniştite că-mi revin! Nu ştiu ce m-a apucat!

Spuse cu glasul înăbuşit ascunzându-şi starea,dorind să le  liniştească. Însă ele nu s-au lăsat până n-au pus aparatele pe el şi l-au controlat în timp ce se prezentau,

– Pe mine mă cheamă Lara şi pe ea Nora! Dar pe voi?

Şi-au dat seama ce se întâmpla cu Laur însă vroiau să-şi revină mai repede, să glumească împreună, să se privească în ochii lor azurii, să uite şi ele de suferinţele-chinuri ce le aveau veşnic în faţă.

Era a patra zi de când sosieră la mare însă nu sperau să se apropie cineva de tabără şi acum, se bucurau de prezenţa lor neaşteptată. Posibil, ar fi fost mulţumite cu oricine venea din lumea banală şi cum doar ei se iviseră pe acolo… au fost fericite!

Laur, şi-a revenit aşezat cu spatele la copiii care se târau pe nisip, mulţumiţi că văd şi aud valurile mării. În timp dorea să uite şi a uitat că la doi paşi de ei exista calvarul de neimaginat al copilaşilor-oameni.

Nu şi-a dat seama de ce pe Lara o prefera mai mult deşi erau asemănătoare. Poate i s-a părut mai miloasă, poate mai atentă cu el deşi amândouă erau blânde şi în orice caz, îl atrăgeau cu ochii lor care păreau să nu se mai dezlipească de ochii băieţilor aşa încât, le-a încântat cu glumele ce i-au trecut prin minte; simţea întruna cum îşi pierde firea când îşi adâncea privirea în ochii ei şi trecerea la paroxismul situaţiei s-a produs în mod firesc. Îşi mărturisea singur, uimit şi mai ales fermecat de existenţa celorlalţi,

– Nu poate fi adevărat, atât de uşor şi repede să ne apropiem!

Şi-a continuat… a uitat de fierătanii şi tinerele de pacienţi! Probabil timpul o luase razna şi se blocase; putea să acuze orice… marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă însă mai ales, capătul acela de lume. Deodată cuprins de nerăbdare le-a propus,

-Ne-am încălzit suficient! Hai să intrăm în apă  să ne răcorim!

Fetele i-au răspuns imediat cu chiote de bucurie…  de la început s-au împărţit perechi fără să se vorbească înainte ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles.  Ele şi-au lăsat instrumentele medicale trântite aiurea; Laur i-a întins mâna politicos să o ajute să se ridice şi ceilalţi, ne obligaţi i-au imitat! Parcă imaginea lor se reflecta într-o oglindă uriaşă cu marea ca fundal. N-au simţit nevoia să se mai despartă conştienţi de clipele acelea inegalabile şi-au alergat voioşi, ţinându-se strâns de mâini pe plaja întinsă dar pustie, scăldaţi în soarele dogorâtor al după amiezii până s-au avântat în imensitatea mării.

Când au intrat în apă cu viteză, rezistenţa ei i-a despărţit pentru o clipă şi s-au jucat! Nu aveau nevoie de minge; există multe surprize care localnicilor nu li se par deosebite. A învăţat-o întâi să împroaşte cu apa sărat-amară, chiar a necăjit-o puţin că nu reuşea să-l stropească cu pricepere, aşa cum şi-ar fi dorit. I-a arătat cum să lovească apa,

– Nu ai teamă, este doar marea! Însă orbită de stropii care o izbeau, îl aştepta dând molatec şi haotic din mâini, parcă fără voinţă, ezitând şi încercând totuşi să îl ţină departe… dar el se apropia până distanţa dintre ei a ajuns la microni depărtare!

Ceilalţi priveau încântaţi zbenguiala lor şi încercau să îi imite.. exista în acele mişcări un erotism camuflat ca dansul preludiu al păsărilor pentru ce va urma.

Laur, ţinându-şi respiraţia a intrat cu capul sub apă şi a apucat-o de mâini ajutând-o să i se urce cu picioarele pe umeri. La început fata se suia cu îngrijorare. Pulpele ei îl mângâiau continuu, păstrau contactul permanent şi îi strângeau din ce în ce mai apăsat grumazul… atingerile, îi intrau în creier. Mâinile lor au început să se cerceteze cu-nfrigurare în celălalt sens… mai prelung, mai ferm, mai mângâietor, căutările devenind tot mai insistente! Marea fiind agitată deseori se dezechilibra, totuşi, când simţea că fata este în siguranţă o îndemna să se ridice în picioare pe umerii săi. Ea a sărit de nenumărate ori şi revenea iute înapoi strigând ca o copilă:

– Mai vreau! Mai vreau! Până au început să-l usture umerii.

Atunci a dispărut înotând sub apă, fugind în larg. Fetele surprinse s-au uitat înfricoşate după Laur, care ieşise departe, la adâncime unde nici unul nu îndrăznea să se avânte, fiind singurul care ştia să înoate, şi au început să urle înspăimântate,

– Laur întoarce-te…!

Chemările lor cristaline străbăteau dimensiunile şi dăinuiau peste talazurile mării. Impresionat de disperarea din glasul lor, a revenit lângă acel grup şi imediat cei trei s-au animat.

Fata aceea frumoasă era atât de radioasă când a apărut lângă ea de parcă ar fi fost plecat o veşnicie. Vrăjit de spaima ei le-a luat pe rând în braţe să le înveţe să facă pluta… după care a început să le arunce departe, însă cu toate că erau speriate şi ţipau, căderea lor vertiginoasă era amortizată de apă şi nu se loveau… le-a plăcut mult şi această hârjoană.

Radu a înţeles mişcarea, a prins curaj, şi cum ele mai vroiau să se joace la infinit s-au prins cu toţii în vâltoarea dansului.

Însă, zbuciumul şi zgomotul mării au îndepărtat perechile până nu s-au mai zărit! Apa cu puterea ei magnifică i-a despărţit şi n-au mai perceput nimic din exterior. S-au simţit deodată singuri dar în siguranţă, departe de orice frământări, însoţiţi numai de vuietul neîncetat al mării!

Deodată fata s-a prins de gâtul lui şi au căzut înlănţuiţi în valuri; aveau acum senzaţia că atingerile lor sunt permanente, extraordinar şi înfiorător de plăcute, parcă contactul pielii era al altui organism viu, lipit de celălalt având propria sa identitate. Au uitat toate problemele nerezolvate ce existau pe acest pământ şi sărutul i-a unificat într-un tot organic.

După un timp, calmându-şi frământările au privit perechea cealaltă în depărtare cum se apropia de ţărm şi i-au urmat. I-a plăcut atât de mult joaca încât fata l-a invitat oricând… după amiază, pe înserat chiar cât mai curând posibil, numai să nu uite că este singură şi plictisită de viaţa asta anostă.

Laur nu avea cum să se gândească la altcineva decât, la zâna neasemuită de lângă el care îl privea admirativ, pierdută în uitări; amândoi erau mulţumiţi de bogăţia sentimentelor ce le invadau sufletul. Splendoarea zbura în vânt, aruncându-şi sporii şi acum ieşeau din mare strâns îmbrăţişaţi în braţe cu apa şiroind pe trupuri. Se priveau înfioraţi, percepând clar momentele acela unice care nu se asemănau cu nimic!

Îşi făureau planuri într-o repetabilitate veşnică sau cel puţin cât va mai poposi pe aceste meleaguri şi cine ştie… poate vor reuşi împreună să prelungească această stare la infinit! Deosebeau clar cum iubirea ca o nălucă, izbucnise între ei şi sesizând din zgomotele mării cum îi învăluie dragostea când… i-a zărit iarăşi pe copii şi s-a dezmeticit într-o clipită.

Uitase şi iar s-a prefăcut că nu vede înfricoşat acele fiinţe care sperau… ce? Minunăţiile acestei lumi le erau inaccesibile totuşi trăiau şi le intuiau; unii erau bucuroşi dar şi geloşi pe femeile care îi îngrijeau când vedeau că râd, sunt vesele şi fericite cu toate că durerea lor permanentă se transformase în a doua natură întipărită în memorie, însă nu plângeau!

Acum aproape ajunseseră la sala de mese, unii dintre ei mai ”sprinteni” se căzneau să treacă pragul cantinei în timp ce alţii erau încă departe.

Fetele erau grăbite şi preocupate cum să-i aşeze la mese. Şi-au sărutat în viteză noii prieteni şi-au dispărut, totuşi, ea, i-a reamintit şi rugat în timp ce-l mângâia apăsat pe braţ,

– Vă aşteptăm mai târziu să ne înfrumuseţaţi viaţa!

A distins clar cum îl caută ochii albaştrii cu atâta speranţă încât a rămas emoţionat.

Deja între ei se stabilise o ierarhie… ea era conducătoarea grupului!

Cinci minute mai târziu, când Laur a ajuns la secţie era ora două însă, ca de obicei nu a dat socoteală nimănui iar la terminarea programului, Radu i-a spus:

– Şefu’, ne aşteaptă fetele! Sunt atât de  frumoase! A vrut să-i răspundă,

– Am treabă multă cu actele, închiderea lunii, deschiderea următoarei… însă du-te, ia şi un prieten mai tânăr cu tine! A înghiţit în sec şi Radu insistă,

– Şefu’… ele pe noi ne vor că avem ochi  albaştrii ca ai lor şi ştiţi, că în secţie numai noi îi avem aşa. Dacă nu veniţi degeaba mă mai duc! A continuat cu regret.

Laur se gândea că atâta suferinţă exista în acele fiinţe iar fetele, urmăreau, monitorizau fiecare pas, observau atente, făceau experienţe pe ei, îi controlau cu aceleaşi mâini cu care i-au mângâiat în apă însă îi aşteptau … de ce?

Să observe ce se întâmplă cu ele, ce se-ntâmplă cu ei şi după ce se termina totul… să noteze meticulos sau mai degrabă îşi închipuia că sunt două sfinte care aveau grijă de acei copii!!

Actele lui erau vraişte deja se apropia seara, ezita şi nu ştia ce să facă… temperaturile o luaseră razna!

 

Râme de mare* – mâncarea preferată a labanilor

labani – chefal, varietate de peşte foarte gustos

Fierătanii* – aici cu înţeles de utilaje, maşini, macarale etc

 

Stanescu Aurel Avramautor Stanescu Aurel Avram

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru La o margine de lume

Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund

Posted in Proză by Hopernicus on 19/01/2013

Fragmente din jurnalul locotenentului  Sigmund

Linz, 10 august 1881

Cazarma tereziană din Innenstadt, seamănă, aşa cum mă aşteptam, cu oricare dintre cazărmile din imperiu, de la Freiburgul meu natal, pînă în îndepărtatul Krönstadt: un patrulater de  clădiri masive, tencuite-n gri mohorît, cu porţi solide din stejar patinat de ceaţă, încadrînd o curte interioară vastă, pardosită cu dale de piatră lustruite de paşii miilor de recruţi.

Oberst-ul Konrad von Hötzendorf, comandantul garnizoanei, m-a primit în biroul său auster, decorat doar cu portretele imperiale şi cu steagul regimentului 69 landwehr. A aruncat o privire peste actele mele, apoi s-a ridicat sprinten şi s-a apropiat, măsurîndu-mă indulgent prin pince-nez-ul cu rame de oţel. L-am privit la rîndu-mi de sus, fără să vreau, pentru că era scund şi îndesat: craniu brahicefal, pătrăţos, cu muchii bine conturate, ochi reci ca şi granitul, faciesul tipic al obsedatului de disciplină, care iubeşte mai mult ordinea exterioară decît eul lăuntric; probabil visele sale sunt aranjate riguros, ca şi cărţile dintr-o bibliotecă.

„ Evreu, domnule laitnant?”

Avea un defect de pronunţie, sîsîia consoanele, aruncîndu-le grăbit printre dinţi, ca un curent de aer rece trecînd printre crengile unei păduri iernatice.

„ Nepracticant, herr oberstbrigade!”

Continuam să stau nemişcat, cu călcîiele lipite şi cu palmele lipite regulamentar de vipuşca pantalonilor. M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu de stejar negru, a împins o cutie de trabucuri, de pe birou, spre mine, continuînd să vorbească în timp ce se plimba cu paşi apăsaţi în jurul încăperii.

„ Aici, în regimentul meu, nu facem deosebire de naţionalitate, confesiune sau rasă între ostaşii Imperiului; singura mea doleanţă este să participaţi la mesa matinală în capela regimentului!”

„ Am înţeles herr oberst!”

 

„Tatăl dumneavoastră e născut în Freiburg? Am avut un croitor de uniforme excepţional, originar din Freiburg: Friedel, … Friedman, cam aşa ceva!”

I-am răspuns că ştiam vreo două duzini de Friedel-Friedmani, aşa că probabilitatea să îl fi întîlnit pe croitorul domnului colonel era mare.

Am fost repartizat la Reservespithal-ul regimentului, ca asistent al medicului-maior Otto von Brüchner. Iată-mă aşadar, după studii prelungite de neurologie în clinicile vieneze, laitnant-medizinen k.u.k , ajutînd la tratarea băşicilor provocate de rosăturile bocancilor sau la aplicarea de alifii contra rîiei, muntenilor soioşi din Tirol.

Clădirea spitalului militar era lipită de cea a cazărmii, din curtea interioară se ajungea printr-un coridor întunecos, direct în antecamera de triere; saloanele erau curate, cu paturi aliniate în şiruri regulate, cu pereţii de un alb auster, dar cu un instrumentar medical destul de redus. Am primit o cameră împreună cu alţi doi ofiţeri, iar ordonanţa companiei mi-a cărat cufărul pînă sus, la al treilea etaj, unde m-am instalat.

12 august

Am visat-o azi-noapte pe Martha: ţinea în braţe doi copii, un băiat şi o fată, bucălaţi şi frumoşi, bruneţi ca ea, zîmbea enigmatic, curbura buzelor pline îmi amintea de Afrodita lui Praxiteles.

Colegii mei de cameră sunt: locotenentul-conte Sigfried von Wüpertahl, arian, ochi ceţoşi, nibelungici, talie rasată, elastică, strînsă într-o uniformă impecabilă şi căpitanul Jan Matuska, un slovac roşcovan, volubil,  rotofei, din Pressburg. Amîndoi au fost uimiţi de numărul mare de cărţi pe care l-am scos din bagaje.

Uniforma mea feldgrau, cu insemnele din argint ale lui Esculap cusute la rever, e cam motolită, are nevoie de ajustări, iar chipiul regulamentar mă strînge, probabil că media indicelui cefalic în armata chezaro-crăiască este destul de mică.

Am participat la liturghie. Întotdeauna  locurile în care se celebrează un cult al divinităţii mi-au creat anxietate; omul, în subconştient, l-a creat pe Dumnezeu ca să-şi facă nefericirea mai tolerabilă. În aerul mucegăit al capelei, cu adieri insistente de tămîie, priveam frescele decolorate din plafon: îngerii şi sfintele aveau contorsionări baroce à la grande hysthérie. Să nu uit să îi scriu maestrului Charcot.

!3 august

Von Wüpertahl, în ciuda originii sale aristocratice şi a aspectului său rigid, teutonic, este un bun camarad. M-a ajutat să mă instalez şi mi-a împărtăşit cîteva din secretele vieţii cazone. Seara, a comandat, de la un restaurant din apropiere , o cină copioasă doar pentru noi trei: aperitive, stridii ţinute la gheaţă, şniţel cu ciuperci, tournedaut Rossini şi şampanie franţuzească.

Matuska , un mîncău nemaipomenit a apreciat mai mult decît mine acest meniu rafinat; şi-a amintit cum la ultimele manevre a cîştigat un pariu, înghiţind două duzini de stridii Saint Jacques . Am mîncat şi am băut pînă după miezul nopţii; se pare că aceste agape ocazionale nu sunt interzise de regulamentele militare.

15 august

Ieri a fost ziua de naştere a lui Mutti. Pe cînd mai trăia, casa se umplea de arome irezistibile venind dinspre bucătărie: şalău umplut cu stafide, piept de gîscă afumat şi inegalabilele ei ştrudele cu mere; aici în Linz, se mîndresc cu un tort tradiţional, carese prepară după o reţetă neschimbată de sute de ani, mie îmi pare cam uscat şi cu Knödel, banale găluşte din cartofi, prăjite-n pesmet.

Amintirile acestea îmi răscolesc stomacul, la popotă meniul este cam frugal şi mă mă surprind gîndind, că instinctele primare: foamea şi libidoul, care este o tot o manifestare a insaţietăţii, dar sexuale, ne dictează, de la naştere, viaţa.

16 august

Astăzi am avut primul meu caz. Tocmai coboram dimineaţa scările, încheindu-mi grăbit nasturii la veston, cînd în sala de triere a fost adus un ostaş zvelt, brunet, armonios construit, legat peste faţă cu o cîrpă însîngerată. Unul dintre camarazii săi, care-l sprijinea, căci se pare că pierduse mult sînge, îmi spuse că se rănise la ochi, mînuind carabina. L-am întins pe masa de consultaţie şi l-am examinat: o rană adîncă îi brăzda faţa, de la arcada stîngă pînă sub pomeţi, globul ocular era secţionat şi sîngera abundent. Am curăţat plaga şi am suturat-o, dar nu am putut să-i salvez ochiul. Sanitarul Brandt, care mă ajuta, îmi spuse că flăcăul nu se rănise singur în timpul exerciţiului, era „opera” hauptscharführerului Katze, instructorul batalioanelor de recruţi, care-şi cotonogea cu regularitate subordonaţii. Interogîndu-l mai tîrziu pe flăcău, Jancso îl chema, de loc din pusta Szegedului, am aflat şi motivaţia acestui act de-o brutalitate extremă: băiatul îşi găsise o ibovnică, de aceiaşi naţie cu el, printre florăresele care vindeau buchete multicolore pe străzile din preajma cazărmii;  pe fată pusese ochii şi plutonierul; înfuriat că rivalul său se bucura din plin de favorurile focoasei unguroaice, îl lovise peste faţă cu vergeau de oţel care servea la curăţarea armei. Am raportat incidentul colonelului von Hötzendorf, care a hotărît să muşamalizeze cazul, pedepsindu-l pe agresor cu două săptămîni de carceră şi reformîndu-l pe ungur, cu promisiunea unei pensii pentru invaliditate.

Cinismul acesta nu m-a surprins, pedepsele corporale, deşi interzise din vremea Kaiserului Franz I, sunt frecvente în cazărmile imperiale, dar i-am cerut colonelului permisiunea să-l examinez pe Katze; a ridicat din umeri şi a semnat un bilet care îmi permitea accesul în arestul garnizoanei.

L-am vizitat pe plutonierul-instructor în celula în care îşi ispăşea pedeapsa;  un  exemplar tipic de atavism criminal, demn de clasificarea lui Lombroso: nu prea înalt, dar musculos şi agil ca o pisică sălbatică din Alpi, craniul strîmt, cu fruntea teşită şi arcade proeminente, urechi mici, feline, lipite de scalp şi ochii înguşti, cu irisul galben-verzui, sticlind de-o răutate animalică; o pereche de mustăţi rare, subţiri, roşcate, desăvîrşeau asemănarea cu un linx. I-am spus că am ordin să-l examinez şi s-a supus fără crîcnire; am reuşit să îl hipnotizez cu destulă greutate. Cînd s-a trezit din somnul indus, l-am întrebat ce visase. S-a strîmbat dispreţuitor şi a încercat să se sustragă întrebărilor mele, dar pînă la urmă a recunoscut că visase o capră sfîşiată,  însîngerată. În copilărie păscuse turmele părintelui său pe plaiurile styriene şi de fiecare dată cînd se pierdea vreun animal, căzînd în prăpăstiile muntelui sau pierea ucis de lupi, taică-su îl bătea cu sălbăticie.

18 august

E scrisoare voluminoasă de la profesorul von Brücke. Teoria sa privind tratarea nevrozelor prin stimularea ariilor lui Broca, oricît de seducătoare ar fi prin precizia detaliilor, mi se pare o utopie.

Discut seara cu Siegfried , ne tutuim acum după ospăţul din ziua venirii mele, despre monotonia vieţii de ostaş; originea sa şi educaţia tradiţională l-au împins spre această carieră. Totuşi e sensibil, destul de cultivat şi melancolic, are acea „schwermut” tipic germană şi îşi divinizează  mama, căreia îi scrie săptămînal.

Matuska scoate vioara şi ne cîntă cu virtuozitate Brahms, Variaţiuni după Paganini.

21 august

Îndatoririle de serviciu îmi lasă tot mai puţin timp să completez acest jurnal; seara prefer să recitesc tragediile lui Sofocle sau să răsfoiesc lucrările lui Mesmer, de Puységur, sau Braid. Siegfried şi Matuska joacă stos cu alţi doi camarazii din regiment. Vinul de Moselle şi vizitele săptămînale la bordelul ofiţerilor din Hoffer-Platz, le menţin tonusul psihic, atît de necesar în viaţa de soldat.

25 august

Sunt din ce în ce mai ocupat; şeful meu, maiorul Brüchner a lăsat aproape toate tratamentele în seama mea; pe lîngă faptul că este antisemit, nu-mi poate ierta faptul că în cazul schilodirii băiatului acela ungur, am trecut peste ordinea ierarhică şi am raportat direct colonelui.

Ieri m-a surprins pe cînd efectuam măsurători ale indicelui cefalic unor recruţi. Întrebîndu-mă ce făceam, i-am răspuns că îi că verific să nu aibe paraziţi; nu a sesizat ironia mea sau habar nu are la ce foloseşte un compas antropologic.

Ca şi cum toate acestea nu erau îndeajuns, am depistat cîteva cazuri grave de dezinterie în garnizoană şi îi bănuiesc pe adjutanţii de la intendenţă, care aprovizionează bucătăriile cu alimente alterate.

27 august

Toată ziua mi-o petrec făcînd controlul medical unui batalion de recruţi: munca îmi este îngreunată de faptul că unii dintre ei nici nu vorbesc germana, grosul trupei fiind format din cehi, bosnieci, români sau ruteni.

Seara discut cu Jan Matuşka. În civilie e institutor în Pressburg, are doi copii şi este pasionat de şahul prin corespondenţă, acum tocmai joacă o partidă nemaipomenită cu un poştaş din Malmö.

3 septembrie

Avem o adevărată epidemie de dezinterie: sunt peste cincizeci şi opt de cazuri grave şi probabil de două ori pe atît , cazuri latente. Von Hötzendorf mi-a ascultat argumentele şi a decis instalarea măsurilor de carantină; din cauza lipsei de paturi în infirmerie, cazurile mai puţin grave vor fi transferate la spitalul municipal. Cei mai afectaţi de interdicţia de a părăsi garnizoana, pînă la noi ordine, sunt ofiţerii, care nu mai pot vizita stabilimentul din Hoffer-Platz şi nu mai pot colinda la sfîrşit de săptămînă bodegile şi cafenelele din oraş.

Brüchner a lăsat, bineînţeles, cu perfidie, toată munca de izolare şi dezinfectare  în seama mea.

5 septembrie

Ieri,  von Hötzendorf mi-a solicitat un raport privind situaţia epidemiei. I-am spus că după opinia mea, enterocolitele ar putea fi provocate de bacteriile din pîinea mucegăită furnizată de manutanţă. Există o practică, frecventă pe lîngă marile garnizoane, ca acest aliment să fie preparat din grîu de calitate inferioară sau care a  încolţit în hambare; de escrocherie beneficiază angrosiştii de cereale şi brutarii, prin complicitatea plutonierilor de intendenţă. Solicitat să îşi exprime opinia, hauptmann Schulz, şeful aprovizionării, a negat cu vehemenţă acuzaţiile.

6 septembrie

După părerea camarazilor mei lucrez prea mult în infirmerie, suplinind superficialitatea lui von Brüchner. Majoritatea ofiţerilor din cazarmă, cu excepţia orelor cînd sunt de gardă nu fac mai nimic: dorm, joacă stos sau se îmbată prin cîrciumile din oraş sau în dormitoare. Oricît aş fi de obosit de activitatea din infirmerie, de orele scurse monoton în serviciul de gardă, îmi pun ordine în gînduri. Citind,  de pildă, Oedip rege, cugetam la această mitică figură universală, care alegîndu-şi singur destinul, se automutilează simbolic, acceptînd pedepsa pentru faptul  de a fi ignorat un tabu; atracţia copilului pentru părintele de sex opus  poate dezvolta în adolescenţă o nevroză sui-generis.

8 septembrie

Profit de o perioadă de ameliorare a stării bolnavilor din infirmerie şi vizitez cazurile de la spitalul municipal; mă însoţeşte un furier care poartă un catastif cu numele celor internaţi acolo. Dacă imperiul se va prăbuşi, va fi şi din cauza birocraţiei excesive; totul este înregistrat, notat, catalogat şi arhivat,  în cît mai multe exemplare, iar ordinele, atît cele militare cît şi cele civile se contrazic şi se intersectează frecvent. Deocamdată profit de birocraţia cazonă şi fac, aproape zilnic,  plimbări prin oraş.

10 septembrie

A trecut o lună de cînd sunt în Linz. Viaţa cazonă nu mi se pare mai insuportabilă decît cea de intern. A fost alegerea mea să vin şi să-mi îndeplinesc îndatorirea civică de ostaş; puteam foarte uşor să obţin un act medical care să mă scutească de serviciul militar, aşa cum a făcut o mare parte a colegilor mei.

Azi noapte am visat-o, pentru a  nu ştiu cîta oară pe Martha; de data aceasta era complet goală, cu trupul ei voluptuos de hamadriadă, sprijinit de o coloană antică în stil doric. Nu-mi analizez aceste vise din prisma conţinutului lor latent, din subconştient, fiind doar nişte proiecţii onirice ale libidoului meu nesatisfăcut.

13 septembrie

Siegfried mi-a cerut o consultaţie. I-am privit chipul slab, dar armonios de arian, căruia  pînă şi cicatricile lăsate de dueluri îi confereau un farmec aspru, irezistibil, şi i-am spus, în timp ce îşi încheia pantalonii:

„Dragul meu, se pare că bănuielile tale se confirmă: e şancru, fără niciun dubiu!”

L-a înjurat pe colonel, care prin măsurile sale de carantină îl obligase să îşi întrerupă vizitele la şantanul unde jumătate dintre actriţe îi erau amante şi să recurgă, incognito, la servicile nocturne ale unei prostituate care făcea trotuarul, în preajma cazarmei.

I-am recomandat spălături cu hipermanganat şi doze moderate de poţiune mercurică.

Situaţia mi se părea destul de hilară, aşteptîndu-mă de la el mai multă tenacitate teutonică în suportarea abstinenţei. Libidoul exacerbat să fie, în cazul său, dovadă a unei traume psihice din adolescenţă?

16 septembrie

Azi dimineaţă, pe cînd treceam prin piaţă, ducînd condica la spital, mi-a tăiat calea o muieruşcă brunetă, cu buze ademenitoare şi ochi de jar, care purta în braţe un coş cu flori.

„Domnu’ doctor nu mă cunoaşte, da  io îl cunosc, de cînd l-o cusut aşe fain pe Jancso al meu!”

Am întrebat-o ce mai face iubitul ei şi a strîmbat cu amărăciune din frumoasele-i buze cărnoase:

„ Amu-i cociş şi s-o jurat că dacă-l prinde pe plotonier, îi taie beregata…”

Mi-a prins  la butonieră o garoafă turcească roşie, ce mirosea ameţitor  a piper dulce şi învîrtindu-şi fustele a dispărut.

17 septembrie

Colonelul s-a interesat din nou de situaţia dezintericilor. Mi-a promis că va ordona o anchetă privind aprovizionarea cu grîu alterat. La plecare, după ce mi-a mulţumit pentru zelul arătat în oprirea epidemiei, mi-a cerut să o consult pe soţia sa, care suferă de migrene repetate. Am convenit să  trec într-o după-amiază de joi, cînd doamna von Hötzendorf îşi primeşte prietenele.

19 septembrie

Vremea se menţine caldă pentru această perioadă a anului, un vînt fierbinte şi uscat înfoaie frunzişul platanilor din Hoffer-Platz; curvele au din nou profit, pentru că la solicitarea mea, comandantul a ridicat interdicţia de a părăsi cazarma.

I-am scris Marthei; nimicuri, anecdote cazone şi asigurarea că după două luni voi primi o permisie şi voi veni la Viena să o întîlnesc.

22 septembrie

Casa Hötzendorf  de pe PrinzEugenstrasse e o vilişoară în stil secession, cu ferestre înalte, tencuită într-un vernil pal, ascunsă după un şir de tei robuşti. Interiorul respiră o opulenţă burgheză învecinată cu kitschul. Se pare că doamna von Hötzendorf, născută Stofelss, a primit-o zestre de la tatăl ei, un cunoscut antreprenor de construcţii în Styria.

Brandt îmi periase temeinic uniforma şi-mi lustruise cizmele, dar mă tem că tot nu am făcut o impresie prea bună  doamnelor strînse în jurul unei măsuţe de servit ceaiul. În general medicii sunt priviţi în înalta societate ca nişte ciudăţenii: nu te poţi dispensa de serviciile lor, dar nici nu poţi să îi tratezi ca pe nişte egali, îi tolerezi la ocaziile mondene, cu condescendenţă.

După plecarea invitatelor, am fost condus în budoar şi am consultat-o pe amfitrioană; e o persoană nevrotică, de constituţie limfatică, cu tenul pal, părul castaniu-roşcat şi ochi cenuşii, foarte trişti. Se plînge de migrene repetate, palpitaţii, sincope şi în general de o anemie progresivă. Am consultat-o cu minuţiozitate şi am detectat toate semnele sindromului Charcot-Weiss-Baker: inflamarea dureroasă a ganglionilor limfatici, puls greu decelabil, atonie progresivă a membrelor, hipotensiune arterială. În timp ce îşi încheia corsetul, am observat pe o măsuţă de marmură din budoar, o sticluţă brună cu dop argintat. La întrebarea mea, mi-a răspuns că este o poţiune pe care i-o prescrisese medicul curant împotriva migrenelor; i-am deşurubat dopul şi am mirosit conţinutul: era laudanum. Am rugat-o să renunţe la acea poţiune şi am strecurat flaconul în buzunarul vestonului.

Între timp ajunsese acasă şi colonelul. A ascultat diagnosticul meu, încruntat, muşcîndu-şi mustaţa scurtă, aspră, cenuşie, iar cînd i-am recomandat să îşi ducă soţia la Marienbad, mi-a replicat că îi este imposibil pentru că peste două săptămîni vor avea loc manevrele de toamnă la care va participa însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig.

23 septembrie

Von Hötzendorf şi-a ţinut promisiunea, a ordonat o anchetă şi escrocheria celor de la manutanţă, care achiziţionau grîu alterat a fost dată în vileag; se pare că toată operaţiunea se efectua prin complicitatea lui Schulz care încasa sume frumuşele din toată afacerea. Dacă nu izbucnea epidemia de dezinterie nimeni nu ar fi aflat nimic şi matrapazlîcurile ar fi continuat.

Sanitarul Brandt mi-a şoptit azi dimineaţă, că her hauptman Schultz umblă spumegînd de furie prin garnizoană şi jură că îi va tăia urechile jidanului de doctor, care îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala; din moment ce sunt singurul doctor militar evreu din Linz, presupun că se referea la mine.

25 septembrie

Continui să o vizitez săptămînal pe doamna von Hötzendorf. De cele mai multe ori consultaţia mea se rezumă la examinarea pulsului, dar îi face plăcere să-mi povestească întîmplări din tinereţe. Ieri m-a rugat să o examinez şi pe o bună prietenă de a ei, văduva bancherului Feuehrig. Dacă lucrurile merg tot aşa, pînă la terminarea stagiului voi deveni un medic monden.

26 septembrie

Ceea ce era inevitabil să se întîmple, s-a petrecut ,pe neaşteptate, azi dimineaţă. Tocmai treceam grăbit prin coridorul care lega infirmeria de curtea cazărmii, grăbindu-mă să examinez un nou lot de recruţi, cînd m-am ciocnit fără să vreau de Schulz. S-a clătinat greoi şi m-a privit cu ochii săi porcini, cred că era încă beat decuseară, rîzînd prosteşte :

„ Jidane, în armata imperială un ofiţer nu îşi îmbrînceşte superiorul fără să îşi ceară scuze!”

I-am replicat că nu îl văzusem din pricina obscurităţii şi oricum nu avusesem intenţia să ne ciocnim. Asta a fost tot, dar după prînz am fost vizitat de un locotenent de la intendenţă şi un căpitan de artilerie, martorii individului , care veneau  să pretindă satisfacţie în numele său. Siegfried, care are nenumărate dueluri la răboj, a discutat cu ei şi s-a oferit să mă reprezinte. M-a sfătuit să aleg spada şi nu pistoletul, Schulz fiind prea bătrîn şi prea gras ca să poată para atacurile mele. Iau lecţii de scrimă, cîte două ore pe zi sub îndrumarea lui şi ideea de a-l ciopîrţi pe porcul acela nesimţit, tocmai eu un mînuitor al bisturiului, mă face să mă amuz teribil.

28 septembrie

Am primit în sfîrşit răspunsul, printr-o epistolă foarte protocolară, de la profesorul Charcot: mă anunţă că ar fi onorat, ca anul viitor, să devin bursierul său. Salpetrière j’ arrive!

Toată cazarma nu vorbeşte decît despre duelul nostru; se pare că s-au pus pariuri, inclusiv printre subofiţeri. Evenimentul va avea loc peste cinci zile.

29 septembrie

Fac o vizită doamnei Feuerhig, văduva unui industriaş bogat, pe care am cunoscut-o  în casa Hötzendorf. M-a primit  în salonul ei ticsit de antichităţi, întinsă pe un  recamier stil deuxiéme empire, într-un negligé vaporos din mătase ecru,moarată, care se potriveşte de minune cu tenu-i oacheş.

Fără pălărie si corset, cu buclele mătăsoase căzîndu-i pe umeri, cu faţa proaspătă, nefardată, pare mai tînără şi mai apetisantă decît la prima noastră întîlnire.

E italiancă din Bolzano, Tirolul de sud, vorbeşte germana cu un accent cîntat, fermecător şi în afara unei evidente neurastenii nu suferă decît de spleen.

Îmi vorbeşte agitată despre viaţa vieneză, despre baluri şi călătorii în sudul însorit. Fără nicio tranziţie, îi propun să-mi povestească ultimul ei vis. Roşeşte cochetă, îmi spune „mio caro dottore”, dar în cele din urmă îmi descrie un labirint oniric în care revine, obsedantă, imaginea unei coloane de marmură, încălzită de soarele sudic.

1 octombrie

Von Hötzendorf se interesează din nou în legătură cu starea de sănătate a trupei; se apropie data cînd sunt programate manevrele de toamnă şi acest fapt determină o stare de nervozitate în rîndul corpului ofiţeresc. După ce îi citesc datele din voluminosul catastif pe care îl completez zilnic, îmi prezintă o doleanţă a doamnei colonel care mă roagă prin intermediul său să fac o vizită medicală la mănăstirea de călugăriţe carmelite din Lustenau.

Cred că Şlomo Herkovitz, rabinul nostru din Freiburg, s-ar tăvăli pe jos de rîs dacă ar auzi că voi consulta nişte călugăriţe.

Sunt destul de uimit că nu mă chestionează în legătură cu apropiatul duel, despre care în mod cert a fost informat.

2 octombrie

Duelul s-a desfăşurat mai rapid şi mai simplu decît prima mea participare la o disecţie.

La miezul nopţii, în sala de arme a cazărmii, ne-am întîlnit doar noi şi martorii. Siegfried von Wüpertahl a prezentat spadele şi a repetat condiţiile duelului; în mod firesc la astfel de înfruntări este prezent şi un medic, dar von Brüchner a refuzat să asiste.

Ca în transă, am apucat mînerul greu al spadei şi m-am îndreptat spre mijlocul sălii. Un uşor tremur îmi zgîlţîia muşchii gambelor şi ai braţelor şi ca prin ceaţă auzeam ultimele indicaţii ale lui Siegfried.

Ne-am încrucişat spadele; Schulz, gras şi crăcănat, mă privea cu o ură evidentă, greţoasă, în ochii înceţoşaţi de alcool ( ulterior am aflat că băuse mai multe şnapsuri ca să-şi tempereze teama)pe deasupra lamelor albăstrii. Am parat din reflex primul său atac, am făcut o eschivă, apoi o paradă, doi paşi laterali pe parchetul de pin înnegrit de vreme, am atacat, şi brusc, schimbînd direcţia lamei cu o arcuire din  pumn, am fandat, lovindu-i umărul; lama i-a străpuns deltoidul, sîngele a ţîşnit maculîndu-i cămaşa albă, a scăpat arma cu un vaiet surprins şi împleticindu-se, a căzut greoi în genunchi. Secunzii săi s-au repezit să-l sprijine, eu mi-am scos mănuşa groasă din piele de bou şi le-am spus să-l cheme pe Brandt, cu feşe, iod şi apă caldă. De fapt, bătrînul sanitar aştepta deja pregătit cu toate în dosul uşii. Am oprit hemoragia, rana nu părea a fi gravă, i-am administrat un calmant şi l-am pansat; două ordonanţe care erau şi ele prin preamă, l-au cărat, după ce şi-a revenit pînă în camera sa.

Siegfried entuziasmat, m-a felicitat în felul său:

„Sigmund, dacă nu aş ştii că eşti pasionat de medicină, ţi-aş prevedea o carieră de spadasin !”

Exagerează, bineînţeles, Schulz e un adversar insignifiant şi toţi sunt uşuraţi că lupta s-a încheiat astfel.

3 octombrie

M-am trezit tîrziu, colegii mei au ţinut să mă sărbătorească cu prelungi libaţiuni de muscat italian. Cu capul încă înceţoşat de vin, am coborît la infirmerie şi l-am căutat pe sanitar.Cu un zîmbet complice, pe faţa-i ridată, bătrîna cătană m-a asigurat că rănitul se simte bine, a cerut o găină friptă la dejun şi mi-a întins un teanc gros cu bancnote de 100 de koroane ; era remuneraţia cuvenită mie în urma plăţii pariurilor. Am izbucnit într-un rîs isteric, era pentru prima dată cînd eram plătit pentru rănirea unui semen de-al meu şi nu pentru vindecarea sa; am luat banii fără nicun scrupul, era o sumă destul de însemnată, în total vreo 8 000 de koroane, ceea ce reprezintă echivalentul soldei mele pe 10 luni.

În mod sigur, von Hötzendorf a fost informat în legătură cu duelul, dar nu am suportat nicio consecinţă a acestei întîmplări. La trei zile  după acest eveniment, Schulz, cu braţul atîrnat într-o eşarfă neagră, a părăsit garnizoana, fiind mutat la  cazarma din Kronstadt în Transilvania.

5 octombrie

După această victorie, o vizitez după-amiază pe doamna Feuerhig. Toată protipendada Linzului a aflat de duel. Graţioasa Rosanna, ne tutuim acum, mă ceartă că m-am riscat viaţa în numele onoarei, dar totodată e măgulită de aura mea de spadasin, iar eu simt că Marte îi deschide drum lui Eros.

De pe vremea cînd omul trăia în peşteri, masculul cel mai puternic din trib, cel care îşi altoia mai zdravăn rivalii se bucura cel mai deplin de favorurile reprezentantelor sexului opus.

 

6 octombrie

Aşa cum am promis doamnei von Hötzendorf, fac o vizită stareţei de la San Florian. Abaţia este foarte bine întreţinută prin donaţiile familiilor bogate din oraş, e decorată cu nişte coloane de marmură roz şi  are o orgă minunată la care a concertat Bruckner.

Maica superioară mă conduce din capelă, printr-un coridor îngust la chilii; se opreşte în faţa unei uşi groase din stejar şi înainte de a o deschide cu o cheie mare, mă roagă să-i promit că nimic din ceea ce voi vedea nu va trece dincolo de zidurile mănăstirii. Îi amintesc de jurămîntul lui Hipocrat şi intrăm.

Într-o sală destul de încăpătoare, un soi de infirmerie după cîte am înţeles, pe trei paturi joase, legate cu funii şi cearşafuri răsucite se zvîrcolesc trei călugăriţe. Una dintre ele scoate nişte sunete ciudate, miorlăituri pisiceşti, grohăieli şi  lătrături sacadate, cealaltă urlă, scrîşnind din dinţi: Abigor, Abraxas, Asmodei, Astaroth,Behemot, Beelzebub, Belial, Bifrons… şi aşa mai departe, tot alfabetul demonic, iar cea mai tînără dintre ele, o femeie brunetă, cu o faţă armonioasă şi ochi mari, cafenii, cu poalele rasei ridicate, geme şi gîfîie, contorsionîndu-şi şoldurile goale şi pîntecul, ca şi cum ar încerca-o extazul amorului.

După părerea stareţei toate trei sunt posedate, dar chemarea unui exorcist implică formalităţi birocratice, ca pretutindeni în imperiu. În opinia mea sunt doar trei cazuri de isterie religioasă, pe fundalul reprimării libidoului. Nu pot să fac mai nimic pentru ele, la plecare las flaconul cu laudanum ce-l luasem de la doamna von Hötzendorf, cu recomandarea să le administreze cîte o lingură, la două-trei ore.

7 octombrie

Primesc un billet doux de la doamna Feuerhig; doreşte să mă vadă înainte de începerea manevrelor. Ce gînduri sumbre s-or fi instalat în căpşorul ei drăgălaş, e doar un joc de soldaţi, nu mă paşte niciun pericol real, deşi von Brüchner, profitînd de autoritatea sa, m-a propus ca şef al eşalonului sanitar.

Mă întorc după miezul nopţii, euforic: am cules rodul strădaniilor mele! Matuska, mucalit, mă miroase ca un copoi, parfumul duceag, de violete al Rosannei Feuerhig mi s-a lipit de piele, şi-mi spune zîmbind:

„ Pevezenghiule miroşi ca lenjeria unei baroane…deşi eu aş fi preferat în locul tău o cameristă, sunt mai sincere şi nu dau bătăi de cap! Idealul meu e camerista unei baroane!”

Culmea e că nu am niciun scrupul deontologic, consider că satisfăcîndu-i libidoul, nu fac altceva decît să-i tratez nevroza.

8 octombrie

Von Hötzendorf a convocat toţi ofiţerii, ca să împartă responsabilităţile care le revin în timpul desfăşurării marilor manevre de toamnă. Ne anunţă, dar şi ăsta e un secret al lui Polichinelle, că la desfăşurarea de forţe a regimentului 69 landwehr va asista însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig. Aşa cum fusesem anunţat de şeful meu, maiorul von Brüchner ,  voi conduce eşalonul sanitar, ceea ce înseamnă că mă voi hurduca într-un furgon tras de patru cai de povară, în urma trupelor, înghiţind tot praful şi toate mirosurile lăsate-n urmă de răcani. Siegfried nu este nici el mai norocos, a primit comanda unui batalion care se va desfăşura în ariergardă, doar Matuska are motive de exuberanţă, el se va ocupa de popota şi de satisfacerea tuturor cerinţelor  înaltului oaspete.

Ofiţerii  îşi inspectează trupa şi fac pregătiri de plecare pentru a doua zi, în bucătărie e o larmă de oale şi crătiţi ciocnite, se taie găini şi purcei de lapte, ordonanţele aleargă dintr-o parte în alta, la intendenţă răcanii stau la coadă să-şi ia raţiile de pesmeţi, majurii urlă în dreapta şi stînga, e un haos de zici că a izbucnit o bătălie adevărată şi nu se pregăteşte doar un joc de-a războiul. Toţi fac exces de zel, nu e niciun secret pentru nimeni că nişte manevre reuşite pot ridica în grad ofiţerii, sau pot catapulta în ierarhia militară, comandanţii.

Profit de zarva generală şi fug să-mi iau rămas bun de la Rosanna; voi lipsi din Linz vreo patru zile şi acesta e un pretext bun să mai primesc o porţie de amor.

9 octombrie

Pe la orele 5 dimineaţa, întrega garnizoană este trezită de sunetele stridente ale trompetelor; reîncepe foşgăiala, se înhamă caii, se încarcă armele în căruţe şi pe nemîncate, întregul regiment iese încolonat pe porţile cazarmei şi se înşiră pe drumul ce şerpuieşte printre dealuri spre Mathausen-Gusen. Căruţele cu prozivii şi furgonul sanitar încheie acest boa în culori feldgrau, care se tîrăşte prin peisajul autumnal.

După trei ore de marş susţinut, batalionul din faţa mea începe să se destrame; sărmanii flăcăi, încărcaţi cu raniţele pline de fleacuri cazone, nemîncaţi şi uscaţi de sete, căci nimeni nu s-a gîndit să aducă provizii suficiente de apă, încep să se împleticească ca nişte muşte pe o hîrtie lipicioasă; cîţiva cad leşinaţi şi trimit sanitarii să-i ridice, se produce o busculadă, feldwebelli se opun şi îi altoiesc ca să se scoale. În cele din urmă cu ajutorul lui Siegfried von Wüperhtall, care încheie coloana, ordinea se restabileşte.

Pe la prînz toată armia se opreşte; se pregăteşte cantonamentul, se descarcă bucătăriile mobile de campanie, miroase a obiele transpirate şi a rîntaş.

Marşul continuă pînă spre seară, cînd toată suflarea regimentului soseşte la Leonding şi se culcă nemîncată, proviziile neajungînd decît pentru ofiţeri şi subofiţeri. Matuska are o teorie interesantă privind alimentaţia pe vreme de război: ostaşul k.u.k. luptă mai bine cu burta goală, decît cu stomacul îngreunat de mîncare; motivul e simplu pretinde el, tot răcanul se grăbeşte să-şi dovedească adversarul sperînd să-i şterpelească proviziile!

Adorm în furgon, unde Brandt a aşternut un braţ mare de fîn înmiresmat şi visez sînii cărnoşi şi fierbinţi ai Rosannei; mă joc cu ei ca şi un sugar cu sfîrcul mamei.

10 octombrie

Dis-de-dimineaţă tot regimentul e în picioare şi pleacă în grabă spre cîmpul de manevre. Corpul nostru de armată, comandat de însuşi arhiduce, primeşte cocarde roşii şi se va lupta cu albaştrii conduşi de kronprinzul Rudolf.

Trupele primesc muniţie de manevră şi se aşează pe poziţii, după toate regulile  artei războiului. Apuc să îl zăresc de la distanţă pe arhiduce, un tip înalt şi corpolent strîns într-o redingotă roşie cu fireturi aurii.

Sunt aduse primele victime ale conflictului simulat, patru flăcăi cu membrele zdrobite de un cheson de artilerie răsturnat; am făcut rost de nişte morfină şi le alin durerile în timp ce sunt pansaţi.

Lupta continuă, din locul unde stau nu zăresc decît o îmbulzeală de uniforme gri-verzui, albastre şi negre. După patru ore de atacuri şi retrageri de ambele părţi se face o pauză. Trupele primesc în sfîrşit prima masă a zilei. Îl zăresc în treacăt pe Siegfried teribil de marţial, cu uniforma murdară de praf şi cu sabia în mînă; îmi zîmbeşte şi promite să-mi aducă urechea unui husar care l-a insultat, strigîndu-i că e un fătălău.

După ce şi-au potolit foamea ostaşii încep din nou joaca, se mai trag cîteva salve în vînt, un hauptmann gras cade de pe cal şi-şi rupe un picior; eu m-am plictisit de spectacol stau în furgon şi citesc din Höderlin. La căderea nopţii luptele se încheie, se ridică bivuacuri, armele sunt puse în piramide, trupa primeşte papricaş de cartofi şi rachiu, iar domnii ofiţeri împreună cu alteţele lor şi comandanţii se retrag la Leonding unde iau cina la un restaurant.

 

11 octombrie

Cu armele încărcate-n furgoane regimentul se întoarce la Linz. Nu am aflat de partea cui este victoria, dar se pare că-n timpul supeului arhiducele şi-a exprimat satisfacţia că au fost nişte manevre foarte reuşite. Au fost acordate şi o droaie de medalii, printre evidenţiaţi fiind şi Matuska pentru sufleul de raci cu anghinare servit  la cină. Principalul beneficiar al jocului de-a războiul este însă von Hötzendorf care va primi probabil galoanele de general.

Nu reuşesc să o văd pe Rosanna, îi trimit doar cîteva bilete de amor,sunt ocupat cu răniţii ; celor cei striviţi de tun le-am amputat picioarele, încă un semn că manevrele s-au desfăşurat bine.

10 decembrie

Nu am mai scris în acest jurnal de vreo două luni. Proaspăt avansat general, von Hötzendorf este noul şef de Stat major al armatei chezaro-crăieşti. Rosanna a plecat imediat după manevre la Marienbad,  însoţind-o pe doamna general. Adevăratul motiv al plecării doamnei Feuerhig îl cunosc doar eu: o sarcină inoportună.

Am reuşit să obţin mutarea mea la Viena la Spitalul militar „Arhiducesa Sophie”, loc care îmi permite să îmi continui studiile neurologice, voi mai purta uniforma încă jumătate de an, dar apartenenţa mea la grupul ofiţerilor va fi una pur formală.

În ultima noapte petrecută în cazarmă  am avut un vis straniu: mă plimbam pe străzile din Freiburgul natal şi într-o piaţetă, pe lîngă hala de peşte, am zărit o statuie pe al cărei piedestal, săpat în piatră, mi-am citit numele. Nu trebuie să fi psihanalist ca să interpretezi acest vis; întotdeauna am avut conştinţa valorii mele şi certitudinea că am să las ceva imuabil în urma mea.

Linzul rămîne în urmă, o etapă din viaţa mea, o amintire a unor poveşti cazone de spus nepoţilor în serile de iarnă.

Anul viitor, în vară sper să ajung la Paris, asigurările lui Charcot fiind ferme: voi fi bursier şi intern la Salpetrière.

Acum aştept, cu nerăbdarea unui copil sărbătorile de iarnă. Ca un adevărat ateu, voi petrece Hanucka împreună cu familia, iar Crăciunul cu Martha şi  cu prietenii mei.

 

 

 

autor Rechesan Gheorghe Dan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund

Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb

Posted in Arte by Hopernicus on 19/01/2013
 
 
 
Câteva spaţii în arta plastică au fost insuficient exploatate. Există în pictură lumină şi umbre. Cer şi pământ. Obiecte, peisaje, figuri umane sau stări suprarealiste ale unui realităţi voit deformate de viziunea şi credoul pictorului. 
Puţini însă s-au ocupat de nişa dintre posibil şi imposibil, dintre real şi ireal. La graniţa acestor stări îl găsim pe pictorul de origină rusă IlYa Zomb care tratează strălucit , cu pânze uimitor de elaborate,  intersecţia elusivă dintre realitate şi fantezie.
 
Puritatea expresiei, himericul, candoarea şi misterul pânzelor sale amintesc de marii maeştrii: Botticelli, Degas, Bosch, Magritte dar ce ne intrigă mai mult la acest pictor este faptul că în ciuda asemănărilor cu cei amintiţi, rămâne inovator şi unic.
 
Zomb ne introduce într-o lume feerică, teatrală, el reface scene de dans, de balet, sau circ folosind un aranjament vizual dus la extremă, alteori ne pune să ghicim stări de spirit şi drame sufleteşti care se petrec între personaje şi obiecte. De multe ori ne poartă într-o lume a miturilor, care se dezvoltă într-o naraţie sumptuos ilustrată, suntem într-o poveste din 1001 de nopţi cu Şeherezade diafane în rochii de balet. Dacă la Degas balerinele erau de sine stătătoare la Zomb ele interacţionează cu obiecte sau animale prezente în tablouri. Artist perceptiv, Zomb nu renunţă la emoţia provocată de incertitudinea realului. El adaugă un aer dinamic, ocazia unei celebrări, congreghează personajele sale împreună cu spectatorul într-un „grand finale” opulent şi  voit exagerat.
 
Alte opere sunt dure, meditative, reci, precise, ca un pilon bine ancorat în real. Ca toţi marii naratori de poveşti Zomb este un vrăjitor superb. El manipulează aşteptările noastre, alterează proporţiile, sugerând alegorii sau ascunzându-le privirii, reuşind, fără să neglijeze tehnicile realiste, să producă scene imposibile în realul cotidian, cel familiar spectatorului.
Zomb ne invită astfel: „Priveşte tablourile mele ca şi cum ai călătorii într-o ţară exotică în care totul te miră şi te fascinează„. În aceste peisaje fructele sunt enorme şi permanent coapte, vânturile şi
animalele sălbatice sunt golite de natura lor ameninţătoare, subiectele devin vestitorii păcii şi ai frumuseţii. Lucrările lui parcă sunt scoase din vis, ne încântă cu armonia lor utopică, inexistentă în realul brutal în care  majoritatea din noi funcţionăm şi trăim.
Aici se află mesajul major al pictorului pe care l-am putem enunţa astfel: Legăturile noastre cu trecutul şi stările de reveriie serenă s-au destrămat şi au fost pierdute ireversibil. Omul a pierdut controlul habitatului său.
 
IlYa Zomb s-a născut la Odessa şi a studiat 4 ani la Colegiul de artă din Odessa – URSS, (1975-1979). În anul 1979 a primit diploma în Arte Frumoase. Azi locuieşte şi lucrează în statul New Jersey – USA.
Inspiraţia şi-o găseşte în viaţă New Yorkeza de zi cu zi. Foloseşte  o încântătoare pleiadă de dansatoare în posturi teatrale înconjurate de animale biblice cu care fetele dialoghează sau cochetează: zebre, girafe, elefanţi, păsări sau câini în aranjamente magice care ne produc mirare
şi surpriză. Coloritul tablourilor este puternic, provocator şi vibrant. 
Uneori pictorul adăugă obiectele sale uzuale amestecate cu elemente fantastice producând o pictură atractivă şi fascinantă. Tehnica sa este pedantă, elaborată, rămânând realistă la nivelul obiectelor, dar complet onirică în total.
 
Zomb este  apreciat şi expus internaţional de marile galerii şi prezentat în expoziţii majore din USA şi Rusia ca de exemplu:
Knoxville Fine Arts Museum, National Museum of Art of Ukraine- Kiev,
Red Dot Art Fair, Miami-Florida, Caldwell Snyder Gallery -St. Helena, Campton Gallery- New York, ART Chicago Museum, Caldwell Snyder Gallery -Chicago, Ilinois, San Francisco-CA, The World Bank, Washington -D.C.
autor  Adrian Grauenfels

Comentariile sunt închise pentru Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb

Ora de cumpănă…

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/01/2013

 

Te aşteptam

la vechea răscruce

de care mi-ai vorbit într-o vreme.

Dimineţile mele

se zbăteau în strânsoarea

amintirilor

ca-ntr-un cerc vicios

şi toate zborurile erau trecute

sub tăcere.

Doar sufletul meu mai striga

în nopţile haine

plecate să vâneze…

Vino, iubite, să-mi vezi aşteptările

răscolind în fibrele pământului.

Te aşteptam la ultima răscruce

a zilei

adăpostită în  vechiul altar

clădit pe ruine…

Cine să mai rostească

vreo întrebare

când rănile s-au adunat

într-un bulgăre de sare

şi sufletul îmi cerea neîncetat:

–          apă! apă…

ca o condamnare, ca o risipire

într-o logică absurdă…

Vino, iubite, să vezi cum pământul

se crapă…

cum nopţile deschid câte o trapă

şi ploile te caută

în inima de foc

a ultimei poveşti

de iubire…

de iubire…

 

9 decembrie 2012

 

Ca-ntr-un ochi lunatic

Tăcerile

adânci

învolburau oceanul

şi valurile se striveau

de stânci

ca-ntr-un ritual păgân…

stăpân

în umbră – exultând…

 

la ţărm

o luntre prinsă în nisip

închipuite voci

alunecau

sub malul

îmbâcsit de alge

şi arginţi

 

tăceri

nedescifrate

întunecau oceanul

şi stâncile alarmate

se surpau

în mine

ca-ntr-un ochi lunatic…

singuratic

în noapte – meditând…

 

25 dec.2012

 

 

Striveşte-mi retina…

Înainte să-mi striveşti retina

cu primul răsărit

zăvorăşte-mă în somnul celor vii

şi lasă-mă acolo

uitată…

nu-mi întinde lemnul de cruce

să-l mângâi

 

Înainte să-mi smulgi inima

din rădăcină

şi s-o arunci convoilului funerar

zăvărăşte-mă în dragostea

celor orbi

şi lasă-mă acolo

dăruită…

lasă-mă… nu mă târî în pustie

lângă stârvuri şi corbi

 

Zăvorăşte-mă în beţie,

în dragoste

şi somn

şi nu mă lăsa să rătăcesc

pe drumuri – solemnă şi umilă –

 

Înainte să-mi striveşti retina

cu primul răsărit

avertizază lumea

că naşterea bocitoarelor

e un spectacol gratuit…

gratuit…

 

1 ianuarie 2013

 

autor valentina becart valentina becart

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ora de cumpănă…

Fascinaţia ipotezelor

Posted in Studii by Hopernicus on 19/01/2013

 

(posibilele adevăruri din legenda lui Grui-Sânger)

 

                                                Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, cunoaşterea este …

 

Albert Einstein

 

 

            În esenţă, putem considera ştiinţele ca fiind o sumă de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o măsură mai mare, sau mai mică, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivării unei ipoteze şi celelalte, adiacentele, îşi au factoriilor lor augmentativi însă, la un moment dat, din varii raţiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însă nici celelalte nu dispar. Uneori, aşa cum în istoria cunoaşterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimbă sub presiunea noilor descoperiri şi una uitată, sau temporar abandonată, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentată inclusiv în procesul didactic drept cea valabilă, cu gradul de cuprindere cel mai amplu şi cu cele mai bune capacităţi de a explica fenomenul la care se referă. Nu de puţine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu şi, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumită ipoteză, de cele mai multe ori neconformă cu acea admisă oficial până la data respectivă.

            Istoria, o ştiinţă, prin definiţie politică dar şi puternic politizată, manifestă, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevăr şi nu de puţine ori acesta nu poate fi aflat niciodată. În studiul acestei ştiinţe, numită pe bună dreptate de căpătâi, întâmpinăm mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit şi uneori chiar de interpretat, deoarece, după cum ştim, încă de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intenţionat deformat, de regulă în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limbă oarecum cunoscută. Mult mai dificil este să descifrăm evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra cărora proiectăm propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoaştere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune că atunci când avem în faţa ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideraţiuni şi ne putem imagina orice despre acel eveniment, însă nu vom şti niciodată ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a făcut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinţă, adevărul despre acesta ne va rămâne necunoscut, iar cunoştinţele şi interpretările noastre ar putea mai mult să ne deruteze decât să ne apropie adevărul.

            În concluzie, uriaşele dificultăţi de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari şi mai multe cu cât subiectul este mai îndepărtat în timp, fac din aceasta, nu de puţine ori, un vehicul perfect pentru manipulări de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precădere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de acţiune. Se poate considera însă ca fiind benefică această nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul conţinut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeşte, prin doza de incertitudine şi uneori chiar de enigmă, această ştiinţă devine subiect predilect de conversaţie sau dezbatere cu o cuprindere aflată mult peste ariile academice sau didactice. Există în context şi mult diletantism, sau exaltări de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor invenţii!) dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaşte fără să o confundăm cu un şir nesfârşit de date plictisitoare pentru memorat, ci un şir incitant de evenimente cu adevărat memorabile. Aici desigur, profesorii îşi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultător.

            În acest context, ştirea care, în această vară (2011) a ţinut capul de afiş al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturală firească, după un sezon plin de informaţii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua maşină a unui rocker, sau mostrele de înţelepciune ale unei starlete. Rezumată, ştirea respectivă sună destul de banal: a fost descoperită, în România, localitatea Coliboaia din munţii Apuseni, o peşteră care are picturi parietale. Vechimea estimată 23.000-35.000 ani. Pentru mai multă credibilitate însă este bine să citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian: 

            Peştera şi gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei şi din cadrul Picturile Asociaţiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi arta rupestră”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)                                              

            La fel de importantă, vom vedea din ce cauză, pentru abordarea ulterioară şi dezvoltarea temei propuse, este şi prezenţa unor specialişti francezi în cadrul echipei de speologi români:                Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în arta de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii. „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche”, a arătat preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Lascu. (preluat după site-ul lovendal.net)

            Prin urmare, o descoperire speologică, având un potenţial uriaş în evaluarea istorică a existenţei şi a nivelului de dezvoltare a societăţii umane pe aceste teritorii. Prezenţa speologilor francezi, benefică sub toate aspectele, avându-se în vedere experienţa lor în acest domeniu, dar şi acela, devenit şi el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reacţiei mediului academic faţă de acest gen de descoperiri. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai modul penibil în care universitarii au încercat să mistifice adevărul la momentul descoperii picturilor din peştera Lascaux şi să acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu că s-ar fi schimbat cu                      Pasăre, peştera Chindiei                      trecerea anilor şi tot am fi avut  nevoie de partici-

                                                                           parea unor specialişti francezi la aceste verificări şi autentificări. Evenimentul în sine, nu este unul de excepţie. În România mai sunt picturi rupestre în peştera Chindiei, peştera Cuciulat, poate şi în altele, precum acea din munţii Buzăului, destul de contestată de altfel şi care nu va intra în această abordare.

            Pasărea din peştera Chindiei, considerată de unii analişti şi ca o reprezentare a unei zeităţi, este policromă, cu o puternică sugestie şi bine păstrată. Vechimea este apreciată cam la 12-15.000 de ani, adică asemănătoare cu mult mai cunoscutele picturi din peştera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai puţin descifrate, sau reprezentarea solară, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei peşteri.

 

 Amprente palmare(un scris?) şi reprezentare (posibil) solară, peştera Chindiei

            Amintesc desigur şi faptul că există interpretări care plasează aceste picturi (amprentele şi discul solar) în aceeaşi perioadă cu celelalte de la Chindia, dar şi unele care afirmă că este vorba de intervenţii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fără specificarea unei perioade mai explicite.

            Fără îndoială, această trecere rapidă prin problematică, intenţionat lipsită de comentarii, are rolul doar de a arăta că pictura rupestră este prezentă în munţii din arealul românesc, mai ales în munţii Apuseni, dovedind existenţa unei societăţi umane care manifestă interes şi chiar o anumită preocupare faţă de cultură, indiferent de motivaţie.

            Putem deci să ne putem pune întrebarea, destul de firească, prin ce se deosebeşte pictura recent descoperită din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatică a desenului. Acesta este executat numai cu cărbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferenţiază  ferm de anterioarele, iar altele respectă „tradiţia” şi sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazată pe spectrometria de masă cu ioni acceleraţi, care este mult mai sensibilă şi permite o datare mai precisă a picturilor rupestre, dar şi coroborarea datelor obţinute cu informaţiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, rămăşiţe lemnoase, etc…) posibil a fi făcute în bune condiţii,                                          Felină, peştera Cuciulat

 datorită materialului folosit (cărbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabilă deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar şi cu unele desene rupestre din Tassili şi mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din peştera La Sarga, provincia Alicante             (Spania, aprox 8000 de ani).             Dar şi mai interesantă este reprezentarea interpretată ca fiind a unui rinocer, animal totuşi necunoscut în acest habitat, cel puţin în istoria didactică a locurilor. Chiar dacă interpretarea poate părea discutabilă (reprezentarea unui proboscidian ar fi

mult mai rezonabilă şi ar fi chiar mult mai credibilă, întrucât existau totuşi mamuţi!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert că un asemenea animal poate fi considerat

„Rinocerul”;peştera Coliboaia                                              straniu pentru un privitor care nu a mai văzut un asemenea specimen, niciodată în viaţă. În rest picturile reprezintă alte animale dar şi unele scene din viaţa de zi cu zi a comunităţii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus menţionate. Ba chiar, se remarcă aceeaşi tehnică de „basorelief”, artiştii din străvechime folosind denivelările peretelui stâncos pentru a da senzaţia de volum reprezentărilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultură care, deşi răspândită  pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de rădăcină comună, dând o ciudată senzaţie de unitate conceptuală şi de execuţie. Mai putem vorbi însă şi de o altă caracteristică comună  tuturor acestor peşteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea şi au fost tratate multă vreme, mai ales de lumea academică, dar şi de biserică, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercări de fals cu scop autolaudativ .

             Însă noi, acum, am putea să ne punem întrebarea dacă aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezintă forme primordiale de artă, indiferent de motivaţie, sau dacă o civilizaţie străveche are o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc uşor de procurat.? Sau care era motivaţia unor asemenea atitudini?

            Studiile istorice ne demonstrează că, întotdeauna, motivaţiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizări de forţe şi au ca final adevărate opere de artă. Iar aceste reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate  (este vorba de uciderea unor fiinţe!), necesită un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor

au  unele ritualuri care ne duc cu gândul la o                 Activităţi domestice (?) Coliboaia

rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii.  Prin urmare, întreaga grafică rupestră are ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană.

            O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă locaţiile respectivelor peşteri erau, la fel de greu de accesat şi atunci ca şi în vremurile când ele au fost descoperite. Răspunsul ar fi mai degrabă nu, deoarece, în răstimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de funcţionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin mişcările scoarţei la importante modificări ale locului dar şi a topografiei acestuia. Există chiar unele interpretări, corelate cu lipsa afumării pereţilor, inerentă unei activităţi de pictare într-un spaţiu mai degrabă întunecat. Se presupune că, la vremea decorării lor peşterile erau altfel luminat, ba chiar o anumită dispunere a desenelor pe o traiectorie circulară relevă un fapt surprinzător. Şi anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinocţiul de primăvară, sau poate un solstiţiu, evenimente oricum remarcabile în viaţa unei comunităţii, razele de soare revelau scenele într-o anumită ordine, fără îndoială cu mare semnificaţie, ducând la o puternică impresia asupra celor prezenţi, aşa cum, mult mai târziu, cinematograful a făcut-o cu spectatorii lui.

            Dar pentru a nu rătăci prea mult printre presupuneri diletantiste să facem apel la unele clarificări ale perioadelor istorice, aşa cum sunt prezentate în mediul ştiinţific, precum şi a etapelor de dezvoltare a societăţii umane în aceste perioade. Pentru o mai bună echidistanţă, recursul la informaţiile Wikipedia, enciclopedia liberă, se impune de la sine.

 

            Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic.

            Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de apariția uneltelor rupestre, așa-numitele „Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

 

            PALEOLITIC INFERIOR

            Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin apariția a două unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatră. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanţă majoră este descoperirea unui număr de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilităţii hominidului de a stăpânii focul pe teritoriul ce astăzi se numeşte România.

 

            PALEOLITICUL DE MIJLOC

            Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistența culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatră au început să se diferențieze în funcție de funcționalitatea acestora, și apare prima unealtă din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

 

            PALEOLITIC SUPERIOR

            În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost descoperit în Peștera cu Oase de lângă Anina. Numit Ion din Anina, rămășițele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație ca având cca 42.000 de ani.

 

            ECONOMIA

            Caracteristica epocii paleolitice este totala dependență a hominizilor de natură. Comunitățile umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, semințe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, ouă, șopârle, pești și alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „prădalnic“. Sursa principală de alimentație o oferea vânătoarea realizată în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânătoare și cules: unelte rudimentare din așchii și bolovani de râu cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat și răzuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei până în sud-vestul Asiei și Sudul Africii). Aceste unelte evoluează către „toporașele de mână” în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe ambele fețe (Africa de Nord, zona centrală și de răsărit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificări
și în structura anatomică. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, răzuitoare (racloare) pentru curățarea pieilor de animale și cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns și tăiat, folosite probabil și ca vârfuri de lance pentru vânătoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine și gratoare întrebuințate pentru râcâit și tăiat. În această perioadă se ajunge la o diviziune naturală a muncii: vânatul – îndeletnicire a bărbaților, iar culesul – practicat de femei. O altă îndeletnicire era aceea a pescuitului.

            În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cuțite, străpungătoare, răzuitoare și dălți lucrate prin tehnica așchierii, având ambele margini ascuțite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulițe de aruncat, sau pentru săgețile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrării osului, fildeșului și cornului (pentru sulițe, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânătoarea se realiza și cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


A
ȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE.

            La început, strămoșii oamenilor trăiau în așezările în aer liber, dar căutau să se adăpostească și în peșteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii să-și construiască colibe prevăzute chiar și cu vetre, spațiu pentru dormit, activități domestice, sau evacuare. Se constată o creștere a densității și o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeași vreme, în continuare, erau folosite și adăposturi sub stânci. Apare, totodată, tendința de concentrare a grupurilor umane și de revenire periodică în același loc.

 

            RELAȚIILE SOCIALE

            Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în această problemă sunt sărace. Desigur, o societate bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obține în cadrul societății o poziție deosebită (dovadă: descoperirea unor figurine antropomorfe și a unor înmormântări cu ocru roșu, precum și a unor morminte cu podoabe ce au aparținut unor femei).

 

            VIAȚA SPIRITUALĂ                                                                       Venus din Willendorf

            Din paleoliticul mijlociu există dovezi mate­riale privind grija față de cei morți: depuneri rituale, dar concomitent se practicau și unele sacrificii rituale umane. Alături de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatră, dinți de ren sau de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu ocru roșu.

 

             ARTA

            Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistică a activității productive, a omului primitiv. Există reprezentări fantastice despre om și realitatea înconjurătoare (magia, totemismul ș.a.). Arta plastică se manifestă prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografică largă: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argilă, piatră, os sau fildeș cu o semnificație și funcție magică. În paleoliticul superior se remarcă pictura și gravura rupestră (sudul Franței, nordul, estul și sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, munții Tassili). Sunt redate figuri de animale în mișcare (urs, bizon, cal, cerb, țap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar păsări, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o funcție preponderent magică – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franța), Altamira (Spania) ș.a.

            Prin urmare, se verifică în timp toate afirmaţiile anterioare şi, foarte important, se delimitează temporal activităţile care duc la reprezentări rupestre precum şi motivaţiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Rămâne însă o nelămurire! De la apariţia lor şi până la ieşirea din funcţionalitate picturile rupestre îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intră în uitare, iar mişcările telurice le scot chiar dintr-o eventuală posibilitate de a fi văzute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai aşa ele se pot păstra în forma, oarecum, iniţială. Există însă alte indicii despre aceste locuri, pentru că, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emoţional şi cultural puternic, pe o perioadă destul de îndelungată, mii de ani, ar fi normal să dea naştere altor forme de cultură prin care să le fie menţionată existenţa sau, de ce nu, funcţionalitatea…

            Folclorul din spaţiul carpatic, unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact pare să aibă răspuns la această întrebare. Există o legendă, cea a lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o asemenea peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.

            Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu, este aparent simplă:

            Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa dar îngrozeşte pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acesta se retrage într-o peşteră unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerată de Sânger ca fiind nemaivăzute. Destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de peşteră (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său creşte un arbore cu frunze roşiatice numit sânger. Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, precum vom vedea, chiar şi în abordarea de faţă. Aşa cum am mai arătat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri această legendă şi îi modifică sfârşitul, însă problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (Povestire tradițională în proză sau în versuri, transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure.

           1. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de  strictă, la activitatea de vânătoare, dar sugerează şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţiei a acesteia.

            2. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o naltă arătare/Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei!  (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

            Iar cei impresionaţi de spectrala apariţie sunt: „Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare”… Iată deci cum poetul folosind forţa metaforei subliniază folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele apărute în societăţile umane odată cu noile diviziuni ale muncii. Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercită asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era agricultura, păstoritul sau, mult mai târziu, producţia industrială. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsit cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregătire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit şi acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti!). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

            3. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine ştie ce altceva şi abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spuen însă că el ştie despre peşteră, iar accesul în ea nu-i ridică nici o problemă. Spre deosebire de prezent când în peştera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate. Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam între 20.000 şi 10.000 de ani în urmă intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea amintirea lor rămâne în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânător la cel de agricultor (păstor), rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi.

            Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină, demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.

            Privind însă astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar dacă racordate logic, apare o problemă! Istoriografia didactică susţine existenţa comunităţilor umane în urmă cu mai bine de 10.000 de ani, numai că acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravieţuire, fără nici un fel de preocupări de tip cultural. Deşi, dacă luăm în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiuleşti, dar şi unele reprezentări antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societăţii omeneşti la nivelul continentului.

            Aşa cum am spus însă toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uită că, păstrând, cu sfinţenie, proporţiile, tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice.  Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!      

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fascinaţia ipotezelor

Orbeţi şi orbi

Posted in Studii by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

În societăţile tradiţionale, bardul orb constituie o funcţie răspândită atât în Europa cât şi în Asia. Orbeţii erau băsmuitorii acompaniaţi de ceteră, mulţi dintre ei fiind orbi. Între orbete şi lume se interpune o pânză de păianjen, astfel încât activitatea lui nu poate fi distrasă de nicio faptă, el rămânând centrul universului.

În Orb sărac, din vol. Hanu Ancuţei de Sadoveanu, orbul transmite auditoriului Mioriţa, întovărăşind povestirea cu sunetul cimpoiului. De obicei rapsodul se rezema de un copac sau de o coloană, suflul din instrumentul său simbolizând Anima Mundi ce străbătea elementul vertical, Axis Mundi. 

Tradiţia şi existenţa povestitorilor orbi s-a prelungit până-n Evul Mediu, iar la noi, mult mai târziu în contemporaneitate.

Secretul băsmuirii s-a pierdut împreună cu celelalte ştiinţe tradiţionale. Ştim că era o epifanie, o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuiau divergent, în lumea sublunară.(pg. 30)

 

Voievozilor şi de altfel şi celorlalţi stăpânitori ai lumii li  se spuneau basme, ori li se cântau balade nu doar la ospeţe, ci şi înainte de-a adormi. Atunci când i se recita, voievodul închidea ochii, adică, devenea orb ca şi partenerul său, între ei stabilindu-se o egalitate, un numitor comun: „iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)

 

În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea s-a numit : « O mie şi una de nopţi »O mie de nopţi, fiind sinonim în mintea cititorului cu « infinite nopţi », „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.”

În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text  că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela  de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată,  a trece într-un alt târâm-în cel al visului.

 

Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, Nopţile arabe, titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie şi una de nopţi, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală ? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente  este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care « adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap » şi, care, a cucerit Persia şi India, murind la Babilon.

 

Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri.Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat  alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea, dar iată că, la un moment dat, când primeşte solda, printre monede descoperă şi una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind către monedă zise : « Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella. » În aceeaşi clipă şi-a amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.

 

Dar întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Historia Natural despre India, despre Persia şi despre Bactriana.  Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- Hanul Kubla ( Kublai Khan) :

«  În Xanadu han Kubla porunci

Un falnic domn al desfătării :

Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci

Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci

În jos, spre-ntunecimea mării.”

 

În povestirea japoneză  Cântăreţul cu urechile smulse, bardul orb Hoici colindă ţinuturile rostind epopeea prăbuşirii dinastiei Taira.

 

Acelaşi lucru îl aminteşte U-ceng-en în prefaţa la Călătorie spre Soare-apune. „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei. În Amintiri despre cele întâmplate în Hangdou (Sec. al XIII-lea) se scria că în Hangdou erau 93 de povestitori faimoşi dintre care 52 de meşteri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume. Pentru a putea fi urmăriţi mai uşor aceştia povesteau în graiul poporului, iar pentru ca firul povestirii lor să fie cât mai curgător şi bine legat , îşi pregăteau textul în scris.   Aceste texte au fost numite huapăn. Cele mai multe au fost adunate şi publicate în antologii.” Notă : S-ar putea face o analogie între povestitorul de profesie chinez şi povestitorii de la noi(în special „Orbeţii”, amintiţi de Ion Budai Deleanu şi de alţi scriitori de Ardeal care au contribuit la păstrarea şi transmiterea creaţiilor populare, mai cu seamă acelor bătrâneşti.) pg. 19 ( U Ceng-en- Călătorie spre soareapune, Biblioteca pentru toţi, 1971, trad. şi prefaţă Corneliu Rudescu)

 

Există o admirabilă poveste legată de Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu poveştile sale. Pentru frumuseţea lui, redau aici un dialog dintre ţar şi orb :

« -Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi poveşti să povestiţi ?

-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învăţat

-Cum asta ?

-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.

Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul, orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor : « Oh, unde pleci tu Hristoase Dumnezeule ? Pe noi cui ne laşi ? Cine are să ne potolească setea şi foamea ? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor : « Am să vă las , zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi ! » Şi-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul : « O, milostive Mântuitorule ! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpateşi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească ; Ci dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat. » Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc : « Facă-se voia ta, Ioane ! Ale lor să fie cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură, apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte ; deschise să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin. »(pg 85)

 

Inspirat de existenţa  orbeţilor dar şi de un fapt divers citit în ziare, Dan Culcer scrie un frumos şi impresionant poem intitulat sugestiv : Homerid. Îl redau mai jos :

 

Homerid

 

Cu ochii albi, senin, stă drept,

Între şuvitele albe, între drumuri de fier.

Şoptind printre dinţi cuvinte

Şuierând cântece aflate, cunoscute doar

de el, învăţate de la Bătrâni.

 

Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe

În centrul Luminii, în centrul lumii, locomotiva năpustită

se opreşte blând fornăind ca un balaur,

sub pod, pe drumul de fier.

Un descântec.

Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.

Doar păsările fără cântec pier.(pg 86)

 

«Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.» Ziarele

(Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul 2010)

 

Spune Lev Şestov în Revelaţiile morţii, că într-o carte veche de înţelepciune stă scris că atunci când îi vine omului sorocul Îngerul Morţii coboară la el spre a-i despărţi trupul de suflet. În acel moment corpul său e acoperit de ochi de care, de fapt, nu are nevoie, nu i-au fost lui hărăziţi. Se poate întâmpla , însă ca apariţia lui să fie prea devreme. Atunci Îngerul Morţii îşi dă seama, nici măcar nu se mai arată şi-i lasă celui vizitat o pereche din mulţimea de perechi de ochi ce-i acoperă trupul. Pe lângă ceea ce văzuse până atunci, omul începe să vadă lucruri noi şi stranii, nu aşa cum le văd ceilalţi oameni, ci cum le-ar vedea locuitorii celorlalte lumi. Nimic din ce văd ochii normali, obişnuiţi, nu seamănă cu ceea ce văd ochii lăsaţi de Înger. Sunt două viziuni total opuse, de bietul om poate să creadă c-a înnebunit. Unul dintre cei vizitaţi de Îngerul Morţii a fost Feodor Dostoievski. Şi lucrul ăsta nu s-a întâmplat nici când a fost condamnat la moarte, nici pe vremea când se afla în Casa Morţii, ci atunci când  a cunoscut subterana. „Subteranul nu înseamnă câtuşi de puţin cotlonul mizer în care Dostoievski hotărăşte viaţa eroului său, şi nu înseamnă, nicidecum, singurătatea lui, ce n-ar fi putut să fie mai desăvârşită în măruntaiele pământului, ori pe fundul mărilor, ca să folosim cuvintele lui Tolstoi.”(pg27) Însă Dostoievski nu e singur în literatura rusă. Alături de el trebuie aşezat Gogol cel despre care însuşi  Dostoievski afirma: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.”

În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. El vedea asemeni personajului său Viii ale cărui pleoape atârnau până la pământ şi nu le putea ridica.

 

Şi dacă pe unii orbeţi această putere de-a vedea dincolo de trivialitatea lumii în care trăim, miezul ei încărcat de tragism, i-a vlăguit, i-a aruncat într-o agonie din care n-au mai avut puterea să iasă, pentru alţii intrarea în penumbră aînsemnat începutul unei alte vieţi. În cartea sa asupra antroposofiei, Rudolf Steiner afirma: „atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.” Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. „Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile – toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.” Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea, îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale. Şi pentru că am vorbit de însingurare, aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. „Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. „Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepuscul zilei, dar şi al vieţii, lumea vizibilă se îndepărtează dar, „Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea” (Poemul darurilor – J.L.Borges).

 

Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.

Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate, auditivă„. De aici, acea maximă: „muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

 

Un alt orb în ale cărui versuri, covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literatura.

La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I, a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: „Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile: „eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(„orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit „in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă. Însă Milton are şi alte versuri pe această temă precum sonetul de mai jos, versuri pe care le-a dictat unor persoane, ocazional.

 

John Milton – On His Blindness

 

When I consider how my light is spent,

 Ere half my days, in this dark world and widte,

 And that one talent which is death to hide,

 Lodged with me useless, though my soul more bent


To serve therewith my maker, and present

My true account, lest he returning chide,

Doth God exact day-labour, light denied?

 I fondly ask; but Patience to prevent


That murmur, soon replies, God doth not need

Either man’s work or his own gifts, who best

Bear his mild yoke, they serve him best, his state

   

Is kingly. Thousands at his bidding speed

And post o’er land and ocean without rest:

They also serve who only stand and wait.

 

Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, „Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: „Looking on darkness which the blind to do sie” se referă de fapt nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii lumea lor, ci la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.

Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane – „Ulisse” şi „Finnegans Wake”, iar pe de alta, opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. „Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Fără să aibă cunoştinţă de mitica discuţie dintre Dumnezeu şi orb,  Borges conchide că orbirea le-a adus acestor mari creatori un nou mod de viaţă, nu în totalitate nociv, pervers. Orbirea poate fi un mijloc de-a vedea dincolo de micimea acestei lumi. Ca şi-n crepusculul vieţii toate lucrurile-l părăsesc pe Orb. Rămâne doar cu el însuşi- „nosce te ipsum”. Potrivit sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine pe sine decât un orb? Şi nu doar pe sine, ci esenţa acestei lumi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:1) U Ceng-en- Călătorie spre soareapune, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1971,

2) Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul, Cluj-Napoca 2010

3) Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Editura Institutul European, Iasi 1993

4) Jorge Luis Borges-Cărţile şi noaptea, Junimea, Iaşi, 1988

5) Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1993

 

maria sava 3autor  maria sava

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Orbeţi şi orbi

Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

Cum se defineşte o realitate? Prin naturaleţea unei întrebări. Necesitatea unui confort de zilnicitate nu poate fi asamblat doar din răspunsuri. Din acest motiv nu alerg la niciun maraton. Pentru că nu înţeleg sub nicio formă, de ce există două linii faţă în faţă şi numai una este cea câştigătoare. Este ca şi cum ai alerga de la un început la un alt început. Aş putea foarte bine să întrepătrund liniile şi se naşte un nou precedent. Într-un format explicativ deloc tendenţios, pot afirma că post-modernismul a fost întrebarea cu răspuns descifrat al vechilor criterii încorsetate într-un dogmatic comunist. Un strigăt modernizat după prăbuşirea anilor 60. Apoi a venit intervenţia generaţiei 80, ca un urlet elitar, care nu a făcut decât să adâncească întrebarea referitoare la realitatea literară românească.

Eu personal, desconsider oficialismul, mai ales în contextul personal impus de anumite terţe. Din acest motiv nu sunt pentru elucidarea celor 18 esenţe. Au existat şi există ca o certitudine, a unui curent literar de opoziţie, care a funcţionat într-un orizont delimitat de epoleţi şi gradaţii impuse în ordinea firească a lucrurilor. Exemplificările cărtăreştiene cu privire la definirea curentului post-modernist, sunt doar îndefiniri şi răsdefiniri ale unui sistem de valori, în care au existat inconstante specifice. Un pol de orientare nord-vestică, prin inflexiunile occidentale adoptate în manifestarea literară şi restul lumii care încerca justificarea propriei identităţi, în deplină legătură cu influenţa refractarilor ani 60. Din acest motiv nu consider ca fiind acum vremea unui alt anotimp al definiţiilor. Poezia ar trebui lăsată să umble în picioarele goale, până învaţă să se încalţe singură. Într-o formă mult diluată, post-modernismul a fost manifestul generaţiilor încruntate. Au existat învingători dar şi perdanţi. Şi totuşi urmarea acestui curent de experiment literar şi infuzie americană a condus spre optzecismul de mai târziu, unde s-a formatat o tradiţie lexicală şi prozodică ieşită din toate tiparele vehiculate până în acest moment. O cotitură dintr-un punct expansionist, într-o linie continuă de valenţe narative foarte bine conturate în realitatea poeticului, sau mai degrabă în necesarul acestuia de a pleca din fixul impus până atunci.

De exemplu, o parte relativ însemnată a optzeciştilor a raportat scriitura în comun acord cu lupta corp la corp dintre diviziunile deja existente între ei, care vehiculau acel new-generation, concretizată mult mai târziu în literatura fără nicio perdea(mai exact la aproape zece ani de la moartea lui Stănescu, prin simbolistica cărtăreştiană) şi modelul filosofic adoptat în periplul exilatului de la Păltiniş, inserţie pe care inclusiv subsemnatul o foloseşte în intrinsecul poetic, deşi factura propriului meu exprimativ face parte din noua factură neo-modernistă, care a urmat scabrosului practicat în anii 2000, ca un răspuns vehement la neo-modernismul nichitian. Totuşi corespondentul ideatic între cele două curente este predominant. Insul care a rupt tendinţele optzeciste a fost Cărtărescu cu noua poezie. Directă, înfiptă în cotidian până în măduva sângelui, a preschimbat latitudinea unui orizont cu influenţe post-moderniste sau optzeciste după caz. Însă s-a desacralizat conceptul ideatic. S-a sufocat într-un zilnic, din care nu răzbat decât foarte vag urmele unui concept poetic. Aş merge chiar să afirm că acest curent a devenit o groapă comună în care puteai excela doar dacă cooptai imagistică şocantă. Excentricul în poezie, nu este însă o noutate foarte mare. Mai mult o preluare după modelul americanului de origine germană Bukowski, a cărui predilecţie pentru normalitatea excesivă, a sexualului dus la extremul unei vieţi tumultoase, a fost inserată şi în culturalitatea românească, în speţă în poezie. 2000-iştii l-au exacerbat până la sfârşitul orizontului. Din acest motiv nici nu a rezistat foarte mult. Pe de altă parte,(ca o revenire la anteriorul aflat în discuţie), generaţia optzecist-postmodernistă, a configurat elementul definitoriu al unui nou orizont complexat de căderi şi ridicări spectaculoase, plus şi o infuzie de realitate inconfundabilă, care a generat fenomenul intitulat generaţionism. Din acest motiv fiecare generaţie poate fi depăşită, urmărind îndeaproape sau chiar deloc(cum este cauza noului curent poetic din România de astăzi) fenomenul optzecist postmodernist. Din acest motiv nu consider că o literatură se poate epuiza. Doar evoluează spre altceva. Astăzi există această tendinţă spre neo-expresionism în care se zbate şi subsemnatul, care, deşi educat de un optzecist, manifestă pentru eliberarea completă a poeziei de orice fel de clişee, sau preluări inerente. Dar nu putem să ne raportăm exclusiv la aceste old generations, care au conferit ideaticului românesc un pas spre reinventarea poeticului. Pentru că ar fi foarte greşit să ne agăţăm doar de performanţele unei generaţii întregi de intelectualitate şi să o ignorăm pe aceasta în formare. Deci spun un nu vehement unei literaturi epuizate. Poate doar obosită de avansarea ideilor din old generations, în prezentul îmbâcsit de anormalitate, unde pe de o parte este sesizată lipsa acută a unei culturalităţi a maselor, în ceea ce priveşte exprimativul ideatic, iar în cealaltă parte predomină expresivitatea nichitiană, cărtăriană şi optzecist-posmodernistă.

Poezia de astăzi are multiple forme de existenţialitate. Nu se divulgă decât foarte rar printre rânduri şi poate fi considerată un evolutiv juvenil al generaţiilor precedente. Însă ceea ce am constatat eu, este că astăzi, versul a suferit o modificare aproape majoră în ceea ce priveşte temporalitatea şi tipologia exprimată. Este scrisă şi descrisă doar realitatea imediată, sub forma narativului exprimat de poezia optzecistă, dar lipsită de chintesenţa metaforicului. De cele mai multe ori este o simplă rătăcire, o sfârtecare a cuvântului până la sfârşitul său, o prelungire a bunului simţ până la marginea prăpastiei ideatice.

Dar nu pot să corelez întregul poetic la o singură generaţie statuară. Ar însemna ca restul nostru cei care căutăm linia orizontului să fim încadraţi într-un curent sau altul. Normalitatea unei creşteri, nu presupune corespondarea infinită cu un curent legendarizat deja. Există răspunsuri în fiecare descreştere, doar în certitudionarul formei obsedate de non formă nu se poate găsi întrebarea.

544646396 autor DANIEL DĂIAN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple

Biografie completă / Arta de a muri / Limba neamului

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/01/2013
Biografie completă
în acest canal mi-am petrecut copilăria
acoperindu-mă cu noroiul rămas pe marginea
spartă a dalelor de beton
cu muşchii paralizaţi de aşteptarea unui viitor luminos
pregătit pentru călătoria pe marte
evident cu bilet achitat integral
de cei care îmi spun
să mă duc la naiba când se înfundă sifoanele
cu scame dubioase
mă vedeţi zilnic între cerşetorii cu vile şi conturi în euro
vă împiedicaţi de umbra mea la cinematograful închis
e ca şi cum v-aţi făcut abonament pentru a privi
un mim pe o scenă imaginară
şi trântiţi un zâmbet ironic în ceafa dimineţilor fără sfârşit
despicaţi firul în patru şi urziţi adevărul
pe colile albe mâzgălind un destin ocazional
îmi schimbaţi crucea cu panouri publicitare
unde fete goale aruncă la coşul de gunoi
tinereţea mea amputată
spre sfârşitul zilei primesc o cutie de lapte
şi un corn expirat
ambalajul chiar face diferenţa
între comercianţii de vorbe în vânt
şi cei care asfaltează câţiva metri de drum în pustiu
înregistraţi un mesaj scurt
după deces
Arta de a  muri
 
Ali are o presimţire
şi-a lăsat sufletul lângă măslin
noaptea vin animalele
şi fură visele servitorilor
ramurile au început să se usuce
nu le poate spune nimic de când
a învăţat mersul pe ape
şi trecerile prin oglinzi
Ali ştie cum să le potolească foamea
în plină zi
se închină în văzul tuturor
nu poate respira dacă potirul e gol
i-a învăţat cum se trece prin sită cuvântul
Ali ţine lumânările pe piept
şi nu se aud bătăile inimii
el trage cu poftă din narghilea
pufăind adevărul peste zilele triste
îşi piaptănă barba stufoasă
şi când e singur pleacă
Ali şi-a înscenat altă viaţă

 

 Limba neamului

ne e limba ca o cobiliţă arcuită peste sufletele ce aşteaptă

reîntoarcerea poeţilor dispăruţi

cu ceara lipită pe unghia dreaptă a vremii

cad pădurile de brazi şi vântul poartă vreascurile

până la spirala întunecată

 

ne e limba Dunăre ce curge peste ogoarele pedepsite

de plânsul în scutece de cânepă crescută în galaxia vecină

unde s-au ascuns bătrânii de teama necuvintelor

şi pasc turmele albastrelor gânduri

 

ne e limba somn când păsările atacă zarea

trasând semne pe harta cerului

şi ochiul magic îşi deschide pleoapa udând fiecare destin

 

ne e limba culoar de foc în inimi

şi pulsează odată cu silabele răsturnate pe covorul verde

al câmpiilor atemporale unde soldaţii îşi odihnesc caii

la umbra neîmplinirilor

 

ne e limba floare de crin doar atât

cât vor fi urme de opinci

prin ţărâna lăsată de Bunul Dumnezeu

între coastele Carpaţilor

 

Any Dragoianuautor Any Dragoianu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Biografie completă / Arta de a muri / Limba neamului

Măsuratul oilor / După ghebe / Terorismul neexprimării

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/01/2013

Măsuratul oilor

balanța dintre spirit și material

a ruginit şi s-a defectat.

prostituții oficializate prin vânzarea de sine

pentru o vilă o mașină de lux cu șofer la scară.

copilăria ne stă în stomac

ne provoacă indigestie

ne-am lăsat pervertiți

ispitiți de gustul opulenței

Doamne de-ar coborî iar

din munții prea prăpăstioși

în văi adânci inocente

amintirea în turmă de mioare cuminți

cu stâni cetate rezemate de noapte

sub fluierul duios al stelei

balade furișate sub umbră de lună

doine rotunjite în stropul izvorului

viațși timpul încremenite

într-o unică eternă îmbrățișare

un univers concentrat într-un balmoș

să aburească milenii pe masa de brad

să răstoarne legea pieirii de suflet

cu nonșalanța simplității

 

După ghebe

în țara obârșiilor mele
toamna răsfrânge culori mai profunde
cerul Brumarului e mai adânc codrii mai înalți
izvorul în care-mi afund buzele fața mai limpede
pleoapa din suflet mai tremurată
aripa în cuvânt mai înfiorată
mărturisirea mai avidă
când pe muchii de lacrimă noaptea
îmi refuză somnul schițând
miniatura unei zile cât șapte vieți

prin frunziș de metale topite
amintirile vârstei de aur
se măsoară în carate înalte
cândva toamnele n-aveau tristeți
doar miresme de gutui prăvălite din soare
de dovleac copt și brânză frământată
de pâine de casă aburind
a cartofi și a mâinile mamei
a untură și ceapă roșie
zdrobită în ștergar de cânepă
coaja feliei din care mușcam pofticios
între două alergări și trei sărituri
îmi zâmbea mereu cum o copilărie întreagă
mă sfințea pe dinăuntru
cu toate poveștile visele

concediul de suflet departe de Alpi
în orașul de la marginea Tâmpei
lângă credențul vechi de când lumea
mama mea unduit povestește
fiul meu înalt îmi zâmbește
mă leagănă toropeala țesută din reverii
și-un scrânciob uitat de copilărie
în bucătărie
cu nări din nou tinere
adulmec tocănița de ghebe
ce fierbe pe plită
și alerg către zâmbetul coajei
din felia de pâine

Brasov, 17 octombrie 2012

 

 

Terorismul neexprimării

hidos clonțul absurdului

ne sfâșie zilnic rațiunea

într-o țară de sfinți

condamnați la galera autoexilării

blestemați să trăiască în iadul minciunii

izvorul nu contenește nicicând

murmură legende uitate

haiducul pune șei gonește

pe șapte cai de foc și pară

spre năzuința aripei

fără să-și fi uitat zborul

spre adâncul mistuirii

ori înaltul regăsirii

se mai cutează pe sine uneori

dar se frânge mereu pe muchia dorului

de redevenire

de stăruire ca neam

lângă scrânciobul viselor treze

răzbate ascuțit plânsul triunghiular

mame vitregite de fii pierduți

viteji ce vijelesc creste pe Kogaionon

ori răscolesc sub copite

eroice câmpii în Elysium

zdruncinată din temelii muțenia supunerii

va năvăli șuier cu urletul lupilor

din stindardul zdrențuit durerea

va mușca din trupul fiarei

o va lipsi de cuvântul ispită

limba-i înveninată va fi hrana cățelei

ce-a procreat-o

vizuina dezbinării unde se lăfăie

arsă va fi până în molecula cenușei

aievea ne vom elibera de-a pururi

de terorismul neexprimării

 

Melania Briciu Atanasiuautor  Melania Briciu Atanasiu

Comentariile sunt închise pentru Măsuratul oilor / După ghebe / Terorismul neexprimării

Crucea de Sud / La aniversara…

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/01/2013

Crucea de Sud

Odinioară,

am stat şi eu ca un tigru flămând

în lumina siderală-a Solstiţiului de la cumpăna anilor,

adulmecând mireasma de sânge tânăr a noului an,

pe când zeităţi translucide fluturau printre zodii,

ca să-mi arate cărarea cea mai dreaptă

înspre stelele calde, scufundate sub Crucea de Sud.

 

Acum, vânător şi vânat, îmi caut o inimă vie

prin plasele de crengi ale sângelui negru

care mi-a mai rămas.

Doar că, acum,înaltă, fericită şi vie,

Crucea de Sud  se înalţă din nou printre ceţuri,

sclipind şi clipind.

 

Ea spune, desigur, cuvinte,

dar  nici o silabă măcar n-a ajuns  la urechile mele

                                       

                                        La aniversara…

 

Am început să-mi aduc totuşi aminte.

ca printr-un vis de la hotarul cel mai de est al viselor mele,

că obşnuiam,pe vremea aceea, să scriu  cuvinte frumoase,

ca şi cum aş fi pictat îngeri pe ziduri,

şi că le trimiteam cu emoţie-n lume,

spunându-le că lumea e colorată, ipocrită şi dulce,

ca un şarpe exotic, adormit printre flori.

 

Era pe vremea aceea, dulce-amară,

când stelele-aveau încă ochi omeneşti

şi mă priveau, murmurând,

chiar şi din cartea închisă sub pernă,

peste Floarea Albastră a visului-vis.

 

Dimineaţa, devreme,Steaua Zorilor

îmi  spunea, în limba română,poveştile limbii române.

Iar, mai târziu,chiar eu am scris o poveste

în care chipul de pe coperta din urmă a cărţii

avea ochii şi uimirile mele de-atunci.

 

Ioan Florin Stanciuautor Ioan Florin Stanciu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Crucea de Sud / La aniversara…

Mihai Eminescu – Floare-albastră

Posted in Studii by Hopernicus on 19/01/2013

Mihai Eminescu – Floare-albastră

Picture142

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

 

 

 

 

Pentru poezia românească, Eminescu a însemnat naşterea Poeziei însăşi. Întreaga sa lirică, ca şi viaţa de altfel este străbătută de durerea unor iubiri cu neputinţă. Absorbit de doruri necunoscute, pradă trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unei nepotriviri esenţiale dintre Sinele intens iubitor şi ceea ce îi este dat în lume, era firesc ca opera lui să tindă către o formulare extremă  a acestei incompatibilităţi, către înscrierea ei în sfera inaccesibilului, care îl chinuie în eternitate pe Tantal.

Anul 1873 şi apariţia poeziei Floare albastră înseamnă întoarcerea poetului către intimitatea sa şi apariţia acelei muzici specifice eminescianismului. Motivul florii albastre pe care îl întâlnim şi la Novalis şi care simbolizează Infinitul, aspiraţia către absolut, este folosit de Eminescu pentru a sugera faptul că Iubirea stă la baza unităţii şi coerenţei Cosmosului, este principiul de bază al existenţei acestuia. O legendă populară thuringiană vorbeşte despre floarea albastră ce răsare pe muntele Kyffhauser, în noaptea de Sf.Ioan. Cel ce-o poate surprinde în toată splendoarea ei, e doar Poetul, poezia fiind forma cea mai deplină a