Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume

Posted in Restituiri by Hopernicus on 11/03/2013

 

 

 

 

Deşi cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile Lupu, pe Maria şi pe Ruxanda, totuşi ele au fost trei. Existenţa acestei de a treia domniţe este confirmată de pictura murală din biserica Goliei. Paul din Alep, care a trăit la curtea acestui Voievod, spune, vorbind, despre picturi: «Lîngă ei (Domnul, Doamna şi domniţele Maria şi Ruxanda) este Ştefan Vodă cu o a treia soră, ambii în haine frumoase şi foarte asemănători.» Deci, nu numai c-a existat, dar Paul din Alep a şi cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor veneţieni către doge vorbesc de ea în numeroase rînduri, încît sîntem chiar în măsură a arăta o parte din viata acestei domniţe, nedreptăţită pînă acum de istorie şi al cărei nume a rămas pîna azi necunoscut.

 

Iarăsi nu încape îndoială că această domniţă a fost cea mai mare dintre fetele Domnului, fiindcă pe dînsa a căutat întîi s-o mărite Vasile Voda, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd, după vîrstă. Că baiul Trevisanio o numeşte, într-unul din rapoartele sale, «una figliola seconda genita» nu înseamnă, cum spune Papadopol-Calimach, că era «a doua fată», ci mai curînd «al doilea copil» al lui Vasile Lupu cu Doamna Tudosca, deoarece copilul cel dintîi fusese un fiu, Ion.

 

În anul 1641 această domniţă trebuie să fi avut vreo 18-19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei vitregă, circaziana Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase a doua oară, Vasile Lupu îşi puse de gînd să-şi mărite fata mai mare. Şi văzînd interesele lui înainte de toate, o propuse lui Antonio Grillo, dragomanul baiului veneţian la Constantinopol, pentru fiul acestuia, Ambrosio. Încuscrirea Domnului Moldovei cu dragomanul veneţian prezenta două avantagii: acel de-a se lega mai de aproape cu un om care avea mare influenţă la Poartă, şi al doilea de-a se alia cu o familie de vechi patricieni genovezi, ceea ce ar fi dat neamului Albanezului o strălucire, care nu-i putea fi decît de folos, mai ales la Stambul şi printre vecini.  În adevăr, familia Grillo, care data din secolul al XlII-lea, numărase un ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un savant călugar benedictin, fondatorul Academiei Umoriştilor din Roma (Angelo Grillo, cca… 1600) şi acum pe Antonio, influentul dragoman veneţian de la Poartă.

 

Aşadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre agenţii lui la Stambul posibilitatea acestei căsătorii, care, către toamnă, fu hotărîtă. În martie 1642, el trimise la Poartă pe nepotul medicului său italian Scocardi, pentru a pune toate la cale în vederea căsătoriei şi a hotărî ziua nunţii. În august acelaşi an, soseau în Stambul boierii lui Vodă pentru a conduce pe Ambrosio Grillo la Iaşi. Nunta domniţei trebuie deci să fi avut loc în toamna anului 1642.

 

De la început vedem pe ginerele Domnului devenindu-i un fel de consilier intim, care face legătura între socru-sau, Voievodul, şi tatăl său, dragomanul. Această asiduă legatură avea un scop: de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru a-i scoate domnia, veşnica dorinţă a neastîmpăratului Domn al Moldovei. Duşmănia aceasta a Domnilor români şi sforile ce se trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali ai tragicomediei ce se juca. În chiar primăvara anului 1643, abia 6 luni după nunta domniţei, baiul veneţian scria dogelui că Antonio Grillo se căia de înrudirea lui cu Domnul Moldovei şi că-i era frică pentru viaţa fiului său. Doi ani mai tîrziu, în 1645, nora lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăşi la Constantinopol «pentru afacerile şi complicaţiunile politice ale tatălui său». De mirare este că o femeie atît de energică şi singura dintre fetele noastre de Domni, pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică, să nu fi fost pomenită de cronicari şi să nu-i cunoaştem nici măcar numele. Afară dacă baiul veneţian n-o fi confundat, în raportul său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniţă a lui Vasile Lupu, Ruxanda, care la aceeaşi epoca fu trimisă de tatăl ei zălog la Constantinopol.

 

 

Nu numai în politică, dar mai ales în situaţia acestei familii italiene faţă de Poartă, afacerile erau în adevar «foarte complicate». Căci în 1645 se declarase razboiul între republica Veneţiei şi Imperiul Otoman pentru posesiunea insulei Creta; iar un an mai tîrziu, în 1646, Veneţia şi papa proiectaseră un fel de cruciadă a Europei Centrale şi Orientale împotriva semilunei, în fruntea căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei Voievozi de la noi: al Transilvaniei, al Munteniei sau al Moldovei. Ambiţios cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanţului, Vasile Lupu nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. În ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo despre aceste planuri politice, iar în iunie aceluaşi an îl vestea că «la toamnă se vor vedea lucruri mari».

 

În atare condiţiuni, Antonio Grillo devenise de două ori suspectat de Poarta, întîi ca dragoman al republicii Veneţiei şi al doilea ca cuscru al Domnului Moldovei.

 

O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu îngroaşă lucrurile pînă la producerea unei catastrofe. Luînd cunoştinţă de planurile politice ale Voievodului pe care-1 servea, acest secretar, revoltat, începu să strige sus şi tare că va denunţa Porţii tainicele legături ale lui Vodă cu duşmanii sultanului, precum şi pe complicii acestuia, ginerele şi cuscrul Domnului. Inimos, dar nedibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar Curtea Domneasca din Iaşi, cu pumnalul ridicat asupra lui Ambrosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din ţară şi, ciudată întîmplare, pe drum între Iaşi şi Stambul, turcul muri. Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Voda i-a omorît barbatul. Şi se apucă să facă o plîngere către vizir, aratînd pricina acestui asasinat, legaturile Domnului Moldovei cu străinii şi amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.

 

Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost prost, sau că nu se pricepea în a trage sforile politice. Mai cu vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe potentaţii Portii îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase, apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui Poloniei. Şi iarăşi nu se poate imputa turcilor că erau oameni deştepti, sau că nu erau lacomi la bani. L-au crezut pe Voievodul Moldovei şi au rămas supăraţi pe dragomanul Veneţiei.

 

Însă Vasile Lupu, pentru a ieşi din orice prepus faţă de Poartă, hotărî să se desfacă de această încuscrire, care devenea nu numai supărătoare, dar şi primejdioasă.

 

În chiar vara anului 1646 se vorbea că Domnul Moldovei vrea să-şi izgonească ginerele, iar în mai 1648 îl şi băgă la închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se rezolvară de la sine. Războiul turco-veneţian, fiind mai aprins ca oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la Hîrsari cu toţi oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo sugrumat.

 

În urma acestei catastrofe familiale, fata lui Vasile Lupu plecă cu bărbatul ei la Constantinopol pentru a asista la înmormîntarca socrului, însă ajunsă acolo, de grija poate de ce i s-ar întîmpla, Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate stăruinţele pentru a o hotarî să se despartă de soţul ei. Apoi, cu mari greutăţi, căci turcii voiau să reţină fata la Stambul ca o chezăşie a credinţei Voievodului, el reuşi totuşi să şi-o aduca din nou la Iaşi, măritînd-o a doua oară cu un nobil polonez, Koniespolcki.

 

De atunci pierdem şi urmele acestei domniţe. Ştim numai de acest al doilea soţ al ei că era unul din marii boieri ai Poloniei, ofiţer tînăr, inimos şi nepriceput, pe care Bogdan Hmielniţki îl numea «puştiul» şi care, de cîte ori mergea la război, se purta ca un viteaz, dar pierdea bătălia.

 

 

Din vol. Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, pg.219-221

Tagged with:

Comments Off on Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume

În calitate de co-creatori – Apel umanitar!

Posted in Apel umanitar by Hopernicus on 10/03/2013

Veniti, daca suntem prieteni!

Vă mărturisesc sincer că am nevoie de artişti, de creatori, de cei care aduc bucurie inimii.
Ştiţi bine că am încercat întotdeauna să promovez viaţa cultural-artistică.
Acum vreau mai mult de atât.
Aş dori pentru mine şi pentru voi să fim o clipă, o oră sau/şi o zi, părtaşii „Coloanei infinitului” şi să lăsăm continuitate operei, alăturându-ne frumosului în calitate de co-creatori.
Este simplu; am două mii de prieteni şi cu majoritatea mă cunosc personal. Dacă fiecare dintre dumneavoastră se opreşte 5 minute la poştă sau la bancă poate deveni un nume pe „Coloana infinitului”.

George Geacăr este diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a face un transplant!
Îl putem sprijini, dragi prieteni, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:

 

RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

 

 

 

Puteţi trimite bani şi prin reţeaua ” Western Union” pe numele GEACĂR IOANA, Târgovişte

tel. mobil: 072713965

email: ioanageacar@yahoo.com

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr vrea să scriem povestea mai departe, împreună. Să stăm, aşadar, alături de el în istoria literaturii contemporane!
Astept semnele voastre atat aici, pe pagina principala, cat si in mesaj privat!
Va multumesc!

Cristi Iordache.

https://www.smore.com/sfpf-my-smore-flyer?embed=1

Comments Off on În calitate de co-creatori – Apel umanitar!

Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”

Posted in Arta teatrală by Hopernicus on 10/03/2013

Anunţăm deschiderea reţelei 1cklick4drama

 

http://1click4drama.ning.com/

 

Aceasta retea se doreste a fi de folos atat creatorilor de teatru, pornind de la cei ce-l scriu pana la cei de pe scena, cat si spectatorilor. Se pot posta: texte proprii, piese de teatru in intregime sau fragmente, cat si fragmente din piese de teatru ale altor autori, conditia fiind respectarea legii copyright-ului; evenimente teatrale:premiere, anunturi ale spectacolelor in curs, lansare de carte, aniversari; fotografii, video din spectacole. Programul este dezvoltat sub licenta „Republica artelor”.

 

 

„V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curînd veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse.

Cu el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!”

 

(Ienăchiţă Văcărescu)
https://www.smore.com/y76w-v-a-tept-m?embed=1

Tagged with:

Comments Off on Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”

Ce bine, Doamne…

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/03/2013

Ce bine, Doamne, ca acum,

inainte de adincul iernii,

mi-e casa locuita.

Chiar incepusem sa ma tem

de aripa taind adinc in carne,

de simburii amari,

de-nvolburatele, tropotitoarele

vorbe prea mari.

Nu de singuratate-mi era teama,

ci de-a fi uitat ce-i absenta,

de-a fi plecat prea departe,

de-a nu-mi fi dat seama.

E-adevarat, e-un oaspete ciudat,

nu i-am vazut bine fata,

nu stiu cind i-am deschis usa

sau cind a pasit pragul,

nu stiu de ce talpile-i singereaza

si de ce se rupe lumina,

tremurind in raza,

curgindu-i pe trup.

Ascult doar, vast, ecoul pasilor,

cazind sub bolti,

lovindu-se de portrete,

oprindu-se uneori, indelung,

pina tacerea vibreaza,

inalt.

Priveste ceva.Nu stiu ce, sau pe cine.

Inghet o clipa.De teama. De speranta.

Apoi ma ridica tacerea,ma-neaca

si ma poarta,

ca o apa curata.

 

Monica Broosautor Monica Broos

Tagged with:

Comments Off on Ce bine, Doamne…

R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Posted in Arte by Hopernicus on 10/03/2013

 

 
Muzeul evreiesc din Berlin prezintă o mare expoziţie (cu numele  Obsessions)
dedicată operelor pictorului Ronald Brooks Kitaj , prima organizată după decesul artistului în anul 2007.
Kitaj, artist american, este considerat alături de prietenii săi David Hockney şi Lucian Freud printre cei mai semnificativi pioneri ai picturii figurative. Azi este catalogat ca un mare neconformist, cercetător al problemelor centrale ale secolului XX.
 R.B. Kitaj s-a născut în Cleveland, Ohio într-o familie cu vederi de stânga. Mama sa Jeanne era profesoară, fata unor evrei ruşi iar al doilea soţ al mamei, chimistul Walter Kitaj a emigrat din Vienna în Statele Unite ca să evite persecuţiile naziste la care era supus. La 17 ani tânărul Kitaj intra în marina  comercială. Lucra pe o navă norvegiană, dar după puţin timp se înrolează în studii de artă la New York, urmate de clase de pictură luate în Vienna, Oxford şi Londra. Din 1957 se mută şi lucrează  la Londra în Marea Britanie. În munca sa R.B. Kitaj încearcă să definească identitatea artistului în epoca modernă. Duce o obsesivă luptă cu „evreeismul” său în contextul lecturilor din Franz Kafka, Sigmund Freud, Walter Benjamin,  persoane care îi devin model şi catalizează conceptul de „Artă evreiască”, miezul ei fiind  experienţa existenţei în Diaspora. Artistul produce ilustraţii pentru aforismele şi „Castelul” lui Kafka, dar şi o serie de portrete rapid executate pentru Karl Kraus, Paul Celan, Leon Trotsky şi Ludwig Wittgenstein.  Pentru R.B. Kitaj arta este un mediu emoţional şi intelectual, perpetuu explorat. Devine un avid colecţionar de cărţi, cercetează istoria şi literatura,  personajele preferate căpătând spaţiu în picturile lui. Picturile devin puternice , violent colorate, ele conţin aspectele triviale ale vieţii dar şi concrete referinţe filosofice .
Găsim la el aluzii la politică, arte, morală. Literatură şi lumea evreiască, toate sunt mixate pe pânză , amintind colajele de la începutul secolului XX. Prima sa expoziţie solo a fost deschisă  la Marlborough New London Gallery în 1963, având titlul ” Picturi  comentate, Picturi fără comentariu” cu texte încastrate în tablourile prezentate. Expoziţia îl plasează printre cei mai versatili desenatori ai epocii. Este mereu comparat cu Manet, Degas sau Ingres pentru virtuozitatea şi forţa desenelor sale. Dar desenele sale sunt mult mai complexe decât la predecesori, liniile sale construiesc montaje agitate, peisajele sunt dispersate şi dezorientate, uneori plasate în imposibile tridimensionale construcţii,  formele umane  se pliază exagerat ca să îşi fac loc în spaţiul pictural . Adesea tensiunea este produsă de un neaşteptat străin plasat într-o situaţie istorică cunoscută. Picturile sale sunt suprarealiste, misterioase, frumoase şi uluitoare. Paleta deschisă ne aminteşte de Max Beckmann , corpurile spaţiale amintesc de tehnica folosită de Francis Bacon sau Frank Auerbach.
   
 
O capodoperă numită ” Toamna în Centrul Parisului (1972)”  ni-l arata pe amicul său, filosoful Walter Benjamin fiind simultan obiectul şi orchestratorul unei nebunii în care progresul istoric se detaşează cu nervozitate de arhitectura urbană pe care o cunoaştem. Teatrul scenei este celebra cafenea Les Deux Magots, admirată de Kitaj care frecventa cafenele intelectuale unde întâlnea emigranţi cu care se simţea familiar. Benjamin, cronicar al unei lumi fărâmiţate  stârnea în artist starea de permanentă exilare. Benjamin se sinucide în 1940, dupa ce eşuase o evadare din Franţa ocupată.
O a doua retrospectivă (1994) la Galeria Tate produce reacţii negative. Presa britanică îl atacă sălbatec numindu-l un impostor preţios care lezează artă. Kitaj se simte atins personal de accesată critică, denunţând  antiintelectualismul şi antisemitismul care alimentau acest vitriol.
A doua soţie a pictorului Sandra Fisher moare în 1994 în urma unui colaps cerebral, puţin după închiderea expoziţiei de la Tate. Kitaj acuză presa britanică pentru moartea soţiei sale declarând: „Au ţintit în mine, dar au nimerit-o pe Sandra, în locul meu”.
 Kitaj a fost puţin apreciat în America până în anul 1995 când  expoziţia deschisă la galeria Tate soseşte mai întâi la MOMA în NY şi apoi la Muzeul de Artă din Los Angeles . Critica vremii ripostează denunţând arta Americană că fiind provincială şi nedeschisă celor din afară. Expoziţia lui Kitaj demonstrează talentul excepţional al artistului care combina o exaltată uşurinţă a desenului şi a compoziţiei, puternic afectate de spiritul istoriei.  Se reîntoarce în USA în 1997 ca să se stabilească la Los Angeles lângă primul său fiu.
Kitaj se simte atras de texte biblice pe care le prelucrează şi foloseşte în tablourile sale. Multe lucrări care au fost stocate într-o arhiva personală aflată la Los Angeles în ” Sudioul Galben”, sunt azi expuse la expoziţia „Obsessions” din Berlin. Retrospectiva a fost posibilă prin aportul muzeului MOMA, galeria Tate din Londra, şi colecţia Thyssen-Bornemisza din Madrid. Peste 130 lucrări sunt expuse, picturi, desene, studii şi litografii. Vizitatorul este întâmpinat de pictura “Roza Luxemburg” care precede 10 săli de expoziţie din spectaculosul muzeu proiectat de arhitectul Daniel Libeskind. Curatorul expoziţiei Kitaj este Eckhart Gillen care reuşeşte să ne arate un mare pictor radical evreu dar şi un maestru al artei internaţionale.
 Spre deosebire de alţi pictori care se întrebau care este scopul artei,  Kitaj nu se simte atras de aceste inspecţii ale moralei ci se simte înlănţuit de scopul artistului în conştiinţa prezentului . El sesizează marile cotituri ale istoriei: trezirea Fascismului, Holocaustul , asasinarea preşedintelui Kennedy.. evenimente pe care le alambichează în pânze, pictând peisaje sau scene în care individul este o parte a unui mare marasm politic. Personajele sale sunt dramatic executate, de parcă ar fura un sărut, sau pe cale să comită o crimă, la o execuţie, ele mor sau dansează. Se lăsă surprinse în flagrant delict , niciodată nu sunt singure, şi după cum observă Walter Benjamin, ele nu au interior nici exterior ci sunt o continuă prezenţă a acţiunilor umane scrise în cartea vieţii, larg deschisă pentru ochii altora. Pictorul se simte afectat de perceptul ebraic de a nu picta chipuri. Ba chiar îndrăzneşte să admire picturi religioase făcute de maeştrii italieni. Ca să compenseze ofensa, Kitaj învaţă Kabala direct din studii din secolul XIV, ca de exemplu opera cabalistului spaniol Ramon Lull care sistematiza întregul univers. Spre sfârşitul vieţii influenţele evreismului devine şi mai pregnante. În 1989 Kitaj publică ” Primul manifest Diasporic” în care îşi analizează înstrăinarea şi influenţa rătăcirilor sale în pictură. În această carte găsim remarca: ” Diasporistul trăieşte şi pictează în două sau mai multe societăţi simultan. Şi nu numai evreii sunt diasporişti” . Anticipând critica Kitaj scrie despre arta Diasporică – poate fi inconsistentă uneori aşa cum viaţa în Diaspora este tensionată şi inconsistentă. Diasporism înseamnă să trăieşti între culturi şi naţiuni, fără să aparţii cuiva, dar năzuind la tradiţii şi spiritul acestor popoare. Arta Iudaică în vederea lui Kitaj are graniţele neclare, slab definite, aminteşte de un mozaic. Expoziţia din Berlin este axată pe ” obsesiile ” lui Kitaj astfel formulate: ” romantismul meu , lipsa de experienţă , nevroza mea, războiul meu, plăcerile mele, dorinţa de moarte.” 
Cu  ocazia expoziţiei din Los Angeles Kitaj scria: „Mi se pare un concept original să tratezi arta ca fiind anihilatoarea disperării şi o ficţiune care susţine nemurirea dragostei”. El se referea aici la pictură sa ” Sculptorul” în care un bărbat văduvit de soţie îi ciopleşte un grandios monument care să i-o amintească şi să-i salveze căsnicia ruinată. Exact această viziune a „dragostei nemuritoare” este simbolul dragostei lui Kitaj ptentru lume.  Ficţiunile sale pe pânza sau  pe carton denotă insaturabila sa atracţie pentru corpuri, piele şi oase, feţe, contactul dintre trupuri. Arta sa este tactilă, dusă la extrem. Contactul său cu mediul poate fi dur şi obsesiv până la uzarea cartonului, alteori delicat şi transparent ca un voal subţire peste sânii modelului. Kitaj este adeptul  unei opuse fizicalitate a lumii. Am putea defini arta lui ca fiind impresia unei lumi provocative, făcută din carne şi durere. Înspăimântătoare, pentru că diferit de Goya în somnul raţiunii, Kitaj descoperă monştrii. Violenţa  şi crimele Holocaustului reprezintă evenimentul major al istoriei europene. Ca să combată violenţa artistul conferă vina tragediei nu naţiunilor sau armatelor combatante ci indivizilor care poartă responsabilitatea actelor lor. Kitaj asociază acestor acte cruzime şi o brutală sexualitate.
Într-un autoportret celebru („Self-Portrait as a Woman -1984″),  Kitaj apare ca nud de femeie 3/4 văzut din spate, dar faţa este cea a pictorului. Femeia este  Hedwig Bacher o austriacă denunţată că s-a culcat cu un evreu . Descoperită de nazişti femeia este forţată să defileze fără haine prin străzile Vienei. Înlocuind faţa femeii cu a sa, Kitaj asumă empatie şi solidaritate cu femeia înjosită.  Putem considera translaţia sa fizică ca un act profund de sexualitate intelectuală.
Deşi un rebel inovator, Kitaj rămâne modernist şi un expresionist înfocat. El însuşi declara că modernismul său provine de la Ezra Pound şi T.S. Eliot care l-au influenţat în perioada studiilor sale de artă. Compulsiv, Kitaj scormoneşte în istoria artei căutând răspunsuri la marea enigma a secolului său în care forţele anihilării şi ale morţii depăşesc viaţa şi creaţia elogiate de predecesori.  Monumentalismul său este împrumutat de la maeştrii Gericault, Poussin, Ingres. Un puternic tablou este ” Refugiaţii 1983-84″,  călători care privesc prin fereastra trenului la un spălăcit peisaj nefinisat , incert şi ameninţător,  vestitor al celor ce vor urma.
Ca şi tabloul ” Evreul etc ” înţelegem că toţi suntem nişte exilaţi, obligaţi la o migraţie a destinului nostru şi el nefinisat, monocromatic, aşa cum apare în Evreul etc. Împotriva Diasporei,  a enormităţii Holocaustului Kitaj  plasează afinităţile umanistice, valorile esenţiale ca prietenia sau familia plasate în centrul pierderii şi al ororilor. În vizunea sa salvarea vine de la cei care în ciuda violenţei şi a resemnării continua să scrie , să picteze, să afirme viaţa şi să denunţe răul cu loialitate şi  dedicaţie condiţiei umane. 
autor  Adrian Grauenfels
2013

Comments Off on R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Gata!

Posted in Articole by Hopernicus on 10/03/2013

Gata!

 

S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate  ale unor  veleitari care râvnesc doar la  prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! – care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comments Off on Gata!

Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

 

Încă din adolescenţa petrecută la Brăila, Camelia Iuliana Radu a fost atrasă de avangardismul artistic, toate cărţile publicate, constituind tot atâtea experimente literare. Stabilindu-se în Ploieşti, a publicat până în prezent două volume de proză scurtă,  unul de eseuri de specialitate (decurgând din profesiunea de pshihog a scriitoarei), unul în care valorizează legendele dacice şi patru volume de versuri.

Când am accesat pe facebook fişierul Cameliei Iuliana Radu, ecranul s-a colorat în portocaliu, întrucât autoarea tocmai îşi publicase poeziile din volumul Tangerine Tango (Ed. Singur, Târgovişte, 2012)

Tangerine desemnează o nuanţă de portocaliu, „energizantă şi elegantă”, aleasă de Institutul Pantone drept culoarea definitorie pentru moda anului  2012 – ne dezvăluie autoarea într-un interviu realizat de Călin Derzelea (rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013), afirmând că în volumul de versuri menţionat: „Cititorul va descoperi o lume decorativă, senzuală şi profundă.”

Constantin P. Popescu, în recenzia bine aplicată acestei cărţi (Camelia Iuliana Radu, „Tangerine Tangou” ed. Singur, 2012 -rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013) subliniază că  placheta, scrisă în vers liber, constituie o excepţie de la regula impusă de colecţia „Întoarcerea poetului risipitor”, coordonată de poetul Ştefan Doru Dăncuş la Târgovişte, care îşi propune publicarea autorilor de versificaţie clasică (ritm şi rimă). Totodată, criticul afirmă că unele capitole ale cărţii fac trimitere disimulată la moda vestimentară, iar locurile exotice (Tibet, Japonia, India, Africa) includ conotaţii spirituale: „Titlurile celor cinci părţi – Tendinţe, Atelier pentru design interior, Haute couture, Prêt-á-porter şi Colecţii de toamnă – sunt adevărate simboluri în conţinut, un fel de fină ironie adresată lumii actuale, căreia Camelia Iuliana Radu preferă să-i dezvăluie chipul ascuns în iluzie, cu toate riscurile bucuriile şi durerile unei astfel d eîntreprinderi. Este minunată împletirea de detaşare şi implicare în acelaşi timp, de regăsire şi abandonare perpetuă, ca forme de trezie a conştiinţei prin arta poetică”

Ce ar mai fi de spus?

Chiar dacă volumul este scris în vers liber, el poate fi încadrat în tematica „întoarcerii poetului risipitor” întrucât autoarea se reorientează, dincolo de latura experimentală, spre temele majore ale liricii dintotdeauna: dragoste, viaţă, moarte.

Istoric, utilizarea culorilor în poezie, s-a datorat simboliştilor pentru care culorile, sunetele şi ritmurile „se-ngână şi-şi răspund”.

Ca psiholog, poeta cunoaşte foarte bine importanţa culorilor în influenţarea stărilor sufleteşti. În aceste sens, trebuie observat că oranjul reprezintă o combinaţie între roşul exaltant şi galbenul astringent. După părerea mea, alegerea nuanţei tangerin pentru transmiterea stărilor emoţionale include  şi o motivaţie inconştientă, culoarea rezonând cu temperamentul sanguin al autoarei.

În primul rând, culorile se leagă de ambient, pereţii unei încăperi, zugrăviţi în diferite nuanţe, induc diverse stări sufleteşti: albastrul transmite senzaţia de rece, negrul sugerează extincţia, albul, puritatea, verdele liniştea naturii, roşul agită sângele.

Dar şi forma încăperii joacă un rol important. În cartea mea, Brâncuşi, reveriile materiei, aflată în curs de apariţie, susţin că dacă am locui într-o încăpere de formă ovoidală, am resimţi liniştea pântecelui matern, iar înt-un turn vertical, spiritul ar fi incitat spre scormonirea transcendentului.

Camelia Iuliana Radu ataşează culorile vestimentaţiei (imaginare) care este cea mai apropiată trupului şi sufletului nostru. Veşmintele menţionate nu sunt decât momente/evenimente reale sau virtuale ale existenţei noatre pasagere: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le portivim/ (…)/ luăm la întâmplare câte o haină/ nici nu are eticheta scoasă şi e deja veche.”  (Umeraşe pentru haine) Viaţa devine un imens şifonier în care ne camuflăm măştile singurătăţii.

Portocaliul, ales de Camelia Radu pentru transmiterea trăirilor lirice, vrea să contrabalanseze albastrul-violet-îngheţat al vieţii cotidiene.  El apare întotdeauna însoţit de roşul aprins al arderii de tot a sufletului extaziat de dragoste,  frumos şi de mai bine: „Vânt oranj-roşiatic/ Tangerine tangoo/ culoare cu privirea dreaptă/ (…) / În paşiştea de foc a iluziei tale/ prinde-mă/ vorbeşte-mi/ visează-mă!” (Invocaţie) Exemplele ar putea continua în număr mare. Trebuie să mai invocăm simbolul regenerator al focului, prezent în fructele pasiunii din poezia Definiţie.

Culoarea aceasta, legată de fructe oarecum exotice (portocale, mandarine), de Lună sau de absenţa ei, este în ton cu spiritualităţile introspective orientale tibetane, japoneze, idiene şi coboară prin inconştientul colectiv spre o nouă geneză, purificatoare de această dată, a mitului biblic al păcatului originar: „Mi-e dor de mere,/ de frageda ispită în care vitorul încape tot.// Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care / mişcarea gurii mă năştea.// M-aş ridica încet dintre cuvinte/ – prea multe ca să spună tot/ şi pe genunchii încă uzi de miezul proaspăt,/ te-aş aduna, te-aş îngropa adânc/ în carnea răcoroasă de început.” (Eva nouă)

Ca într-un tablou de Mark Chagal, poeta zboară pe deasupra oraşului admirând spectacolul lumii, detaşarea fiind doar aparentă, întrucât poeta trăieşte totul în iubire de semeni: „ Inima îmi bătea ca o portocală rostogolită” suferind pentru destinul lor muritor. Lacrima este aproape.

Poeta lucidă se autoamăgeşte cu iluzia salvatoare a poeziei: „Mi-ar trebui un vis/ pe care să îl frământ până transpiră,/ mi-ar trebui o minciună, opozabilă, nestingherită,/ în care să îngrop motive, explicaţii şi trudă,/ ceva, în care să încapă micile fleacuri -/ ziua de ieri, imagini fluctuante, toate acele cuvinte/ pe care tu le topeşti diafan ţntr-un singur contut,/ aş face priză cu viitorul nepăzit/ aş uita să repet.” (Povestiri despre Lună, când nu este acasă)

Timpul însă ne înghite devorator: „Vom cădea dintr-o gură hulpavă în alta,/ vom răstălmăci lumea/ făcând-o dumnezeul miresmelor/ sau ochiul contabil care pregăteşte/ un alt sezon.” (Tot ce aş vrea să văd)

Coceptual, volumul Tangerine tangou reprezintă un experiment literar de transmitere a sentimentelor prin intermediul culorilor. Stilstic, culorile, metaforele, ritmurile interioare se împletesc rezonant. Poemele sunt cuprinse de febrilitatea modernă specifică autoarei. Îmi imaginez că ele sunt nişte portocale aprinse de sentimentul iubirii, împrăştiate în zăpada mocirloasă a vieţii searbede, cotidiene.

Acum, după ce am scris recenzia, o transmit Cameliei Radu pe facebook. Deschid fişierul şi ecranul calculatorului se colorează oranj.

 

LucianGruiaautor   Lucian Gruia

Comments Off on Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă

Amintire

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.

Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat.  Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor  istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comments Off on Amintire

Lume

Posted in Studii by Hopernicus on 16/02/2013

Bătea un vânt subţire, duşmănos, se învolburau aprig palele şi te apucau pe negândite, ca să te lase în clipa următoare răvăşit şi zgribulit. Cerul apăsa firea şi te ducea cu gândul la un adăpost cald, primitor. Era destul motiv ca neguţătorii de ocazii să se adune greu în dimineaaţa aceasta. Puţini apăruseră de cum mijise de ziuă, ceilalţi veneau agale, cu un umăr înainte, tăind vântul. Veneau la intervale rare, şi se vedea pe ei că furaseră câteva clipe dulci din somnul de dimineaţă. Se aşezau unii lângă alţii, după prietenii mai vechi, dar şi îngăduitori cu noii veniţi: oameni stângaci, rătăciţi, căutând să înţeleagă regula locului, învârtindu-se hăbăuci, căutând să-şi ascundă nerăbdarea şi speranţale ntr-un câştig frumos. Fiecare aşeza la picioare ce găsise de cuviinţă: un ziar, un sac de polietilenă, o muşama veche, ba erau unii care desfăşurau o coală albă de hârtie, pe care-o fixau la colţuri, cu pietre adunate din jur. Căutau să se strângă unii în alţii ca să-şi ţină paravan, să se apere de firele subţiri ale vântului care-ţi pătrundeau până în măduva oaselor. Mulţimea de negustori desenase o aşezare, aşa cum se adunau unul lângă celălalt; o aşezare cu uliţi şerpuite pe tot maidanul în care se ţinea iarmarocul. Era o aşezare care se ticluia după interesul fiecăruia, tot românul ţinând să-şi asigure loc mai cu vad, mai în picioarele celor ce vor veni. Cei vechi erau plini de şiretenie şi de viclenii, aveau năravuri moştenite de la înaintaşi, însuşite temeinic, păstrate cu sfinţenie şi taină de la cei care puseseră la cale această negustorie.

Domnul Gaston Bachelard, dacă ar fi trecut prin acest loc, poate că ar fi observat şiretlicurile cu spiritul său acuţit, şi ar fi notat în carnetele sale: „Şi totuşi, în comparaţie cu empirismul pur, pozitivismul apare cel puţin ca păzitorul ierarhiei legilor. El îşi ia dreptul de la a îndepărta aproximaţiile fine, detaliile, varietăţile. Dar această ierarhie a legilor nu are valoare de organizare a necesităţilor clar înţelese de raţionalism. Ba mai mult, bazându-se pe judecăţi de utilitate, pozitivismul este deja aproape să încline spre pragmatism, spre această puzderie de reţete care este empirismul.” [1]

Acuma este foarte adevărat, stimate cititor, că două temeinice îndoieli mă încearcă. Una ar fi că, nu ştiu, zău, dacă vreo unul dintre negustorii din iarmaroc ar fi auzit cumva de Domnul Gaston Bachelard, şi de gândirea sa plină de ascunzişuri. Şi, a doua ar fi că, este greu de crezut că Domnul Gaston Bachelard ar fi rezistat mai mult de un ceas în bătaia vântului acesta tăios, mutându-se de pe un picior pe altul în aşteptarea clienţilor. Aşa că se prea poate că neştiiţa negustorilor din iarmaroc să fie îndreptăţită, la urma urmei.

Să ne uităm, de pildă, la uncheşul acesta aciuat într-un colţ, apărat de unghiul pe care-l face gardul metalic. E subţirel, uncheşul, are o pereche de pantaloni din postav gros, care se termină prinşi în colţunii de lână, iviţi din bocanci. Un cojocel de oaie, alb, cu oarece broderii de piele pe piepţi îl apără de vântul ticălos. Cuşma a dat-o pe spate şi-un smoc de păr rar flutură subţiratic. E cam asudat, moşneagul, şi i-a cam ajus negustoria la os. S-a sculat pe la trei, şi-a venit în târg să vândă un drac de capră. E adevărat că ar fi trebuită să meargă la câteva sute de metri mai încolo; unde se vând animale. Dar acolo se cere gloabă, şi el nu se îndură, aşa că s-a aciuat în colţul acesta, nădăjduind în bunul Dumnezeu şi-n Măicuţa Precista. Dimonul de capră nu stă locului şi, ba smuceste de sfoara, pe care uncheşul a înfăşurat-o strâns pe pumn, ba seceră cu cornele şi behăie de ţi se rupe sufletul. Privind la bătrân, Aristotel ar fi afirmat: „În genere se poate pune şi întrebarea: De ce, în afară de Obiectele sensibile şi cele intermediare, trebuie să căutăm şi un alt element, rol pe care noi, platonicienii, îl atribuim ideilor.[2]  Întrebarea aceasta l-ar fi umplut de năduf pe bătrânul ţăran, care a plecat la vânzarea asta doar de gura babei, n-a fost de loc ideea lui.  El, tot caută să se lămurească, ce i-o fi trebuind, muierii, să-şi facă grilaj de fier la locul de veci? De când se ştia, la morminte văzuse ţărâna greblată acătării, lumânări şi candelă, straturi de flori, ba, şi-o tufă vie de liliac. Şi, de ce nu?, o fotografie a răposatului pe cruce. Dar, grilajul de fier e  tichie de mărgăritar, zău că da! Numai că de gura femeii nu scapi, şi uncheşul, pornise cu noaptea-n cap să vândă capra. Că vorba ceea: „Dacă am obţinut conceptul nostru de datorie de până acum din folosirea comună a raţiunii noastre practice, nu trebuie să conchidem de aici în nici un caz că l-am fi considerat ca un concept empiric. Dimpotrivă, dacă observăm experienţa despre comportarea oamenilor, întâlnim multe, şi cum admitem noi înşine, îndreptăţite plângeri că, în ce priveşte simţământul de a acţiona din pură datorie, nu se pot cita exemple sigure că, deşi multe acţiuni sunt conforme celor ce porunceşte datoria, totuşi este totdeaua îndoielnic, dacă ele au loc într-adevăr din datorie şi dacă deci au o valoare morală.[3]

După ce s-ar fi scărpinat îndelung în moalele capului, bătrânul ar fi căzut de acord până la urmă cu acest lucru, deşi avea o oarecare bătaie de cap cu cuvintele acelea meşteşugite, folosite de Domnul Immanuel Kant, parcă în ciuda firii. Pe el, însă, acuma, în momentul de faţă, îl trecuse os prin os, şi unde mai pui, că de la atâta smucitura, sfoara îi intra în carne adânc şi simţea durerea până sub lingurică. Silueta moşneagului se făcea parcă şi mai subţirică, sub valurile unei muzici ciudate, orăcăitoare ce venea de undeva de prin mijlocul aşezării. O postată mai lărguţă, era păzită cu  străşnicie de un tip încă tânăr, cu o faţă rotundă, rotundă, şi obrajii bucălaţi, în totală armonie cu rotunjimile generoase ale trupului nu prea înalt. Neprietenii omului spun obrajilor săi: fălci, ceea ce – să ne fie permis – nu se cade. Mai ales datorită pielii foarte fragede a respectivilor obraji, încât pare aproape transparentă. Nefiresc de transparentă. Parcă ar fi a unui nou născut pielea obrajilor, senzaţie subliniată generos de nasul scurt şi cârn, cu vârful foarte ascuţit şi roşu. Roşeaţa se datorează, în parte vântului, dar şi butelcuţei metalice care are adăpost într-un buzunar de la piept. Ochii tribil de albaştri ai omului, nu au astâmpăr o clipă şi priveghează atenţi avutul răspândit la picioarele încălţate cu o pereche de pantofi sport: Adidas. Bineînţeles că sunt nişte falsuri, pantofii, dar cine stă să analizeze diferenţa, în forfota iarmarocului. Printre cunoscuţi i se spune Geambaşul, dar să nu vă gândiţi nici o clipă la cai. Omul nostru vinde muzică felurită, filme şi tot felul de sisteme muzicale. Marfa se află în nişte cutii de carton, aşezate direct pe pământ. El însuşi este înconjurat de cutii de carton, clădite pe trei laturi. Sunt ambalaje de la felurite combine, sau instrumente muzicale, şi poţi gândi că are o afacere prosperă. Doar că toate cutiile sunt goale, şi-au fost aduse acolo ca să-i păcălească pe fraieri.

Acum, Geambaşul este ocupat să-i vândă unui ţigan tânăr o combină muzicală. Balaoacheşul este robit cu totul de mulţimea liniilor de led-uri felurit colorate, care clipesc cu o viteză ameţitoare.  Geambaşul îl urmăreşte atent, şi abia aşteaptă să vadă un semn, c-o să-l şi pună să plătească gros. Ţiganul se zbate ca peştele pe uscat; la început zbiară din toţi plămânii, înjură, pleacă, se întoarce. Pleacă iar. Se întoarce, şi se face că nu mai este interesat. Nu rezistă însă presiunii pe care liniile de led-uri o exercită asupra sa. Stă vreme lungă cu ochii lipiţi de liniile sclipitoare, apoi face o nouă propunere. „Întrucât orice raportare umană se situează fiecare în felul ei în deschis şi se armonizează cu acel ceva la care se raportează, trebuie ca raportarea fundamentală implicată în faptul-de-a-lăsa-să fie, cu alte cuvinte libertatea, să-i fi conferit  deja acea zestre a îndrumării interioare către adecvarea punerii-în-faţă la fiinţarea aflată în joc.[4] Dar cine are timp de ideile speculative ale lui Heidegger! Aici are loc o aprigă încleştare, şi chiar dacă nu e pe viaţă şi pe moarte, are aceeaşi încrâncenare. Se pare că Geambaşul începe să câştige bătălia, şi ţiganul nostru o să plece acasă cu un jaf care n-a funcţionat niciodată cumsecade şi nu-i poţi da o viaţă mai lungă de o săptămână. Ceva mai încolo, pe un petic de muşama, o bătrânică a adunat vreo şase ouă, trei grămăjoare de nuci, ceva pătrunjel şi morcov, legat laolaltă cu aţă de papiotă. Nu mare lucru. Dar speranţa ei în câştig se leagă de cele trei fire de flori artificiale. Le-a găsit aseară, aruncate pe pervazul ferestrei din magazie; le-a scuturat de colb, le-a şters grijuliu, să nu se destrame pânza petalelor decolorate, le-a lustruit, cum s-a priceput, frunzele din plastic de  un verde gălbui, şi le-a învelit într-o bucată de ziar. Sub zece lei firul, nu lasă în ruptul capului! Dacă nu primeşte banii ăştia, o să le ducă înapoi acasă, că nu cer de mâncare. Păi, trezeci de lei pentru ea sunt bani! Îşi adună mereu sub bărbie, baticul legat strâns, fără să scape de senzaţia că spurcatul ista de vânt îi intră până-n sân. Stă încruntată şi se sfădeşte în gând cu eventualul cumpărător. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, că nu-i curioasă. De altminteri, nimeni din iarmarocul ăsta nu-i curios pe alta decât pe marfa vecinului. Fiecare stă şi priveşte pe furiş la picioarele ălora din jur, şi se întreabă ce profit o face, şi de unde mama dracului a făcut ăsta rost de-o asemenea marfă. Poate să vină învăţatul învăţaţilor, regele Solomon poate să vină, că nimeni ne e curios pe alta decât pe câştiguri. Şi toaca-n cer dacă s-ar auzi, ar fi de-a surda!

Vis-a-vis de bătrână, îşi freacă palmele mai mereu şi se schimbă de pe un picior pe altul, un bărbat ca la patruzeci de ani, negricios, cu o mustaţă subţire şi slab ca vai de el. La viaţa lui a fost instalator, bun meseriaş, şi câştigase parale frumoase, dar l-a nenorocit băutura. Şi-n ziua de azi mai prinde câte-o comandă, dar oamenii nu mai au încrederea de altă dată, şi-i dau bani puţini. Îi lasă pe mână cât să-i ajungă de materiale, şi-i dau avansuri mici să nu scape hăţurile, c-apoi prafu’ s-alege de lucrare. Azi a venit cu câteva chei fixe, o legătură de şaibe de clingherit, pentru etanşare, nişte piuliţe de douăzecişipatru şi de treizecişidoi, o lulea de aragaz, un ceas deşteptător care nu funcţionează şi câteva cărţi pe care nu le-a citit nimeni. Una dintre ele a fost scrisă prin 1961 şi se cheamă „Măşti cosmetice” A fost editată într-un tiraj de o sută de mii de exemplare şi cumpărată de doamna scriitoare şi de familia ei. Nu tot tirajul!, vreo zece, douăsprezece exemplare. Ce s-a făcut cu restul, nimeni nu ştie. Cum ar spune Domnul Holbach: „Observatorul atent vede această lege aplicâdu-se, într-un fel mai mult sau mai puţin sensibil, de către tot ce-l înconjoară; el vede natura populată de germeni rătăcitori dintre care unii se dezvoltă, în timp ce alţii aşteaptă ca mişcarea să-i aşeze în sferele, în matriţele, în împrejurările trebuitoare pentru ca să se poată întinde, să poată să crească sau să devină mai sensibili prin adăugirea unor substanţe sau a unor materii corespunzătoare firii lor originare.”[5]

Se pare că scrierea doamnei nu şi-a găsit încă nici sferele, nici matriţele, şi nici materiile corespunzătoare pentru o dezvoltare pe măsură. Dar, omul nostru nu ştie asta, aşa că aduce de fiecare dată cartea respectivă, aşteptând un cumpărător. În spatele lui, o fetişcană de vreo paisprezece, cinsprezece ani, a aşezat două navete largi cu fundul în sus, şi le-a acoperit cu o pânză albastră. Pe taraba asta improvizată şi-a împrăştiat marfa, adică ceva cosmetice ieftine şi nişe podoabe făcute de mână: cercei, brăţări, broşe, agrafe de păr. Mă rog, mărunţişuri! Unele sunt făcute de ea, dar cele mai multe sunt luate de la  oameni care şi-au făcut o meserie din asta. E îmbrăcată cam subţire copila, şi dacă te uiţi la ea te cuprinde mila. Are un chip care păstrează urmele copilăriei, şi ochii mari, verzi sunt plini de o privire naivă. Pe sub hainele largi, poţi bănui formele rotunde, tari, ademenitoare, dar aspectul copilăresc nu te împinge să gândeşti cu păcat. Fata tot aranjează marfa, îi shimbă locul, o tot moşmondeşte şi se  răsuceşte agilă, aruncând priviri repezi prin iarmaroc. N-o face într-o doară, ci are un scop al ei, pe care nu l-ai bănui de loc, sub nici un chip. Privind mişcările agere ale fetei, nu-ţi poţi da seama că uitătura ei aleargă după barbaţii locului, şi tot pe la brâu caută.  Mintea ei lucrează iute şi poriveşte mereu un clasament al umflăturilor bărbăteşti. Mult ar da să vadă pe viu ce-ascund nădragii, şi fiorii care-o trec o fac să nu simtă vântul care parcă s-a mai întărit niţel. „Dacă atmosfera emoţiei este acolo, prezentă, dacă am respirat-o, dacă m-am lăsat pătruns de ea, atunci voi acţiona doar în conformiate cu ea, încurajat de ea.[6]

Al naibii, Domnul Bergson, cum le spune el pe şleau, fără nici un fel de reţinere! Tocmai aşa i se întâmplă fetei, şi asta e o treabă care o preocupă de ceva vreme. La şcoală se mai duce pentru că are posibilitatea să-şi ademenească colegii pe rând, cu credinţa că într-o bună zi o să dea peste unul mai acătării. Băieţii  ăştia se dovedesc cam nătângi şi nu prea dotaţi, iar ea e sătulă să-i tot îndemne şi să aştepte instrumentele lor blegi şovăind la intrare, până când se scutură trandafirul. A încercat şi cu doi, şi cu trei, tot sperând la vârtoşenie, la mărimi, la… dar ce să mai vorbim! Deocamdată totul se dovedeşte a fi doar poveste, şi ea e plină de necaz, pentru că tot încearcă să se apropie de un bărbat mai copt, şi le tot dă de înţeles, în fel şi chip,  intenţiile ei. Dar chipul copilăresc şi aerul de fetiţă, n-o ajută de loc. Bărbaţii toţi o cântăresc din priviri, şi-o împung cu glume în doi peri, iar ea doar se umple de ciudă.  Tot meşterul Bergson ne lămureşte şi-n privinţa acestei situaţii: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.[7]

Ce să-ţi spun, iubite cititor?, dacă ar fi să asculte vorbele astea, fetişcana ar da din umeri şi ar gândi că ea nu de vorbe duce lipsă. Apoi, mă tot gândesc dacă să continui a-ţi descrie, ba pe unul, ba pe altul, din iarmarocul acesta, pentru că – slavă, domnului! – personagii sunt cu duiumul în această aşezare. Uită, de pildă, cetăţeanul acela cu o navetă roşie legată în bandulieră, care se plimbă agale strigând cât îl ţin bojocii, şi fluturănd o sfoară de covrigi. Sau ţiganul burtos care scutură o haină de piele şi ţi se bagă mereu în suflet. Dacă vrei să ştii, el nu haina vrea s-o vândă. Haina e un pretext, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu un şuţ care foloseşte orice prilej să-ţi uşureze buzunarele. Găseşti caractere de tot felul, şi poveştile sunt toate pe măsură. Ce să zic?! Ispititoare, pentru firea mea pătimaşă. Dar, mă gândesc mai bine să nu-ţi pun răbdarea la încercare, pentru că mă bate un gând. Un gând care are musai nevoie de ajutorul dumitale. Nu-i chip altfel! Şi, iată că, mă gândesc să te rog, bunule cititor, să faci mata un efort, şi să-ţi imaginezi că deasupra acestui iarmaroc se găseşte un altul. Ce zici?! Ar merge?! Un iarmaroc care să stea desupra ăstuia. Aşa-i că s-ar potrivi? Numai că trebuie să facem nişte schimbări. Neapărat, trebuie să facem nişte schimbări! În primul rând, bărbaţii, dar şi femeile, se îmbracă ceva mai curăţel. Nu e greu; găsim pe la turci, sau pe la poporul harnic chinez, nişte haine mai de doamne ajută. Trebuie să-şi pună şi cravată, bărbaţii. Neapărat. Fără cravată nu se poate!  Înţelegi unde bat?! La condiţia asta nouă, marfa nu se mai poate ţine pe jos, aşa că oamenii, au, ba un chioşc, ba nişte cămăruţe pe lângă scara unui bloc…  Bătrânelul cu capra, de exemplu. Nu mai are capră. Se bărbiereşte în fiecare zi, joacă la şase din patruzecişi nouă şi are mari necazuri cu contabilul. Bătrânica, de-o văzurăm adinieauri, a fost de fapt vânzătoare până aproape de pensie, când firma a dat faliment şi din salariile compensatorii şi-a încropit afacerea asta. Pe instalator îl lăsăm în plata domnului că alcoolicii n-au leac. Dar fetişcana noastră e, de-acuma, o tânără de vreo douăzecişiopt de ani, cu aerul şi apucăturile copilăroase, şi cu uitătura jucăuşă. Are vânzătoare la chioşc, iar ea aleargă pe la firmele engrosiştilor, plănuind să-şi deschidă un magazin mai la centru. O să izbutească sigur, pentru că o văd cum deschide uşile, ceva mai spre seară, şi, de multe ori, maşina ei rămâne peste noapte în parcarea instituţiei. Nu, te rog, nu!  De ce să clatini din cap? Fata e stăpână pe ea, este suverană la urma urmei, iar cum ar spune Domnul Kant: „Conceptul de suveran conţine o ambiguitate, care dacă nu băgăm de seamă, poate da loc la controverse inutile. Suveran poate semnifica suprem (supremum) sau şi desăvârşit (consummatum). În primul caz el indică acea condiţie care, ea însăşi, este necondiţionată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); în al doilea, el indică acel întreg care nu este o parte dintr-un întreg mai mare de aceeaşi specie (perfectissimum).[8]

Fata e singură, s-a desprins de mult de familia ei şi doreşte cu ardoare să-şi încropească o afacere prosperă. S-a prins în jocul ăsta şi şi-a făcut un plan de marketing, cu etape pe termen scurt, mediu şi lung, cu task-uri şi ţinte precise. Despre şuţul cu haina de piele ce ar trebui să-ţi mai spun? Acuma şi-a deschis o firmă de fier vechi şi duce pachete groase de bancnote pe la cabinetele parlamentarilor. Aşa plăteşte el informaţiile despre uzinele care se taie după privatizare. Alte interse şi curiozităţi nu are. Ca şi ceilalţi de altfel! Ce alte curiozităţi să ocupe timpul, decât ce metode să mai născoceşti ca să câştigi ceva parale, fără să faci mare lucru. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi toată atenţia ta este concentrată pe  negustoria celuilalt. La altceva n-ai să te gândeşti nici în ruptul capului. Vezi, însă că şi eu asemeni negustorilor din iarmaroc, dacă am apucat pe o cale, nu mă mulţumesc cu puţin. Că de la puţin toată lumea fuge. Aşa că, am să vin în faţa ta, generosule cititor, cu o nouă rugăciune! Să nu mă refuzi, că tu eşti toată nădejdea mea! Hai să aşezăm desupra  acestui al doilea  iarmaroc,  un altul, un al treilea. Ce zici? Dacă nu ne-am împotmolit până aici, de ce să nu stăruim? Să nu mă laşi singur pentru că ai să mă duci la pierzanie: „Căci am şi acest lucru comun cu moaşele: sunt sterp la înţelepciune, iar lucrul pentru care mulţi m-au vorbit deja de rău: că altora pun întrebări, dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înţelepciune, este o mustrare dreaptă.[9]

Aşa că e musai să mă sprijin pe înţelepciunea dumitale, onorabile cititor. Lucrurile devin ceva mai complicate, situaţia e complexă, deci trebuie urmărită cu multă migală. Ţi-l mai aduci aminte pe instalatorul care vindea cărţi şi lulele de aragaz? Ei, bine, e la fel de beţivan, dar patronează o mare firmă de transporturi, şi învârte multe parale. Toată  ziulica stă la biroul lui elegant, sau la un bar pe care şi l-a făcut pentru uzul său personal. Treaz e doar când se duce la biserică, la împărtăşaniile mari, înainte de Paşte sau de Crăciun. Are în jur întotdeauna, vreo doi-trei ziarişti, care-i sorb vorbele din gură şi vreun lider de sindicat. Vorbeşte tare, şi-i cu ochii după picoliţele îmbujorate, pe care barmanul le schimbă cam la două săptămâni, odată cu lichidarea. Fetele nu pleacă niciodată nemulţumite, ba, o fac cu regret, pentru că: „Dacă, din contra, găsim că între amintire şi percepţie nu există o simplă diferenţă de grad, ci una radicală, de substanţă, atunci prezumţiile vor fi în favoarea ipotezei care face să intervină în percepţie ceva inexistent în amintire.[10]

Doar că fetelor, nu de asta le arde, ci, mai degrabă ar căuta un prilej care să le readucă în statutul pe care-l aveau în amintire. Şi, fiindcă tot vorbim de fete, fetişcana noastră, copila cu ochii verzi şi jucăuşi, s-a copt. E femeie trecută uşor de treizecişicinci de ani şi nu mai ademeneşte băieţi ca pe timpuri. Acum e suficient să se uite un pic mai lung şi cu înţeles, că respectivul se prezintă la domiciliu şi prestează cu abnegaţie serviciul pentru care a fost angajat. Apoi pleacă discret şi pe tăcute. Nu-i dă mâna să fie gură bogată; e mai bine aşa tăcut şi alunecos. Ştie că  răsplata se află pe drum şi-l va ajunge din urmă. Doar Doamna e membră influentă în Biroul Permanent. Cum adică, ce Birou Permanent?! Dar, contează ce Birou Permanent?! Un Birou Permanent, ajunge! Ce, dumezeu, cititorule, ţi-a luat dumnezeu minţile, zău aşa! Pui nişte întrebări… Da, e membră în Biroul Permanent, şi-a schimbat automobilul cu o limuzină şi se vorbeşte că… Nu, te rog să nu inisişti, pentru că asta chiar nu pot să-ţi spun… Ce-aş putea să-ţi mai spun este că, tot are nedumeriri în ceea ce priveşte termenul de vârtos. Stăruie mereu o îndoială, şi are  impresia că pe undeva umblă ceva cu adevărat vârtos, fără ştirea ei, fără putinţa de a afla la timp despre  acest ceva. Şi datorită acestei situaţii, femeia noastră ar fi de acord întru totul cu Hegel când acesta afirmă: „Obiecţiei că această metamorfozare a naturalului în spiritual ar corespunde unei alegorii a noastre sau uneia greceşti de mai târziu i se poate opune faptul că această răsucire a naturalului la spiritual este chiar spiritul grecesc. Epigramele greceşti cuprind asemenea treceri de la senzual la spiritual. Numai intelectul abstract nu este în stare să priceapă unitatea dintre natural şi spiritual.[11]

Ba, femeia noastră ar putea afirma că înţelege cu asupra de măsură contribuţia naturalului asupra evoluţiei spiritualului, doar că pentru ea are mai puţină impotanţă dacă este grec sau nu. Ea nu-şi pierde vremea cu curiozităţi ne la locul lor. Aşa cum nici cetăţeanul ăla cu covrigii n-o face. Tot umblând el de colo, colo, prin iarmarocul ăla vechi, auzea fără să vrea, ba una, ba alta. Într-o seară cu lună plină, tot  răsucindu-se în aşternuturi, i-a venit o idee. Aşa că-n scurt timp, din banii puţini câştigaţi pe covrigi a început o cămătărie la negru, şi-a mers aşa până la prins la înghesuială pe unu cu-n hotel. De aici lucrurile s-au desfăşurat după cum le închipuit Constantin Noica: „Dialectica obişnuită, cea liniară, de teză, antiteză şi sinteză, poate lua principial două forme de ansamblu: una de a fi liniară în întregul ei, deci monoliniară; plecând de la o singură teză ar urma să desfăşori pe o singură linie dialectică tot restul; sau ar putea fi arborescentă, adică să accepte mai multe planuri, în care de fiecare dată o altă teză ar duce dialectic la cât o serie dialectică specifică.[12]

Cum vor sta lucrurile, poţi, dumneata cititorule, să judeci şi singur. De la primul hotel la al doilea n-a fost decât un pas şi nişte poliţe scadente. Iar de la al doilea hotel, la o firmă care videa maşini… Şi crezi dumneata, cititorule, că ar fi izbutit el asemenea afaceri dacă era curios?! Dacă ar fi vrut să ştie cum vede Noica lucrurile? Dacă-şi pierdea vremea căscând gura la ce se întâmplă în lume? Şi să ne fie limpede: lumea din iarmarocul ăsta nu se mai poate îmbrăca de la turci şi nici de la harnicul popor chinez. Acuma se dă o fugă la Viena, la Paris, la Milano, se cumpără din magazine recomandate de alţii mai pricepuţi. Cuuuum?!?! Ce spui?!  Ai înţeles? Să trecem la următorul iarmaroc!! Păi, am trece că, ţie, onorabile, îţi dă mâna. Dar pe mine mă trec nişte fiori  pe şira spinării. Să-ţi spun drept nu-mi vine să mă mai uit la următorul iarmaroc. Cum?! E!, dumitale, cititorule, îţi vine uşor, că nu dumneata trebuie să-ţi bagi nasul… Eu mi-l bag, şi mie frică să nu rămân fără el. Vezi că, eu îmi ştiu lungul nasului! Poftim?! Vrei să ştii câte iarmaroace mai sunt deasupra? Şi ce s-a ales de negustorii noştri?! Dar, la ce-ţi trebuie, dragă cititorule?! Că doar dumneata tot atâta câştigi pe zi. Eu zic să lăsăm în plata domnului iarmaroacele; câte or mai fi, or mai fi. De-acum încolo, ne alegem numai cu belele, ascultă-mă pe mine.. Marfă proastă, negustori necinstiţi, cântare măsluite, vai de mama lor! Nu ştim noi cum se face târguiala în iarmaroc? Nu, te rog să nu mai insişti, că eu în următorul iarmaroc nu-mi spurc sufletul. Dumneata ştii ce se învârte într-un iarmaroc ca ăla? Hai mai bine să ne întoarcem noi la primul iarmaroc. E mai linişte, acolo, mai omeneşte,… aşa, nu ştiu cum! Şi dacă nu-ţi place  vremea, o schimbăm, dă-o-ncolo de vreme….

Soarele răsărea roşu, ca para focului, pe cerul siniliu de vară….


[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific moder, vol.II., traducere de Vasile Tonoiu, Bucurşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.13

[2]  Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, pp. 110-111.

[3] Immanuel Kant „Întemeierea metafizicii moravurilor”, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.24.

[4] Martin Hedegger, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 148.

[5] Holbach, Sistemul naturii, traducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 73

[6] Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Doina Murăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992, p. 59

[7] Henri Bergson,  Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 29.

[8] Imanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. p. 200.

[9] Platon, Theaitetos, în Opere, vol VI, traducere de Marian Ciucă, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi  Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. pp.191-192.

[10] Henri Bergson, Materie şi memorie, p. 64.

[11]  Heel, Despre artă şi poezie, Vol. I, traducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. p.145.

[12] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, vol.I, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Ştiinţifică, 1981, p.95

 

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comments Off on Lume

Ceilalţi partizani

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Râvna şi documentarea extrem de serioasă şi aplicată a celor mai mulţi dintre cercetătorii istoriei noastre recente, au adus la lumină fapte şi crâmpeie de viată în bună măsură necunoscute opiniei publice.

Despre erorile şi mai ales despre ororile petrecute în spaţiul românesc în jumatatea a doua a secolului XX, a început a se scrie şi a se vorbi de putin timp. Data relativ recentă de la care a fost posibilă începerea cercetărilor, [ !] precum şi complexitatea fenomenelor, nu au permis alungarea întunericului care acoperă ca un giulgiu tutelar fapte şi întâmplări. Cenuşa uitarii şi mesajul malefic alcătuit cu care s-a încercat acoperirea unor grozăvii au fost dirijate în aşa fel încât nocivitatea lor să se aştearnă ca o pâclă otrăvitoare  peste memoria colectivă şi peste conştiinţa de neam a românilor.

Din nenumăratele aspecte şi faţete ale tragediei petrecute în spaţiul locuit de români, încerc în această spovedanie, făcută în numele celor din neamul meu care ori nu mai sunt ori nu consideră a fi făcut ceva spectaculos, să mă refer la ceea ce s-a petrecut în planul al doilea al dramei individuale a fiecăruia dintre cei care la timpul respectiv au îmbrăcat cămaşa morţii. Ce a însemnat viaţa pentru familia şi pentru întregul univers al unui luptător în perioada cand eram învăţaţi la şcoală să ne demascăm [ !] părinţii dacă ascultă la radio posturi străine sau dacă dau mâncare unor necunoscuţi, -iată pagina de istorie în care încerc eu să inserez un episod încredinţând neuitării unul din sutele de cazuri petrecute în acei trişti ani. Denumirea de partizani dată de opinia publică acestor oameni cu menire mucenicească asumată, era  descifrată în accepţiunea oficială ca fiind vorba despre nişte anarhişti, nişte răufăcători şi nişte duşmani ai poporului. Interpretărilor date acestui cuvânt le scapă esenţa ideii de partizan şi anume aceea de partizani ai unei anumite filozofii, ai unei conceptii de viată, partizani ai libertăţii şi demnităţii naţionale şi individuale,  pentru care-iată- erau dispuşi să lupte până la ultima consecinţă.

Eroismul acestor sfinţi mireni ai pământului românesc, care în majoritatea lor covârşitoare nu au putut dezbraca cămaşa cernită a morţii, pe care au purtat-o ani la rând, nu a fost, aşa cum s-ar crede, izolat şi singular.

În jurul lor şi mai ales împreună cu ei s-au aflat în majoritatea cazurilor, familiile, multe din rudele de sânge şi chiar vecinii, prietenii şi în multe cazuri oameni necunoscuţi. Aflaţi în sprijinul direct sau indirect sau numai fiind în cunostinţă de existenţa unui partizan, toţi aceşti oameni au avut în comun riscul enorm, de necuprins astăzi cu mintea, de a înfunda beciurile securităţii şi de a nu mai vedea ani în şir soarele, sau poate niciodată. Teama înfricoşătoare pentru viaţa lor, dimpreună cu a celui care a ridicat sabia împotriva nelegiuirii, şi în jurul căruia se aflau cu toţii, i-a stimulat pe cei cu caracter de oţel pentru a rezista cu atât mai mult cu cât pericolul era mai prezent şi palpabil. Ceea ce până la urmă a diferenţiat familiile unele de altele şi a asigurat succesul în cazul unora şi esecul în cazul altora.

Unul din neamurile a cărui unitate şi credinţă a izbândit în lupta cu sistemul opresiv, de departe cel mai draconic de dupa Cortina de fier, precum şi cu laşităţile, ispitele şi slăbiciunile specific omeneşti, a fost neamul fraţilor GLIGOR CANTEMIR SI AUREL din comuna Hălmăgel, judeţul Arad.

Aşa după cum se cunoaşte de către toată suflarea din acea parte de plai românesc şi de către cei apropiaţi fenomenului, cei doi fii ai preotului Gligor Alexandru din Hălmăgel au ridicat sabia împotriva comunizării României şi a scoaterii ei de pe orbita civilizaţiei occidentale. Absolvenţi ai unor prestigioase universităţi europene, cei doi fraţi, cu sacrificiul şi lupta lor, desfăşurate sub semnul crucii şi al credinţei strămoşeşti, au albit ca neaua şi sufletele neamului lor în faţa Judecăţii de Apoi. În acel dramatic concurs de împrejurări, ei au ocazionat neamului lor nedorita posibilitate de a dovedi în faţa lui Dumnezeu, şi, –iată-în faţa posterităţii, că au purtat în minte şi în vintre virtuţile strămoşeşti de curaj, dârzenie şi demnitate şi că idealurile le-au fost mai tari decât teama pentru viaţa lor, şi, dacă vitregiile sorţii au cerut-o şi-au demonstrat cu fapte opţiunea.

Simpla înşiruire a întâmplărilor petrecute şi a faptelor de arme ale partizanilor şi ale susţinătorilor lor se constituie întrun document important  pentru istorici şi o lectură înălţătoare, demnă de un adevărat memorial al demnitătii, pentru urmaşii acestora şi pentru cititorii interesaţi de istoria înaintaşilor lor.

Fără să îşi imagineze nici o singură clipă că au fost abandonaţi de lumea democratică occidentală  într-o altfel de Siberie rusească, dar la fel de înspăimântătoare, instituită aici, la noi acasă, partizanii, ca şi strămoşii lor, dacii, s-au retras în munţi cu certitudinea că rezistenţa lor va aduce poporului şi ţării mântuirea.

În aşteptarea ajutorului anglo-american cetele de partizani purtau o luptă total inegală cu trupele de securitate, cu un diabolic sistem de represiune în care era prinsă de fapt întreaga ţară şi abia apoi cu lipsurile, vitregiile naturii şi disperarea pentru soarta celor de acasă, a căror viaţă era uneori la fel de grea.

Munţii Apuseni, ale căror ascunzişuri şi întunecimi au găzduit în zbuciumata lor istorie pe Horea şi ostaşii lui, pe Iancu şi ai lui, şi-au oferit ospitalitatea şi partizanilor anticomunişti în fruntea cărora se aflau fraţii  Gligor. În perioada anilor de grea prigonire, Gligor Aurel, avocat, Doctor în Drept, cu doctorat luat la Bruxelles cu MAGNA CUM LAUDE, văr primar, ca şi fratele său dealtfel, al tatălui semnatarului acestor rânduri, era ascuns în şura unui cetăţean numit Aurel din Dealul Crişului. Acolo, în ascunzătoare, era într-o relativă siguranţă, datorată pe lângă unei severe izolări în munte şi faptului că proprietarul şurii era un om cu o moralitate ireproşabilă şi cu o comportare care excludea orice bănuială. De asemenea, reuşita evitării organelor de represiune s-a datorat şi faptului că vărul său bun, CHIŞ ANDOR din Hălmăgel, lua seara târziu desagii în spinare şi pleca, pe cărări necunoscute străinilor, cale de o noapte întreagă, până în Dealul Crişului şi acolo cu precauţiunile de rigoare, lăsa hrana pregătită de soţia sa CHIŞ FLOAREA pentru vărul lor.

Când necesităţile conspiraţiei au cerut-o, Gligor Aurel a efectuat alte sarcini ale luptei lor, iar pentru aceasta avea nevoie de o altă identitate. Acelaşi văr, CHIŞ ANDOR, cu care se asemăna fizic, i-a pus la dispoziţie buletinul său de identitate, de care fugarul s-a servit timp de 8 ani, fără să trezească nici cea mai mică bănuială. Pentru persoanele care au trăit acea etapă este uşor de imaginat la ce risc enorm s-a supus această familie şi din ce motive merită cu prisosinţă să-şi afle numele în această galerie suis generis a eroilor. Apoi este de imaginat ce frustrare ar resimţi un eventual supravieţuitor dintre urmăritorii săi la aflarea acestor detalii.

Pe această alee imaginară a eroilor acelor timpuri şi acelor locuri, trebuie să-şi afle chipul încununat cu laurii reverenţei adânci şi ai respectului, încă alte câteva nume, pentru înălţimea la care au ţinut ridicată ştacheta demnitaţii, curajul, solidaritatea şi conştiinţa de neam, de a căror prestaţie se lega succesul multor acţiuni.

Deoarece din motive de păstrarea conspirativitătii şi a securităţii personale, o bună parte dintre aceştia nu sunt cunoscuţi, câteva din troiţele pe care merită să le ridicăm, măcar în sufletele noastre, acestor conştiinţe, care ne ridică tuturor media standardului moralităţii, vor trebui să fie nenominalizate şi în locul unui chip şi a unui nume sa fie scris cu majuscule UN OM.

Asumându-ne riscul ca din neştiinţa şi slaba documentare a semnatarului acestor rânduri, o parte a celor care înnobilează cu fapta lor demnitatea românească, să fie omişi de a fi pomeniţi IN MEMORIAM, aducem totuşi la cunoştinţa cititorului numele câtorva familii de a căror sprijin au beneficiat fraţii partizani GLIGOR.

Astfel, familiile IUGA IOAN şi MARIOARA şi IUGA PETRU şi VARVARA se fac „vinovate”  de ascunderea, asigurarea cu alimente şi transmiterea informaţiilor între partizani, cu riscurile de rigoare, precum şi cu dusul în spinare în toiul nopţii a partizanului GLIGOR AUREL dintr-o ascunzătoare în alta pentru a nu lăsa urme detectabile de către securitate, cu câinii de urmărire.

De asemenea „vinovăţii” pot fi acuzaţi şi familia CHIŞ CORNEL, care era fratele lui CHIŞ ANDOR, verii celor doi partizani GLIGOR, şi familia STAN NICOLAE şi MARIOARA, care este soră cu Floarea, soţia lui Chiş Andor, precum şi mama acestora Gligor Rozalia, pentru contribuţia lor la păstrarea acestui mare secret şi pentru împrejurarile favorabile pe care le-au creat pentru abaterea atenţiei de la casa şi locurile unde era ascuns vreun partizan. Sunt îndreptăţiţi să-şi afle numele şi chipul dăltuite în granitul memoriei unei pagini de istorie şi pentru susţinerea morală şi solidaritatea manifestată în acei ani, cu cei implicati direct şi familia mătuşii noastre MIHUŢA ELENA născută IUGA, din Timişoara, care, în principal, dar nu numai, prin fiica ei PAPP LAURA si fiul MIHUŢA PETRICĂ au fost conectati la evenimentele care au avut loc, prin susţinerea logistică [cazare, informarea cu date şi ştiri despre intenţiile organelor, aflate prin ginere, avocatul Papp Amos, etc] a celor doi proscrişi ai regimului, prin riscurile la care s-au supus susţinând moral dar şi material pe cei doi fraţi. Utilizând toate relaţiile şi metodele de inducere în eroare a organelor de anchetă, dar şi a celor de pază în timpul proceselor, recursurilor etc, Mihuţa Petrică asumându-şi riscuri grozave, a intrat în sala de tribunal în timpul procesului, cu pachete de ţigări încercând să le strecoare vărului său CANTEMIR GLIGOR. In urma acelui proces CANTEMIR GLIGOR a fost inchis la Aiud timp de 15 ani iar fratele sau a fost gasit mort pe teritoriul comunei natale. Faptele celor care au „pactizat cu duşmanul”după expresia oficială, sunt atât de multe încât a le afla şi a le da unei pagini de istorie, este o întreprindere care ne copleşeşte sub raport emoţional dar şi depăşeşte  posibilităţile actuale de documentare ale semnatarului.

Din motive de minimă modestie amintesc în finalul ediţiei întâi, nerevăzută şi neadăugită încă, a prezentei lucrări şi numele familiei mele IUGA, compusă din IUGA ALEXANDRU, văr primar cu cei doi partizani, IUGA LETIŢIA, soţia,  TRIF NICOLAE, socrul lui Iuga Alexandru, cuscru cu fraţii Gligor, din satul Cărăstău, com. Baia de Criş, care au stat aproape cu fapta, cu sufletul dar şi cu frica îngrozitoare, ani în şir, pentru ceea ce se putea întâmpla dacă o nefericită întorsătură a lucrurilor avea loc. Chiar daca toţi aceştia şi încă mulţi alţii au fost soldaţii unei bătălii dinainte pierdute, faptele lor sunt demne de o odisee antică, iar noi, cei care le descoperim de sub vezuviul uitării şi al unei nepăsări induse, nu avem dreptul sa tăcem.

IUGA NICOLAEautor IUGA NICOLAE

Tagged with:

Comments Off on Ceilalţi partizani

Singurătatea

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

 

 

Într-o vară am cunoscut un om singur. M-a impresionat liniştea lui, seninătatea cu care privea viaţa. Şi libertatea de care se bucura.

Mi-am amintit de el zilele astea, citind un articol despre dl. Masafumi Nagasaki, bărbat de 76, trăind singur pe o insulă în Pacific, nu departe de ţărmul japonez Trăieşte acolo de peste 20 de ani, cu mai puţin de 200 USD pe lună – primiţi lunar de la fratele său. Pentru asta, merge cu vaporul (făcînd „autostopul”) pe ţărm, de unde îşi cumpără şi mîncarea şi apa necesară între vizite. În rest, e singur – el, Soarele şi Oceanul – pe insuliţa lui pustie.

Numele omului întîlnit de mine nu l-am ştiut niciodată. El nu face „ia-mă nene” vaporului – el trăieşte pe vapor. Îl costă cca 76 USD (dar poate ajunge şi la 99, depinde de „piaţă”) pentru un „round trip” (excursie dus-întors) pe un vas de croazieră între Fort Lauderdale, Florida, şi Nassau, capitala Bahamas. Excursia durează două nopţi şi o zi, mai precis, vasul pleacă seara la 18, ajunge în Nassau pe la 8, pleacă din Nassau pe la 18 şi ajunge în Ft. Lauderdale dimineaţa. Omul face acest drum permanent – cu excepţia „vacanţei”. Intră în vacanţă atunci cînd, din cauza fluxului de turişti, preţurile devin prea mari: de Sărbătorile de Iarnă, de Paşti, în miezul verii… Atunci se duce pe la rude, prieteni, prin alte zone americane. Sau stă prin Nassau – cu excepţia zilelor de uragan. Atunci pleacă în Arizona sau New Mexico, la un prieten care are un trailer.

Nu e cam scump?” l-am întrebat eu. Mă trezisem mai devreme, ceilalţi pasageri ori dormeau, ori erau la cazino spărgînd banii. Pe punte eram doar noi. El aştepta masa de dimineaţă.

Păi, nu prea” mi-a spus el vesel. Avea o fire foarte comunicativă, el intrase în vorbă cu mine şi îmi spusese despre ineditul existeţei lui. „În Oraş (asta însemna în Fort Lauderdale sau Miami – dar poate şi Nassau) atît m-ar fi costat o cameră pe noapte. Hai, poate găseam şi cu 60” acceptă el. „În plus trei mese pe zi. Aici, în banii ăştia am cuşeta – nici nu-mi trebuie mai mult -, mîncare cît încape la „bufet”, dineu de gală, piscină, cupoane la cazino, muzică, dans, ba uneori şi cîte-un cocteil gratuit. Lucrătorii mă cunosc, mai „scapă” cîte ceva spre mine…”

Şi stai tot timpul pe vas?”

Nu. Ziua debarc. Dar nu plătesc casă, impozite, hangarale, nu fac cumpărături, am o asigurare turistică foarte ieftină care îmi asigură şi medicalul pe durata excursiei, nu îmi trebuie maşină, benzină… Îmi cumpăr rar haine, nu mă preocupă moda, nici ştirile, nu dau bani pe muzică, distracţii…”

Cam cît te costă pe lună?”

„Undeva la 1500. Am şi nişte reduceri.”

„Totuşi, nu e puţin. Săracii din Miami se descurcă cu mult mai puţin.”

„Da, aşa e. Dar dorm pe stradă sau în parcuri. Nu au un loc al lor. Sunt la mîna Guvernului. Depind de ajutorul trecătorilor. Nu au distracţii, iar mîncarea este proastă. Trebuie să îşi cumpere pînă şi ceaşca de cafea! Eu nu cumpăr nimic! Nu cerşesc de la nimeni. Fac ce vreau – sunt liber!”

Şi ce faci toată ziua?”

„Păi, muncesc. Pauzele mele sunt atunci cînd iau masa, seara, poate la bar sau la cazino, şi cînd am chef, la piscină.”

„Primeşti bani de la Cruise?”

„Nu prea. Uneori, cînd nu au cu cine trimite turiştii la plajă. Trebuie să aibă oameni să-i supravegheze. Uneori mă plătesc chiar angajaţii, să le ţin locul. Eu, oricum, mă duc la plajă – pictez acolo. Sau scriu. Dar dacă sunt supraveghetor, trebuie să văd de turişti.”

Turiştii de pe vas aveau două opţiuni: se duceau pe plajă sau rămîneau în oraş. Cine se mişcă mai repede, poate să facă ambele lucruri. Plaja este fantastică, un brîu de nisip alb înconjrînd o lagună cum numai în Caraibe poţi să vezi. Acolo, angajaţii de pe vas (de la ofiţeri în „liber” pînă la D,J., ospătari şi asistente medicale, păzesc şi distrează turiştii. Organizează jocuri de plajă, asigură masa de prînz, dau şezlonguri, mingi şi cărţi de joc… Asta urma să văd peste zi – partenerul meu de dialog nu avea să fie pe-acolo. Aveam să-l zăresc mai pe după-masă, cînd vizitam fantasticul hotel Atlantis din Nassau.

Şi ajunge?”

Nu ajunge, dar am şi alte surse” îmi zîmbi omul. „Scriu. Sunt freelancer. Am o contribuţie la un ziar local.” (probabil, din Ft. Lauderdale) „Pictez. Nu grozav, am doar nişte cursuri – dar mai găsesc cumpărători. Ieftine, uşor de transportat – exact ce vor să ia turiştii drept „amintiri” din excursie. Uneori, mai şi cîştig la cazino. Nu mult, nu risc prea mult. Nu îmi place ruleta, mă duc la „jacks”, cu ofertele de la intrare. Joc pînă pierd jetoanele– dar uneori apuc să pun deoparte cîştigul, poate chiar două-trei sutare. Nu e mult, dar una peste alta îmi acopăr cheltuielile şi mai pun şi deoparte pentru vacanţe.”

De unde i s-a tras? De la divorţ. După facultate, a muncit mult, încercînd să-şi facă o carieră. Se însurase, avea şi un copil. Cumpărase o casă în Ft. Lauderdale – deşi el era de undeva din Middle West. În urmă cu opt ani, nevasta îl părăsise. Vînduse casa şi plecase cu copilul. Vreo jumătate de an băuse, intrase în depresie şi chiar avea gînduri sinucigaşe. Dar făcuse o călătorie la Nassau – şi începuse această nouă viaţă.

Şi acum nu ai pe nimeni?”

Am. Uneori prea mulţi… Dar ştiu să mă rup de anturaj. Pot să scriu sau să pictez înconjurat destrăini, de hărmălaie. Deseori o fac şi în Nassau, şi la Hotel, şi prin Miami. Nu sunt un mare artist, sunt prea leneş. Dar sunt liber!”

Mie mi se pare că ai prea multe îngrădiri” i-am spus şi chiar credeam asta. „Trebuie să respecţi orele de îmbarcare, programul de pe bord, regulamentele…”

Da. Dar şi tu ai tot felul de orare, regulamente, programe pe care trebuie să le respecţi. Eu sunt liber pentru că le respect din propria mea voinţă. Eu respect pentru a fi, la rîndul meu, respectat. Totul este cum priveşti lucrurile. M-ai întrebat dacă am pe cineva. Probabil sunt considerat un singuratic: nu am prieteni, familie, relaţii, nu am patroni şi nici angajaţi… Mai am cîte-o aventură de-o noapte cu vreo turistă, într-o vreme se legase de mine o asistentă – dar eu sunt singur prin decizia mea, nu a altcuiva! Şi va veni timpul, cînd voi mai pune nişte bani deoparte, să trăiesc exact aşa cum vreu: singur şi liber pe o insuliţă din Caraibe.”

Şi uite cum povestea acelui bărbat al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată se întîlneşte cu cea a lui Masafumi Nagasaki, al cărui nume îl ştiu dar pe care nu l-am întîlnit niciodată. Doi oameni liberi, care îşi trăiesc existenţa pe care o vor, nu după criteriile uneori idioate ale „lumii”. Şi a căror „singurătate” înseamnă cu totul altceva decît ce- am crede noi, cei, deseori, atît de singuri, deşi înconjuraţi de societate, familie şi, uneori, chiar de „pieteni”.

 

Nick Sava autor Nick Sava

 

Tagged with:

Comments Off on Singurătatea

Taraba cu vise

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Taraba

Cuvînt înainte

 

De cînd s-a pripit, cu nesăbuinţa ucenicului vrăjitor, să multiplice pînă la saţietate mijloacele de comunicare, omul contemporan trăieşte acut drama lipsei de comuniune. Însingurat în faţa monitorului ca o albină  în propria-i alveolă, el nu mai secretă mierea parfumată a con-vorbirii agapice, a frăţietăţii, a dialogului „faţă către faţă”.

Iată, sublimat la o imagine metaforică, mesajul forte al romanului pe care urmează  să-l parcurgeţi, Taraba cu vise al lui Nick Sava. Ţipătul mut al solitudinii internautice (p 80: „Mi-e dor să vorbesc cu oamenii – chiar ascunşi sub identităţi false. Sînt atît de singur…”) străpunge, tragic, reţeaua globalizantă a internetului. Trauma fundamentală a protagonistului (victor37, vick46) nu e dată de suma dramoletelor cotidiene (Ţuşcă, soţia agasant – pragmatică nu-l mai iubeşte, iar diversele figuri feminine, întîlnite mai mult sau mai puţin întîmplător pe mirc nu-i umplu vidul sufletesc). E un biet exilat, un român stabilit de circumstanţă în Canada, cu un potenţial crescut de tandreţe care se iroseşte. Nu întîmplător, conversaţiile anoste de pe net sînt întrerupte (ca şi cum ai stinge lumina) printr-un „klick-klick” care proiectează scurte – şi intense – secvenţe de solitudine reflexivă, de obicei noaptea, în natură.

Mîzga defunctului „socialism ştiinţific”, erotismul aleatoriu care goleşte în loc să împlinească, poncifele corecte politic („Dacă ne iubeşti, să nu mai gîndeşti rău despre ţigani”, p 148), pragmatismul exacerbat („Poţi fi fericit cu un buletin?”) – iată balastul oricărui emigrant, „praful patriei” luat pe tălpile sandalelor, pe care nici diluvienele ploi canadiene nu-l pot spăla. Pe alocuri aforistic (poate dintr-un deficit de romantism existenţial), naratorul întrerupe uneori fluxul conversaţiilor internautice pentru cîte-un insert narativ de cea mai bună extracţie realistă: descrierea Pieţei din Seattle are vigoarea şi relieful Halelor balzaciene.

Schimbarea frecventă a unghiului de focalizare (oarecum inerentă genului conversaţional) nu impietează asupra caracterului homodiegetic (în termenii lui Gérard Genette) al naraţiunii: Taraba cu vise rămîne la punctul de vedere al lui Nick Sava, prin sensibilitatea – din ce în ce mai şubrezită – căruia se filtrează toate întîmplările, afectele, imaginile. Autorul ar fi putut foarte bine împrumuta fraza lui Montaigne: „Je suis moi-même la matière de mon livre”.

Concluzia survine cumva de la sine: „Am făcut tot felul de lucruri în viaţă, şi bune şi rele. Nu am fost în stare să nasc un copil, pomii plantaţi de mine s-au uscat, o casă nu am construit, dar am ajutat la construirea unei biserici! ’’(p.149). Pînă şi aparentele vulgarităţi, filtrate printr-o senzorialitate matură, devin crîmpeie / şuvoaie de existenţă brută, expresia frustrărilor şi a alienării unui idealist care-şi pierde – balzacian, iarăşi! – iluziile în malaxorul globalizant al civilizaţiei tehnologice contemporane. Drama e cu atît mai sfredelitoare, cu cît naratorul – personaj nu şi-a putut (n-a vrut ?) expatria rădăcinile: „Dar sînt şi alte rele decît acela de a fi sărac. Să fii singur. Să nu ai prieteni. Să fii rupt de cultura neamului tău. Să trăieşti într-o societate cu alte valori decît ale tale.”

Chestionat mai demult în legătură cu noile tehnologii, un părinte înduhovnicit a pus degetul pe rană într-o formulare demnă de Pateric : „Calculatorul nu e bun, pentru că nu are mamă…”. Desigur, nu putem sări peste umbra noastră, şi deja nu ne mai putem imagina existenţa cotidiană în absenţa computerului. Fundamental însă, omul nu s-a schimbat prea mult în ultimele, să zicem trei decenii. IT-ul nu extirpă nici gena sacralităţii („Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”, spunea Eliade), nici nevoia irepresibilă de poveste. Eul – narant e o amprentă atavică, un arhetip co-substanţial speciei, în absenţa căruia viaţa aşa cum – deocamdată – o ştim noi devine imposibilă sau, în orice caz, insuportabilă.

O ultimă precizare se impune: titlul e întotdeauna un pact de lectură, iar „taraba cu vise”, arena virtuală a internetului în care oamenii fac schimb de iluzii şi idealuri rămîne (mai exact: devine) „locul cibernetic” prin excelenţă, forma contemporană de agora sau de şezătoare la gura sobei. Literatura e aşadar – indiferent de formulă – soteriologică, dacă acceptăm că marele nostru  duşman e întotdeauna uitarea („Mă gîndesc că o să-ţi păstrez toate scrisorile. Poate vreodată vei vrea să le pui într-o carte. Nu vreau decît să pomeneşti şi numele meu acolo pe undeva.”, p 90).

Nu întîmplător, protagoniştii tragediei clasice erau de extracţie aristocratică. Schimbînd ce se cuvine schimbat, însingurarea tragică a omului zilelor noastre îi conferă, implicit, nobleţea. Or, nu-i aşa, noblesse oblige.

Mulţumim, Nick Sava!

 

 autor Prof. Virgil Borcan

Tagged with: ,

Comments Off on Taraba cu vise

În căutarea lui Harap-Alb

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Cop

 

 

Orice joc este, înainte de orice, o parabolă morală, o ieşire în afara spaţiului închis în care alchimia regulilor permite desfăşurarea individului ca fiinţă fabulatorie. Teza lui Johan Huizinga, conform căreia elementul ludic prezent în toate faptele de cultură confirmă neîncetat caracterul imprevizibil al existenţei noastre în lume, defineşte jocul drept unul dintre elementele spirituale ale vieţii. Emulaţia este inclusă în joc prin faptul că eroul trebuie să îndeplinească o sarcină neobişnuit de grea, care la prima vedere poate părea imposibilă. În această paradigmă se înscrie volumul În căutarea lui Harap-Alb (un joc) (Editura Atheneum Vancouver, Editura Pim, Iaşi), un volum de 612 pagini, semnat de Nick Sava. Autorul ne avertizează dealtfel chiar de la început că vom porni într-un Fantasy Role Playing unde ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi: Ce era şi mai curios era faptul că, cine ştie din ce motive începusem să mă recunosc pe mine însumi în acel Erou. Deşi autorul scrisorii nu îl descrisese în niciun fel, tare îmi venea să cred că era un tip între două vârste, simpluţ şi cu moacă de bleg, cu ochelari şi cu părul puţin rărit deasupra frunţii, destul de plinuţ şi nu foarte înalt.(Pag. 31)

 

În căutarea lui Harap-Alb se deschide cu o povestire în ramă în care autorul-eroul descoperă o carte ale cărei pagini se scriu pe măsură ce le răsfoieşti. Intriga poveştii se construieşte în interiorul acestei cărţi înzestrate cu raţiune şi inteligenţă proprie, care are puterea şi imaginaţia de-a oferi nenumărate mesaje pentru toţi atâţia cititori. Atmosfera epică rămâne însă neschimbată atât în interiorul cât şi în afara cărţii vrăjite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului mitologic, cu puteri nebănuite asupra viitorului, personajele fiind angajate într-un joc  cu miză reală: (Magul îi spune Eroului): Cred că totul a pornit de la Joc. Ceea ce scrii tu, în jocul tău, este povestea luptei eroice împotriva Duşmanului. Deşi povestea ta avea alţi eroi, avea alţi monştri,se petrecea pe alt tărâm, totul reflectă lupta care va avea loc aici. Dacă vei putea să scrii jocul aşa cum trebuie să se întâmple, şi să îl trăieşti jucând, sau să-l joci trăind,adunând în jurul tău eroi şi prieteni care să te ajute, poate că lumea va fi salvată. (Pag. 43).

 

Ne aflăm aşadar în atmosfera unui joc la sfârşitul căruia ar trebui să găsim ceea ce autorul numeşte o stare de împlinire. Ce ştim însă despre jocurile pe calculator? Ştim că ele pot induce o stare de hipnoză, ştim că imaginea de pe ecranul monitorului împinge creierul într-o stare electrică de tip alfa străină de procesele gândirii logice sau analitice, ştim că pretind abilităţi de coordonare şi viteză, însă dincolo de toate acestea nu presupun niciodată o angajare morală. Aceasta este schimbarea la care ne invită cartea lui Nick Sava. Eroul intră în această lume înecată în acalmie (vorba preferată a regelui Albin este nu face azi ce se poate face mâine) în ziua în care regele trebuie să ia o hotărâre, să facă în sfârşit ceva. La câteva pagini depărtare eroului i se spune motivul pentru care se află acolo: (Magul) Tu ai fost adus să distrugi Duşmanul, nu ţi-am zis? (Pag. 36)

 

Intriga principală a cărţii se desfăşoară în cele şase sute de pagini cu precizia şi minuţiozitatea unui arc narativ. Personajele înaintează, revin, trasează hărţi, le populează cu planuri şi amintiri într-o lume colorată şi vie căreia nu-i lipseşte niciun ingredient: Era o seară furtunoasă, fulgere orbitoare pătrundeau prin vitraliile sălii, iar tunetele făceau să vibreze pereţii groşi ai încăperii(…) Statuia din bronz a fântânii era un balaur verde coclit cu trei capete. Colajul, tehnicile mixte, umorul, trimiterile livreşti în interiorul unei economii a mijloacelor stilistice invită la o lectură limpede şi alertă: Drumul dură zile şi zile, aş putea zice luni şi luni, trecând de-a lungul fluviului imens al Moskalăi, prin ţara Capcânilor şi a sgripţonilor, ocolind Marea Amară, peste munţi, prin Ţara Alimanilor, coborând în sfârşit în valea binecuvântată a Tigranului, ajungând, într-un târziu, în Aramia. Nu o să povestesc tot acest drum lung şi periculos, o să spun doar că totul a decurs conform previziunilor, nepierind pe drum mai mult de o treime din caravană”. (pag. 53)

La sfârşitul celor şase sute de pagini, cititorul va fi răsplătit cu experienţa autentică a unei călătorii într-o lume posibilă care nu mai este doar apanajul filosofilor şi logicienilor, ci la îndemâna oricăruia dintre noi care se aventurează în această călătorie.

 

autor Flavia TEOC

 

Tagged with: ,

Comments Off on În căutarea lui Harap-Alb

Efino’dara

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/02/2013

Efino’dara
[Anabella ]
Rătăceam de ceva vreme,
căutând pe străzi pustii,
Seva paginilor albe:
muza nopţilor târzii.

N-am găsit-o eu, ci ea:
Na’kari, floare de lună;
Anabella, tu străină,
te-aşteptam de-o săptămână!

Nu-ntreba de ce şi cum,
n-am nevoie de motive,
O să îţi expun scânteia
chiar şi fără negative.

Împletesc miazma nopţii
în fluturi cu aripi moi,
Să ajungă dimineaţa
fix pe umerii tăi goi.

Din cupola mâinii mele
las să zboare trei scântei,
Din cerneala ce-a scris noaptea
jurămantul la atei.

Purtate vor fi de soare
pe obrazul tău, icoană!
Şi-ţi vor fi tot restul vieţii
nestemate la coroană.

Şoptind numele tău mării,
se vor naşte iar sirene,
Ce îţi vor cânta balada
şi o vor purta în vene;

Dând-o mai departe lumii
ca şi crez căzut din stele,
Ce născute-n palma mea
au făcut voile mele.

Pasul ce îl porţi prin ceaţă,
pavează în urma lui
Poteci de urmat în viaţă
pentru cei ai nimănui.

Părul tău, caşmirul verii
ce purtat de vânt prin lume,
Va sfârşi ultimul act
dintr-o piesă fără nume.

Ochii tăi de caramel
ce-au vazut minuni în şir,
Opreşte-i asupra mea,
îţi ofer de vrei şi bir.

Ai convins se pare Timpul
să stea locului o clipă
Cât ţi-e zâmbetul pe faţă,
vrea să faci din el risipă.

Bolta gândurilor mele,
s-a frânt în aceasta noapte
În nuanţe de chihlimbar
ce s-au transformat în şoapte;

Disipându-se în zare
peste munti cu creste mute,
Se revarsă avalanşa
întrebărilor mărunte

Ce îţi fug pe chipul palid
de ceară trandafirie,
Transformând tot Universul
într-o simplă alegorie.

 

Tagged with:

Comments Off on Efino’dara

despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/02/2013

despletire de martie

un om părăsit
rănit
îngenuncheat
umilit în faţa propriilor alegeri
respins în iertare şi vorbe şi mai ales alungat
în tainiţele uitării
un asemenea om nu va mai fi niciodată întreg
nu se va mai deschide lumii nici ca mugurii primăvara
nici ca aripile albatrosului
numai poeziile vor fi uneori despre sine
şi vor plânge în linişte
o singurătate deplină se va aşeza ca un fel de moarte
îl va însoţi până la capătul timpului şi-l va trece de mână dincolo
într-un cer de martie despletit
care-i face cu ochiul

 reîntoarcerea peştilor rătăcitori

iubitul meu
au năvălit apele
oraşul e un continent scufundat într-o legendă murdară
iar noi ne legănăm în derivă cu burţile-n sus
lângă ceilalţi obezi plutitori
îndopaţi cu iluzii

iubitul meu
ne vom îneca separat
gurile noastre flămânde îşi vor smulge una alteia aerul
la un moment dat ni se va părea că am eşuat pe o insulă şi că bem tequilla
cu dumnezeu
dar în istoria sângeroasă a băştinaşilor
sufletele noastre îşi vor fi pierdut de mult numele

iubitul meu
vom fi alge sau peşti
deocamdată însă mă mai doare uneori spatele
tu încă nu m-ai învăţat să înot şi-i aproape stupid
cum ne pierdem dimineţile cu scorneli
şi tabieturi mărunte

 

alina dora tomaautor Alina Dora Toma

Tagged with:

Comments Off on despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori

Clepsidra

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

– Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de „Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori… Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole.
– Totul este nou şi ciudat pentru mine, îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, nici că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti.
Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie:
– Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş – nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure.
– Nu-ţi este teamă? o întreb.
– O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine.
– Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele, îi spun zâmbind.
Tânăra, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă.
– Cine ştie?… îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar.
Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă.
– Are o anumită semnificaţie? o întreb.
– Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută!
Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund.
– Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! i-am răspuns şi-am urmărit-o câteva clipe, cu privirea.
Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul.
Clepsidra… Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând…

***

De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor.
O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În următoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: „Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!” Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. „Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc.” mi-am zis în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiaşi personaj??).
Clepsidra… Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. „Poate că e foşnirea clipelor care trec.” mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit „prezent” compartimentul de sus, şi „trecut” compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o. Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o.
Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? „De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine!” – ziceam în gând. „Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta.” Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat… Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit.

***

S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. „Ce poftă de viaţă au!” – mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea.
– Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? mă întreabă ea.
– Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea, îi spun şi zâmbesc de circumstanţă.
– Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină?
Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea.
Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu.
– Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV!
– Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria?
Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. „Uite, bărbaţii sunt mai seriosi.” mi-am zis.
– Am dreptul să nu vă răspund, le spun.
Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină.
După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care erau deja venite câteva familii ca să petreacă weekend-ul.
– Până aici aţi plătit, le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea.
– Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi, îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut.
Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. „În mod sigur vine de la oraş.” – mi-am zis. „Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple.” Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă…
– Sărut mâna! i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă.
– Bună ziua! mi-a răspuns. Ai fost profet!
– Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi.
Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea.
– Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare.
– Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor, i-am zis.
Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe.
– Da, liniştea… Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a…
Ochii ei mă priveau cercetător.
– O, Doamne, tu eşti?! am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum?
Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten… nu eram însoţit… am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă… am dansat mult cu ea, am discutat… Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate.
– Nu te-am mai văzut de atunci! am rostit îngândurat.
– Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine…
– Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost dupa aceea?
– Ei, am terminat liceul, am mers la facultate… În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine…
– Aşa! am rostit încurcat.
– Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel…
– Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit „protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”.
Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei.
– Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută!
– Lumina aduce linişte, împăcare…, am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută!
Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete… Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu… Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele, până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. „E rândul nostru,” mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicăieri.
– Pe unde pluteşti, soro? o întreb zâmbind.
– Secret! îmi răspunde ea, continuând să viseze.
I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte…

Clepsidra… Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri… E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie…
Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă…

 

Cosmin Predaautor Cosmin Preda

Tagged with:

Comments Off on Clepsidra

Confesiunea Clementinei

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plictisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci  când civilii suspecţi erau recalcitranţi  şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante.  Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă  într-un pătrat.

– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul  periculos, mi-au spus că  vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-

-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel  îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului  colonel.

– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

– Pelerina  vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive,  cromatica   Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ ,  mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu  soţ.

– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

–  Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii  şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am  băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana  de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot,  şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu.  Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia  omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii,  să insulte astfel o doamnă poetă!

– . Am o vodcă terapeutică, dacă  nu vă supăraţi vă pot oferi  expres o duşcă clandestină.

– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m.,  pentru   socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit  pentru că îl opărise chiar stăpâna lui.  Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el  un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit  , aşezat  prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că  nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de vodcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor,  o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai  petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică.  S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat,  şi a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea  pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare  cu bichonul  permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta  primadonă de la teatrul de revistă.  Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul  mortuar  şi pusese sub sicriu  o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul  mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o   sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante.  Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un  hâc hiperbolizant ,  s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura  rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană,  şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub  tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina, ( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:

-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina  nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi  pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap  să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.

În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără  violenţă.

Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

 

virginia paraschivautor Virginia Paraschiv

Tagged with:

Comments Off on Confesiunea Clementinei

Expertiza de filiaţie

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

 

La Bucureşti, la fosta locaţie a Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” programarea a avut loc după două luni. Era toamnă, era o zi cu soare. Lumea, venită din toată ţara, aştepta în curte sau în faţa cabinetelor medicale, fiecare cu problema sa, fiecare cu speranţa sa. La cabinetul de expertiză medico-legală a filiaţiei, era mare animaţie. Erau programate un număr impresionant de cupluri pentru ziua aceea. Din toată ţara. Din toate regiunile şi judeţele României. Trei câte trei. Mama, copilul şi tatăl prezumptiv. Atât! Mama tata, copilul. Restul asistenţei era formată din aparţinători. Ăştia erau cu carul. De la bunici, mame, surori şi fraţi, unchi şi mătuşi sfătoase, până la prieteni şi vecini, tot soiul de gură-cască, având fiecare tot atâtea interese obscure în cauză, forfoteau prin curtea institutului şi pe coridoare într-o agitaţie ciudată, amintind aici de mişcarea browniană. Doar la uşa cabinetului de recoltări probe, era linişte. Liniştea dinaintea furtunii. Era normal. La fiecare cinci minute, o asistentă încruntată, striga solemn, privind pe un tabel care îl avea în mână, numele cuplului ce urma să intre la analize. Întâi numele mamei, apoi al copilului şi în cele din urmă al tatălui prezumptiv. Se făcea tăcere. Cei strigaţi intrau în linişte. Uşa cabinetului se închidea cu taină. În sală, murmur de respiraţii, murmur vezicular.

Ciudată mai era atmosfera în sala aceea. Ciudată şi apăsătoare. Ca de la sine, lumea se împărţise în două. Se lipise de pereţii laterali, din faţa intrării, deoparte fetele cu bebeluşii în braţe iar spre peretele opus, băieţii. Necăjiţi şi speriaţi ca naiba. Cele două tabere, se priveau cu vrăjmăşie, aruncându-şi în pauze şi câte o înjurătură plină de ură şi dispreţ. Cuvintele curvă şi animalule, erau cel mai des folosite. Toată lumea era desculţă. Aşa poruncise tovarăşa asistentă. În picioarele goale. Pentru amprente. Doamne, cum mai mirosea sala aceea. Puţea ca o hazna. De la picioare nespălate şi ciorapi cleioşi de jeg şi purtare îndelungată, până la scutecele pline de căcat ale bebeluşilor schimbaţi în fugă şi cu neîndemânare, toate amestecate cu mirosul acela specific de transpiraţie masculină sau menstruaţie stătută de femei analfabete şi certate cu igiena. Doctorul G se adresă sfios asistentei.

– Tovarăşa asistentă! Vă rog frumos să-mi daţi o coală de hârtie pentru picioare. Vreau să-mi pun picioarele pe ceva curat. Ştiţi, sunt medic… poate mă ajutaţi. Asistenta se uită la el ca la un rahat, apoi dispăru trântindu-i uşa în nas.

Au urmat câteva momente de linişte. Linişte. Apoi, din rândurile femeilor desculţe, se desprinse o ţigancă oacheşă şi grasă. Purta o pereche de blugi albaştri, tăiaţi cu foarfeca în dreptul genunchilor pentru a crea o deschizătură prin care să se vadă pielea şi murdăria convenţională. Bata începea cu mult sub buricul în centru căruia domina ca o bijuterie scumpă un rest de jeg concentrat de timp. Deasupra acelui buric, materne şi generoase, două ţâţe mari şi pline de lapte plonjau sub un petic transparent de bluză murdară şi inutilă. Deşi tânără, faţa ţigăncii era răvăşită de riduri, iar gura îi emana miros de ţigară şi bere. Părul negru al ţigăncii, era zburlit şi împodobit cu nişte zorzoane ieftine de plastic. Ochii, şi ei negri, priveau întunecoşi şi răi.

– Nenorociţilor! se adresă ea grupului de bărbaţi, făcând câţiva paşi spre peretele venin. Nenorociţilor! Nu vreţi să fiţi taţi, nu vreţi, futu-vă muma în cur de haimanale ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, curvarii dracului, animale ordinare ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, ai! Nu vreţi.

Trecu în revistă întreg eşantionul de “animale” din faţa sa, cuprinzând într-o privire de viperă tot grupul, clătinând ameninţătoare din cap, agitându-şi zulufii păduchioşi.

– Tovarăşul Ceauşescu! Tovarăşul Ceauşescu, boilor, vă va face taţi. Tovarăşul Ceauşescu, vrea să fiţi taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, vrea ca toţi copiii să aibă taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu vrea ca fiecare copil să aibă un tată. Şi tu, şi tu, şi tu, zise ţiganca arătând cu degetul spre fiecare dintre cei apropiaţi. Şi voi, toţi, toţi, toţi… porcilor, o să fiţi taţi!

Asistenta îşi făcu apariţia întrerupând spectacolul ţigăncii. G a intrat şi el, în urma Lăcrămioarei care avea bebeluşa în braţe. Prin scutecele albe se vedeau picioruşele trandafirii ale fetiţei. Era desculţă şi ea.

 

mihai ganeaautor mihai ganea

Tagged with:

Comments Off on Expertiza de filiaţie

Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul

Posted in Poezie by Hopernicus on 14/02/2013

SISIF PE CASA SCĂRILOR

 

 

urcam pe casa scărilor,

şi parcă nu se mai sfârşea,

vopseaua insalubră, de ulei,striată pe betonul miserabil,rece,

spoiala varului, anume nedesăvârşită,

o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea

 

urcam pe casa scărilor,

cu becuri sterpe ,imbecile,muribunde,

halucinând din două în două etaje

tăcutul martor era balustrada plastic infinită

(scurt circuite isbucneau în negre, umezi, filamente)

la îndrăsneţele-mi viraje

 

era o lumină–absentă,chioară,

becuri de patruzeci

frumoasă cum ştiam

te aşteptau pe casa scărilor ( şi n-ai trecut )

să treci

 

urcam pe casa scărilor

var pe manşete,pe genunchii altruişti,înţelepţi,spre casă,

şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare

părea ca urc ( urcam ?) şi poate chiar urcam

o scară nesfârşită,tot mai naltă, mai frumoasă !

 

ŞOTRON

 

urmam atent dunga de cretă,

lăsată de copii pe-asfalt,

când ondulată,

când dreaptă,

desenul ezitant din lumea lor concretă

când întreruptă

de saltul elicoidal al unui gând

de dragoste, intens,

în sboruri scurte,kamikaze,

ceaţă şi condens

şi paşii mei fără greşeală

urmau aceste mari chenare desenate,

şotronul părăsit de salturi, teneşi albi-

platformă de aterizare.

cuvântul părăsit de vers

plutea într-un desant sinucigaş,

în spaţiul de parcare gol, imens

păşeam aproape impecabil

urmând tăcut dunga de cretă

desenul ezitant din lumea lor

concretă !

 

 

POTOPUL

ne cunoscusem primăvara

ne cunoscusem parcă

ploua cu ciocuri gri

înfipte-n gheaţa gri

aripi încremenite-n promoroacă

ne cunoscusem primăvara

luminoase săbii

străfulgerau copaci

ca zeci de lumânări aprinse

stol de vrăbii

ne cunoscusem primăvara

şi nu ne cunoscusem parcă

ploua cu refuzate paseri

din ceruri reci cu paseri reci

în trista noastră în derivă arcă

ne cunoscusem primăvara

pluteam

pe-al paserilor moarte fluviu

ci aripile noastre ude

vâsleau

contra curentului-n diluviu

ne cunoscusem primăvara

ne cunoscusem parcă

uitasem sborul

înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei

abia căzuţi

ne scufundam încet

încet cu trista noastră arcă !

 

 

                             VALERIU MARIUS CIUNGAN

 

S-a născut la 16.05.1965 la Craiova, din părinţi ardeleni ,mama Paraschiva fiind născută in Orlat , judeţul Sibiu, iar tata Valer fiind născut in Gârbova de Sus, judeţul Alba .

A absolvit liceul ,,Nicolae Titulescu,, din Craiova in anul 1983 si Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Craiova în anul 1988.

Lucrează pe funcţia de consilier clienţi in cadrul Băncii Comerciale Române Sucursala Mediaş începând cu anul 1990 .

Este căsătorit cu Ciungan Liliana din anul 1989 şi are doi băieţi , ambii studenţi, Andrei la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti-secţia de Restaurare Conservare de la Sibiu ,şi Radu la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.

 

Debutul editorial are loc cu volumul „Poveste de toamnă” la editura „Bioflux”, Cluj-Napoca, 2008;

• Reeditarea volumului(ediţia a II-a, 2009);

• Lansarea volumului în 8 martie 2009;

• 2009 apare volumul „Haina de molton” la aceeaşi editură;

• 2011 luna iunie, apare al treilea volum „Oameni în pardesie”,la editura „Bioflux” din Cluj- Napoca

• Debut publicistic: revista „Tribuna”- Cluj, nr. 203, 16-28 februarie 2011(cu poeziile „Oameni în pardesie”, „Masca de chiuvet㔺i „Menuet”) din volumul,în curs de apariţie pe atunci, „Oameni în pardesie” cu scurta observaţie a poetului Ştefan Manasia : “sunt OK fluxul domestic, curgerea narativă a textelor, nostalgia, beat-ul americănesc,sunt mai puţin OK discursul încântat de sine si derapajul în  tardomodernism din câteva strofe”.

Apariţii in reviste literare : Tribuna,Timpul ,Poesis,Familia,Discobolul,Hyperion,Oglinda literară,Boema,Mişcarea literară, Aisberg,Ardealul literar, Cenaclul de la Păltiniş,Algoritm literar,Zeit, Melidonium,Climate literare,Constelaţii Diamantine,Revista Noua,Conexiuni, Litere,Dunărea de jos;

Au apărut cronici despre volumul ,, Oameni in pardesie ,, in revistele literare Timpul , Cenaclul de la Păltiniş, Boema,Viaţa Transilvaniei, Cafeneaua Literară,Oglinda Literară,Climate literare,Răsunetul,Algoritm literar .Cronici despre poeziile ce fac parte din  volumul in curs de apariţie ,, Sisif pe casa scărilor,, au apărut în revistele Litere şi Armonii literare .

 

Este inclus in lucrarea bio-bibliografică Profiluri medieşene , Sibiu – 2011,de autorii Gheorghe Buşoiu şi Lucian Giura, carte ce cuprinde informaţii legate de viaţa şi activitatea unor reprezentanţi de seamă ai societăţii medieşene din toate timpurile .

 

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2008 pentru volumul” Poveste de toamnă”.

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2009 pentru volumul” Haina de molton”.

Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2011 pentru volumul” Oameni în pardesie”.

Premiul I la concursul de literatură al revistei Conexiuni – Bistriţa 2012.

 

 

CIUNGAN VALERIU MARIUS

REFERINŢE CRITICE :

 

“Întâmplarea face si nu atât întâmplarea cât haosul şi capriciile difuzării de carte de după 1990 – să mă întâlnesc cu poezia acestui autor mai mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană, volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) şi Haina de molton (2009). Dacă titlul primului volum e destul de convenţional, celelalte două titluri îţi atrag imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“ asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am avut norocul să ajung.

Cred că dl Gheorghe Manolache, prefaţatorul, are dreptate când constată caracterul de „contra-replică“ a poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de poetica optecistilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în continuarea celor dintâi, şi afinităţile cu post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu, sau cu poezia „intimistă“ a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul de familie“, de eventualele „contaminări“,mai important este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci ceea ce marchează „despărţirea“ de familie, ceea ce trece de posibile influenţe. Aş spune, în termeni blagieni, că, din fericire, acestea se dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare .

Şi ca să nu pară vorbă goală ceea ce am scris eu aici, şi să nu joc, fie şi involuntar, rol de demagog, voi cita în întregime căteva texte care mă confirmă: „încercam o încercare/ o cremene mai gri/ ooo tu piatră-alăturată/ cuveni-s-ar/ ca să ştii//încercam o încercare/ dar rămâneam împreună/ pietre lângă pietre/ tăcute,solidare, gemene,/ ci necuviincios visam/la piatra mai filosofală/şi niţel mai cremene!“ („Mai cremene“) sau: „ai apărut pentru o secundă în straie de seară,cumplit de albe// oasele albe, prelungi,/suav îţi însoţeau mersul/ cămaşa de in cădea/ odată cu seara/ pe trupul străveziu//încremenit priveam/ această anatomie dureroasă“ („Alb dureros“) sau, în sfârşit,această mică bijuterie: „erai tu aşa cum erai/ erai o-întâmplare/ că vai// că vai şi că mult/ mi-erai// erai mai apoi/ un cuvânt mai tăcut decât saltul/ şi ce-o mai fi fost…/naltul!“ („Vai“).

La acest al treilea volum, Valeriu Marius Ciungan se dovedeşte a fi nu doar un poet infuzat de sensibilitate lirică autentică, dar şi unul foarte stăpân pe meşteşug. Îl voi urmări şi de aici înainte – desigur, în funcţie de capriciile difuzării!” (Liviu Antonesei-Revista Timpul nr.12/2011)

 

“La debutul lui Valeriu Marius Ciungan, cu volumul Poveste de toamnă, 2008, semnalam „tentaţia contrareplicii” la adresa unui anume tip de poezie a concretului, sentimental-ironică, parodic-muzicală, tandră şi ludică, mustind de umor, aflată în derivă la sfârşitul anilor ’80 în favoarea altor perspective în care, autenticitatea scriiturii se putea recunoaşte, de această dată, în capacitatea tranzitivă a scriptorului, aceea de a (trans)scrie în limbaj „reacţiile” subiectului angajat într-o experienţa poetică i-mediată.

Insistam atunci asupra unor involuntare aprop(r)ieri de/din poezia efluviilor subtile, suculentă şi fragedă, a lui Emil Brumaru (cel din volumul Versuri, 1970), cu care, deatfel, Valeriu M. Ciungan păstrează „asemănări de familie” tocmai prin această cultivare voit-ironică a graţiosului concret, a suavului dematerializat al unei poezii a „simţurilor la borcan”.

În acest prim volum, Valeriu Marius Ciungan (re)construia, pe cont propriu, scenariul erotic al unui banal cotidian, micşorând distanţa dintre „reacţie” şi „expresie”, îndepartându-se prin/cu această ocazie şi de modelele tentante pentru orice debutant.

După cum bine se poate observa, şi în cel de-al doilea volum, Haina de molton, 2009, Valeriu Marius Ciungan este la fel de ataşat de concretul transmis in-direct, prin aromele unei poezii domestice, uşor provinciale, de-o frusteţe totală. Ceea ce experimentează el de această dată, sunt „procedurile poeticeşti”, prin care (auto)ironia şi disimularea nu mai fac apel la inversarea directă (tare) a sensului, ci mizează pe (co)participare la „jocul secund” al (re)construirii ironic-parodice a unui arsenal poetic patronat, de această dată, de „bunicii săi postavangardişti”: Ben Corlaciu (cel din Tavernale, Pelerinul serilor sau poeme florivor) ori Constant Tonegaru (autorul insolitelor Plantaţii sau al postumelor din Plantaţia de cuie).

Pentru că Valeriu Marius Ciungan încearcă, odată cu această (re)sondare a concretului, impunerea neinocentă a unor topoşi, aparent revoluţi, prin delimitarea instanţelor discursive, şi, fireşte, prin resuscitarea retorismelor, înghesuite în perimetrul ironiei accentuate şi a stilului plebeu-parodic, toate oferindu-i o şansă în plus de a-şi (re)situa Poesia în/la marginea lucrurilor, sub raza acelui „joc”mehanic-histrionic dintre realitate şi scriitură.

O „meteorologie morală” tragic-ostilă, de talia şi intensitatea celei (con)semnate la început de veac 20 de un Ben Corlaciu şi/sau Constant Tonegaru, îi impregnează de această dată textele cu o teatrală gesticulaţie, al cărei degradeu se complică uneori în emfaza eteroclită a boemei-pop, desuete şi uşor provinciale.

Sunt versuri neinocente, scrise cu riscul asumat de a (se) şti că înaintea lui, chiar dacă asemenea orgolii mai probaseră şi boemii de la „Albatros”, intraţi şi ei cu vremea în penumbră din cauza depistării, de către publicul cititor, a „trucării” convenţiilor, acestea pot recidiva într-o partitură blues .

(Anti)dogmatic şi preponderent-(auto)ironic, suflul poetic din volumele Poveste de toamnă şi Haina de molton se va opune, slab, de la primul până la ultimul poem, formelor de opresiune artistică şi, indirect, oricăror tentative de canonizare poetică, fapt recunoscut în transcrieri demirealiste, în care „materia primă”/brută nu intră decît parţial, şi în doze bine drămuite, în procesul „reciclării” poetice. Vom recunoaşte în „poezioarele” acestor volume, în care liricul va fi menţinut la presiuni constante de „ceramist”, că, tot ceea ce era considerat de „joasă speţă”, intrând în zona de acţiune a secundarului poetic, vor constitui blazonul unei poezii hyperrealiste, caustice şi inconoclaste exersate de Valeriu Marius Ciungan.

Camuflată în subtextul „poemelor demodate”, din cele două volume, ironierotica, pe care o remarcasem ca invariant, va ieşi la iveală, cu îndrăzneală, în cel de-al treilea volum,  Oameni în pardesie, 2010. Acest transtrav liric se recunoaşte prin aceeaşi persistenţă în erotizarea ironică şi caligrafierea ludic-parodică a fiziologiei provincialului, în topografierea unui univers asaltat de obiecte inutile, frânturi de mituri inactuale şi, mai ales, de reziduurile biografismului -confiscat de convenţii şi ,,kakofonii,,-, asortat cu „graţia” (pre)judecăţilor de tot felul. Pentru că în această „pseudo-antologie”, în care „textul” funcţionează ca drena unor „accese existenţiale”, Valeriu Marius Ciungan impune atenţiei experienţe ataşate mai mult de biografism, în măsura în care suntem dispuşi a vedea în această desecare a sinelui şi ceea ce ţine de componenta confesivă (pe care poezia postbelică americană o actualizase sub denumirea de Confessionalism).

Diferenţele dintre biografismul „teoretiza(n)t” al optzeciştilor, cel „cotidian” al nouăzeciştilor şi/sau cel „mizerabilist” al douămiiştilor se recunosc, în cazul poeziei lui Valeriu Marius Ciungan, în ezitarea bine studiată de a lăsa impresia că va renunţa la „poezia metafizicească”, decizie, în spatele căreia putem recunoaşte însemnele unei anume relaxări culturale, tradusă în respingerea lingavă a modelelor „mari” şi opţiunea pentru ceea ce ar părea că ţine de manierism, periferic.

Mai puţin livreşti decât o arată, bruftuluind puterea de seducţie a metaforei, textele pe care le scrie acum Valeriu Marius Ciungan nu mai au ca obiect poeticesc estetizarea imediatului, ci aservesc mai curând substanţialitatea unei viziuni lirice recidivate, cu reflexe cotidien(ist)e şi pusee mizerabil(ist)e.

În fond, biografismul liric practicat în această variantă de Valeriu Marius Ciungan desconspiră o nouă sensibilitate şi un alt mod de asumare a ei, recidivat în alura romantică.

Poemele lui Valeriu Marius Ciungan pot şi trebuie privite şi ca daghereotipuri, adică instantanee hrănite cu vaporii de iod ai unei viziuni şi imagerii provinciale, în sensul că avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fixate pe placa argintată a poesiei secvenţe de realitate cu: oamenii şi străzile oraşului provincial etc., în cuprinsul acestor fotograme, poetul forţându-ne să descoperim, alături de/împreună cu el, convenţia complicităţii cu privitul în faţă a realităţii dar şi a propriei identităţi. Este în curs de realizare o fotogramă ce încearcă un alt „pact eu-poezie-realitate” -cu dizlocări şi fracturi-, într-o viziune capricioasă şi, în ciuda ecourilor, de o insolită particularitate.

Nu lipsesc din această daghereotipie a orăşelului de provincie nici puseurile de melanholie prilejuite de rememorarea clipelor tandre, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate voit desuetă, din însumarea acestor figuri prinzând contur atmosfera particulară a unei lumi în derivă, obosite.

Programatic, tranzitivitatea poeziilor din acest ciclu nu pare a contrazice însă şi o anume reflexivitate subsecventă, chiar dacă aceasta este pusă discret între paranteze de flegmatismul unei partituri diurne ce frizează platitudinea. În realitate, multe din versurile lui Valeriu Marius Ciungan sunt irigate de curenţi subterani ai liricităţii şi melanholiei ce-i însufleţesc, în ultimă instanţă, pe dedesubt poemele. Aşa se face că nici nu sesizezi când perdeaua cotidianului banal, de o tranzitivitate ce nu promitea mari surprize, se tulbură neliniştitor, adiind tristeţi provinciale camuflate (auto)protector şi minimalizate (auto)ironic.

În ciuda unei staze manieriste, această provocare gestualistă merită a fi luată în calcul de cei care se arată preocupaţi de „dripping”-ul lui Valeriu Marius Ciungan şi, mai cu seamă, de modalităţile lui de drenare a lirismului şi de revenire la poezie ca şansă posibilă de a (supra)vieţui literaturofagiei”.(Gheorghe Manolache-fragment din prefaţa volumului “Oameni în pardesie”)

 

 

 

“Vremurile în care Valeriu Marius Ciungan era doar un poet debutant au trecut demult. Volumul Oameni în pardesie, recent apărut sub egida Bioflux, este cel de al treilea volum de poezii semnat de boemul medieşean.

Imbrăcat în pardesiu, odinioară în molton dar mereu cu acelaşi stil, poetul este considerat de către criticul Gheorghe Manolache ca un urmaş demn al unor poeţi precum: Ben Corlaciu sau Constant Tonegaru. Lăsând deoparte grosul interpretărilor versurilor şi mesajelor sale subliminale deja disecate de numeroşi critici literari şi iubitori de poezie, întreaga operă a lui Valeriu Marius Ciungan conţine conotaţii carnale faţă de muritoarea cu care se contopeşte şi care uneori se confundă cu Muza şi rezultă Creaţia, nemuritoare, Poezia (Ea şi ea, Contopire, în splendida genună; în sinapse etc). Deşi pasiunea poetului pentru Creaţia sa nu apare nicăieri în volum în mod explicit, autorul revarsă pe hartie aviditatea şi dragostea lui faţă de Poezie, precum şi sacrificiile lui pe care simbioza cu Muza le presupune raportat la viaţa muritorului de rând, aşa cum reiese din poeziile: Dulce doamnă, Două pietre, Contopire, Mai cremene, Micuţă domnişoară (de aici şi laitmotivele: Ana, piatra, dureros, versul etc).”(Ioan Petrescu Valentin-Mag –Revista Viaţa Transilvaniei nr.3-4(21-22)/2011 )

 

 

 

 

 

 

“Valeriu Marius Ciungan este un poet autentic format în afara grupărilor literare pentru că, desigur, nu se poate (încă) vorbi despre o grupare poetică la Mediaş ca pe vremea revistei “Lanuri”.  Poetul are norocul, chiar de la debut, de a avea ca prefeţe adevărate studii critice scrise de universitari ce sunt buni cunoscători ai fenomenului poetic, Iulia Bobăilă şi Gheorghe Manolache.

Al treilea volum semnat de Valeriu Marius Ciungan, “Oameni în pardesie” ( apărut anul acesta la editura  menţionată ) este, prin ciclurile “Poveste de iarnă” şi “Haina de molton”, o antologie ce cuprinde poezii selectate din primele volume. Ciclul inedit dă titlul volumului. Drept prefaţă volumul are un studiu doct al lui Gheorghe Manolache,  “Daghereotipia orăşelului de provincie”, în care sunt exprimate opinii autorizate despre valenţele şi suficienţele poetice ale autorului, opinii în care cititorul poate să aibă o desăvârşită încredere. Comentariul prefaţatorului nu e numai judicios, ci şi ingenios. Nimeni cred că nu ar fi avut ideea să compare “tehnica” poetică a lui Valeriu Marius Ciungan cu daghereotipia. Şi nu putem decât să-i dăm dreptate pentru că multe dintre textele  cărţii se pot numi “daghereotipuri poetice”.  Dar poetul are şi altfel de texte, poeme confesive pe tonuri ce vibrează într-o gamă largă de la melancolie vetustă la ironie rafinată, poeme nonconformiste de filieră retro, interbelică, până la  ultimă modă, douămiistă.)

Revista noastră a publicat poeme de  Valeriu Marius Ciungan ca semn al recunoaşterii talentului său incontestabil.”(Silviu Guga –Revista Cenaclul de la Păltiniş octombie 2011 ).

 

“ Nu am citat din cele mai reuşite texte din volum,ci din cele care ilustrează exerciţiul poetic atât de diferit pe care îl abordează autorul, ce pare că a vrut să ne arate că poate scrie cu dezinvoltură în stiluri variate.Credem însă că volumele următoare vor putea să-l salveze şi, cu siguranţă, despre Valeriu Marius Ciungan vom mai auzi.Secvenţele reuşite ale acestei cărţi ne generează acest optimism.” (Silviu Guga-Revista Cafeneaua Literară, decembrie 2011 )

 

 

“Ajuns la al treilea volum, poetul Valeriu Marius Ciungan aduce, în cadrul Colecţiei „Scriitori medieşeni”, volumul „Oameni în pardesie”. Apărută în condiţii grafice deosebite la Editura Bioflux Cluj-Napoca, cartea este un adevărat elogiu adus frumuseţii umane, alfabetul poeziei dansând pe sârma vieţii întru aşteptarea nemuririi. Volumul cuprinde şi câteva poezii din primele două cărţi,„Poveste de toamnă” si „Haina de molton”, astfel încât capătă un caracter de antologie. După cum observă în prefaţă prof. univ. dr. Gheorghe Manolache, tânărul autor reconstruieşte ironic-parodic arsenalul poetic patronat de bunicul său, fost avangardist, Ben Corlaciu, cel pe care bistriţenii l-au omagiat de curând într-un număr al „Mişcării Literare”. „Oameni în pardesie” se doreşte a fi o carte a descoperirii sensurilor vieţii, în care, prin ochii iubitei descoperim faptele citadine: „treceau oameni în pardesie bej / iar eu mă uitam în ochii tăi / Doamne, cât eşti de frumoasă”. Fiecare detaliu care-l înconjoară pe poet devine esenţă de poezie. V-aţi imaginat vreodată că-i poţi dedica versuri măştii de chiuvetă? Ei bine, Valeriu Marius Ciungan descoperă şi aici lucruri existenţiale: „din poziţia pe care o câştigasem, cu timpul, în bucătărie / mi se deschidea o superbă panoramă spre chiuvetă”. Ajungem în bucătăria de vară, unde sentimentele lirice se aprofundează: „ea se lăsa atinsă de muritori / doar cu versuri/şi cu alte metaforice/ demersuri”. O poezie care sparge barierele canoanelor, iar scrisul devine zi şi noapte sau oră de oră un refugiu întru descoperirea edenului. În acest colţ de lume îşi au cuibul şi gândurile poetului, care surprinde iubita în ipostaze variate, inclusiv întoarcerea de la piaţă poate fi considerată un act erotic: „în mâna dreaptă aveai / gândind la cartea ta de căpătâi – şi de bucate – plasa de spanac /…/ în mâna stângă aveai /mires(m)e emotive întâi culese / de fetească”.

Câţi dintre noi ne-am fi imaginat că dragostea poate fi privită din atâtea unghiuri, „mergând spre Steaua Nordului”, dar şi adulmecând „un val de oţet”. „ nu cazi în semnificaţia viselor” ne îndeamnă poetul, însă el este primul care este prins în mrejele unui vis tulburator: „ai aparut pentru o secundă / în straie de seară, cumplit de albe”. Jocul culorilor este precum al fulgilor de nea „fantastic / în traiectorii ciudate”. Avem de-a face cu o poezie în care lumina descoperă gânduri-rânduri construite în prag de toamnă în casa sufletului: „îmi lăsaşi tu, doamnă, /povestea de toamnă / toamnă dulce doamnă /doamnă dulce toamnă”.”(Menuţ Maximinian-Revista Boema,noiembrie2011 , Revista Oglinda literară ,martie 2012, Revista Climate literare nr.48-noiembrie 2011)

 

 

“Am reţinut mai multe texte de o narativitate bacoviană sui generis, atragând atenţia printr-un soi de premeditată şi plăcută vetusteţe a lexicului, a sintaxei poetice şi chiar a ortografiei. În această formulă poetului medieşean pare a-i surâde şansa originalităţii. “ (Tudor Cristea-Revista Litere nr.11-12 ,2012)

 

 

 

“Cu a treia sa carte ,, Oameni în pardesie,, Valeriu Marius Ciungan se pare că a făcut paşi însemnaţi spre maturitatea poetică.Discursul ,uneori minimalist, al poemelor sale este natural, construit cu migală, iar versul nu suferă de încărcături inutile.,,Încercam să scriu acest poem/ cu uneltele vechi ale poetului/cu degetele albe,reci prelungi /şi de fecioară/cu penele căzute-n sborul prim/ şi decuseară/ încercam să devin un poet responsabil/ şi pe cât se poate profund,,. Se pare că încercarea poetului va fi răsplătită.”(Ioan Barb-Revista Algoritm literar nr.5/2012  )

 

 

 

Cu o voce poetică bine definită, ascuns în angoasanta carapace de nisip a frământărilor, Valeriu Marius Ciungan disimulează calmul, într-o lume mai puţin calmă, deformată vizibil şi măcinată de tenebre ori ploi cenuşii, precum într-o modernă reversificare a unei lirici bacoviene. Avangardist, subtil, pedant, la umbra controversă a metaforei, poetul îşi caută rostul în fiecare sort al existenţei, convertindu-şi traiectul liric în manifestarea concretă a clasicului principiu al doilea al mecanicii newtoniene (al acţiunilor reciproce). Valeriu Marius Ciungan reacţionează la orice degradare principială, etică, morală, nu atât explicând, cât insinuând şi  punând în balanţă elementele contradictorii ale unei existenţe ce nu se doreşte nici pe departe ternă, monotonă sau golită de semnificaţii. O lirică nouă, viguroasă prin abordare şi inovatoare, mai ales prin modalitatea inedită de transpunere a realului în imaginativul poeziei, prin efectele para-utopice ori sinergiile pe care le poate genera.(Gheorghe A.Stroia-Revista Armonii Culturale,ianuarie2013).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comments Off on Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul

Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 14/02/2013

 

 

Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii.

În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner.

Una din ele însă îmi incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea ceva care mă fascina la el: Lumea de sub pod şi zarva ei. Încă din ziua când am primit-o am început să citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.

După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat  roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi, făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l dezminţeau pe autor.

Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că sunt spuse de un „povestaş” sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur. Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă”. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură suprafaţă.

Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco, al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora.

Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum spaţio-temporar de care vorbeam şi, – mare atenţie! – greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să ne  imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.

În acest continuum numit „sub pod” intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar ai  uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.

Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim, în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc… Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?

Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată însă,  rămâne ca o tristă temă de reflexie…

Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe, de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.

Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod…  ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră, straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.

Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe pod. A meritat!

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

 

 

Comments Off on Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

Posted in Arta teatrală by Hopernicus on 12/02/2013

 vizionaţi  pe pagina principală, în bara roşie de jos:  ” Vă invităm la spectacol!”

 

IMG_2843_1

 

 

Salutare prieteni!  Bine v-am regăsit, continuăm seria noastră de discuții propunându-vă un interviu de elită cu artistul Cătălin Tibori. Câți dintre voi nu ați fost încântați de frumusețea spectacolelor lui și ale prietenilor săi din proiectul Syncreto?

Pentru început o scurtă descriere pe care Cătălin a avut bunăvoința de a o face într-un interviu anterior,  din anul 2012.

„Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.”

Cătălin s-a născut la Orăștie în 1977 și este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.

Activitate publicistică selectivă

1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.

2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.

3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.

4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.

_DSC0127

D.O. Care este publicul vostru țintă?

C.T. Te salut, dragă Dan. Încă de la început Syncreto și-a propus să ofere spectacole de operă, dans și poezie oamenilor din orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru și sunt foarte fericit că, până acum, nu ne-am abătut de la aceast vector de intenție.

 

D.O. Povestea proiectului „Syncreto” a devenit cunoscută publicului, face săli pline și umple sufletele de bucuria pe care o aduce muzica cultă, dansul și poezia. Care este povestea din culise?

C.T. Dacă înainte, în 2012, ne întâlneam înaintea unui spectacol, iată, acum discutăm imediat după spectacolul de la Deva din 27 ianuarie. Este o discuție ”la cald”, cum se spune… Tu ești unul dintre cei care ne-au cunoscut încă de la primul nostru spectacol, atunci când eram doar șase prieteni: Laura, Judit, Aida, Mircea, Alex și Cătă. Acum suntem șapte. Din octombrie, în Syncreto, a venit Alina. Ea se ocupă de mișcarea scenică și de coregrafie. Mai mult, Alina este un dansator incredibil de talentat, iar prin venirea ei, expresia artistică a grupului s-a îmbogățit substanțial. Iată, acum suntem în formulă stabilă și completă și nu nu ne mai lipsește nimic ca să facem spectacole bune și să aducem și mai multă bucurie în

sufletele oamenilor.

 

 

 

._DSC0425_1

Revin la întrebarea ta, Dan. Îmi place să-mi imaginez ”culisele” la care te-ai referit ca la un spațiu intim al artistului, un spațiu ferit de ochii lumii în care acesta crează. În această accepțiune, povestea este minunată, plină de pasiune și pare să nu se sfârșească niciodată, pentru că, acolo, ”the sky is the limit” (trad. doar cerul este limita). Acum îți voi spune ceva despre mine. După ce spectacolul s-a terminat iar reflectoarele se sting unul după altul, mă simt pustiit și gol. Aproape devastat. Este ca și cum n-aș mai exista sufletește. Noaptea care urmează spectacolului este foarte grea. Îmi este imposibil să dorm. Pentru mine, un spectacol înseamnă un consum fabulos de energie psihică și un abandon total al propriei mele ființe. Aceasta este condiția primă prin care se pot exprima Prințul din Levant, poetul francez care scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume sau Vânătorul care, îndragostit de pasărea măiastră, o ucide pentru a o avea tot timpul aproape de el. Sunt roluri care mă solicită teribil și în afara scenei. De multe ori, la vreo cafenea din Timișoara, am senzația că beau o cafea cu Prințul  sau mă trezesc brusc că vorbesc și fac gesturi asemănătoare Vânătorului din poezia lui Philippide. A doua sau a treia zi, după spectacol, încep să lucrez din nou, să explorez și să merg și mai departe cu toate personajele mele. Uite, pentru spectacolul de la Deva, care tocmai s-a încheiat, m-am gandit că ”Mistrețul…”, ar trebui să primească și o altă valență, în afară de faptul că îl ucide pe Prinț. Așa că l-am introdus pe ”mistreț” în scenă. Alina face un rol fabulos: un amestec de sălbăticie tenebroasă, erotism și mister, iar Alex este exact servitorul perfid și fără scrupule. Toată această investire de atribute conduce spectatorul spre a descoperi o coaliție funebră între servitor și mistreț. Doinaș nu a spus explicit acest lucru, însă, dintotdeauna am avut, senzația că acest poem minunat are ”o cheie” mult mai complexă decât ni se arată la prima lectură. Astfel că, am adus cele două personaje secundare în prim plan și am re-dat poemului un alt înțeles. Toate aceste detalii ”de culise” ne-au luat ore de încercări și sondări a celei mai potrivite expresii vocale sau corporale, cea mai potrivită săritură a mistrețului, dar și cele mai potrivite gesturi ale servitorului față de prințul muribund. Deși ”Mistrețul…” reprezintă un moment explorat în detaliu, totuși simt că încă mai ascunde câteva taine. Spre deosebire de ”Mistreț…”, ”Je t’aime” a lui Paul Eluard, este un moment de improvizație. Acolo, știm personajele și stările pe care le vom atinge în anumite momente cheie. În rest, suntem liberi să facem ce vrem, pentru că, în fond, iubirea este liberă și te face să te simți liber: dilige et quod vis fac, spunea AugustinIn Epistulam Joannis ad Porthos. Prin urmare, am decis să ne comportăm liber și pe scenă și să nu încorsetăm momentul în canoane clasice. Cu alte cuvinte, cred că scena trebuie cu necesitate să urmărească viața așa cum este ea acum, altminteri discursul scenei devine neinteligibil, fals sau anacronic. Sunt mulți regizori care fac eforturi teribile să îl monteze pe Molière folosind aceeași partitură emoțională ca și în secolul XVII și nu realizează că își proiectează spectacolul într-un muzeu. Alți regizori se străduiesc să reinterpreteze în cheie postmodernă opere deja clasicizate. Am văzut spectacole de ”Carmen” care abundă în sâni dezgoliți și în nuditate gratuită al cărei scop este doar să șocheze. Pe de altă parte, am văzut un spectacol de operă a lui Silviu Purcărete, ”Artarxexes”, cu Philippe Jaroussky, la Teatrul din Nancy. Acest spectacol reprezintă, pentru mine, o lecție de estetică teatrală: nimic în plus doar de dragul că ”dă bine”, erotismul goliciunii transformat magistral în senzualitate, crima în act cultural, nebunia în genialitate, ca și la Dostoievski. Avem un potențial uriaș în țară, însă, iată, regizorii români de valoare montează în străinătate. Cred că este și un detaliu de management cultural, dar, și un statut extrem de fragil al unei alte instituții – instituția biletului.Trăim intr-o lume paradoxală în care oamenii își doresc spectacole de calitate, dar pe de altă parte afirmă că biletul este prea scump deși costă cât un pachet de țigări. La prima vedere această afirmație pare un truism, însă cărțile sunt piratate de pe internet, filmele la fel, muzica se downloadează de pe torenți, după cum spectacolul este mai accesibil dacă ai ”invitație”. Cred că se impune cu necesitate să restaurăm, în mentalul nostru colectiv, legitimitatea raportării la actul artistic. Numai așa putem readuce, din nou, arta în cetate.

 

D.O. Ce faci ca atunci când intrii pe scenă să transmiți mesajul frumosului?_DSC0075_1

C.T. Nu sunt deloc liniștit înainte să înceapă spectacolul, dimpotrivă, sunt teribil de agitat. Cu cinci minute înainte de spectacol mă liniștesc brusc. Întotdeauna fumez o țigară, singur. Departe de agitație. Sunt chestiuni intime, care țin doar de mine și de viața mea interioară pe care nu aș vrea să le expun într-un spațiu public. Cele mai importante sunt săptămânile dinaintea spectacolului. Atunci, îmi doresc să am cât mai mult răgaz ca să pot să gândesc ce am de făcut. Sincer să fiu, sunt foarte rare momentele în care mă deconectez total, pentru că pentru mine spectacolul care urmează este tot timpul cel mai important. Nu are importanță că rolul a ieșit bine înainte cu două săptămâni. Trecutul este trecut! Nu știu ce fac când intru pe scenă, pentru că pe scenă nu este Cătă, ci altcineva. Eu nu îmi abordez personajele emoțional, nu rațional. Nu mă gândesc nici o clipă: aici trebuie să îmi duc mâna la tâmplă, aici trebuie să ridic glasul. Gesturile îmi vin pur și simplu, însă au în spate multe ore de antrenament, de cele mai multe ori în fața unei oglinzi.

 

D.O. Știu că nu te consideri un VIP, dar care sunt calitățile unei persoane care devine din un simplu cetățean o persoană publică cunoscută, totul se întâmplă așa peste noapte sau trebuie să faci ceva?

IMG_7709_1

 

C.T. Ah, dragă Dan, dar eu nu sunt un VIP – nu mi-am propus și nici nu mi-am dorit vreodată să devin așa ceva. Eu sunt ”Cătă” pentru toată lumea, adică un om obișnuit care face ceea ce îi spune inima și pasiunea. Pentru spectacolul de la Deva am avut parte de o expunere mediatică fără precedent în istoria proiectului Syncreto, este adevărat. Asta nu mă face cu nimic mai special față de oricare spectator din sală, pentru că, în fond, umanitatea mea este identică cu umanitatea lui, iar exercițiul meu ca și actor nu este cu nimic mai presus față de exercițiul lui ca și spectator. Cred că, în mod esențial, totul se bazează pe respect și reciprocitate. Simt extrem de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre. Nu pot să-ți descriu în cuvinte ce emoții trăiesc când văd sala plină și cât de copleșit sunt de iubirea și bunătatea care mi se oferă. Uneori mă întreb: ”Ce am făcut eu ca să fiu demn de asta?”

 

D.O. Care îți sunt planurile de viitor. Mai ai timp pentru tine, pentru scris?

C.T. Planurile mele de viitor sunt legate exclusiv de Syncreto. Este cel mai important proiect din viața mea profesională. Știu că suntem pe un drum bun, avem din ce în ce mai multe spectacole, iar asta mă bucură enorm. Nu mai am timpul liber din trecut, ajung foarte foarte târziu acasă și sunt frânt de oboseală, tocmai de aceea am un nou proiect poetic pe care l-am denumit ”Poeme pe iPhone”. Așa că am renunțat, cu greu, la tabieturile mele de scriitor, și am început să scriu poezii pe telefon, oriunde aș fi. Așa a apărut, de pildă ”Brocart și dantelă”.

 

Pisoii cu gheare de fildeș
Aruncă pe nări flăcări de rouă.
Crini de smântână  tresaltă vorace
Peste mâna ta orfană și crudă.

Nori de ghimbir peste amanții umezi –
Arome brutale de carne în paturi ovale…
Unghiile vinete în unghiuri lubric-perfide
Rup piele de humă din pereți stafidii.

Tablou afumat de țigări și de vremuri,
Atârnă de-un cui ruginiu și bontit,
Iar paharele goale, în clinchete vesel amare
Așteaptă ca strugurii grei să se toarne havuz.

 

 

 

_DSC0075_1

D.O. Vii des „acasă”, la Orăștie ce vezi tu schimbat și ce ai dori să se schimbe?

C.T. Vin mult mai rar decât mi-aș dori decând am început proiectul Syncreto. Mă bucur mult că centrul orașului a devenit un spațiu pietonal, de promenadă. Pe de altă parte, nu ascund faptul că mi-aș dori să existe o sală de spectacole care să ofere condiții bune și spectatorilor și artiștilor. Îmi doresc enorm ca Orăștia să redevină un centru cultural important. Avem în spate energia unei moșteniri culturale fabuloase pe care, este păcat, să o ignorăm. Bunăstarea cetățenilor nu trebuie să se limiteze doar la slujbe bine plătite, ci și la bogăția spirituală. ”Săracii oameni bogați” pare a fi o expresie care tinde să devină un stigmat pentru orașele mici, pentru că lipsa activității culturale și a alternativelor la spectacolul TV duce, în mod implicit, la șubrezenie emoțională, la valori caduce și expunerea vieții personale într-un mediu citadin lipsit de valoare. Putem face atât de multe lucruri pentru orașul nostru drag dacă rămânem uniți, unul lângă celălalt. Să fim mândri și demni că aparținem acestui loc atât de special pentru istoria acestei țări și să nu-l adâncim în anonimat.

D.O. Un gând pentru lumea de azi, pentru vremurile actuale.

C.T. Cel mai potrivit gând, este acela cu care închei toate spectacolele Syncreto. Viața merge înainte…Fiți fericiți!

 

Dan Orghiciautor  Dan Orghici

 

 

 

 

Tagged with: ,

Comments Off on Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu

Posted in In memoriam by Hopernicus on 12/02/2013

 

din volumul  POEZII CENZURATE
(1973 – 1986)

 

 

 

Naufragiu

 

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Catargul meu a fost puţin mişcat.
N-am nicio vină că-ntre pleoape ochiul
Pe jumătate-a naufragiat.

Corăbiile mele sunt departe,
Au ancorat la ţărmul tropical.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Sunt doar un val ce cade pe alt val.

M-au părăsit corăbiile toate,
Mă-mpac cu gândul că mai sunt cărări.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Lăsaţi-mă sa ard sub lumânări.

Lumina vine şi lumina pleacă
Şi totuşi, e lumină pe pământ!
Lăsaţi-mă în scrumul meu. Ce dacă…
Mai am de scos de-acolo un cuvânt.

Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Eu voi pleca, e necesar să plec.
Vă voi trimite veşti prin diligenţă
Şi-am să vă scriu şi cum mai mă petrec.

Şi iar vă spun, de nu-i cu supărare,
Catargul meu a fost un pic mişcat.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Nu-i vina mea c-am naufragiat.
1986

 

 

Corabia

iubirii
(sau „Arca lui Noe din Carpaţi”)

 

Corabia mea trece în fiecare noapte
Pe lângă ţarmul vostru de valuri răvăşit.
Ea vine de departe şi merge mai departe,
Spre insula de ziuă ce licăre-n zenit.

Corabia mea poartă în inimă nectarul,
Culorile şi graiul străbunei seminţii.
A înfruntat prigoana şi ura la hotarul
Furtunilor de sare şi-a oarbei nebunii,

Dar n-au putut opri-o urgiile din cale
Şi n-au ‘necat-o valuri vâscoase de venin.
Când i-a-mplântat oceanul piratereşti pumnale,
Şi-a înălţat catargul şi s-a făcut senin.

„Nu-mi sfâşiaţi aceste neodihnite pânze,
Lăsaţi-mi dreapta calea şi daţi-mi vântul bun.
V-oi dărui ofrandă neliniştite frunze
Din tot ce am mai trainic în mine şi mai bun”.

Şi s-a retras oceanu-n neputincioasa pândă –
Corabia, rănita, nu s-a oprit nicicum.
Mai obosită poate, dar poate mai rotundă,
Ea curge mai departe prin liniştea de-acum.
1975

 

Cornel Armeanu autor Cornel Armeanu

Tagged with:

Comments Off on din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu

Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

Posted in Traduceri by Hopernicus on 09/02/2013
220px-Portrait_of_Andrés_Eloy_Blanco Andres Eloy Blanco
(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)

Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.

Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.

Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.

Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.

Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!

Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.

Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.

Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…

Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.

Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!

Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.

Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?

Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…

Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.

Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.

*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.

* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m

traducere de  Anca Tanase
Andres Eloy Blanco
 
  LAS UVAS DEL TIEMPO
Madre: esta noche se nos muere un año.
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.
Esta es la noche en que todos se ponen
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.
Aquí es de la tradición que en esta noche,
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.
¡Oh nuestras plazas, donde van las gentes,
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.
Y el beso familiar a medianoche:
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!
¡Mi casona oriental! Aquella casa
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.
Bajo el parral hay un estanque;
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.
Cuando llegaba la sazón tenía
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…
Y ahora, madre, que tan sólo tengo
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.
Y ahora me pregunto:
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!
Y esta es la lucha ante los hombres malos
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.
¡Oh mi casa sin cítricos, mi casa donde puede
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…
Uvas del Tiempo que mi ser escancia
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.
Madre, esta noche se nos muere un año;
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.

Comments Off on Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

Posted in Traduceri by Hopernicus on 09/02/2013
61943
Albastrul era imobilizat între roşu şi negru.
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.
Albastrul era imobilizat, nimeni nu-l privea, nimeni nu-l auzea:
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.
Mirό era o privire cu şapte mâini.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Vântul s-a rotit pe pagina câmpiei, şi-a ridicat capul şi a zis, Dar unde merge Juan Mirό?
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.
Şi toate astea pentru ce? Pentru a trasa o linie în celula unui singuratic
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.
traducere de  Anca Tanase
FÁBULA DE JOAN MIRÓ
El azul estaba inmovilizado entre el rojo y el negro.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.
El azul estaba inmovilizado, nadie lo miraba, nadie lo oía:
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.
Miró era una mirada de siete manos.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.
El rojo abrió los ojos, el negro dijo algo incomprensible y el azul se levantó.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.
Miró empezó a quemar sus telas.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.
¿Jardín de piedras o de barcas? ¿Jardín de poleas o de bailarinas?
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.
El viento dio la vuelta a la página del llano, alzó la cara y dijo, ¿Pero dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.
No eran letras las que entraban y salían por los túneles del ojo:
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.
¿Y todo esto para qué? Para trazar una línea en la celda de un solitario,
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.
Las miradas son semillas, mirar es sembrar, Miró trabaja como un jardinero
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.
Tagged with: ,

Comments Off on Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

câteodată…./ sărutul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/02/2013

câteodată…

 

câteodată tremurul frunzei

îl simt adânc

în buze

acolo

unde nourii și țărână

își duc în geană lumina un foșnet de frunze moarte

se coboară din tălpi în sus către genunchi

***

câteodată tremurul frunzei

îl port cu mine

în sânge

până-n jos la glezne

acolo

unde iarba și roua se unesc

sub tălpile goale

într-o părtașă solitudine prin anotimpuri-rugi

***

câteodată tremurul frunzei

îl simt rostogolit până la umerii mei

până la buzele tale

acolo

unde nimeni nu calcă lacrăma firului de iarbă

un cântec gângurit lăsat-am ca pe un rug înflorit să se-audă

în tremurul frunzei

 

sărutul

 

plouă-ncet, plouă lin

plouă devreme, plouă târziu

liniște,…

faceți liniște vă rog,

nu deranjați pe-aici!

e sărutul revărsat de ploi…

 

 

 

Tagged with:

Comments Off on câteodată…./ sărutul

Hermina / Uşoare cugetări..

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/02/2013

Hermina

Hermina stătea întinsă pe pat. Se uita la încreţiturile de pe vârful degetelor, se gândea că acele mici dungi sunt rupturi din infinit şi apa cu un val le-a crestat . Era pecetea apei pe al ei trup, legătura concretă a universului cu omul, acele crestări de pe buricul degetelor erau semnul vital al legământului. Îşi mângâia uşor vârful degetelor fiind străpunsă de certitudinea legăturii.. Era simţământul plăcerii unde sângele zboară cu aripile venelor, bătăile inimii veghează acest urcuş al extazului şi trupul pătrunde în razele pure de lumină. Faţa fetei senină, dar în sinea ei era speriată peste putinţă de mirificul moment ce o scaldă în liniştea dulce a zburătorilor de peste tot…
Îşi trage plapuma peste faţă şi dansează în mirajul simţământului. Hermina e lăsată pradă acum inconştientului…

Uşoare cugetări..

În patima dimineţii
Mă supără uşor lumina,
Mi-e greu…
Încet când ea mă copleşeşte.
Mersul sigur al loviturii
Mă-ndeamnă spre întunecatul abis.Prizez cu încântare verdele domol,
Dar pe ritm allegro.
Pustiul din neştiinţă mă adoră.
Şi atunci un nihilism aparte
Mă doboară.Cuget spre a visa din nou
Căci altfel mă zbat în amărăciunea-mi de odinioara.Zbor.

 

Tagged with:

Comments Off on Hermina / Uşoare cugetări..

Ochii sfinţilor

Posted in Arte by Hopernicus on 05/02/2013

 

În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam.

În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.

MaicaDomnuluicuPrunculIisusHristos2

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Pictor Lilioara Macovei

Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că toţi creştinii satului asta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.

Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnică ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.

După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:

–          Doamne, te rog, iartă-mă!

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala1

Icoane pe lemn, lucrate  în tehnica tradiţională (1)

Pictor Lilioara Macovei

În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.

Ca şi acum…

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala2

Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (2)

Pictor Lilioara Macovei

 

Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat!

În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.

Vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o mică  bucurie!

MD3 (2)

 

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Icoană pe lemn, pictată de Lilioara Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comments Off on Ochii sfinţilor

Poeme de Anca Tănase

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/02/2013

 

Ţipăt de cocori în tâmplă
creşte încet o aripă
în tăcere,
o aştept pe-a doua
privesc
cum trece spuma, timpul,
prin ochii farului
––––
dragostea creşte din valuri
-însufleţite coame
din care curge miere-
absenţa se umple…
o barcă de pescari, cu pânze roşii,
pluteşte-n urma
lăsată de cocori
umflată de vânt, pânza
poartă în ea, la fel,
un zbor
 
Noi, trecătoare şi veşnice păsări                        
În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea
încearcă să străbată marea,
deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.
Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.
Contra-timpul. Devine
statuie de sare şi-alabastru,
legată-n lanţuri de mătase. Amintiri
atârnă greu. Faruri triste
în calea armadelor învinse
Curgerea continuă.
Ne mai omoară corbii uneori. Dar mirul,
impregnat în oase, ne renaşte. Din noroi.
Crini, luminăm. În spini,
cenuşa redevine torţă. Vom fi din nou
ce-am fost dintru-nceput:
Regi.
Preoţi.
Ungere divină.
Apa uitării, Lethe 

Am cules semnele de punctuaţie,

le-am strecurat ca pe aur şi
am păstrat doar punctele-puncte…
suspensia, răgazul,
fraza neterminată,
uşa deschisă spre voi, să
intraţi în joc…
Completaţi cum doriţi
şi puneţi punct.
Vi-l las vouă, punctul.
Eu mă instalez în răgaz,
îmi aştern umbra asupra copacilor
să se încarce de verde,
asupra lebedelor,
să se încarce de cântec
las privirea să devină ninsoare,
până când albul izvorăşte culoare
şi fluturi.
Eu mă instalez în răgaz,
să dorm în sămânţa culorilor,
în adâncul fierbinte al ploilor
străbătute de păsări,
avioane,
înăltări şi căderi.
…în răgazul
timpului leneş, singurul care
opreşte implacabilul marş al furnicilor,
le toceşte rozătoarelor dinţii,
dezgroapă delirul din materie amorfă…
În timp ce voi alergaţi către punct
eu mă instalez în răgaz,
departe de Lethe.
4 (1)

                                                                                                                                                                                                              Buchetul de flori, acril pe panza

artist Dorin Macovei

Agapé

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime
şi a rostit cuvânt: lumină!
a pornit săgeata să spintece nimicul
din rană
au ţâşnit izvoare:
lumina, apa, spaţiul, timpul
cu mâna Fiu şi mâna Duh
a luat ţărână şi-a suflat
creând o veşnicie vie: om
 l-a lăsat să se joace
şi omul s-a jucat, numind
fără să ştie
că piatra avea să-i fie pernă
râul, lacrimă
mărul, otravă
floarea, spin
timpul s-a rotit
pentru cădere
până-ntr-o zi, când Dumnezeu
a pus pe masă pâine şi vin
din pâine-au ţâşnit raze
aerul s-a umplut de aripi
-miroseau a lumină, piatră, măr şi floare-
omul a zâmbit,
numele şi-au regăsit fiinţa
şi
timpul s-a rotit
pentru întoarcere

Învaţă-mă să mor      

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când îmi strecori un vers în cana cu ceai
despre pelerinajul la Compostella,
cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut
niciodată
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
în timp ce îmi spui o poveste
despre Orinocco, uriaşul, purtător
de zei, hoituri şi vapoare,
cel ce-şi are izvorul în inima ploii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când cade trăznetul în munţi
şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri                       
în căutarea oilor pierdute
se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
cu surâsul pe buze,
când viscolesc cireşii floare albă,
splendida floare a lipsei de măsură,
a rodului bogat ce va să fie.
Învaţă-mă să mor, când vântul încă
îmi trece, jucăuş, prin păr
să mor, fără să-mi pese
de mâna descărnată
ce-mi smulge măruntaie
Învaţă-mă să mor,
Voi şti
că mă iubeşti!

2 (1)

 

Pacatul Evei, acril pe panza

artist  Dorin Macovei

 

“Definitiv”, cuvântul – ghilotină

Apa,
            salcia
                        şi banca de sub salcie
ne aşteaptă
să reaprindem din adânc
incendiile de ieri…
azi, umbrele
au toate-acelaşi nume:
“definitiv”, cuvântul – ghilotină
păpuşarul
smuceşte sfoara,
taie-n carne vie
îngustă-i puntea zilei între nopţi…
înfriguraţi,
ne strângem în de noi
sărutarea
are gust de-adio
plutesc pe ape nuferi răcoroşi
curge ziua,
geme…
e şi acesta un dar, darul
de-a şti
că eşti nimic, în crunta
fragilitate-a clipei
frumuseţea
ne lasă câteodată s-o atingem
dar niciodată
s-o apucăm, s-o ţinem…
ne clătinăm
peste abisul dintre gânduri
Apa,
            salcia,
                        banca
ochii tăi,
            ochii mei…
oglinzi,
                                    în oglinzi,
                                                în oglinzi…

 

 

autor  Anca Tanase

 

Tagged with: ,

Comments Off on Poeme de Anca Tănase

Lupul de argint

Posted in LSF by Hopernicus on 05/02/2013

 

 

Noaptea aceasta e mai groaznică decât toate. Atâta şuierat de viscol şi copaci trosnind din trunchiuri nu s-au auzit în niciuna din nopţile acestei ierni. Abia am reuşit să ferec ferestrele cum se cuvine, altfel urgia de afară mi-ar fi adus iarna în casă.

Bag de seamă că, deşi de câţiva ani buni îmi duc traiul în căbănuţa asta cocoţată între dealuri, abia în nopţi ca aceasta mă simt cu adevărat singur. Când e vremea prielnică mă mai duc la vânătoare cu fratele meu, Gruia, mai cobor în sate după de-ale mâncării, mai petrec la groapă pe câte unul din neamul meu, dar acum…Moartea să ştiu că mi se ascunde sub pat şi tot nu mi-aş părăsi cabana, mai ales că, prevăzător cum îmi place să fiu, mi-am adus lemne multe şi focul arde în vatră atât de puternic, de cald şi de binefăcător încât îmi vine să îl îmbrăţişez ca pe un prieten.

E lesne a fi prieten cu focul, cu brazii şi cu pâraiele când eşti ca şi mine. Puţini mai vor să audă de mine ori să mă vadă. De fiecare dată când fireasca nevoie mă împinge prin lumea locuită cu oameni înţeleg tot mai limpede că locul meu nu mai e acolo. O văd în felul cum se poartă faţă de mine, cum îşi feresc privirile de la ochii mei, cum îşi adună ţâncii şi îi ascund în case. Doar Gruia mi-a rămas frate. Pentru ceilalţi nu sunt decât o piază-rea şi un blestem şi se tem de mine chiar dacă niciodată nu am căutat să le pricinuiesc vreun rău.

Mai demult aveam nevastă şi copii şi eram om între oameni. Dar Dumnezeu, în judecata lui cea de nepătruns, a lăsat molima grea şi necurată să îi ia de la mine. I-am plâns pe toţi cu amar, văzând cum îi înghite pământul pentru totdeauna, unul câte unul, şi în durerea care îmi sugruma sufletul am blestemat Cerul, căci nicio alinare nu reuşea să răzbată până la mine şi să îmi înmoaie chinul. Mulţi s-au înfricoşat la auzul vorbelor mele şi m-au îndemnat să mă căiesc pentru ele. Dar eu nu mai puteam nici să mă ruşin, nici să cer îndurare în faţa unui Dumnezeu care mă lovise cu durere aşa mare şi nedreaptă.

În cea de a treia noapte de singurătate şi de doliu am văzut blestemele întorcându-se asupră-mi. Nevasta fusese ultima de care m-am despărţit şi cea în care îmi pusesem toată nădejdea că are să scape. Până să mă găsesc fără ea, nopţile mi-au fost lipsite de somn căci nu era chip să mă afle somnul atâta vreme cât îngrijeam de ea neîntrerupt. Dar odată plecată şi femeia şi neavând pricină de ce să mai grijesc, să nu gândiţi că am izbutit eu să aflu odihna. Şedeam în pat ca pe bolovanii prăvăliţi în fundul râpei şi, în lipsa liniştii din suflet, încercam să mă mulţumesc cu liniştea şi cu întunericul nopţii.

Nici nu ştiu în al câtelea ceas de noapte am auzit câinele lătrând ca  turbatul. Nu m-am  sinchisit de tulburarea dobitocului atâta vreme cât inima îmi era la rându-i groaznic de tulburată. Abia când mi-a părut că îl aud rupându-şi lanţul şi schelălăind tot mai stins, îndepărtându-se, m-am ridicat dintre aşternuturi. Iar mai apoi, când am văzut uşa zgâlţâindu-se din ţâţâni aproape să arunce zăvorul, mi-am pus iute încălţările şi am apucat barda.

Nu am îndrăznit să mă apropiu de uşă. Nu am fost niciodată omul care să se teamă de multe lucruri pe lume, dar atunci am înlemnit la câţiva paşi în faţa uşii, cu barda în mână şi fără să îmi îngădui să clipesc.

A ţinut-o aşa o vreme, apoi s-a oprit. Nu m-am clintit din loc. Răsuflam din greu şi îmi ţineam privirea aţintită spre uşă. După un răgaz de linişte de câteva clipe mi-am auzit numele.

Da, un glas ca din altă lume îmi rostea numele, poruncindu-mi să deschid uşa. Glasul era al soaţei mele de curând îngropată, doar că grăia cum nu o auzisem niciodată. Parcă îmi vorbea dintr-un fund de fântână secată şi îmi spunea:

„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”

Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi.

Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!

După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.

Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot.

Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.

Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.

Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.

Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.

Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?

Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.

Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.

Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.

Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.

Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.

Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.

Dar stai…îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd…

Gruia? Nu se poate…

– Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?

Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.

– Frate…nu ai să crezi.

Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.

– Spune-mi!

Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.

– Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?

– Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?

– La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.

– Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.

– Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.

– Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.

– E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?

Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.

– Gruia, dacă zici tu, eu te cred.

Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:

– Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.

– Şi voi l-aţi crezut…zic, şăgalnic.

– Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.

Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.

Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.

Şi pe când eram noi hăt în mijlocul grohotişului aceluia acoperit cu omăt, iaca auzim zarvă mare şi strigăte de unde priponiserăm noi caii. Zbiera unul dintre cei doi feciori de-i pusesem de pază de ziceai că jucau dracii despuiaţi împrejurul lui.

Nici una, nici două, înturnăm înapoi degrabă pe cărarea pe care ne-o făcuserăm şi, când ajungem, ce să vezi…

– Ei?

– Unul stătea cocoţat aproape de vârful unui brad, încă urlând din toată firea, celălalt pe jos, cu maţele împrăştiate, fără suflare. Caii tropoteau şi nechezau de ziceai că a dat muma turbării în ei. Şi dintre ei, unul era sfârtecat de nu mai puteai şti ce soi de vietate era, iar unul dintre picioarele din spate era lipsă.

Numai sânge şi zăpadă răscolită prin tot locul, ca la un război din celea groaznice. Nu era chip să grăim cu cel suit în brad, că nicicum nu vroia să coboare, nici nu putea îngăima ceva vorbe să le pricepem şi noi. Aşa că ne-am pus pe cumpănit şi pe ghicit ce drăcovenie se petrecuse acolo. Şi urmele pe care cu toţii le vedeam adâncite în omăt…Nu mai puteam şti ce să credem. Că erau mai mari decât călcătura unui urs în putere, dar numai a picior de urs nu arătau. Aşa că, vezi tu, ce era să gândim şi noi? Limpede ca lumina zilei cum era, a trebuit să ne împăcăm pe rând cu adevărul: smintelile călugărului nu erau deloc sminteli. Fiara asta nemaipomenită era lucru aievea, şi pasămite acuma ne simţise gândurile ucigaşe şi se apucase a-şi vâna vânătorii.

Tot tocmindu-ne noi ce să facem, se vedea că nu e chip să mai dăm înapoi. Trebuia să o răpunem cu orice preţ, chit că parte din oameni îşi pierduseră firea ce avuseră la început. Şi apoi mă ştii tu, eu de spărioşi nu am nevoie pe lângă mine, aşa că i-am trimes acasă pe o samă şi i-am lăsat cu mine numai pe câţiva în care ştiu că nu se zdruncină cugetul cu una  cu două.

Am luat stâncăriile în piept, pentru a doua oară. Îmi spuneam că acolo trebuie să îşi aibă bârlogul fiara, dar şi ceilalţi credeau la fel. Cum înserarea dădea târcoale, ne hotărâsem să ne facem tabără şi culcuş oriunde am găsi prielnic, iar la mijitul zorilor să încolţim sângeroasa arătare în vizuina ei.

Am aflat o despicătură largă între două stane mari şi acolo ne-am aşezat, la adăpost de vântul care se înverşuna. Şi apoi vezi tu, lui Preda i-a trebuit să iasă până afară, să se uşureze. Câţiva paşi i-au trebuit numai, iară eu cu ceilalţi ne tot uitam după el, parcă-parcă presimţeam ceva. Ei, şi apoi să vezi tu! Cum ne uitam noi aşa, băgăm de seamă că s-a cam luminat afară, ca de la luna plină. Şi parcă tot mai lumină se făcea. Câteva clipite a ţinut asta, iar apoi atâta l-am mai văzut pe Preda că întoarce capul într-o parte şi îşi duce braţul la ochi de parcă îl orbea ceva, şi împrejurul lui se făcuse atâta lumină cum nici ziua nămiaza mare nu vezi. Nici să strige nu a mai apucat oropsitul, că deodată s-a arătat fiara ceea mare cât un zimbru şi l-a înşfăcat cu gura şi dus a fost!

– Ce îmi povesteşti tu, Gruia? Ce fiară? îl întreb năuc.

– Cum ce fiară, Ilie? Lupul! Lupul de care zicea călugărul! Lupul cu blana de argint! Întâi i-a luat ochii, şi apoi viaţa, şi l-a dus cine ştie unde!

Mă uit la Gruia şi-l cat cu băgare de seamă, doar şi-o fi pierdut minţile. Dar nu, nu citesc niciun semn de nebunie în ochii lui. Numai spaimă, cum nu credeam vreodată că am să văd la el.

– Iar voi, ceilalţi? Ce aţi făcut?

– Ce să facem, Ilie…Ce să mai facem? Am dat buzna afară şi am început a azvârli săgeţi şi suliţi şi unde vedeam cu ochii, şi unde nu vedeam, ca o ceată de rătăciţi cu mintea. Era mai să ne omorâm şi între noi. Şi am apucat-o toţi pe unde ne-au ştiut duce picioarele până ne-am pierdut unii de alţii. Aşa am ajuns aici, ca din noroc chior. De ceilalţi nu mai ştiu nimica, ori au aflat drumul înapoi către sat, ori şi-au frânt gâturile prin prăpăstiile acelea, ori i-a răpit şi pe ei fiara cea fermecată. Că-ţi zic io ţie, Ilie, numai din pântec de lupoaică nu a putut ieşi asemenea grozăvie cu blană de argint! Ăsta e ori lucru vrăjitoresc, ori drăcesc, ori cine ştie…Dar îţi mai zic ceva, mare răsplată trebuie să aibă cine îl poate răpune!

– Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!

– Pfff…nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.

– Nu pricep…

– Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.

– Noi?

– De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!

Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb…eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?

– Frate…ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.

– Prostii, Ilie, vorbeşti prostii…Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?

Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa…Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu…port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.

Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit…mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa…

– Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.

Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.

 

***

 

E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare…

O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme…

Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.

Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare…Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.

Dar stai…Ce fornăit se aude dinspre pădure? Mai bine să iau barda…Parcă se vede ceva, ca o părere, zici că îşi croieşte cale prin zăpadă. Şi vine încoace. L-aş trezi şi pe Gruia, dar nu vreau să îi stric odihna pentru…dacă mi se năzare numai? Ar râde de mine.

Acum se apropie. Un călăreţ. Tot nu vreau să îl trezesc pe Gruia. Să îl văd întâi mai bine. Nu poate fi de altundeva decât de jos, din sat. O fi pornit de acolo în zori, când vijelia se oprise. Pesemne îl caută pe Gruia şi pe ceilalţi. Se ţine bine în şa pe calul lui cel alb şi bidiviul răzbeşte hotărât prin omăt. Prin ceaţa asta ai zice că e o nălucă, dar nu e, iată-l, e aproape acum.

Un copil? Ce minte şleampătă a trimis un copil prin pustietatea asta albă, mai cu seamă acum, când fiara aceea grozavă îşi face de cap în pădurile din apropiere?

– Bade Ilie! mă strigă cu căciula ridicată deasupra capului bălan.

Mă ştie băiatul, dar eu nu îl ştiu pe el. O fi fost mic de tot când am plecat eu.

– Cine eşti, fecioraş?

– M-au trimis de jos, din sat, să îţi aduc vorbă.

– Ce vorbă să îmi aduci tu mie oare?

– Nevasta lui badea Gruia, fratele dumitale, e beteagă rău, la pat.

– Ce vorbeşti acolo, copile?

– Aşa e, cum îţi zic. Şi se zice că dumneata ai culese de peste vară tot felul de ierburi de leac, că te pricepi la ele.

– Ia stai aşa, băieţaş! Pe tine cine te-a trimis?

– Cum cine? Badea Gruia! Cine să mă trimată?

Cum mai vine şi asta? Doar Gruia e aici! A vânat ieri toată ziua după lupul de argint! Băiatul ăsta ori e nebun, ori îşi bate joc de mine.

– Copile, când l-ai văzut tu pe Gruia ultima dată?

– Cum când? Chiar astăzi la crăpat de ziuă. De la el am calul.

Se uită la mine ca la prostul proştilor. Acuşi-acuşi îl smulg din şa şi îi ard vreo două.

– Zău? Şi cum de te-a trimes tomna pe tine, măi, un ţânc? Nu mai sunt feciori în sat care să cunoască pădurile astea? Ba care le cunosc mai bine şi sunt mai stăpâni să le răzbată.

– Badea Gruia a zis că mai iute mă duce pe mine calul, că-s mai uşurel. Şi-apoi ce-i aşa mare scofală?

– Păi e mare scofală, băiete. Mare de tot,…

Mă apropiu încetişor de el şi îl apuc uşor de mânecă, să nu cumva să scape de scărmănătură.

– …pentru că Gruia e aici, a dormit peste noapte la mine. Aşa că tu…

Nu apuc să îi zic ce vroiam să îi zic că îşi răsuceşte mâna şi mă apucă el pe mine de mânecă, cât de strâns poate. Mă uit la el mirat să văd ce i-o trece prin cap şi văd că i-a pierit toată rumeneala din obraji şi se uită ţeapăn la mine, cu ochii speriaţi.

– Bade Ilie, nu ştiu pe cine sau ce ai găzduit dumneata peste noapte dar, bagă de seamă…ăla numai badea Gruia nu poate fi!

Mă smulg de lângă el cu groază, aceeaşi groază pe care am simţit-o când m-a apucat de mânecă, aceeaşi care l-a împiedicat să clipească pentru un răgaz, aceeaşi care i-a albit lui chipul.

– Copile…Eşti sănătos la minte? şi, când îl întreb asta, nu ştiu dacă minţile mele mai sunt toate la locul lor.

Îmi răspunde şoptit:

– Ba io-s sănătos, bade Ilie.

– Dar cum e atunci cu lupul de argint?

Se încruntă mirat:

– Care lup?

– Cum care lup? Lupul! Lupul vrăjit care i-a căsăpit pe vânători aseară, prin stâncării! Băiete! Lupul! Eu cu Gruia trebuia să mergem astăzi să îi punem blana în cui!

Iarăşi se uită la mine ca la un nebun, dar de astă-dată aproape că îl cred.

– Bade Ilie, ţi-ai pierdut minţile! Ăsta ori e un drac, ori un vrăjitor. A luat chipul lui badea Gruia ca să te prostească, să te ducă cine-ştie unde, să îţi facă cine-ştie ce!

Şi eu am dormit neîntors cu pacostea în casă…Dar de unde ştiu eu că grăieşte adevăr copilul ăsta? Cum să fac să aflu? Cum să mă încred eu aşa, într-un mucos?

– Bade Ilie, pune-l la încercare dacă nu crezi. Întreabă-l ceva ce numai badea Gruia poate şti.

Mucosul ăsta zici că îmi citeşte gândurile. Dar nu e prost deloc. Cum de nu m-am gândit…Dar ce să îl întreb? Ce poate să ştie Gruia şi dracul nicicum? Cum să intru înapoi în casă fără să îl trezesc? Şi unde mi-e barda?…Pffff….Trebuie să mă adun. Aici nu e loc de şovăială sau de îndoieli. Dacă aşa e cum spune băiatul, atunci trebuie să îi zbor căpăţâna din prima lovitură.

Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.

Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!

– Ai dormit bine, Gruia?

– De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.

– Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.

– Te-ai trezit de mult?

– Nu, mai adineauri.

Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă…ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!

– Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?

– M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.

Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.

– Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?

– Ce să zic, Gruia…Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi…mi-am adus aminte de tata.

Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.

– De tata? Da’ ce-are a face tata?

– Mi-am adus aminte de vorbele lui.

– Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?

– Ei, ştii tu…Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?

Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.

– A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata…odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.

Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!

Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.

– Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.

Aşa, întoarce-te…Acum!

Linişte…Câtă linişte s-a făcut…S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului.  Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.

Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus…Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul…nicio urmă? Ce drăcia dracului…

Adică numai eu…numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac…Bine dar…Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii…toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte…Cum? Ce vis urât e ăsta?

Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu…aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii…parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia…

Ce mă fac acum…Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?

Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat…Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut…

Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă…

Dar lupul, lupul cel vrăjit…înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!

Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.

Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva…Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata…Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap…

Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu…

Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.

Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.

Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.

Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald…Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală…

Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede…mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.

Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!…

Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz…şi toată apăsarea…cum piere…Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.

Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul…

 

Zoicas Cristianautor Zoicas Cristian

Tagged with:

Comments Off on Lupul de argint

Monahul faţă cu recesiunea

Posted in Articole by Hopernicus on 04/02/2013

Arta este un anti-destin.

MALRAUX

 

 

Aş  vrea să-i amintesc de benedictini, fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit de sărăcie şi izolare, aşa cum se hotărâse să-şi ducă restul zilelor, un fel de preambul al plecării lui la mănăstire, plecare pe care o tot amână de câţiva ani de teama iminentei morţi ce-l aşteptă, acolo, între zidurile sfântului lăcaş. Mă trezesc pronunţând numele lui Emil Cioran, care, odată fugit din ţară de teama represaliilor comuniste, se refugiase în mansarda din rue de l’Odeon, într-o strâmtă cămăruţă, unde, «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», cum avea să-l numească Liiceanu, cel ce făcuse apel la lichele, îşi petrecuse modesta sa viaţă, asemenea unui anahoret. Singurul eveniment literar a mai rămas doar întâlnirea cu el, vechiul meu amic de provincie. Rămas, asemenea lui Goya la bătrâneţe, într-o desăvârşită solitudine, revine o dată la două, trei săptămâni din stahanovistele itinerarii, unde construieşte capitalismul cu o conştiinţă de exemplaritate makarenkoiană, înălţând vilele celebrilor mafioţi, senatori şi deputaţi, pescuitorilor în ape tulburi, ce au apărut ca ciupercile pe toată această perioadă postdecembristă. Nu o dată l-am văzut văitându-se de oase şi de ţepele ce i se dădeau, fiind luat mai mult cu forţa, cum se făceau arestările gestapoviste şi urcat într-o Dacie antediluviană, cu tabla roasă de rugină, hârbuită, cu ţeava de eşapament târându-se pe jos, îndreptându-se într-o direcţie de multe ori nici de el cunoscută.

Părăsit de soţie, revenea când nici nu te aşteptai la ruina casei părinteşti, la care se uita neputincios cum pe zi ce trece se surpau, asemenea Sionului eremit, căci după moartea părinţilor săi rămăsese o casă pustie, apărată, aşa cum se exprimase odată, într-un poem, doar de un scut antirachetă de viespi, în jurul căreia creştea, într-o devălmăşeală de savană cucuta şi ştevia, carismatica alimentaţie a săracului, unde se ascundea, scriindu-şi vitriolantele sale poeme argheziene. De obicei era de găsit doar în zilele de sărbătoare, când, după calendarul ortodox, cădea Înălţarea la ceruri, a treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Duminica Sfintei Cincizecimi, zile în care până şi ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră, îşi încetau muncile lor istovitoare, bându-şi, într-o tăcere pioasă, poşircile oţeţite din butoaiele lor nespălate.

După periplul supliciilor acelea îl găseam tolănit pe iarbă, cu plaivazul în mână, înconjurat de Bachelard, Musil, Camus, pregătit să-şi înceapă epopeea, în maniera unei naraţiuni versificate, privind canoanele prin care-i fusese dat să treacă, memorabilă rămânând ziua în care plecase cu hârbul acela de Dacie, ce făcea obiectul rabla. Din cauza înghesuielii (citisem în ciorna la care tocmai lucra, povestindu-şi viaţa de salahor), se trezise cu un picior amorţit în curtea bisericii din Beceni, aflate în renovare, ce aparţinea unui sat de munte. Forţându-l în diferite poziţii cu ironia şi neliniştea cu care scuturi un amic, ce refuză să se trezească din somn, sau e pus pe farse, deodată, ca o detunătură fulgerătoare, îi bubui prin minte că nu capriciile vascularizării ar fi putut fi de vină, ci pur şi simplu începutul unei instalări de arterită. Fusese o săptămână a patimilor, alta decât cea consemnată de Patriarhie. Obligat să se sprijine mai mult pe piciorul valid (îşi continua poemul în proză, sub forma unui scenariu cinematografic, încât, citindu-l, îţi dădea impresia unui splendid început de roman), de dimineaţă până seara avea să care, şchiopătând, găleţile cu mortar din curtea bisericii pe treptele din spatele altarului, în interior, unde, cei trei zidari, îi impuneau un ritm din ce în ce mai alert, sub tirul rafalelor lor de băşini răsunătoare, date acolo în pronaus, făcându-l pur şi simplu să îngheţe, căci sacrilegiul acela a lor îi mai şi amuza. Mai întâi trebuiau să desprindă fresca de pe bolta şi turla bisericii ce urma a fi repictată. Căzute din înaltul bolţii, fragmentele din Geneza masacrată, răbufneau pe podea şi se umflau în ample ciuperci de praf. Interiorul de smerenie şi reculegere devenise un spaţiu irespirabil. Turla devenise şi ea o imensă coroană de praf compact. Dacă n-ar fi fost acordul părintelui, un proaspăt misionar ieşit de pe băncile catiheţilor, ce avea menirea şi harul de a respecta tipicul, cu o faţă lată, umbrită de o barbă tuciurie, de parc-ai fi jurat că te afli în faţa junelui junimist Ion Creangă, ce tocmai îşi începea cariera de păstor al sufletelor, te-ai fi crezut în baletul înnoroit al filmelor acelea alb negru din Rusia anilor ’20, cu entuziasmul prăfos, smucit şi tern al demolatorilor de biserici. Şoaptele, rugile şi plânsetele dezintegrate, se reîntorceau în plămânii lor deveniţi bulgări de pământ, în toracele acelor cavaleri apocaliptici, bucuroşi că prinseseră o lucrare din care se puteau câştiga ceva arginţi, întorcând cu pasionalitatea păgânismului lor subcutanat paginile Bibliei cu toporul. Lucrarea trebuia grăbită, căci în vara aceea, un celebru pictor din Focşani mai avea şi alte comenzi, concepând Facerea Lumii pe bandă rulantă, cea din lăcaşul acela sfânt având pereţii devastaţi de rubliovienele picturi prin care erau reprezentaţi sfinţii, a căror obraji scofâlciţi veneau din îndepărtatul Bizanţ, acum adunaţi într-o remorcă sub formă de piramidă de moloz, din care ochii unui Moise în plină mânie şi dispreţ faţă de neguvernabilul său popor, ai Sfântului Gheorghe, ai Sfântului Ştefan, cel ucis cu pietre, ai vârstnicei Sara, sfioasa femeie ce-şi deplângea sterilitatea pântecului la auzul veştii pe care cei trei îngeri aveau să i-o dea la apusul soarelui, îl priveau cu compătimire, căci devenise un rob cu picioarele zdrelite, încât, ar fi căzut într-o îndelungată îngenunchiere, numai ca să-şi relaxeze gamba piciorului drept, deja învineţită, cu toate că gestul acesta a lui ar fi provocat furia şi râsul sarcastic al celor ce mânuiau cu abilitate mistria, fără a înceta să-şi arate înalta cultură, redusă la rafalele acelea de pârţuri.

De acolo, de pe înaltul schelelor, una dintre acele bestii otrăvitoare, îl scuipase-n cap, propunându-i să-i dea muie într-o limbă a ţiganilor, ce-l învăţase meserie, dar nu şi bunul simţ, pe care, o fracţiune se secundă, fusese tentat să se suie la el şi să i-l reamintească, miruindu-l cu toporul ce se afla pe măsuţa unde se vindeau lumânările, unealtă pe muchia căreia se găseau urme de culori provenite de pe frunţile sfinţilor, cu care păgânii loviseră pe rând, hăhăind şi distrugând tot într-o veselie drumul celor trei magi şi a intrării în Yerushalaim. Oricum, era într-o zi de vineri, aşa că, fără să primească nici o recompensă materială de pe urma modestei sale contribuţii la (re)Facerea Lumii, cărând balast cu roaba, cum o făcuse şi ţarul Petru cel Mare, punând umărul şi ridicând din mlaştini fermecătorul Petesburg, ar fi putut străbate drumul înapoi, luându-se după dâra aceea pe care ţeava de eşapament o lăsase-n urmă, asemenea salvatorului fir al Ariadnei.

Cu această imagine se sfârşea pasolinianul scenariu, pe care, prietenul meu de când lumea, ca să citez o formulă deja consacrată, îl scrisese sub formă de poem. Fără a face parte din grupul perdanţilor, ai gregarienilor cu mentalitatea de sclavi, căci în percepţia noastră libertatea cuvântului însemna totul, până şi noi eram nostalgicii paradisului miltonian. Câştigasem, iată, libertatea cuvântului, dar pierdusem clipa copilăriei în favoarea eternităţii, cum o spusese cineva în prima frază a romanului său, şi, după cum o ştiam amândoi la fel de bine ca şi autorul acela, eternitatea nu ne aparţinea. Întinşi, aşa cum obişnuim să stăm, pe iarba cehovienei liverzi de vişini sălbăticiţi, de unde se aud ultimele ţipete ale unor cocori ce umblă brambura de colo, colo, rătăciţi pe cerul întunecat şi sumbru, o ploaie măruntă de toamnă târzie îşi varsă asupra noastră aciditatea, luându-ne la goană. Ne retragem în grabă în locuinţa lui, care se reduce doar la o cameră de ¾, o bucătărioară, în care tatăl său, dat afară prin anii cincizeci din armată, bolnav de prostată, îşi petrecuse ultimele zile, înconvoindu-se de atâta durere, asemenea unui muezin, cameră acum ticsită de cărţi cumpărate cu sacrificiul muncii la negru.

Fatalitatea îl urmăreşte, dacă aş putea spune aşa, încă înainte de a se naşte. În copilărie fusese îngrijit de o guvernantă, pe numele ei Didina, o spoitoriţă, a cărei frumuseţe te apuca un gol la lingurică, îndrăgostindu-se în secret de ea. Soţul acesteia, Mârzac, murise de cuţitul altui spoitor, ce-l spălase-n sângele său, dovedindu-se mai iute de mână, în urma unei altercaţii, reglându-şi în felul acesta între ei conturile. Prima nenorocire (ca să-l citez pe autorul Contractului Social, recte Jean Jacques Rousseau), a fost venirea lui pe lume. Prin cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, când comisese, după expresia folosită chiar de el, monumentala gafă de a se naşte, bunicului său, Radu, care a vrut să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc, îi fusese rechiziţionată moara.  E un lucru prea bine știut faptul că mai toate morile din literatura română, de la cea a lui Sadoveanu, care fusese luată de Siret, şi până la cea a lui Călifar, au sfârşit într-o manieră fatalistă. La rândul lui, pe motiv de origine, tatăl său fusese demascat de către un politruc şi înlăturat din rândurile armatei populare. O mamă despotică, ce avea să-i tiranizeze copilăria şi să-l persecute ca o Chiajnă, atâta timp cât trăise. Eşecul la IATC, secţia regie, unde a dat de două, dacă nu chiar de trei ori, însă, fără nici un rezultat. Căsătoria cu Fany, soţia, şi cei doi copii, care l-au părăsit. Proprietar, la rândul lui, al morii de absolut, prin valţurile căreia curg preceptele abstracte, la ora actuală, poetul, victimă a economiei de piaţă, în care «proprietatea este un moft», ca să cităm un ex preşedinte de stat, un liber cugetător, sărac şi curat, adept al democraţiei originale (băga-mi-aş votul în ea!), rămasă în coadă de peşte (recte nea Nelu Cotrocelu), este pe punctul de a pleca şi a se izola între zidurile unei mănăstiri. Singura, ce i-a rămas fidelă, este doar muza, cu care cochetează din perioada primilor ani de liceu, comiţând sacrilegiul de-a o rupe din albumul unui pictor celebru şi a o pune într-o ramă agăţată pe perete, înnegrită de atâta timp de când o ştiu acolo.

Cel mai relevant i s-a părut a fi Marele nud a lui Amadeo Modigliani, desenat în ulei pe pânză. Deşi trecuse mult timp până să se decidă între mulatrele botoase şi senzuale, renunţase în cele din urmă la Paul Gauguin, care plecase special în Tahiti, aflat în luxuriantul peisaj tropical din Polinezia Franceză, de unde se vedea transparenţa Oceanului Pacific, în care înotau rechinii şi pisicile de mare, stând tolănit în hamac, la umbra răcoroasă a palmierilor, cu piranda lângă el, o băştinaşă ce-i ţinuse de urât, unde-şi pictase nenumăratele sale tablouri, preferindu-l pe Modigliani, care avea predilecţia portretelor feminine, mai ales a nudurilor, ale căror obscenitate numai temperată nu mai era. Stând aşezată cu capul pe pernă, întinsă cu faţa în sus, o mână îndoită, cu ochii închişi, Marele nud a lui Modigliani înfăţişa, cum o spunea şi titlul tabloului, femeia în toată splendoarea ei. Ce te izbea din prima secundă, nu era abundenţa flocilor dintre picioare şi părul de sub braţ, ci ochii săi închişi în mod ostentativ, ce declanşau o dorinţă arzătoare de a o poseda aşa în somn. Ani de zile, muza aceea răvăşitoare, făcuse din el un adevărat serv al cărnii. Dorinţa, în perioada primilor ani ai adolescenţei, de a privi o femeie adevărată, complet dezbrăcată, devenise aşa de arzătoare, încât, într-o noapte, părinţii săi fiind plecaţi la un revelion, se repezi asupra Didinei. Spoitoriţa, încă tânără, nu s-a opus, dezbrăcându-se la peleu şi răpindu-i fecioria viitorului pohet. Pentru prima dată, nudul acela a lui Modigliani, avea să pălească în faţa splendorii spoitoriţei, rămasă complet goală în semiobscuritatea camerei, unde avusese loc pervertirea inocentului, pierdut în mângâierile uneia din fiicele zeiţei Ra. Toate acestea mi le-a povestit nici eu nu mai ştiu de câte ori. Ploaia se-nteţeşte, întunecând încăperea. Cei de la RENEL l-au deconectat de mult de la reţeaua electrică. Pentru el capitalismul înseamnă minus electrificarea. Din toată prosperitatea de altădată au mai rămas doar vrafurile acelea de cărţi aruncate pe podea, în mijlocul cărora se instalează, asemenea unui maharajah, de unde îmi aruncă privirile-i iscoditoare şi într-un fel interesul de a-mi asculta argumentaţia privind apologia sărăciei. Are un amestec de inteligenţă şi de erudiţie care mă înspăimântă. „Moaşta pe gheaţă, eu te-am format!”, obişnuieşte să-mi zică, revendicându-şi paternitatea spirituală asupra uşurinţei şi a aşa zisului meu talent de a scrie. „Poate vrei să spui că m-ai deformat!”, îi dau şi eu de fiecare dată replica. Ultimii zece ani i-a petrecut la moara lui Terteleac, aflată în Costieni, aceasta fiind retrocedată fostului proprietar. Ochii săi par cam tulburi, din cauza, n-aş îndrăzni să spun, credinţei, amanetate lui Bachus, deşi-n ultima perioadă le cam trage la măsea, cât a necazurilor deconcertante, ce s-au abătut în ultima perioadă asupra lui de când nu mai e morar  şi nevasta l-a părăsit, plecând în Grecia, încercând să găsească uitarea nenorocirilor ce se năpustesc ca un făcut asupra lui, toate pe partea dreaptă: piciorul care se umflase şi se învineţise, muşcat de un câine, pentru care a fost internat, pe socoteala statului, vreo trei zile, mâna scrântită şi cine ştie câte alte belele, ce-l pândesc, ca nişte pantere pregătite, cu agerele lor instincte, să-l sfâşie. Odată, într-un moment de mare sinceritate, prietenul meu de când lumea, mi-a mărturisit că idealul lui era de a deveni spoitor. I-am răspuns că visul acesta era practic imposibil de realizat din moment ce nu s-a născut ceea ce şi-ar fi dorit, singura posibilitate de a i se fi împlinit, rămânând doar o mutaţie de ordinul ingineriei genetice. Răspunsul meu, la fel de inteligent ca şi cel a lui Ceauşescu, care fusese ovaţionat în ropote de aplauze, când, la nu mai ştiu ce conferinţă, spusese că revenirea capitalismului va fi posibilă doar atunci când va face plopul mere şi răchita micşunele, îl făcu să râdă în hohote. Fascinaţia pe care o avea faţă de spoitori, aceşti nomazi chemaţi de zarea depărtărilor, cu coviltirele lor la apusul soarelui, venea de la Cumătrul de la Galbenu, un lăieţ cu tălpile picioarelor crăpate, care sosea în fiecare an, mergând pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, cu părul răvăşit, cu barba sa de hirsut, zdrenţăros, desculţ, ţinând în braţe o păpuşă numită Siva şi pătrunzând în casele celor ce-l primeau, unde, în schimbul unui ciur de mălai, cădea în genunchi şi se ruga în faţa icoanei, de parcă ar fi fost un mesager al civilizaţiei mayaşe, un descendent a lui Hanab Ku, ce asculta, cu auzul său fin, zgomotele ciudate, venite din centrul galaxiei, prevestind sfârşitul lumii, apucându-se de păr şi văicărindu-se, invocând în limba lui de spoitor cine ştie ce spirite protectoare. Pe lângă ciurul de mălai, drept recunoştinţă, lumea-i mai dădea şi nişte jumări, astfel încât cu păpuşa aceea făcută din cârpe în braţe şi cu sacul în spate, Cumătrul de la Galbenu, pleca mulţumit la şandramaua de unde, anul următor, urma să revină negociind cu jelaniile lui Sfârşitul Lumii. Continuăm dialogul socratian. Zic: Lucrul cel mai primejdios este să ne lăsăm robiţi de materie. Să lăsăm la o parte apocaliptica, sumbra viziune despre lume a filozofului de la Coasta Boacii şi să trecem la cele lumeşti. Ştii cum zicea odinioară un politician englez: “Mi-ar fi mai bine să fiu sărac într-o casă plină de cărţi decât un rege fără dorinţa de a citi.” Surprins în flagrant de lectură, exemplul îl vizează direct. Îl văd cum îşi apleacă privirile. Dealtfel, continui eu peroraţia, făcând apologia sărăciei, chiar Cioran, în exaltările sale, susţinea că şi o mătură, dacă-ţi aparţine, şi e deja prea mult. Pelasgul Alexandru Macedon, la stăruitoarea sa dorinţă, a fost îngropat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el. Toate acestea i le spun de pe aceiaşi poziţie al unui paria, vorba povestitorului : “Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” Discursul meu, plin de o ostentativă elocinţă, are în el o mare doză de cinism, căci, cu o noapte în urmă, m-am visat Sultanul din Brunei, omul cel mai bogat de pe Planetă (de la data conversaţiei noastre este foarte posibil ca topul să se fi schimbat), unde un rezervor de petrol era mai ieftin chiar şi decât o pâine. Se făcea, în visul acela marquezian, pe care i-l povestesc cu lux de amănunte, că Hassanal Balkian îmi oferise mâna fiicei sale şi o dată cu asta şi jumătate din averea lui. Dacă şeicul din Abu Dhabi, emirul Qatarului, regele Arabiei Saudite, regele Thailandei, pe care îi aveam la degetul mic, erau foarte bogaţi, în comparaţie cu ei devenisem putred de bogat, căci, tatăl socru, care avusese ambiţia de a ne face nunta la Kuala Lampur, îşi dăduse ortul popii imediat după cele două săptămâni, cât a durat fastuosul banchet, unde, bineânţeles, îmi oferise darul, iaca, un flecuşteţ de vreo 30 de miliarde de dolari şi câteva coliere de platină cu diamante şi safire zmeurii, astfel că în locul celui de-al 29-lea descendent al liniei neântrerupte din matusalemicul sultanat de proporţii liliputane, unde munca era desfiinţată prin lege, cei ce nu respectau acest decret al dictaturii statului degeaba în stat fiind amendaţi, nimeni, neavând voie să ridice un pai de jos, să plătească vreo taxă, beneficiind în schimb de o pensie barosană, devenisem singurul moştenitor cu acces nelimitat la fondurile micuţului stat din insula Borneo, deţinând puterea supremă în Brunei, unde votul era interzis prin lege, nemaifiind nevoie să-mi sparg capul cu fel de fel de decrete aduse din condei, să devin părintele vreunei noi constituţii, cea existentă fiind destul de permisibilă ca să redirecţionez întregul PIB spre propriile-mi buzunare. Başca palatul cu cele aproape 2000 de camere din marmură italiană, iahturile placate cu aur de 24 de carate, periile, din aur şi ele, de curăţat toaleta, căzile de baie cu jacuzzi, mobilierul stil Ludovic al IV-lea, celebrul avion Boeing, bineânţeles tot din aur, şampania Cristal, maşinile unicat, tot acest orbitor şi în acelaşi timp ofensator lux, mă transformase din cel mai sărac om de pe Planetă, într-unul, care saluta mulţimea din Rolls Royce-ul lui, sau Bentley Java 4×4, improvizat din motive ecologice, să funcţioneze pe bază de ulei de palmier, condus de un şofer cu galoane de general. Cât durează relatarea acestui vis observ în colţul buzelor sale un zâmbet fin ce-mi demolează toată argumentaţia. Plecând de la cele câteva exemple de sărăcie ajunsesem la opulenţa cea mai sfidătoare. Ştiu (îl cunosc prea bine), că toată averea aceea ar da-o, fără nici cea mai mică ezitare, pe o cinzeacă de rachiu, sau un apus de soare, în faţa căruia nu o dată l-am surprins înmărmurit, privind pe deasupra viilor aflate în spatele casei părinteşti. I-au apărut două cărţi de poezie. Speră, înainte de a pleca la mănăstire, să o scoată şi pe cea de-a treia. Iată unul din memorabilele poeme din primul său volum, subţire ca o lamă de ras, apărut totuşi într-o ediţie bibliofilă: ”Zilele trec, anii trec la Moulin Rouge/ aşteaptă etilică statuia lui Lautrec./ Parcă te vezi picând pur şi simplu/ fără poliţe de asigurare;/ o piatră de moară-ţi va fi colacul ultim de salvare./ Ţi-a mai rămas o bănicioară de viaţă,/ o vei da-o pe mai nimic;/ seismul fin ce-ţi scutură degetele/ indică o rezolvare în viteză./ Aştept reglând valţuri, valsuri cu cheia franceză.” Drept răzbunare că l-a părăsit nevasta s-a apucat de beţie. Până şi tocurile uşilor le-a dat pe te miri ce. Într-o zi l-am găsit demontând o sobă. „Protege-o”, i-am zis. „Ha! Pe mine cine mă protege?” mi-a răspuns damnatul poet. Zâmbetul lui amar parcă ar conţine în el toate durerile răstignirii. Ştiu la ce te gândeşti, îi zic, pretendentului la sutană, privind la Biblia de care nu se desparte. Pentru a-i da satisfacţie continui: ”Este prea bine ştiut faptul că mai uşor se strecoară cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor.” Cât de curând (presimt), voi pierde şi singurul prieten pe care-l mai am. Sfatul pe care mi l-a dat, de a nu spune nimănui despre plecarea iminentă la mănăstire, un fel de legământ al tăcerii, este ultima lui dorinţă. ”Îţi las toate cărţile. Să vii într-o zi să le iei. Plec la Mănăstirea Frăsinei, Athosul nostru, unde s-a retras, după ce l-au bătut minerii, şi actorul Dragoş Pâslaru, ajuns acum şeful cancelariei. Te las pe tine să-mpărăţeşti lumea. Dacă întreabă cineva de mine, zice el, să-i spui că am plecat la muncă în străinătate.” ”Proprietatea este un moft?!” îl întreb, citându-l, cu o vădită ironie pe nea Nelu Cotrocelu, care va ieşi, după propria sa mărturisire, din politică doar cu picioarele-n faţă. ”Proprietatea este sfântă”, îmi răspunde cuviosul monah, trăgând o înjurătură ca la uşa cortului, animalului politic, ce a absolvit şcoala de la Moscova. Părerea lui este că fără chivuţa asta de Iliescu & Comp, România ar fi întins o mână frăţească Americii şi ar fi scos-o din recesiune. Pentru ideea de monarhie s-ar lăsa ars pe rug ca Giordano Bruno. Mai mult de jumătate din cărţile, pe care promite că mi le va da, îmi aparţin. Îl privesc cu tristeţe. De vreo câteva zile n-a mâncat nimic. Pentru un adevărat monah, care va lăsa la poarta mănăstirii şi opţiunile politice şi tot, cu excepţia, poate, a împărtăşaniei, făcută din vinul ce va simboliza sângele lui Hristos, înghiţit cu linguriţa, foamea este o virtute, căci, orice suferinţă, venită din partea lui Dumnezeu, este o adevărată desmierdare, cum o spusese odinioară Jacopone, unul din adepţii înflăcăraţi ai lui Francisc din Asissi. Iată, îmi zic, nu numai preşedinţii de stat dar până şi monahii au început să fie învinşi de sistem. „Vei păstra acelaşi nume conspirativ de pe vremea când erai informator?!” îl întreb, pentru a mai înlătura tristeţea ce ne-a cuprins pe amândoi. Tudor, aşa cum îl alinta colonelul de securitate Zotolea, îşi muşcă buza de jos. Se vede că nu-i mai arde, ca altădată, de glumă. Cât a lucrat pe vremea lui Ceaşcă la hotel Pietroasele ca recepţioner (eram soldat şi aflat în drum spre casă trecusem o fugă şi pe la el, găsindu-l îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă, papion), dăduse în primire un cocoşat, ce-şi atrăgea clienţii la toaletă, unde făcea speculă cu blugi. Asta fusese toată activitatea lui de turnător. Nici măcar o jumătate de normă, obişnuiam să-l ironizez, amintindu-i de Ion Caraion ce îşi concepea mirobolantele lui note informative cu atâta pedanterie. Îmi vorbise despre colaborarea lui cu securitatea înainte de apariţia tardivă a legii lustraţiei, ba chiar şi înaintea lui Alexandru Paleologu. Acum pare îngrijorat, căci, toamna, cu puroaiele ei galbene, ca un Iov în levitaţie, cum scrisese odată, într-un poem, e pe sfârşite. Istoria, această purcea pusă la îngrăşat pe cincizeci de ani, devoră deavalma, tratate, mărgăritare, ştroturi şi vieţile a cel puţin două generaţii de fii, consemnează undeva prin ciornele sale. După cincizeci de ani vomită resturi confuze din toate acestea sub formula impozantă de «acte reparatorii», dar o face cu o atât de mare lentoare de parcă ar monta din pilitură de eternitate într-o cameră obscură o bijuterie pe inelarul justiţiei. Cât de curând va sosi generalul iarnă. Lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare. Până una alta îl văd cum îşi pregăteşte lumânarea, la lumina căreia, peste noapte, va mai citi o Duhovnicească din Arghezi, a cărui carte o aşează peste Sfânta Scriptură şi Patericul românesc, alături de care va escalada încă o noapte de abstinenţă, plângând după Fănica, soţia sa, pe care o doare-n cur de soarta lui de poet blestemat şi care mai mult ca sigur că la ora aceea, nu departe de ruinele civilizaţiei antice greceşti, doarme ca o felină, cu capul pe pieptul lui Ahile, posesor al unui bolid 4X4, metafizica poetului, «câine spurcat, culcat pe o vertebră de înger», neţinându-i de cald. Luându-l pe nepregătite, îl întreb: „Te vezi monah?” „Da!” răspunde fără nici o ezitare. S-ar putea ca asta să fi fost ultima noastră discuţie. Restul e tăcere, vorba unui prinţ al Danemarcei.

 

412632476autor  ion ifrim

Tagged with:

Comments Off on Monahul faţă cu recesiunea

Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Posted in Articole by Hopernicus on 04/02/2013

Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

 

autor Emanuel Stoica

Tagged with:

Comments Off on Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

„Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”

Posted in Studii by Hopernicus on 04/02/2013

FyodorDostoevsky-s-h

 

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.

–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.

 

(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

 

Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.

Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

 Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna  a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite.  Singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul  Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”

Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora.

Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva  cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când, unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.

Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit  în străinătate din 1913,  a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.

O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece  ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”

Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă  în  Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi.  Niciodată nu renunţase la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.

Munca de  editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol , a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul.  Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.

 

Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.

 

 

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993

 

maria sava 2autor maria sava

 

Tagged with:

Comments Off on „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”

Hoțul de trandafiri

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

1

De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și  inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea. Că numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.

Asemenea gânduri mă făceau să simt – pentru a câta oară? – istoria ca senzație. O senzație dureros repetată prin fiecare om. Emoția adâncă trezită de biata făptură mi-a aplecat mai mult umerii. Mi-a adus amintirea unor țări și vremuri îndepărtate, când purtasem unul din primele mele nume, Hassan.

 

2

Sultanului Yussuf îi plăcea să-și admire grădina cu trandafiri roșii ca sângele îndeosebi noaptea. Și cu toate că lumina zilei colora în razele soarelui bogăția vie a florilor înspinate, el își simțea sufletul cuprins de o pace adâncă numai în singurătatea zefirilor părând a fi răsuflările lunii pline, care preschimba roșul trandafirilor în violet întunecat și le făcea miresmele să fie mai aspre și mai suave în razele argintii. Atunci parfumul lor semăna cu sângele cald ce se scurge pe pământ în valurile nopții, miros pe care sultanul îl cunoscuse prea bine pe câmpul de luptă. Respirația pământului se împletea în nările sale cu a trandafirilor și, deși uneori îl cuprindea amețeala, rămânea totdeauna pe loc, stăpânit de o uimire tăcută. Îi părea atunci că locuiește într-un rai coborât pe pământ și stătea rezemat de coloanele boltite ale palatului, simțind foarte adânc în ființa lui nevoia unui sprijin, a unui sfătuitor mai înalt. Privea îndelung prin noapte făpturile care păreau să grăiască doar pentru înălțimea sa. Își revenea în simțire în zori, când luna apunea, pălind.

 

3

În noaptea de august, când trandafirii sunt ca niciodată de vii, sultanul zări printre tulpinile înalte un freamăt ce nu părea stârnit de vântul blând al nopții. Crezu că e un câine rătăcit, dar știa că niciun animal străin n-ar fi putut pătrunde dincolo de zidurile înalte ale grădinii. O nălucă albă trebăluia sub privirile lui scrutătoare, izbutind să rupă unul dintre cei mai răsăriți trandafiri și să lase să-i scape în aceeași clipă un geamăt. Un spin îi rănise poate mâna hoțească și sultanul Yussuf se hotărî să rămână complet nemișcat, gata de salt asemenea unei feline. Distanța dintre el și prădătorul nelegiuit al grădinii sale era doar de câțiva pași, așa încât își ținu cu greu răsuflarea. Rubinul de pe fruntea turbanului său sclipea ca ochiul unei sălbatice păsări de pradă când, înclinată, năluca albă, un om la fel de viu ca oricare dintre trandafirii care dăduse naștere geamătului, se îndepărtă grăbită spre zidurile grădinii. Sultanul se învinovăți pentru lipsa lui de prevedere: nimeni, dar cu adevărat nimeni nu păzea grădina, asta pentru că erau siguri cu toții că nimeni, dar cu adevărat nimeni, n-ar fi îndrăznit să o pângărească rupându-i numai și un singur trandafir. Hotărât să aștepte, poate revenirea hoțului, poate un alt gând ce-i frământa regeasca minte, sultanul primi lumina zorilor pe trepte, alături de coloana boltită care îl sprijinise. Se gândi că hoțul fura trandafiri de multă vreme, fără ca grădina lui să piară, ca și cum ar fi putut să renască veșnic. Nu-l mai văzuse însă înainte și n-ar fi crezut niciodată că inima lui putea fi rănită atât de adânc. Cântecul nopții, a cărui blândețe era tulburată pentru întâia oară, se îndepărtă încet, lăsând urme adânci pe fruntea și sprâncenele îngrijorate ale sultanului, în vreme ce păsările adormite ale paradisului său se trezeau. Yussuf simți în clipa aceea că îi va fi din ce în ce mai greu să fie cu desăvârșire bun, așa cum încercase de când se știa a fi sultan.

Lumina se cristaliză din nou în lucruri, așa cum Atotputernicul a lăsat să se întâmple în fiecare dimineață. Pe lângă zidurile înalte ale grădinii, zorii îi dezvăluiră șirul unor urme de picioare desculțe, însoțindu-se din loc în loc cu stropi de sânge. Urmându-le, sultanul se opri sub balconul prințesei Almira, fiica sa.

 

4

În fiecare noapte, Almira visa un tânăr dăruindu-i cel mai viu și mai frumos trandafir, tăcut și roșu ca dragostea și sângele. Nu știa nimeni secretul ei și găsea întotdeauna pe pernă trandafirul din vis. Crezu că totul e doar o surpriză a tatălui său, sultanul, care o iubea mai presus de lumina ochilor săi. De pe balcon, vedea urme de sânge și pași care se opreau acolo, tot așa cum acolo i se sfârșea visul odată cu zorii. Aduna petalele de trandafir într-un sipet și prepara din ele esența unor parfumuri știute doar de ea. Putea doar să aștepte o altă noapte, un alt trandafir lăsat pe pernă de tainicul ei iubit, așa cum sultanul se hotărâse să-l aștepte încă o noapte pe mârșavul prădalnic al comorilor sale.

Cu acest gând, care nu-i dădu în pace întreaga zi, sultanul își pregăti pumnalul și se așeză seara la pândă, mâniat că raiul pe care îl simțea coborât numai pentru el pe pământ fusese pângărit. Noaptea se ridică odată cu luna și, mult după miezul nopții, vestit de strigătul muezinului în minaret, trandafirii presimțiră furișându-se vârtejul hoțului. Ca diamantele sclipeau în noapte ochii sultanului văzând crima prădătorului și auzind geamătul. Năluca fugi grăbită spre ziduri și sultanul nu îndrăzni decât să strângă peste măsură pumnalul cu mâna dreaptă.

Pentru întâia oară, după lupte aprige cu dușmanii țării lui, sultanul simți o frică nouă care îi îngheță inima cu ghearele ei și îi făcu sângele să hoinărească haotic prin regeștile-i vene. Știu în noaptea aceea că nu te poți lupta cu frica decât fiind cu totul viu, plin de viață, așa cum părea să fie oricare trandafir roșu. Că trandafirii purtau flacăra ce leagă moarte și viață cu veriga imposibil de rupt a dragostei. Noaptea, luna și hoțul îi răvășiseră cu desăvârșire pacea. Palma lui se tăie în pumnal în noaptea aceea, ca un nerostit glas din adânc.

Dimineața, Almira îi arătă cu ochi de soare trandafirul roșu tatălui său. Sultanul se cutremură: fericirea fiicei sale mult iubite îi copleșea înțelegerea și abia izbuti să-i răspundă cu un zâmbet. Mânia și mâna lui rănită își îngăduiră să mai aștepte o singură noapte, cea din urmă.

 

5

În zorii celei de-a treia nopți, gărzile palatului l-au prins pe hoț tocmai când se pregătea să sară în iatacul Almirei. L-au dus înaintea sultanului, care îl privi cu gheața ochilor săi, simțind apropierea morții pulsând în rana mâinii. Se adunase multă lume, femei și bărbați, privind înmărmuriți pe tânărul cu haine albe, sărăcăcioase. Îl recunoscură deîndată, era cel numit de toți Hassan, fiul pescarului. Cu degetele rănite și obrazul învinețit de lovituri, tăcea, respirând cu greu aerul dimineții. Atâtea priviri nu erau ușor de îndurat, dar cele mai cumplite se iviră în ochii sultanului, care, ridicând mâna rănită a inelelor, cu degetul arătător spre el, îi aduse la cunoștință condamnarea:

„Biciuiți-l până la moarte cu trandafiri”, rosti cu voce tunătoare Yussuf. „Să nu mai văd niciun trandafir roșu în grădina mea! Sunt cu desăvârșire blestemați și interziși! Și, începând de astăzi, poruncesc ca toate femeile să fie lipsite de îngăduința de a plânge! Iată mânia sultanului vostru, iataganul lui Allah! În veci temeți-vă de El!”

Soldații au dus la îndeplinire porunca. Trupul lui Hassan se lăsă sfâșiat de spinii florilor furate fără a scoate un singur geamăt. Sub usturătorele lovituri ale spinilor, petalele trandafirilor prefăcură straiele lui albe, de pescar, într-un giulgiu însângerat al unei iubiri neîngăduite. Sultanul Yussuf le porunci să se oprească doar când Hassan își dădu cea din urmă suflare, lăsându-și sufletul izbăvit în grija Celui prea Înalt. Plângeau, pentru ultima oară, toți. Pe urmă, l-au aruncat în mare, ca o palidă alinare pentru durerea tatălui său. Apoi au început să are grădina, ucigând florile unui rai care nu mai avea îngăduința de a coborî pe pământ, așa cum de atunci femeile nu au mai avut îngăduința de a plânge.

Pe obrajii Almirei curgeau lacrimi. Ultimele lacrimi ale visului, cele dintâi ale  coșmarului.

 

6

Începând din noaptea aceea, pentru că prin poruncă își stricase grădina, sultanul Yussuf primi în dar numai un singur și mereu repetat vis. Noaptea i se arăta o caleașcă frumoasă, având doi cai roșii ca sângele care îi striveau trupul cu copitele lor de argint, în goană, sub biciul unei sclipitoare raze de lună, mânuită de vântul care sălbaticea caii, scăpând puterii lui de sultan. Se trezea totdeauna înspăimântat, tânjind după pacea grădinii de trandafiri roșii pe care o ucisese mânia născută deodată în el. Înțelegea că hoțul de trandafiri trecuse din lumea aceasta, în care el credea că paradisul coborâse pe pământ sub înfățișarea unei grădini de trandafiri. Trecuse în alt tărâm, unde el, sultanul Yussuf nu avea puteri de sultan și Hassan îl pedepsea în taină să cunoască infernul de coșmar al înălțimii sale de om.

 

7

Almira nu îndrăzni să mai plângă, asemenea tuturor femeilor. Ochii i se acoperiră cu o apă arzând cenușiu. O ajutau doar să privească bolta seraiului care o adăpostea, să-i deslușească finele arabescuri și să-și păstreze în adânc tăcut orice gând. Seara și noaptea, descoperea în broderiile azurii ale bolții ochii înalți ai Profetului, încurajând-o și ascultându-i rugăciunile. Câteodată Almira părea că îi vede ochii lăcrimând și găsea pe lespezile balconului a doua zi stropi limpezi de apă despre care credea că este sfințită. Părea cu totul absorbită în taina ei și doar servitoarea credincioasă o vedea fără să întrebe nimic.

În vremea asta, grădina de trandafiri a sultanului a fost arată cu plugul și din tulpinile florilor însângerate rămaseră doar mărăcini uscați, părând spinii unei coroane, răscolind fruntea pământului care primise viața lui Hassan. Cu toții băgară de seamă roșeața ce cuprindea în fiecare zi privirile sultanului.

 

8

Știind în apele amare ale inimii că cerul este singurul timpan ce aude toate șoaptele, strigătele și rugăciunile, Almira o rugă pe servitoare să așeze un ghiveci cu pământ în locul unde lacrimile Profetului cădeau din același cer. Trecuse mult timp. Noaptea sunetul cristalin al stropilor îndepărta vuietul năpraznic al vântului năpustindu-se în vârtejuri tăioase și sălbatice peste ruinele grădinii. Nimeni nu mai știa cum arată cu adevărat un trandafir roșu; doar femeile, când își răneau mâinile la treburi prin gospodărie sau când tăiau animale, păreau să-și amintească povestea tristă a morții lui Hassan, al cărui tată se pierduse cu barca pe mare în ziua următoare pedepsei. Pescarii spuneau că sufletul lui e neîmpăcat și că noaptea bântuie odată cu vântul grădina cu pământ răvășit a sultanului Yussuf.

 

9

După ce visul sultanului Yussuf se repetă de câteva mii de ori, își simți într-o zi sufletul mai puțin ostenit de povară. Jucându-se cu pumnalul cu lama lucitoare și totdeauna bine ascuțită, gata oricând să ia de pe lume o viață, își zări chipul în străluciri ce pătau oțelul cu roșeața privirilor sale. Mâna dreaptă, în care ținea pumnalul cu lamă veche, încovoiată, secerătoarea multor zile, păstra lângă inele cicatricea unei nopți cu pacea tulburată. Teama îi dădea târcoale din nou, dar îndrăzni să creadă că viața nu i se va sfârși sub copitele cailor din vis.

În noaptea următoare visul își schimbă însă cursul. Caii roșii se năpustiră nechezând peste trupul pe care sultanul și-l acoperi cu mâinile, înspăimântat ca de moarte sub roțile trăsurii de flăcări. Ultimul gând, ultima frică, neputința lui omenească și ochii strânși ca înaintea marii lumini a celui Atotputeric. Caii își fluturau coamele de foc și copitele în aer, cerul se întunecă, dar sultanul simți deodată o imensă liniște. Deschizând ochii, trezindu-se din spaimă în vis, se văzu așezat în trăsura roșie, privind spinarea vizitiului: era Hassan.

Trăsura trecea peste tărâmuri noi, binecuvântate de o lumină mai albă decât a nisipurilor din țara lui. Animale mari și nemaivăzute treceau pe zăpezi. Oamenii le mânau, îmbrăcați în blănurile lor. Sultanul știu că sunt pe lume țări în care oamenii nu cunosc nisipul, la fel cum oamenii țării sale nu cunoșteau zăpada. Sângele celor de acolo părea doar mai crud, mai cald și mai roșu. Pe zăpezile veșnice nu creșteau trandafiri. Doar sângele curgea la fel ca oriunde în lume, uneori înghețând. La fel se întâmpla asta și în țările pe deasupra cărora plutea caleașca lui Hassan, unde oamenii aveau pielea neagră sau galbenă. Roșu era pretutindeni sângele, ca trandafirii retezatei sale grădini. Doar dragostea și durerile rămâneau aceleași peste tot. Sultanul Yussuf se posomorî, înțelegând măreția operei Creatorului, asupra căreia el nu avea nici cea mai mică putere.

După visul nopții, ochii sultanului își pierdură cu totul roșeața. Ar fi vrut doar să plângă. Nu izbuti; nu-și putea îngădui o asemenea iertare, socotind-o a fi dovadă de slăbiciune. Înțelese că atâta vreme cât sângele va fi încă vărsat, pacea este cu neputință, iar starea pe care o trăise demult în noaptea grădinii sale de trandafiri era numai o biată iluzie.

Sufletul lui Hassan îi dăruia viziunea unui deșert fără oaze. Uscăciunea îi era străbătută în lung și lat de caravane căutând însetate mult dorita apă, părând risipită din belșug în îndepărtatele și strălucitoarele zăpezi ale altor țări. Pentru Hassan, apa rămăsese doar lacrima unui trandafir gemând la tăiere asemenea unui om, dar hrănind inima unui sultan cu o dragoste pe care o simțea a nu fi pământeană. Sultanul știu atunci că încercarea cea mai grea a vieții lui era iertarea pe care i-o datora lui Hassan, care îl iertase tăcut, cu mult timp înainte, în caleașca din cer.

 

10

Inima apei amare a Almirei născu într-o dimineață târzie de toamnă un trandafir roșu ca sângele. Soarele strălucea și Almira mulțumi Profetului, al cărui chip sfânt îi apărea adesea în vise. În dimineața aceea, sultanul  Yussuf izbuti să scape cu viață dintre copitele cailor roșii. Caleașca se îndepărtă în zori, într-un fum violet, amintindu-i culoarea trandafirilor lui sub lumina lunii și zăpezile de un alb atât de strălucitor încât nu lăsau nicio umbră.

Când se trezi, porunci cu glas obosit să fie ridicată interdicția femeilor de a plânge. Se liniști. Își revăzu fiica, întâia oară după mult timp. Rămase uimit de puritatea privirilor ei, părând a fi cu adevărat ochii Profetului. Almira îi luă mâna și îl duse lângă ghiveciul cu trandafir din balconul iatacului ei. La vederea sultanului, trandafirul se înfioră și apoi se ofili încet sub ochii lor. Parfumul lui era aidoma cu al sângelui proaspăt curgând spre pământ. Sultanul se cutremură, vindecat de o boală grea și străină, învingând frica, simțindu-și inima bătând ca o vrabie adăpostită în căușul unei palme brăzdate cu o veche cicatrice. Prințesa încă îi ținea mâna când tatăl porunci să fie sădite iarăși, în palat și în toată țara, grădini cu trandafiri roșii.

Almira află în clipa aceea că răbdarea înseamnă a opune răului nesfârșirea timpului. Că există o așteptare totdeauna neașteptată pe care oamenii o numesc moarte, cu un cuvânt atât de simplu pe cât este de bine înfrățit cu viața.

Uneori, înfrățirea aceasta se arată omului, în vise diferite și răzlețe. E un trandafir roșu, nemuritor, tăcut, cerșind a fi veșnic furat, ca dragostea ce îmbată sufletul privitorilor lui.

 

Constantin P. Popescuautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comments Off on Hoțul de trandafiri

Preţul singurătăţii – Capitolul I

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

În ziua în care Mitruţ Daminescu se întorsese de la piaţa de animale de la Arad, un vânt tăios purta pe drumuri neumblate fulgii ascuţiţi ai unei ninsori subţiri, care nici măcar nu reuşea să acopere pământul. Îndemna caii cu vorba şi cu biciul, încercând să-şi ascundă faţa în dosul gulerului de blană al şubei ciuruite de molii. Se-ntorcea în sat fără cumpărături, dar cu buzunarele golite la jocul de cărţi. Patima asta o avusese încă din copilărie. Lumea spunea c-ar fi luat-o de la tată-său, mort cu un an în urmă. Moştenire, în afară de casă şi de câţiva ari de pământ pe valea Mureşului, Grigoriu Daminescu îi mai lăsase o vie intrată pe rod, cu vreo doi sau trei ani mai înainte. În urma bătrânului rămăsese amintirea unui om zgârcit, fără a se putea spune însă, că a luat de la unul şi de la altul, aşa cum este obiceiul celor ce au de gând să se căpătuiască pe spinarea altora. Mitruţ nu l-a plâns nici în cele două nopţi în care mortul a zăcut întins pe masa aşezată în mijlocul camerei şi nici când l-a văzut scos de vecini şi cărat spre curtea bisericii. De când se ştiau, nu se putuseră împăca unul cu celălalt. Noroc că cimitirul era aproape şi Mitruţ nu trebuise să se ţină prea mult pe urmele mortului. După ce a văzut mormântul muşuroit deasupra, a aşteptat până la plecarea ultimului om, s-a uitat în dreapta şi-n stânga, în faţă şi-n spate, ca să fie sigur că nu se mai află nimeni prin apropiere care să-l vadă şi care să-i scoată vorbe-n sat, a râcâit cu mâna o gropiţă în ţărâna îngheţată, drept îndărătul crucii, şi a scuipat în ea până şi-a simţit gura uscată. Astfel răzbunat, s-a întors acasă mulţumit. Pomană, după obiceiul pământului, nu  i-a făcut nici la nouă zile, nici la trei sau la şase săptămâni, nici măcar în ziua îngropăciunii; dar nici nu avea de gând să-i facă vreodată. Ştia el de ce!… La început, se gândise să-i dea câteva lucruri, pe nume, mai ales îmbrăcăminte, dar renunţă uşor şi la acest gând; ” Lasă-l să rabde…!” îşi zise în gând, şi-şi  văzu mai departe de treburi.

Picioarele îi îngheţaseră în bocanci; le mişca tot mai greu. Dar satul era tot mai aproape. Îi părea rău de banii pierduţi la cărţi, dar nu se mai putea îndrepta nimic. De fiecare dată când intra în acest joc pătimaş, visa la bucuriile pe care şi  le-ar putea permite din câştig. Cu acest gând se aşeza la masă. Dar, niciodată nu câştigase mai mult decât să-şi poată cumpăra o damigeană de vin. Dădu să-şi aprindă o ţigară, dar flacăra chibritului se stinse cu mult înainte de a o apropia de buze. Mai încercă un băţ, acoperindu-şi de data asta capul cu haina şi, în cele din urmă, izbuti. Trase din ţigară cu sete şi îndemnă caii la drum. Satul nu se vedea încă, dar Mitruţ îl bănuia, cunoscând locurile de când era copil. Drumul, după ce laşi în urmă apa Juliţei, urcă mai întâi coasta unui deal, apoi, domolindu-şi ascensiunea, te plimbă pe spinarea lui kilometrii întregi, până-n gura Tocului. De aici, îndreptându-se spre sat, drumul este pietruit cam cât poate obosi un cal în trap întins, apoi e acoperit de praf. Mitruţ trecu graniţa pietrei cu pământul. Vântul îl bătea când din faţă, când din coastă, împrăştiind în urmă praful ridicat de mersul grăbit al căruţei şi amestecându-l cu fulgii colţuroşi care-i biciuiau fără milă obrajii înroşiţi ca de foc.

Iarna acelui an venise într-un chip foarte ciudat. Pe la jumătatea toamnei, când oamenii nu tăiaseră nici cocenii pe           de-a-ntregul, începu să ningă într-o noapte, ca din senin. Se aşezase zăpada mai bine de trei palme. Apoi, puţin după sărbătoarea Sfântului Ion, tot într-o noapte, începuse să plouă, topind în câteva zile şi ultimele urme de zăpadă. Asupra pământului s-a abătut o căldură ca-n luna lui Prier, umflând repede mugurii plopilor; câmpul începuse să-şi usuce faţa la soare. Oamenii ieşeau pe la porţi şi prinseră a se sfătui ce să facă. Ziua umblau năuci pe uliţe, fără să-şi găsească locul. Unora mai isteţi, le venise în gând să scoată plugurile şi să-nceapă arătura de primăvară. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de uşor; mult mai uşor decât să dai bună ziua unui vecin cu care te-ai certat din cauza unei vaci care ţi-a stricat două cuiburi de porumb, în primăvara trecută. Dar dacă ari, mai trebuie să şi semeni; şi ce dracu’ să semeni la începutul lui Februarie?… Pe un astfel de timp plecase Mitruţ Daminescu la oborul de la Arad, cu două-trei zile în urmă. Noaptea trecută vântul se trezise ca din senin, cărând cu el grămezi uriaşe de nori dinspre crivăţ. Unul dintre jucătorii aşezaţi în jurul mesei pe care gazda aşezase o foaie dublă de ziar, se ridicase, lovindu-se cu capul de becul spânzurat de un tavan plin de fum, şi ieşise afară. La întoarcere, pe uşa lăsată dinadins deschisă, năvăli o pală de vânt îngheţat, izbindu-se de pereţi şi împrăştiind, ca o mână nevăzută şi batjocoritoare, banii şi cărţile de joc.

– Hai bă acasă, că ne apucă iarna pe drum!… Ieşiţi afară să vedeţi ce vijelie s-a stârnit!…

– Potoleşte-te, bă Ghiţă! Dacă nu mai ai chef să joci, ia-ţi catrafusele şi cară-te! Dar lasă-ne pe noi în pace!…

Mitruţ Daminescu se necăjise. Lui nu-i păsa de schimbarea vremii. Putea să fie şi potopul lui Noe. Lui îi trebuiau bani, ca să poată cumpăra moara călugărilor de la el din sat. Ăsta era adevăratul scop al drumurilor la oborul de la Arad. Vecinii se minunau văzându-l cum se-ntoarce de fiecare dată cu mâna goală. Niciodată nu-l văzuseră venind nici măcar cu un purcel vârât în căruţă.

– Chiar ninge, mă, sau faci glume proaste?

– Ieşi afară, să vezi…! Mai spusese celălalt, obligându-l să se convingă.

Drept înaintea lui, Mitruţ vedea roata fântânii din capul grădinii lui Tuţu Gheorghian  şi linia de plopi care marca intrarea în sat. Plecase din casa lui Ion Toma, gestionarul birtului de la marginea târgului, fără nici o leţcaie-n buzunar. Nu ştia dacă trebuie să mulţumească sau nu celui care le vestise viscolul de afară. Poate că dac-ar mai fi jucat, punând ca miză unul din cei doi cai, ar fi reuşit ca până la prânz să-şi refacă bugetul, iar până-n vremea asta de seară, să iasă şi cu ceva câştig. Pentru treaba asta, Ghiţă merita să fie înjurat. Dar, tot aşa s-ar fi putut ca norocul să-l părăsească de tot, iar acum, în amurgul ăsta viscolit, s-ar fi întors în sat cu un singur cal atârnat la oiştea căruţei, locul celuilalt trebuind să-l ţină el, cu puterile lui. Gândul care-l frământa de la o vreme, luându-i pacea zilelor şi liniştea somnului, era moara călugărilor.

Holbă ochii, neîncrezător la tăbliţa atârnată pe trunchiul unui copac din marginea şanţului, pe care se mai putea citi încă numele satului şi bolborosi o înjurătură, mai mult în gând. Literele începuseră să se şteargă:  o mână de copil, cine ştie când, mâzgălise pe deasupra nişte cuvinte ciudate cu creta, căutând să-ncurce pe un eventual drumeţ rătăcit prin acele locuri. I se păruse, poate, că a ajuns prea repede sau s-o fi oprit  să-şi dezmorţească picioarele, căci opri căruţa, aprinzându-şi încă o ţigară şi porni spre sat pe nişte picioare îngheţate, străine lui, să parcurgă bucata de drum care-l mai despărţea de casă.

Semănând cu aproape orice sat, Tocul avea birt şi birtaş, unde se adunau oamenii duminică după-amiaza, biserică şi popă, unde aceiaşi oameni se strâng duminică dimineaţa, cămin cultural şi vreo trei drumuri principale, care intră şi ies din sat prin trei părţi diferite. Unul vine dinspre Ilteu; pe el umblă crivăţul iarna şi flăcăii care au de gând să-şi aducă nevastă din sat străin. Pe drumul ăsta s-a dus o dată şi Mitruţ Daminescu, dar a venit la fel ca în ziua asta, când se întoarcea de la Arad. În loc să-şi caute nevastă, a pierdut banii la jocul de cărţi. Drumul intră în sat, trece pe lângă o troiţă căreia, nu se ştie de ce, oamenii i-au spus monument şi iese, pierzându-se printre dealuri. Al doilea vine dinspre Mureş şi, trecând prin dreptul gării, aduce lumea de la tren, străbătând un fel de pădurice căreia, dacă i-ar tăia cineva pomii, ar rămâne pământul fără umbră. Cel de-al treilea intră-n sat printr-o margine, venind dinspre pârâul Troaşului, pe lângă dealul Bogdanului şi tot printr-o margine îl părăseşte, de parcă s-ar bănui vinovat de ceva şi i-ar fi teamă să dea ochii cu oamenii. În această parte a satului, unde casele nu sunt deloc rare, pământul are două cocoaşe între care   s-a format, cine ştie când, o vale pe care n-a curs niciodată vre-un strop de apă. Unii chiar spun că pe aici ar fi fost pe vremuri albia Tocului, dar dacă e aşa, nimeni nu are de unde să mai ştie. De frica ploilor gospodăriile s-au aşezat doar pe cele două creste. Bătrânii povestesc că această parte a satului ar fi fost în întregime proprietatea unui schit dărâmat, din marginea de răsărit a pădurii. Moara la care se gândea Mitruţ fusese înălţată de nişte călugări de la schitul despre care veni vorba, pentru nevoile lor şi ale sătenilor. Mănăstirea, cum îi spun localnicii “sfintei aşezări”, a rămas aproape pustie. Doi bătrâni, trecuţi de şaptezeci de ani fac de strajă propriilor zile aşteptându-şi ceasul sfârşitului, fără speranţa de a mai lăsa urmaşi întru Domnul. Într-o dimineaţă unul dintre ei, cel cu ştiinţă de carte, despre care se vorbeşte c-ar fi fost în tinereţe la Sfântul Munte, a lipit la moară, pe singurul geam rămas întreg prin cine ştie ce minune, o bucată de hârtie pe care a scris simplu: “De vânzare! A se adresa stăreţiei Sfintei noastre Mănăstiri Toc!“ Întregul sat a citit-o, însă pe nimeni nu interesa o asemenea treabă. Nici măcar pe Daminescu bătrânul. Numai Mitruţ, fecioru-său, a tresărit când a văzut-o. Cine ştie ce o fi fost în mintea lui. O ştia de copil… O auzise mergând, aruncând ţipete ciudate pe ţeava din spate, tremurând din toate măruntaiele şi făcând urlău pentru porci. Aşezată pe partea dreaptă a văii prin care intră drumul în sat venind dinspre pădure, cu timpul, moara s-a şubrezit, iar într-o zi a tăcut şi tăcută a rămas. Curtea a început să se umple de scaieţi şi de bălării. Gardul dinspre drum s-a prăbuşit, dar nimeni n-a îndrăznit să-i care scândurile, de teamă să nu-i pună la acatiste de “alege-s-ar praful” călugării “Sfintei Monastiri”.

Mitruţ ştia de la mamă-sa că bătrânul are nişte bănuţi cu chipul lui Napoleon pe ei. Se rugase în genunchi să-l împrumute cu valoarea lor, dar n-ajunsese la nici un rezultat. Când a văzut că trăgea să moară, l-a mai întrebat încă o dată. Bătrânul clătinase din cap dintr-o parte-n alta; Mitruţ n-a putut scoate nici o vorbă din gura celui ce se pregătea să plece definitiv.

– Nu vrei să mi-i dai, tată?

Bătrânul închisese ochii fără să-i mai răspundă vreodată. Mitruţ îl scotocise prin buzunare, răscolise casa şi lada de zestre rămasă de la mamă-sa, dar de aflat, nu aflase ascunzătoarea banilor. Într-un târziu se apropiase de patul pe care zăcea Grigoriu Daminescu, s-a aplecat deasupra mortului,   i-a dat două palme   înjurându-l şi ieşi în curte să fumeze. Abia atunci a realizat că are mort în casă şi, apropiindu-se de gardul lui Tuţu Gheorghian, îl strigă printre scânduri.

– Tuţule!… Hai, mă, la noi, c-o murit bietul tata!…

Cine ştie, poate că tot din cauza ălor bani o fi scuipat şi-n ţărâna îngheţată, la înmormântarea lui tată-său.

Vântul se-nteţise. Urla pe deasupra dealurilor şi a satului, împletindu-se cu pomii din ogrăzi. Continua să cadă aceeaşi ninsoare cu fulgi ascuţiţi, care nu reuşea să acopere pământul. La adăpostul gardurilor se strânsese o zăpadă murdară, amestecată cu praf îngheţat de pe drum.

Caii se opriseră în faţa porţilor, dârdâindu-şi spinările. Mitruţ se uita la ei, aşteptând ca porţile să fie deschise de o fiinţă cu suflet în ea. Numai că în spatele geamurilor îngheţate nu-i pândeau sosirea ochii omeneşti existenţi la alte case, iar uşa rămânea închisă, ca în faţa unui blestem. Amintindu-şi că nu are pe nimeni, omul izbi cu bocancul scândurile porţilor, îşi făcu vânt peste gard şi astfel, peste o clipă, căruţa intra în curtea pustie şi bătută de vânt. “A dracului singurătate!…” oftă el deshămându-şi caii şi îndemnându-i spre grajd.    “Vii, pleci, nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu…” Se opri. Curăţenia care domnea peste tot îi dădea senzaţia că între acele ziduri nu locuieşte nimeni. Avea impresia că nici el nu este altceva decât un străin aflat în trecere prin casa asta goală, fără nici o altă suflare în afară de a lui. Cu un şir nesfârşit de amintiri pestriţe, Mitruţ ieşi în vânt şi în ninsoare, să dea de mâncare la cai şi să spargă lemne. Când deschise uşa să iasă afară, se izbi de întuneric şi, fără să vrea, duse mâna la ochi. Purtat de viscol, ecoul paşilor rămas în urmă părea o toacă bătută cu pumnii.

Se-ncăpăţânase să rămână holtei. Trecut de treizeci de ani, în afară de drumul făcut la Ilteu, satul din care îşi aduceau flăcăii din Toc neveste, în altă curte cu fată de măritat nu mai intrase. Dragostea pe care i-o purtase Cosminei Andrei a rămas ascunsă în adâncul sufletului său ca o amintire bolnavă de care se loveşte la răstimpuri, ca o piatră pe care cineva a aşezat-o dinadins în mijlocul drumului, cu gând să-l împiedice. Fata nu l-a refuzat. Mitruţ era un om voinic şi frumos, pe care şi-l doreau în aşternuturi nu numai fetele, dar şi nevestele altora. Viitorul socru  i se uitase în ochi, plimbându-şi pe faţă un zâmbet batjocoritor şi-l întrebase simplu:

– Tac-tu ce-ţi dă ?

– Zece pogoane de pământ şi casa.

– Bun, măi omule, dar măcar o moară să fi avut şi tu!…

Atunci şi acolo, Mitruţ Daminescu şi-a rezemat gândul de gard şi a privit în gol spre uliţă. Pe toată lungimea drumului nu se vedea nici ţipenie de om… A părăsit curtea lui Ion Andrei fără altă vorbă şi, aproape împleticindu-se, a intrat în birtul dintre răspântii. În acea zi s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa lui şi tot atunci i-a venit în minte moara călugărilor. Rămas între pereţii birtului până spre seară, vorbea ba cu unul, ba cu altul, despre tot felul de treburi, în afară de necazul lui. Dacă-l ascultai cum vorbeşte, aveai impresia că nu se adresează celor de faţă, ci mesei, căreia îi făcea morală, o mustra, o dăscălea… Într-un târziu s-a apucat de cărţi, în casa unui prieten, jucând până dimineaţă. Bolnav de băutură şi de nesomn, cu buzunarele golite la jocul de cărţi, se oprise la poarta Cosminei Andrei să-i spună să fugă amândoi. În faţa ei Mitruţ se simţea ca pe o punte îngustă pe care trebuie să mergi în vârful picioarelor. Uitase şi vorbele pe care vrusese să le spună şi, necăjindu-se pe sine, bolborosi o înjurătură, întorcându-i spatele. Se mai uită o dată de la colţul casei, apoi luă drumul de-a-ndoaselea, clătinându-se pe nişte picioare parcă mai îngheţate decât cele cu care venise acum de la Arad. La câteva zile da le această întâmplare, Cosmina se măritase cu un alt bărbat din satul ei. Poate ca să-şi bată joc de el, să vadă cui a dat-o pe fie-sa şi să se laude cu ginerele, Ion Andrei îi trimisese şi lui Mitruţ o invitaţie la nuntă. Mitruţ îl băgase în mă-sa şi se dusese. A fost ultimul drum pe care l-a făcut la Ilteu. Vara trecută, auzind că Cosminei i-a murit şi tatăl şi bărbatul într-un accident, vrusese să se ducă să le scuipe şi lor mormintele, dar se răzgândi.

În casă se făcuse cald. Mitruţ stătea cu picioarele atârnate pe marginea patului şi se gândea cum să vândă o parte din moştenire, ca să poată cumpăra moara călugărilor. Ar vinde tot pământul, dar cui ? Ar vinde şi via!… După socoteala lui, locul pe care stă moara, are mai bine de cinci pogoane de pământ. Frumoasă proprietate! Aievea, vedea plantaţia de pruni, caişi, meri şi viţă altoită, casa pe care şi-ar înălţa-o, gardul din scânduri solide, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe deasupra, vedea tot, palmă cu palmă. Cui să vândă? Cine are bani, acum, la trei luni de la stabilizare? Asta pe de-o parte; pe de alta, cine mai are poftă de cumpărat pământ acum, când umblă zvonul cu unirea arăturilor?… Oamenii preferă să dea banii pe băutură, decât pe averi. Mitruţ îşi aprinse o ţigare, îşi trase bocancii în picioare, îşi îndesă căciula şi-şi îmbrăcă şuba şi, doar în izmene, ca o jumătate de stafie, ieşi afară în viscol, să mai bage câteva braţe de paie la cai, ca să nu-i găsească degeraţi la ziuă. Îşi iubea caii ca pe lumina ochilor. Ninsoarea se-nteţise, fulgii nu-i mai înţepau obrazul, iar bocancii lăsau urme late, semn că zăpada se-nmuiase atât cât să se poată lipi de pământ. Mitruţ duse un braţ de paie, mângâie caii pe grumaz, potrivi apoi flacăra lămpii atârnate de o scoabă bătută în grindă, trase din ţigară, mai duse un braţ de paie, apoi intră în casă. Îi părea rău că i-a fost lene să meargă în fundul curţii, unde erau paiele de vara trecută. Zgârcit din fire, ca tată-său, nu era. Cu toate astea, era mai bine că a luat din căpiţa de acum doi ani. Să scape o dată de ele. Bătrânul le pusese drept în mijlocul curţii, ca să aibă găinile unde se oua şi unde râcâi. Intrat în casă, se dezbrăcă din nou, cu mişcări lente, mai aruncă două lemne în foc, stinse lampa, îşi făcu cruce şi se culcă. Obosit de drum şi de gânduri, adormi repede. Din cauza singurătăţii şi a oboselii se culcase nemâncat. În somn visă că era servit chiar de Cosmina cu mâncăruri alese, aranjate frumos pe o masă ale cărei picioare păreau a fi din fier înroşit şi Mitruţ nu înţelegea cum de nu ia foc faţa de masă care atârna până aproape de pământ. Dar, de la acest ospăţ neobişnuit, îl deranjă la un moment dat Tuţu Gheorghian, care îi cerea un băţ de chibrit ca să dea foc paielor din mijlocul curţii, peste care turnase gaz dintr-o canistră uriaşă. Mitruţ tresări. Vântul lovea cu furie în geamuri. Mitruţ deschise ochii şi ascultă. Vântul se opri ca prin minune, dar în ferestre bătea într-adevăr cineva cu pumnii.

– Mitruţule, eşti în casă?…

Mitruţ se frecă la ochi. Pe pereţi juca lumina unui răsărit nepământean.

– Da, sunt în casă!… Care eşti?

– Eu sunt, Tuţu!… De ce nu răspunzi, măi omule?  Ieşi afară că arzi ca şoarecii, neştiut de nimeni!…

Abia acum înţelesese că în curtea lui ardea ceva. “Caii!”, îi trecu prin minte speriat şi, în picioarele goale, dădu buzna afară. Aici dădu cu ochii de trei oameni. Unul era Tuţu Gheorghian, pe ăilalţi doi nu-i putu distinge în acel semiîntuneric, decât ca pe nişte umbre. Flacăra scăzuse în intensitate.

– Ce necaz ai mă, ai înebunit? Dacă n-ai tu pe nimeni în lume vrei acum să dai foc la sat? se răstise una dintre umbre.

– Ce arde, Tuţule?

– Căpiţa de paie de la tine din curte!

– Dă-o dracu!… Abia nu mă mai împiedic de ea!…

Şi Mitruţ Daminescu intră în casă, încuindu-şi uşa cu zăvorul. Afară, glasul de mai înainte hotărâse:

– Ăsta nu-i în toate minţile!…

Dar Mitruţ nu-i răspunsese; n-avea chef să se ia la harţă cu el. Urmărind zgomotul paşilor ce se îndepărtau de casă, bănui că plecaţii îl înjură din drum. Focul se stinsese iar vântul, cuminţit dintr-o dată, se pregătea să se culce la rădăcinile copacilor. Din căpiţă nu mai rămăsese decât o grămadă de cenuşă, în scurt timp avea să se pună zăpada. Din tavanul nopţii continuau să cadă fulgi molateci. Mitruţ se îmbrăcă şi ieşi afară,  luă o furcă în mână şi începu a răscoli înciudat, vânturând resturile focului. Când socoti că aproape a terminat, parcă auzi un sunet ciudat. Aprinse un băţ de chibrit fără să ştie de ce anume face treaba asta şi mai răscoli o dată cu furca. Colţii scoaseră la iveală o cutie de tinichea învineţită de foc. Dădu să pună mâna pe ea, dar tabla îl arse la degete. Fără grabă, aprinzând o ţigară, Mitruţ se întreba în gând dacă focul fusese pus de cineva sau dacă lui îi căzuse ţigara din gură, fără să observe. Dar nici una dintre aceste presupuneri nu-l interesa foarte tare, aşa că renunţă să se mai gândească. Întinse mâna spre cutia de tablă, cu grijă de data asta, găsind-o călduţă, aşa cum se încălzeşte o tablă uitată în curte într-o zi de sfârşit de Iulie. O ridică fără curiozitate, dar tresări la zgomotul neaşteptat care venea dinăuntrul ei. “Aici eraţi!…”, se gândi Mitruţ şi, ascunzând cutia cu zgomote neînţelese între pieptul păros şi cămaşa descheiată până deasupra curelei, fugi iute în casă. A doua zi, puţin după ce se luminase de ziuă, Mitruţ Daminescu bătea în poarta preoţească. Era într-o Vineri.

– Părinte, vreau să fac o slujbă de pomenire pentru bietu’ tata!   S-a făcut anul de când l-am îngropat şi eu n-am fost în stare de nimic.

– Mâine, dom’ Mitruţ! Slujbele de pomenirea morţilor se fac doar Sâmbăta.

– Mie mi-o faci când vreau eu, părinte, nu când vrei dumneata, că d-aia te plătesc! Îmbracă-te şi hai la biserică!… Altfel, să ştii că nu mă mişc din faţa porţii dumitale!

Preotul îl privi lung cu un fel de îngăduinţă şi, de voie de nevoie, îi făcu pofta. În Duminica ce a urmat acestui eveniment, povestind oamenilor mai apropiaţi ce păţise cu Mitruţ Daminescu, faţa bisericească îşi întări credinţa că vecinul lui îşi pierdu minţile. Ba, o minte de femeie, fusese de părere că asta i s-ar trage din lipsă de nevastă. Mult timp de la această întâmplare, bărbaţii din sat n-au mai ridicat palmele împotriva nevestelor; se temeau să nu fie şi ei părăsiţi şi să se strice şi ei la minte ca Mitruţ Daminescu, ce ajunsese să facă Vinerea parastase pentru morţi. În aceeaşi zi, după ce se întorsese de la biserică, Mitruţ luă un cal şi, după vre-un ceas şi jumătate de mers, bătuse la uşa chiliei părintelui Agapie, stareţul mânăstirii; proţăpit în faţa călugărului, fără alte ocolişuri, îl întrebă ca la oborul de vite:

– De vânzare moara, părinte?

– De vânzare, fiule!…

– Şi cât ceri pe ea?

– Eu ştiu?!…Stai să mă sfătuiesc cu părintele Sofronie…

– Ce să te mai sfătuieşti!… Aţi pus hârtia în geam de mai bine de doi ani şi încă n-aţi avut vreme de sfat?! Cum dracu vine asta?!…

Cârciumar de meserie înainte de a se călugări, părintele Agapie nu se pierduse cu firea în faţa acestui cumpărător răsărit ca din senin, când nimeni nu-l mai aştepta. N-avea importanţă dacă era trimis de dracu sau de Dumnezeu. Important era dacă omul din faţa lui avea bani lichizi la el şi nu doar nişte hârtii semnate, prin care se angaja să achite datoria în nu ştiu câţi ani de aici încolo. Moara nu era trecută în actele mânăstirii. Rămăsese danie pe numele lui şi bătrânul avea de gând să se retragă la o nepoată de a sa, pe undeva prin Făget. I se urâse. Aproape treizeci de ani de post şi toacă de trei ori pe zi îi acriseră sufletul. Nu se plângea de post. Peste el mai sărea din când în când, citindu-şi slujbe de dezlegare, ca un stareţ ce se afla. Avea de gând să-i dea şi celuilalt ceva bani, doar cât să-i astupe gura, cu toate că nu merita şi nici drept nu avea. După treaba asta, adio, mânăstire! Sofronie n-avea decât să rămână în pădurea aia pe jumătate uscată şi până la sfârşitul lumii, s-aştepte a doua Înviere! Cum să afle însă dacă acest om ivit pe neaşteptate, avea bani asupra lui? Mitruţ Daminescu îl privea aşteptând răspunsul. Călugărul agonisise un strat de osânză care-l făcea să semene cu o statuie din lut căzută de pe raftul ei şi prefăcută într-un bulgăre îndesat şi turtit, mai înainte de a ajunge să fie arsă în cuptor. Faţa rotundă îi era acoperită aproape în întregime de o barbă pieptănată cu grijă, iar pe cap avea o scufie mare din catifea mov, ale cărei margini ascundeau o coadă împletită, legată femeieşte într-un coc pe ceafă. Purta un veşmânt negru cu multe cute, care-i ajungea până la glezne. Privindu-l, Mitruţ se simţea cercetat de ochii sfredelitori şi isteţi ai bătrânului.

– Ce faci părinte, ai de gând să mă ţii aici până-n săptămâna patimilor? Vinzi ori nu?

– Vând fiule, cum să nu!… doar de vânzare este!…

– Atunci?…

– Să mă mai gândesc…

– Iar te gândeşti?… Spune cât vrei pe căzătura aia, batem palma şi să-ţi dau banii!

Călugărul tresări, aflând că are banii la el. Ce i se părea mai greu acum-era preţul; nu ştia cât să ceară.

– De ce-i zici căzătură? Cu ceva parale faci o moară de ţi se duce vestea. Într-un an te-mbogăţeşti de nu te mai recunoşti.

Mitruţ izbucni în râs.

– Eu părinte, după ce facem actele, îi pun foc! Păstrez numai roata mare, ca amintire… Restul, cenuşă şi gunoi! Asta e moara dumitale!…

– Nu vorbi cu păcat, fiule.

– Cu păcat, fără păcat, dumneata zii ce pretenţii ai, ca să nu  pierdem vremea.

Părintele Agapie îşi făcu în gând o socoteală amănunţită, scăzu tot ce bănuia că va scade şi cumpărătorul şi-i spuse suma tare, fără şovăire. Lui Mitruţ îi pieri râsul. Simţi preţul lovindu-l în cap ca un bolovan aruncat spre el de un duşman nevăzut.

– Trebuie să fii nebun, părinte! Păi, cu cât ceri dumneata, cumpăr zece mânăstiri cu toate acareturile şi cu toţi călugării la un loc!…

Pentru o clipă, preotul se crezu înfrânt. Revenindu-şi uşor, ridică privirea spre un Crist spânzurat pe peretele de la răsărit al chiliei şi spuse simplu:

– Voia la dumneata!… Eu cu marfa, dumneata cu banii. Îţi convine, bine; nu, iar bine. Nu-ţi bagă nimeni mâna în buzunar. Poate te mai gândeşti şi, mâine, poimâine, te întorci. Din cât am cerut, nu las un franc, înţelegi dumneata? Un franc nu las! Apoi, schimbându-şi vocea, şopti închinându-se: Fiule, se apropie ora rugăciunii. Intră în biserică, ori rămâi aici să te gândeşti. Eu te las. Mă duc la ale mele.  Şi, ieşi fără altă vorbă.

Mitruţ Daminescu rămase năuc în mijlocul odăii. Nu putea renunţa la dorinţa de a fi stăpânul morii. Avea impresia că fără ea o să intre la balamuc. Ieşi din odaie cu gând să-l înduplece pe stareţ să mai lase la preţ. Aproape de biserică îl întâlni şi pe părintele Sofronie şi-i veni să râdă privindu-i chipul ca de cucuvea speriată. Moşul lovea cu disperare toaca din lemn, fără să se sinchisească de trecerea lui. Mitruţ îşi scoase căciula şi intră. Biserica era pustie.

Părintele Agapie rostea rugăciuni cu glasul stins, privindu-l ţintă. Mitruţ credea că ochii aceia mişcători privesc undeva deasupra capului său, fără să-l vadă. După ce termină părintele de citit, Mitruţ se apropie de uşa altarului şi ciocăni cu o evlavie subită. Îşi băgă capul prin deschizătură şi şopti:

– Taică părinte, aş vrea să…

– După slujbă fiule, după slujbă!…

Uitase că era în biserică. Acolo unde stătea, drept înaintea altarului, îşi puse căciula în cap, ieşise afară şi începuse să-njure. Văzându-l, stareţul îi înţelese necazul şi zâmbise. Celălalt, bătrânul ce stătea în strana din dreapta, îşi făcuse repede trei cruci, de parcă în biserică ar fi intrat necuratul călare.

Mitruţ nu-şi găsea loc nici în chilia preotului, nici în curtea bisericii. Mângâie calul cu privirea, apoi, fără nici un motiv, îl lovi cu pumnul sub burtă şi părăsi curtea. În faţa lui începea pădurea, grea de tăcere şi pustietate. Ramurile goale ale copacilor, poleite pe alocuri cu zăpadă îngheţată, se clătinau izbindu-se între ele cu sunete seci, ca de oase goale. Teama că pustnicul avea să se răzgândească şi că astfel visul lui va rămâne fără posibilitate de înfăptuire, îl scotea din minţi. Simţea în buzunarul pantalonilor monezile cu care intenţiona să-şi cumpere fericirea. Strângea pumnul şi-l desfăcea cu gesturi grăbite, până ce palma i se umezea de bucurie şi de efort. “De ce să nu-mi vândă?! Se gândea el. “Ce mai macină cu pietrele alea? Ţărână?!… Nici pentru aia nu mai sunt bune…”, încerca Mitruţ să se convingă de adevărul gândurilor care-i treceau prin minte. Banii rămaşi de la bătrân, peste care dăduse din întâmplare, erau pentru el o adevărată povară. Simţea nevoia să-i arunce pe ceva, într-o afacere oarecare, fără riscuri, cum era dorinţa lui de a se şti, în sfârşit, stăpânul morii călugărilor. Că se putea întâmpla să-i mai rămână câteva monezi, n-avea importanţă. Le va găsi şi lor un loc undeva.

În altar, rămas ca după o boală cumplită, părintele Agapie gândea cu glas tare:

– O fi plecat?… Şi de ce a plecat? A plecat, noroc bun!… Cum adică, noroc bun?… Poate că omul avea banii la el şi mi i-ar fi dat pe loc, fără prea multă tocmeală. Ce dracu, Doamne Iartă-mă o fi fost în capul meu, să-i cer o sumă ca aia?! Omul s-a speriat şi s-a dus! Da’ parcă moară îi trebuia lui acum… Ce, nu se poate trăi şi fără moară?…

Părintele singur se întreba, singur îşi dădea răspunsurile. Îşi frecă fruntea înciudat, îşi trecu palmele pe deasupra urechilor ca şi când ar fi avut intenţia să se tragă de ele, se ridică şi părăsi biserica gândindu-se: ”Vorba lui; o căzătură!…”. Afară, dădu cu ochii de calul înşeuat, legat aproape de poarta mânăstirii. “N-a plecat…”, şopti pentru sine. Îi venea să sară într-un picior de bucurie. Îl căută pe Mitruţ din ochi, dar nu izbuti să-l vadă. “Ahaaa!… S-ascuns pe undeva prin preajmă ca să mă vadă ce fac. Bineee!…”. Chipul i se schimbă brusc, uitătura redevenind smerită, ca şi mai înainte.

Slobozi o “născătoare de Dumnezeu”, îşi însemnă o cruce pe piept şi intră în chilie. Abia aici îşi permise să zâmbească iar şi să-şi frece palmele ca după un târg încheiat, după care urmează aldămaşul.

Rezemat de trunchiul unui copac, Mitruţ Daminescu se simţea obosit de gânduri. Scuturată de o adiere stingheră, creanga de deasupra lui îşi presăra zăpada. Omul o îndepărtă cu grijă, ca pe un fir de praf şi porni spre mânăstire. “Nu se poate, trebuie să iau moara din mâinile stareţului, chiar de-ar fi să dau şi cămaşa de pe mine!”. Îşi băgă mâinile în buzunare, grăbind pasul. În buzunarul stâng întâlni clinchetul aurului şi siguranţa se înscăună în sufletul lui. Vântul se domolise; de undeva se ivi o rază de soare şi toată curtea aceea pustie i se păru pentru o clipă presărată cu pulbere de sticlă. Mitruţ se opri înaintea uşii călugărului, ca şi când ar fi stat la îndoială dacă să intre sau nu. Ciocăni uşor şi primi îndată răspunsul.

– Intră!

Venitul îşi căută un loc unde să se aşeze şi după ce-l găsi, vorbi fără şovăială.

– Te-ai mai gândit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Eu?…  La o asemenea întrebare Mitruţ nu se aşteptase.

– Dumneata!…

– Păi…

– Zii cât! Dacă îmi convine, stăm de vorbă!

Pe cumpărător îl trecură năduşelile.

– Mai bine e să ceri, Sfinţia Ta!

– De ce, fiule?

– Cum de ce, părinte? Ai o moară de vânzare, ori n-ai?  Întrebatul răspunse printr-o înclinare a capului. Păi atunci spune o dată, omu’ lu’ Dumnezeu, nu mă ţine pe jar! Cât să-ţi dau pe ea?   Călugărul ridică din umeri. Iar nu ştii?

– Nu!…

– Uite ce e, taică părinte; dacă nu vrei să mi-o vinzi mie, eu îi pun foc! Nu poţi să-mi faci nimic. N-ai martori că te-am ameninţat. Aşa că gândeşte-te bine şi la preţ. Dacă nu mi-o conveni, ori n-oi avea bani destui să ţi-o cumpăr, eu tot foc îi pun! Fără moara asta eu nu  mai pot trăi, auzi dumneata?!… Nu mai pot!  Mitruţ se răstise în faţa bătrânului şi acum, cum nu mai vorbea, dac-ai fi intrat de afară, nu  ţi-ai fi dat seama dacă se răsteşte la sutana din faţa lui sau o imploră.  Dacă vrei, reluă el, când nu te-oi mai putea ţine pe picioare, te iau la mine. Îţi fac o odaie a dumitale, ca la mănăstire; icoană, candelă, patrafir, tot!… Ce dracu’ mai vrei?!

– Nu de asta am nevoie. De retras, slavă Domnului, am unde să mă retrag.

– Atunci?…

– …Ai banii la dumneata?

Daminescu se dumiri.

– Păi altfel, la ce mai veneam?! Doar aşa ca să văd dacă nu cumva ţi-ai tuns barba? Am destui bani, părinte, uite!  Îndesă mâna în buzunar şi-i arătă câteva monezi. Vezi?… Aur, părinte; aur, nu hârtii fără valoare!

Stareţului îi luciră ochii.

– De unde ai dumneata banii ăştia?…

– Ce te priveşte? Eu te-am întrebat de unde ai moara?… Mi-o dai, îţi dau aurul. Un fel de a face schimb… Nu?…

La această întrebare părintele Agapie nu răspunse. În odaie se făcuse deodată linişte. În jurul celor doi bărbaţi vibra o tăcere subţire, străvezie. Le convenea, într-un fel, această odihnă a vorbelor, care le oferea posibilitatea de a se gândi în voie la ce îi interesa. “Deci bani are! Şi, încă ce fel de bani!” gândi stareţul, cu ochii aţintiţi la candela de deasupra patului. “Dacă ar fi ai mei, aş putea să mă stabilesc într-un orăşel de munte şi mi-aş vedea de ale mele… “ Nu pomenise încă nimănui de o eventuală retragere a sa din viaţa monahală. Cât despre acel “ale mele”, nu vorbise cu nimeni niciodată, aşa că nu puteai înţelege la ce se referă când spune “îmi văd de ale mele”. “O avea mulţi?…” Acestă întrebare îl chinuia ori de câte ori omul din faţa lui se scotocea prin buzunar, atenţionându-l cu zgomotul monezilor de aur curat. “Dacă aş avea un om de încredere pe care să-l trimit în sat, să spună autorităţilor, poate că   m-aş alege şi eu cu ceva recompensă şi mi-ar rămâne şi moara s-o vând. Trebuie să văd cât pot să scot de la el. Statul îi pedepseşte pe cei care nu declară aurul. Te pomeneşti că mă mai trezesc şi părtaş la cine ştie ce născocire a şefului de post!… Atunci, adio bani! Mai bine cu vânzarea; şi dacă nu ne înţelegem la preţ, îl opresc peste noapte la mănăstire şi, cu toporul, mă scap de el fără pic de urmă!… Cine-o să-l caute, şi mai cu seamă aici? Dau aurul la zlătari şi-n schimbul lor iau o grămadă de bani. Ce nu se face cu bani pe lumea asta?” Gândurile i se-nvălmăşeau în cap şi stetea de înavuţire creştea în sufletul lui, ameţindu-l ca un drog. Cu ochii închişi, se şi vedea în faţa unei grămezi sclipitoare. Din mijlocul acestei averi se ridicară imagini noi, aşezându-se pe scaune invizibile înaintea ochilor lui. Mai întâi îl văzu pe Mitruţ Daminescu zăcând în mijlocul odăii, cu capul sfărâmat de muchia toporului, iar pe el, scotocindu-l prin buzunare. Nu se-nfioră. Un alt gând, sărit pe neaşteptate peste celelalte, îl făcu să tresară: “Dacă acest om ştie de cele două cruci bătute în pietre, ascunse sub duşumeaua chiliei?… “ Întredeschise ochii şi-l cercetă pe furiş. I se păru că omul priveşte curios podeaua. Se uită atent la fiecare scândură şi se linişti. “Nu se cunoaşte.”. Închise ochii şi-şi continuă gândul întrerupt. “Poate că-n vremea în care eu mă gândeam cum să-l jefuiesc, el se gândea cum să mă prade!… “ Îşi aminti de un negustor din satul lui. Adevărat e că omul se cam stricase la minte. Oricum, faptul era fapt. Înainte de a muri, omul cu pricina ceruse nevestei o farfurie cu miere şi mâncase, una câte una, hârtiile îndulcite, ca să nu aibe nimeni parte de ele. “Hotărât lucru, ce mai!… Banii sucesc minţile oamenilor, mai rău decât ţuica!…” După acest ultim gând, bătrânul căscă şi-şi făcu semnul crucii peste gură.

Mitruţ Daminescu îl privi uimit. “Ori l-a apucat somnul, ori face pe nebunul ca să-l cred eu obosit. O vrea să scape de mine. O fi având alţi amatori la moară?…”. Iată câteva din întrebările care s-au născut în mintea lui trezită de căscatul bătrânului. Timpul scurs până atunci, trecuse pe lângă el fără să-l atingă. Se-ncurcase şi el în nişte gânduri destul de ciudate, pe undeva diferite de ale stareţului. “Cumpăr moara…”, gândi el.”Şi dacă o cumpăr, ce dracu fac cu ea?…  N-am nici măcar cui s-o las moştenire, să-mi pomenească şi mie cineva trecerea prin lume. Dar dacă n-o cumpăr, ce fac cu banii? Mai află cine ştie cine, şi-mi dă cu toporul în cap ca să mă prade…” La acest gând simţi un fior străbătându-i trupul. Ridicându-şi privirea, întâlni chipul dormitând al călugărului. Văzându-l, se linişti. Mângâie cu vârful degetelor câteva monezi, care atingându-se între ele, scoaseră acel sunet ciudat care-l făcuse pe cel din faţa lui să se-ntrebe: O avea multe?… “Poate să afle chiar şeful de post…”, îşi continua Mitruţ gândurile încâlcite. “După faţă nu mi se pare cinstit; cred că ar putea fi cumpărat cu vreo două bucăţi, decât să facă proces-verbal – pe tine să te bage la puşcărie, iar averea s-o predea statului – dar, cine ştie? Banul e ochiul dracului; mai bine fără ei!… Şi, mai încolo, după ce mă văd proprietar, într-o noapte mă reped până la taica părintele. Mascat şi cu un cuţit în mână, îi dă popa şi pe ai lui, nu doar ce a luat de la mine pe moară!… Până atunci, însă, mai e! Acu’ trebuie să mă tocmesc cu el, până nu adoarme. Mâine poate să vină alt client, să-i ofere ceva pe deasupra. Mai bine pământ decât monezi de aur!…”. Auzindu-l căscând, Mitruţ se trezi din gânduri şi, după ce-l privi pe călugăr, îşi îndreptă privirea către fereastră. Afară, pustiu; era o zi de iarnă, tristă ca o înmormântare săracă.

– Ei, părinte, ce zici?   Luat pe nepregătite, cel din faţa lui se ridicase în picioare. “Cred că-l am la mână!” gândi Mitruţ. După asta tăcu fără să facă nici un gest. I se părea că firul pe care parcă-l ţinuse între degete, se rupsese. Se ridică şi el şi cei doi bărbaţi se treziră aşa de aproape unul de celălalt, încât îşi simţeau răsuflările încărcate de mirosul tutunului.   M-ai auzit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Iar începi?

– Stai niţel, fiule, nu te aprinde! Ce, n-am dreptul să te-ntreb cât dai?… Şi, regăsindu-şi deodată calmul caracteristic, stareţul zâmbi aşezându-se la locul de mai înainte. Pe Mitruţ acest zâmbet îl cam dezorientă.

– Atâta dau!  Şi, fără să facă vreo socoteală anume, aruncă o sumă care însemna cam jumătate din cât i se ceruse lui.

– Fie ca dumneata. Bate palma şi scoate arvuna. Mâine mergem la tribunal să facem actele.

Pe Mitruţ, seara îl apucă tot în chilia stareţului. Evaluaseră în hârtii foşnitoare preţul monezilor de aur, fără multă tocmeală. După treaba asta se-ntinseră la vorbă, îndemnaţi de dulceaţa vinului de împărtăşanie repartizat de Sfânta Mitropolie, nevoilor mănăstirii. Se despărţiră târziu, când noul proprietar al morii îşi amintise de cal.

– O fi degerat, săracu’! Părinte, eu plec şi te rog să nu fii supărat pe mine. Găsim noi vreme şi pentru jocul de cărţi, că doar nu sunem la margini de pământ diferite. Trec în zori pe la dumneata, cu sania, să mergem la tribunal.

Călugărul l-a sărutat pe frunte urându-i noapte bună, apoi îl conduse până la poarta mănăstirii, rămânând un timp rezemat de gard, ca să se convingă că omul s-a dus la casa lui. Apoi, întors la el în odaie, răsuci cheia, puse şi cele două ivăre, suflă în lampă, puse două monezi pe pernă închinându-se – fără să ştie dacă-şi face semnul crucii către icoanele de pe perete sau în faţa împăratului Franţei – şi adormi ca un copil după o zi de joacă.

Mitruţ călări fără gânduri până acasă. Când băgase calul în grajd, cocoşii cântau jumătatea nopţii. Nu intrase în casă. Luase drumul înapoi, se oprise pe malul unde se afla moara călugărilor, moara lui de acum înainte, şi, prin partea de dinăuntru a gardului, începu să dea locului cu pasul. După ce isprăvise, descuiase uşa morii cu cheia dată de părintele Agapie, intrase şi, fără frică de umbre, se strigase pe nume:

– Bă Mitruţ, dă drumu’ la motor!… Într-un colţ se-mpiedică de nişte zăblaie roase de şoareci. Închise uşa pe dinăuntru, se-nfăşură în ele şi adormi. Se pare că băiatul lui Daminescu bătrânul, se afla la prima lui bucurie.

 

autor  Bogdan Butariu

Tagged with:

Comments Off on Preţul singurătăţii – Capitolul I

Vilaetul Salonic

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

La puțin timp după sosirea moscopolenilor la Macedonia Hotel, își face apariția negustorul Buşulea. În floarea vârstei, înalt, corpolent, cu chipul lat, împărţit în două de o mustaţă lungă, cu vărfurile răsucite, Bușulea reprezintă, în felul lui, o apariție pitorească. Prima lui grijă e să întrebe de Boiaru. În urmă cu numai câteva zile, îi promisese să-i ajute pe moscopelenii de vază să-şi continue călătoria la Veneţia. Cum promisiunea reprezintă legea, este chiar mulțumit că i-a ajutat Dumnezeu s-ajungă, cu bine la hotel. Își lasă valiza în grija portarului și-l roagă să-l caute și să-l anunțe pe Boiaru de sosirea lui, să-i spună să-l caute la cafeneaua din hotel, unde o să-l aștepte. Zis și făcut! La cafenea, ia loc la o masă. Dorește să pună, cât mai repede, la punct amănuntele viitoarei călătorii pe mare. Până să vină prietenul din Moscopole, gândește că n-ar strica să comande fie un pahar de vin adus cu butoaiele de la Veria, fie un păhărel de rachiu de tescovină sau de coniac. Privește în jur, la filfizonii din port, cum sorb, pofticioși, din filigeana aburindă cafea cu aromat caimac și la duducuţele mătăsoase şi parfumate, cum savurează delicatese de şerbet alb sau roz inundat în apă rece, dulceţuri de trandafiri sau rahat lokum. Strâmbă din nas, nemulțumit de ce vede, şi comandă pentru el un pahar de coniac. Mai pe seară, o să mănânce vârtos și o să bea o sticlă cu vin, apoi o să-și comande desertul preferat: smochina uriașă, bine coaptă, însiropată și acoperită, din belşug, cu delicios iaurt grecesc. Nu are vreme să facă prea multe considerații culinare, că Boiaru apare. Îl invită să ia loc și-i comandă un pahar de coniac. Fără să piardă timp, Bușulea intră direct în subiect, informându-l pe moscopolean că în holul hotelului s-a deschis, nu demult, un birou. Acolo, își desfășoară activitatea reprezentanţi ai liniilor maritime italiene. Peste trei zile, corabia Genua își ridică ancora spre Veneţia. Cum nimic nu e întâmplător și lumea, atât de mică, Bușulea îl informează pe Boiaru că proprietar şi comandant de corabie e unul, de-i zice lumea Gheorghe Bondura, de felul lui din Moscopole. Mai umblă vorba c-ar fi chiar un apropiat al arhontelui Sina… Nu mai continuă, dar îi face cu ochiul, fără să comenteze.
Boiaru îl urmărește, cu atenție. Zâmbeşte! Auzise și el de Bondura, deși nu-l cunoaşte personal. Toate bune şi frumoase, de n-ar mai fi și altceva de lămurit! Mai întâi, să-și scoată din cutia de lemn de cedru, ascunsă în buzunarul de la veston, un trabuc, să-i taie, cu metodă și pricepere, un capăt, după un mai vechi și plăcut ritual, apoi să-l aprindă și să-l însoțească de înghiţituri mărunte din coniacul ce s-a mai încălzit, între timp, în pahar.
Bușulea nu se dă în vânt după fumat, dar îl priveşte, cu admiraţie şi uimire, cum înmoaie, uşor, trabucul în coniac și, oricât de neștiutor ar fi, pricepe că unele plăceri, indiferent câte preocupări și griji ar avea un om, n-ar trebui sărite.
Boiaru se scuză și-l lămurește:
– Am fost siliţi să ne părăsim ţinutul, dar nu suntem nici hoţi, nici ucigaşi! Autorităţile numite de Poartă au dat foc la casele noastre și ne-au alungat. Nu înțeleg de ce să călătorim, pe ascuns, ca niște fugari? Refugiaţi, da! Te rog, ai bunătatea să-mi înlesnești o întrevedere cu valiul, pentru că doresc să-i aduc la cunoştinţă despre ce s-a întâmplat la Moscopole.
Buşulea ghicește furtuna mocnită din sufletul lui și nici unul nu mai spune nimic, mai cer însă un rând de băutură și, din când în când dau noroc, apoi fiecare își rumegă tăcerea. Între timp, cafeneaua s-a umplut și un zumzăit vesel îi transformă pe clienți într-o familie mai mare, strânsă în jurul meselor, la lăsatul serii, alături de bucurii și plăceri comune.
Buşulea îi promite lui Boiaru, din toată inima:
– Frate, trimit vorbă la valiu și-l rog să ne primească mâine-dimineaţă. Îl cunosc! Are o mai veche datorie la mine.
Născut, nu de ieri, de azi, Boiaru are idee cum se aleg bobii și chiar e mulţumit că stă la masă cu un negustor cu faimă, putred de bogat, care întoarce bani şi demnitari cu lopata. Continuă să tacă. Trage cu poftă din trabuc: miresme de pământ de pădure, cedru şi pin, deasupra cărora plutesc arome de alune şi scorţişoară. Ce mult i-ar plăcea să-i spună ”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” Asemenea brodeală de vorbe a deprins-o, în tinerețe, la Constantinopol, unde pe lângă altele, a cunoscut voluptatea narghilelei ce-i oferea iluzia că se îmbată cu melodii susurate de cea mai frumoasă țiitoare din harem, un joc ce dezlega limba și împreuna sufletele și un bun pretext, să poposească pe lângă vorbe. Tolănit pe perne, se bucura de mia şi una nopţi de pălăvrăgeli politice sau i se ofereau povețe despre bucurie și necaz, atât de egale și de necesare. În jurul narghilelei, prietenii lui musulmani vorbeau despre câte-n lună şi stele, până când timpul îi strivea, apoi se ridicau, unul câte unul și rosteau:”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” și dispăreau în nori de fum cu arome de miere sau fructe uscate. Mesele joase, pernele grena, aurii sau albastre, cărbunele ce punea pe jar pasiuni omenești… Ce timpuri!

*** fragment din romanul aflat la tipar( editura Tracus Arte), Îngerii din Moscopole. Exilul, capitolul Vilaetul Salonic ***

 

Catia Maximautor Catia Maxim

Tagged with:

Comments Off on Vilaetul Salonic

Relu are

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Pentru mine, ce iubesc eu cel mai mult, e porcul, casa și copiii. Ieri, am tăiat porcu’, i-am îmbrăcat pe copchii în compleurile luate din Lidăl, fata în roz, băiețelu în albastru, i-am urcat pe porc, m-am asezat în spatele lor ținându-i protector de mijloc și-am pus muierea să ne tragă-n poză. Nu i-a ieșit din prima, nici din a doua, fincă stătea prea aproape și nu prindea și casa. Ne-am izolat-o astă vară, am pus și termopane și voiam să iasă și ea în poze.  Acu trag o pipă în pădure că am plecat la lemne. Ăsta e un  jurnal al meu care îl țiu într-o scorbură.  Diseară vine nepotă-miu ăla micu în clasa a cincia și-l pun sa-mi descarce pozele facute azi ca să mi le bage pe feisbuc. O sa mergem la un grătar la unu cu care am copilărit si care s-a făcut om in Spania și o să iau tableta aia nouă  luată cu 100 de epo la negru să le arat ce familie am realizat. În zece ani, e ceva. Avem copchii ăștia, ne-am făcut casa așa cum am putut, din ce am mai pus de-o parte, din ce ne-a mai ajutat cu nisip și pietriș unu, din ce ne-a dat altu cercevelele, bârnele și sobele de la casa bătrânească de-a dărmat-o… Da’ anu ăsta a mers bine cu șantierele și am pus de-am luat termopane d-alea albele și am izolat cu placă de 8, am dat și-o amorsă, fu bine. Astă toamnă, după cules, înainte de școală i-am luat p-ăia mici, că intrau într-a-ntâia și i-am înoit. Era o zi frumoasă, nu știu de ce, da’ mi-a plăcut când ne-am dat cu toții jos din microbuz ca să-l așteptăm pe celălalt. Eram încărcați, a coborât șoferu personal și ne-a dat jos din spate bicicleta nouă  pentru aia mici și trei sacoși mari de rafie, una numa cu haine noi, alta cu d-ale gurii și cealaltă cu unitate de calculator nou nouț, albastru metalizat cu negru, cum a vrut fi-miu, că de-acu au și ei nevoie de calculator la școală. Monitoru ni l-a dat nepotă-miu ala micu dintr-a cincia, că el are altu mai pricopsit. Și mi-a plăcut sa trag o țigară în stație, să-mi privesc  muierea cum se uita dupa microbuz că de ce nu mai vine, și se uita așa cum se uitau bătrânele la țară, cu ochii aia mari și naivi, cu sprâncenele în sus ca un câine care cere, cu mâna la falcă. Cum se uită bătrânele alea care au muncit atâta de tinere, și încă mai muncesc. O să se aleagă prafu de țara asta când o să moară toți bătrânii ăștia care muncesc la țară. Femeile astea de țară aveau în ele ceva blând și docil ca de animal bun. Erau făcute sa fie mame. Azi nu mai vezi pe fețele mamelor că sunt mame. Parcă doar au bifat că au un copil, și-l cocoloșesc și controlează prea mult. Sunt speriate de proprii lor copii, nu au înțelegerea aia nativă pentru a-i crește; ele îi cresc după manuale acum. Vor să fie doamne cu copil, nu mame cu copil. Dar nevastă-mea încă păstreaza de la ai ei trăsăturile astea de țară. De asta mi-am și ales femeie de la munte, că e crescută altfel. Era lumină de toamnă călduță și îi vedeam ridurile la coada ochilor și mă gândeam că am îmbătrânit amândoi mult in 10 ani. Și-am mai tras un fum, si copchii se tot frecau pe lângă noi că dacă îi lăsăm să se plimbe cu bicicleta până vine mașina și i-am lasat, doar să aibe grijă. Și mă uitam cum se mai termină o toamnă, ma uitam cum mai trece un an, că acuș vine Crăciunu, că ăștia micii merg și ei pe 8 ani de-acu…  Și acum îmi amintesc ce zicea frate-miu ăla mare care era student la București de îi duceam  de mâncare cu mămica. Zicea că cică noi oamenii grăbim timpul, și după ne ofticăm că de ce trece așa repede. Cică, normal că va trece timpul repede dacă vă gândiți din august că acu parcă și vine Crăciunu, că vă gândiți că mergeți pe un an mai mult deși abia ce v-ați serbat ziua, că azi e miercuri dar că uite numa mâine nu-i poimâine și e vineri și-a trecut și săptămâna asta. Ce sucit frate-miu ăsta… Acu îmi pare și mie că prea grăbim timpul. Zicea că nu mai avem timp de calitate în noi, că tre să-i îmbunătațim calitatea. Ce-o mai fi și asta? El stie. Săracu… A cheltuit mama degeaba cu el. Că nici facultatea n-a gătat-o, nici nu s-a ales de el ceva. E pustnic în munți. Asta dupa ce s-a certat cu ăia de la o mânăstire unde se băgase călugăr. Vai de păcatele lui. Să n-aiba el un suflet alături, un copil, o familie? Ce-ar fi bucurat-o pe mama nepoți de la fiecare… Și o femeie, cum e mama, dacă nu îi aduceam noi, ceilalți, nepoți, ce, mai era împlinită? Ce-avea sa zică vecinii pe stradă? Vai de ea… Dar a ajutat-o bunu Dumnezeu chiar dacă și ea le-a avut pe ale ei. Da frate-miu, el gândea pe dos rău, zicea ca e o tâmpenie să urmezi calea tuturor. Pe fiecare îl împlinește altceva. Că Dumnezeu a lăsat mai multe interpretări ale sale ca noi să putem alege una pe potriva imaginației noastre. Să alegi ideile religioase cu care te potrivești. Că noi doar ne amăgim crezând că ne împlinesc anumite lucruri, că e foarte trist și păgubos optimismul de felul: nu am familie, dar am o carieră; nu sunt împlinită ca om, dar sunt împlinită ca femeie pentru ca am copil și soț; nu am realizat eu prea multe, dar măcar sunt sănătos. Că cică astea sunt limitări și că ne ascundem de noi înșine. Săracu frate-miu, uneori mă ia cu fiori pe spate când îmi amintesc tot ce zicea. Era mirat că dacă de copil nu tolerezi o anumită mâncare, ți se înlătură acea hrană și îți este dat ceva ce îți place; dacă ești friguros, îți cumpără haine mai groase; dar dacă nu îți place ce studiezi la școală sau ce trebuie să muncești, sau vizitele absurde la doctorii aroganți, tot ești obligat de cei din jur sa le faci până la capăt; că toți încearcă să te ajute să supraviețuiești fizic dar te boicotează psihic. Dar m-am și distrat cu frate-miu, săracu. În vacanțe. Mă lua la filme, le pocea numele, se pricepea sa fie comic. Cică hai să ne uitam la „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Sămânța”. Stai, că mai zicea și „Ana KareMima” și ‘Micțiune imposibilă”. Tot el m-a învățat sa scriu. Și zicea multe multe. Da uite că el a rămas cu zisu, că d-asta e el acu unde e și eu unde sunt.

 

Pe Relu l-au găsit spânzurat în pădure după două zile. A dat și la știri. Lumea zicea că era un om bun și că nu ar fi făcut niciodată asa ceva pentru că avea copii acasă, și somau poliția să găsească vinovatul. „Relu a fost un om care s-a descurcat în viață, gospodar cu capu’ pe umeri care nu ar face așa ceva sută-n mie!„. Plus că se găsiseră asupra lui foi scrise cu pixul. Toate umplute cu aceeași frază: „Îmi voi vedea filmul vieții de până acum și la final voi vedea și distribuția. Atunci voi știi ce rol a jucat fiecare în vieața mea„, semnate la final cu „Pustnicul„. „El nu stia sa scrie! Îl punea pe nepotă-su ăla mic de clasa a cincea să-i eticheteze pozele pe feisbuc! Sigur nu a scris el așa ceva! Ăla de a scris tot el i-a făcut felu’ ” .

 

anda bejanautor  anda bejan

Tagged with:

Comments Off on Relu are

Ofițerul ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Ușa se aude deschizîndu-se . Nestor revenise de la muncă, tăcut, așa că eram și eu tacută, imitîndu-l cumva pentru a nu-l brusca într-un fel cu prezența mea.

Îi analizam fiecare gest ce devenise o rutină: modul cum își da jos paltonul, brațele lui lungi și puternice întinse către cuier, felul în care se asigura că pantofii îi sunt așezați simetric lîngă ușă. Îmi aruncase o privire bruscă în timp ce mi-a zîmbit scurt , ca mai apoi, într-o fracțiune de secundă, sa revenină la expresia orizontală, seacă. Nu mai avea nici măcar o urmă strîmbă de zîmbet în colțul gurii, așa cum  o avea odată. Era obosit. S-a dus către duș și în treacăt m-a sărutat fugar pe frunte, lucru ce m-a trezit puțin din starea de observator. M-a observat tacută, urmărindu-l ca un copil neștiutor. S-a intors lent către mine, mi-a sărutat dosul palmei, ca mai  apoi să-mi lipească  jucauș o palmă peste fund, plecînd către cabina de duș cu un zîmbet satisfăcut.

Am zîmbit surprinsă de gestul său și i-am furat o camașă, așteptîndu-l tăcută în dreptul băii. Nu știam ce se mai intamplă cu el sau cu noi, însă căutam un înțeles. Deveniseră atît de rare astfel de momente sau poate era vorba doar de acea monotonie ce acaparează aproape orice relație. Simțeam însă că merit palma aceea, o așteptam…o doream.

Nestor s-a trezit singur sub duș. S-a surprins el însuși de apariția-i bruscă în acel loc, în acele gînduri rutinale. Și-a amintit de ea, cea care se află în cealaltă cameră…și-a amintit de ce o iubea, ce îl atrăgea la ea. Pentru un moment, a devenit recunoscător.

O obișnuise cu o sărutare cînd apărea acasă. O lăsa să îi dea cascheta jos,și să-i sărute fruntea înaltă, apoi cobora brațele ce-i înconjurau  trupul, un altfel de a-i spune cît de mult îi lipsise în timpul zilei, ajungînd cu buricele degetelor pe umerii bărbatului din fața ei, fiind de altfel lăsată să desfacă nasturii paltonului și să îi cuprindă omoplații, urcînd spre umeri și lăsînd haina să se scurgă. O  privea cum îl saluta militărește, pentru ca el să profite de moment și să o dorească mai mult, să o păstreze în suflet, așa cum o visase la festivitatea de la sfîrșitul facultății. Nu era altul mai mîndru decît el.

Margo stătea îmbrăcată în cămașa lui, așteptînd în dreptul băii, dar ca de obicei, ceva îi atrase atenția și imediat și-a găsit de lucru prin casă. În urma revelației de sub dușul călduț, Nestor a ieșit dezbrăcat în cameră, căutîndu-și motivul bucuriei sale.

-Gata, ai terminat? zise ea surprinsă de zgomotul din spate, întorcandu-se ușor.

Spre surprinderea ei…acesta era gol, ud tot, uitîndu-se magic în ochii ei. I-a zîmbit în timp ce era cuprinsă în brațe și îi placea să-l simtă cum o acoperă, ud  și totuși atît de cald. Îl simți ca-n prima zi. Erau doar ei, iar Timpul se opri . Timpul se oprește în fiecare zi pentru ei, în Universul ce cuprindea un apartament cu două camere. Au căutat să fie subtili și cumpătați, însă atracția era prea mare. Lumina puternică a Soarelui se furișa pe geam către umărul ei, dezvelit de mîinile fine a lui Nestor.

Vroia să-l cuprindă, să-l domine, dar s-a lăsat dezgolită. Vroia pentru un moment să fie pierdută… Sub camașa împrumutată nu purta nimic, sînii ei perfecți erau mangîiați de o ușoară briză strecurată pe sub geamul întredeschis, lucru ce o făcuse să tresară. Sau poate doar era atingerea mult anticipată a iubitului ei. Își filozofau propriile gînduri și trăiri ale momentului, însă amîndoi știau că e vremea să înceteze și să profite de acțiune. Sfidîndu-i semi-goliciunea, a dezbrăcat-o complet.   Simțindu-se expusă, l-a atins, căutînd să echilibreze stările trăite,stări ce nu necesită sfîrșit. Îl dorea atît de mult și îl aștepta acasă de atîta timp…

Acum gîndurile ei deveniseră mai clare, poate propriul ei dușman. A realizat că totuși nu era multumită pe deplin de situația lor. S-a oprit, privind prin el, apoi s-a uitat inocentă în ochii lui albaștri. Pentru o secunda,Nestor nu a realizat ce se intamplă, apoi a privit cum ea se îndepărtează, se pierde. Stateau amîndoi goi, unul în fața celuilalt, cu o expresie neutră.

-Ești ok? întreabă el.

-Nu știu, spuse Margo, în timp ce se ducea să-și aprindă o țigară…

Amalgam de gînduri, trăiri, impresii, dorințe, toate cumulate în fumul expirat de plămînii ce înghițeau cuvintele lui, cuvintele bărbatului de care se îndragostise mai demult. “ Doamne, cînd au trecut anii?  Ce tineri eram, la ce visam în iarba înaltă de lîngă teii cu soț ai falezei ce brusc se arunca în mare! Cinci ani, două vieți, o căsuță pentru noi, inimi ce încă bat la unison, dar… Nu mă recunosc. Ori avem nevoie de pauză, ori o să treacă și asta de la sine. Au trecut anii peste noi și am rezistat. Am strîns din dinți, am mușcat din el, m-am ascuns în Nestor, l-am ținut în mine. Și am supraviețuit. Ce-i de făcut? Nimic. Aștept să îl aud, îl las pe el să vorbească. Dragul de el…”

 

                                                                                                                                                              

Lisandra Lunguautor Lisandra Lungu

Tagged with:

Comments Off on Ofițerul ( fragment)

cămaşa morţii ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Toate întâmplările care urmează, cu excepţia finalului, au fost povestite de martori oculari aşa cum şi-au amintit, imediat după evenimente sau mai târziu , în scris sau în discuţii particulare, unor prieteni sau unor persoane oficiale. Nici una din relatări nu a avut caracter de mărturie şi nici nu a existat vreo  înregistrare video sau audio care să confere garanţii privitor la autenticitatea lor. Finalul mi l-am imaginat eu .

* * * *

Sanda a bătut scurt cu palma în tabla zincată a tejghelei şi apoi a aşteptat. Dedesubt s-a auzit un fel de scâncet, apoi o foială de parcă un câine şi–ar fi aranjat culcusul acolo, dar zgomotul a încetat rapid când am întrebat ce se aude, şi în magazin s-a instaurat din nou tăcerea. Eram prea obosită ca să-i mai dau atentie, aşa că am tăcut şi eu preocupată doar de nenorocirea de afară. În depărtare se auzea canonada de la televiziune si, din când în când, pe cerul plumburiu al serii, gloanţele trasoare luminau ajunul Crăciunului ca nişte artificii ale morţii.
De-a lungul străzii, lipite strâns de ziduri, se furişau siluete cu brasarde tricolore. Una dintre ele s-a oprit brusc, scrutând atentă ferestrele de la etajele superioare ale blocului din intersectie, a dus o armă la ochi şi pielea mi s-a aricit asteptând detunătura. Am stat câteva secunde cu ochii închisi, dar nu s-a intâmplat nimic, am auzit doar cum cineva i-a strigat cu o voce groasă să plece, că locul e curat . I-am întredeschis şi am răsuflat uşurată. Filtrate printre gene am zărit imaginile străzii, care continuau să se deruleze calm, prin dreptul vitrinei fără perdele, ca pe ecranul unui televizor imens . De -ar aduce odată pâinea aia, mi-am zis, e mai rău acum de când o dau la liber, mi-am continuat gândul, şi atunci am auzit din nou palma Sandei plesnind sec pe metal ca o împuşcătură. Are mâna plină de ghiuluri, tâmpita, mi-am spus, nu le-a lăsat acasă.  Eram nervoasă, am deschis gura s-o cert să nu mai facă atâta zgomot, dar am rămas cu ea aşa, căscată de uimire
De dedesubt, din obscuritate, mai neagră decât în realitate, pe fondul halatului alb al Sandei se ridica şovăitoare o mână. Ţinea strâns între degete o hârtie sau poate două de o sută de lei, de unde mă aflam nu se vedea clar, recunoşteam doar vag chipul uscăţiv al Bălcescului privind indiferent la Revoluţie.
-Mai trebuie, a orăcăit Sanda, cu vocea ei imposibilă, ceva între scârţâitul unei uşi neunse si scrâşnetul unei pânze de bomfaier.
-N-ajunge, a repetat, dupa ce a evaluat scurt, cu un ochi expert, oferta.
Mâna a schiţat timid un gest de refuz, dar Sanda a fost necruţătoare:
-Dă şi ceasul !
Braţul a dispărut rapid sub tejghea şi din nou am auzit de acolo foiala şi scâncetul acela de câine bătut. N-am mai putut răbda şi mi-am dat drumul:
-Ai înnebunit, am şuierat printre dinţi supărată. Nu mai ai pic de minte în capul tău ăla sec sau ţi s-a urât cu binele ! Când dracu a mai apărut si ăsta pe care-l jecmănesti, că doar n-am văzut pe nimeni intrând şi har Domnului suntem aici amândouă, singure, de la doisprezece de când am preluat tura.
– Te pomeneşti că or fi mai mulţi, am adăugat, fulgerată brusc de o bănuiala, dar Sanda a negat dând energic din cap şi a precizat scurt :
– Cam pe la trei când te-ai dus tu la budă !
– De aia mi-ai zis, să rămân înăuntru că se trage, ca să-l ascunzi aici, isterico, am zbierat la ea palidă de furie.
-Să ştii, chiar se trăgea, mi-a răspuns ea cu un calm neaşteptat. Şi să nu mă faci isterică, pe mine care sunt o doamnă, oricât eşti tu de profesoară, că atunci chiar mă apucă pandaliile!
Avea pe faţă un aer de demnitate ridicolă, care mi-a şters brusc toată încordarea făcându-mă aproape să zâmbesc.  Am tras o clipă cu urechea; de sub tarabă nu se auzea nici un zgomot, probabil că celălalt, necunoscutul, asculta şi el cu asiduitate. Hopa-hopa Penelopa, mi-am zis, uite că mi-a aflat secretul, cine dracu m-o fi turnat?
Mă angajasem în toamnă, ca să scap de repartiţie şi să rămân în Bucureşti, la centrul de pâine. Mai bine vânzătoare decât să predau engleza la Răzgâieţii din Deal. Fusese greu, postul era mănos: da, o pilă colo, o mică şpagă dincolo şi totul se aranjase. Dacă nu se întâmplau evenimentele mă suna, probabil, si astăzi papagalul ăla libidinos de la sector să-mi dea întâlnire.
I-am facut semn cu capul Sandei să vină după mine în camera din spate. A ezitat o clipă cu privirea spre tejghea, dar s-a conformat. Mergea mai mult de-a–ndărătelea, întoarsă pe jumătate, fără să scape o clipă din ochi mogâldeaţa ascunsă acolo.
Între timp, însă, a sunat telefonul aşa că m-am grăbit spre birou. Era şefa, mi-a spus că  nu va trimite pâine, e nevoie de ea pentru apărătorii de la METROU, da lumea să stea liniştită că mâine dimineaţă va fi. În orice caz să stăm si noi până se mai întunecă, să lămurim populaţia şi, mai ales, să nu aprindem lumina şi să protejam. bunurile poporului , care acum sunt intr-adevăr ale noastre, a accentuat ea, ridicând vocea pentru a fi mai convingătoare. Şi bla-bla –bla şi din nou bla –bla- bla ,până am sictirit-o în mintea mea, fir-ai a dracului de securistă cu curu tău gras cu tot, care ne crezi nişte toante sau nebune, care n-au auzit de teroriştii cu arme care trag după colţ şi te ochesc din toate poziţiile.  Am aşteptat însă liniştită să termine, i-am trântit un Să Ne Trăiţi Sefa Am Înteles şi am inchis. După ce am pus telefonul in furcă, m-am intors spre Sanda, dar ia-o de unde nu-i ! Rămăsese tot dincolo ca un păianjen nesătul care se teme să nu-i scape din plasă victima.
M-am apropiat cu precautie de uşa biroului. care acum era inchisă, e mâna Sandei mi-am zis, şi mi-am lipit urechea de ea . Până atunci nu-mi trecuse nici mie prin cap si nici lacomei ăleia nesătule că cel de sub tejghea putea fi un terorist. De dincolo se auzeau, zgomotele unei discutii aprinse. De fapt vorbea mai mult Sanda, vocea ei spartă se distingea cel mai bine, intreruptă din când în când de tonul plângareţ al celuilalt, pe care îl ascunsese de mine . Am stat un moment şi am reflectat, apoi m-am decis să intru, trebuia totuşi să clarific odată lucrurile, aşa că am stins lumina, am apăsat uşor clanţa şi am întredeschis încet uşa . În magazin era aproape întuneric, se mai distingea doar halatul Sandei, ca o pata deschisă de culoare, aplecată deasupra unei pete mai intunecate .

* * * *
Jeni era la baie când a năvălit negriciosul în magazin. De fapt era la budă ca să-şi schimbe vata, da aşa îi place ei să se fandosească- ”la baie”, că vezi, tu, sună mai intelectual. Adică, eu oi fi vreo proastă dacă spun „budă”! Dar sa lăsăm asta, în fine… când a trântit uşa de perete şi a intrat, aproape că m-am speriat şi doar nu sunt vreo fricoasă. Era un ăla mic şi indesat, cu părul creţ, leoarcă de sudoare. Se albise la faţă, de frică, incât din tuciuriu cum era devenise cenuşiu. Avea sânge pe mâini, şi când a dat cu ele pe obraji, să-şi şteargă lacrimile şi- l-a intins peste tot. Ce mai era de groază !
A pătruns brusc, tocmai când se trăgea in intersecţie, aiurea –n tramvai , fusese rănit , chiar astea au fost primele lui cuvinte, când a deschis uşa: „Sunt un ranit al Revolutiei”, da atunci nu stiam tot adevărul, în fine… A început apoi să bâiguie despre cămaşa unui mort, sau cam asa ceva, iar când a dat cu ochii de mine a izbucnit în plâns ca un copil şi tot ca un copil a scâncit: Scapă-mă!
Am strigat la Jeni să rămână acolo unde e, că se trage , şi ea e mai slabă de inger. De fapt ei îi place sa o strig Jen ca pe eroina aia din filmul Love Story in fine … Da atunci recunosc am vrut să o ţin oleacă mai departe de toată tărăşenia, aşa că m-am intors spre negricios, care aproape ca se scăpase pe el,  si am strigat :
-Stai pe loc, că de nu chem miliţia să te aresteze, terorist nenorocit, şi ţip de trezesc tot cartierul, asasinule!
Asta a pus capac la toate. Vocea abia mi se distingea printre împuşcături, da el era deja pe jumătate mort de frică. S-a trântit în genunchi în faţa mea cu mâinile întinse spre mine, am bani, a schelălăit jalnic, ti-i dau pe toti numai scapă-mă, sunt incă tânăr vreau să trăiesc,  scapă-mă ! Ce mai, se vedea pe el de la o poştă cât este de înspăimântat ! Atunci mi-a venit ideea să-l taxez, da trebuia să acţionez repede, ştiam că Jeni n-ar fi fost niciodată de acord , da el nu ştia de existenţa ei, în fine… L-am întrebat sec, cât dă, şi el a tras repede din buzunarul de la piept al gecii de tercot, că am uitat să spun, era imbrăcat cu un pulover, peste care pusese un trening şi geaca, a scos deci un şomoiog de hârtii, cam vreo cinci sute, da se vedea pe ochii lui că mai are. Atunci spun drept, mi-a fost cu adevărat frică, dacă scotea naibii vre-un pistol sau un şiş, ceva, şi muream degeaba ca proasta. M-am liniştit, însă, când am văzut banii şi i-am spus să intre repede sub tejghea, şi să stea nemişcat până o lămuresc pe colega mea, că ea e mai căpoasă şi nu se lasă aşa de uşor şi că ar fi bine să mai aibă ceva biştari pregătiţi, pentru orice eventualitate.
Atunci aveam o tejghea mai adâncă, înfundată, în care băgam tăvile după ce le goleam, aşa că a incăput bine. A rămas acolo mut ca un peşte, poate că o fi şi adormit, ce ştiu eu, până când am bătut cu palma in zinc. Adică nu, mint, am mai vorbit cu el din nou când s-a dus prima oară Jeni la telefon şi atunci mi-a spus cum l-a rănit un glonte rătăcit şi ne-am înţeles ce semnal să-i dau dacă o conving să-l lase acolo până se întunecă  mai tare, da şi el să ţină banii pregătiţi. Lu’ Jeni tot nu mi a venit bine să-i spun când s-a întors şi aproape că m-a umflat râsul, mai târziu, când a rămas cu gura căscată după ce am bătut în masă, dar m-am abţinut, în fine …

moniautor Ionel Mony Constantin

Tagged with:

Comments Off on cămaşa morţii ( fragment)

Punctul critic

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

( Se vede) venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi…
În unele dimineţi de noeimbrie, când vântul vijelios împroşcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine… Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ.
Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel.
– Bună dimineaţa, domnule doctor!… deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmălaia molcomă a câinilor uzi şi flămânzi.
– Cheile, te rog…
– Am lăsat deschis holul de la intrare…
– Mda, mulţumesc…
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc …”câinii şi ei…” Traversează aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor… De aici începe de fiecare dată…
Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou… se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre… Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind când şi când pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls …A făcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip, un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane, când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu…
„ Ei, nuuu, nu este  o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie…” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona…Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantă punctiformă…Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp… Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor….
Punctul în care percepea păcănitul şi unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte…
Translând încă o dată capul în stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire… S-a retras speriat, cu mişcări atente şi calme.
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acustică exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, o sârmă! … Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să-l rotească puţin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică l-a năucit instantaneu. Simţise firul tăios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser… Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacă nu, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide…
Şi-a impus calm, stăpânire, precizie…Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin… Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci…
„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat…Teribil! Firul…”, încerca să-şi clarifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt….
Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul…Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat….
„Doamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!… Mă va diseca! Sunt nebun să continui….Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit de peretele din dreapta…Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult… Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui…Teribil! Capătul! Limita, maximul… Am scăpat, nu-l mai simt…”
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia… Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilităţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să compună, să descompună… Doar când a voit şi s-a hotărât, s-a reorganizat, s-a reintegrat…
Redevenise… Acum era iarăşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l… Ploaia încetase, vântul amuţise…
-Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!…
-Mda, bună-seara, domnule doctor….
Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi… Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp…

 

Romeo Tarhonautor Romeo Tarhon

Tagged with:

Comments Off on Punctul critic

Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

DESTINUL FIECĂRUIA STĂ ÎN PUTEREA UNOR FORŢE incontrolabile. Spun asta cu convingerea că tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă cu o precizie matematică şi omul nu poate face nimic. Nu-i rămâne decât să accepte. Evenimentele ce stau să vină îşi aruncă umbra înaintea lor. Îl am acum în minte pe Gustav von Keitel. Existenţa lui, mai mult decât a oricăruia, pare să se fi constituit în marginea fantasticului. Fiul unui mare bogătaş din Köln, adolescent încă, într-o bună zi, în loc să meargă la şcoală, ca de obicei, se duse la gară, se urcă într-un  tren, dornic să călătorească şi să cunoască lumea. Simţea o chemare, o pasiune arzătoare să se confrunte cu primejdia, să învingă frica, să-şi domine sentimentele de panică şi singurătate. Să trăiască asemenea unui homeless, să se alăture unei colonii de hippy. Plecă din Köln într-o direcţie necunoscută. Află mai apoi că trenul ajungea la Amsterdam. Dornic să aibă experienţe fundamentale, îşi pregăti o falsă identitate. Fenomenul hippy căpăta amploare, tinerii de pretutindeni se revoltau împotriva rigidităţii familiei, a bătrânilor stăpâniţi de patima banilor.

Câteva săptămâni rămase la Amsterdam alipit unui grup de hipioţi. Mai apoi ajunse la Dover. Trăi în port, printre mateloţi, aşteptând să fie angajat ca chelner pe o navă de croazieră. Planul îi reuşi. Căpătă o slujbă pe un vapor a cărui ţintă finală era New-York-ul. Magnificenţa megapolei îl fascină. Se îndrăgosti de New York ca de o persoană. Îşi găsi un loc de muncă într-un restaurant la bucătărie, ajutor la curăţenie. Proprietarii erau mafioţi şi crimele curgeau în valuri. Viaţa oraşului avea ceva fabulos, îl fascina clipă de clipă. După câteva luni o întâlni pe Kimberly Stone. La o manifestare a ecologiştilor, ea purta o pancardă destul de mare pentru statura ei. Gustav se oferi s-o ajute, să ducă el pancarda. Kimberly acceptă şi au rămas împreună. Fiica unică a lui Richard Stone, faimosul bancher, Kimberly îşi dorea să participe la viaţă, să fie activă, nu contemplativă. Locuia cu părinţii într-un zgârâie nori în partea de răsărit a Manhattan-ului. Richard Stone deţinea controlul mai multor bănci, iar Beatrice Stone, mama lui Kimberly, era proprietara unui lanţ de hoteluri. Când fiica sa, Kimberly, veni acasă cu Gustav prezentându-i-l ca logodnic, îşi înfrână cu greu supărarea. Îi interzise să de-a curs unei asemenea insanităţi. Drept care Kimberly fugi de acasă, împreună cu Gustav. Dorea, asemenea lui, să   cunoască lumea. Se plictisise de şcoală, de învăţătură, de lumea închisă, unde era silită să trăiască. Voia să participe la evenimente, să creeze ceva important, să salveze umanitatea şi civilizaţia de la moarte. Avea gânduri mari, numai că omenirea nu prea avea nevoie de salvare. Îşi vedea neclintită de drumul ei spre neant. Şi Gustav şi Kimberly erau supradotaţi ca inteligenţă şi, probabil, aceasta era cauza dezadaptării lor, a singurătăţii, a sentimentului că nu puteau avea o comunicare reală cu semenii lor. Se simţeau bine împreună, se înţelegeau fără prea multe cuvinte, îşi ghiceau gândurile. După un şir de peregrinări, se alipiră unui grup de exploratori porniţi în căutarea comorilor incaşe. Fenomenul hippy lua amploare. Trăgea după sine şi toate celelalte revoluţii care prefaţau timpurile biblice, războiul tuturor împotriva tuturor. Şi asta nu lăsa pe nimeni indiferent. În strădania de lichidare a vechii civilizaţii, erau antrenaţi adolescenţi, tineri, maturi, femei, bărbaţi şi copii. Lumea nu devenea un loc mai bun pentru nimeni. Pe acest fundal social, Gustav  Keitel, la o vârstă vulnerabilă prin ea însăşi, îndrăgostit nebuneşte de Kimberly, porni în peregrinare prin lume cu iubita lui, cuprins de o pasiune fatală şi de o nedumerire la fel de fatală. Curând Heinrich Keitel, tatăl lui Gustav, stăpânul unui imperiu informatic, angajă un detectiv să-i caute fiul, să-l găsească şi să-l aducă înapoi acasă.

Detectivul îl găsi, abia după o lună, într-o tabără de tineri hippy din Amsterdam. Între timp, Gustav se logodise cu Kimberly, trăiau ca un cuplu şi speriaţi că vor fi despărţiţi, se legară unul de altul cu lanţuri. Ameninţau că se vor sinucide în eventualitatea că se va folosi forţa împotriva lor. Keitel trebui să-l anunţe şi pe Stone că-i găsise fiica. Părinţii începură tratativele pentru despărţirea excentricilor  lor copii, adolescenţi încă, atinşi de săgeata lui Cupidon. Gustav şi Kimberly nici nu voiau să audă de despărţire. Ambele familii acceptară inevitabilul admiţând căsătoria lor, care avu loc în vara anului curent. El împlinise 18 ani, iar ea, 17. Ceremonia se desfăşură la New York, la hotelul Pierre. Gustav  rămase la New York, spre mâhnirea părinţilor săi. În acelaşi an, convins că nimeni şi nimic nu-l va mai despărţi de Kimberly, scăpat probabil şi de ravagiile adolescenţei, ascultă de glasul raţiunii şi, până la urmă, dovedi inteligenţă practică. Hotărî să continue studiile întrerupte în Germania. Se înscrise la Universitate. Frecventă cursuri de matematică superioară, fizică, automatizări şi calculatoare, astrofizică, biofizică  atras de ideea aprofundării cercetărilor din domeniul roboţilor, mai mult de dragul tatălui său, dornic să-i facă şi o bucurie pe lângă atâtea necazuri. Avea 19 ani şi visa la o existenţă fabuloasă. Vroia să cunoască tainele cerului şi ale pământului, legea universală, puterea vidului şi magnificenţa dublului infinit. Se dedică studiului cu rară pasiune. Aprofundă misterele cosmosului, pasionat de astronomie şi cosmogonie. În paralel, studia inteligenţa artificială, căile de modulare a funcţiilor creierului omenesc. Scrise şi publică mai multe articole în revistele de specialitate, pe tema explorării şi folosirii inteligenţei artificiale. În viitor, munca urma să fie îmbunătăţită prin crearea maşinilor inteligente. Elaboră programe pentru roboţi industriali. Îşi dedică mare parte din timp robotisticii. De la bun început trebuia avut în vedere faptul că maşinile inteligente puteau devora inteligenţa umană făcându-l pe om complet dependent de lucrul roboţilor. Observaţiile lui stârniră un val de critici, dar el nu se opri din publicarea altor descoperiri cruciale legate de posibilităţile modelării unor roboţi apţi să înlocuiască munca monotonă a omului. Cu abnegaţie totală continuă să caute o breşă în infinitul cerului, pe unde să pătrundă şi să smulgă dovezi despre existenţa extratereştrilor, o supralume nelimitată de materie, înzestrată cu mari puteri, izvorâte tocmai din libertatea pe care i-o dădea imaterialitatea. Printre altele, publică un amplu studiu asupra universului susţinând că lumile invizibile erau dispuse concentric, pe orizontală, asemeni structurii atomului. Concentrându-se, pentru masterat şi doctorat, pe decodificarea tainelor inteligenţei naturale, începu, în paralel, o nouă explorare a domeniului numit impropriu suprasensibil. Reveni singur în Germania începând să caute urmele societăţilor esoterice preocupat de fenomenele stranii ale universului vizibil. În paralel cu profesia sa de pasionat şi înalt specialist în computere, era hotărât să cerceteze şi domeniile universului invizibil. Mai era încă în Germania, când scrise şi publică, sub pseudonimul Manfred, mai multe studii despre efectele revoluţiei ştiinţei şi tehnicii şi cum vor trebui gestionate noile revoluţii tehnice şi epoca cea nouă post industrială. Se instalau practic civilizaţii paralele. Susţinu, cu oarecare timiditate totuşi, că tot ce se întâmpla în prezentul fizic nu era chiar o noutate; cu siguranţă erau preluate dintr-o civilizaţie anterioară. Opiniile de ordin religios erau cam confuze, rodul grăbit al unei inimi dornice de iubire şi slujire. Găsea mii de raţiuni bune slujitorilor bisericii, care voiau să ţină secrete descoperirile din ştiinţă, deoarece acceleratoarele de particule şi pătrunderea în spaţiul cosmic, puteau de fapt accelara evoluţiile şi zdrobi fiinţa umană a cărei putere spirituală de a gestiona noile forţe din ştiinţa cuantei şi-a geneticii, erau mult rămase în urmă. Pentru întâia dată, era limpede că un număr mic de savanţi, şi un număr şi mai mic de oameni geniali creaseră o civilizaţie la care omul, natural şi carnal, nu avea de fapt acces. Nu se exprima prea clar, dar un lucru părea sigur, nu greşea iubind lumea, dorind să îşi pună ştiinţa în slujba îndumnezeirii ei. Din raţiuni numai de el ştiute, se lăsă atras de ştiinţele oculte şi deveni membru a cinci societăţi secrete. Fiecare în parte oculta informaţii despre lumea suprasensibilă şi căile către Puteri. Manipularea puterilor oculte ale universului era o ştiinţă şi se bizuia pe un antrenament draconic. Antrenamentul, sau iniţierea mergea pe două căi, una de tip european, alta de tip asiatic. Îndiferent însă de abordare, calea spre puteri era una contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Gustav  vroia să ştie ce ascundeau societăţile secrete. Nu-l interesa iniţierea în sine. Îl preocupa natura cunoaşterii de tip suprasensibil. Se putea acceda, prin antrenament mintal, la o altă dimensiune de unde se puteau culege informaţii fundamentale despre univers şi existenţa umană. Se spunea că secretele acestui gen de cunoaştere fusese furat de oameni de la zei. Gustav descoperise, prin mijloace numai de el ştiute, că pământul fusese locuit la începuturi şi de oameni şi de zei.

În continuare protejat de anonimat, după vreo şase luni, publică alte noi studii de data asta pe tema feed-back-ului faptelor omeneşti, fie bune, fie rele, din pricină că universul era Inteligenţă Supremă înfăşurată ca o spirală cu bucle uriaşe. Când se aştepta cel mai puţin, se trezi asaltat de curiozitatea lui Hans Mitelbach.

Gustav citise patru din cărţile lui Mitelbach axate pe tema globalizării. Mitelbach era înalt, blond, cu ochi albaştri, tuns scurt ca un militar, având expresia cuiva mulţumit de sine. Ca vârstă o putea avea pe  oricare între treizeci şi şaizeci de ani. În orice caz era un tip reuşit, made in Germany, cu amprenta unui gen de tinereţe care-l făcu pe Gustav să se gândească la licorile alchimiştilor. Mai înainte de toate, Mitelbach, cu mare, cu infinită politeţe, se declară admiratorul ideilor religioase ce izvorau din articolele publicate de Gustav sub pseudonimul Manfred. Îl rugă stăruitor să nu nege că el era autorul, să nu se ascundă de el, de Mitelbach adică, deoarece el cunoştea bine problema. Enigmaticul Hans Mitelbach, astrofizician,  omul de ştiinţă cunoscut în lumea academică drept un extravagant curajos sau poate un înţelept, cel ce afirma public, prin anii 1970, că ştiinţa depăşise bariera materiei şi drumul spre abis era drept, liber şi scurt, dacă oamenii de ştiinţă nu se vor trezi la timp, să oprească neantizarea planetei. De îndată ce nu mai existau obstacole de ordin fizic, ştiinţa trebuia să-şi inventeze reguli şi constrângeri morale, pentru a evita holocaustul global. Părea să aibă o singură preocupare obsesivă, anume să-i convingă pe oameni că efectele faptelor se întorc asupra lor.

Se spuneau multe despre Mitelbach, dar se ştiau prea puţine. Principalul era că avea mare încredere în lucrul factorului psi prin care omenirea putea fi reeducată, manipulată cu succes spre regăsirea valorilor moralei creştine. Participase la o expediţie militară, în Antarctica, declarând la întoarcere că nimic nu era cum s-a crezut a fi şi nimic nu va mai fi la fel de aici încolo. Acum, după ce omul depăşise obstacolul materiei, pragul ultim al propriei protecţii, mai mult ca oricând îi revenea azi dificila misiune de a alege să-l iubească pe Dumnezeu, din propria dorinţă şi voinţă, pentru ceea ce Dunmezeu este, nu pentru ceea ce dăruieşte. Vorbi o vreme de necesitatea întoarcerii fiinţei umane la sentimente, la simţire; că oamenii de ştiinţă erau datori să găsească toate căile prin care oamenii puteau fi învătaţi să iubească, să redevină buni şi generoşi, căci numai sentimentele contau, rezistau şi conturau personalitatea fiinţei în devenire cosmică.

Fizician , matematician, alchimist, teolog, cu alte cuvinte, o personalitate complicată, profesor universitar, doctor în multe ştiinţe de graniţă, consultant al mai multor universităţi din Europa şi SUA, Mitelbach mai declarase, în repetate rânduri, că ştiinţa ajunsese în punctul în care putea demonstra practic cum faptele oamenilor acţionau în univers în dublu sens; efectele faptelor reveneau asupra făptuitorilor. Sub soare nimic nu era nou, cu excepţia a ceea ce nu se ştia încă.

Strâns cu uşa, Gustav se deconspiră şi acceptă să răspundă la toate curiozităţile lui Mitelbach, lăsă garda jos, se prezentă, vorbi de tatăl său, de soţia sa, Kimberly, stârnind mirarea lui Mitelbach şi totodată admiraţia pentru faptul că la doar douăzeci şi patru de ani, descoperise limbajul magic al ştiinţei. La cea de-a treia întâlnire, Mitelbach îi propuse să devină membru al ordinului Cavalerii Anonimi, sau Ordinul Celor Şapte.

Ordinul avea şapte nivele şi fiecare nivel era condus de un iniţiat. Al şaptelea nivel, sau treaptă,  grupa oameni de ştiinţă transformaţi spiritual de marea lor inteligenţă şi de asemeni şi de intensitatea ştiinţei lor. Ordinul urca în timp din vremuri preistorice. Ordinul interzicea folosirea descoperirilor din ştiinţă pentru distrugerea omenirii. Dar numai cei aflaţi la ultimile nivele cunoşteau adevărata misiune a ordinului. Cele mai strălucite inteligenţe, geniile planetei, savanţii dornici să-şi protejeze descoperirile ştiinţifice împotriva puterilor organizate, a curiozităţii şi avidităţii celorlalţi oameni, activau de la un pol la altul al pământului prin cercuri din ce în ce mai largi. Creierul ordinului era format din şapte persoane care constituiau ultima treaptă şi împiedicau practic distrugerea civilizaţiei terestre, luând foarte în serios primejdiile fatale care ameninţau dintotdeauna omenirea. Acel ultim cerc de pe treapta a şaptea, era condus de un extraterestru, responsabil cu monitorizarea pământului şi, bineînţeles, longeviv. Durata medie de viaţă a acelui extraterestru trebuie să fi fost practic de două, trei milenii, sau poate chiar sute de mii de ani..

Descrierea ordinului se afla în două cărţi scrise şi publicate de istoricul german, Johann von Lenz în anul 1344. Lenz era convins că cei şapte din ultimul cerc erau conduşi de o entitate extraterestră care sălăşluia în al şaptelea cer, într-o planetă locuită de serafimi şi heruvimi, care îndeplineau voinţa lui Dumnezeu concentrată în Legea Universală. Ba şi mai mult, entităţi specializate în toate domeniile  monitorizau viaţa din intregul univers, intervenind acolo unde apăreau dezechilibre apte să tulbure ordinea. Lenz scria că după căderea ingerilor, Dumnezeu crease omul. Că încredinţase inţelepţilor de pe planeta Saturn să elaboreze planul corpului omenesc şi că înţelepţii lucraseră la proiect cam patru milioane de ani. Omul era fiinţa cea mai importantă şi mai preţioasă în ordinea în care, prin îndumnezeire omul urma să ocupe în univers locul lăsat gol de îngerii căzuţi, pentru refacerea echilibrului iniţial.

Lenz vorbea de războiul îngerilor numindu-i pe aceştia extratereştri din galaxia a şaptea. Mai scria că pământul fusese colonizat de câteva rase venite pe pământ din planete care încetaseră să mai fie bune de locuit, fie din cauza schimbărilor climaterice, fie din pricina războaielor nucleare. Descria aceste rase cu umor şi poate şi cu oarecare disperare prevăzând sfârşitul timpuriu al rasei albe.Şi poate şi din pricină că nu ştia nimic sigur despre etajele superioare ale Ordinului. Cavalerii Anonimi îşi ocultau total existenţa. Nu prea aveai de unde să-i apuci. Membrii Ordinului nu se cunoşteau între ei. Cei din cercurile inferioare habar nu aveau de existenţa cercurilor superioare. Cei de la bază contribuiau băneşte la întreţinerea misiunilor Ordinului.

Câteva exemplare din cartea lui Lenz se aflau în biblioteca Vaticanului, dar erau inaccesibile. Câte un exemplar din fiecare volum a fost găsit şi în biblioteca alchimistului american de origine română, Linius Anonimus, pe numele său lumesc, Harry Beal, un pseudonim desigur, schimbat probabil de mai multe ori, dar al cărui nume real trebuie să fi fost ştiut doar de el însuşi. Harry Beal murise la vârsta de 95 de ani, după ce făcuse nişte descoperiri care-i îngheţaseră inima. A mai apucat să scrie că regreta că pleca în altă planetă, înainte de a fi descifrat cel de al şaptelea secret sacru al vieţii, cel al fericirii dumnezeieşti. Omul a fost, orice s-ar spune, o figură, şi-a fost sigur de origine română, dar nimeni, sau aproape nimeni n-a ştiut de el, de îndată ce mereu şi-a ocultat existenţa.

Istoricul german, Johann von Lenz, descoperise că Ordinul Cavalerilor Anonimi fusese întemeiat în anul 104, înainte de Hristos. Primii conducători şi organizatori ai ordinului fuseseră înţeleptii din jurul marelui învăţat, Ploth, un fel de arhanghel, care venise de pe o planetă cu o civilizaţie extrem de avansată. La începuturi Ordinul a avut un singur cerc compus din şapte persoane care stăpâneau secretele universului. Dintre cei şapte unul era ales ca şef şi numai acesta comunica cu un trimis al lui Dumnezeu, care conducea şi direcţiona evoluţia şi civilizaţia pământenilor.

Toţi cei care erau admişi în ordin, indiferent în care cerc, depuneau un jurământ solemn de păstrare a secretului, de a nu divulga nimic din ce auzea sau vedea. Cei din primul cerc erau practic necunoscuţi celor din cercul al doilea. Numai şeful grupului din primul cerc dădea seama de activitatea sa in faţa şefului din cercul numărul doi. Şi tot aşa pâna la şeful cercului numărul şapte.

Primii iniţiaţi în număr de şapte, au decis, printr-un jurământ solem, să nu permită ca descoperirile din ştiinţă să fie folosite pentru războaie şi distrugerea omenirii, hotărâţi să apere omenirea de la autodistrugere, anunţaţi fiind că acesta era însuşi planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiau să deţină putere, înţelepciune şi mijloacele necesare îndeplinirii misiunii. Cu alte cuvinte, se instituiau într-un fel de supraputere necunoscută acţionând asupra lumii fără ca lumea să ştie. Din ordin făceau parte numai oameni transformaţi de ştiinţa lor, persoane de talia şi competenţa lui Pitagora, care îşi ascundeau descoperirile ştiinţifice de lăcomia şi patimile şefilor de state, de regii dornici de a folosi descoperirile ştiinţei pentru războaie nimicitoare. Oamenii de geniu din matematică, fizică, astronomie, biologie, alchimie, traversau secolele la umbra marilor tirani, ascunzându-şi descoperirile ce puteau fi folosite împotriva fiinţelor umane a căror evoluţie spirituală rămânea mereu în urmă.

În mai multe rânduri Gustav Keitel scrisese că fericirea nu era productivă. Pentru evoluţie omul trebuia motivat. Un om fericit, extaziat nu mai avea pentru ce lupta, nu mai avea la ce râvni. Nefericirea, în schimb, îl împingea pe om la acţiune. Învăţa în etape că la zi ajungea şi cea mai lungă noapte. La o a treia întâlnire, Mitelbach îi aminti lui Gustav cele scrise de el. Gustav încercă să se explice, dar interlocutorul său nu avea nevoie de explicaţii. Îi vorbi despre Ordin, despre legile  interioare de funcţionare. Rezistase tuturor mutaţiilor şi transmutaţiilor naturale. Începând cu secolul al doilea, Î de H, se concentrase pe cercetarea şi descoperirea căilor prin care se puteau oculta acele descoperiri din stiinţă care puteau pune în primejdie existenţa planetei. Urca în timp din vremuri preistorice. Membrii ordinului, ajunşi pe treapta a şaptea, erau cei mai puternici oameni ai timpului, controlau şi conduceau de fapt lumea. La dorinţa lui Mitelbach, Gustav, animat de aceleaşi idealuri,  acceptă termenii iniţierii, nu pusese prea multe întrebări, deveni Cavaler Anonim, legându-se cu jurământul de credinţă, faţă de Ordin. Promise să aibă urmaşi de sex masculin, promise să slujească pe Dumnezeu cu mare credinţă. În timp, Gustav şi Mitelbach deveniră prieteni şi se întâlneau foarte des. Astfel, Mitelbach fusese martor la necazurile lui Kimberly provocate de maternitate şi-o admirase că dusese lucrul până la ultimile consecinţe. Pe 17 martie, născu un băiat căruia îi dădu numele Carl-Auguste-Philipe. Şi ea şi Gustav erau emoţionaţi, fără îndoială. Se uitau la noul născut, ca la o minune venită direct din soare. Simţeau o adoraţie mistică şi enormă şi, într-un fel destul de ciudat, sentimentul, bogat în semnificaţii, îl cuprinse şi pe Mitelbach. El ceru să fie naşul pruncului, ceea ce familia acceptă cu recunoştinţă. Mitelbach îl boteză în ritualul creştin catolic. După ceremonie ţinu să spună câteva cuvinte, printre care şi: “Copiii noştri nu sunt ai noştri, ei ne sunt împrumutaţi pentru o vreme ca să avem grijă de trupul lor.” Nimeni, afară de Gustav nu înţelese sensul spusei sale. Cei mai mulţi şi-au închipuit că el făcea aluzie la ceea ce se spunea curent, anume că nou născuţii veneau pe pământ însoţiţi de îngerul lor păzitor şi o vreme încă îndelungată comunicau numai cu acela.

Nu ştiu, n-am cercetat în ce măsură toţi copiii nou născuţi comunică doar cu îngerul lor păzitor. Ştiu doar că realmente Carl-Auguste-Philipe von Keitel a venit în lumea de jos însoţit nu doar de îngerul său păzitor, ci de o întreagă legiune de îngeri şi arhangheli. În pruncul născut din Gustav şi din Kimberly se întrupase un mare înţelept coborât de pe o planetă îndepărtată unde locuiau numai serafimi şi heruvimi. Fusese nevoit să se întrupeze. I se ceruse să vină pe pământ. Stăpânii universului i-au trimis un mesager şi acela l-a sfătuit să accepte. El avusese libertatea să refuze, dar asta ar fi provocat dezordine cosmică.

ELENA GHIRVU CALINautor   ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comments Off on Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Satul îşi îngropa morţii imaginari sau pe cei reali, plângându-i. Din când în când se mai întâmpla să mai vină  şi câte un ostaş acasă  şi atunci satul se strângea la el în curte să mai afle câte ceva. Milea, şeful de post, aducea fel de fel de veşti, dar mai ales aducea  ordine care anunţau că soldatul cutare e dat dispărut sau mort. Familia mortului sau a dispărutului îi făcea cele lumeşti, comanda sicriul  la tâmplar, punea în el boarfele respectivului, îl chema pe Păsăroi sau pe Radu Belu cu goarna, îi făcea pomană în regulă şi o înmormântare pe cinste. Adesea se întâmpla ca mortul sau dispărutul înmormântat să vină acasă şi   să-şi găsească nevasta măritată cu altul. Aşa se întâmplă  şi cu Mielu, a cărui nevastă, deşi nu se măritase, după ce-i făcuse înmormântarea, pusese ochii pe Niţu şi-l atrăsese în patul ei. De fapt ieşise pe Linie tot Lisăndriţa cu nepotul ei de mână, căruia toţi îi ziceau Ion al lui Mamaie, şi striga în gura mare :

-Făăă !, ia ieşiţi să vă spui una…

-Ce este, Lisăndriţo, săreau femeile pe ea, ce s-a mai întâmplat ?

-Cum ce, faaa, tu n-ai auzit de Mielu ?

-Ce-a făcut?

-A venit din război, faaa!

-Și ?

-A prins-o pe-a lui cu Niţu în casă. A venit azi noapte din război şi-a intrat şi el în casă ca omul şi-a dat de Niţu călare pe nevastă-sa !

-Și ce i-a făcut, făăă?

-Pe dracu, ce să-i facă? O plimbă ursu’ prin sat- mai apucă femeia să mai zică şi  se auzi şi alaiul, parcă urca Golgota cu Mariţa goală-puşcă în frunte, cu ruşinea dezvelită, legată cu mâinile la spate, mergea cam la doi metri de soldat ; pe lângă ea, de o parte şi de alta a drumului, lume cât vezi cu ochii şi copiii care se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile  şi lătrau câinii şi ea mergea cu capul în jos şi se smiorcăia:

-Hai, măi Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine…

-Să te culci cu Niţu nu ţi-a fost, fa, ruşine ?- o ameninţa Mielu cu puşca îmbrăcat militar, cu un veston pe umeri, strigând cât putea- spune, ai, nu ţi-a fost ruşine, căţea ce eşti ! Uitaţi-vă, lume, la căţea, credeam că viu şi eu acasă la nevastă şi când colo…

Alaiul cobora devale spre apa Bucovului. Venise şi tatăl Mariţei şi se ruga de Mielu s-o ierte :

-Iart-o, Mielule, tată, iart-o că moare ca mă-sa de inimă !

-N-o iert, tată socrule, că e neam de curve, dacă nu murea   mă-sa, te băga şi pe tine-n pământ. Ştii când ai prins-o cu alde ăla de la Primărie-n cocina porcilor ?

După ce trecea alaiul se aşeza iară liniştea peste sat, dar nu pentru mult timp. Lisăndriţa-şi făcea cruce  şi se ruga la Dumnezeu să ierte toată lumuliţa de pe pământ, că toţi greşim. Apoi apărea Milea, şeful de post, şi-l ruga pe Ion al lui Mamaie să spună o poezie.

-Hai, măi, spune-i lui dom’ şef o poezie, lovite-ar norocu să te lovească, te lăsară  ai tăi pe capul meu. Ion al lui Mamaie lua o poză marţială ca pe scenă şi începea :

 

-Păsărică, păsărea

N-ai văzut pe mama mea ?

-Am văzut-o la cişmea

Scotea apă şi plângea.

-De ce plângi,mămica mea ?

-Plâng de mine şi de voi,

C-a murit, tac-to-n război…

Ieşi, tăticule, din groapă,

De ne-ncalţă şi ne-mbracă

Că mămica e săracă

şi n-are ce să ne facă…

 

 

-Bravooo!- striga şeful de Post, ia şi tu câţiva franci să-ţi iai bomboane de la Zaharia !

-O mai spun şi pe-aia cu Moscova ?- se gudura Ion al lui Mamaie pe lângă el şi începea fără ca să mai aştepte încuviinţarea :

Șapte mere-ntr-o basma,

Ș-am plecat la Moscova

-Las-o pe asta , n-o mai spune, s-ar putea să fim prieteni cu  ăştia, n-avem ce mai căuta la Moscova, acu poidom na Berlin…poidom na Berlin…

-Chiar aşa să fie, Dom’ Sef?

-Aşa e, Leule, ce se-aude nu e de-a binelea, ruşii înaintează mereu, au spart frontul la Stalingrad…

Apoi se-auzea glasul Ioanei peste sat :

-Mamicăăă, hai dracului acasă să mâncăm, că e gata mămăligaaa !

-Mai du-te , fă, şi tu acasă,-o lua Leu la rost- stai toată ziua pe Linie ochi beliţi- gură căscată, ca proasta ! N-auzi că te strigă fata aia să mănânci ?

Lisăndriţa se scula de pe buza şanţului, lua bastonul lui Dorescu-buf în mână, dibuia gardul cu palmele, că nu mai vedea bine şi-o lua tip-til pe lângă ulucă spre casă. Păstra bastonul ca      pe un lucru sfânt, rămăsese de la bărbatul ei care murise în primul război şi acum la bătrâneţe se sprijinea pe el. Leu-Paraleu, după ce se depărta, întindea o puşcă imaginară, gărăia de câteva ori, gaa-gaa-gaa, aluzie la culoarea tuciurie a femeii, şi slobozea imaginarele cartuşe :

-Buuum,bummm,bummm !, s-a dus dracului- se bucura Leu- am împuşcat-o ! Mâine nu mai vedem cioara-n drum…

Lisăndriţa se întorcea cu faţa spre el şi începea să-l blesteme:

-Dar-ar, Dumnezeu, gaicăăă, să nu mai vezi lumina zilei, să-nfunzi puşcăriilii, să-ţi mănânce şerpii fuduliilii, să-ţi crească coarne ca la drac, să te ţie mă-ta-n ţarc, să te ungă cu albuş de ouă, ca s-ajungi la spitalu nouă, să-ţi piară scursura din boşogi, s-ajungi ca ăia ologi, să te rogi la şapte icoane, închinat de şapte cocoane…

-Hai, mamaie, acasă- îi zicea Ion, trăgând-o de fustă- nu vezi şi matale că ăla este un prost ?

-Leu nu e prost, maică, îi răspundea Lisăndriţa, el râde de toată lumea, dar lasă, că are Dumnezeu grijă şi de el ! S-a fofilat,  al dracului de război, a rămas în sat să mârlească muierile şi să râză de ele ! Huooo, se întorcea ea către el, du-te dracului acasă c…mă-n gura ta de şarlatan ! Stai toată ziua în cârciumă la şoarece şi râzi de bieţii oameni ! Lasă că te spun eu neveste-tii, ce-ai făcut, mă alaltăeri noapte când te-ai culcat cu Ioana lui Șoarece ? Ce crezi tu că nu te cunoaşte lumea ?

-Hai, mamăăă, că s-a răcit dracului mămăliga aia !- striga fie-sa după ea din uliţa învecinată. Lasă proştii satului să latre şi nu te mai lua cu ei !

-Te prind eu şi pe tine, Ioană !- striga Leu după ea.

-Și ce-ai să-mi faci, măăă, amărâtule ? Ai să-mi mănânci c… ! Aia ai să-mi faci ! Tu crezi că eu sânt ca alea care crezi tu… ?”

Leu pleca bolborosind pe lângă gard spre cârciumă, învârtind un ciomag între două degete :

-Lasă, Ioană, că te-aranjez eu şi pe tine !

 

ion ionescuautor Ionescu Ion

Tagged with:

Comments Off on Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)

File întoarse

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Uneori, şi muntelui îi e greu să poarte pe umeri atâta zăpadă (rabi Moise)

Bunicul Iosif a cunoscut-o pe Iudith în Slovacia. A scos-o de sub dărâmături. Născuse cu câteva ore înainte la maternitatea din Krupina, apoi nemţii au aruncat spitalul în aer şi totul a devenit o grămadă contorsionată de moloz şi carne.
Oamenii îşi căutau morţii sub ruine, bunicii o căutau pe Iudith, afară ningea la sfârşitul lui februarie, zăpada se amesteca cu sângele şi tremurau cu toţii de groază. Regimentul românesc era de puţin timp în zonă, divizia a 19 a infanterie, iar bunicul Itzac, zărindu-l pe Iosif, s-a pus în genunchi înaintea lui ca să ridice peretele sub care-i gemea fata. Când i-au scos corpul de sub ruine, era doar într-o camaşă de lehuză, iar părul negru era clăit de sânge. El şi-a scos vestonul învelind-o căci mantaua îi era udă de zăpadă dar vestonul era uscat şi cald. Bunica a învelit-o apoi cu o pătură şi greu nu le-a fost să priceapă soldaţilor să caute aripa unde fuseseră nou-născuţii. Scâncetele lor se pierdeau sub huruitul maşinilor grele şi ţipetele mamelor. Erau mulţi refugiaţi de război, iar până când fusese aruncat în aer spitalul, improvizat dintr-o fostă şcoală, zona păruse sigură. Iudith dormea aproape ireal dar se trezi brusc, se smulse din braţe şi începu să-şi caute copilul. Bolborosea cuvinte de neînţeles şi nimeni nu putea să o oprească. Nu simţea frigul, era desculţă, aproape nebună şi striga la soldaţii care scoteau bucăţi de carne de sub ziduri, să-i arate mânuţa ori numărul pe care îl au copiii, dar puţine semne de speranţă veneau de dincolo aşa că mamele îşi smulgeau părul disperate.

Iosif scoase un copil scâncind iar Iudith i-l smulse din mâini plângând fericită, fugi într-un colţ cu pruncul, încercă să-şi stoarcă stropi de lapte şi-l hrăni, legănându-se de parcă ar fi avut o păpuşă. Copilul supse cu lăcomie şi adormi la sân, simţindu-l cald. Bunicii încremeniseră de o aşa minune iar Moise se apropie timid să-l vadă. Chipul bunicii se făcu alb ca varul: nu era copilul lor dar nici nu i-l putea lua cineva din braţe. Îl ţinea strâns, aproape mârâind şi avea privirea tulbure. O femeie se apropie încet, înghenunchie lângă dânsa şi-i cuprinse picioarele. Nu îndrăzni să i-l ia doar o cuprinse în braţe ca pe o soră, aşteptând în tăcere o izbăvire. Iudith păru câteva clipe să nu priceapă ce se întâmplă apoi desfăcu brusc braţele şi-i întinse copilul. Câteva secunde se aşternu o linişte profundă de parcă dezastrul ar fi rămas undeva în urmă ca un vis urât apoi începu să urle, desfăcându-şi pieptul, smulgându-şi mâneca dreaptă de la cămaşă, trăgându-se de păr. O înnebunea ideea că ar fi putut pierde copilul pe care şi-l dorise atât de mult, copilul care rămăsese o ultimă dovadă că Shlomo existase, că universul ei nu era doar un coşmar ireversibil. Se împiedică de ceva prăbuşindu-se în zăpadă, soldaţii primiră ordin să dea la o parte oamenii şi începură să scoată cu grijă pătuţurile dintre cărămizi.
Lui Moise îi curgeau lacrimi amare, se aşeză lângă ea în zăpadă şi începu să se roage. Nu mai avea faţă de copil, trăsăturile lui se schimbaseră brusc, părea bătrân, un bătrân căruia i se citea pe chip liniştea de dinaintea morţii.
Itzac privea descumpănit, fiind depăşit de dezastru. Nu mai avea casă, plecase în fugă la rugămintea lui Shlomo din Kosice, abia avusese timp să-i ia pe Iudith şi pe Moise şi să plece din oraş, apoi a aflat că Shlomo fuese ridicat la câteva ore şi dus într-o direcţie necunoscută, poate că era deja mort la ora aceea şi ei nu aveau nici o veste doar goneau hăituiţi din oraş în oraş prin locuri obscure, era iarnă şi Iudith trebuia să nască, avea nevoie de un medic, întreba întruna de Shlomo, iar el ştia că nu poate să-i ascundă la nesfârşit adevărul.

Stăteau într-un adăpost improvizat, fericiţi că ea era în spital, că avea un pat, un castron cu supă şi o felie de pâine neagră şi că era cald. Nici măcar nu apucaseră să afle dacă afle ce e, băiat sau fată. Voiau să fie orice, doar viu să fie şi să plece din locul acela morbid.
Tremurând, Itzac se apropie de soldat, îi spuse cine este, îi spuse că erau patru şi nu ştiau încotro s-o ia, că femeia aceea care îşi caută copilul e fata lui şi-l rugă să o aducă spre ei căci Iudith urla spre movila cu copii striviţi.
Când Iosif i-a vorbit întâia oară lui Iudith, ea şi-a pipăit sânii :
-Sunt plini de lapte. Pe cine am să hrănesc? şi se prăbuşi într-un leşin vecin cu moartea.
-O să fiu eu copilul tău, a îngăimat Iosif, mângâind-o pe frunte, înţelegându-i nebunia. O să fiu eu copilul tău.
O luă în braţe, apoi porni cu Itzac, cu bunica şi cu Moise după el. Nu ştiau unde-i duce dar ştiau că nu apăruse întâmplător în viaţa lor. Se târau prin zăpadă, nimeni nu îndrăznea să spună nimic până intrară într-o clădire cu curte interioară, urcară scările slab luminate, până sus, într-un pod compartimentat în mai multe odăi.
-Veţi rămâne aici o vreme, regimentul meu pleacă mâine dimineaţă din oraş.
Aduse o lampă, pături, ceru femeii care locuia acolo haine şi pâine cu ceai. Îşi strânse lucrurile, puţine, înghesuindu-le în raniţă, apoi ca şi cum nu ar fi avut nicio importanţă, îşi lăsă solda pe masă. Bunicul refuză banii însă el îi puse înapoi:
– Mâine, în tranşee cu un glonţ în piept nu or sa-mi mai folosească. Mai buni sunt aici, pentru voi.
Itzac vru să-i cuprindă mâinile drept mulţumire însă tremura atât de adânc încât renunţă şi îşi înghiţi lacrimile. Erau vremuri aspre, nu era timp să cedeze. Trebuia să se întoarcă printre ruine să-şi caute nepotul, sa-i pună un nume şi un loc de mormânt.
Iosif se opri în prag luându-şi rămas bun într-o clipă de la fiecare, le zâmbi obosit ca şi cum ar fi ajuns la capătul lumii pe o altă corabie a lui Noe, după un alt potop şi rosti simplu, aproape ca o rugăciune:
-Shalom!
Câteva ore mai târziu, Itzac s-a întors ca un mort de pe cealaltă lume, avea în buzunar o foaie ruptă dintr-un registru, pe care a întins-o bunicii:
-L-ar fi chemat Kafir…

 

 

autor katya kelaro

Tagged with:

Comments Off on File întoarse

Atingerea

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse! M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu vaiam să mă gândesc ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Dacă mai eşti!” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel pentru că nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după… nici când dorm! Şi atunci visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea… îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea ignorând toate nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. Mâine! le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc că se ocupă şi de casă. Face aproape tot singură. Eu nu pot s-o ajut! Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini! Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace! Mă întreabă câteodată „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji! Acum însă…
Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum! Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timpul cât am mers de la firmă până acasă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm.
Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria pe care o simţi când cauţi darul, decât darul în sine. Aşa o fi! Pentru ea! Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti! Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi.

Parcă-i argint viu.”Hai şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe faţă de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. S-a oprit şi ea, răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc scurgerea mea în afară, printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Imaginară, cu siguranţă! Dar de ce o simt atât de reală? Mă chinui să împiedic revărsarea a tot ce este în mine, apăsând pe locul respectiv. Curios, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Scăldată într-o lumină albă, blândă, dar cumva şi strălucitoare, am văzut o făptură de o frumuseţe rară. Nici înaltă, nici scundă, de fapt nu puteam să-i atribui o dimensiune, faţă senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.

Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul ireal de dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii şi mă las pătruns de acea lumină. Privesc uimit cum aburi întunecaţi se scurg din mine topindu-se în nicăieri, luând cu ei povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. Da, vreau să văd, să aud, să simt! răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!
– Păi, este… am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură, Uite!
– Unde?
Uluit, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Acest zâmbet… îl ştiu! Eu îţi mulţumesc! îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă. Lasă! Ziceam şi eu! completez repede văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă.
– Te simţi bine? mă cercetează ea ca pe o enigmă, oprindu-se în loc.
– Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

 

Militaru Corinaautor Militaru Corina

Tagged with:

Comments Off on Atingerea

Un altro rumeno di merda

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Tatăl meu a fost un om pe cinste. Când aveam patru ani m-a învățat toate literele alfabetului, m-a învățat să mă semnez și să recunosc pe hartă statele Europei. Când aveam șase știam să vorbesc fluent, să scriu și să citesc fără prea mari dificultăți. Ieșeam cu el în oraș seara când se întorcea de la serviciu, când era vreo sărbătoare îmi cumpăra orice voiam de la tarabe, o dată pe an când veneau caruselele în oraș noi eram întotdeauna acolo. Îmi spunea că totul în viață trebuie să fie câștigat, niciodată primit, iar asta mă făcea să mă simt în culpă deoarece toate lucrurile pe care mi le dădea erau gratis. Însă el întotdeauna mi-a spus că acele lucruri sunt necesare unui copil, sunt necesare funcționării relației noastre și că pentru acele lucruri îi voi da înapoi la sfârșitul vieții lui sprijinul cuvenit.

Apoi s-a dus, deodată, sub roțile unui tir, nu am apucat să-mi iau rămas bun de la el nici măcar în acea dimineață în care știam că se trezise și că umbla prin casă; am rămas în pat, în cameră, închis între patru pereți așa cum el a rămas închis pe veci între cele patru laturi ale autoturismului. Poate dacă m-aș fi dus în bucătărie în acea dimineață să-l salut, să primesc de la el laptele cald și croissantul obișnuit, poate l-aș fi întârziat cu câteva minute și nenorocirea nu s-ar mai fi întâmplat. De fapt, doar zece, cinci secunde ar fi fost de ajuns. O altă mașină ar fi fost lovită în plin de un tir intrat pe contrasens. Cinci secunde, cât să-i distrag atenția, i-aș fi putut spune ”bună dimineața!” sau ”mi-e foame!” sau pur și simplu ”hei” ”ce faci?” deși știam foarte bine ce face, ceva formal și lipsit de importanță i-ar fi putut salva viața tatălui meu.

Pe atunci aveam cincisprezece ani și eram pe val. În curând urma să termin clasa a opta iar mediile îmi creaseră o perspectivă optimă în privința liceului. Apoi mai era examenul de care în orice caz nu eram deloc înspăimântat. Mă simțeam total pregătit, deja știam ce voi face la liceu, tata îmi cumpărase toate manualele, anticipasem totul, le citisem ca pe niște romane. Îmi imaginam cum voi fi primul mai departe, la liceul Eminescu, așa cum eram atunci și cum am fost pe întreg parcursul gimnaziului, nimic nu mă putea opri, eram pur și simplu mult prea pregătit. Îmi plăcea să învăț, vacanțele erau pentru mine cele mai plictisitoare momente, nu mă simțeam încordat, nu simțeam respirația colegului în ceafă precum și dorința lui de a concura. Eram pur și simplu exaltat când vedeam că obțin note mai mari decât ceilalți colegi, era un sentiment profund de mândrie ce mă făcea să mă simt superior. Mă simțeam nemaipomenit când profesorii mă lăudau în fața clasei, în fața altor profesori, citeam pe chipurile colegilor ciuda și mâhnirea, tremuratul privirii, șușotelile. Tot acest zumzet montat împotriva mea era atât de prost dosit încât participanții aproape credeau că nu-mi dau seama cât de mult îi roade faptul că nu mă pot întrece. Petreceam ore întregi râzându-mi în barbă, imaginându-mă deasupra tuturor, în vârful unei piramde sau trecând primul linia de sosire într-o cursă de sprint. Până și visurile erau de aceeași natură. Mă visam deasupra unui bloc zgârie-nori observând orașul cu o unealtă ce semăna cu un telescop, observam zumzetul societății, freamătul vizibil al pietonilor, al autoturismelor. Apoi observam colegul ce nu putea trece de mine, colegul ce în clasă era mereu pe următorul loc, el mergea pe stradă gesticulând și vorbind de unul singur sau împreună cu alți prieteni și părea că se lamentează că nu mă poate întrece cu nici un chip, iar eu râdeam, râdeam pe înfundate iar el deodată se întorcea către mine privind fix în lentila telescopului și parcă avea și el un telescop dar era mai mic, semăna cu un binoclu și nu mă putea observa în întregime. Așa că încerca să se apropie, intra în scara acelui bloc dar, de la intrare, doi bodyguarzi îl împingeau mereu înapoi. Apoi unul dintre prietenii lui găsea o intrare prin spate și toți dădeau buzna ca o cireadă pe scările blocului. Însă niciodată nu reușeau să ajungă la mine, în niciunul din visele mele de atunci nu au reușit.

După moartea tatălui meu nimic nu a mai contat. Nu veți crede cât de repede se poate schimba un om în astfel de condiții. Mama nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, era absorbită de ocupația sa, era pictor, executa portrete și tablouri la comandă iar în timpul liber picta pentru sine. Avea o cameră plină de tablouri, plină de culori, de pensoane, de halate și cârpe mânjite; avea părul dezordonat, aproape că se neglija pe sine pentru acele tablouri. Îmi amintesc de ziua în care, fără să vreau, am rupt pânza unui tablou cu delfini. Mama a țipat la mine și m-a gonit prin toată casa, eu aveam cam șapte sau opt ani atunci, mi-am cerut iertare plângând cu sughițuri însă mama era atât de supărată încât nu mi-a răspuns; de atunci parcă între mine și mama s-a instalat o oarecare distanță, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată, să mă fi întrebat cum îmi merge, ce note mai iau la școală. Sunt sigur că știa, vorbea cu tata iar tata îi spunea totul pentru că era unicul care se interesa, unicul care mă ajuta să fiu primul, să iau acele note. Însă după moartea lui nemaiavând un îndrumător și cum mama devenise tot mai grijulie însă nefiind obișnuită cu asta nu reușea decât să fie patetică și să mă scoată din minți, m-am pierdut între noul anturaj și povețele sale de care încercam să mă îndepărtez tot mai mult. Știam că ea și tatăl meu au moduri diferite de a vedea lucrurile, știam că învățăturile tatălui meu nu erau aceleași cu cele ale mamei mele sau că, în orice caz, nu erau atât de generice. Mama îmi spunea doar să nu stau afară mai târziu de ora nouă, să nu mă apuc de fumat, să nu mă fac de râs și să iau note bune, dar nu îmi explica motivul pentru care ar trebui să fac unele lucruri și să mă păzesc de altele, repeta aproape zilnic aceleași replici așa încât au început să mă scoată din minți la un moment dat.

Într-a noua la Eminescu m-am apucat de fumat, notele nu mai contau și nu mai conta dacă eram printre ultimii din clasă, atitudinea mea era una de resemnare, nu mai aveam acele vise deasupra lumii de fapt aproape că nu mai visam deloc, mă săturasem de toți și de toate, voiam doar să plec cât mai departe și așa am făcut cu prima ocazie care s-a ivit. Între timp am împlinit optsprezece ani, nici o petrecere, doar un cadou din partea mamei, o vază cu model albastru pe un fond crem, am slăbit până la cincizeci și cinci de kilograme iar ei îi vorbeam de sus fără să o ascult sau să o rog să mă asculte. Cred că mama și-ar fi dorit să purtăm o dialog însă nu era capabilă să înceapă, nu era capabilă să mă țină concentrat pe un anumit argument pentru că era o fire dezordonată, pentru că nu mă cunoștea îndeajuns și pentru că era profund dezamăgită. Într-o dimineață mi-a descoperit țigările chiar pe masa din bucătărie, nu știu cum de le uitasem acolo, cert e că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Am recunoscut că fumez însă mamei i s-a părut atât de radicală situația încât a început să mă suspecteze că iau droguri, că beau și că mă duc la curve, m-a întrebat de ce nu am o prietenă și dacă prietenul meu basarabean nu e cumva vreun traficant. A devenit sceptică și a început să mă urască așa încât m-am hotărât să profit de prima ocazie care s-a ivit și să las totul în urmă, pe mama cu nebunia ei, pe prietenii mei cu obiceiurile lor, să fiu singur și stăpân pe propriile acțiuni, să încep totul de la capăt să-mi ofer o viață departe, în Italia.

În Italia am plecat cu un prieten mai mare decât mine el avea douăzeci și doi eu nouăsprezece, am închiriat un apartament și am început să muncim fiecare pe unde apuca. Eu unul am început într-un restaurant însă după trei luni m-au dat afară pentru că aveam dificultăți în a înțelege și a mă exprima în italiană. Apoi, din același motiv, mi-am pierdut locul de muncă la o fabrică de confecții. În final am întâlnit niște români care aveau o firmă de construcții și m-au luat ca muncitor. La început a fost dificil pentru că nu eram obișnuit cu munca grea însă cu timpul m-am dezmorțit. Am căpătat forță și îndemânare precum și încredere. Am învățat să vorbesc și după cinci ani mi-am luat permisul de conducere precum și o mașină ce nu m-a costat mai mult de cinci sute de euro. Pe mama o sunam din când în când însă ceea ce vorbeam erau stricte considerente despre viața fiecaruia. Nu i-am trimis niciodată bani și știu că nici nu ar fi avut nevoie, se descurca de minune cu pictura, acum făcea și obiecte decorative.

În urmă cu doi ani am aflat că mama a murit de cancer la sân. Am rămas profund marcat de această veste. Niciodată nu am simțit-o pe mama bolnavă, niciodată nu mi-a spus nimic la telefon. În România nu mai fusesem de opt ani iar reîntoarcerea a fost un șoc. Toate se schimbaseră, inclusiv pavajele trotuarelor. Pe mama nu am înmormântat-o creștinește ci la crematoriu, la fel făcuse ea cu tata din dorința acestuia. Spunea că pământul ar trebui utilizat pentru construcții sau pentru a fi cultivat și că cimitirele ocupă suprafețe enorme în mod inutil. Tatăl meu a fost arhitect.

Când m-am întors în Italia am căzut în depresie. Simțeam că sunt responsabil de moartea ambilor mei părinți și că, dacă aș fi fost alături de mama, poate că aș fi putut face ceva pentru ea. Această depresie s-a amplificat de Anul Nou când am spart din greșeală acea vază pe care mama mi-a dăruit-o la optsprezece ani. Înăuntrul vazei am găsit un bilet ce m-a făcut să mă simt mai vinovat decât mă simțisem până atunci. Mama mi-a scris în acel bilet că am dezamăgit-o iar asta nu putea decât să mă rănească și mai mult. Întotdeauna am crezut că soarta alor mei s-ar fi putut schimba dacă aș fi fost mai atent la acțiunile mele. Am început să beau și să fumez mai des, mi-am pierdut obișnuința de a mă rade și sunt din ce în ce mai ineficient la locul de muncă. Zilele trecute am bătut un bătrân pe care l-am auzit vorbind pe stradă cu un altul. Erau italieni. Îi spunea că românii le invadează țara și că în curând vor fi nevoiți să riposteze din cauza lor apoi au început să înjure iar când m-au observat cel bătut i-a spus celuilalt : ”Guarda questo è un altro rumeno di merda!

Nu știu de ce am acționat așa, presupun că trebuia să mă descarc. Sufăr de prea mult timp și nu încerc să mă justific însă văd atâta mizerie în jur, viața mea e o mizerie, uneori mă gândesc că nu mi-a rămas nimic pentru care să trăiesc. Nu am copii, nu am iubită, lucrez în construcții, locuiesc cu chirie, m-aș putea întoarce în țară să locuiesc în apartamentul în care am crescut însă cum aș trăi? Din ce? Mi-ar fi extrem de greu ca după zece ani să mă întorc acolo și să o iau de la capăt.

O doamnă care mi-a investigat cazul, mă refer la bătrânul pe care l-am lovit acum câteva zile mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită, mi-a spus că nu e nici o rușine să vă consult și că mi-ar face bine să port un dialog cu cineva dispus să mă asculte și eventual să mă sfătuiască. Poliția nu mi-a dat oportunitatea să mă exprim și în orice caz ei sunt interesați de ce s-a întâmplat la nivel fizic nu psihologic. M-au tratat ca pe un străin, de fapt, mai mult decât un străin, m-au tratat ca pe un român.

 

Nedelcu Pavelautor Nedelcu Pavel

Tagged with:

Comments Off on Un altro rumeno di merda

Treceri (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

„Era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, în noaptea mătăsoasă, tu erai aproape frumoasă, căutam grăbiţi în adâncul din noi atât de rarul pas în doi şi, mergând când şchiopătat, când săltat, găseam uneori paradisul după un colţ sau în pat ; era joi spre vineri, noi eram încă tineri, încă ardeam printre gânduri şi rânduri, printre dezastre şi dogme, printre temeri şi norme, încă eram însetaţi de viaţă, de doruri, de zboruri, de ipotetice viitoruri, încă ne luptam cu mori de vânt şi iluzii, încă mai făceam confuzii, deşi tu îmi tot spuneai să-l las în pace pe Don Quijote cu aiurelile lui, „ştiu că-ţi place să umbli haihui, dar eu nu am veleităţi de Dulcinee, într-o Spanie de epopee”; era vineri spre sâmbătă, nu voiai să fii nici o Isoldă blondă, nici o Julietă ideală, nici o Cleopatră fatală, ci doar tu, vag tristă, vag plictisită, vag ameţită prin false Irish Pub-uri, Moulin Rouge-uri, discoteci, printre pahare cu whiskey, vin, vodka, bere, gin, ascultând vechi cântece irlandeze, french-cancan sau Led Zeppelin; era sâmbătă spre duminică, noi continuam să ne ameţim şi să plutim prin lumi paralele, deşi mai aveam sechele, regulile încă ne legau de ele, dar ne injectam în vene doze mari de optimism şi puţin romantism, continuam „să te fut în hotel Cişmigiu”, să sper că acel pat, acea cameră, acel univers cenuşiu nu sunt un sicriu, să cred că tu, cu lumina ta de neon, poţi dărâma dintr-o mişcare obiecte şi pereţi de carton; era dumincă spre luni, începeai să şopteşti rugăciuni, în noaptea banală deveneai spirituală, zeii perfizi şi absurzi erau încă flămânzi, nu puteam să cred în ei, fără temei, eram propriul meu zeu, şi al tău, când te priveai goală, în oglinda ovală, îţi ştergeam de pe obraz fardurile, praful şi ridurile, din suflet tristeţile şi mirările, cicatricile, capriciile şi întrebările; era luni spre marţi, noi eram aproape rataţi, presimţeai cele trei ceasuri rele şi-ncercai să te ascunzi de ele, cam abulic sau doar cinic, mic, îţi spuneam să-ţi iei un loz în plic, poate vei câştiga fericirea, poate chiar nemurirea; era marţi spre miercuri, tu desenai cercuri, ale urii şi iubirii, ale infernului şi negării, ale indiferenţei şi uitării, te aşezai apoi în centrul lor şi tăceai, te însingurai, te transformai într-o statuie rece şi maiestuoasă, încă erai aproape frumoasă, în jurul tău creşteau flori albe de crin şi frunze mari şi amare de pelin; „era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, deşi deveniseşi aproape idee, ne plimbam aerieni pe Căi Lactee, îmi cereai să te mai mint puţin, fiindcă îţi plăcea aerul meu cabotin, te rugam de o mie de ori să rămâi măcar până în zori…

 

dobrica marianaautor dobrica mariana

Tagged with:

Comments Off on Treceri (II)

Fără întoarcere

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

L-a trezit, înainte de a se lumina bine de ziuă, hămăitul răguşit al lui Medvjed. S-a strecurat de sub pilota din puf de gîscă, umflată şi caldă ca un pîntec moale şi a alergat, lipăind cu tălpile goale pe duşumelele lucioase, pînă la fereastră. N-ajungea cu creştetul decît pînă în dreptul pervazului, dar a tras un scaun şi s-a urcat pe el, privind, prin geamurile năclăite de ceaţă, drept în uliţă. În faţa gardului se înşirau trei-patru-cinci, sau chiar mai multe decît degetele unei mîini, umbre întunecate, gheboşate şi fără chip. Sveta a deschis portiţa şi le-a făcut loc să intre în curte, poruncind cîinelui să tacă, iar el s-a retras, mîrîind, la capătul lanţului. În cerdac s-au auzit tropote de paşi şi zgomotele vocilor răguşite ale bărbaţilor amestecate cu cele înalte, repezi ale femeilor.
Luka a sărit de pe scaun, aşa cum se afla, în cămaşa lungă din in înălbit care-i trecea bine peste genunchi, a deschis uşa camerei şi a fugit spre cuhnia mare, acolo unde se-nvălmăşeau vocile.
Umbrele de la gard îşi scoseseră broboadele cernite şi se aşezaseră în jurul sobei cu cîte o ceaşcă aburindă în mîini. În aer plutea mireasma dulce, ameţitoare de şliboviţă fiartă cu miere şi boabe de piper. A aşteptat să-l vadă careva şi să-i dea şi lui o înghiţitură. De obicei, moş Mirco sau alt bărbat îl mîngîia pe creştet şi spunea “daţi-i şi lui o ţîră ca să nu descrească” dar astăzi nu l-a îmbiat nimeni.Se îmbulzeau toţi în jurul mesei, într-un zid compact de trupuri, împiedicîndu-l să vadă ce se petrecea acolo. Şi-a făcut loc, împingînd în lături fustele groase de lînă, înghiotind şoldurile mari, strecurîndu-se printre picioarele lor, iar cînd s-a apropiat şi s-a ridicat peste tăblia din lemn, l-a zărit pe Pavlo întins pe spate, cu ochii închişi. A vrut să întindă braţul ca să-l scuture de cracul nădragului, aşa cum făcea cînd adormea sub un nuc sau la umbra vreunei căpiţe de fîn proaspăt cosit în zilele lungi de vară, dar o femeie în spatele lui a rostit răspicat, făcîndu-l să tresară:
“Luaţi copilu’ de aicea, nu tre’ să-l vadă aşa!”
Moş Mirco a apărut încruntat în cadrul uşii şi i-a luat, ca de fiecare dată, apărarea:
” Ba, lăsaţi-l să vadă şi să ţină minte tot!”
Mustăţile sure şi înfoiate ca nişte fuioare de lînă nedărăcită îi tremurau umezite, iar cutele adînci săpate pe frunte şi pe obraz parcă se-nmulţiseră.
Babele de lîngă sobă s-au ridicat de pe băncuţe şi au început să vaite în cor. Întîi au izbucnit într-un bocet lung întretăiat de gemete, apoi strigau tot mai tare, cu ţipete din ce în ce mai ascuţite, încît a trebuit să-şi astupe urechile cu palmele ca la tăiatul porcilor. Lui Pavlo nu-i păsa, dormea netulburat mai departe, nu s-a trezit nici cînd i-au scos hainele şi au început să-i şteargă trupul cu cîrpe înmuiate în apă caldă. I se părea caraghios să-l vadă săpunit, fără să se împotrivească, ca un copil, chiar şi el se smucea din mîinile Svetei, atunci cînd stătea în cadă şi-l freca peste tot cu săpun şi clăbucii iuţi îi intrau în gură şi-n ochi. Cînd femeile l-au întors pe o rînă, ca să-l spele şi pe spinare, Luka a zărit pe omoplatul lui stîng o gaură negricioasă, mare cît pumnul lui, în jurul căreia se întindeau pete scoarţoase, purpurii. S-a mirat că nu-l doare buba aceea urîtă sau poate că îl durea dar strîngea din dinţi, ca atunci cînd se tăiase la pulpă cu secera, vara trecută şi-i spusese că bărbaţii nu se văicăresc cu una cu două. De atunci nici el n-a mai plîns niciodată, nici atunci cînd se-mpiedica şi se julea la coate, frunte sau genuchi. Cămaşa se pătase şi ea cu sînge închegat, dar femeile au adus alta curată, albă, bine scrobită şi i-au tras-o pe trup.L-au îmbrăcat, i-au pieptănat părul umezit şi mustaţa zbîrlită, roşcată, cît aripa de vrabie, iar cînd au fost gata, patru bărbaţi care stăteau pe coridor, tăcuţi ca-n biserică, cu căciulile în mîini l-au ridicat şi l-au dus în odaia mare, pentru oaspeţi, aşezîndu-l pe masa lungă, pe care se prînzea doar de sărbători.
Babele au terminat bocetul şi s-au cuibărit înapoi lîngă sobă, iar moş Mirco le-a turnat în ceşti încă încă un rînd de rachiu dulce în ceşti şi pesemne că era tare supărat fiindcă a uitat şi de data asta, să-i dea să guste.
Sveta a acoperit cu o năframă oglinda mare cu ramă de nuc şi l-a luat deoparte în bucătărie. După ce a înghiţit repede două felii de pîine unse cu pesmet şi o cană de lapte l-a trimis să se îmbrace. Din nou s-a mirat, fiindcă de obicei îi întindea hainele şi îl ajuta să-şi tragă nădragii sau se încalţe, dar n-a întrebat-o nimic, s-a îmbrăcat singur şi a ieşit în curte. Se-ngînase de ziuă, iar ceaţa se risipea în fuioare palide, presărate pe văi, scămoşate din loc în loc de peria crîngurilor. În ogradă doi bărbaţi îşi făceau de lucru meşterind o ladă lunguiaţă din lemn geluit, ca aceea în care se ţinea făina, dar ceva mai strîmtă. Luka i-a privit o vreme cum lucrau, apoi i-a aruncat lui Medvjed, pe care uitaseră toţi să-l hrănească, un coltuc. Cîinele însă nu s-a atins de pîine şi s-a întors în cuşcă, aşezîndu-se cu botul pe labe.
“Desface-ţi-i lanţul, a spus bărbatul care bătea cuiele, simte şi el că i-a plecat stăpînul!”
Luka a vrut să-i spună că greşeşte, că stăpînul lui Medvjed n-a plecat niciunde, e-n odaia mare şi doarme liniştit, dar a tăcut supărat şi s-a dus într-acolo ca să-l vadă.
Stătea întins pe spate, cu mîinile încrucişate pe piept, îmbrăcat în hainele de duminică şi părea că zîmbeşte în somn, ţinîndu-se de şotii, aşa cum zăcea acolo nemişcat cu două monezi mari apăsîndu-i pleopele şi cu două lumînări groase la căpătîi. S-a furişat iar printre fustele femeilor şi l-a tras pe furiş de poalele surtucului dar nu s-a trezit, iar atunci, dezamăgit, s-a întors în curte ca să născocească vreun joc. Cuşca lui Medvjed era goală şi s-a apucat să-l caute ca să-l înhame la un cărucior, fiindcă nu ninsese încă şi nu era rost de umblat cu sania. L-a auzit undeva în fundul grădinii, pitit pe sub tufe, cum schelălăie prelung şi urlă ca lupii în nopţile de iarnă şi l-a lăsat în pace.
N-avea cu ce să se joace şi fiindcă i se spusese să nu iasă în uliţă laolaltă cu ceilalţi copii se învîrtea trist prin curte. A cules din ţărînă un băţ şi capetele de scîndură rămase după întocmirea lăzii şi a încercat să facă din ele o morişcă, aidoma cu cele pe care i le meşterea Pavlo după cîte o ploaie zdravănă cînd se umflau pîraiele şi le aşezau împreună pe stăvilare ridicate din nisip şi noroi, dar n-a reuşit.
“La anu’ , facem o moară adevărată şi o punem în albia Vardarului”, i-a promis ultima dată cînd se jucaseră de-a morarii. Tot în primăvară măsurîndu-l la tocul uşii să vadă cît a crescut, i-a spus vesel: “Te-ai înălţat cu o palmă… la toamnă cînd vin hergheliile de la păşunat, îţi aduc mînzul roib al Streliţei şi te învăţ să călăreşti!”
Toamna venise, fiindcă frunzele se îngălbeniseră şi căzuseră, dar Pavlo nu i-a adus mînzul şi lipsea tot mai mult de acasă sosind pe-noptat cînd înfuleca ceva şi se culca, iar acum stătea întins pe masă, galben ca o frunză uscată de plop şi dormea.
Cînd Sveta l-a chemat să-i dea să mănînce de prînz, a aruncat iar o privire spre odaia mare şi a văzut că era tot acolo, iar moş Mirco stătea la căpătîiul lui şi se ştergea la ochi.
“ O fi din cauza fumului de la lumînări”, s-a gîndit Luka. I se întîmplase şi lui, atunci cînd îşi apropiase nasul prea mult de un opaiţ sau de lampa cu petrol, să-i intre fum în ochi şi să-i năvălească lacrimile de usturime, dar nu l-a întrebat nimic. Sveta şi celelalte babe duceau mereu colţul basmalelor la ochi, dar ele fiind femei, era de înţeles că aveau voie să plîngă.
Spre seară, în odaie s-au adunat în odaie mai mulţi bărbaţi. Toţi lăcrimau în tăcere, pufăind din lulele, iar liniştea din jurul trupului nemişcat l-a speriat şi n-a îndrăznit să-i întrebe nimic. Cînd s-a dus la culcare, i-a auzit suspinînd pe toţi din casă şi a adormit greu, dorindu-şi să viseze mînzul roib al Streliţei, dar nu s-a întîmplat aşa, somnul l-a cuprins greu, frămîntat şi fără vise frumoase.
Dimineaţa a sărit din pat tîrziu, mult după răsărit şi privind spre uliţă a văzut intrînd pe poarta larg deschisă un şir de bărbaţi tăcuţi, purtînd praporii din biserică, iar în urma lor, păşind îngreunat de ani, pe popa Sava, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, ţinînd o cruce mare, aurită în sus.
Sveta i-a adus hainele frumoase, pe care le primea doar de sărbători, ca să se îmbrace, iar după ce l-a pieptănat, i-a frecat bine obrazul cu o năframă curată şi l-a împins uşurel în odaia în care se odihnea Pavlo, aşezat acum în lada de lemn pe care o meşteriseră deunăzi, dulgherii. Camera era plină de oameni care-şi făceau cruce, iar fumul cădelniţei se înălţa subţire ca pîlpîirea unei lulele şi toată casa a început să miroase a răşină şi coajă arsă de brad.
Popa a început să cînte tare, diacul îi ţinea isonul cu stăruinţă, urmat de cantori, iar glasurile lor răsunau atît de năprasnic încît, din nou, Luka a sperat ca cel culcat să se trezească şi să sară de pe masă, rîzînd de şotia pe care o făcuse. După ce slujba s-a încheiat, toţi cei de faţă s-au perindat orin faţa lui şi s-au aplecat sărutîndu-l pe obraz. L-au împins şi pe el uşurel, îndemnîndu-l să se apropie, iar moş Mirco l-a ridicat de subsuori ca să ajungă la năsălie. Luka a atins uşor cu buzele obrazul palid şi rece şoptindu-i lui Pavlo la ureche, încetişor: “Hai, scoală-te şi adu-mi mînzul roib ca să-l călăresc” dar el nu s-a clintit, aşa cum n-a tresărit nici atunci cînd o babă I-a străpuns lobul urechii cu un ac.
“ De ce l-au înţepat ?” l-a întrebat, mirat, pe moşu-su, iar acesta, după ce l-a pus să-şi facă trei cruci aşa cum se cuvenea,i-a răspuns scurt:
“ Aşa-i obiceiul, ca să nu se întoarcă strigoi!”
N-a mai apucat să afle ce-i acela strigoi, fiindcă patru bărbaţi au ridicat năsălia şi au aşezat-o într-un car aşternut cu fîn, la care erau înjugaţi două perechi de boi înalţi, albi de coarnele cărora atîrnau năframe negre. Radko, fratele lui moş Mirco a plesnit din bici, carul s-a urnit din loc şi toţi s-au înşirat în urma lui. Boii păşeau agale, cadenţat cu frunţile aplecate, carul se mişca încet, iar bocitoarele îl însoţeau ţinîndu-se de loitre, plîngînd şi jelind fără contenire. Drumul nu era prea lung, dar urca pieptiş spre tăpşanul care-n mintea lui de copil purta numele de “ locul cu multe cruci”, acolo unde un paznic bătrîn şi şchiop nu lăsa cetele de ţînci să hălăduie-n voie, alungîndu-I cu o cîrjă noduroasă. Luka a început să obosească şi să se împiedice de bolovani, pînă cînd Mirco l-a luat de mînă ca să nu cadă.
“ Unde-l duc pe Pavlo?” a întrebat cînd au ajuns sus şi glăsciorul lui firav s-a auzit limpede printre suspinele din jur.
“ La odihna veşnică”, a mormăit cineva din alai şi din nou s-a mirat de ce are nevoie un om în toată firea de atîta odihnă.
În faţa gropii proaspete, popa a ţinut iar o cuvîntare lungă, din care mintea lui fragedă n-a înţeles nimic. Cerul se limpezise şi razele soarelui băteau pieziş peste creştetele descoperite, era cald şi l-a apucat picoteala, stînd acolo-n picioare, înghesuit între oamenii care se rugau şi plîngeau. A făcut ochii mari atunci cînd Pavlo a fost coborît în groapă şi toate s-au învălmăşit dinaintea lui.
Moş Mirco s-a apropiat şi a aruncat în hăul întunecat un bulgăre de pămînt îndemnîndu-l să facă la fel, iar el ascultător l-a imitat. Lopeţile de ţărînă azvîrlite peste capacul de lemn bubuiau rînd pe rînd,ca bătaia unei tobe războinice, iar banii azvîrliţi de bărbaţi zornăiau veseli,într-un şuvoi de clinchete argintii. Cineva a rupt o lipie în fărîme şi a aruncat-o peste groapă, iar altul a turnat o sticlă cu vin rubiniu în groapă, spunînd:” pentru sufletul răposatului” şi toţi cei de faţă au izbucnit în plîns.
Atunci i s-a pus un nod în gît de i-au venit şi lui lacrimile, mai ales cînd a văzut nu doar femeile, ci şi bărbaţii în toată firea plîngînd şi le-a dat drumul să şiroiască în voie pe obraz. După ce groapa a fost astupată şi pămîntul aranjat într-o movilă înaltă, au înfipt la capătul ei o cruce din lemn de mesteacăn, iar Sveta şi Mirco au îngenuncheat acolo pe pămîntul reavăn, mirosind a iarbă şi a rădăcini putrede, rugîndu-se şi sărutînd lemnul albicios.
Cînd ziua aceea uimitoare s-a încheiat şi negurile înserării au învăluit satul, culcat în patul cald cu aşternuturile primenite, Luka a înţeles că Pavlo nu se va mai întoarce niciodată de sub brazda rece ca să-i cioplească morişti de apă şi nu va călări în primăvara următoare, dar nici în alte primăveri care vor veni, murgul roib al Streliţei.

 

autor Rechesan Gheorghe Dan

Tagged with:

Comments Off on Fără întoarcere

Albastru

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Era înalt. Mult mai înalt decât cei din preajmă și era ades luat de cei de pe stradă drept un jucător de baschet. Din pricina înălțimii lui, era sortit să privească pe toată lumea de sus, iar când alături de el se așeza cineva peste medie de scund, contrastul alcătuit îl irita de obicei foarte mult pe cel mic. Fără nicio vină, înaltul se simțea stingher, căuta o punte de înțelegere și toată îngăduința de care fusese lipsit pe vremea adolescenței. Mâinile lui lungi, deși întinse larg deschise către ei toți, primeau numai uimirea batjocoritoare a celorlalți, poate amestecată cu o undă de invidie, apoi tot felul de porecle și alte umilințe. La început, atunci când trupul începuse să i se deșire parcă fără dorința de a se mai opri, îl primiseră cu un râs ușor, îngăduitor. Apoi, cu timpul râsul deveni batjocoritor, umilitor, superior, atoateștiutor și mușcând în cele din urmă ucigător. Nu, nu ucigător pentru el, ci pentru toate încercările de a fi alături de ei în mod firesc. Se simțea deosebit prin înălțime, fără a fi cerut asta vreunui Dumnezeu. Văzându-i cum îi caută privirile uitându-se mereu în sus, el și-ar fi dorit mai bine să-i ajute să privească cerul de deasupra tuturor, fie scunzi ori înalți. Cuvintele celorlalți deveniră tăioase și rele, de parcă privind în sus ar fi fost orbiți de soare. Încercă să meargă mai înclinat, dar se lăsă curând păgubaș: îi spuseră că e cocoșat. De atunci, însingurarea lui se adânci cu fiecare zi. Mergea tăcut pe străzi noaptea, când trecătorii sunt rari și insomniile dese. Atunci, în ritmul pașilor pe trotuar i se părea că e însoțit, privit de ochi supraveghetori, strigat câteodată pe nume. Întorcea capul: nu era nimeni, deși ar fi putut să jure că își auzise numele șoptit. Vreo fantomă uitată, se gândea, fără a fi speriat.

 

Când mănâncă, suflă uneori asupra farfuriei, ca și cum ar vrea să alunge un fir ipotetic de praf sau poate pentru a marca în felul acesta – cu suflarea lui ori poate cu sufletul – farfuria. Ceilalți îl privesc cu ochi ciudați și simte dinspre ei un fel de curiozitate amestecată cu silă. Nu-i mai pasă. Măcar când stă pe scaun, la masă, ar putea părea normal de înalt. De asta prelungește mesele, mestecând foarte încet, lucru de altfel benefic pentru sănătate.

 

Poate din pricina înălțimii, căldura își făcea mai bine simțită prezența în sânge. Cu ceva mai mulți centimetri de parcurs decât la ceilalți, circulația îi era mai intensă. După voia ei proprie, căldura îl învăluia cu semne întâlnite la tot pasul, ca o imagine a emoțiilor lui vii, poate mai vii ca ale altora, pe care îi simțea dușmănoși fără motiv. Câteodată simțea că îl vor izola, nu știa în ce fel și cum, dar știa. Nedeslușitele lui semne calde îl preveneau, își cereau dreptul la viață în trupul său înalt, mai înalt decât altele, în care căldura își găsise un lăcaș potrivit. Oare mâinile lui erau adevărate antene pentru semnalele din aer? N-ar fi putut spune, dar era pe deplin împăcat cu prezența căldurii bătând în inima trupului său.

 

Când l-au acuzat, au făcut-o fără dovezi clare, dar vinovăția lui se făcea simțită pentru toți doar în faptul că avea capul așezat mult deasupra celorlalți, lucru evident mai cu seamă când s-au ridicat în picioare pentru a asculta sentința. Știa, așteptase și acum venise clipa când îl vor închide în închisoarea lor. Judecătorul, un om bătrân, cu păr alb ca laptele, îl osândi la câțiva ani de izolare în lumină albastră, dozată conform unui articol uitat dintr-un vechi cod penal, de care nu-și mai amintea nimeni. Explicația judecătorului a fost simplă: furtul unei înălțimi se pedepsește după legea potrivit căreia lumina albastră reduce proporțiile faptei, conform art. x, paragraf y, litera z. Nimeni nu a avut ceva de obiectat. Avocatul apărării lui era mut, iar procurorul era brunet și întunecat la față ca un străin. De pe podiumul unde se afla judecătorul, ochii lor erau la aceeași înălțime. Judecătorul se simți provocat de această obrăznicie fără precedent. Toți ceilalți aveau buna cuviință de a se afla mult mai jos, numai omul acesta, vinovat pentru dimensiunile lui, nu. Mai adăugă de la el câțiva ani pedepsei, deși hârtia pe care o citea era deja scrisă de grefierul ascultător. Nu conta, judecătorul fusese împuternicit de cei de jos și nu era un abuz sau o nedreptate să mai cântărească odată, chiar în clipa citirii, această pedeapsă. Freamătul simțit în sală îi confirmă acest drept.

 

Lumina închisorii pătrundea prin ferestre mari de sticlă albastră, cu care se obișnui destul de ușor. Nu producea asupra lui efectul stabilit prin lege, nu descrescu nici măcar cu un singur centimetru. În anii care au trecut ochii lui se deschiseră la culoare, devenind cu desăvârșire senini. Gardienii încă îl supravegheau curioși, deși anii se scurgeau alene și albastru.

I se părea un vis frumos. Ar fi vrut să le mulțumească, dar se temea că până și cuvintele lui s-ar fi auzit de la o foarte neobișnuită înălțime. Știa că sunt pe lume oameni care atunci când închid ochii văd numai întuneric și simțea pentru ei o adâncă milă. Sigur că dacă ar fi povestit ceva din visul său albastru nu se putea să nu fie făcut vinovat din nou. Doar îl pedepsiseră odată cu toată dreptatea de care erau în stare.

Nu, nu înjurase niciodată așa cum fusese el înjurat. Nu înjura nici măcar într-un fel personal, unic. Uneori, auzea înjurăturile în gând, dar erau numai cele pe care se obișnuise deja să le primească tăcând. Erau ale lor și știau și ei lucrul acesta, care îl întrista mult. Le primise așa cum îi primise pe ei, dar cui oare i-ar fi păsat? Omul înalt îi iubea așa cum erau. Se punea deseori în locul lor și îi înțelegea, deși treaba asta îi aducea oboseală și dureri de spate. Se odihnea în casa cu ferestre albastre, revigorându-și viața așezată mai sus decât a celorlalți printr-o justă pedeapsă. Devenea o fabrică de gânduri, pentru că doar atât mai putea, îngrijindu-și produsele așa cum un grădinar își îngrijește florile. Era greu câteodată să deslușească gândul curat, adevărat și treaz, ascuns prin colecția de înjurături și cuvinte ascuțite care pluteau prin fabrica lui. Înșelătoarea ceață hipnotică din afara închisorii albastre cu care fusese binecuvântat se risipise demult. Era trist, înțelegând că lumina albastră fusese ascunsă de fapt de către cei care îi cunoșteau virtuțile vindecătoare, așezând această ordine strâmbă cu caracter de lege la temelia justiției lor.

Se gândea prin ce metodă să ceară o prelungire a pedepsei din cauză că trupul nu i se redusese la normale și statistice dimensiuni acceptate de lege. Presimțea că eliberarea îl va durea aproape mortal, deși asta îl liniștea oarecum: își vor mai aminti un timp oarecare de vinovăția înălțimii lui și apoi îl vor uita. Va fi plecat dintre ei, era mai aproape de cer prin statură, dar știa bine că va pleca înveșmântat în pedeapsa luminii albastre a gândului său.

Singurătatea îl înștiințase că există pe lume diverse specii de cuceritori, toate pământene și luptătoare. El, cel înalt și făcut aici vinovat pentru asta, aparținea unui tărâm îndepărtat care cuprindea în propriul sistemul solar o frumoasă planetă albastră, metodic devorată de unica specie care se pretindea a fi cea mai inteligentă.

 

 

Constantin P. Popescuautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comments Off on Albastru

Timpuri ancestrale

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

MOTTO:

“Iarna, un anotimp al aşteptării, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur şi lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care te poţi bucura de fiecare oră.” John Boswell

Seară friguroasă de început de ianuarie. Nori negri, grei, se fugăresc pe cer, scuturânu-şi încărcătura asupra pământului. Brrr… Prin rafale puternice, crivăţul îşi revendică pretenţiile asupra mării şi ţinutului dintre aceasta şi Dunăre. Un vuiet surd este perceput de urechea mea, ca un zgomot de fond. Sunt apele mării, care îşi manifestă prin zvârcoliri tulburarea de care este cuprinsă la sosirea iubitului, pe care nu-l poate reţine numai pentru ea.

Focul din lemne de fag duduie în soba confecţionată din teracotă de culoarea ciocolatei. Pe fiecare placă este ştanţat un model ce reprezintă un bărbat solid, pletos, cu barbă deasă, îmbrăcat în straie de blană.

După oboseala zilei de muncă, mă odihnesc cu o carte în mână într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului de pe una dintre plăci. Încet, încet, sub influenţa căldurii, mă copleşeşte moleşeala, corpul se face din ce în ce mai greu, iar Hypnos mă cuprinde în braţe.

Zeu al fantasmelor întunecate, acesta mă poartă lin prin spaţiu, o legănare uşoară, iar în final plutim deasupra unui ţărm arid. Cât vezi cu ochii, totul este alb, doar pe alocuri apar petice negre, de teren dezvelit. Zăpada, spulberată de vântul turbat, se depune aiurea, sub formă de troiene înalte.

Marea… valuri uriaşe se înalţă în întâmpinarea miilor de aripi ale crivăţului, pentru ca apoi, furioase, să revină cu mugete sălbatice la sânul mamei, unde se sparg împrăştiind în jur dantela albă, înspumată a stropilor.

Cum privesc de sus, în partea dreaptă este o aşezare, formată din care amenajate şi drept locuinţă. La început nu-mi dau seama ce poate fi. Pare o tabără de nomazi. Îmi arunc privirea într-una din aceste case mobile, care pare mai răsărită decât celelalte. În centrul încăperii se află o vatră din piatră, în care este aprins un foc. Deasupra acesteia, la loc de cinste tronează o statuetă din lut ars, frumos împodobită. O recunosc, este Taviti, zeiţa focului şi a vetrei. Acum îmi dau seama, sunt transportată în timp, iar ceea ce văd este un sat al unor sciţi nomazi, care au trăit pe malurile Pontului Euxin cu mii de ani în urmă.

În încăpere se află un bărbat destul de tânăr şi o femeie cam de aceeaşi vârstă. Îmi dau seama că sunt soţ şi soţie după îmbrăcăminte. Poartă haine tesute din acelaşi material, o pânză de culoare roşie. El, bărbatul, este îmbrăcat cu o tunică, peste care îşi trage o alta din zale argintii, strălucitoare. Ea este îmbrăcată tot într-o tunică roşie, dar care este plisată în talie, iar mijlocul este încins cu o eşarfă aurie pe care sunt cusute modele cu flori şi frunze. Pe deasupra îşi pune şi ea o altă tunică din zale, asemănătoare cu a soţului.

Ceva din mine îmi spune să-i privesc cu atenţie! Mintea îmi este invadată de amintiri ancestrale. Privindu-le figurile, mă recunosc în ea, se numeşte/mă numesc Tabita, iar în el, Corio, soţul ei/al meu din acele timpuri… pe bărbatul de pe tăblia de teracotă! Pe mine înţeleg să mă recunosc, trăsăturile mi-au rămas întipărite în gene şi s-au transmis din generaţie în generaţie, până în timpul prezent, când au fost trezite sub influenţa lui Hypnos! Dar el? Soţul? Cum a ajuns figura lui pe soba mea? Iată un fenomen căruia nu-i găsesc explicaţia!

Amintirile, la început ca un firicel suav de apă, devin treptat şuvoi! Ştiu cine suntem şi ce va urma! Tatăl meu, Ateas, a fost conducătorul militar şi religios al acestui trib. A fost ucis acum două săptămâni în lupta cu sarmaţii. Bătălia am câştigat-o, dar el a murit în urma rănilor primite, iar azi are loc înmormântarea.

Suntem îmbrăcaţi în mare ţinută, aşa cum se cuvine la înmormântarea unui conducător erou. Ne fixăm coifurile din argint pe cap, iar pe umeri punem hainele de blană, care trebuie să ne apere de vitregia naturii. Sting focul din vatră, care nesupravegheat ar putea să cuprindă toată aşezarea, iar la ieşire legăm bine fîşiile de piele cu care asigurăm uşa.

Ne îndreptăm spre încăperea mare, acoperită, în care va avea loc ceremonia funerară. Totul este pregătit. În imensa cameră mortuară din lemn se află depus pe catafalc trupul tatălui meu decedat, iar alături de acesta al mamei şi al celor patru slujitori credincioşi, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă. Toţi sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aşa se cuvine.

În jurul lor sunt aşezate armele şi bijuteriile din aur şi argint, harnaşamentele cailor, scuturile din fier cu un ornament central din aur, pe care este sculptată o acvilă în zbor, săbiile cu teaca de aur încrustată cu fildeş şi pietre preţioase, arcurile curbate, gorytosurile în care stau strânse  săgeţile cu vârfuri în formă de trifoi, precum şi carnea,  vinul şi ustensilele gospodăreşti. Toate acestea îi vor însoţi în viaţa de pe cealaltă lume.

Participanţii la ceremonie încep să se adune. Eu/Tabita şi Corio ne aşezăm la capul tatălui decedat. Corio îi urmează drept conducător militar şi religios. Aceasta este legea noastră. Urmaşul la conducere este primul născut, iar în cazul în care acesta este fată, soţul acesteia.

Aseară a avut loc ceremonia de investire a lui Corio drept conducător şi, deasemenea, prin care mama, în numele lui Tabiti, şi-a îndeplinit datoria de soţie. Au fost prezenţi toţi membrii tribului.  Îmi răsună în minte cuvintele de rămas bun pe care aceasta mi le-a adresat, înainte de a-şi împlânta cuţitul în inimă: „ Eşti primul nostru născut. Ai obligaţia ca alături de soţul tău, să conduceţi acest neam cu vitejie, în cinste şi virtute, astfel încât numele acestuia să rămână scris pentru veşnicie în Cartea Lumii.”

În partea dreaptă  a mortului se înşiră, în funcţie de gradul de rudenie membrii familiei: fiii, fiicele, nepoţii, unchii şi mătuşile, iar în continuare restul membrilor tribului.

Din vasul aşezat pe un piedestal între mine şi soţul meu ies deja aburi. Prin aceştia, iarba sacră ne indică faptul că cei duşi dintre noi au pornit deja pe calea spre veşnicie. Ritualul este început de Corio:

„O, tu, Papaios, zeu al cerului,

  O tu, Api, zeiţă a pământului,

  Ajutaţi pe supusul vostru Ateas

  Pe drumul spre nemurire….”

După terminarea incantaţiilor cu care îi este onorată amintirea şi care îi vor ajuta să străbată căile spre veşnicie, acoperim cu pământ korganul, care fi  deschis după scurgerea unui an.

Întorc privirile în partea sângă. O altă privelişte se oferă ochilor mei. O peninsulă, case din cărămidă arsă. Tomisul, străvechea cetate grecească de pe ţărmul Pontului Euxin

Străzi înguste şerpuiesc toate în aceeaşi direcţie, spre mare. Încastrate în malul de pământ, mai multe încăperi  căptuşite cu cărămidă reprezintă depozitele  de marfă ale oraşului de pe malul mării. Urmăresc traseul uneia dintre străduţe. Acesta se termină într-o piaţă publică, pavată cu un mozaic multicolor decorat cu motive geometrice şi vegetale. Le recunosc pe amândouă. Bazarul roman şi Mozaicul au străbătut timpurile până în zilele noastre.

Continui plimbarea şi mă opresc la o casă. Un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, nu tocmai înalt, suplu, brunet, cu ochi negri, arzând de o febră interioară, aşezat la o masă de lemn, frumos încrustată cu motive reprezentând animale fantastice,  ascultă întristat vuietul vântului turbat, apoi ia pana în mână, o înmoaie în călimară şi începe să scrie.

Urmăresc cu privirea cele scrise:

„Parue – nec inuideo – sine me liber, ibis in urlomei mihi ; quod domino non licet ire tuo !” şi instantaneu în minte îmi răsună traducerea în limba romană:

“Tu vei merge, mica mea carte fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.!”

Este Publius Ovidius Naso, poetul roman născut la Sulmona şi exilat în îndepărtatul Tomis datorită greşelii de a fi fost martor scandaloaselor aventuri ale Iuliei, nepoata împăratului Augustus. Sau datorită altui motiv, “Carmen et error”, “o poezie şi o greşeală”, cum spune  el însuşi în Ponticele. Se pare că poezia la care face referinţă este “Ars amatoria”, care, mult prea îndrăzneaţă pentru acele timpuri,  contravenea principiilor  morale stricte ale împăratului.

Acum a început să scrie Tristele, va continua cu Ponticele şi nu va reuşi tot restul vieţii să obţină iertarea şi totodată reîntoarcerea la Roma.

Dar iată că de ridică de la masă. Cu paşi uşori, se plimbă prin cameră, recitând cu voce tare:

“M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.”

 

Mă simt din ce în ce mai tulburată. Simt cum străbat din nou spaţiile, apoi mă trezesc în fotoliul meu. Deschid ochii. În mână, ţin un volum din “Cireşarii”, deschis la epitaful de pe monumentul închinat lui Ovidiu, din actuala Constanţa:

 “Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul 

 Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,

 O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

 Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Privirea mi se îndreaptă spre soba de teracotă, la bărbatul care mă priveşte de acolo, parcă dorind să-mi transmită ceva! Corio, iubitul meu soţ din timpuri ancestrale, ai simţit şi tu prezenţa mea?

Vântul de nord îşi continuă goana nebună, iar marea întinde în van, neputincioasă, braţele dantelate spre iubitul crivăţ,  la fel ca acum mii de ani!

 

Addenda

Papaios – zeul cerului la sciţi

Api – zeiţa pământului, soţia lui Papaios

Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei la sciţi

Gorytos – tolba pentru sageţi

Iarba sacră – canabis, plantă cu proprietăţi halucinogene, folosită de sciţi prin arderea acesteia în timpul ceremoniilor  religiase.

Korgan – mormânt al sciţilor, sub formă de movilă (gorgan)

 

Ivănescu Ştefanaautor   Ivănescu Ştefana

Tagged with:

Comments Off on Timpuri ancestrale

Al doilea vis de mărire

Posted in Proză by Hopernicus on 29/01/2013

 

 

 

 

Cu un efort notabil, Bartolomeo Tizmană se urni din pat. Ajuns în balcon, se uită în sus, spre cer, apoi scuipă de mai multe ori. Neputincios. Epuizat. Nu prea dormise. Văzuse filme pentru adulţi, porno, altfel spus. Nu s-ar fi uitat în vecii vecilor la asemenea orori, dacă n-ar fi fost însărcinat de şefa sa, managerul principal al unei asociaţii  care se ocupa intens cu protejarea inocenţilor, a abstinenţilor, a  neadaptaţilor şi-a copiilor, să susţină o conferinţă despre pornografie cu titlul:” moarte pornografiei”. După atâtea filme şi orgii virtuale, îi era atât de rău că abia se mai mişca. Henrieta, nevasta sa, mare chiromantă şi tot mare ghicitoare şi în stele, îl strigă, el o auzi, dar se prefăcu a nu fi auzit şi continuă să privească lumea dimineţii de sus din balconaşul său, neînchis cu geamuri termopan,- nu avusese destui bani. Cineva suna la uşă. Probabil un client de-al Henrietei.

Într-adevăr, era un tânăr. Visase un porumbel verde. Îi povestea Henrietei visul şi insista că porumbelul fusese verde. Ceva, nu-i aşa, cu totul ieşit din comun. De la o vreme, spunea tânărul cu oarecare entuziasm, visa numai păsări şi credea că asta înseamna noroc. Se simţea fericit în vis. Asta până când povestise fiecare vis doamnei Vârlan, aia de la etajul şapte, cu strungăreaţă şi ochi şaşii, faimoasă în chestii de tălmăciri de tot felul, astrologice, mai cu seamă. Unei doamne din Popeşti, i-a tălmăcit un vis cu raţe călătoare şi i-a spus că bărbatul ei se lasă de italianca roşcată şi vine înapoi la ea. Drame contemporane, gândise Henrieta, după ce mai ghicise câtorva bărbaţi părăsiţi că vor avea parte de surprize. Şi aşa a fost.

Bartolomeu se aşeză la birou să scrie despre răul pe care îl provoca pornografia şi cum distrugea aceasta viaţa inocenţilor. Scrise prima propoziţie: Inocenţa preschimbată în subcunoaştere… Se opri, oftând adânc. Era un bărbat obosit. Se agăţă de cuvântul subcunoaştere. Oare de ce-l folosise, de ce-i venise în minte tocmai acest cuvânt? Nici nu ştia ce însemna. Poate că nici nu exista în dicţionar. Subcultură, poate că da. Şterse repede prima propoziţie. O începu pe a doua: Filmele pentru adulţi sunt distructive. Acţionează asupra tuturor ca o otravă. Se opri din nou încă şi mai nemulţumit. Presupuse că o plimbare prin parc i-ar face bine. Aţipi gândind că a ieşit din casă şi s-a tot dus. Visa că fusese răpit de nişte pământeni sălbatici, veseli, bine băuţi. Îl duceau undeva. Nu-i spuneau unde. Vigilent, văzuse totuşi înscrisul de pe frontispiciu clubului în care intrau: Introibo ad altare dei, locul  plăcerilor eterne.

Evenimentele se petreceau în planuri paralele. Bartolomeu Tizmană, om sobru, sever, auster ca un călugăr privea atent faţa maestrului de ceremonii, dar vedea inelul lui cu ametist. Se întâmpla cu adevărat. Un băiat se logodea cu o fată. Dintr-o virtualitate se transforma în ceva palpabil: gura şi inelul maestrului de cermonii care anunţa logodna cu surle şi tobe. Şi perechile de părinţi gata să leşine. Un tată avea faţa albă şi inexpresivă. O ocolea pe mama băiatului. Nu ştia cum s-o îmbărbăteze. Cum să domolească gândul ei nebun că-şi pierdea fiul. Cum s-o facă să vadă partea plină a paharului: câştigau o fiică, fata pe care n-au avut-o, iată, exista, jumătatea lui spirituală, sufletească. O găsise şi ăsta era cel mai mare noroc al vieţii. Ceasul regăsirii. Un tată trăia singur momentul. Nu-l împărţea cu nimeni. Nici măcar cu soţia sa, cea care zămislise rodul.

Vacarmul se potolea lent. Ochii tuturor se aţinteau pe chipul maestrului de ceremonii.

Poate visez, îşi calma Bartolomeu durerea. Poate dorm şi visez şi în vis stau în faţa unui lucru născocit de mine pus să umple toate golurile. Te crezi bun până când fapta cuiva îţi cerea să-i răspunzi cu o altă faptă. Semnificaţia logodnei, reacţia în lanţ pornită din minte. Mama, năpădită de gânduri, crea o realitate nereală, nepalpabilă. Unirea mistică, taina sufletului, trăire simultană în câteva lumi. Poate că sensul vieţii omului era iubirea şi nu liberta tea, poate că Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Adam din iubire inocent, dându-i atotputernicia iubirii. Prin iubire deveneai liber. Un gând venea din alt gând. S-o iubesc pe ea, iubind-o voi afla ceva ce n-am ştiut niciodată. Să-l iubesc pe mire, îşi poruncea în tăcere mama fetei. Numai iubirea era baraj contra disperării. Nu-l plăcea, nu ştia cu ce măsură să-l măsoare. Mama fetei era departe de-a gândi: Introibo ad altare Dei. Se temea de ziua de mâine. Şi fiindcă frica era mare nu putea trăi nici ziua de azi. Nu se putea bucura de bucuria fetei.

Ceremonia se desfăşura după un plan, nimeni, afară de maiestru nu ştia ce va urma. Nici măcar regizorul, nici măcar logodnica. Într-o zi, cândva, într-alt timp cosmic mirele s-a pogorât din înaltul cerului întrupându-se. Însuma însuşirile genetice ale multor generaţii din neamul său, dornic de experienţă pământească. Poetul făcea din existenţa lui o poemă în universul suprasensibil, suprasubtil. Mirele era venit în împărăţiile lumilor de jos, dar nu era unul de-al lor. Miruit şi sfinţit venea să răscumpere sfinţenia unui popor întreg, cocârjat sub biciul corupţiei, îngheboşat, îngenunchiat de ispita răului, robit magiei negre, ah, da, numai şi numai demoni, patimi pervertitoare, un popor de nerecunoscut, buimac de somnul morţii, prin mire azi, prin milostenie şi iubire căpăta un răgaz, să-şi lingă rănile, să se răscumpere şi să se înalţe. Introibo ad altare Dei. Intra-va el  în altarele îngerilor ducând cu sine şi poporul său zidit din demnitate şi onoare, prin fapte.

Cei din bal nu erau poeţi; îl priveau pe mire cu cinism. În şoapte aspre vestejeau ideea devoţiunii.

– Ce mofturi, ce zarvă, ce snobism! Cine îşi închipuie el că este?

Un preot în odăjdii aurii împreună cu doisprezece diaconi, după buna rânduială a amfitrionilor, începu ceremonia religioasă care consfinţea logodna mistică. Unirea bărbatului cu femeia sa ţinea de tradiţia sacră şi de veşnicia vieţii. Rânduiţi invitaţii se străduiau să participe la bucuria legămintelor. Cei mai mulţi, biruiţi de mâncare şi de băutură plecau acasă dornici să doarmă. În vasta sufragerie unde era bufetul se pregăteau mesele pentru dineu. În bucătărie încă mai era loc pentru lumea care încă mai comenta.

– E chiar sfidător, spunea o doamnă îndesată, să-ţi etalezi bogăţia când atâta lume moare de foame.

Muşca dintr-un picior de pui fript după ce cântărise cu ochi critic opulenţa balului. Aparţinea mulţimii care îndurase alchimia comunismului. Devenise o mutantă. Avea creierii spălaţi; nu mai gândea; noi muncim, noi nu gândim. Gură colectivă din care ieşeau vorbe negative. O voce din popor, când şi când, glăsuia despre imensa corupţie a Occidentului, imensa îmbuibare şi bogăţie a occidentalilor; robii banului, robii răului cu majusculă. Tot ce era mai rău în Occident trecea frontiera, venea în România, ţară de dor, ţărişoara noastră mioritică, ţară carpatină; aşa, avea oricine dreptul la metaforă.

– Nu există dreptate pe pământ, nici aici, nici în altă parte, zvâcni cineva lângă urechea lui Tizmană.

Nu asista la ceremonialul religios. Nu-i plăcea de preoţi. Nu-i plăcea nici logodna. Nu-i plăcea nimic din ce făceau semenii săi.

– Suntem un popor damnat, spuse profesorul de istorie.

– Ba te înşeli, tinere, sări un domn ateu, liber cugetător, adept darwinist. Noi românii suntem un popor inteligent.

– Tu nici nu ştii ce-i inteligenţa, râse istoricul. Suntem inteligenţi să cerşim. Ştim cum să viclenim şi să cerşim. Ştim o grămadă de lucruri străine popoarelor bine educate. Ştim cum să jefuim văduvele şi orfanii, ştim al naibii de bine cum să ne omorâm semenii care încearcă să iasă la lumină. Timp de două milenii nu s-a închegat nimic bun pe pământul românesc. Asta spune mult despre un popor. Sărăcie, jaf, minciună. Românul moare dacă nu fură, dacă nu minte, dacă nu jefuieşte pe văduve şi orfani. De ce m-aş mândri că sunt român? Să fugă de mine ca de un ciumat orice alt neam de pe glob?

– Grecii sunt la fel de răi ca noi.

– Grecii? Mă-ndoiesc.

– Şi tu eşti un mutant. Şi tu ai profitat de oribila lume comunistă! Ţi-a fost bine sub comunişti! Ce mai vrei?

Era femeia pervertitoare, o fiinţă prinsă în zona gri. Slujise răul, demonul  îşi aveau în ea un om de nădejde. Personalul angajat pentru bal se mişca agil, meseriaşi, puţini dar buni. Aranjau mesele pentru dineul ce avea să urmeze logodnei. Dar slujba religiosa nu se mai sfârşea. Zorile noii zile erau aproape. Femeia în verde omorâse multe suflete, dar continua să fie fericită. Avea o karmă bună, cum ziceau esoteriştii, sau acei învăţăcei sacerdoţi ai budismului. Se bizuia pe karmă şi reîncarnare, dispreţuia milostenia. Ei toţi îşi exaltau mândria de a fi puternici prin ei înşişi. Se priveau în inimă şi sădeau acolo tăria de a ucide. Ucide în tine pofta de a trăi, glăsuia Budha prin adepţi. Ucide în tine, ziceau adepţii, pofta de a fi tată. Nu prăsi sclavi. Nu lăsa să se nască prin tine un alt sclav. Vorbeau de sclavie. Ce-i de făcut? Cum să ieşim la liman?

În marea sală de ceremonii, fostă sală de bal, preotul în odăjdii aurite consfinţea acum logodna zicând:

-Se logodeşte robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu.,

Mirele puse pe degetul fetei inelul de logodnă simbolizând măreţia legământului.

– Îţi dăruiesc acest inel de aur şi diamant, semn al sentimentelor mele pentru tine, tari ca diamantul, durabile precum aurul este.

Înalţă-te, femeie, la înălţimea bărbatului tău! Frumos îndemn. Cu adevărat religios; nimic de obiectat.

Părinţii, copleşiţi de emoţii, plângeau de bucurie pentru copiii lor.

Vreun binecredincios visa la palatele pe care credea că şi le făcuse în cer: din aur, din sardiu, din jasp, din smaralde, din opal, din vrednicia inimii, din milostenia inimii, din iubirea lui de Dumnezeu. Visa un vis în realitate ştiind că nu ştia cât de adânci erau prefacerile hărăzite.

În bucătărie se încălzea cearta între oaspeţii nesăturaţi, sclavi ai foamei lor. Ştiau că gura le era dată pentru mâncare şi băutură.

Femeia în verde căuta persoane pe care să le nimicească. Îşi avea menirea ei: să inducă celorlalţi frica. Puse ochii pe Bartolomeu:

– Mie îmi place, spuse, cum suntem noi românii. Împuţiţi, laşi, vicleni, linguşitori. Îmi plac la nebunie românii, pe onoarea mea.

– Francheţea ta e dezarmantă.

– Nu-s împuţiţi chiar toţi românii. Mai sunt şi câţiva curaţi, spălaţi, se vârî pe fir un alt tânăr.

– Americanii şi englezii au înălţat împărăţiile acestei lumi. Merită să le şi conducă, vorbi încă unul aflat la cumpăna dintre două vârste.

– Pe noi românii ne vor arunca la groapa istoriei. Ceva ca-n Deşertul tătarilor.

– De ce crezi asta?

– De aia. Că ştiu.

– Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poftiţi la masă, spuse majordomul venind din sala de ceremonii unde tocmai se sfârşise ceremonia; Mirele şi logodnica lui primeau acum felicitările celor ce doreau să le ureze casă de piatră, fericire, prosperitate, viaţă lungă, rodnică în bucurii.

Era un ceas cum altul nu va mai fi; ceas de început.

– Aş da orice, aş face orice pact să fiu din nou tânăr, spuse un anonim..

– Ai da orice din ce ai. Dar n-ai nimic. Nimic din tot ce este nu-i al tău.

– Ai prins gustul filosofării! Nu cumva devii şi tu un mistic?

– Ai da orice? Dar ce ai ca să dai?

– Sufletul! Viaţa! Mă doare inima de o disperare fără seamăn.

– Mai las-o şi tu baltă.

– Ce-o fi cu Tizmană? Ia te uită! Ori e beat ori tocmai a primit o veste catastrofală. Nu l-am mai văzut niciodată atât de cărbunit la faţă.

It takes all sorts to make a world, spuse istoricul, cercetând curios grupul ocultiştilor.

Absolutely, consimţi prietena lui.

Erau snobi, vorbeau limbi străine.

Un anonim către altul:

What’s the matter with you?

Why do you ask me?

You’re looking disturbed.

Femeia-n verde pândea cu ochi de vampir. Cică vampirii erau toţi de origine română. Foarte fecunzi, se prăseau pretutindeni ca iepurii.

Ziaristul de la Deutsche Welle către femeia-n verde:

– Voi românii sunteţi foarte interesanţi.

– Ce-i drept, aşa-i.

– Fiecare doamnă, domnişoară şi domn îşi are locul său rezervat la masă. În dreptul tacâmului se găseşte cartea de vizită cu numele, mai preciză majordomul.

Chelnerii aşteptau să servească.

Maestrul de ceremonii dispăruse în adâncul casei împreună cu mirii. Nimeni nu i-a mai văzut de-atunci. Mor, presimt că voi muri şi mi-e o frică îngrozitoare de moarte, gândea un anonim. Scenarii sumbre, se năşteau şi stăruiau la suprafaţa conştiinţei. Cu nimic nu se compara o conştiinţă încărcată. Prezentul devenea o eternitate de suferinţă. Femeia în verde se pisicea pe umărul lui Bartolomeo. Se lipise de el şi-l îndemna să se destindă.

– Doar nu iei în serios chestiile astea popeşti, zicea, cu cel mai dulce glas de sirenă, da, dar Bartolomeo era un Ulise recondiţionat. Se uita într-una la uşa pe care credea că va intra o femeie frumoasă,  va veni lângă el, îi va încălzi şi consola inima. Cel care nu credea în Dumnezeu, spunea cândva un Domn, locuia singur într-un univers chinuitor, mai întunecat decât întunericul. Amintiri, frânturi, ca nişte luminiţe. De ce dispăruse mirele? Îi venea să plângă. Nu auzea nimic din ce-i spunea femeia în verde: divorţată, singură; dispusă; bogată, da, destul să-şi umple singurătatea nopţilor cu feluriţi gigolo. Era o meserie nouă pentru bărbaţii români, dar de mare viitor. Drumul gloatei nu era şi drumul ei, fiindcă ea ştia să trăiască viaţa din plin, zicea.

Un adolescent blond, cu ochi albaştri, angelic ridică paharul de şampanie zicând încet:

– Să închinăm pentru miri, să fie fericiţi, etern fericiţi. Viaţa să le fie un drum presărat cu azalee, cu magnolii, cu tot ce poate fi mai bun!

– Nu te amăgi, n-am rămas de dragul tău, am băut şi-am mâncat şi ne-am hulit unii pe alţii, biruiţi de invidia cea păcătoasă, plănuind noi cum să te jefuim, furioşi că tu ai şi noi nu avem.

Se auzi glasul unui bărbat cult.

– Mirele cunoaşte adevărul, asta l-a eliberat din toate mizeriile şi meschinăriile vieţii pe pământ.

– Pari răzbit de consideraţie, de admiraţie, ceea ce mă miră.

– În viitor cei buni vor purta pe frunte pecetea bunătăţii, iar cei răi pecetea răului din ei. Lepra răului va ieşi din suflet afară, va fi semn trupesc.

– N-aş face afirmaţii categorice. Nimeni nu poate şti cum va fi viitorul şi dacă va fi, pentru simplu motiv că nimeni nu cunoaşte Planul ultim. Căci există un Plan. Nu ştiu mai mult. Dar un Plan presupune logic o finalitate. N-aş vorbi, dacă n-aş cunoaşte, zise bărbatul cult.

– Care-i adevărul care te face liber?

– Să nu aştepţi, să nu ceri niciodată nimic de la semeni. Să nu-ţi gândeşti existenţa în funcţie de ce vei putea smulge de la ei.

– Dar e utopie. Cum să trăieşti fără să le smulgi semenilor inima, rinichii, ficatul şi banii?

– Să trăieşti gândind să le dăruieşti semenilor inima, rinichii, ficatul, averea şi puterea. E undeva în Evanghelii ceva în genul ăsta: Dacă cineva îţi cere haina dă-i şi cămaşa. E ceva subtil aici.

Era un ceas prezent, dedus din lunga eternitate. Bartolomeu Tizmană adormi instantaneu şi se trezi în patul său. Vru să-i povestească nevestei visul. Ce semnifica dacă te visai la o nuntă? Mărire şi glorie şi bogăţie cât cuprindea mintea omenească. Henrieta i-a repetat de două ori că visul semnifica multe, dar trebuia să fie grijuliu, că s-ar putea să semnifice şi moartea.

ELENA GHIRVU CALINautor ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comments Off on Al doilea vis de mărire

Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Posted in Poezie by Hopernicus on 29/01/2013

Scrisoare deschisă

Stimată doamnă, pic de somn
Şi veştile mă întristează
Că vine iar acelaşi domn
Şi-mi bate-n uşă la amiază
Lăsaţi-mi draperia trasă
Şi storurile fără fantă
Că vin tristeţi care m-apasă
Cu energie radiantă;
Şi nu-nţeleg ce tot îmi spune,
Adesea bate din picior
Eu bănuiesc că nu sunt bune
Aceste vorbe care dor
I-am arătat şi buletinul
Da-mi face semn c-o să se-ntoarcă
Şi-am să m-ascund ca arlechinul
În nu ştiu care colţ de zarcă;
Stimată doamnă, cer iertare
Că noaptea mi s-a făcut ziuă
Şi m-au pisat atâtea tare
Cum se pisează grâu-n piuă:
Aş vrea să dorm şi nu mai pot
Că mi s-a suspendat permisul
Patrulele precum socot
Vor cere să le spun şi visul
La care încă n-am ajuns
Că patul meu e prea departe
Şi vine frig şi m-a pătruns
Că geamurile vieţii-s sparte
Plimbare cu trăsura

Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase
Să facem o plimbare cu storurile trase
Când soarele apune în suflete solemn
Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn;
Avea zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară
Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu, din ceară
Şi se fereşte straşnic să calce pe termite
Căci datoria lui atât e: să imite
Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii
De care n-au să ştie vreodată invitaţii;

Să-ţi ceri bilet de voie căci părăsindu-ţi locul
Figura de ansamblu, n-o afectează jocul
Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite
Cum picură tăcerea în seri din stalactite
Să te menţii în formă, vom merge doar la trap
Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap
Că inima nu are de ce să ne palpite:
Noi suntem manechine cu arcuri ruginite

 

Inima cioplitorului

După moarte oamenii i-au zidit în grabă

un muzeu impunător

şi toate obiectele sale mărunte

adunate acolo

Inima lui trebuia expusă într-un recipient

să-l simtă măcar de acum înainte

mai aproape de ei

o inimă bătrână şi plină de cicatrici

Înaintea vernisajului însă cineva grijuliu

a înlocuit-o cu una tânără şi viguroasă

aparţinând unui donator necunoscut

decedat în împrejurări neelucidate…

711987298autor ion untaru

Tagged with:

Comments Off on Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,986 other followers