revista online, seria nouă, nr.01, 2015 – (click pe titlu!)
ISSN 2457-676X
ISSN-L 2457-676X
http://online.pubhtml5.com/paxb/tjds/
//e.issuu.com/embed.html#2417424/12398595
ram şi lege laolaltă în limba lupilor tulburând fuga la zid
„Împliniţi bucuria mea, ca să gândiţi la fel, având
aceeaşi iubire, un suflet, aceeaşi cugetare.”(Filipeni 2, 2)
:rădăcină şi ram de cireş privind între două oglinzi paralele
aerul liber şi matern care refuză să moară pentru a trăi altfel
tu îmi vorbeşti despre acest atât de transparent
marş spre mântuire pe care îl acceptăm şi îl dorim mai puţin
sunet şi mai mult autenticitate şi ax laolaltă dulce şi amar eu
număr oasele identităţii în reflux
dublele explozii ale miresmelor de ceai şi fără să pot să
mă uit cu ură ori mirare la camila
care trece zâmbind prin urechile acului îţi răspund la fel
am greşit veacul dar am aşteptat cu întinsul cu înaltul
cu
struguri cu ieri şi cu mâine cu tot ce mereu n-am ştiut
(şi ce frumos şi ce urât era în istorie
când
ne sărutam cu pumnii cu picioarele)
zilele săptămânii le amestecam cu ierburi amestecam
caii cu cercurile arborii genealogici cu punctele cardinale
apoi creşteau apele vii înăuntrul apelor moarte ca nişte scări
adânci pe malurile cărora dormeau lingura şi strachina
şi mămăliga cu burta la soare ca nişte imperii apuse
întru răsăritul nostru cel falnic si pretheologic
(un piston deflector oscilând într-un motor cu ardere internă
thâgâdâm thâgâdamdam thâgâdâmdamdam)
până când înflorea a doua oară maimuţa
în mierea din sexul cel crud şi advers al vrejului de fasole
a fost iubire sau a fost ce a fost
şi dacă
a fost ce a fost unde e ce a fost
(patria mea dormea cu mâinile-n cruce
eu râdeam când plângeam şi voi la fel)
în faţa celor care au fost şi nu mai sunt dezleg un steag
şi îl iert pe
Dumnezeu pentru toate greşelile lor drepte sau nedrepte
a fost iubire ucisă de iubire şi deşertăciune
a fost
şi vânare preaobsesivă de vânt a mai fost
părăsiţi-vă trufia
în voi înşivă reveniţi
întoarceţi-vă
mereu
şi
mereu
amintind
stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată nici
o lege
şi nu ştiu căreia dintre icoanele venite în nopţile mele să-i sărut cămaşa
rama y ley junto en lengua de los lobos agitando la fuga
(sonata para hacha lluvia y orquesta. otoño)
de Daniel Vorona (traducido al español por Elisabeta Boțan)
„Cumplid mi alegría, para pensar igual, teniendo
el mismo amor, un alma, el mismo juicio.” (Filipenses 2,2)
: raíz y rama de cerezo mirando en dos espejos paralelos
el aíre libre y materno que para vivir de otra forma rehúsa morir
tú me hablas de esa tan transparente
marcha hacía la salvación que aceptamos y menos lo deseamos
sonido y más autenticidad y eje junto dulce y amargo yo
cuento los huesos de la identidad en reflujo
las dobles explosiones de las fragancias de te sin poder
mirar con ira o asombro a camila
que pasa sonriendo por orejas de aguja te contesto igual
me equivoqué de siglo y esperé con la superficie con lo alto
con uvas con
el ayer con la mañana con todo lo que siempre no supimos
(y que hermoso y que feo era en la historia
cuando nos besábamos con puños y pies)
mezclábamos los días de la semana con hierbas y juntábamos
los caballos con círculos de árboles genealógicos con los puntos cardinales
luego crecían aguas vivas dentro de las aguas muertas como unas escaleras
hondas en las orillas donde dormían la cuchara y el cuenco
y la polenta con la barriga al sol como unos imperios caídos
en nuestro grandioso amanecer
(pistón deflector oscilando en un
motor de combustión interna
brruumm brruumm brruumm)
hasta que florecía por segunda vez la mona
en la miel del sexo aquel cruel y opuesto a las habichuelas mágicas
hubo amor o hubo lo que hubo
y si
hubo lo que hubo donde está
(mi patria dormía con las manos en cruz
yo reía cuando lloraba y también vosotros)
desato una bandera delante de los que han sido y ya nos son
y perdono a
Dios por todos sus errores justos o injustos
hubo amor matado por amor y vanidad
hubo
también hubo tan obsesiva caza de viento
abandonad vuestro orgullo
regresad en vosotros mismos
volved
siempre
y
siempre
recordando
sentado de rodillas al lado de una mancha de sangre donde no ha sido
enterrada ninguna ley
y no sé a cuál de los iconos llegados en mis noches besarle la camisa
@ ”Primero, nos colaremos en vuestros jardines”
collage 2014,
artist Federico Hurtado (Argentina)
https://www.facebook.com/profile.php?id=100008538462955&sk=photos
Comentarii închise la ram şi lege laolaltă în limba lupilor tulburând fuga la zid
profesoara de literatură din noul val
01/29/2015
pe atunci colindam bulevardul grigore bălan fumam fără filtru făceam pe bolnavul
veneau domnişoarele de la ţară şi-şi plimbau câinii prin transpiraţia locului
treceau ba în sus ba în jos dar nu m ă puteam hotărî
aveam o mătuşă grăsuţă care stătea în geam şi mă admira
nu ştiu de ce dar eram sigur că pe deasupra coapselor ei plana un superb elefant
(poate mişcările suple ale nărilor poate bărbia)
capul meu era perfect închis un fel de kukta plină de păsări
auzeam mereu cum crapă ouăle cum ies puii şi urlă de foame
noroc că aveam un culcuş în ap. 31 unde mă retrăgeam obosit
îmblânzeam acolo un berbec minuscul creştea şi el pe unde putea
se scăpa uneori şi-şi înfigea coarnele în tâmplele mele
mă prefăceam că nu observ (eram plin de şmecherii)
de curând mă cuplasem cu o domnişoară sofisticată
o profesoară de literatură din noul val
până să ne dezbrăcăm trebuia să-i admir lacul de unghii
numai şi numai cu aluzii livreşti
(ea făcea atmosferă lăudându-mi gambele)
nici măcar nu transpira noaptea sub plapumă (avea o ţinută oficială)
curcubeul de pe fruntea ei pocnea scurt la capete
şi imediat o vedeam adormind
venea toamna şi începeau cursurile
mătuşa mea grăsuţă se lipise cu totul de geam
nu era în spatele ei nici un elefant admirabil (doar câţiva bărbaţi însuraţi)
profesoara din noul val făcea după-amiezele exerciţii pentru însămânţare
se folosea de leuştean pentru trupul său zvelt
mai trecea şi pe la mine dar mie-mi murise berbecul
cu tristeţe rupeam în bucăţi coarnele lui bronzate
când deschideam ochii vedeam cum domnişoarei profesoare
i se strecoară metri întregi de dantelă neagră printre coapse
o atingeam în treacăt dânsa-mi spunea puţin mai la dreapta puţin mai jos
mă executam
foloseam numai mişcări oficiale
@ ” Protection”,
artist Daria Endresen (Norway)
Comentarii închise la profesoara de literatură din noul val
Mă iartă, nu mă iartă
01/29/2015
Supărată pe mine rău rău ea cânta
când m-am aşezat la masă
nu tu cuţit, nu tu lingură, nu tu pahar
pâinea era netăiată, supa rece, vinul înăcrit
eu nu făcusem însă nimic, de câte ori să-ţi mai spun
că n-am făcut nimic, i-am spus
jur cu mâna pe inimă, mâna mea n-a atins altă inimă
şi ca să vadă ea mai bine că inima mea n-a atins altă inimă
îmi smulg cu delicateţe inima şi i-o pun pe masă
lângă pâinea învechită brusc în faţa mea
lângă farfuria cu supă neagră
lângă vinul care făcea spume în sticlă
cinci minute am stat aşa, cu mâna pe inima mea palpitândă
abia reuşind să-mi stăpânesc inima palpitândă excitată de
imensa zonă de libertate întrezărită brusc pe faţa de masă
cinci minute am stat aşa aşteptând ca ea să-şi termine cântecul
întrebându-mă cu inima strânsă
mă iartă, nu mă iartă
@ ”Cradle”,
artist Marita Milkis (Israel)
http://maritecis50.wix.com/maritamilkisart#!home/mainPage
Comentarii închise la Mă iartă, nu mă iartă
nu moartea, viaţa s-o birui
01/29/2015
în definitiv, ce atâta spaimă?
îmi scot singură ghimpii din inimă unul câte unul analizându-i
ca pe nişte pene ciudate în bătaia lunii
în amurgul vieţii
am înţeles că moartea n-are cine ştie ce putere
nu se întinde cât stepa mamei rusii
e scurtă de tot
cât să cuprindă un ţipăt şi …hik!phet!
pe unde trece
moartea îşi lasă mirosul de crin veştejit
nu-ţi vine în prag ca un musafir nepoftit
într-un flash-back final
se face egală cu viaţa
lumina şi bezna se reazemă una de alta
numai privirile noastre rătăcesc printre ceruri
pân’ ce-şi găsesc odihna
moartea, domnilor, e un secerător iscusit
nu lasă în urmă
nici un spic
viaţa,
în schimb,
îţi cotrobăie dureros prin oase
ca un fior rece îţi străbate şira spinării
arzând în profunzime ca un acid coroziv
îţi numără clipele când durerea zbucneşte prin toţi porii
viaţa
umblă cu tot felul de marafeturi
îţi numără dinţii şi kilogramele
te dă cu capul de toţi pereţii
şi la urmă
îţi pune în braţe o hârcă
de stai ca prostul sub clar de lună şi te întrebi buimăcit:
„a fi sau a nu fi?”
@ ”Siamese dream”,
artist Daria Petrilli (Italy)
https://www.facebook.com/pages/Daria-Petrilli/708260665859481?sk=photos
Comentarii închise la nu moartea, viaţa s-o birui
Citește-mă ca să nu pot muri liniștit
că măcar o singură dată nu ai înţeles pe deplin totul
umbra asta albăstrie de praf dintre o literă şi alta
este pielea mea subţire şi fină care îmi acoperă
cu vitejie oasele
sunetul ăsta imperceptibil dintre un cuvînt şi altul
este zgîrciul care îmi ţine urechea lipită de cap foarte strîns
soarele negru care răsare la începutul poemului care tocmai se scrie
cu demnitatea împăratului stăpînind imperii de singurătate
este una din pătrimile inimii mele
soarele alb care vine la mine uneori din miezul luminii
care nu se vede de muritori şi îndeobşte nici chiar de nemuritori
este a doua pătrime a inimii mele
sînt omul cu o jumătate de inimă de cînd am înviat dintre morţii
care îşi iubesc moartea
că măcar o singură dată nu ai înţeles pe deplin totul
pe obrazul meu trec cămilele vieţii şi morţii
de pe un deşert pe altul
unul mai vast decît celălalt
din palmele mele fragede nenăscute încă
cu atît de multă consideraţie
încît mă întreb dacă nu cumva i-am ucis stăpînul
înainte chiar de a mă naşte
întunericul a tăcut
atunci a ieşit din ascunziş poemul care nu vorbeşte
cu niciunul dintre semenii mei
să vrei să mori sub limba mea
luată în palmă
pune inima ta peste viaţa mea să nu mor neacoperit
Comentarii închise la Citește-mă ca să nu pot muri liniștit
sang d’encre
01/29/2015
neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar
întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-
luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,
tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului
atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca
niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.
— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?
— dacă numele
s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele
tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi
după tată…
— al cui eşti, păcatule?
— al nimănui!
neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are
ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar
prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar
pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă
filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa
lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,
se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.
şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.
şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.
iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.
iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!”
“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva
celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în
capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune
vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă
nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă
cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu
a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile
pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.
ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile
de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!
ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —
ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci
cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,
de unu la sută,
de unu la mie…
şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:
stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,
aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază
de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar
fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.
pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul
celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.
după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,
viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.
albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.
nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de
(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)
doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.
la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,
vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul
de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.
să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?
stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul
la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa
de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.
o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care
te prevezi se desface de plîns că
nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”
niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage
conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”
data. anul. semnat: băieţel-decreţel
@ ”Hard life but smile on their faces!”,
artist Hámos Gyõzõ (România)
https://www.facebook.com/hgyozo/photos
Comentarii închise la sang d’encre
Carne, durere și vin
01/29/2015
Realitatea arată aşa ca o uşă
de lemn în care cineva bate din când în când şi întreabă
e cineva acolo şi răspund numai eu iar sunetul
se rostogoleşte până la colţ sub un pat acoperit de rufe rămase din alte veri amestecate. Să încerc din nou. Realitatea arată ca un geam îngheţat pe care nu poţi nici măcar să zgârii cu unghia litere mici atunci când ţi se cere să completezi un formular despre tine şi braţul tău drept amputat călătoreşte prin lume într-un cărucior mai mare. Poate, ultima dată îmi iese.
Realitatea arată ca un perete construit
din carne
din durere
şi vin.
@ ”Fotografía”,
artist Barbara Bezina (Argentina)
Comentarii închise la Carne, durere și vin
gigolo
01/29/2015
Şi eu sunt un gigolo.
ce le oferă plăceri intelectuale
femeilor care n-au avut niciodată
plăceri intelectuale.
Plăceri artistice domnişoarelor
ce nu pot deosebi
un tablou de van eyck
de un tablou de chagall.
Un gigolo
a cărui limbă apucă
măselele de
minte ale adolescentelor ca un
cleşte stomatologic.
Câteodată bat step
pe tastele laptopului,
imitându-l pe fred astaire.
Alteori imit la perfecţie
vocea lui maiakovski.
Îmi place să vorbesc singur
fiindcă îmi place să conversez
cu persoane inteligente.
Am un cap mare şi solid
ca universitatea lomonosov de la moscova
şi nişte picioare înalte şi zvelte
ca turnul de televiziune din berlin.
Şi totuşi, deşi sunt mai bătrân
decât bucur ciobanul,
când îmi pun cămaşa mea roşie
şi pantalonii mei roşii,
când îmi încalţ pantofii cu vârf ascuţit
de culoarea racului fiert,
când îmi leg la gât cravata portocalie
cumpărată dintr-un magazin de pe oxford street
cu 50 de lire eu sunt însuşi orgasmul.
Aş vrea să mai facem
dragoste o singură dată.
După care tu să-ţi arunci
steriletul în budă
şi să pleci
la rudele din provincie.
Iar eu să mă transform,
ca toţi marii criminali ai istoriei,
într-un nor de napalm.
@ ”HUG”,
artist Raluca Turliu Cobilanschi (România)
http://magazinuldedesene.blogspot.ro/
Comentarii închise la gigolo
Soare de noiembrie
01/27/2015
Ce-ţi spune unul din morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie
era călduţ ca un cadavru proaspăt
şi eu îţi muream în braţe
nu-mi închipuiam că aici,
unde totu-i înfricoşător de bine,
e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii
şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept
cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,
mai matolit, mai lihnit.
Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,
eu o duc aici pe picioare
până o să vii tu –
ca ciorba acră după beţia dulce,
ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,
ca glucoza în venele macerate.
Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,
nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,
o să te mănânc din ochi când o să vii,
n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,
însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe
sub soarele călduţ de aici,
şi poate că de data asta o să-mi revin,
îmbrăţişarea ta de mort proaspăt
o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină
în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,
oricât de ridicolă-i chestia asta.”
Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul
aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,
fiert îndelung pentru o masă săracă.
@ „Sans Titre 00011” / 30 x 40 cm / Acrylic on paper / March 2014
artist Eric Lacombe (France)
Comentarii închise la Soare de noiembrie
Eu și culorile
01/26/2015
câteodată îmi vine
să-mi scuip viața-ntre ochi
asta mi se întâmplă mai ales
când îl văd din nou pe copilul
urcat pe acoperișul blocului
de unde vedea tot felul de chestii
pe care le transforma în culori
roșu pentru femei
negru pntru foame
albastru pentru uimire
și gri pentru moarte
pe verde nu l-a înțeles niciodată
iar cu violetul dansa
pe cornișa unei secunde
purtate de vânt
până dincolo de dispariția
celui din urmă inorog
mai alb decât umbra
propriei sale povești
mai visa copilul acela
continente oranj pline de viețuitoare ciudate
ura indigoul
și iubea sclipirea galbenă
a onyxului imperial
din care închipuia case ce semănau
cu imensele galere cu fluturi
care navigau cândva
pe mările subpământene
toate acestea îi intrau cu forța
în ochii mereu larg deschiși
iar de acolo de-a dreptul în creierul
transformat într-un soi de regat
al păsărilor moarte
de boala departelui
iată de ce
atunci când cețurile Pustiei
își reped cohortele
către fruntea mea sidefie
îmi vine din nou
să-mi scuip viața-ntre ochi
fiindcă nu m-a învățat
nici măcar deosebirea
dintre culoare și ton
sau cum să mă apăr
pe mine de mine
Tomis, 24 Ianuarie 2015, ascultându-l pe Vladimir Vîsoțki
@ ”Contact”,
artist Ales Lyalyush (Russia)
Comentarii închise la Eu și culorile
Fiara
01/25/2015
Un ștreang pentru animalul ieșit la soare, nu știu
dacă va ataca, destins lasă impresia unei somnolențe
care te mișcă, nu te gândi, o fiară nu-și pune problema
dacă nu e ridicolă cu atâtea izbucniri ale zilei în jur, nu-i
pasă nici cum hohotul aspru al răului clatină firele de iarbă
pe versant și nici de impresia mea despre asta, fiara este
pentru că traiește numai în absolut, nu o cunoști decât dacă
te devoră, lângă ea aparențele se topesc în propriul lor abis, iar
ea îngroașă peste lume opacul, de asemeni este indestructibilă,
cand moare obiectele sunt fumegoase, le simți zorii, iar asta
te impresioneaza ca o renaștere, cu aerul lor matinal, dar fiara
nu este focul și apa, nici aerul, ea este când tună în tine
un pământ surd și orbești de atâtea șuvoaie pe care lucrurile
le împroșcă posedându-și secretele, este o palpitație grea între
ziduri. Acum somnolează, n-o pot decât imagina și privesc cum
hohotul aspru al răului clatină firele de iarbă de pe versant.
@ ”La Distraccion”,
artist ARZE (Spain)
Comentarii închise la Fiara
Zi şi noapte.
01/26/2015
“încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă impecabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit
protejat pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate pastilele sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om”
– august 2010
@ „Apathy is stronger than gravity”
artist Nuno Tavares (Portugal)
Comentarii închise la Zi şi noapte.
poetul
01/26/2015
a spălat toate cuvintele limbii române
cu trupul lui
cu sângele lui
nu-i de mirare ca s-a betejit
a lăsat limba
cristalină
dalbă
duioasă
şi-a plecat aşa pe viscol prin zăpadă
fără palton
l-au chemat sus la ceruri printre stâncile cele mişcătoare
până la îngeri
să-i curăţească ei trupul
să-i spele îngerii sângele
l-au îmbrăcat cu straie lungi
pe care i-au scris toate poemele
şi când are chef de poezie
dumnezeu îl cheamă la el
eminescu se roteşte încet încet ca într-o horă
şi dumnezeu citeşte citeşte până adoarme
@ ”selfie”,
artist Mircea Lacatus
https://www.facebook.com/mircea.lacatus.5
Comentarii închise la poetul
Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
01/22/2015
Descopăr părul ei ud. Ud și arzător, ca o flacără. Ca inima mea pieptănată cu jale peste umărul ei stâng. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum așterne o înnoptată melodie. Acest scârbos vierme de tablă chiar crede că ne poate infecta cu somn, când, pentru noi, somnul este curată despărțire.
Ești vie, pentru că vreau eu, killer-ul plăcerilor amânate. Eu, care nu amân nimic, lovind cetate după cetate. Luându-te în primire cu tot arsenalul din dotare și cabrându-te până ce doare. Până ce explodezi de viață. Până ce urli. Până când suflul tău, fierbinte, mă lovește în față.
Evident, exagerez. De fapt, nu fac decât să conjug, să declin, să delirez. Evident, părul ei ud nu există. Nici măcar inima mea pieptănată. Nu face altceva decât să continue să bată, meticulos, în cușca simetrică de os.
Evident, exagerez. Curajul de-a inventa este la fel de viril ca și curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respirație, masticație etc. Frecventez imaginația, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea. Sunt doar o fantă, prin care o puteți surprinde, totuși, pentru un moment.
@ ”mixta sobre papel”,
artist Molinarez (Spain)
https://www.facebook.com/jonathansuarezmolinares/
Comentarii închise la Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
Fotografii de la sfârşitul lumii
01/18/2015
Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plînge se va bucura de plînsul lui
şi se va face îmblînzitor de păsări. Iar acela care
rîde nu se va folosi de rîsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!
Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.
Noi nu sîntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămîne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutînd pe cineva!
Nici sfîrşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărînă. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfîrşitul lumii a fost deja de cîteva ori.
Eu am mai multe fotografii cu el.
@ ”Mayan Prophecy”,
artist Andrei Baraboi (România)
Comentarii închise la Fotografii de la sfârşitul lumii
răgușit de dragoste și beție
01/26/2015
în memoria lui Iulian Trașă
prietenul meu punkeru a plecat a îmbrăcat blugii rupți
a luat geaca de piele fără mîneci și o bere din frigider și-a ieșit fără
să închidă ușa așa dus a fost
zgomotul pașilor lui urca scările tot mai greu însoțit de un cîntec
răgușit de dragoste și beție
oare se mai întoarce prietenul meu punkeru cu siguranță
nu se mai întoarce blugii și geaca de piele
erau ale mele ale mele erau
și lacrimile încă neivite ce apar după cîteva sticle de tărie
o vreme pe stradă mașinile au mers fără să facă vreun zgomot
doar cîntecul se-auzea
răgușit de dragoste și beție
mai atîrna de pereți ca o pînză de păianjen ruptă
de vînt și tristețe
prietenul meu punkerul a plecat și nu se știe
dacă vreodată se va întoarce
răgușit de dragoste și beție
el intră în barul murdar cu lumini stîngace și mai cere ceva de băut
după două pahare zîmbește unei tinere cu părul în flăcări și-și arde sufletul
dimineața rămîne singur dar nu-i trece prin cap să se-ntoarcă
își aprinde una fără filtru și cîntă pentru o păpușă stricată cu ochii scoși
o clipă se vede în găurile ei negre cîntă
răgușit de dragoste și beție
prietenul meu punkeru m-a lăsat ca pe-o seringă folosită cu acul rupt
pe etajera din baie în oglinda din baie chipul meu stors
se ascunde sub abur cum cenușa în urnă
mă ghemuiesc sub chiuvetă prietenul meu punkeru nu se mai întoarce
chiar acum dealerii îl lovesc cu picioarele în coaste
și în gură dar el nu se oprește și cîntă
răgușit de dragoste și beție
melodia pe care o cîntam amîndoi la moartea fiecărui prieten
cu paharele pline cu mîini de femeie pe șliț
întreg cerul e plin de comete care se prăbușesc
în calea noastră nici un suspin prietenul meu nu se mai întoarce
și-acum îmi dau seama că prietenul meu sunt eu
și-acesta este cîntecul meu
răgușit de dragoste și beție
@ „disarm„,
artist Titus Toledo (Philippines)
Comentarii închise la răgușit de dragoste și beție
odă prieteniei
01/18/2015
De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui fluture mic cât o viespe
îi cade-o aripă-n noroi şi vinele grase şi parfumate ale plăcerii
se umflă,
se umflă.
Păşeşti încet prin camera copilului beat şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară
Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o dimineaţă de iarnă,
albă ca un iepure şchiop. Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul
taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro, albastru,
nemaivăzut – pe bani de argilă.
Acolo ne vor găsi pistolarii şi hoţii, mânjii şi corbii
şi ne vor împuşca în inimă şi ne vor venera apoi învelindu-ne într-un cearşaf gros
şi ne vor rostogoli prin cameră.
Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare
şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea voi împleti o cămaşă de noapte
pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un petec călduros
pentru iarnă.
Cu degetele astea voi închiria o cameră şi-o să mă-mbăt în ea
şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,
cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp
ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi bucată cu bucată
prietenilor mei.
@ ” we are fragile”,
artist Marioni Monica (Italy)
Comentarii închise la odă prieteniei
Poem
01/18/2015
violența, noul sex
violența noastră cea de toate zilele
nu ne lăsa fără ea
lasă-ne să ne bălăcim în ea
să juisăm
să strigăm more more more
vrem să fim ca Bonnie and Clyde ca Taxi Driver vrem să fim în scena din baie a lui Hitchcock cu muzica lugubră cuțitul apa
vrem să privim estetic sângele împroșcat pe pereți ca și cum nu există în realitate
să ne curgă balele să privim cu gura căscată imaginile în care Guy Richie filmează detaliul violent sacadat imaginile în care Quentin Tarantino împușcă țestele bandiților în filmele lui
vrem Nymphomaniac să ne șocheze să simțim Doamne să simțim ce nu mai putem simți lasă-ne ororile noastre de laborator
nici nu ne trece prin cap ce ar fi dacă ne-am afla chiar acolo pe bune într-o oroare atât de șocantă încât ne-ar pocni inima de frică
vrem să ne trezim ca și cum nimic nu s-a întâmplat ca și cum niciodată nu am văzut avioanele alea intrând ca niște cuțite în trupul clădirilor Gemene și cum ne-am imaginat zgomotul acela asurzitor intrând în plin în inox geamuri securizate beton armat iar nenorociții prinși acolo se aruncau în gol înnebuniți de frică
zgomotul trupurilor căzând pe asfalt
nu vrem să știm nimic despre cele 2000 de trupuri de copii femei și bătrâni uciși dantelați cu gloanțe sfârtecați de gloanțe îngeri plâng lângă trupuri dar violența noastră cea de toate zilele e noul nostru sex
televizoare unele peste altele până în cer turnul babel al televizoarelor cu sunetul dat la maxim să nu ne mai auzim dacă ar fi liniște am auzi plânsetul copiilor și al femeilor îmbrăcate în negru din cap până-n picioare plânsetul sfâșietor ca un vaiet dintr-un capăt al pământului până în toate marginile lui
trupurile mor de durere inima se oprește durerea în starea ei pură hidoasă nu e(ste) estetică nu e nici măcar estetica urâtului e sângele inima oasele carnea ochii mâinile murind
murind cu adevărat nu e ca în filme nu e violența aia de teatru pe care o sfidăm stând în fotoliile noastre moi din catifea
murind cu adevărat suntem morți încă din secolul trecut de când am adus violența în casele noastre în paturile noastre în capul copiilor noștri și nu mai știm unde începe și se termină inima unde începe și se termină sufletul unde începe și se termină trupul
în secolul ăsta copiii se detonează singuri trăim cu toții în violența joc global
nu ne lăsa fără violența noastră cea de toate zilele
fără violența noastră cea de toate zilele am fi obligați să ne privim ochi în ochi să ne vorbim să ne iubim să ne ascultăm
lasă-ne violența noastră și când nu mai suportăm viața ne vom detona în fața iubiților noștri copiii în fața părinților mamele în fața copiilor femeile în fața bărbaților
de frică cumpărăm ziare mărșăluim umăr lângă umăr ca și cum am putea să speriem Zeul crimei care bântuie lumea
miroase a sânge a praf de pușcă a metal contorsionat
sufletele noastre se contorsionează precum metalul un urlet prelung al durerii copiilor împușcați în țările groazei
sufletele noastre se contorsionează în fiecare zi în fiecare secundă în care violența este noul sex
frica intră în suflete ca un glonț care rupe tot sufletul sufletului je suis charlie e ca un râs hidos al sufletelor în care mai pâlpâie speriată o urmă de iubire frica și violența cu care trebuie să trăim pentru că ne frică să trăim fără frică și violență
cum ar fi să dispară dintr-o dată toate imaginile cu sânge cu țeste crăpate cu trupuri sfârtecate toate filmele artistic de criminale toate știrile toate armele toți nebunii radicali extremiști cum ne-am trezi noi fără violența noastră cea de toate zilele cum am trăi noi fără să ne ascundem după toate astea cum ne-am mai păcăli noi unii pe alții cum am putea noi altfel să stăpânim lumea asta să avem tot pentru că vrem tot aurul toți banii diamantele petrolul wall street rolls royce spațiul subsolul aerul totul femeile bărbații
frica asta ne-a intrat în fiecare celulă s-a cuibărit în fiecare celulă care respiră violență aruncând în afară cancerul puturos care dospește se întinde se insinuează în toate subsolurile se cațără ca o iederă otrăvitoare până la ultimele etaje ale zgârie norilor aproape de cer de unde îngeri ne privesc ducându-și mâna la gură îngroziți acoperindu-și ochii și urechile să nu mai vadă să nu mai audă să nu simtă mirosul de carne fumegândă atinsă de gloanțele kalașnikoavelor mirosul pe care îl lasă în urmă proiectilele care străbat aerul ducând moartea ca o scrisoare de adio
lasă-ne în ispită căci fără ea am fi ca îngerii ar trebui să ne auzim să ne vedem să ne vorbim să ne vindecăm sufletele inimile trupurile
pâinea noastră cea de toate zilele este violența noastră cea de toate zilele
aici e împărăția violenței sexul nostru urletul nostru zgomotul furia deznădejdea
ți-ai întors fața de la noi ne-ai lăsat să ne cufundăm în violența noastră cea de toate zilele
tu niciodată nu ne asculți
@ ”abandon”
artist Nastas Brătescu Liliana (România)
http://cititordeproza.ning.com/profile/NastasBratescuLiliana
Comentarii închise la Poem
femeia în roz
01/14/2015
n-am mai ştiut că suntem copii
o văzusem cu un picior peste altul
avea sâni mari
şolduri mari
ochi mari
sprâncene mari
încăpeam toţi să o privim de la tălpi înspre coapse
cum stătea sprijinită ori chiar pe inimile noastre
pe pupilele noastre
priveam ca viţeii nebunatici la ugerul vacii
unuia mai isteţ i se ridicase pantalonul
parcă îi crescuse un băţ în buzunar
nu am râs
eram prea ocupaţi să-i privim firul fin de ciorap
nervul tăiat între piciore
fanta negră de sub rochia eterată
am privit-o atât de adânc
încât ni s-au întărit privirile am umblat pe
pielea ei tânără
ne-am bălăcit ca porcii pe pântecul ei
fiecare în felul lui
uitând unul de altul
a trecut primăvara printre castani
unde sta ea s-a întins vara
în spatele ei străzile au curs înspre
toamnă
pe noi ne-a învelit iarna
ea încă n-a plecat nu vrea nu vrea să plece
brusc am simţit cu totul
acel fir subţire ţesut cu migală pe feţele noastre
lângă ea pictorul bea absint
zâmbeşte trist şi
ne priveşte de sub pălăria lui largă
@ foto artist Natalie Schor (Israel)
Comentarii închise la femeia în roz
Alunecătorii
01/14/2015
Suntem în aceeași oală, ne încălzim cu aripile
căzute din îngeri înfiați pe de rost din tratate tot mai lucioase,
suntem siamezi uniți de aceeași dublă tristă ce ne înghesuie
capetele și siluetele blurate într-o ne-felicitare de sărbători,
suntem asemenea, eu suflu în lumânarea ta, tu cauți umbrele pe perete.
Dincolo de jocul luminiscent e liniștea
care ne trebuie, dincolo suntem Noi din noi,
alunecătorii,
desăvârșiții
patinatori ai abisului
pe spinările peștilor fosforescenți care ne schimbă
sângele și ne trec
din adânc în adânc.
Suntem în aceeași oală, ne topim
zăpezile pe care nu le-am cerut.
Poemul ne trage după el, ambii am rămas ologi,
am rămas fără trup, fără minte, doar cu umbra ca o ambră,
târșâindu-și îndelungul pe un drum
nemarcat.
Am țintit prea înăuntru, prea sus, fără să știm
că suntem singuri în jocul ăsta
care durează de atâtea vieți
și peste cincizeci de ani,
din frământările noastre de pension
nu va rămâne nici măcar o scrisoare
pe care s-o prăfuim între degete,
o dată cu tinerețea pierdută.
@ „Transition”
artist Krzysztof Iwin (Poland)
Comentarii închise la Alunecătorii
Poemul inutil
01/14/2015
arbori ardeau lent în savanele cerului
foşnetul marilor reptile se auzea din incintele băilor publice
şi zarurile de os cădeau dar nimeni nu îndrăznea
să treacă vreun râu
ah, nici un astru nu bănuia oceanele de umbră
pe care le purta lumina lui.
singur, înconjurat de animale sacre
luminat de aurul mormintelor, de ieftine bijuterii de sticlă
de fulgerul căzând în carierele de marmură
auzeai tristeţea purtându-şi fregatele prin lagunele cărnii
târându-se cum cârtiţele prin galerii de foc
ca înecaţii purtaţi de reflux sub lumina de lună
în timp ce o femeie te aşteaptă într-un oraş îndepărtat
în care neliniştea ţâşneşte cum gheizerii pe străzi şi-n încăperi
umbra ei dă foc scrisorilor şi cuvintele ard
asemenea unor porumbei surprinşi pe rug ciugulind
şi lacrimile ei cad în palma unor milogi adormiţi
amin.
orbii cântând la flaut
de pe terasa unei case desluşesc părul ei ca o flacără
strălucind între stelele firmamentului
atunci poemul acesta îşi dovedeşte inutilitatea
face o plecăciune şi se retrage spunându-vă tuturor
bună seara.
@ ” Viziune”,
artist Gina Baranovschi (România)
Comentarii închise la Poemul inutil
Meanwhile in the Tower of London
01/14/2015
a woman is caressing the scaffold laughing
here, she says to her servants, here i shall rest my wrists and my chin over here
and in between
there shall be nothing but the lump in my throat
I have a little neck
which shan’t bleed fear nor blood
then she pulled off her pearls which bounced around shining like the droplets of rain
amongst the ravens gathering at her feet
she reaped off her dress stitched in gold
and nursed the tired arm of the executioner
who was sharpening his blade sobbing
she threw her crown to the crowds
their screams made her laugh yet again
dozens of women were now unplaiting her hair
which smelled of His hands still
they were washing her face with the water He brought from the well
whispering the words from His book
caressing the lips oozing down a breast
and as the sun was melting the chain in her ankle
she was wondering of the beauty of the sky
above and bellow
and the corner of her left eye nested in
the hand that was raising rightfully and surely
above her head
in clothes of hay she then raised above the crowds
and said:
in heresy the power of love
kneels and prays
in heresy the power of love
kneels and repeats:
„Jesus, save Mylord, my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, save Mylord my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, tell Mylord my goodliest and gentlest Master of all times that I …. …”
*
-Baby!
-Mylord?
-Wake up! You’re dreaming.
în limba română:
o femeie mîngîie eșafodul și rîde
aici, spune ea supușilor, aici îmi voi odihni mîinile și bărbia aici
și-n golul dintre
nu va rămîne decît nodul din gît
am un gît mic
din care nu va curge nici sînge nici frică
apoi își smulse perlele ce săreau lucind ca stropii de ploaie
printre corbii adunați la picioarele ei
își rupse rochia cusută în fir de aur
și bandajă brațul obosit al călăului
care-și ascuțea plîngînd în hohote barda
coroana o aruncă mulțimii
și țipetele lor o făcură să rîdă din nou
zeci de femei îi despleteau acum părul
care încă mirosea a mîinile Lui
și îi spălau fruntea cu apa scoasă din fîntînă de El
îi șopteau cuvinte din cartea Lui
și mîngîiau buzele prelingîndu-se leneș pe-un sîn
și cum soarele îi topea lanțul în gleznă
ea se minuna de frumusețea cerului
dedesubt și deasupra
iar coada ochiului stîng se cuibări în
mîna ce se ridica drept și sigur
deasupra capului ei
în haine din paie se înălță atunci peste lume
și spuse:
în erezie puterea dragostei
se așază în genunchi
și se roagă
în erezie puterea dragostei
se așază în genunchi
și repetă:
„Jesus, save Mylord, my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, save Mylord my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, tell Mylord my goodliest and gentlest Master of all times that I …. …”
*
-Baby!
-Mylord?
-Trezește-te! visezi.
@ ”Derută – III”
artist Spiridon Râmniceanu (România)
http://cititordeproza.ning.com/profile/SpiridonRamniceanu
Comentarii închise la Meanwhile in the Tower of London
încă un jurnalist a fost omorât
01/14/2015
încă un jurnalist a fost omorât
moartea nu a mai fost atât de aproape
o urmărim în direct de la Kiev
uite oamenii
uite coasa
uite automatele kalaşnikov
uite nu mai sunt oamenii
uite cum moartea se întinde pe jos
într-o baltă
vie
cu sufletul la gură
oamenii înconjuraţi de baricade
cântă
poze
filme
oameni vii
oameni plini de sânge
aceiaşi oameni
deja cadavre
mor
scrie Olesea Zuhovskaia
sângele îi ţâşneşte din gât
lunetistul a fost bun
deşi n-a nimerit în
crucea rosie
din piept
încă un jurnalist a fost omorât
e un titlu
un titlu
ce se repetă
destul de des
seara
sau dimineaţa
se numără
25
30
100
şi toţi morţi
Igor Kostenko
22 de ani, jurnalist
mort
fiii lui ianukovici
au fugit din Ucraina
curul gras
nu
atâţia lunetişti
atâtea cartuşe
ar fi trebuit
un lunetist
un cartuş
Trăiască Ucraina!
sportivii ucraineni
de la soci
se întorc acasă
să poarte banderole
de doliu
o poză
un preot
masca de gaze la gât
crucea la gât
crucea în mână
scutul
apărător de gloanţe
în spate
Biserica Ortodoxă
nu se mai roagă
pentru conducerea ţării
lukaşenko îi transmite condoleanţe lui ianukovici
ianukovici îl sună pe putin
oamenii din Dnepropetrovsk
se culcă pe calea ferată
tancurile nu trebuie
să ajungă la Kiev
Kiev
capitala Ucrainei
se vede din spaţiu
de la cauciucurile arse
cât mai mult foc
mai mult fum negru
oamenii cară cadavre printre gloanţe
îi adună la un loc
îi pomenesc
lunetiştii trag salve
direct în inima Ucrainei
avioanele private
ale oligarhilor
ies
din Ucraina
ar trebui să mai iasă
doar unul
exact ca ceauşescu
bisericile s-au umplut de cadavre
şi de
răniţi
e ceva greu şi pentru Dumnezeu
a mai trecut o zi
20 02 14
Ucraina
nimeni nu vrea să moară
moartea-i peste tot
@ „I’ll not sing in your church” conte and oil wash on paper, 2009
artist Guy Denning (France)
Comentarii închise la încă un jurnalist a fost omorât
Câmpia din inima mea
01/14/2015
cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare
iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea
împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi
cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne
cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă
zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge
şi lacrima îţi curge tot mai grea
mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită
apoi aprindea tămâie
şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine
nici nu începuse dimineaţa
când deodată clopotul spart de aer
a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!
mama scotea din ştergar pâinea să o închine
apoi îmi rupea din ea o fărâmă
îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă
în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri
undeva la marginea câmpului de cânepă udă
uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri
pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul
– îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume
aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină
câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă
balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint
tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir
în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind
întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt
grâul se făcea întuneric în hambare
morile măcinau deodată prunci
ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii
hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul
cu lancea de fier cu braţul stâncă!
– noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet
@ ”In the Begining”,
artist Nick Sava (România)
Comentarii închise la Câmpia din inima mea
Nights in Black Satin
01/14/2015
cândva am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi
de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă
drept care adesea călătoream şi mă împătimeam
după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.
blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani
alcoolici fumători chiar morfinomani
cu toate acestea nu miroseau urât
ci doar a altceva decât eram obişnuită
miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită
spre deosebire de poeţii de astăzi care miros
a trufie stătută.
cititorule ai priceput deja
bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine
nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau
creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ
doar când îi auzeam vorbind despre poezie
ca despre o javră superbă şi trădătoare.
îi iubeam pentru alienarea lor de jaguari
erau un fel de taţi tineri
de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice
iubeam şi femeile lor de plastiglas
frumoase urâte deştepte proaste
le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia
fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau
fiindcă le tăiau unghiile.
nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile
şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.
părul lor era o plapumă stelară
în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii.
dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.
aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii
spre vestul imperiului
era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot
şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte
de haimanale şi câini peregrini.
cât despre mine să zicem că eram suprema normală.
dar oare lucrurile chiar aşa au stat?
deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă
cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă
vreau să spun că o ceaţă de hrubă
şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori
lihnite şi cu limba scoasă.
eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă
trupul mi se preschimba într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam
pe şinele de tramvai împiedicându-mă
din pricina bocancilor cu ţinte şi a beretei gavroche.
oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba
un tărâm doldora de recidivişti
care scriau chestii în transă provocată.
mă lingeam pe buze
şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit
iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.
două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici
care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă
sau care ascultau muzici bolborosind mantre
două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă
două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi
două zile şi nopţi am vrut să rămân
în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră
ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit
precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.
era între ei unul cu arsură în inimă
o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli
ar fi putut să fie oricând un raskolnikov
ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul într-o carte celebră.
nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea
am în nări doar un miros de icre sintetice
şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.
peste ani noul raskolnikov a murit
a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu
iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână
au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.
au mai rămas aici doar şinele de tramvai
ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba
călare pe strălucitorul melc uriaş
din craniul meu psihedelic.
(versiune a poemului cu același titlu inclus în volumul de poezie ”COMA”, Editura Vinea, 2008)
@ by artist Noell S. Oszvald (Hungary)
Comentarii închise la Nights in Black Satin
Mda!
01/14/2015
păi, era clar de la început şi,
deştepţi au fost cei care au ştiut că
arta nu se compune din bune intenţii
şi nici din închegarea unui spirit producător pe
ce se cere sau
mulat
pe ce dracului vor unii sau alţii,
ca să-ţi numească produsul,
mda, o arhitectură
artistică, de calitate (aşa ca la „sell inventories”).
Până la urmă, uită-te în jurul
tău,
vei descoperi valuri de cuvinte, propoziţii
texte, titluri, autori,
subiecte pe măsură
şi un ocean tâmpit de mare
de oameni ca şi
firele de nisip,
pe care calci când te duci să mai iei o
bere,
păi nu?!
Aşa zişii cititori
pe care în fiecare dimineaţă încerci,
tu, artistule!
să-i îngropi cu vocea ta,
vocea ta ca şi
uraganul ce inventează
continente
sparge cuvinte, amintiri,
vieţi,
tu,
îi auzi ţipând, de sub tine?
Comentarii închise la Mda!
un tren…
01/14/2015
şi noaptea se cască în guri de canal
cozi grăbite mângâie pământul şi chiţăind dispar
în coridoare
colonii ordonate cu spinări gri
capetele se mişcă brusc stînga-dreapta,urechi ciulite, ochii lor roşii….
vagoanele curg rugină şi scârţâie în noapte
jivine adulmecă iarba pe şine.
chiar şi adierea cea mai tandră a vântului bălăngăne bucata de tablă
literele şterse povestesc destinaţii dispărute.
am stat acolo pe banca de lemn
tu-tu -tu şuiera locomotiva gâfâind
aveam rochie verde cu panglici şi sandale roşii
număram copacii în cap şi braţele lor se scurgeau pe fereastră.
dar cel mai mult iubeam ferestrele în iarnă
cu capul lipit pe gheaţă şi degetul amorţit mergeam aşa pe frunze şi flori
eram regina anotimpului înţepenit
în cap topeam ţurţuri şi inimi
şi voal de mătase peste trupul tulpină
(cîte vise ţineam în buzunare de palton!)
în fuga trenului apoi dus trupul meu de carne
în cap număraţi ani şi pumnii strînşi
cum am dorit să fiu mare dar mică
cum am dorit să plâng.
poate tristeţea e înfiptă în mine şi curge ca un virus prin sânge
dar eu ştiu că anii în clepsidră sunt muţi
şi doar timpul curge.
am stat pe bancheta de lemn şi pe cea de vinilin şi pe cea de catifea roşie
şi vagoanele aveau perdele,
în palmele mele dungi adânci.
cu fruntea lipită de geam aştept ninsori
doar noaptea-mi închide pleoape grele de nori
şi ploi.
unii au plecat deja prin alte gări
cu mâinile goale
şi-au pus oasele să doarmă şi-au tăcut,
alţii stau în staţii obosiţi şi trişti
mulţi moţăie aşa şi mâinile le zvâcnesc de parcă ar visa!
închid ochii şi alerg pe câmp
tu-tu-tu şuieră locomotiva gâfâind
pielea mea biciuită în iarbă şi râd!
@ colaj, artist Adriana Moscicki (Israel)
Comentarii închise la un tren…
Odă frumuseţilor apuse
01/14/2015
Odă frumuseţilor apuse
în care nu am apucat să dizolv esenţa nemuririi,
care nu au colindat lumea pe la concursuri de miss
nu au militat pentru cauze umanitare,
frumuseţi strivite dimineaţa de geamul murdar al tramvaiului 40
trecând prin visele singuraticilor cu încetineala
cu care treci dintr-o galaxie
în altă galaxie
dintr-o emoţie de toamnă
într-o emoţie de tinichea,
frumuseţi risipite în pahare de alcool metilic
şi apoi împroşcând inestetic cauciucurile unui bmw rătăcit în banlieue
frumuseţi depozitate la morga unui spital
cu plăcuţe de înmatriculare indescifrabile
aşteptând să fie recunoscute şi reabilitate măcar pe ultimul drum,
frumuseţi neîncoronate
neaplaudate
nerecompensate cu contracte pe tărâmuri exotice
şi promisiunile unei tinereţi eterne,
frumuseţi zăcând în sertare ca un flacon
în care parfumurile au îngheţat
e inutil să le asortezi cu o rochie de seară
cu care o frumuseţe a cucerit cândva lumea,
tu, frumuseţe suferind de cancerul minţii,
tu, frumuseţe vicleană şi nerecunoscătoare
târâtă prin toate procesele ca prin nişte abatoare
unde laşi mereu amanet câte ceva din tine
oh, ce n-aş da frumuseţe de duzină
să-ţi fiu acordorul care-ţi strecoară otravă în vocea
cu care provoci dezastre ecologice
oh, frumuseţe de cartier,
ce n-aş da să-ţi fiu muezinul ce te ademeneşte în amurg
în rugăciuni pe lăturalnice poteci,
oh, frumuseţe de judeţ,
ce n-aş da să-ţi fiu împiegatul ce vesteşte sosirea
unui tren pe peronul din inima mea ,
frumuseţe revendicată şi apoi lăsată în paragină de noii şi orgolioşii stăpâni
în căutarea altei frumuseţi abandonate pe peronul unei gări …
frumuseţi care n-aţi ştiut că sunteţi muritoare
când vi se aşeza pe părul vopsit cu l’oreal nr 6, diadema nemuririi
frumuseţi care v-aţi lăsat clonate pe sticlă sub aplauze curgând
prin conducta spartă a realităţii,
odată cu moartea ultimului instalator ce v-ar fi putut salva de înec în uitare,
ce jurat vă mai ştie adevărata măsură a sutienului şi
adevărata rotunjime a buzelor pline de botox,
ce pictor se mai poate mira dorind să le imortalizeze,
frumuseţi târâte în arenă la jocurile foamei de un public flămând şi însetat
frumuseţi atârnând de ziduri ca un grafitti obscen anonim ,
când hingherii-restauratori rataţi descuamează zidul până la sânge
sperând să elibereze frumuseţea irosită în fiecare noapte
la mese de joc improvizate sub poduri în ruină,
frumuseţi blamate şi niciodată salvate de
prezidenţialele şi decadentele decrete
pe hîrtie cerată împodobind pereţii unui muzeu ruinat
II
Dacă n-aş fi crescut în grădina Mona Lisei
şi n-aş fi primit lecţii de pictură de la Da Vinci
n-aş fi ştiut niciodată ce este adevărata frumuseţe,
m-aş fi hrănit cu frumuseţe sintetică de două ori pe zi
şi aş fi trecut nepăsător pe lângă frumuseţile boticelliene
ori pe lângă cele rafaeliene căutând mereu femeia
de dincolo şi de dincoace de canoane
femeia strălucind la mijloc de rău şi bine
imposibil de captat într-o culoare, sunet sau formă
e doar ideea de frumuseţe ce-o însoţeşte ispitor
printre canoanele mereu schimbătoare, frumuseţe
scoasă mereu la lecţia esteticii şi pusă să scrie
de 365 de ori pe an La beauté, c est moi,
frumuseţea este refuzul de a spune nu până la capătul serii
şi oboseala de spune da în cuvinte,
frumuseţea e umbra ce cade pe chipul madonelor lui Fra Angelico
şi, la sage Helois,, şi la roine Blanche comme un lis,
frumuseţea e cheia cu care deschid seara grădina cu les fleurs de mal
şi mă ascund a l’ombre de jeunnes filles en fleur,
frumuseţea e doza de otravă cu care mă imunizez zi de zi
împotriva ne-frumuseţii ce pândeşte în spatele
fiecărei parole sparte…
@ portret expresionist ”Ochii verzi”,
artist Daniela Isache (România)
Comentarii închise la Odă frumuseţilor apuse
Copiii mei spun că repet aceeaşi propoziţie
01/14/2015
Copiii mei spun că repet mecanic
aceeaşi propoziţie defectivă de predicat
în care nu se întâmplă nimic
maşina nu mai intră-n viteză
gândurile se abat tot mai rare în cutia cu roţi dinţate
unde colţii de fier scuipă amintirea halatelor albe
din jurul stomatologilor cu lămpi, cleşti,
pansamente provizorii şi xilină pentru amorţitul durerii durerilor
copiii mei şoptesc în noaptea către luni
că am alzheimer şi uit când m-am născut
că m-am născut de fapt
pentru ce să fi făcut-o? tot mă întorc în netimp –
să mă fi născut? oare…
după care schemă logică, pe ce ramură iterativă?
schimbă critici în pat tot între ei
după ce mi-am luat somniferele ca să fie siguri
că nu îi aud, dar eu îi visez în felul de vise de dragoste
ce mi-au mai rămas după putrezirea adolescenţei –
în fiecare dimineaţă ştiu totul, le-am trăit până la năucire
profeţii mei spun că îmi voi pierde inima în nepoţi
sângele lor va fugi cu mine în toate arterele
şi voi găsi adăpost,
între timp voi fi uitat că am fost,
urmele vor fi şterse din pragul uşii bondoace
primăvara şi toamna şi vara se vor încolăci pe rug
peste un fulg de zăpadă primul de la-nceput
copiii mei cred că nu mă pot adapta liniştii universale
următorii mei spun să nu mai urc scările
depozitul de amintiri se revarsă aluat supradimensionat
sisific cobor, arborat e steagul cărunt
cobor cobor cobor
unde rămân singură ca într-o ţeavă de tun.
@ ”Outcry”,
artist Liviu Acasandrei (România)
https://www.facebook.com/LiviuAcasandreiGraphics
Comentarii închise la Copiii mei spun că repet aceeaşi propoziţie
Rainbow Light
01/14/2015
My elder brother during the last part
of his life tried to live like a tree.
One day I saw him
standing in the strong sun outside
and sweating.
When I asked why
he answered he is trying
to eat like a tree,
sucking the sun in.
That was the fifth day of his fasting,
and he believed in it.
Once I read a story of a Buddhist Monk
who died in his small hut,
and as they came for his body
they found nothing but his hairs and his teeth.
His whole body has transformed into
a rainbow light.
Soon the God particle experiments
will prove all these stories
a reality hard to digest,
these stories of matter to antimatter.
And then you have to pay taxes
for the sun in your backyard.
Better enjoy it as long as it is free.
@ ”Călătoria”
artist Corina Raiciu (România)
Comentarii închise la Rainbow Light
din poveștile nopților cu ploi nesătule
01/14/2015
cineva ne citea cu voce tare dintr-un pergament
ne îndesa acarieni în memorie (eram supărați tare și noi și acarienii)
gramofoanele se topeau ca niște înghețate
din haine curgeau toate obiectele (de la chei la telefoane mobile)
noi
căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni
ne strângeam lacrimile ca niște bomboane skittles în batiste de lemn lasă
ne uităm la ele altădată
eu eram aici tu tot aici dar foarte departe
soarele trecea prin dreptul unor geamuri murdare
ne întâlneam din când în când cu rucsacuri mari cât niște urși atârnând de glasuri
și atunci ne salutam în tăcere ca oamenii de munte cu experiența strânsă într-un toiag
(odată am visat că dormeam lângă călcâiul tău de godzilla
dar asta e altă poveste se făcea că te stropea o mașină de pompieri doar doar
pleci și lași orașul sau te trezești și faci dragoste cu mine)
obosit mă așezam seară de seară în fotoliul din mijlocul câmpiei
pe care o duceam la piept pe un lanț și
mă lua dorul de tine la el acasă zicea
spune tot spune și urlam ca o fotografie în care eram copil
și ajungeam unui mastiff napoletan până la bot
cei din jur nu interveneau nici pentru ei
stăteau la stop sau treceau cu barca sâmbăta pe lac
eu mă țineam de oasele mele ca la cutremur ca într-un tren în plină deraiere
spune tot spune și țipam
nu era nimeni să-mi astupe gura cu pâine
când se linișteau apele îți scriam din stațiunile cu vedere la carne
stăteam în camera mea de hotel acoperită cu piele de om
să vezi măduva nu zicea nici pâs
mă prindea dimineața adormeam pe schele lângă muncitorii veniți să termoizoleze clădirea
@ ” Stanza n° 2”, 2012; polimaterico su tela, cm.80 x 80
artist Giuseppe Inglese (Italy)
http://www.giuseppeinglese.com/
Comentarii închise la din poveștile nopților cu ploi nesătule
Smoke of Radical Aggression
01/14/2015
Struggling against the smoke of myself
Suddenly a late afternoon in spring
I mystically become my other self,
Or perhaps dialectically my alter ego
Lining my soul, lungs and stomach with rebellious smoke,
The smoke of radical soot
The history of a love-hate dynamic
Each time from another illusion of naiveté
But reality is a “public toilet” of subliminal games
I am skeptical that no one knows the true meaning of life
Between the expert compilations and plagiarists
Flanked by the misery of faux-academia and molecular art
Among the merchants of speculative thought
Surrounded by jesters and clowns of popular culture
Between organic life and chemical misery
Amid forgetful atavism and temporary amnesia
Doomed to self-promotion as a style of life
Restlessness of a soul in chains and handcuffs
Take it from this poet in Absurdistan, New York,
Who wants to exchange a poem for a vagina
As if there were some kind of logic to it
In our decorticated world of possessions
I will write my last poem against myself
To bring doubt and skeptical cynicism….
Living in a post-consumerist culture
Post-dada, post-evolution, post-everything
It appears that “everything” does not make too much sense.
@ ”Bong&Sex” collage
by Valery Oisteanu (U.S.A)
Comentarii închise la Smoke of Radical Aggression
Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume
Deşi cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile Lupu, pe Maria şi pe Ruxanda, totuşi ele au fost trei. Existenţa acestei de a treia domniţe este confirmată de pictura murală din biserica Goliei. Paul din Alep, care a trăit la curtea acestui Voievod, spune, vorbind, despre picturi: «Lîngă ei (Domnul, Doamna şi domniţele Maria şi Ruxanda) este Ştefan Vodă cu o a treia soră, ambii în haine frumoase şi foarte asemănători.» Deci, nu numai c-a existat, dar Paul din Alep a şi cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor veneţieni către doge vorbesc de ea în numeroase rînduri, încît sîntem chiar în măsură a arăta o parte din viata acestei domniţe, nedreptăţită pînă acum de istorie şi al cărei nume a rămas pîna azi necunoscut.
Iarăsi nu încape îndoială că această domniţă a fost cea mai mare dintre fetele Domnului, fiindcă pe dînsa a căutat întîi s-o mărite Vasile Voda, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd, după vîrstă. Că baiul Trevisanio o numeşte, într-unul din rapoartele sale, «una figliola seconda genita» nu înseamnă, cum spune Papadopol-Calimach, că era «a doua fată», ci mai curînd «al doilea copil» al lui Vasile Lupu cu Doamna Tudosca, deoarece copilul cel dintîi fusese un fiu, Ion.
În anul 1641 această domniţă trebuie să fi avut vreo 18-19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei vitregă, circaziana Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase a doua oară, Vasile Lupu îşi puse de gînd să-şi mărite fata mai mare. Şi văzînd interesele lui înainte de toate, o propuse lui Antonio Grillo, dragomanul baiului veneţian la Constantinopol, pentru fiul acestuia, Ambrosio. Încuscrirea Domnului Moldovei cu dragomanul veneţian prezenta două avantagii: acel de-a se lega mai de aproape cu un om care avea mare influenţă la Poartă, şi al doilea de-a se alia cu o familie de vechi patricieni genovezi, ceea ce ar fi dat neamului Albanezului o strălucire, care nu-i putea fi decît de folos, mai ales la Stambul şi printre vecini. În adevăr, familia Grillo, care data din secolul al XlII-lea, numărase un ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un savant călugar benedictin, fondatorul Academiei Umoriştilor din Roma (Angelo Grillo, cca… 1600) şi acum pe Antonio, influentul dragoman veneţian de la Poartă.
Aşadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre agenţii lui la Stambul posibilitatea acestei căsătorii, care, către toamnă, fu hotărîtă. În martie 1642, el trimise la Poartă pe nepotul medicului său italian Scocardi, pentru a pune toate la cale în vederea căsătoriei şi a hotărî ziua nunţii. În august acelaşi an, soseau în Stambul boierii lui Vodă pentru a conduce pe Ambrosio Grillo la Iaşi. Nunta domniţei trebuie deci să fi avut loc în toamna anului 1642.
De la început vedem pe ginerele Domnului devenindu-i un fel de consilier intim, care face legătura între socru-sau, Voievodul, şi tatăl său, dragomanul. Această asiduă legatură avea un scop: de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru a-i scoate domnia, veşnica dorinţă a neastîmpăratului Domn al Moldovei. Duşmănia aceasta a Domnilor români şi sforile ce se trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali ai tragicomediei ce se juca. În chiar primăvara anului 1643, abia 6 luni după nunta domniţei, baiul veneţian scria dogelui că Antonio Grillo se căia de înrudirea lui cu Domnul Moldovei şi că-i era frică pentru viaţa fiului său. Doi ani mai tîrziu, în 1645, nora lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăşi la Constantinopol «pentru afacerile şi complicaţiunile politice ale tatălui său». De mirare este că o femeie atît de energică şi singura dintre fetele noastre de Domni, pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică, să nu fi fost pomenită de cronicari şi să nu-i cunoaştem nici măcar numele. Afară dacă baiul veneţian n-o fi confundat, în raportul său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniţă a lui Vasile Lupu, Ruxanda, care la aceeaşi epoca fu trimisă de tatăl ei zălog la Constantinopol.
Nu numai în politică, dar mai ales în situaţia acestei familii italiene faţă de Poartă, afacerile erau în adevar «foarte complicate». Căci în 1645 se declarase razboiul între republica Veneţiei şi Imperiul Otoman pentru posesiunea insulei Creta; iar un an mai tîrziu, în 1646, Veneţia şi papa proiectaseră un fel de cruciadă a Europei Centrale şi Orientale împotriva semilunei, în fruntea căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei Voievozi de la noi: al Transilvaniei, al Munteniei sau al Moldovei. Ambiţios cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanţului, Vasile Lupu nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. În ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo despre aceste planuri politice, iar în iunie aceluaşi an îl vestea că «la toamnă se vor vedea lucruri mari».
În atare condiţiuni, Antonio Grillo devenise de două ori suspectat de Poarta, întîi ca dragoman al republicii Veneţiei şi al doilea ca cuscru al Domnului Moldovei.
O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu îngroaşă lucrurile pînă la producerea unei catastrofe. Luînd cunoştinţă de planurile politice ale Voievodului pe care-1 servea, acest secretar, revoltat, începu să strige sus şi tare că va denunţa Porţii tainicele legături ale lui Vodă cu duşmanii sultanului, precum şi pe complicii acestuia, ginerele şi cuscrul Domnului. Inimos, dar nedibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar Curtea Domneasca din Iaşi, cu pumnalul ridicat asupra lui Ambrosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din ţară şi, ciudată întîmplare, pe drum între Iaşi şi Stambul, turcul muri. Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Voda i-a omorît barbatul. Şi se apucă să facă o plîngere către vizir, aratînd pricina acestui asasinat, legaturile Domnului Moldovei cu străinii şi amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.
Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost prost, sau că nu se pricepea în a trage sforile politice. Mai cu vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe potentaţii Portii îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase, apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui Poloniei. Şi iarăşi nu se poate imputa turcilor că erau oameni deştepti, sau că nu erau lacomi la bani. L-au crezut pe Voievodul Moldovei şi au rămas supăraţi pe dragomanul Veneţiei.
Însă Vasile Lupu, pentru a ieşi din orice prepus faţă de Poartă, hotărî să se desfacă de această încuscrire, care devenea nu numai supărătoare, dar şi primejdioasă.
În chiar vara anului 1646 se vorbea că Domnul Moldovei vrea să-şi izgonească ginerele, iar în mai 1648 îl şi băgă la închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se rezolvară de la sine. Războiul turco-veneţian, fiind mai aprins ca oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la Hîrsari cu toţi oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo sugrumat.
În urma acestei catastrofe familiale, fata lui Vasile Lupu plecă cu bărbatul ei la Constantinopol pentru a asista la înmormîntarca socrului, însă ajunsă acolo, de grija poate de ce i s-ar întîmpla, Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate stăruinţele pentru a o hotarî să se despartă de soţul ei. Apoi, cu mari greutăţi, căci turcii voiau să reţină fata la Stambul ca o chezăşie a credinţei Voievodului, el reuşi totuşi să şi-o aduca din nou la Iaşi, măritînd-o a doua oară cu un nobil polonez, Koniespolcki.
De atunci pierdem şi urmele acestei domniţe. Ştim numai de acest al doilea soţ al ei că era unul din marii boieri ai Poloniei, ofiţer tînăr, inimos şi nepriceput, pe care Bogdan Hmielniţki îl numea «puştiul» şi care, de cîte ori mergea la război, se purta ca un viteaz, dar pierdea bătălia.
Din vol. Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, pg.219-221
Comentarii închise la Constantin Gane- Domniţele lui Vasile Lupu. Domniţa fără nume
În calitate de co-creatori – Apel umanitar!
Veniti, daca suntem prieteni!
Vă mărturisesc sincer că am nevoie de artişti, de creatori, de cei care aduc bucurie inimii.
Ştiţi bine că am încercat întotdeauna să promovez viaţa cultural-artistică.
Acum vreau mai mult de atât.
Aş dori pentru mine şi pentru voi să fim o clipă, o oră sau/şi o zi, părtaşii „Coloanei infinitului” şi să lăsăm continuitate operei, alăturându-ne frumosului în calitate de co-creatori.
Este simplu; am două mii de prieteni şi cu majoritatea mă cunosc personal. Dacă fiecare dintre dumneavoastră se opreşte 5 minute la poştă sau la bancă poate deveni un nume pe „Coloana infinitului”.
George Geacăr este diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a face un transplant!
Îl putem sprijini, dragi prieteni, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON
si
RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro
Puteţi trimite bani şi prin reţeaua ” Western Union” pe numele GEACĂR IOANA, Târgovişte
tel. mobil: 072713965
email: ioanageacar@yahoo.com
Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr vrea să scriem povestea mai departe, împreună. Să stăm, aşadar, alături de el în istoria literaturii contemporane!
Astept semnele voastre atat aici, pe pagina principala, cat si in mesaj privat!
Va multumesc!
Cristi Iordache.
Comentarii închise la În calitate de co-creatori – Apel umanitar!
Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”
Anunţăm deschiderea reţelei 1cklick4drama
Aceasta retea se doreste a fi de folos atat creatorilor de teatru, pornind de la cei ce-l scriu pana la cei de pe scena, cat si spectatorilor. Se pot posta: texte proprii, piese de teatru in intregime sau fragmente, cat si fragmente din piese de teatru ale altor autori, conditia fiind respectarea legii copyright-ului; evenimente teatrale:premiere, anunturi ale spectacolelor in curs, lansare de carte, aniversari; fotografii, video din spectacole. Programul este dezvoltat sub licenta „Republica artelor”.
„V-am dat teatru, vi-l păziţi
Ca un lăcaş de muze;
Cu el curînd veţi fi vestiţi
Prin veşti departe duse.
Cu el năravuri îndreptaţi,
Daţi ascuţiri la minte,
Podoabe limbei noastre daţi
Cu româneşti cuvinte!”
(Ienăchiţă Văcărescu)
https://www.smore.com/y76w-v-a-tept-m?embed=1
Comentarii închise la Am deschis o nouă reţea dedicată Teatrului! – un program cultural dezvoltat sub licenţa ”Republica artelor”
Ce bine, Doamne…
Ce bine, Doamne, ca acum,
inainte de adincul iernii,
mi-e casa locuita.
Chiar incepusem sa ma tem
de aripa taind adinc in carne,
de simburii amari,
de-nvolburatele, tropotitoarele
vorbe prea mari.
Nu de singuratate-mi era teama,
ci de-a fi uitat ce-i absenta,
de-a fi plecat prea departe,
de-a nu-mi fi dat seama.
E-adevarat, e-un oaspete ciudat,
nu i-am vazut bine fata,
nu stiu cind i-am deschis usa
sau cind a pasit pragul,
nu stiu de ce talpile-i singereaza
si de ce se rupe lumina,
tremurind in raza,
curgindu-i pe trup.
Ascult doar, vast, ecoul pasilor,
cazind sub bolti,
lovindu-se de portrete,
oprindu-se uneori, indelung,
pina tacerea vibreaza,
inalt.
Priveste ceva.Nu stiu ce, sau pe cine.
Inghet o clipa.De teama. De speranta.
Apoi ma ridica tacerea,ma-neaca
si ma poarta,
ca o apa curata.
autor Monica Broos
Comentarii închise la Ce bine, Doamne…
R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”
Comentarii închise la R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”
Gata!
Gata!
S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate ale unor veleitari care râvnesc doar la prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! – care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Gata!
Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă
Încă din adolescenţa petrecută la Brăila, Camelia Iuliana Radu a fost atrasă de avangardismul artistic, toate cărţile publicate, constituind tot atâtea experimente literare. Stabilindu-se în Ploieşti, a publicat până în prezent două volume de proză scurtă, unul de eseuri de specialitate (decurgând din profesiunea de pshihog a scriitoarei), unul în care valorizează legendele dacice şi patru volume de versuri.
Când am accesat pe facebook fişierul Cameliei Iuliana Radu, ecranul s-a colorat în portocaliu, întrucât autoarea tocmai îşi publicase poeziile din volumul Tangerine Tango (Ed. Singur, Târgovişte, 2012)
Tangerine desemnează o nuanţă de portocaliu, „energizantă şi elegantă”, aleasă de Institutul Pantone drept culoarea definitorie pentru moda anului 2012 – ne dezvăluie autoarea într-un interviu realizat de Călin Derzelea (rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013), afirmând că în volumul de versuri menţionat: „Cititorul va descoperi o lume decorativă, senzuală şi profundă.”
Constantin P. Popescu, în recenzia bine aplicată acestei cărţi (Camelia Iuliana Radu, „Tangerine Tangou” ed. Singur, 2012 -rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013) subliniază că placheta, scrisă în vers liber, constituie o excepţie de la regula impusă de colecţia „Întoarcerea poetului risipitor”, coordonată de poetul Ştefan Doru Dăncuş la Târgovişte, care îşi propune publicarea autorilor de versificaţie clasică (ritm şi rimă). Totodată, criticul afirmă că unele capitole ale cărţii fac trimitere disimulată la moda vestimentară, iar locurile exotice (Tibet, Japonia, India, Africa) includ conotaţii spirituale: „Titlurile celor cinci părţi – Tendinţe, Atelier pentru design interior, Haute couture, Prêt-á-porter şi Colecţii de toamnă – sunt adevărate simboluri în conţinut, un fel de fină ironie adresată lumii actuale, căreia Camelia Iuliana Radu preferă să-i dezvăluie chipul ascuns în iluzie, cu toate riscurile bucuriile şi durerile unei astfel d eîntreprinderi. Este minunată împletirea de detaşare şi implicare în acelaşi timp, de regăsire şi abandonare perpetuă, ca forme de trezie a conştiinţei prin arta poetică”
Ce ar mai fi de spus?
Chiar dacă volumul este scris în vers liber, el poate fi încadrat în tematica „întoarcerii poetului risipitor” întrucât autoarea se reorientează, dincolo de latura experimentală, spre temele majore ale liricii dintotdeauna: dragoste, viaţă, moarte.
Istoric, utilizarea culorilor în poezie, s-a datorat simboliştilor pentru care culorile, sunetele şi ritmurile „se-ngână şi-şi răspund”.
Ca psiholog, poeta cunoaşte foarte bine importanţa culorilor în influenţarea stărilor sufleteşti. În aceste sens, trebuie observat că oranjul reprezintă o combinaţie între roşul exaltant şi galbenul astringent. După părerea mea, alegerea nuanţei tangerin pentru transmiterea stărilor emoţionale include şi o motivaţie inconştientă, culoarea rezonând cu temperamentul sanguin al autoarei.
În primul rând, culorile se leagă de ambient, pereţii unei încăperi, zugrăviţi în diferite nuanţe, induc diverse stări sufleteşti: albastrul transmite senzaţia de rece, negrul sugerează extincţia, albul, puritatea, verdele liniştea naturii, roşul agită sângele.
Dar şi forma încăperii joacă un rol important. În cartea mea, Brâncuşi, reveriile materiei, aflată în curs de apariţie, susţin că dacă am locui într-o încăpere de formă ovoidală, am resimţi liniştea pântecelui matern, iar înt-un turn vertical, spiritul ar fi incitat spre scormonirea transcendentului.
Camelia Iuliana Radu ataşează culorile vestimentaţiei (imaginare) care este cea mai apropiată trupului şi sufletului nostru. Veşmintele menţionate nu sunt decât momente/evenimente reale sau virtuale ale existenţei noatre pasagere: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le portivim/ (…)/ luăm la întâmplare câte o haină/ nici nu are eticheta scoasă şi e deja veche.” (Umeraşe pentru haine) Viaţa devine un imens şifonier în care ne camuflăm măştile singurătăţii.
Portocaliul, ales de Camelia Radu pentru transmiterea trăirilor lirice, vrea să contrabalanseze albastrul-violet-îngheţat al vieţii cotidiene. El apare întotdeauna însoţit de roşul aprins al arderii de tot a sufletului extaziat de dragoste, frumos şi de mai bine: „Vânt oranj-roşiatic/ Tangerine tangoo/ culoare cu privirea dreaptă/ (…) / În paşiştea de foc a iluziei tale/ prinde-mă/ vorbeşte-mi/ visează-mă!” (Invocaţie) Exemplele ar putea continua în număr mare. Trebuie să mai invocăm simbolul regenerator al focului, prezent în fructele pasiunii din poezia Definiţie.
Culoarea aceasta, legată de fructe oarecum exotice (portocale, mandarine), de Lună sau de absenţa ei, este în ton cu spiritualităţile introspective orientale tibetane, japoneze, idiene şi coboară prin inconştientul colectiv spre o nouă geneză, purificatoare de această dată, a mitului biblic al păcatului originar: „Mi-e dor de mere,/ de frageda ispită în care vitorul încape tot.// Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care / mişcarea gurii mă năştea.// M-aş ridica încet dintre cuvinte/ – prea multe ca să spună tot/ şi pe genunchii încă uzi de miezul proaspăt,/ te-aş aduna, te-aş îngropa adânc/ în carnea răcoroasă de început.” (Eva nouă)
Ca într-un tablou de Mark Chagal, poeta zboară pe deasupra oraşului admirând spectacolul lumii, detaşarea fiind doar aparentă, întrucât poeta trăieşte totul în iubire de semeni: „ Inima îmi bătea ca o portocală rostogolită” suferind pentru destinul lor muritor. Lacrima este aproape.
Poeta lucidă se autoamăgeşte cu iluzia salvatoare a poeziei: „Mi-ar trebui un vis/ pe care să îl frământ până transpiră,/ mi-ar trebui o minciună, opozabilă, nestingherită,/ în care să îngrop motive, explicaţii şi trudă,/ ceva, în care să încapă micile fleacuri -/ ziua de ieri, imagini fluctuante, toate acele cuvinte/ pe care tu le topeşti diafan ţntr-un singur contut,/ aş face priză cu viitorul nepăzit/ aş uita să repet.” (Povestiri despre Lună, când nu este acasă)
Timpul însă ne înghite devorator: „Vom cădea dintr-o gură hulpavă în alta,/ vom răstălmăci lumea/ făcând-o dumnezeul miresmelor/ sau ochiul contabil care pregăteşte/ un alt sezon.” (Tot ce aş vrea să văd)
Coceptual, volumul Tangerine tangou reprezintă un experiment literar de transmitere a sentimentelor prin intermediul culorilor. Stilstic, culorile, metaforele, ritmurile interioare se împletesc rezonant. Poemele sunt cuprinse de febrilitatea modernă specifică autoarei. Îmi imaginez că ele sunt nişte portocale aprinse de sentimentul iubirii, împrăştiate în zăpada mocirloasă a vieţii searbede, cotidiene.
Acum, după ce am scris recenzia, o transmit Cameliei Radu pe facebook. Deschid fişierul şi ecranul calculatorului se colorează oranj.
autor Lucian Gruia
Comentarii închise la Camelia Iuliana Radu – portocale fierbinţi, în zăpadă
Amintire
Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.
Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat. Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Amintire
Lume
Bătea un vânt subţire, duşmănos, se învolburau aprig palele şi te apucau pe negândite, ca să te lase în clipa următoare răvăşit şi zgribulit. Cerul apăsa firea şi te ducea cu gândul la un adăpost cald, primitor. Era destul motiv ca neguţătorii de ocazii să se adune greu în dimineaaţa aceasta. Puţini apăruseră de cum mijise de ziuă, ceilalţi veneau agale, cu un umăr înainte, tăind vântul. Veneau la intervale rare, şi se vedea pe ei că furaseră câteva clipe dulci din somnul de dimineaţă. Se aşezau unii lângă alţii, după prietenii mai vechi, dar şi îngăduitori cu noii veniţi: oameni stângaci, rătăciţi, căutând să înţeleagă regula locului, învârtindu-se hăbăuci, căutând să-şi ascundă nerăbdarea şi speranţale ntr-un câştig frumos. Fiecare aşeza la picioare ce găsise de cuviinţă: un ziar, un sac de polietilenă, o muşama veche, ba erau unii care desfăşurau o coală albă de hârtie, pe care-o fixau la colţuri, cu pietre adunate din jur. Căutau să se strângă unii în alţii ca să-şi ţină paravan, să se apere de firele subţiri ale vântului care-ţi pătrundeau până în măduva oaselor. Mulţimea de negustori desenase o aşezare, aşa cum se adunau unul lângă celălalt; o aşezare cu uliţi şerpuite pe tot maidanul în care se ţinea iarmarocul. Era o aşezare care se ticluia după interesul fiecăruia, tot românul ţinând să-şi asigure loc mai cu vad, mai în picioarele celor ce vor veni. Cei vechi erau plini de şiretenie şi de viclenii, aveau năravuri moştenite de la înaintaşi, însuşite temeinic, păstrate cu sfinţenie şi taină de la cei care puseseră la cale această negustorie.
Domnul Gaston Bachelard, dacă ar fi trecut prin acest loc, poate că ar fi observat şiretlicurile cu spiritul său acuţit, şi ar fi notat în carnetele sale: „Şi totuşi, în comparaţie cu empirismul pur, pozitivismul apare cel puţin ca păzitorul ierarhiei legilor. El îşi ia dreptul de la a îndepărta aproximaţiile fine, detaliile, varietăţile. Dar această ierarhie a legilor nu are valoare de organizare a necesităţilor clar înţelese de raţionalism. Ba mai mult, bazându-se pe judecăţi de utilitate, pozitivismul este deja aproape să încline spre pragmatism, spre această puzderie de reţete care este empirismul.” [1]
Acuma este foarte adevărat, stimate cititor, că două temeinice îndoieli mă încearcă. Una ar fi că, nu ştiu, zău, dacă vreo unul dintre negustorii din iarmaroc ar fi auzit cumva de Domnul Gaston Bachelard, şi de gândirea sa plină de ascunzişuri. Şi, a doua ar fi că, este greu de crezut că Domnul Gaston Bachelard ar fi rezistat mai mult de un ceas în bătaia vântului acesta tăios, mutându-se de pe un picior pe altul în aşteptarea clienţilor. Aşa că se prea poate că neştiiţa negustorilor din iarmaroc să fie îndreptăţită, la urma urmei.
Să ne uităm, de pildă, la uncheşul acesta aciuat într-un colţ, apărat de unghiul pe care-l face gardul metalic. E subţirel, uncheşul, are o pereche de pantaloni din postav gros, care se termină prinşi în colţunii de lână, iviţi din bocanci. Un cojocel de oaie, alb, cu oarece broderii de piele pe piepţi îl apără de vântul ticălos. Cuşma a dat-o pe spate şi-un smoc de păr rar flutură subţiratic. E cam asudat, moşneagul, şi i-a cam ajus negustoria la os. S-a sculat pe la trei, şi-a venit în târg să vândă un drac de capră. E adevărat că ar fi trebuită să meargă la câteva sute de metri mai încolo; unde se vând animale. Dar acolo se cere gloabă, şi el nu se îndură, aşa că s-a aciuat în colţul acesta, nădăjduind în bunul Dumnezeu şi-n Măicuţa Precista. Dimonul de capră nu stă locului şi, ba smuceste de sfoara, pe care uncheşul a înfăşurat-o strâns pe pumn, ba seceră cu cornele şi behăie de ţi se rupe sufletul. Privind la bătrân, Aristotel ar fi afirmat: „În genere se poate pune şi întrebarea: De ce, în afară de Obiectele sensibile şi cele intermediare, trebuie să căutăm şi un alt element, rol pe care noi, platonicienii, îl atribuim ideilor.”[2] Întrebarea aceasta l-ar fi umplut de năduf pe bătrânul ţăran, care a plecat la vânzarea asta doar de gura babei, n-a fost de loc ideea lui. El, tot caută să se lămurească, ce i-o fi trebuind, muierii, să-şi facă grilaj de fier la locul de veci? De când se ştia, la morminte văzuse ţărâna greblată acătării, lumânări şi candelă, straturi de flori, ba, şi-o tufă vie de liliac. Şi, de ce nu?, o fotografie a răposatului pe cruce. Dar, grilajul de fier e tichie de mărgăritar, zău că da! Numai că de gura femeii nu scapi, şi uncheşul, pornise cu noaptea-n cap să vândă capra. Că vorba ceea: „Dacă am obţinut conceptul nostru de datorie de până acum din folosirea comună a raţiunii noastre practice, nu trebuie să conchidem de aici în nici un caz că l-am fi considerat ca un concept empiric. Dimpotrivă, dacă observăm experienţa despre comportarea oamenilor, întâlnim multe, şi cum admitem noi înşine, îndreptăţite plângeri că, în ce priveşte simţământul de a acţiona din pură datorie, nu se pot cita exemple sigure că, deşi multe acţiuni sunt conforme celor ce porunceşte datoria, totuşi este totdeaua îndoielnic, dacă ele au loc într-adevăr din datorie şi dacă deci au o valoare morală.”[3]
După ce s-ar fi scărpinat îndelung în moalele capului, bătrânul ar fi căzut de acord până la urmă cu acest lucru, deşi avea o oarecare bătaie de cap cu cuvintele acelea meşteşugite, folosite de Domnul Immanuel Kant, parcă în ciuda firii. Pe el, însă, acuma, în momentul de faţă, îl trecuse os prin os, şi unde mai pui, că de la atâta smucitura, sfoara îi intra în carne adânc şi simţea durerea până sub lingurică. Silueta moşneagului se făcea parcă şi mai subţirică, sub valurile unei muzici ciudate, orăcăitoare ce venea de undeva de prin mijlocul aşezării. O postată mai lărguţă, era păzită cu străşnicie de un tip încă tânăr, cu o faţă rotundă, rotundă, şi obrajii bucălaţi, în totală armonie cu rotunjimile generoase ale trupului nu prea înalt. Neprietenii omului spun obrajilor săi: fălci, ceea ce – să ne fie permis – nu se cade. Mai ales datorită pielii foarte fragede a respectivilor obraji, încât pare aproape transparentă. Nefiresc de transparentă. Parcă ar fi a unui nou născut pielea obrajilor, senzaţie subliniată generos de nasul scurt şi cârn, cu vârful foarte ascuţit şi roşu. Roşeaţa se datorează, în parte vântului, dar şi butelcuţei metalice care are adăpost într-un buzunar de la piept. Ochii tribil de albaştri ai omului, nu au astâmpăr o clipă şi priveghează atenţi avutul răspândit la picioarele încălţate cu o pereche de pantofi sport: Adidas. Bineînţeles că sunt nişte falsuri, pantofii, dar cine stă să analizeze diferenţa, în forfota iarmarocului. Printre cunoscuţi i se spune Geambaşul, dar să nu vă gândiţi nici o clipă la cai. Omul nostru vinde muzică felurită, filme şi tot felul de sisteme muzicale. Marfa se află în nişte cutii de carton, aşezate direct pe pământ. El însuşi este înconjurat de cutii de carton, clădite pe trei laturi. Sunt ambalaje de la felurite combine, sau instrumente muzicale, şi poţi gândi că are o afacere prosperă. Doar că toate cutiile sunt goale, şi-au fost aduse acolo ca să-i păcălească pe fraieri.
Acum, Geambaşul este ocupat să-i vândă unui ţigan tânăr o combină muzicală. Balaoacheşul este robit cu totul de mulţimea liniilor de led-uri felurit colorate, care clipesc cu o viteză ameţitoare. Geambaşul îl urmăreşte atent, şi abia aşteaptă să vadă un semn, c-o să-l şi pună să plătească gros. Ţiganul se zbate ca peştele pe uscat; la început zbiară din toţi plămânii, înjură, pleacă, se întoarce. Pleacă iar. Se întoarce, şi se face că nu mai este interesat. Nu rezistă însă presiunii pe care liniile de led-uri o exercită asupra sa. Stă vreme lungă cu ochii lipiţi de liniile sclipitoare, apoi face o nouă propunere. „Întrucât orice raportare umană se situează fiecare în felul ei în deschis şi se armonizează cu acel ceva la care se raportează, trebuie ca raportarea fundamentală implicată în faptul-de-a-lăsa-să fie, cu alte cuvinte libertatea, să-i fi conferit deja acea zestre a îndrumării interioare către adecvarea punerii-în-faţă la fiinţarea aflată în joc.”[4] Dar cine are timp de ideile speculative ale lui Heidegger! Aici are loc o aprigă încleştare, şi chiar dacă nu e pe viaţă şi pe moarte, are aceeaşi încrâncenare. Se pare că Geambaşul începe să câştige bătălia, şi ţiganul nostru o să plece acasă cu un jaf care n-a funcţionat niciodată cumsecade şi nu-i poţi da o viaţă mai lungă de o săptămână. Ceva mai încolo, pe un petic de muşama, o bătrânică a adunat vreo şase ouă, trei grămăjoare de nuci, ceva pătrunjel şi morcov, legat laolaltă cu aţă de papiotă. Nu mare lucru. Dar speranţa ei în câştig se leagă de cele trei fire de flori artificiale. Le-a găsit aseară, aruncate pe pervazul ferestrei din magazie; le-a scuturat de colb, le-a şters grijuliu, să nu se destrame pânza petalelor decolorate, le-a lustruit, cum s-a priceput, frunzele din plastic de un verde gălbui, şi le-a învelit într-o bucată de ziar. Sub zece lei firul, nu lasă în ruptul capului! Dacă nu primeşte banii ăştia, o să le ducă înapoi acasă, că nu cer de mâncare. Păi, trezeci de lei pentru ea sunt bani! Îşi adună mereu sub bărbie, baticul legat strâns, fără să scape de senzaţia că spurcatul ista de vânt îi intră până-n sân. Stă încruntată şi se sfădeşte în gând cu eventualul cumpărător. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, că nu-i curioasă. De altminteri, nimeni din iarmarocul ăsta nu-i curios pe alta decât pe marfa vecinului. Fiecare stă şi priveşte pe furiş la picioarele ălora din jur, şi se întreabă ce profit o face, şi de unde mama dracului a făcut ăsta rost de-o asemenea marfă. Poate să vină învăţatul învăţaţilor, regele Solomon poate să vină, că nimeni ne e curios pe alta decât pe câştiguri. Şi toaca-n cer dacă s-ar auzi, ar fi de-a surda!
Vis-a-vis de bătrână, îşi freacă palmele mai mereu şi se schimbă de pe un picior pe altul, un bărbat ca la patruzeci de ani, negricios, cu o mustaţă subţire şi slab ca vai de el. La viaţa lui a fost instalator, bun meseriaş, şi câştigase parale frumoase, dar l-a nenorocit băutura. Şi-n ziua de azi mai prinde câte-o comandă, dar oamenii nu mai au încrederea de altă dată, şi-i dau bani puţini. Îi lasă pe mână cât să-i ajungă de materiale, şi-i dau avansuri mici să nu scape hăţurile, c-apoi prafu’ s-alege de lucrare. Azi a venit cu câteva chei fixe, o legătură de şaibe de clingherit, pentru etanşare, nişte piuliţe de douăzecişipatru şi de treizecişidoi, o lulea de aragaz, un ceas deşteptător care nu funcţionează şi câteva cărţi pe care nu le-a citit nimeni. Una dintre ele a fost scrisă prin 1961 şi se cheamă „Măşti cosmetice” A fost editată într-un tiraj de o sută de mii de exemplare şi cumpărată de doamna scriitoare şi de familia ei. Nu tot tirajul!, vreo zece, douăsprezece exemplare. Ce s-a făcut cu restul, nimeni nu ştie. Cum ar spune Domnul Holbach: „Observatorul atent vede această lege aplicâdu-se, într-un fel mai mult sau mai puţin sensibil, de către tot ce-l înconjoară; el vede natura populată de germeni rătăcitori dintre care unii se dezvoltă, în timp ce alţii aşteaptă ca mişcarea să-i aşeze în sferele, în matriţele, în împrejurările trebuitoare pentru ca să se poată întinde, să poată să crească sau să devină mai sensibili prin adăugirea unor substanţe sau a unor materii corespunzătoare firii lor originare.”[5]
Se pare că scrierea doamnei nu şi-a găsit încă nici sferele, nici matriţele, şi nici materiile corespunzătoare pentru o dezvoltare pe măsură. Dar, omul nostru nu ştie asta, aşa că aduce de fiecare dată cartea respectivă, aşteptând un cumpărător. În spatele lui, o fetişcană de vreo paisprezece, cinsprezece ani, a aşezat două navete largi cu fundul în sus, şi le-a acoperit cu o pânză albastră. Pe taraba asta improvizată şi-a împrăştiat marfa, adică ceva cosmetice ieftine şi nişe podoabe făcute de mână: cercei, brăţări, broşe, agrafe de păr. Mă rog, mărunţişuri! Unele sunt făcute de ea, dar cele mai multe sunt luate de la oameni care şi-au făcut o meserie din asta. E îmbrăcată cam subţire copila, şi dacă te uiţi la ea te cuprinde mila. Are un chip care păstrează urmele copilăriei, şi ochii mari, verzi sunt plini de o privire naivă. Pe sub hainele largi, poţi bănui formele rotunde, tari, ademenitoare, dar aspectul copilăresc nu te împinge să gândeşti cu păcat. Fata tot aranjează marfa, îi shimbă locul, o tot moşmondeşte şi se răsuceşte agilă, aruncând priviri repezi prin iarmaroc. N-o face într-o doară, ci are un scop al ei, pe care nu l-ai bănui de loc, sub nici un chip. Privind mişcările agere ale fetei, nu-ţi poţi da seama că uitătura ei aleargă după barbaţii locului, şi tot pe la brâu caută. Mintea ei lucrează iute şi poriveşte mereu un clasament al umflăturilor bărbăteşti. Mult ar da să vadă pe viu ce-ascund nădragii, şi fiorii care-o trec o fac să nu simtă vântul care parcă s-a mai întărit niţel. „Dacă atmosfera emoţiei este acolo, prezentă, dacă am respirat-o, dacă m-am lăsat pătruns de ea, atunci voi acţiona doar în conformiate cu ea, încurajat de ea.”[6]
Al naibii, Domnul Bergson, cum le spune el pe şleau, fără nici un fel de reţinere! Tocmai aşa i se întâmplă fetei, şi asta e o treabă care o preocupă de ceva vreme. La şcoală se mai duce pentru că are posibilitatea să-şi ademenească colegii pe rând, cu credinţa că într-o bună zi o să dea peste unul mai acătării. Băieţii ăştia se dovedesc cam nătângi şi nu prea dotaţi, iar ea e sătulă să-i tot îndemne şi să aştepte instrumentele lor blegi şovăind la intrare, până când se scutură trandafirul. A încercat şi cu doi, şi cu trei, tot sperând la vârtoşenie, la mărimi, la… dar ce să mai vorbim! Deocamdată totul se dovedeşte a fi doar poveste, şi ea e plină de necaz, pentru că tot încearcă să se apropie de un bărbat mai copt, şi le tot dă de înţeles, în fel şi chip, intenţiile ei. Dar chipul copilăresc şi aerul de fetiţă, n-o ajută de loc. Bărbaţii toţi o cântăresc din priviri, şi-o împung cu glume în doi peri, iar ea doar se umple de ciudă. Tot meşterul Bergson ne lămureşte şi-n privinţa acestei situaţii: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.”[7]
Ce să-ţi spun, iubite cititor?, dacă ar fi să asculte vorbele astea, fetişcana ar da din umeri şi ar gândi că ea nu de vorbe duce lipsă. Apoi, mă tot gândesc dacă să continui a-ţi descrie, ba pe unul, ba pe altul, din iarmarocul acesta, pentru că – slavă, domnului! – personagii sunt cu duiumul în această aşezare. Uită, de pildă, cetăţeanul acela cu o navetă roşie legată în bandulieră, care se plimbă agale strigând cât îl ţin bojocii, şi fluturănd o sfoară de covrigi. Sau ţiganul burtos care scutură o haină de piele şi ţi se bagă mereu în suflet. Dacă vrei să ştii, el nu haina vrea s-o vândă. Haina e un pretext, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu un şuţ care foloseşte orice prilej să-ţi uşureze buzunarele. Găseşti caractere de tot felul, şi poveştile sunt toate pe măsură. Ce să zic?! Ispititoare, pentru firea mea pătimaşă. Dar, mă gândesc mai bine să nu-ţi pun răbdarea la încercare, pentru că mă bate un gând. Un gând care are musai nevoie de ajutorul dumitale. Nu-i chip altfel! Şi, iată că, mă gândesc să te rog, bunule cititor, să faci mata un efort, şi să-ţi imaginezi că deasupra acestui iarmaroc se găseşte un altul. Ce zici?! Ar merge?! Un iarmaroc care să stea desupra ăstuia. Aşa-i că s-ar potrivi? Numai că trebuie să facem nişte schimbări. Neapărat, trebuie să facem nişte schimbări! În primul rând, bărbaţii, dar şi femeile, se îmbracă ceva mai curăţel. Nu e greu; găsim pe la turci, sau pe la poporul harnic chinez, nişte haine mai de doamne ajută. Trebuie să-şi pună şi cravată, bărbaţii. Neapărat. Fără cravată nu se poate! Înţelegi unde bat?! La condiţia asta nouă, marfa nu se mai poate ţine pe jos, aşa că oamenii, au, ba un chioşc, ba nişte cămăruţe pe lângă scara unui bloc… Bătrânelul cu capra, de exemplu. Nu mai are capră. Se bărbiereşte în fiecare zi, joacă la şase din patruzecişi nouă şi are mari necazuri cu contabilul. Bătrânica, de-o văzurăm adinieauri, a fost de fapt vânzătoare până aproape de pensie, când firma a dat faliment şi din salariile compensatorii şi-a încropit afacerea asta. Pe instalator îl lăsăm în plata domnului că alcoolicii n-au leac. Dar fetişcana noastră e, de-acuma, o tânără de vreo douăzecişiopt de ani, cu aerul şi apucăturile copilăroase, şi cu uitătura jucăuşă. Are vânzătoare la chioşc, iar ea aleargă pe la firmele engrosiştilor, plănuind să-şi deschidă un magazin mai la centru. O să izbutească sigur, pentru că o văd cum deschide uşile, ceva mai spre seară, şi, de multe ori, maşina ei rămâne peste noapte în parcarea instituţiei. Nu, te rog, nu! De ce să clatini din cap? Fata e stăpână pe ea, este suverană la urma urmei, iar cum ar spune Domnul Kant: „Conceptul de suveran conţine o ambiguitate, care dacă nu băgăm de seamă, poate da loc la controverse inutile. Suveran poate semnifica suprem (supremum) sau şi desăvârşit (consummatum). În primul caz el indică acea condiţie care, ea însăşi, este necondiţionată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); în al doilea, el indică acel întreg care nu este o parte dintr-un întreg mai mare de aceeaşi specie (perfectissimum).”[8]
Fata e singură, s-a desprins de mult de familia ei şi doreşte cu ardoare să-şi încropească o afacere prosperă. S-a prins în jocul ăsta şi şi-a făcut un plan de marketing, cu etape pe termen scurt, mediu şi lung, cu task-uri şi ţinte precise. Despre şuţul cu haina de piele ce ar trebui să-ţi mai spun? Acuma şi-a deschis o firmă de fier vechi şi duce pachete groase de bancnote pe la cabinetele parlamentarilor. Aşa plăteşte el informaţiile despre uzinele care se taie după privatizare. Alte interse şi curiozităţi nu are. Ca şi ceilalţi de altfel! Ce alte curiozităţi să ocupe timpul, decât ce metode să mai născoceşti ca să câştigi ceva parale, fără să faci mare lucru. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi toată atenţia ta este concentrată pe negustoria celuilalt. La altceva n-ai să te gândeşti nici în ruptul capului. Vezi, însă că şi eu asemeni negustorilor din iarmaroc, dacă am apucat pe o cale, nu mă mulţumesc cu puţin. Că de la puţin toată lumea fuge. Aşa că, am să vin în faţa ta, generosule cititor, cu o nouă rugăciune! Să nu mă refuzi, că tu eşti toată nădejdea mea! Hai să aşezăm desupra acestui al doilea iarmaroc, un altul, un al treilea. Ce zici? Dacă nu ne-am împotmolit până aici, de ce să nu stăruim? Să nu mă laşi singur pentru că ai să mă duci la pierzanie: „Căci am şi acest lucru comun cu moaşele: sunt sterp la înţelepciune, iar lucrul pentru care mulţi m-au vorbit deja de rău: că altora pun întrebări, dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înţelepciune, este o mustrare dreaptă.”[9]
Aşa că e musai să mă sprijin pe înţelepciunea dumitale, onorabile cititor. Lucrurile devin ceva mai complicate, situaţia e complexă, deci trebuie urmărită cu multă migală. Ţi-l mai aduci aminte pe instalatorul care vindea cărţi şi lulele de aragaz? Ei, bine, e la fel de beţivan, dar patronează o mare firmă de transporturi, şi învârte multe parale. Toată ziulica stă la biroul lui elegant, sau la un bar pe care şi l-a făcut pentru uzul său personal. Treaz e doar când se duce la biserică, la împărtăşaniile mari, înainte de Paşte sau de Crăciun. Are în jur întotdeauna, vreo doi-trei ziarişti, care-i sorb vorbele din gură şi vreun lider de sindicat. Vorbeşte tare, şi-i cu ochii după picoliţele îmbujorate, pe care barmanul le schimbă cam la două săptămâni, odată cu lichidarea. Fetele nu pleacă niciodată nemulţumite, ba, o fac cu regret, pentru că: „Dacă, din contra, găsim că între amintire şi percepţie nu există o simplă diferenţă de grad, ci una radicală, de substanţă, atunci prezumţiile vor fi în favoarea ipotezei care face să intervină în percepţie ceva inexistent în amintire.”[10]
Doar că fetelor, nu de asta le arde, ci, mai degrabă ar căuta un prilej care să le readucă în statutul pe care-l aveau în amintire. Şi, fiindcă tot vorbim de fete, fetişcana noastră, copila cu ochii verzi şi jucăuşi, s-a copt. E femeie trecută uşor de treizecişicinci de ani şi nu mai ademeneşte băieţi ca pe timpuri. Acum e suficient să se uite un pic mai lung şi cu înţeles, că respectivul se prezintă la domiciliu şi prestează cu abnegaţie serviciul pentru care a fost angajat. Apoi pleacă discret şi pe tăcute. Nu-i dă mâna să fie gură bogată; e mai bine aşa tăcut şi alunecos. Ştie că răsplata se află pe drum şi-l va ajunge din urmă. Doar Doamna e membră influentă în Biroul Permanent. Cum adică, ce Birou Permanent?! Dar, contează ce Birou Permanent?! Un Birou Permanent, ajunge! Ce, dumezeu, cititorule, ţi-a luat dumnezeu minţile, zău aşa! Pui nişte întrebări… Da, e membră în Biroul Permanent, şi-a schimbat automobilul cu o limuzină şi se vorbeşte că… Nu, te rog să nu inisişti, pentru că asta chiar nu pot să-ţi spun… Ce-aş putea să-ţi mai spun este că, tot are nedumeriri în ceea ce priveşte termenul de vârtos. Stăruie mereu o îndoială, şi are impresia că pe undeva umblă ceva cu adevărat vârtos, fără ştirea ei, fără putinţa de a afla la timp despre acest ceva. Şi datorită acestei situaţii, femeia noastră ar fi de acord întru totul cu Hegel când acesta afirmă: „Obiecţiei că această metamorfozare a naturalului în spiritual ar corespunde unei alegorii a noastre sau uneia greceşti de mai târziu i se poate opune faptul că această răsucire a naturalului la spiritual este chiar spiritul grecesc. Epigramele greceşti cuprind asemenea treceri de la senzual la spiritual. Numai intelectul abstract nu este în stare să priceapă unitatea dintre natural şi spiritual.”[11]
Ba, femeia noastră ar putea afirma că înţelege cu asupra de măsură contribuţia naturalului asupra evoluţiei spiritualului, doar că pentru ea are mai puţină impotanţă dacă este grec sau nu. Ea nu-şi pierde vremea cu curiozităţi ne la locul lor. Aşa cum nici cetăţeanul ăla cu covrigii n-o face. Tot umblând el de colo, colo, prin iarmarocul ăla vechi, auzea fără să vrea, ba una, ba alta. Într-o seară cu lună plină, tot răsucindu-se în aşternuturi, i-a venit o idee. Aşa că-n scurt timp, din banii puţini câştigaţi pe covrigi a început o cămătărie la negru, şi-a mers aşa până la prins la înghesuială pe unu cu-n hotel. De aici lucrurile s-au desfăşurat după cum le închipuit Constantin Noica: „Dialectica obişnuită, cea liniară, de teză, antiteză şi sinteză, poate lua principial două forme de ansamblu: una de a fi liniară în întregul ei, deci monoliniară; plecând de la o singură teză ar urma să desfăşori pe o singură linie dialectică tot restul; sau ar putea fi arborescentă, adică să accepte mai multe planuri, în care de fiecare dată o altă teză ar duce dialectic la cât o serie dialectică specifică.”[12]
Cum vor sta lucrurile, poţi, dumneata cititorule, să judeci şi singur. De la primul hotel la al doilea n-a fost decât un pas şi nişte poliţe scadente. Iar de la al doilea hotel, la o firmă care videa maşini… Şi crezi dumneata, cititorule, că ar fi izbutit el asemenea afaceri dacă era curios?! Dacă ar fi vrut să ştie cum vede Noica lucrurile? Dacă-şi pierdea vremea căscând gura la ce se întâmplă în lume? Şi să ne fie limpede: lumea din iarmarocul ăsta nu se mai poate îmbrăca de la turci şi nici de la harnicul popor chinez. Acuma se dă o fugă la Viena, la Paris, la Milano, se cumpără din magazine recomandate de alţii mai pricepuţi. Cuuuum?!?! Ce spui?! Ai înţeles? Să trecem la următorul iarmaroc!! Păi, am trece că, ţie, onorabile, îţi dă mâna. Dar pe mine mă trec nişte fiori pe şira spinării. Să-ţi spun drept nu-mi vine să mă mai uit la următorul iarmaroc. Cum?! E!, dumitale, cititorule, îţi vine uşor, că nu dumneata trebuie să-ţi bagi nasul… Eu mi-l bag, şi mie frică să nu rămân fără el. Vezi că, eu îmi ştiu lungul nasului! Poftim?! Vrei să ştii câte iarmaroace mai sunt deasupra? Şi ce s-a ales de negustorii noştri?! Dar, la ce-ţi trebuie, dragă cititorule?! Că doar dumneata tot atâta câştigi pe zi. Eu zic să lăsăm în plata domnului iarmaroacele; câte or mai fi, or mai fi. De-acum încolo, ne alegem numai cu belele, ascultă-mă pe mine.. Marfă proastă, negustori necinstiţi, cântare măsluite, vai de mama lor! Nu ştim noi cum se face târguiala în iarmaroc? Nu, te rog să nu mai insişti, că eu în următorul iarmaroc nu-mi spurc sufletul. Dumneata ştii ce se învârte într-un iarmaroc ca ăla? Hai mai bine să ne întoarcem noi la primul iarmaroc. E mai linişte, acolo, mai omeneşte,… aşa, nu ştiu cum! Şi dacă nu-ţi place vremea, o schimbăm, dă-o-ncolo de vreme….
Soarele răsărea roşu, ca para focului, pe cerul siniliu de vară….
[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific moder, vol.II., traducere de Vasile Tonoiu, Bucurşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.13
[2] Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, pp. 110-111.
[3] Immanuel Kant „Întemeierea metafizicii moravurilor”, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.24.
[4] Martin Hedegger, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 148.
[5] Holbach, Sistemul naturii, traducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 73
[6] Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Doina Murăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992, p. 59
[7] Henri Bergson, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 29.
[8] Imanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. p. 200.
[9] Platon, Theaitetos, în Opere, vol VI, traducere de Marian Ciucă, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. pp.191-192.
[10] Henri Bergson, Materie şi memorie, p. 64.
[11] Heel, Despre artă şi poezie, Vol. I, traducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. p.145.
[12] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, vol.I, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Ştiinţifică, 1981, p.95
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Lume
Ceilalţi partizani
Râvna şi documentarea extrem de serioasă şi aplicată a celor mai mulţi dintre cercetătorii istoriei noastre recente, au adus la lumină fapte şi crâmpeie de viată în bună măsură necunoscute opiniei publice.
Despre erorile şi mai ales despre ororile petrecute în spaţiul românesc în jumatatea a doua a secolului XX, a început a se scrie şi a se vorbi de putin timp. Data relativ recentă de la care a fost posibilă începerea cercetărilor, [ !] precum şi complexitatea fenomenelor, nu au permis alungarea întunericului care acoperă ca un giulgiu tutelar fapte şi întâmplări. Cenuşa uitarii şi mesajul malefic alcătuit cu care s-a încercat acoperirea unor grozăvii au fost dirijate în aşa fel încât nocivitatea lor să se aştearnă ca o pâclă otrăvitoare peste memoria colectivă şi peste conştiinţa de neam a românilor.
Din nenumăratele aspecte şi faţete ale tragediei petrecute în spaţiul locuit de români, încerc în această spovedanie, făcută în numele celor din neamul meu care ori nu mai sunt ori nu consideră a fi făcut ceva spectaculos, să mă refer la ceea ce s-a petrecut în planul al doilea al dramei individuale a fiecăruia dintre cei care la timpul respectiv au îmbrăcat cămaşa morţii. Ce a însemnat viaţa pentru familia şi pentru întregul univers al unui luptător în perioada cand eram învăţaţi la şcoală să ne demascăm [ !] părinţii dacă ascultă la radio posturi străine sau dacă dau mâncare unor necunoscuţi, -iată pagina de istorie în care încerc eu să inserez un episod încredinţând neuitării unul din sutele de cazuri petrecute în acei trişti ani. Denumirea de partizani dată de opinia publică acestor oameni cu menire mucenicească asumată, era descifrată în accepţiunea oficială ca fiind vorba despre nişte anarhişti, nişte răufăcători şi nişte duşmani ai poporului. Interpretărilor date acestui cuvânt le scapă esenţa ideii de partizan şi anume aceea de partizani ai unei anumite filozofii, ai unei conceptii de viată, partizani ai libertăţii şi demnităţii naţionale şi individuale, pentru care-iată- erau dispuşi să lupte până la ultima consecinţă.
Eroismul acestor sfinţi mireni ai pământului românesc, care în majoritatea lor covârşitoare nu au putut dezbraca cămaşa cernită a morţii, pe care au purtat-o ani la rând, nu a fost, aşa cum s-ar crede, izolat şi singular.
În jurul lor şi mai ales împreună cu ei s-au aflat în majoritatea cazurilor, familiile, multe din rudele de sânge şi chiar vecinii, prietenii şi în multe cazuri oameni necunoscuţi. Aflaţi în sprijinul direct sau indirect sau numai fiind în cunostinţă de existenţa unui partizan, toţi aceşti oameni au avut în comun riscul enorm, de necuprins astăzi cu mintea, de a înfunda beciurile securităţii şi de a nu mai vedea ani în şir soarele, sau poate niciodată. Teama înfricoşătoare pentru viaţa lor, dimpreună cu a celui care a ridicat sabia împotriva nelegiuirii, şi în jurul căruia se aflau cu toţii, i-a stimulat pe cei cu caracter de oţel pentru a rezista cu atât mai mult cu cât pericolul era mai prezent şi palpabil. Ceea ce până la urmă a diferenţiat familiile unele de altele şi a asigurat succesul în cazul unora şi esecul în cazul altora.
Unul din neamurile a cărui unitate şi credinţă a izbândit în lupta cu sistemul opresiv, de departe cel mai draconic de dupa Cortina de fier, precum şi cu laşităţile, ispitele şi slăbiciunile specific omeneşti, a fost neamul fraţilor GLIGOR CANTEMIR SI AUREL din comuna Hălmăgel, judeţul Arad.
Aşa după cum se cunoaşte de către toată suflarea din acea parte de plai românesc şi de către cei apropiaţi fenomenului, cei doi fii ai preotului Gligor Alexandru din Hălmăgel au ridicat sabia împotriva comunizării României şi a scoaterii ei de pe orbita civilizaţiei occidentale. Absolvenţi ai unor prestigioase universităţi europene, cei doi fraţi, cu sacrificiul şi lupta lor, desfăşurate sub semnul crucii şi al credinţei strămoşeşti, au albit ca neaua şi sufletele neamului lor în faţa Judecăţii de Apoi. În acel dramatic concurs de împrejurări, ei au ocazionat neamului lor nedorita posibilitate de a dovedi în faţa lui Dumnezeu, şi, –iată-în faţa posterităţii, că au purtat în minte şi în vintre virtuţile strămoşeşti de curaj, dârzenie şi demnitate şi că idealurile le-au fost mai tari decât teama pentru viaţa lor, şi, dacă vitregiile sorţii au cerut-o şi-au demonstrat cu fapte opţiunea.
Simpla înşiruire a întâmplărilor petrecute şi a faptelor de arme ale partizanilor şi ale susţinătorilor lor se constituie întrun document important pentru istorici şi o lectură înălţătoare, demnă de un adevărat memorial al demnitătii, pentru urmaşii acestora şi pentru cititorii interesaţi de istoria înaintaşilor lor.
Fără să îşi imagineze nici o singură clipă că au fost abandonaţi de lumea democratică occidentală într-o altfel de Siberie rusească, dar la fel de înspăimântătoare, instituită aici, la noi acasă, partizanii, ca şi strămoşii lor, dacii, s-au retras în munţi cu certitudinea că rezistenţa lor va aduce poporului şi ţării mântuirea.
În aşteptarea ajutorului anglo-american cetele de partizani purtau o luptă total inegală cu trupele de securitate, cu un diabolic sistem de represiune în care era prinsă de fapt întreaga ţară şi abia apoi cu lipsurile, vitregiile naturii şi disperarea pentru soarta celor de acasă, a căror viaţă era uneori la fel de grea.
Munţii Apuseni, ale căror ascunzişuri şi întunecimi au găzduit în zbuciumata lor istorie pe Horea şi ostaşii lui, pe Iancu şi ai lui, şi-au oferit ospitalitatea şi partizanilor anticomunişti în fruntea cărora se aflau fraţii Gligor. În perioada anilor de grea prigonire, Gligor Aurel, avocat, Doctor în Drept, cu doctorat luat la Bruxelles cu MAGNA CUM LAUDE, văr primar, ca şi fratele său dealtfel, al tatălui semnatarului acestor rânduri, era ascuns în şura unui cetăţean numit Aurel din Dealul Crişului. Acolo, în ascunzătoare, era într-o relativă siguranţă, datorată pe lângă unei severe izolări în munte şi faptului că proprietarul şurii era un om cu o moralitate ireproşabilă şi cu o comportare care excludea orice bănuială. De asemenea, reuşita evitării organelor de represiune s-a datorat şi faptului că vărul său bun, CHIŞ ANDOR din Hălmăgel, lua seara târziu desagii în spinare şi pleca, pe cărări necunoscute străinilor, cale de o noapte întreagă, până în Dealul Crişului şi acolo cu precauţiunile de rigoare, lăsa hrana pregătită de soţia sa CHIŞ FLOAREA pentru vărul lor.
Când necesităţile conspiraţiei au cerut-o, Gligor Aurel a efectuat alte sarcini ale luptei lor, iar pentru aceasta avea nevoie de o altă identitate. Acelaşi văr, CHIŞ ANDOR, cu care se asemăna fizic, i-a pus la dispoziţie buletinul său de identitate, de care fugarul s-a servit timp de 8 ani, fără să trezească nici cea mai mică bănuială. Pentru persoanele care au trăit acea etapă este uşor de imaginat la ce risc enorm s-a supus această familie şi din ce motive merită cu prisosinţă să-şi afle numele în această galerie suis generis a eroilor. Apoi este de imaginat ce frustrare ar resimţi un eventual supravieţuitor dintre urmăritorii săi la aflarea acestor detalii.
Pe această alee imaginară a eroilor acelor timpuri şi acelor locuri, trebuie să-şi afle chipul încununat cu laurii reverenţei adânci şi ai respectului, încă alte câteva nume, pentru înălţimea la care au ţinut ridicată ştacheta demnitaţii, curajul, solidaritatea şi conştiinţa de neam, de a căror prestaţie se lega succesul multor acţiuni.
Deoarece din motive de păstrarea conspirativitătii şi a securităţii personale, o bună parte dintre aceştia nu sunt cunoscuţi, câteva din troiţele pe care merită să le ridicăm, măcar în sufletele noastre, acestor conştiinţe, care ne ridică tuturor media standardului moralităţii, vor trebui să fie nenominalizate şi în locul unui chip şi a unui nume sa fie scris cu majuscule UN OM.
Asumându-ne riscul ca din neştiinţa şi slaba documentare a semnatarului acestor rânduri, o parte a celor care înnobilează cu fapta lor demnitatea românească, să fie omişi de a fi pomeniţi IN MEMORIAM, aducem totuşi la cunoştinţa cititorului numele câtorva familii de a căror sprijin au beneficiat fraţii partizani GLIGOR.
Astfel, familiile IUGA IOAN şi MARIOARA şi IUGA PETRU şi VARVARA se fac „vinovate” de ascunderea, asigurarea cu alimente şi transmiterea informaţiilor între partizani, cu riscurile de rigoare, precum şi cu dusul în spinare în toiul nopţii a partizanului GLIGOR AUREL dintr-o ascunzătoare în alta pentru a nu lăsa urme detectabile de către securitate, cu câinii de urmărire.
De asemenea „vinovăţii” pot fi acuzaţi şi familia CHIŞ CORNEL, care era fratele lui CHIŞ ANDOR, verii celor doi partizani GLIGOR, şi familia STAN NICOLAE şi MARIOARA, care este soră cu Floarea, soţia lui Chiş Andor, precum şi mama acestora Gligor Rozalia, pentru contribuţia lor la păstrarea acestui mare secret şi pentru împrejurarile favorabile pe care le-au creat pentru abaterea atenţiei de la casa şi locurile unde era ascuns vreun partizan. Sunt îndreptăţiţi să-şi afle numele şi chipul dăltuite în granitul memoriei unei pagini de istorie şi pentru susţinerea morală şi solidaritatea manifestată în acei ani, cu cei implicati direct şi familia mătuşii noastre MIHUŢA ELENA născută IUGA, din Timişoara, care, în principal, dar nu numai, prin fiica ei PAPP LAURA si fiul MIHUŢA PETRICĂ au fost conectati la evenimentele care au avut loc, prin susţinerea logistică [cazare, informarea cu date şi ştiri despre intenţiile organelor, aflate prin ginere, avocatul Papp Amos, etc] a celor doi proscrişi ai regimului, prin riscurile la care s-au supus susţinând moral dar şi material pe cei doi fraţi. Utilizând toate relaţiile şi metodele de inducere în eroare a organelor de anchetă, dar şi a celor de pază în timpul proceselor, recursurilor etc, Mihuţa Petrică asumându-şi riscuri grozave, a intrat în sala de tribunal în timpul procesului, cu pachete de ţigări încercând să le strecoare vărului său CANTEMIR GLIGOR. In urma acelui proces CANTEMIR GLIGOR a fost inchis la Aiud timp de 15 ani iar fratele sau a fost gasit mort pe teritoriul comunei natale. Faptele celor care au „pactizat cu duşmanul”după expresia oficială, sunt atât de multe încât a le afla şi a le da unei pagini de istorie, este o întreprindere care ne copleşeşte sub raport emoţional dar şi depăşeşte posibilităţile actuale de documentare ale semnatarului.
Din motive de minimă modestie amintesc în finalul ediţiei întâi, nerevăzută şi neadăugită încă, a prezentei lucrări şi numele familiei mele IUGA, compusă din IUGA ALEXANDRU, văr primar cu cei doi partizani, IUGA LETIŢIA, soţia, TRIF NICOLAE, socrul lui Iuga Alexandru, cuscru cu fraţii Gligor, din satul Cărăstău, com. Baia de Criş, care au stat aproape cu fapta, cu sufletul dar şi cu frica îngrozitoare, ani în şir, pentru ceea ce se putea întâmpla dacă o nefericită întorsătură a lucrurilor avea loc. Chiar daca toţi aceştia şi încă mulţi alţii au fost soldaţii unei bătălii dinainte pierdute, faptele lor sunt demne de o odisee antică, iar noi, cei care le descoperim de sub vezuviul uitării şi al unei nepăsări induse, nu avem dreptul sa tăcem.
autor IUGA NICOLAE
Comentarii închise la Ceilalţi partizani
Singurătatea
Într-o vară am cunoscut un om singur. M-a impresionat liniştea lui, seninătatea cu care privea viaţa. Şi libertatea de care se bucura.
Mi-am amintit de el zilele astea, citind un articol despre dl. Masafumi Nagasaki, bărbat de 76, trăind singur pe o insulă în Pacific, nu departe de ţărmul japonez Trăieşte acolo de peste 20 de ani, cu mai puţin de 200 USD pe lună – primiţi lunar de la fratele său. Pentru asta, merge cu vaporul (făcînd „autostopul”) pe ţărm, de unde îşi cumpără şi mîncarea şi apa necesară între vizite. În rest, e singur – el, Soarele şi Oceanul – pe insuliţa lui pustie.
Numele omului întîlnit de mine nu l-am ştiut niciodată. El nu face „ia-mă nene” vaporului – el trăieşte pe vapor. Îl costă cca 76 USD (dar poate ajunge şi la 99, depinde de „piaţă”) pentru un „round trip” (excursie dus-întors) pe un vas de croazieră între Fort Lauderdale, Florida, şi Nassau, capitala Bahamas. Excursia durează două nopţi şi o zi, mai precis, vasul pleacă seara la 18, ajunge în Nassau pe la 8, pleacă din Nassau pe la 18 şi ajunge în Ft. Lauderdale dimineaţa. Omul face acest drum permanent – cu excepţia „vacanţei”. Intră în vacanţă atunci cînd, din cauza fluxului de turişti, preţurile devin prea mari: de Sărbătorile de Iarnă, de Paşti, în miezul verii… Atunci se duce pe la rude, prieteni, prin alte zone americane. Sau stă prin Nassau – cu excepţia zilelor de uragan. Atunci pleacă în Arizona sau New Mexico, la un prieten care are un trailer.
„Nu e cam scump?” l-am întrebat eu. Mă trezisem mai devreme, ceilalţi pasageri ori dormeau, ori erau la cazino spărgînd banii. Pe punte eram doar noi. El aştepta masa de dimineaţă.
„Păi, nu prea” mi-a spus el vesel. Avea o fire foarte comunicativă, el intrase în vorbă cu mine şi îmi spusese despre ineditul existeţei lui. „În Oraş (asta însemna în Fort Lauderdale sau Miami – dar poate şi Nassau) atît m-ar fi costat o cameră pe noapte. Hai, poate găseam şi cu 60” acceptă el. „În plus trei mese pe zi. Aici, în banii ăştia am cuşeta – nici nu-mi trebuie mai mult -, mîncare cît încape la „bufet”, dineu de gală, piscină, cupoane la cazino, muzică, dans, ba uneori şi cîte-un cocteil gratuit. Lucrătorii mă cunosc, mai „scapă” cîte ceva spre mine…”
„Şi stai tot timpul pe vas?”
„Nu. Ziua debarc. Dar nu plătesc casă, impozite, hangarale, nu fac cumpărături, am o asigurare turistică foarte ieftină care îmi asigură şi medicalul pe durata excursiei, nu îmi trebuie maşină, benzină… Îmi cumpăr rar haine, nu mă preocupă moda, nici ştirile, nu dau bani pe muzică, distracţii…”
„Cam cît te costă pe lună?”
„Undeva la 1500. Am şi nişte reduceri.”
„Totuşi, nu e puţin. Săracii din Miami se descurcă cu mult mai puţin.”
„Da, aşa e. Dar dorm pe stradă sau în parcuri. Nu au un loc al lor. Sunt la mîna Guvernului. Depind de ajutorul trecătorilor. Nu au distracţii, iar mîncarea este proastă. Trebuie să îşi cumpere pînă şi ceaşca de cafea! Eu nu cumpăr nimic! Nu cerşesc de la nimeni. Fac ce vreau – sunt liber!”
„Şi ce faci toată ziua?”
„Păi, muncesc. Pauzele mele sunt atunci cînd iau masa, seara, poate la bar sau la cazino, şi cînd am chef, la piscină.”
„Primeşti bani de la Cruise?”
„Nu prea. Uneori, cînd nu au cu cine trimite turiştii la plajă. Trebuie să aibă oameni să-i supravegheze. Uneori mă plătesc chiar angajaţii, să le ţin locul. Eu, oricum, mă duc la plajă – pictez acolo. Sau scriu. Dar dacă sunt supraveghetor, trebuie să văd de turişti.”
Turiştii de pe vas aveau două opţiuni: se duceau pe plajă sau rămîneau în oraş. Cine se mişcă mai repede, poate să facă ambele lucruri. Plaja este fantastică, un brîu de nisip alb înconjrînd o lagună cum numai în Caraibe poţi să vezi. Acolo, angajaţii de pe vas (de la ofiţeri în „liber” pînă la D,J., ospătari şi asistente medicale, păzesc şi distrează turiştii. Organizează jocuri de plajă, asigură masa de prînz, dau şezlonguri, mingi şi cărţi de joc… Asta urma să văd peste zi – partenerul meu de dialog nu avea să fie pe-acolo. Aveam să-l zăresc mai pe după-masă, cînd vizitam fantasticul hotel Atlantis din Nassau.
„Şi ajunge?”
„Nu ajunge, dar am şi alte surse” îmi zîmbi omul. „Scriu. Sunt freelancer. Am o contribuţie la un ziar local.” (probabil, din Ft. Lauderdale) „Pictez. Nu grozav, am doar nişte cursuri – dar mai găsesc cumpărători. Ieftine, uşor de transportat – exact ce vor să ia turiştii drept „amintiri” din excursie. Uneori, mai şi cîştig la cazino. Nu mult, nu risc prea mult. Nu îmi place ruleta, mă duc la „jacks”, cu ofertele de la intrare. Joc pînă pierd jetoanele– dar uneori apuc să pun deoparte cîştigul, poate chiar două-trei sutare. Nu e mult, dar una peste alta îmi acopăr cheltuielile şi mai pun şi deoparte pentru vacanţe.”
De unde i s-a tras? De la divorţ. După facultate, a muncit mult, încercînd să-şi facă o carieră. Se însurase, avea şi un copil. Cumpărase o casă în Ft. Lauderdale – deşi el era de undeva din Middle West. În urmă cu opt ani, nevasta îl părăsise. Vînduse casa şi plecase cu copilul. Vreo jumătate de an băuse, intrase în depresie şi chiar avea gînduri sinucigaşe. Dar făcuse o călătorie la Nassau – şi începuse această nouă viaţă.
„Şi acum nu ai pe nimeni?”
„Am. Uneori prea mulţi… Dar ştiu să mă rup de anturaj. Pot să scriu sau să pictez înconjurat destrăini, de hărmălaie. Deseori o fac şi în Nassau, şi la Hotel, şi prin Miami. Nu sunt un mare artist, sunt prea leneş. Dar sunt liber!”
„Mie mi se pare că ai prea multe îngrădiri” i-am spus şi chiar credeam asta. „Trebuie să respecţi orele de îmbarcare, programul de pe bord, regulamentele…”
„Da. Dar şi tu ai tot felul de orare, regulamente, programe pe care trebuie să le respecţi. Eu sunt liber pentru că le respect din propria mea voinţă. Eu respect pentru a fi, la rîndul meu, respectat. Totul este cum priveşti lucrurile. M-ai întrebat dacă am pe cineva. Probabil sunt considerat un singuratic: nu am prieteni, familie, relaţii, nu am patroni şi nici angajaţi… Mai am cîte-o aventură de-o noapte cu vreo turistă, într-o vreme se legase de mine o asistentă – dar eu sunt singur prin decizia mea, nu a altcuiva! Şi va veni timpul, cînd voi mai pune nişte bani deoparte, să trăiesc exact aşa cum vreu: singur şi liber pe o insuliţă din Caraibe.”
Şi uite cum povestea acelui bărbat al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată se întîlneşte cu cea a lui Masafumi Nagasaki, al cărui nume îl ştiu dar pe care nu l-am întîlnit niciodată. Doi oameni liberi, care îşi trăiesc existenţa pe care o vor, nu după criteriile uneori idioate ale „lumii”. Şi a căror „singurătate” înseamnă cu totul altceva decît ce- am crede noi, cei, deseori, atît de singuri, deşi înconjuraţi de societate, familie şi, uneori, chiar de „pieteni”.
autor Nick Sava
Comentarii închise la Singurătatea
Taraba cu vise
Cuvînt înainte
De cînd s-a pripit, cu nesăbuinţa ucenicului vrăjitor, să multiplice pînă la saţietate mijloacele de comunicare, omul contemporan trăieşte acut drama lipsei de comuniune. Însingurat în faţa monitorului ca o albină în propria-i alveolă, el nu mai secretă mierea parfumată a con-vorbirii agapice, a frăţietăţii, a dialogului „faţă către faţă”.
Iată, sublimat la o imagine metaforică, mesajul forte al romanului pe care urmează să-l parcurgeţi, Taraba cu vise al lui Nick Sava. Ţipătul mut al solitudinii internautice (p 80: „Mi-e dor să vorbesc cu oamenii – chiar ascunşi sub identităţi false. Sînt atît de singur…”) străpunge, tragic, reţeaua globalizantă a internetului. Trauma fundamentală a protagonistului (victor37, vick46) nu e dată de suma dramoletelor cotidiene (Ţuşcă, soţia agasant – pragmatică nu-l mai iubeşte, iar diversele figuri feminine, întîlnite mai mult sau mai puţin întîmplător pe mirc nu-i umplu vidul sufletesc). E un biet exilat, un român stabilit de circumstanţă în Canada, cu un potenţial crescut de tandreţe care se iroseşte. Nu întîmplător, conversaţiile anoste de pe net sînt întrerupte (ca şi cum ai stinge lumina) printr-un „klick-klick” care proiectează scurte – şi intense – secvenţe de solitudine reflexivă, de obicei noaptea, în natură.
Mîzga defunctului „socialism ştiinţific”, erotismul aleatoriu care goleşte în loc să împlinească, poncifele corecte politic („Dacă ne iubeşti, să nu mai gîndeşti rău despre ţigani”, p 148), pragmatismul exacerbat („Poţi fi fericit cu un buletin?”) – iată balastul oricărui emigrant, „praful patriei” luat pe tălpile sandalelor, pe care nici diluvienele ploi canadiene nu-l pot spăla. Pe alocuri aforistic (poate dintr-un deficit de romantism existenţial), naratorul întrerupe uneori fluxul conversaţiilor internautice pentru cîte-un insert narativ de cea mai bună extracţie realistă: descrierea Pieţei din Seattle are vigoarea şi relieful Halelor balzaciene.
Schimbarea frecventă a unghiului de focalizare (oarecum inerentă genului conversaţional) nu impietează asupra caracterului homodiegetic (în termenii lui Gérard Genette) al naraţiunii: Taraba cu vise rămîne la punctul de vedere al lui Nick Sava, prin sensibilitatea – din ce în ce mai şubrezită – căruia se filtrează toate întîmplările, afectele, imaginile. Autorul ar fi putut foarte bine împrumuta fraza lui Montaigne: „Je suis moi-même la matière de mon livre”.
Concluzia survine cumva de la sine: „Am făcut tot felul de lucruri în viaţă, şi bune şi rele. Nu am fost în stare să nasc un copil, pomii plantaţi de mine s-au uscat, o casă nu am construit, dar am ajutat la construirea unei biserici! ’’(p.149). Pînă şi aparentele vulgarităţi, filtrate printr-o senzorialitate matură, devin crîmpeie / şuvoaie de existenţă brută, expresia frustrărilor şi a alienării unui idealist care-şi pierde – balzacian, iarăşi! – iluziile în malaxorul globalizant al civilizaţiei tehnologice contemporane. Drama e cu atît mai sfredelitoare, cu cît naratorul – personaj nu şi-a putut (n-a vrut ?) expatria rădăcinile: „Dar sînt şi alte rele decît acela de a fi sărac. Să fii singur. Să nu ai prieteni. Să fii rupt de cultura neamului tău. Să trăieşti într-o societate cu alte valori decît ale tale.”
Chestionat mai demult în legătură cu noile tehnologii, un părinte înduhovnicit a pus degetul pe rană într-o formulare demnă de Pateric : „Calculatorul nu e bun, pentru că nu are mamă…”. Desigur, nu putem sări peste umbra noastră, şi deja nu ne mai putem imagina existenţa cotidiană în absenţa computerului. Fundamental însă, omul nu s-a schimbat prea mult în ultimele, să zicem trei decenii. IT-ul nu extirpă nici gena sacralităţii („Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”, spunea Eliade), nici nevoia irepresibilă de poveste. Eul – narant e o amprentă atavică, un arhetip co-substanţial speciei, în absenţa căruia viaţa aşa cum – deocamdată – o ştim noi devine imposibilă sau, în orice caz, insuportabilă.
O ultimă precizare se impune: titlul e întotdeauna un pact de lectură, iar „taraba cu vise”, arena virtuală a internetului în care oamenii fac schimb de iluzii şi idealuri rămîne (mai exact: devine) „locul cibernetic” prin excelenţă, forma contemporană de agora sau de şezătoare la gura sobei. Literatura e aşadar – indiferent de formulă – soteriologică, dacă acceptăm că marele nostru duşman e întotdeauna uitarea („Mă gîndesc că o să-ţi păstrez toate scrisorile. Poate vreodată vei vrea să le pui într-o carte. Nu vreau decît să pomeneşti şi numele meu acolo pe undeva.”, p 90).
Nu întîmplător, protagoniştii tragediei clasice erau de extracţie aristocratică. Schimbînd ce se cuvine schimbat, însingurarea tragică a omului zilelor noastre îi conferă, implicit, nobleţea. Or, nu-i aşa, noblesse oblige.
Mulţumim, Nick Sava!
autor Prof. Virgil Borcan
Comentarii închise la Taraba cu vise
În căutarea lui Harap-Alb
Orice joc este, înainte de orice, o parabolă morală, o ieşire în afara spaţiului închis în care alchimia regulilor permite desfăşurarea individului ca fiinţă fabulatorie. Teza lui Johan Huizinga, conform căreia elementul ludic prezent în toate faptele de cultură confirmă neîncetat caracterul imprevizibil al existenţei noastre în lume, defineşte jocul drept unul dintre elementele spirituale ale vieţii. Emulaţia este inclusă în joc prin faptul că eroul trebuie să îndeplinească o sarcină neobişnuit de grea, care la prima vedere poate părea imposibilă. În această paradigmă se înscrie volumul În căutarea lui Harap-Alb (un joc) (Editura Atheneum Vancouver, Editura Pim, Iaşi), un volum de 612 pagini, semnat de Nick Sava. Autorul ne avertizează dealtfel chiar de la început că vom porni într-un Fantasy Role Playing unde ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi: Ce era şi mai curios era faptul că, cine ştie din ce motive începusem să mă recunosc pe mine însumi în acel Erou. Deşi autorul scrisorii nu îl descrisese în niciun fel, tare îmi venea să cred că era un tip între două vârste, simpluţ şi cu moacă de bleg, cu ochelari şi cu părul puţin rărit deasupra frunţii, destul de plinuţ şi nu foarte înalt.(Pag. 31)
În căutarea lui Harap-Alb se deschide cu o povestire în ramă în care autorul-eroul descoperă o carte ale cărei pagini se scriu pe măsură ce le răsfoieşti. Intriga poveştii se construieşte în interiorul acestei cărţi înzestrate cu raţiune şi inteligenţă proprie, care are puterea şi imaginaţia de-a oferi nenumărate mesaje pentru toţi atâţia cititori. Atmosfera epică rămâne însă neschimbată atât în interiorul cât şi în afara cărţii vrăjite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului mitologic, cu puteri nebănuite asupra viitorului, personajele fiind angajate într-un joc cu miză reală: (Magul îi spune Eroului): Cred că totul a pornit de la Joc. Ceea ce scrii tu, în jocul tău, este povestea luptei eroice împotriva Duşmanului. Deşi povestea ta avea alţi eroi, avea alţi monştri,se petrecea pe alt tărâm, totul reflectă lupta care va avea loc aici. Dacă vei putea să scrii jocul aşa cum trebuie să se întâmple, şi să îl trăieşti jucând, sau să-l joci trăind,adunând în jurul tău eroi şi prieteni care să te ajute, poate că lumea va fi salvată. (Pag. 43).
Ne aflăm aşadar în atmosfera unui joc la sfârşitul căruia ar trebui să găsim ceea ce autorul numeşte o stare de împlinire. Ce ştim însă despre jocurile pe calculator? Ştim că ele pot induce o stare de hipnoză, ştim că imaginea de pe ecranul monitorului împinge creierul într-o stare electrică de tip alfa străină de procesele gândirii logice sau analitice, ştim că pretind abilităţi de coordonare şi viteză, însă dincolo de toate acestea nu presupun niciodată o angajare morală. Aceasta este schimbarea la care ne invită cartea lui Nick Sava. Eroul intră în această lume înecată în acalmie (vorba preferată a regelui Albin este nu face azi ce se poate face mâine) în ziua în care regele trebuie să ia o hotărâre, să facă în sfârşit ceva. La câteva pagini depărtare eroului i se spune motivul pentru care se află acolo: (Magul) Tu ai fost adus să distrugi Duşmanul, nu ţi-am zis? (Pag. 36)
Intriga principală a cărţii se desfăşoară în cele şase sute de pagini cu precizia şi minuţiozitatea unui arc narativ. Personajele înaintează, revin, trasează hărţi, le populează cu planuri şi amintiri într-o lume colorată şi vie căreia nu-i lipseşte niciun ingredient: Era o seară furtunoasă, fulgere orbitoare pătrundeau prin vitraliile sălii, iar tunetele făceau să vibreze pereţii groşi ai încăperii(…) Statuia din bronz a fântânii era un balaur verde coclit cu trei capete. Colajul, tehnicile mixte, umorul, trimiterile livreşti în interiorul unei economii a mijloacelor stilistice invită la o lectură limpede şi alertă: Drumul dură zile şi zile, aş putea zice luni şi luni, trecând de-a lungul fluviului imens al Moskalăi, prin ţara Capcânilor şi a sgripţonilor, ocolind Marea Amară, peste munţi, prin Ţara Alimanilor, coborând în sfârşit în valea binecuvântată a Tigranului, ajungând, într-un târziu, în Aramia. Nu o să povestesc tot acest drum lung şi periculos, o să spun doar că totul a decurs conform previziunilor, nepierind pe drum mai mult de o treime din caravană”. (pag. 53)
La sfârşitul celor şase sute de pagini, cititorul va fi răsplătit cu experienţa autentică a unei călătorii într-o lume posibilă care nu mai este doar apanajul filosofilor şi logicienilor, ci la îndemâna oricăruia dintre noi care se aventurează în această călătorie.
autor Flavia TEOC
Comentarii închise la În căutarea lui Harap-Alb
Efino’dara
Efino’dara
[Anabella ]
Rătăceam de ceva vreme,
căutând pe străzi pustii,
Seva paginilor albe:
muza nopţilor târzii.
N-am găsit-o eu, ci ea:
Na’kari, floare de lună;
Anabella, tu străină,
te-aşteptam de-o săptămână!
Nu-ntreba de ce şi cum,
n-am nevoie de motive,
O să îţi expun scânteia
chiar şi fără negative.
Împletesc miazma nopţii
în fluturi cu aripi moi,
Să ajungă dimineaţa
fix pe umerii tăi goi.
Din cupola mâinii mele
las să zboare trei scântei,
Din cerneala ce-a scris noaptea
jurămantul la atei.
Purtate vor fi de soare
pe obrazul tău, icoană!
Şi-ţi vor fi tot restul vieţii
nestemate la coroană.
Şoptind numele tău mării,
se vor naşte iar sirene,
Ce îţi vor cânta balada
şi o vor purta în vene;
Dând-o mai departe lumii
ca şi crez căzut din stele,
Ce născute-n palma mea
au făcut voile mele.
Pasul ce îl porţi prin ceaţă,
pavează în urma lui
Poteci de urmat în viaţă
pentru cei ai nimănui.
Părul tău, caşmirul verii
ce purtat de vânt prin lume,
Va sfârşi ultimul act
dintr-o piesă fără nume.
Ochii tăi de caramel
ce-au vazut minuni în şir,
Opreşte-i asupra mea,
îţi ofer de vrei şi bir.
Ai convins se pare Timpul
să stea locului o clipă
Cât ţi-e zâmbetul pe faţă,
vrea să faci din el risipă.
Bolta gândurilor mele,
s-a frânt în aceasta noapte
În nuanţe de chihlimbar
ce s-au transformat în şoapte;
Disipându-se în zare
peste munti cu creste mute,
Se revarsă avalanşa
întrebărilor mărunte
Ce îţi fug pe chipul palid
de ceară trandafirie,
Transformând tot Universul
într-o simplă alegorie.
Comentarii închise la Efino’dara
despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori
despletire de martie
un om părăsit
rănit
îngenuncheat
umilit în faţa propriilor alegeri
respins în iertare şi vorbe şi mai ales alungat
în tainiţele uitării
un asemenea om nu va mai fi niciodată întreg
nu se va mai deschide lumii nici ca mugurii primăvara
nici ca aripile albatrosului
numai poeziile vor fi uneori despre sine
şi vor plânge în linişte
o singurătate deplină se va aşeza ca un fel de moarte
îl va însoţi până la capătul timpului şi-l va trece de mână dincolo
într-un cer de martie despletit
care-i face cu ochiul
reîntoarcerea peştilor rătăcitori
iubitul meu
au năvălit apele
oraşul e un continent scufundat într-o legendă murdară
iar noi ne legănăm în derivă cu burţile-n sus
lângă ceilalţi obezi plutitori
îndopaţi cu iluzii
iubitul meu
ne vom îneca separat
gurile noastre flămânde îşi vor smulge una alteia aerul
la un moment dat ni se va părea că am eşuat pe o insulă şi că bem tequilla
cu dumnezeu
dar în istoria sângeroasă a băştinaşilor
sufletele noastre îşi vor fi pierdut de mult numele
iubitul meu
vom fi alge sau peşti
deocamdată însă mă mai doare uneori spatele
tu încă nu m-ai învăţat să înot şi-i aproape stupid
cum ne pierdem dimineţile cu scorneli
şi tabieturi mărunte
autor Alina Dora Toma
Comentarii închise la despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori
Clepsidra
– Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de „Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori… Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole.
– Totul este nou şi ciudat pentru mine, îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, nici că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti.
Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie:
– Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş – nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure.
– Nu-ţi este teamă? o întreb.
– O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine.
– Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele, îi spun zâmbind.
Tânăra, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă.
– Cine ştie?… îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar.
Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă.
– Are o anumită semnificaţie? o întreb.
– Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută!
Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund.
– Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! i-am răspuns şi-am urmărit-o câteva clipe, cu privirea.
Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul.
Clepsidra… Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând…
***
De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor.
O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În următoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: „Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!” Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. „Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc.” mi-am zis în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiaşi personaj??).
Clepsidra… Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. „Poate că e foşnirea clipelor care trec.” mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit „prezent” compartimentul de sus, şi „trecut” compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o. Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o.
Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? „De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine!” – ziceam în gând. „Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta.” Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat… Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit.
***
S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. „Ce poftă de viaţă au!” – mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea.
– Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? mă întreabă ea.
– Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea, îi spun şi zâmbesc de circumstanţă.
– Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină?
Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea.
Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu.
– Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV!
– Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria?
Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. „Uite, bărbaţii sunt mai seriosi.” mi-am zis.
– Am dreptul să nu vă răspund, le spun.
Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină.
După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care erau deja venite câteva familii ca să petreacă weekend-ul.
– Până aici aţi plătit, le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea.
– Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi, îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut.
Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. „În mod sigur vine de la oraş.” – mi-am zis. „Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple.” Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă…
– Sărut mâna! i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă.
– Bună ziua! mi-a răspuns. Ai fost profet!
– Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi.
Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea.
– Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare.
– Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor, i-am zis.
Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe.
– Da, liniştea… Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a…
Ochii ei mă priveau cercetător.
– O, Doamne, tu eşti?! am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum?
Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten… nu eram însoţit… am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă… am dansat mult cu ea, am discutat… Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate.
– Nu te-am mai văzut de atunci! am rostit îngândurat.
– Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine…
– Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost dupa aceea?
– Ei, am terminat liceul, am mers la facultate… În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine…
– Aşa! am rostit încurcat.
– Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel…
– Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit „protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”.
Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei.
– Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută!
– Lumina aduce linişte, împăcare…, am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută!
Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete… Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu… Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele, până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. „E rândul nostru,” mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicăieri.
– Pe unde pluteşti, soro? o întreb zâmbind.
– Secret! îmi răspunde ea, continuând să viseze.
I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte…
Clepsidra… Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri… E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie…
Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă…
autor Cosmin Preda
Comentarii închise la Clepsidra
Confesiunea Clementinei
Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plictisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.
-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii suspecţi erau recalcitranţi şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante. Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.
– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă într-un pătrat.
– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.
-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?
– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-
-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.
– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.
-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.
– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.
-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.
– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.
-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel.
– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.
-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.
-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.
– Pelerina vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.
-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive, cromatica Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ , mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ.
– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.
– Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.
Empatia omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă!
– . Am o vodcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi vă pot oferi expres o duşcă clandestină.
– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.
Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit pentru că îl opărise chiar stăpâna lui. Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit , aşezat prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.
-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de vodcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.
La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat, şi a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta primadonă de la teatrul de revistă. Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul mortuar şi pusese sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant , s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.
Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina, ( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:
-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?
Clementina nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.
-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă?
-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.
-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?
-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.
– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?
-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.
Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.
Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.
În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără violenţă.
Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.
autor Virginia Paraschiv
Comentarii închise la Confesiunea Clementinei
Expertiza de filiaţie
La Bucureşti, la fosta locaţie a Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” programarea a avut loc după două luni. Era toamnă, era o zi cu soare. Lumea, venită din toată ţara, aştepta în curte sau în faţa cabinetelor medicale, fiecare cu problema sa, fiecare cu speranţa sa. La cabinetul de expertiză medico-legală a filiaţiei, era mare animaţie. Erau programate un număr impresionant de cupluri pentru ziua aceea. Din toată ţara. Din toate regiunile şi judeţele României. Trei câte trei. Mama, copilul şi tatăl prezumptiv. Atât! Mama tata, copilul. Restul asistenţei era formată din aparţinători. Ăştia erau cu carul. De la bunici, mame, surori şi fraţi, unchi şi mătuşi sfătoase, până la prieteni şi vecini, tot soiul de gură-cască, având fiecare tot atâtea interese obscure în cauză, forfoteau prin curtea institutului şi pe coridoare într-o agitaţie ciudată, amintind aici de mişcarea browniană. Doar la uşa cabinetului de recoltări probe, era linişte. Liniştea dinaintea furtunii. Era normal. La fiecare cinci minute, o asistentă încruntată, striga solemn, privind pe un tabel care îl avea în mână, numele cuplului ce urma să intre la analize. Întâi numele mamei, apoi al copilului şi în cele din urmă al tatălui prezumptiv. Se făcea tăcere. Cei strigaţi intrau în linişte. Uşa cabinetului se închidea cu taină. În sală, murmur de respiraţii, murmur vezicular.
Ciudată mai era atmosfera în sala aceea. Ciudată şi apăsătoare. Ca de la sine, lumea se împărţise în două. Se lipise de pereţii laterali, din faţa intrării, deoparte fetele cu bebeluşii în braţe iar spre peretele opus, băieţii. Necăjiţi şi speriaţi ca naiba. Cele două tabere, se priveau cu vrăjmăşie, aruncându-şi în pauze şi câte o înjurătură plină de ură şi dispreţ. Cuvintele curvă şi animalule, erau cel mai des folosite. Toată lumea era desculţă. Aşa poruncise tovarăşa asistentă. În picioarele goale. Pentru amprente. Doamne, cum mai mirosea sala aceea. Puţea ca o hazna. De la picioare nespălate şi ciorapi cleioşi de jeg şi purtare îndelungată, până la scutecele pline de căcat ale bebeluşilor schimbaţi în fugă şi cu neîndemânare, toate amestecate cu mirosul acela specific de transpiraţie masculină sau menstruaţie stătută de femei analfabete şi certate cu igiena. Doctorul G se adresă sfios asistentei.
– Tovarăşa asistentă! Vă rog frumos să-mi daţi o coală de hârtie pentru picioare. Vreau să-mi pun picioarele pe ceva curat. Ştiţi, sunt medic… poate mă ajutaţi. Asistenta se uită la el ca la un rahat, apoi dispăru trântindu-i uşa în nas.
Au urmat câteva momente de linişte. Linişte. Apoi, din rândurile femeilor desculţe, se desprinse o ţigancă oacheşă şi grasă. Purta o pereche de blugi albaştri, tăiaţi cu foarfeca în dreptul genunchilor pentru a crea o deschizătură prin care să se vadă pielea şi murdăria convenţională. Bata începea cu mult sub buricul în centru căruia domina ca o bijuterie scumpă un rest de jeg concentrat de timp. Deasupra acelui buric, materne şi generoase, două ţâţe mari şi pline de lapte plonjau sub un petic transparent de bluză murdară şi inutilă. Deşi tânără, faţa ţigăncii era răvăşită de riduri, iar gura îi emana miros de ţigară şi bere. Părul negru al ţigăncii, era zburlit şi împodobit cu nişte zorzoane ieftine de plastic. Ochii, şi ei negri, priveau întunecoşi şi răi.
– Nenorociţilor! se adresă ea grupului de bărbaţi, făcând câţiva paşi spre peretele venin. Nenorociţilor! Nu vreţi să fiţi taţi, nu vreţi, futu-vă muma în cur de haimanale ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, curvarii dracului, animale ordinare ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, ai! Nu vreţi.
Trecu în revistă întreg eşantionul de “animale” din faţa sa, cuprinzând într-o privire de viperă tot grupul, clătinând ameninţătoare din cap, agitându-şi zulufii păduchioşi.
– Tovarăşul Ceauşescu! Tovarăşul Ceauşescu, boilor, vă va face taţi. Tovarăşul Ceauşescu, vrea să fiţi taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, vrea ca toţi copiii să aibă taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu vrea ca fiecare copil să aibă un tată. Şi tu, şi tu, şi tu, zise ţiganca arătând cu degetul spre fiecare dintre cei apropiaţi. Şi voi, toţi, toţi, toţi… porcilor, o să fiţi taţi!
Asistenta îşi făcu apariţia întrerupând spectacolul ţigăncii. G a intrat şi el, în urma Lăcrămioarei care avea bebeluşa în braţe. Prin scutecele albe se vedeau picioruşele trandafirii ale fetiţei. Era desculţă şi ea.
autor mihai ganea
Comentarii închise la Expertiza de filiaţie
Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul
SISIF PE CASA SCĂRILOR
urcam pe casa scărilor,
şi parcă nu se mai sfârşea,
vopseaua insalubră, de ulei,striată pe betonul miserabil,rece,
spoiala varului, anume nedesăvârşită,
o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea
urcam pe casa scărilor,
cu becuri sterpe ,imbecile,muribunde,
halucinând din două în două etaje
tăcutul martor era balustrada plastic infinită
(scurt circuite isbucneau în negre, umezi, filamente)
la îndrăsneţele-mi viraje
era o lumină–absentă,chioară,
becuri de patruzeci
frumoasă cum ştiam
te aşteptau pe casa scărilor ( şi n-ai trecut )
să treci
urcam pe casa scărilor
var pe manşete,pe genunchii altruişti,înţelepţi,spre casă,
şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare
părea ca urc ( urcam ?) şi poate chiar urcam
o scară nesfârşită,tot mai naltă, mai frumoasă !
ŞOTRON
urmam atent dunga de cretă,
lăsată de copii pe-asfalt,
când ondulată,
când dreaptă,
desenul ezitant din lumea lor concretă
când întreruptă
de saltul elicoidal al unui gând
de dragoste, intens,
în sboruri scurte,kamikaze,
ceaţă şi condens
şi paşii mei fără greşeală
urmau aceste mari chenare desenate,
şotronul părăsit de salturi, teneşi albi-
platformă de aterizare.
cuvântul părăsit de vers
plutea într-un desant sinucigaş,
în spaţiul de parcare gol, imens
păşeam aproape impecabil
urmând tăcut dunga de cretă
desenul ezitant din lumea lor
concretă !
POTOPUL
ne cunoscusem primăvara
ne cunoscusem parcă
ploua cu ciocuri gri
înfipte-n gheaţa gri
aripi încremenite-n promoroacă
ne cunoscusem primăvara
luminoase săbii
străfulgerau copaci
ca zeci de lumânări aprinse
stol de vrăbii
ne cunoscusem primăvara
şi nu ne cunoscusem parcă
ploua cu refuzate paseri
din ceruri reci cu paseri reci
în trista noastră în derivă arcă
ne cunoscusem primăvara
pluteam
pe-al paserilor moarte fluviu
ci aripile noastre ude
vâsleau
contra curentului-n diluviu
ne cunoscusem primăvara
ne cunoscusem parcă
uitasem sborul
înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei
abia căzuţi
ne scufundam încet
încet cu trista noastră arcă !
VALERIU MARIUS CIUNGAN
S-a născut la 16.05.1965 la Craiova, din părinţi ardeleni ,mama Paraschiva fiind născută in Orlat , judeţul Sibiu, iar tata Valer fiind născut in Gârbova de Sus, judeţul Alba .
A absolvit liceul ,,Nicolae Titulescu,, din Craiova in anul 1983 si Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Craiova în anul 1988.
Lucrează pe funcţia de consilier clienţi in cadrul Băncii Comerciale Române Sucursala Mediaş începând cu anul 1990 .
Este căsătorit cu Ciungan Liliana din anul 1989 şi are doi băieţi , ambii studenţi, Andrei la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti-secţia de Restaurare Conservare de la Sibiu ,şi Radu la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Debutul editorial are loc cu volumul „Poveste de toamnă” la editura „Bioflux”, Cluj-Napoca, 2008;
• Reeditarea volumului(ediţia a II-a, 2009);
• Lansarea volumului în 8 martie 2009;
• 2009 apare volumul „Haina de molton” la aceeaşi editură;
• 2011 luna iunie, apare al treilea volum „Oameni în pardesie”,la editura „Bioflux” din Cluj- Napoca
• Debut publicistic: revista „Tribuna”- Cluj, nr. 203, 16-28 februarie 2011(cu poeziile „Oameni în pardesie”, „Masca de chiuvet㔺i „Menuet”) din volumul,în curs de apariţie pe atunci, „Oameni în pardesie” cu scurta observaţie a poetului Ştefan Manasia : “sunt OK fluxul domestic, curgerea narativă a textelor, nostalgia, beat-ul americănesc,sunt mai puţin OK discursul încântat de sine si derapajul în tardomodernism din câteva strofe”.
Apariţii in reviste literare : Tribuna,Timpul ,Poesis,Familia,Discobolul,Hyperion,Oglinda literară,Boema,Mişcarea literară, Aisberg,Ardealul literar, Cenaclul de la Păltiniş,Algoritm literar,Zeit, Melidonium,Climate literare,Constelaţii Diamantine,Revista Noua,Conexiuni, Litere,Dunărea de jos;
Au apărut cronici despre volumul ,, Oameni in pardesie ,, in revistele literare Timpul , Cenaclul de la Păltiniş, Boema,Viaţa Transilvaniei, Cafeneaua Literară,Oglinda Literară,Climate literare,Răsunetul,Algoritm literar .Cronici despre poeziile ce fac parte din volumul in curs de apariţie ,, Sisif pe casa scărilor,, au apărut în revistele Litere şi Armonii literare .
Este inclus in lucrarea bio-bibliografică Profiluri medieşene , Sibiu – 2011,de autorii Gheorghe Buşoiu şi Lucian Giura, carte ce cuprinde informaţii legate de viaţa şi activitatea unor reprezentanţi de seamă ai societăţii medieşene din toate timpurile .
Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2008 pentru volumul” Poveste de toamnă”.
Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2009 pentru volumul” Haina de molton”.
Premiul Iustinian Petrescu al editurii Bioflux 2011 pentru volumul” Oameni în pardesie”.
Premiul I la concursul de literatură al revistei Conexiuni – Bistriţa 2012.
CIUNGAN VALERIU MARIUS
REFERINŢE CRITICE :
“Întâmplarea face si nu atât întâmplarea cât haosul şi capriciile difuzării de carte de după 1990 – să mă întâlnesc cu poezia acestui autor mai mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană, volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) şi Haina de molton (2009). Dacă titlul primului volum e destul de convenţional, celelalte două titluri îţi atrag imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“ asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am avut norocul să ajung.
Cred că dl Gheorghe Manolache, prefaţatorul, are dreptate când constată caracterul de „contra-replică“ a poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de poetica optecistilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în continuarea celor dintâi, şi afinităţile cu post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu, sau cu poezia „intimistă“ a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul de familie“, de eventualele „contaminări“,mai important este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci ceea ce marchează „despărţirea“ de familie, ceea ce trece de posibile influenţe. Aş spune, în termeni blagieni, că, din fericire, acestea se dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare .
Şi ca să nu pară vorbă goală ceea ce am scris eu aici, şi să nu joc, fie şi involuntar, rol de demagog, voi cita în întregime căteva texte care mă confirmă: „încercam o încercare/ o cremene mai gri/ ooo tu piatră-alăturată/ cuveni-s-ar/ ca să ştii//încercam o încercare/ dar rămâneam împreună/ pietre lângă pietre/ tăcute,solidare, gemene,/ ci necuviincios visam/la piatra mai filosofală/şi niţel mai cremene!“ („Mai cremene“) sau: „ai apărut pentru o secundă în straie de seară,cumplit de albe// oasele albe, prelungi,/suav îţi însoţeau mersul/ cămaşa de in cădea/ odată cu seara/ pe trupul străveziu//încremenit priveam/ această anatomie dureroasă“ („Alb dureros“) sau, în sfârşit,această mică bijuterie: „erai tu aşa cum erai/ erai o-întâmplare/ că vai// că vai şi că mult/ mi-erai// erai mai apoi/ un cuvânt mai tăcut decât saltul/ şi ce-o mai fi fost…/naltul!“ („Vai“).
La acest al treilea volum, Valeriu Marius Ciungan se dovedeşte a fi nu doar un poet infuzat de sensibilitate lirică autentică, dar şi unul foarte stăpân pe meşteşug. Îl voi urmări şi de aici înainte – desigur, în funcţie de capriciile difuzării!” (Liviu Antonesei-Revista Timpul nr.12/2011)
“La debutul lui Valeriu Marius Ciungan, cu volumul Poveste de toamnă, 2008, semnalam „tentaţia contrareplicii” la adresa unui anume tip de poezie a concretului, sentimental-ironică, parodic-muzicală, tandră şi ludică, mustind de umor, aflată în derivă la sfârşitul anilor ’80 în favoarea altor perspective în care, autenticitatea scriiturii se putea recunoaşte, de această dată, în capacitatea tranzitivă a scriptorului, aceea de a (trans)scrie în limbaj „reacţiile” subiectului angajat într-o experienţa poetică i-mediată.
Insistam atunci asupra unor involuntare aprop(r)ieri de/din poezia efluviilor subtile, suculentă şi fragedă, a lui Emil Brumaru (cel din volumul Versuri, 1970), cu care, deatfel, Valeriu M. Ciungan păstrează „asemănări de familie” tocmai prin această cultivare voit-ironică a graţiosului concret, a suavului dematerializat al unei poezii a „simţurilor la borcan”.
În acest prim volum, Valeriu Marius Ciungan (re)construia, pe cont propriu, scenariul erotic al unui banal cotidian, micşorând distanţa dintre „reacţie” şi „expresie”, îndepartându-se prin/cu această ocazie şi de modelele tentante pentru orice debutant.
După cum bine se poate observa, şi în cel de-al doilea volum, Haina de molton, 2009, Valeriu Marius Ciungan este la fel de ataşat de concretul transmis in-direct, prin aromele unei poezii domestice, uşor provinciale, de-o frusteţe totală. Ceea ce experimentează el de această dată, sunt „procedurile poeticeşti”, prin care (auto)ironia şi disimularea nu mai fac apel la inversarea directă (tare) a sensului, ci mizează pe (co)participare la „jocul secund” al (re)construirii ironic-parodice a unui arsenal poetic patronat, de această dată, de „bunicii săi postavangardişti”: Ben Corlaciu (cel din Tavernale, Pelerinul serilor sau poeme florivor) ori Constant Tonegaru (autorul insolitelor Plantaţii sau al postumelor din Plantaţia de cuie).
Pentru că Valeriu Marius Ciungan încearcă, odată cu această (re)sondare a concretului, impunerea neinocentă a unor topoşi, aparent revoluţi, prin delimitarea instanţelor discursive, şi, fireşte, prin resuscitarea retorismelor, înghesuite în perimetrul ironiei accentuate şi a stilului plebeu-parodic, toate oferindu-i o şansă în plus de a-şi (re)situa Poesia în/la marginea lucrurilor, sub raza acelui „joc”mehanic-histrionic dintre realitate şi scriitură.
O „meteorologie morală” tragic-ostilă, de talia şi intensitatea celei (con)semnate la început de veac 20 de un Ben Corlaciu şi/sau Constant Tonegaru, îi impregnează de această dată textele cu o teatrală gesticulaţie, al cărei degradeu se complică uneori în emfaza eteroclită a boemei-pop, desuete şi uşor provinciale.
Sunt versuri neinocente, scrise cu riscul asumat de a (se) şti că înaintea lui, chiar dacă asemenea orgolii mai probaseră şi boemii de la „Albatros”, intraţi şi ei cu vremea în penumbră din cauza depistării, de către publicul cititor, a „trucării” convenţiilor, acestea pot recidiva într-o partitură blues .
(Anti)dogmatic şi preponderent-(auto)ironic, suflul poetic din volumele Poveste de toamnă şi Haina de molton se va opune, slab, de la primul până la ultimul poem, formelor de opresiune artistică şi, indirect, oricăror tentative de canonizare poetică, fapt recunoscut în transcrieri demirealiste, în care „materia primă”/brută nu intră decît parţial, şi în doze bine drămuite, în procesul „reciclării” poetice. Vom recunoaşte în „poezioarele” acestor volume, în care liricul va fi menţinut la presiuni constante de „ceramist”, că, tot ceea ce era considerat de „joasă speţă”, intrând în zona de acţiune a secundarului poetic, vor constitui blazonul unei poezii hyperrealiste, caustice şi inconoclaste exersate de Valeriu Marius Ciungan.
Camuflată în subtextul „poemelor demodate”, din cele două volume, ironierotica, pe care o remarcasem ca invariant, va ieşi la iveală, cu îndrăzneală, în cel de-al treilea volum, Oameni în pardesie, 2010. Acest transtrav liric se recunoaşte prin aceeaşi persistenţă în erotizarea ironică şi caligrafierea ludic-parodică a fiziologiei provincialului, în topografierea unui univers asaltat de obiecte inutile, frânturi de mituri inactuale şi, mai ales, de reziduurile biografismului -confiscat de convenţii şi ,,kakofonii,,-, asortat cu „graţia” (pre)judecăţilor de tot felul. Pentru că în această „pseudo-antologie”, în care „textul” funcţionează ca drena unor „accese existenţiale”, Valeriu Marius Ciungan impune atenţiei experienţe ataşate mai mult de biografism, în măsura în care suntem dispuşi a vedea în această desecare a sinelui şi ceea ce ţine de componenta confesivă (pe care poezia postbelică americană o actualizase sub denumirea de Confessionalism).
Diferenţele dintre biografismul „teoretiza(n)t” al optzeciştilor, cel „cotidian” al nouăzeciştilor şi/sau cel „mizerabilist” al douămiiştilor se recunosc, în cazul poeziei lui Valeriu Marius Ciungan, în ezitarea bine studiată de a lăsa impresia că va renunţa la „poezia metafizicească”, decizie, în spatele căreia putem recunoaşte însemnele unei anume relaxări culturale, tradusă în respingerea lingavă a modelelor „mari” şi opţiunea pentru ceea ce ar părea că ţine de manierism, periferic.
Mai puţin livreşti decât o arată, bruftuluind puterea de seducţie a metaforei, textele pe care le scrie acum Valeriu Marius Ciungan nu mai au ca obiect poeticesc estetizarea imediatului, ci aservesc mai curând substanţialitatea unei viziuni lirice recidivate, cu reflexe cotidien(ist)e şi pusee mizerabil(ist)e.
În fond, biografismul liric practicat în această variantă de Valeriu Marius Ciungan desconspiră o nouă sensibilitate şi un alt mod de asumare a ei, recidivat în alura romantică.
Poemele lui Valeriu Marius Ciungan pot şi trebuie privite şi ca daghereotipuri, adică instantanee hrănite cu vaporii de iod ai unei viziuni şi imagerii provinciale, în sensul că avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fixate pe placa argintată a poesiei secvenţe de realitate cu: oamenii şi străzile oraşului provincial etc., în cuprinsul acestor fotograme, poetul forţându-ne să descoperim, alături de/împreună cu el, convenţia complicităţii cu privitul în faţă a realităţii dar şi a propriei identităţi. Este în curs de realizare o fotogramă ce încearcă un alt „pact eu-poezie-realitate” -cu dizlocări şi fracturi-, într-o viziune capricioasă şi, în ciuda ecourilor, de o insolită particularitate.
Nu lipsesc din această daghereotipie a orăşelului de provincie nici puseurile de melanholie prilejuite de rememorarea clipelor tandre, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate voit desuetă, din însumarea acestor figuri prinzând contur atmosfera particulară a unei lumi în derivă, obosite.
Programatic, tranzitivitatea poeziilor din acest ciclu nu pare a contrazice însă şi o anume reflexivitate subsecventă, chiar dacă aceasta este pusă discret între paranteze de flegmatismul unei partituri diurne ce frizează platitudinea. În realitate, multe din versurile lui Valeriu Marius Ciungan sunt irigate de curenţi subterani ai liricităţii şi melanholiei ce-i însufleţesc, în ultimă instanţă, pe dedesubt poemele. Aşa se face că nici nu sesizezi când perdeaua cotidianului banal, de o tranzitivitate ce nu promitea mari surprize, se tulbură neliniştitor, adiind tristeţi provinciale camuflate (auto)protector şi minimalizate (auto)ironic.
În ciuda unei staze manieriste, această provocare gestualistă merită a fi luată în calcul de cei care se arată preocupaţi de „dripping”-ul lui Valeriu Marius Ciungan şi, mai cu seamă, de modalităţile lui de drenare a lirismului şi de revenire la poezie ca şansă posibilă de a (supra)vieţui literaturofagiei”.(Gheorghe Manolache-fragment din prefaţa volumului “Oameni în pardesie”)
“Vremurile în care Valeriu Marius Ciungan era doar un poet debutant au trecut demult. Volumul Oameni în pardesie, recent apărut sub egida Bioflux, este cel de al treilea volum de poezii semnat de boemul medieşean.
Imbrăcat în pardesiu, odinioară în molton dar mereu cu acelaşi stil, poetul este considerat de către criticul Gheorghe Manolache ca un urmaş demn al unor poeţi precum: Ben Corlaciu sau Constant Tonegaru. Lăsând deoparte grosul interpretărilor versurilor şi mesajelor sale subliminale deja disecate de numeroşi critici literari şi iubitori de poezie, întreaga operă a lui Valeriu Marius Ciungan conţine conotaţii carnale faţă de muritoarea cu care se contopeşte şi care uneori se confundă cu Muza şi rezultă Creaţia, nemuritoare, Poezia (Ea şi ea, Contopire, în splendida genună; în sinapse etc). Deşi pasiunea poetului pentru Creaţia sa nu apare nicăieri în volum în mod explicit, autorul revarsă pe hartie aviditatea şi dragostea lui faţă de Poezie, precum şi sacrificiile lui pe care simbioza cu Muza le presupune raportat la viaţa muritorului de rând, aşa cum reiese din poeziile: Dulce doamnă, Două pietre, Contopire, Mai cremene, Micuţă domnişoară (de aici şi laitmotivele: Ana, piatra, dureros, versul etc).”(Ioan Petrescu Valentin-Mag –Revista Viaţa Transilvaniei nr.3-4(21-22)/2011 )
“Valeriu Marius Ciungan este un poet autentic format în afara grupărilor literare pentru că, desigur, nu se poate (încă) vorbi despre o grupare poetică la Mediaş ca pe vremea revistei “Lanuri”. Poetul are norocul, chiar de la debut, de a avea ca prefeţe adevărate studii critice scrise de universitari ce sunt buni cunoscători ai fenomenului poetic, Iulia Bobăilă şi Gheorghe Manolache.
Al treilea volum semnat de Valeriu Marius Ciungan, “Oameni în pardesie” ( apărut anul acesta la editura menţionată ) este, prin ciclurile “Poveste de iarnă” şi “Haina de molton”, o antologie ce cuprinde poezii selectate din primele volume. Ciclul inedit dă titlul volumului. Drept prefaţă volumul are un studiu doct al lui Gheorghe Manolache, “Daghereotipia orăşelului de provincie”, în care sunt exprimate opinii autorizate despre valenţele şi suficienţele poetice ale autorului, opinii în care cititorul poate să aibă o desăvârşită încredere. Comentariul prefaţatorului nu e numai judicios, ci şi ingenios. Nimeni cred că nu ar fi avut ideea să compare “tehnica” poetică a lui Valeriu Marius Ciungan cu daghereotipia. Şi nu putem decât să-i dăm dreptate pentru că multe dintre textele cărţii se pot numi “daghereotipuri poetice”. Dar poetul are şi altfel de texte, poeme confesive pe tonuri ce vibrează într-o gamă largă de la melancolie vetustă la ironie rafinată, poeme nonconformiste de filieră retro, interbelică, până la ultimă modă, douămiistă.)
Revista noastră a publicat poeme de Valeriu Marius Ciungan ca semn al recunoaşterii talentului său incontestabil.”(Silviu Guga –Revista Cenaclul de la Păltiniş octombie 2011 ).
“ Nu am citat din cele mai reuşite texte din volum,ci din cele care ilustrează exerciţiul poetic atât de diferit pe care îl abordează autorul, ce pare că a vrut să ne arate că poate scrie cu dezinvoltură în stiluri variate.Credem însă că volumele următoare vor putea să-l salveze şi, cu siguranţă, despre Valeriu Marius Ciungan vom mai auzi.Secvenţele reuşite ale acestei cărţi ne generează acest optimism.” (Silviu Guga-Revista Cafeneaua Literară, decembrie 2011 )
“Ajuns la al treilea volum, poetul Valeriu Marius Ciungan aduce, în cadrul Colecţiei „Scriitori medieşeni”, volumul „Oameni în pardesie”. Apărută în condiţii grafice deosebite la Editura Bioflux Cluj-Napoca, cartea este un adevărat elogiu adus frumuseţii umane, alfabetul poeziei dansând pe sârma vieţii întru aşteptarea nemuririi. Volumul cuprinde şi câteva poezii din primele două cărţi,„Poveste de toamnă” si „Haina de molton”, astfel încât capătă un caracter de antologie. După cum observă în prefaţă prof. univ. dr. Gheorghe Manolache, tânărul autor reconstruieşte ironic-parodic arsenalul poetic patronat de bunicul său, fost avangardist, Ben Corlaciu, cel pe care bistriţenii l-au omagiat de curând într-un număr al „Mişcării Literare”. „Oameni în pardesie” se doreşte a fi o carte a descoperirii sensurilor vieţii, în care, prin ochii iubitei descoperim faptele citadine: „treceau oameni în pardesie bej / iar eu mă uitam în ochii tăi / Doamne, cât eşti de frumoasă”. Fiecare detaliu care-l înconjoară pe poet devine esenţă de poezie. V-aţi imaginat vreodată că-i poţi dedica versuri măştii de chiuvetă? Ei bine, Valeriu Marius Ciungan descoperă şi aici lucruri existenţiale: „din poziţia pe care o câştigasem, cu timpul, în bucătărie / mi se deschidea o superbă panoramă spre chiuvetă”. Ajungem în bucătăria de vară, unde sentimentele lirice se aprofundează: „ea se lăsa atinsă de muritori / doar cu versuri/şi cu alte metaforice/ demersuri”. O poezie care sparge barierele canoanelor, iar scrisul devine zi şi noapte sau oră de oră un refugiu întru descoperirea edenului. În acest colţ de lume îşi au cuibul şi gândurile poetului, care surprinde iubita în ipostaze variate, inclusiv întoarcerea de la piaţă poate fi considerată un act erotic: „în mâna dreaptă aveai / gândind la cartea ta de căpătâi – şi de bucate – plasa de spanac /…/ în mâna stângă aveai /mires(m)e emotive întâi culese / de fetească”.
Câţi dintre noi ne-am fi imaginat că dragostea poate fi privită din atâtea unghiuri, „mergând spre Steaua Nordului”, dar şi adulmecând „un val de oţet”. „Să nu cazi în semnificaţia viselor” ne îndeamnă poetul, însă el este primul care este prins în mrejele unui vis tulburator: „ai aparut pentru o secundă / în straie de seară, cumplit de albe”. Jocul culorilor este precum al fulgilor de nea „fantastic / în traiectorii ciudate”. Avem de-a face cu o poezie în care lumina descoperă gânduri-rânduri construite în prag de toamnă în casa sufletului: „îmi lăsaşi tu, doamnă, /povestea de toamnă / toamnă dulce doamnă /doamnă dulce toamnă”.”(Menuţ Maximinian-Revista Boema,noiembrie2011 , Revista Oglinda literară ,martie 2012, Revista Climate literare nr.48-noiembrie 2011)
“Am reţinut mai multe texte de o narativitate bacoviană sui generis, atragând atenţia printr-un soi de premeditată şi plăcută vetusteţe a lexicului, a sintaxei poetice şi chiar a ortografiei. În această formulă poetului medieşean pare a-i surâde şansa originalităţii. “ (Tudor Cristea-Revista Litere nr.11-12 ,2012)
“Cu a treia sa carte ,, Oameni în pardesie,, Valeriu Marius Ciungan se pare că a făcut paşi însemnaţi spre maturitatea poetică.Discursul ,uneori minimalist, al poemelor sale este natural, construit cu migală, iar versul nu suferă de încărcături inutile.,,Încercam să scriu acest poem/ cu uneltele vechi ale poetului/cu degetele albe,reci prelungi /şi de fecioară/cu penele căzute-n sborul prim/ şi decuseară/ încercam să devin un poet responsabil/ şi pe cât se poate profund,,. Se pare că încercarea poetului va fi răsplătită.”(Ioan Barb-Revista Algoritm literar nr.5/2012 )
„Cu o voce poetică bine definită, ascuns în angoasanta carapace de nisip a frământărilor, Valeriu Marius Ciungan disimulează calmul, într-o lume mai puţin calmă, deformată vizibil şi măcinată de tenebre ori ploi cenuşii, precum într-o modernă reversificare a unei lirici bacoviene. Avangardist, subtil, pedant, la umbra controversă a metaforei, poetul îşi caută rostul în fiecare sort al existenţei, convertindu-şi traiectul liric în manifestarea concretă a clasicului principiu al doilea al mecanicii newtoniene (al acţiunilor reciproce). Valeriu Marius Ciungan reacţionează la orice degradare principială, etică, morală, nu atât explicând, cât insinuând şi punând în balanţă elementele contradictorii ale unei existenţe ce nu se doreşte nici pe departe ternă, monotonă sau golită de semnificaţii. O lirică nouă, viguroasă prin abordare şi inovatoare, mai ales prin modalitatea inedită de transpunere a realului în imaginativul poeziei, prin efectele para-utopice ori sinergiile pe care le poate genera.” (Gheorghe A.Stroia-Revista Armonii Culturale,ianuarie2013).
Comentarii închise la Sisif pe casa scărilor / Şotron / Potopul
Realismul incredibil al existenţelor de sub pod
Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii.
În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner.
Una din ele însă îmi incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea ceva care mă fascina la el: Lumea de sub pod şi zarva ei. Încă din ziua când am primit-o am început să citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.
După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi, făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l dezminţeau pe autor.
Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că sunt spuse de un „povestaş” sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur. Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă”. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură suprafaţă.
Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco, al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora.
Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum spaţio-temporar de care vorbeam şi, – mare atenţie! – greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să ne imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.
În acest continuum numit „sub pod” intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar ai uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.
Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim, în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc… Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?
Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată însă, rămâne ca o tristă temă de reflexie…
Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe, de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.
Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod… ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră, straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.
Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe pod. A meritat!
autor Mihai Batog-Bujeniţă
Comentarii închise la Realismul incredibil al existenţelor de sub pod
Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI
vizionaţi pe pagina principală, în bara roşie de jos: ” Vă invităm la spectacol!”
Salutare prieteni! Bine v-am regăsit, continuăm seria noastră de discuții propunându-vă un interviu de elită cu artistul Cătălin Tibori. Câți dintre voi nu ați fost încântați de frumusețea spectacolelor lui și ale prietenilor săi din proiectul Syncreto?
Pentru început o scurtă descriere pe care Cătălin a avut bunăvoința de a o face într-un interviu anterior, din anul 2012.
„Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.”
Cătălin s-a născut la Orăștie în 1977 și este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.
Activitate publicistică selectivă
1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.
2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.
3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.
4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.
D.O. Care este publicul vostru țintă?
C.T. Te salut, dragă Dan. Încă de la început Syncreto și-a propus să ofere spectacole de operă, dans și poezie oamenilor din orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru și sunt foarte fericit că, până acum, nu ne-am abătut de la aceast vector de intenție.
D.O. Povestea proiectului „Syncreto” a devenit cunoscută publicului, face săli pline și umple sufletele de bucuria pe care o aduce muzica cultă, dansul și poezia. Care este povestea din culise?
C.T. Dacă înainte, în 2012, ne întâlneam înaintea unui spectacol, iată, acum discutăm imediat după spectacolul de la Deva din 27 ianuarie. Este o discuție ”la cald”, cum se spune… Tu ești unul dintre cei care ne-au cunoscut încă de la primul nostru spectacol, atunci când eram doar șase prieteni: Laura, Judit, Aida, Mircea, Alex și Cătă. Acum suntem șapte. Din octombrie, în Syncreto, a venit Alina. Ea se ocupă de mișcarea scenică și de coregrafie. Mai mult, Alina este un dansator incredibil de talentat, iar prin venirea ei, expresia artistică a grupului s-a îmbogățit substanțial. Iată, acum suntem în formulă stabilă și completă și nu nu ne mai lipsește nimic ca să facem spectacole bune și să aducem și mai multă bucurie în
sufletele oamenilor.
.
Revin la întrebarea ta, Dan. Îmi place să-mi imaginez ”culisele” la care te-ai referit ca la un spațiu intim al artistului, un spațiu ferit de ochii lumii în care acesta crează. În această accepțiune, povestea este minunată, plină de pasiune și pare să nu se sfârșească niciodată, pentru că, acolo, ”the sky is the limit” (trad. doar cerul este limita). Acum îți voi spune ceva despre mine. După ce spectacolul s-a terminat iar reflectoarele se sting unul după altul, mă simt pustiit și gol. Aproape devastat. Este ca și cum n-aș mai exista sufletește. Noaptea care urmează spectacolului este foarte grea. Îmi este imposibil să dorm. Pentru mine, un spectacol înseamnă un consum fabulos de energie psihică și un abandon total al propriei mele ființe. Aceasta este condiția primă prin care se pot exprima Prințul din Levant, poetul francez care scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume sau Vânătorul care, îndragostit de pasărea măiastră, o ucide pentru a o avea tot timpul aproape de el. Sunt roluri care mă solicită teribil și în afara scenei. De multe ori, la vreo cafenea din Timișoara, am senzația că beau o cafea cu Prințul sau mă trezesc brusc că vorbesc și fac gesturi asemănătoare Vânătorului din poezia lui Philippide. A doua sau a treia zi, după spectacol, încep să lucrez din nou, să explorez și să merg și mai departe cu toate personajele mele. Uite, pentru spectacolul de la Deva, care tocmai s-a încheiat, m-am gandit că ”Mistrețul…”, ar trebui să primească și o altă valență, în afară de faptul că îl ucide pe Prinț. Așa că l-am introdus pe ”mistreț” în scenă. Alina face un rol fabulos: un amestec de sălbăticie tenebroasă, erotism și mister, iar Alex este exact servitorul perfid și fără scrupule. Toată această investire de atribute conduce spectatorul spre a descoperi o coaliție funebră între servitor și mistreț. Doinaș nu a spus explicit acest lucru, însă, dintotdeauna am avut, senzația că acest poem minunat are ”o cheie” mult mai complexă decât ni se arată la prima lectură. Astfel că, am adus cele două personaje secundare în prim plan și am re-dat poemului un alt înțeles. Toate aceste detalii ”de culise” ne-au luat ore de încercări și sondări a celei mai potrivite expresii vocale sau corporale, cea mai potrivită săritură a mistrețului, dar și cele mai potrivite gesturi ale servitorului față de prințul muribund. Deși ”Mistrețul…” reprezintă un moment explorat în detaliu, totuși simt că încă mai ascunde câteva taine. Spre deosebire de ”Mistreț…”, ”Je t’aime” a lui Paul Eluard, este un moment de improvizație. Acolo, știm personajele și stările pe care le vom atinge în anumite momente cheie. În rest, suntem liberi să facem ce vrem, pentru că, în fond, iubirea este liberă și te face să te simți liber: dilige et quod vis fac, spunea AugustinIn Epistulam Joannis ad Porthos. Prin urmare, am decis să ne comportăm liber și pe scenă și să nu încorsetăm momentul în canoane clasice. Cu alte cuvinte, cred că scena trebuie cu necesitate să urmărească viața așa cum este ea acum, altminteri discursul scenei devine neinteligibil, fals sau anacronic. Sunt mulți regizori care fac eforturi teribile să îl monteze pe Molière folosind aceeași partitură emoțională ca și în secolul XVII și nu realizează că își proiectează spectacolul într-un muzeu. Alți regizori se străduiesc să reinterpreteze în cheie postmodernă opere deja clasicizate. Am văzut spectacole de ”Carmen” care abundă în sâni dezgoliți și în nuditate gratuită al cărei scop este doar să șocheze. Pe de altă parte, am văzut un spectacol de operă a lui Silviu Purcărete, ”Artarxexes”, cu Philippe Jaroussky, la Teatrul din Nancy. Acest spectacol reprezintă, pentru mine, o lecție de estetică teatrală: nimic în plus doar de dragul că ”dă bine”, erotismul goliciunii transformat magistral în senzualitate, crima în act cultural, nebunia în genialitate, ca și la Dostoievski. Avem un potențial uriaș în țară, însă, iată, regizorii români de valoare montează în străinătate. Cred că este și un detaliu de management cultural, dar, și un statut extrem de fragil al unei alte instituții – instituția biletului.Trăim intr-o lume paradoxală în care oamenii își doresc spectacole de calitate, dar pe de altă parte afirmă că biletul este prea scump deși costă cât un pachet de țigări. La prima vedere această afirmație pare un truism, însă cărțile sunt piratate de pe internet, filmele la fel, muzica se downloadează de pe torenți, după cum spectacolul este mai accesibil dacă ai ”invitație”. Cred că se impune cu necesitate să restaurăm, în mentalul nostru colectiv, legitimitatea raportării la actul artistic. Numai așa putem readuce, din nou, arta în cetate.
D.O. Ce faci ca atunci când intrii pe scenă să transmiți mesajul frumosului?
C.T. Nu sunt deloc liniștit înainte să înceapă spectacolul, dimpotrivă, sunt teribil de agitat. Cu cinci minute înainte de spectacol mă liniștesc brusc. Întotdeauna fumez o țigară, singur. Departe de agitație. Sunt chestiuni intime, care țin doar de mine și de viața mea interioară pe care nu aș vrea să le expun într-un spațiu public. Cele mai importante sunt săptămânile dinaintea spectacolului. Atunci, îmi doresc să am cât mai mult răgaz ca să pot să gândesc ce am de făcut. Sincer să fiu, sunt foarte rare momentele în care mă deconectez total, pentru că pentru mine spectacolul care urmează este tot timpul cel mai important. Nu are importanță că rolul a ieșit bine înainte cu două săptămâni. Trecutul este trecut! Nu știu ce fac când intru pe scenă, pentru că pe scenă nu este Cătă, ci altcineva. Eu nu îmi abordez personajele emoțional, nu rațional. Nu mă gândesc nici o clipă: aici trebuie să îmi duc mâna la tâmplă, aici trebuie să ridic glasul. Gesturile îmi vin pur și simplu, însă au în spate multe ore de antrenament, de cele mai multe ori în fața unei oglinzi.
D.O. Știu că nu te consideri un VIP, dar care sunt calitățile unei persoane care devine din un simplu cetățean o persoană publică cunoscută, totul se întâmplă așa peste noapte sau trebuie să faci ceva?
C.T. Ah, dragă Dan, dar eu nu sunt un VIP – nu mi-am propus și nici nu mi-am dorit vreodată să devin așa ceva. Eu sunt ”Cătă” pentru toată lumea, adică un om obișnuit care face ceea ce îi spune inima și pasiunea. Pentru spectacolul de la Deva am avut parte de o expunere mediatică fără precedent în istoria proiectului Syncreto, este adevărat. Asta nu mă face cu nimic mai special față de oricare spectator din sală, pentru că, în fond, umanitatea mea este identică cu umanitatea lui, iar exercițiul meu ca și actor nu este cu nimic mai presus față de exercițiul lui ca și spectator. Cred că, în mod esențial, totul se bazează pe respect și reciprocitate. Simt extrem de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre. Nu pot să-ți descriu în cuvinte ce emoții trăiesc când văd sala plină și cât de copleșit sunt de iubirea și bunătatea care mi se oferă. Uneori mă întreb: ”Ce am făcut eu ca să fiu demn de asta?”
D.O. Care îți sunt planurile de viitor. Mai ai timp pentru tine, pentru scris?
C.T. Planurile mele de viitor sunt legate exclusiv de Syncreto. Este cel mai important proiect din viața mea profesională. Știu că suntem pe un drum bun, avem din ce în ce mai multe spectacole, iar asta mă bucură enorm. Nu mai am timpul liber din trecut, ajung foarte foarte târziu acasă și sunt frânt de oboseală, tocmai de aceea am un nou proiect poetic pe care l-am denumit ”Poeme pe iPhone”. Așa că am renunțat, cu greu, la tabieturile mele de scriitor, și am început să scriu poezii pe telefon, oriunde aș fi. Așa a apărut, de pildă ”Brocart și dantelă”.
Pisoii cu gheare de fildeș
Aruncă pe nări flăcări de rouă.
Crini de smântână tresaltă vorace
Peste mâna ta orfană și crudă.
Nori de ghimbir peste amanții umezi –
Arome brutale de carne în paturi ovale…
Unghiile vinete în unghiuri lubric-perfide
Rup piele de humă din pereți stafidii.
Tablou afumat de țigări și de vremuri,
Atârnă de-un cui ruginiu și bontit,
Iar paharele goale, în clinchete vesel amare
Așteaptă ca strugurii grei să se toarne havuz.
D.O. Vii des „acasă”, la Orăștie ce vezi tu schimbat și ce ai dori să se schimbe?
C.T. Vin mult mai rar decât mi-aș dori decând am început proiectul Syncreto. Mă bucur mult că centrul orașului a devenit un spațiu pietonal, de promenadă. Pe de altă parte, nu ascund faptul că mi-aș dori să existe o sală de spectacole care să ofere condiții bune și spectatorilor și artiștilor. Îmi doresc enorm ca Orăștia să redevină un centru cultural important. Avem în spate energia unei moșteniri culturale fabuloase pe care, este păcat, să o ignorăm. Bunăstarea cetățenilor nu trebuie să se limiteze doar la slujbe bine plătite, ci și la bogăția spirituală. ”Săracii oameni bogați” pare a fi o expresie care tinde să devină un stigmat pentru orașele mici, pentru că lipsa activității culturale și a alternativelor la spectacolul TV duce, în mod implicit, la șubrezenie emoțională, la valori caduce și expunerea vieții personale într-un mediu citadin lipsit de valoare. Putem face atât de multe lucruri pentru orașul nostru drag dacă rămânem uniți, unul lângă celălalt. Să fim mândri și demni că aparținem acestui loc atât de special pentru istoria acestei țări și să nu-l adâncim în anonimat.
D.O. Un gând pentru lumea de azi, pentru vremurile actuale.
C.T. Cel mai potrivit gând, este acela cu care închei toate spectacolele Syncreto. Viața merge înainte…Fiți fericiți!
autor Dan Orghici
Comentarii închise la Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI
din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu
din volumul POEZII CENZURATE
(1973 – 1986)
Naufragiu
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Catargul meu a fost puţin mişcat.
N-am nicio vină că-ntre pleoape ochiul
Pe jumătate-a naufragiat.
Corăbiile mele sunt departe,
Au ancorat la ţărmul tropical.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Sunt doar un val ce cade pe alt val.
M-au părăsit corăbiile toate,
Mă-mpac cu gândul că mai sunt cărări.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Lăsaţi-mă sa ard sub lumânări.
Lumina vine şi lumina pleacă
Şi totuşi, e lumină pe pământ!
Lăsaţi-mă în scrumul meu. Ce dacă…
Mai am de scos de-acolo un cuvânt.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Eu voi pleca, e necesar să plec.
Vă voi trimite veşti prin diligenţă
Şi-am să vă scriu şi cum mai mă petrec.
Şi iar vă spun, de nu-i cu supărare,
Catargul meu a fost un pic mişcat.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Nu-i vina mea c-am naufragiat.
1986
Corabia
iubirii
(sau „Arca lui Noe din Carpaţi”)
Corabia mea trece în fiecare noapte
Pe lângă ţarmul vostru de valuri răvăşit.
Ea vine de departe şi merge mai departe,
Spre insula de ziuă ce licăre-n zenit.
Corabia mea poartă în inimă nectarul,
Culorile şi graiul străbunei seminţii.
A înfruntat prigoana şi ura la hotarul
Furtunilor de sare şi-a oarbei nebunii,
Dar n-au putut opri-o urgiile din cale
Şi n-au ‘necat-o valuri vâscoase de venin.
Când i-a-mplântat oceanul piratereşti pumnale,
Şi-a înălţat catargul şi s-a făcut senin.
„Nu-mi sfâşiaţi aceste neodihnite pânze,
Lăsaţi-mi dreapta calea şi daţi-mi vântul bun.
V-oi dărui ofrandă neliniştite frunze
Din tot ce am mai trainic în mine şi mai bun”.
Şi s-a retras oceanu-n neputincioasa pândă –
Corabia, rănita, nu s-a oprit nicicum.
Mai obosită poate, dar poate mai rotundă,
Ea curge mai departe prin liniştea de-acum.
1975
autor Cornel Armeanu
Comentarii închise la din volumul Poezii cenzurate – in memoriam Cornel Armeanu
Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco
Andres Eloy Blanco(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)
Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.
Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.
Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.
Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.
Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!
Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.
Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.
Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…
Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.
Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!
Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.
Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?
Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…
Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.
Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.
*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.
* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.
Comentarii închise la Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco
Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.
Comentarii închise la Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό
câteodată…./ sărutul
câteodată…
câteodată tremurul frunzei
îl simt adânc
în buze
acolo
unde nourii și țărână
își duc în geană lumina un foșnet de frunze moarte
se coboară din tălpi în sus către genunchi
***
câteodată tremurul frunzei
îl port cu mine
în sânge
până-n jos la glezne
acolo
unde iarba și roua se unesc
sub tălpile goale
într-o părtașă solitudine prin anotimpuri-rugi
***
câteodată tremurul frunzei
îl simt rostogolit până la umerii mei
până la buzele tale
acolo
unde nimeni nu calcă lacrăma firului de iarbă
un cântec gângurit lăsat-am ca pe un rug înflorit să se-audă
în tremurul frunzei
sărutul
plouă-ncet, plouă lin
plouă devreme, plouă târziu
liniște,…
faceți liniște vă rog,
nu deranjați pe-aici!
e sărutul revărsat de ploi…
Comentarii închise la câteodată…./ sărutul
Hermina / Uşoare cugetări..
Hermina
Îşi trage plapuma peste faţă şi dansează în mirajul simţământului. Hermina e lăsată pradă acum inconştientului…
Uşoare cugetări..
Mă supără uşor lumina,
Mi-e greu…
Încet când ea mă copleşeşte.
Mersul sigur al loviturii
Mă-ndeamnă spre întunecatul abis.Prizez cu încântare verdele domol,
Dar pe ritm allegro.
Pustiul din neştiinţă mă adoră.
Şi atunci un nihilism aparte
Mă doboară.Cuget spre a visa din nou
Căci altfel mă zbat în amărăciunea-mi de odinioara.Zbor.
Comentarii închise la Hermina / Uşoare cugetări..
Ochii sfinţilor
În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam.
În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.
Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos
Pictor Lilioara Macovei
Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.
Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.
O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că toţi creştinii satului asta vor.
Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.
Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnică ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.
După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:
– Doamne, te rog, iartă-mă!
Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (1)
Pictor Lilioara Macovei
În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.
De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.
Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.
Ca şi acum…
Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (2)
Pictor Lilioara Macovei
Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat!
În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.
Vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o mică bucurie!
Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos
Icoană pe lemn, pictată de Lilioara Macovei
Comentarii închise la Ochii sfinţilor
Poeme de Anca Tănase
Am cules semnele de punctuaţie,
Buchetul de flori, acril pe panza
artist Dorin Macovei
Agapé
Învaţă-mă să mor
Pacatul Evei, acril pe panza
artist Dorin Macovei
“Definitiv”, cuvântul – ghilotină
autor Anca Tanase
Comentarii închise la Poeme de Anca Tănase
Lupul de argint
Noaptea aceasta e mai groaznică decât toate. Atâta şuierat de viscol şi copaci trosnind din trunchiuri nu s-au auzit în niciuna din nopţile acestei ierni. Abia am reuşit să ferec ferestrele cum se cuvine, altfel urgia de afară mi-ar fi adus iarna în casă.
Bag de seamă că, deşi de câţiva ani buni îmi duc traiul în căbănuţa asta cocoţată între dealuri, abia în nopţi ca aceasta mă simt cu adevărat singur. Când e vremea prielnică mă mai duc la vânătoare cu fratele meu, Gruia, mai cobor în sate după de-ale mâncării, mai petrec la groapă pe câte unul din neamul meu, dar acum…Moartea să ştiu că mi se ascunde sub pat şi tot nu mi-aş părăsi cabana, mai ales că, prevăzător cum îmi place să fiu, mi-am adus lemne multe şi focul arde în vatră atât de puternic, de cald şi de binefăcător încât îmi vine să îl îmbrăţişez ca pe un prieten.
E lesne a fi prieten cu focul, cu brazii şi cu pâraiele când eşti ca şi mine. Puţini mai vor să audă de mine ori să mă vadă. De fiecare dată când fireasca nevoie mă împinge prin lumea locuită cu oameni înţeleg tot mai limpede că locul meu nu mai e acolo. O văd în felul cum se poartă faţă de mine, cum îşi feresc privirile de la ochii mei, cum îşi adună ţâncii şi îi ascund în case. Doar Gruia mi-a rămas frate. Pentru ceilalţi nu sunt decât o piază-rea şi un blestem şi se tem de mine chiar dacă niciodată nu am căutat să le pricinuiesc vreun rău.
Mai demult aveam nevastă şi copii şi eram om între oameni. Dar Dumnezeu, în judecata lui cea de nepătruns, a lăsat molima grea şi necurată să îi ia de la mine. I-am plâns pe toţi cu amar, văzând cum îi înghite pământul pentru totdeauna, unul câte unul, şi în durerea care îmi sugruma sufletul am blestemat Cerul, căci nicio alinare nu reuşea să răzbată până la mine şi să îmi înmoaie chinul. Mulţi s-au înfricoşat la auzul vorbelor mele şi m-au îndemnat să mă căiesc pentru ele. Dar eu nu mai puteam nici să mă ruşin, nici să cer îndurare în faţa unui Dumnezeu care mă lovise cu durere aşa mare şi nedreaptă.
În cea de a treia noapte de singurătate şi de doliu am văzut blestemele întorcându-se asupră-mi. Nevasta fusese ultima de care m-am despărţit şi cea în care îmi pusesem toată nădejdea că are să scape. Până să mă găsesc fără ea, nopţile mi-au fost lipsite de somn căci nu era chip să mă afle somnul atâta vreme cât îngrijeam de ea neîntrerupt. Dar odată plecată şi femeia şi neavând pricină de ce să mai grijesc, să nu gândiţi că am izbutit eu să aflu odihna. Şedeam în pat ca pe bolovanii prăvăliţi în fundul râpei şi, în lipsa liniştii din suflet, încercam să mă mulţumesc cu liniştea şi cu întunericul nopţii.
Nici nu ştiu în al câtelea ceas de noapte am auzit câinele lătrând ca turbatul. Nu m-am sinchisit de tulburarea dobitocului atâta vreme cât inima îmi era la rându-i groaznic de tulburată. Abia când mi-a părut că îl aud rupându-şi lanţul şi schelălăind tot mai stins, îndepărtându-se, m-am ridicat dintre aşternuturi. Iar mai apoi, când am văzut uşa zgâlţâindu-se din ţâţâni aproape să arunce zăvorul, mi-am pus iute încălţările şi am apucat barda.
Nu am îndrăznit să mă apropiu de uşă. Nu am fost niciodată omul care să se teamă de multe lucruri pe lume, dar atunci am înlemnit la câţiva paşi în faţa uşii, cu barda în mână şi fără să îmi îngădui să clipesc.
A ţinut-o aşa o vreme, apoi s-a oprit. Nu m-am clintit din loc. Răsuflam din greu şi îmi ţineam privirea aţintită spre uşă. După un răgaz de linişte de câteva clipe mi-am auzit numele.
Da, un glas ca din altă lume îmi rostea numele, poruncindu-mi să deschid uşa. Glasul era al soaţei mele de curând îngropată, doar că grăia cum nu o auzisem niciodată. Parcă îmi vorbea dintr-un fund de fântână secată şi îmi spunea:
„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”
Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi.
Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!
După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.
Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot.
Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.
Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.
Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.
Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.
Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?
Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.
Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.
Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.
Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.
Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.
Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.
Dar stai…îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd…
Gruia? Nu se poate…
– Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?
Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.
– Frate…nu ai să crezi.
Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.
– Spune-mi!
Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.
– Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?
– Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?
– La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.
– Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.
– Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.
– Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.
– E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?
Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.
– Gruia, dacă zici tu, eu te cred.
Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:
– Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.
– Şi voi l-aţi crezut…zic, şăgalnic.
– Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.
Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.
Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.
Şi pe când eram noi hăt în mijlocul grohotişului aceluia acoperit cu omăt, iaca auzim zarvă mare şi strigăte de unde priponiserăm noi caii. Zbiera unul dintre cei doi feciori de-i pusesem de pază de ziceai că jucau dracii despuiaţi împrejurul lui.
Nici una, nici două, înturnăm înapoi degrabă pe cărarea pe care ne-o făcuserăm şi, când ajungem, ce să vezi…
– Ei?
– Unul stătea cocoţat aproape de vârful unui brad, încă urlând din toată firea, celălalt pe jos, cu maţele împrăştiate, fără suflare. Caii tropoteau şi nechezau de ziceai că a dat muma turbării în ei. Şi dintre ei, unul era sfârtecat de nu mai puteai şti ce soi de vietate era, iar unul dintre picioarele din spate era lipsă.
Numai sânge şi zăpadă răscolită prin tot locul, ca la un război din celea groaznice. Nu era chip să grăim cu cel suit în brad, că nicicum nu vroia să coboare, nici nu putea îngăima ceva vorbe să le pricepem şi noi. Aşa că ne-am pus pe cumpănit şi pe ghicit ce drăcovenie se petrecuse acolo. Şi urmele pe care cu toţii le vedeam adâncite în omăt…Nu mai puteam şti ce să credem. Că erau mai mari decât călcătura unui urs în putere, dar numai a picior de urs nu arătau. Aşa că, vezi tu, ce era să gândim şi noi? Limpede ca lumina zilei cum era, a trebuit să ne împăcăm pe rând cu adevărul: smintelile călugărului nu erau deloc sminteli. Fiara asta nemaipomenită era lucru aievea, şi pasămite acuma ne simţise gândurile ucigaşe şi se apucase a-şi vâna vânătorii.
Tot tocmindu-ne noi ce să facem, se vedea că nu e chip să mai dăm înapoi. Trebuia să o răpunem cu orice preţ, chit că parte din oameni îşi pierduseră firea ce avuseră la început. Şi apoi mă ştii tu, eu de spărioşi nu am nevoie pe lângă mine, aşa că i-am trimes acasă pe o samă şi i-am lăsat cu mine numai pe câţiva în care ştiu că nu se zdruncină cugetul cu una cu două.
Am luat stâncăriile în piept, pentru a doua oară. Îmi spuneam că acolo trebuie să îşi aibă bârlogul fiara, dar şi ceilalţi credeau la fel. Cum înserarea dădea târcoale, ne hotărâsem să ne facem tabără şi culcuş oriunde am găsi prielnic, iar la mijitul zorilor să încolţim sângeroasa arătare în vizuina ei.
Am aflat o despicătură largă între două stane mari şi acolo ne-am aşezat, la adăpost de vântul care se înverşuna. Şi apoi vezi tu, lui Preda i-a trebuit să iasă până afară, să se uşureze. Câţiva paşi i-au trebuit numai, iară eu cu ceilalţi ne tot uitam după el, parcă-parcă presimţeam ceva. Ei, şi apoi să vezi tu! Cum ne uitam noi aşa, băgăm de seamă că s-a cam luminat afară, ca de la luna plină. Şi parcă tot mai lumină se făcea. Câteva clipite a ţinut asta, iar apoi atâta l-am mai văzut pe Preda că întoarce capul într-o parte şi îşi duce braţul la ochi de parcă îl orbea ceva, şi împrejurul lui se făcuse atâta lumină cum nici ziua nămiaza mare nu vezi. Nici să strige nu a mai apucat oropsitul, că deodată s-a arătat fiara ceea mare cât un zimbru şi l-a înşfăcat cu gura şi dus a fost!
– Ce îmi povesteşti tu, Gruia? Ce fiară? îl întreb năuc.
– Cum ce fiară, Ilie? Lupul! Lupul de care zicea călugărul! Lupul cu blana de argint! Întâi i-a luat ochii, şi apoi viaţa, şi l-a dus cine ştie unde!
Mă uit la Gruia şi-l cat cu băgare de seamă, doar şi-o fi pierdut minţile. Dar nu, nu citesc niciun semn de nebunie în ochii lui. Numai spaimă, cum nu credeam vreodată că am să văd la el.
– Iar voi, ceilalţi? Ce aţi făcut?
– Ce să facem, Ilie…Ce să mai facem? Am dat buzna afară şi am început a azvârli săgeţi şi suliţi şi unde vedeam cu ochii, şi unde nu vedeam, ca o ceată de rătăciţi cu mintea. Era mai să ne omorâm şi între noi. Şi am apucat-o toţi pe unde ne-au ştiut duce picioarele până ne-am pierdut unii de alţii. Aşa am ajuns aici, ca din noroc chior. De ceilalţi nu mai ştiu nimica, ori au aflat drumul înapoi către sat, ori şi-au frânt gâturile prin prăpăstiile acelea, ori i-a răpit şi pe ei fiara cea fermecată. Că-ţi zic io ţie, Ilie, numai din pântec de lupoaică nu a putut ieşi asemenea grozăvie cu blană de argint! Ăsta e ori lucru vrăjitoresc, ori drăcesc, ori cine ştie…Dar îţi mai zic ceva, mare răsplată trebuie să aibă cine îl poate răpune!
– Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!
– Pfff…nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.
– Nu pricep…
– Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.
– Noi?
– De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!
Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb…eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?
– Frate…ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.
– Prostii, Ilie, vorbeşti prostii…Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?
Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa…Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu…port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.
Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit…mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa…
– Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.
Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.
***
E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare…
O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme…
Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.
Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare…Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.
Dar stai…Ce fornăit se aude dinspre pădure? Mai bine să iau barda…Parcă se vede ceva, ca o părere, zici că îşi croieşte cale prin zăpadă. Şi vine încoace. L-aş trezi şi pe Gruia, dar nu vreau să îi stric odihna pentru…dacă mi se năzare numai? Ar râde de mine.
Acum se apropie. Un călăreţ. Tot nu vreau să îl trezesc pe Gruia. Să îl văd întâi mai bine. Nu poate fi de altundeva decât de jos, din sat. O fi pornit de acolo în zori, când vijelia se oprise. Pesemne îl caută pe Gruia şi pe ceilalţi. Se ţine bine în şa pe calul lui cel alb şi bidiviul răzbeşte hotărât prin omăt. Prin ceaţa asta ai zice că e o nălucă, dar nu e, iată-l, e aproape acum.
Un copil? Ce minte şleampătă a trimis un copil prin pustietatea asta albă, mai cu seamă acum, când fiara aceea grozavă îşi face de cap în pădurile din apropiere?
– Bade Ilie! mă strigă cu căciula ridicată deasupra capului bălan.
Mă ştie băiatul, dar eu nu îl ştiu pe el. O fi fost mic de tot când am plecat eu.
– Cine eşti, fecioraş?
– M-au trimis de jos, din sat, să îţi aduc vorbă.
– Ce vorbă să îmi aduci tu mie oare?
– Nevasta lui badea Gruia, fratele dumitale, e beteagă rău, la pat.
– Ce vorbeşti acolo, copile?
– Aşa e, cum îţi zic. Şi se zice că dumneata ai culese de peste vară tot felul de ierburi de leac, că te pricepi la ele.
– Ia stai aşa, băieţaş! Pe tine cine te-a trimis?
– Cum cine? Badea Gruia! Cine să mă trimată?
Cum mai vine şi asta? Doar Gruia e aici! A vânat ieri toată ziua după lupul de argint! Băiatul ăsta ori e nebun, ori îşi bate joc de mine.
– Copile, când l-ai văzut tu pe Gruia ultima dată?
– Cum când? Chiar astăzi la crăpat de ziuă. De la el am calul.
Se uită la mine ca la prostul proştilor. Acuşi-acuşi îl smulg din şa şi îi ard vreo două.
– Zău? Şi cum de te-a trimes tomna pe tine, măi, un ţânc? Nu mai sunt feciori în sat care să cunoască pădurile astea? Ba care le cunosc mai bine şi sunt mai stăpâni să le răzbată.
– Badea Gruia a zis că mai iute mă duce pe mine calul, că-s mai uşurel. Şi-apoi ce-i aşa mare scofală?
– Păi e mare scofală, băiete. Mare de tot,…
Mă apropiu încetişor de el şi îl apuc uşor de mânecă, să nu cumva să scape de scărmănătură.
– …pentru că Gruia e aici, a dormit peste noapte la mine. Aşa că tu…
Nu apuc să îi zic ce vroiam să îi zic că îşi răsuceşte mâna şi mă apucă el pe mine de mânecă, cât de strâns poate. Mă uit la el mirat să văd ce i-o trece prin cap şi văd că i-a pierit toată rumeneala din obraji şi se uită ţeapăn la mine, cu ochii speriaţi.
– Bade Ilie, nu ştiu pe cine sau ce ai găzduit dumneata peste noapte dar, bagă de seamă…ăla numai badea Gruia nu poate fi!
Mă smulg de lângă el cu groază, aceeaşi groază pe care am simţit-o când m-a apucat de mânecă, aceeaşi care l-a împiedicat să clipească pentru un răgaz, aceeaşi care i-a albit lui chipul.
– Copile…Eşti sănătos la minte? şi, când îl întreb asta, nu ştiu dacă minţile mele mai sunt toate la locul lor.
Îmi răspunde şoptit:
– Ba io-s sănătos, bade Ilie.
– Dar cum e atunci cu lupul de argint?
Se încruntă mirat:
– Care lup?
– Cum care lup? Lupul! Lupul vrăjit care i-a căsăpit pe vânători aseară, prin stâncării! Băiete! Lupul! Eu cu Gruia trebuia să mergem astăzi să îi punem blana în cui!
Iarăşi se uită la mine ca la un nebun, dar de astă-dată aproape că îl cred.
– Bade Ilie, ţi-ai pierdut minţile! Ăsta ori e un drac, ori un vrăjitor. A luat chipul lui badea Gruia ca să te prostească, să te ducă cine-ştie unde, să îţi facă cine-ştie ce!
Şi eu am dormit neîntors cu pacostea în casă…Dar de unde ştiu eu că grăieşte adevăr copilul ăsta? Cum să fac să aflu? Cum să mă încred eu aşa, într-un mucos?
– Bade Ilie, pune-l la încercare dacă nu crezi. Întreabă-l ceva ce numai badea Gruia poate şti.
Mucosul ăsta zici că îmi citeşte gândurile. Dar nu e prost deloc. Cum de nu m-am gândit…Dar ce să îl întreb? Ce poate să ştie Gruia şi dracul nicicum? Cum să intru înapoi în casă fără să îl trezesc? Şi unde mi-e barda?…Pffff….Trebuie să mă adun. Aici nu e loc de şovăială sau de îndoieli. Dacă aşa e cum spune băiatul, atunci trebuie să îi zbor căpăţâna din prima lovitură.
Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.
Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!
– Ai dormit bine, Gruia?
– De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.
– Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.
– Te-ai trezit de mult?
– Nu, mai adineauri.
Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă…ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!
– Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?
– M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.
Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.
– Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?
– Ce să zic, Gruia…Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi…mi-am adus aminte de tata.
Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.
– De tata? Da’ ce-are a face tata?
– Mi-am adus aminte de vorbele lui.
– Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?
– Ei, ştii tu…Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?
Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.
– A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata…odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.
Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!
Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.
– Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.
Aşa, întoarce-te…Acum!
Linişte…Câtă linişte s-a făcut…S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului. Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.
Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus…Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul…nicio urmă? Ce drăcia dracului…
Adică numai eu…numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac…Bine dar…Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii…toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte…Cum? Ce vis urât e ăsta?
Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu…aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii…parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia…
Ce mă fac acum…Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?
Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat…Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut…
Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă…
Dar lupul, lupul cel vrăjit…înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!
Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.
Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva…Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata…Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap…
Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu…
Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.
Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.
Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.
Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald…Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală…
Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede…mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.
Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!…
Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz…şi toată apăsarea…cum piere…Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.
Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul…
autor Zoicas Cristian
Comentarii închise la Lupul de argint
Monahul faţă cu recesiunea
Arta este un anti-destin.
MALRAUX
Aş vrea să-i amintesc de benedictini, fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit de sărăcie şi izolare, aşa cum se hotărâse să-şi ducă restul zilelor, un fel de preambul al plecării lui la mănăstire, plecare pe care o tot amână de câţiva ani de teama iminentei morţi ce-l aşteptă, acolo, între zidurile sfântului lăcaş. Mă trezesc pronunţând numele lui Emil Cioran, care, odată fugit din ţară de teama represaliilor comuniste, se refugiase în mansarda din rue de l’Odeon, într-o strâmtă cămăruţă, unde, «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», cum avea să-l numească Liiceanu, cel ce făcuse apel la lichele, îşi petrecuse modesta sa viaţă, asemenea unui anahoret. Singurul eveniment literar a mai rămas doar întâlnirea cu el, vechiul meu amic de provincie. Rămas, asemenea lui Goya la bătrâneţe, într-o desăvârşită solitudine, revine o dată la două, trei săptămâni din stahanovistele itinerarii, unde construieşte capitalismul cu o conştiinţă de exemplaritate makarenkoiană, înălţând vilele celebrilor mafioţi, senatori şi deputaţi, pescuitorilor în ape tulburi, ce au apărut ca ciupercile pe toată această perioadă postdecembristă. Nu o dată l-am văzut văitându-se de oase şi de ţepele ce i se dădeau, fiind luat mai mult cu forţa, cum se făceau arestările gestapoviste şi urcat într-o Dacie antediluviană, cu tabla roasă de rugină, hârbuită, cu ţeava de eşapament târându-se pe jos, îndreptându-se într-o direcţie de multe ori nici de el cunoscută.
Părăsit de soţie, revenea când nici nu te aşteptai la ruina casei părinteşti, la care se uita neputincios cum pe zi ce trece se surpau, asemenea Sionului eremit, căci după moartea părinţilor săi rămăsese o casă pustie, apărată, aşa cum se exprimase odată, într-un poem, doar de un scut antirachetă de viespi, în jurul căreia creştea, într-o devălmăşeală de savană cucuta şi ştevia, carismatica alimentaţie a săracului, unde se ascundea, scriindu-şi vitriolantele sale poeme argheziene. De obicei era de găsit doar în zilele de sărbătoare, când, după calendarul ortodox, cădea Înălţarea la ceruri, a treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Duminica Sfintei Cincizecimi, zile în care până şi ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră, îşi încetau muncile lor istovitoare, bându-şi, într-o tăcere pioasă, poşircile oţeţite din butoaiele lor nespălate.
După periplul supliciilor acelea îl găseam tolănit pe iarbă, cu plaivazul în mână, înconjurat de Bachelard, Musil, Camus, pregătit să-şi înceapă epopeea, în maniera unei naraţiuni versificate, privind canoanele prin care-i fusese dat să treacă, memorabilă rămânând ziua în care plecase cu hârbul acela de Dacie, ce făcea obiectul rabla. Din cauza înghesuielii (citisem în ciorna la care tocmai lucra, povestindu-şi viaţa de salahor), se trezise cu un picior amorţit în curtea bisericii din Beceni, aflate în renovare, ce aparţinea unui sat de munte. Forţându-l în diferite poziţii cu ironia şi neliniştea cu care scuturi un amic, ce refuză să se trezească din somn, sau e pus pe farse, deodată, ca o detunătură fulgerătoare, îi bubui prin minte că nu capriciile vascularizării ar fi putut fi de vină, ci pur şi simplu începutul unei instalări de arterită. Fusese o săptămână a patimilor, alta decât cea consemnată de Patriarhie. Obligat să se sprijine mai mult pe piciorul valid (îşi continua poemul în proză, sub forma unui scenariu cinematografic, încât, citindu-l, îţi dădea impresia unui splendid început de roman), de dimineaţă până seara avea să care, şchiopătând, găleţile cu mortar din curtea bisericii pe treptele din spatele altarului, în interior, unde, cei trei zidari, îi impuneau un ritm din ce în ce mai alert, sub tirul rafalelor lor de băşini răsunătoare, date acolo în pronaus, făcându-l pur şi simplu să îngheţe, căci sacrilegiul acela a lor îi mai şi amuza. Mai întâi trebuiau să desprindă fresca de pe bolta şi turla bisericii ce urma a fi repictată. Căzute din înaltul bolţii, fragmentele din Geneza masacrată, răbufneau pe podea şi se umflau în ample ciuperci de praf. Interiorul de smerenie şi reculegere devenise un spaţiu irespirabil. Turla devenise şi ea o imensă coroană de praf compact. Dacă n-ar fi fost acordul părintelui, un proaspăt misionar ieşit de pe băncile catiheţilor, ce avea menirea şi harul de a respecta tipicul, cu o faţă lată, umbrită de o barbă tuciurie, de parc-ai fi jurat că te afli în faţa junelui junimist Ion Creangă, ce tocmai îşi începea cariera de păstor al sufletelor, te-ai fi crezut în baletul înnoroit al filmelor acelea alb negru din Rusia anilor ’20, cu entuziasmul prăfos, smucit şi tern al demolatorilor de biserici. Şoaptele, rugile şi plânsetele dezintegrate, se reîntorceau în plămânii lor deveniţi bulgări de pământ, în toracele acelor cavaleri apocaliptici, bucuroşi că prinseseră o lucrare din care se puteau câştiga ceva arginţi, întorcând cu pasionalitatea păgânismului lor subcutanat paginile Bibliei cu toporul. Lucrarea trebuia grăbită, căci în vara aceea, un celebru pictor din Focşani mai avea şi alte comenzi, concepând Facerea Lumii pe bandă rulantă, cea din lăcaşul acela sfânt având pereţii devastaţi de rubliovienele picturi prin care erau reprezentaţi sfinţii, a căror obraji scofâlciţi veneau din îndepărtatul Bizanţ, acum adunaţi într-o remorcă sub formă de piramidă de moloz, din care ochii unui Moise în plină mânie şi dispreţ faţă de neguvernabilul său popor, ai Sfântului Gheorghe, ai Sfântului Ştefan, cel ucis cu pietre, ai vârstnicei Sara, sfioasa femeie ce-şi deplângea sterilitatea pântecului la auzul veştii pe care cei trei îngeri aveau să i-o dea la apusul soarelui, îl priveau cu compătimire, căci devenise un rob cu picioarele zdrelite, încât, ar fi căzut într-o îndelungată îngenunchiere, numai ca să-şi relaxeze gamba piciorului drept, deja învineţită, cu toate că gestul acesta a lui ar fi provocat furia şi râsul sarcastic al celor ce mânuiau cu abilitate mistria, fără a înceta să-şi arate înalta cultură, redusă la rafalele acelea de pârţuri.
De acolo, de pe înaltul schelelor, una dintre acele bestii otrăvitoare, îl scuipase-n cap, propunându-i să-i dea muie într-o limbă a ţiganilor, ce-l învăţase meserie, dar nu şi bunul simţ, pe care, o fracţiune se secundă, fusese tentat să se suie la el şi să i-l reamintească, miruindu-l cu toporul ce se afla pe măsuţa unde se vindeau lumânările, unealtă pe muchia căreia se găseau urme de culori provenite de pe frunţile sfinţilor, cu care păgânii loviseră pe rând, hăhăind şi distrugând tot într-o veselie drumul celor trei magi şi a intrării în Yerushalaim. Oricum, era într-o zi de vineri, aşa că, fără să primească nici o recompensă materială de pe urma modestei sale contribuţii la (re)Facerea Lumii, cărând balast cu roaba, cum o făcuse şi ţarul Petru cel Mare, punând umărul şi ridicând din mlaştini fermecătorul Petesburg, ar fi putut străbate drumul înapoi, luându-se după dâra aceea pe care ţeava de eşapament o lăsase-n urmă, asemenea salvatorului fir al Ariadnei.
Cu această imagine se sfârşea pasolinianul scenariu, pe care, prietenul meu de când lumea, ca să citez o formulă deja consacrată, îl scrisese sub formă de poem. Fără a face parte din grupul perdanţilor, ai gregarienilor cu mentalitatea de sclavi, căci în percepţia noastră libertatea cuvântului însemna totul, până şi noi eram nostalgicii paradisului miltonian. Câştigasem, iată, libertatea cuvântului, dar pierdusem clipa copilăriei în favoarea eternităţii, cum o spusese cineva în prima frază a romanului său, şi, după cum o ştiam amândoi la fel de bine ca şi autorul acela, eternitatea nu ne aparţinea. Întinşi, aşa cum obişnuim să stăm, pe iarba cehovienei liverzi de vişini sălbăticiţi, de unde se aud ultimele ţipete ale unor cocori ce umblă brambura de colo, colo, rătăciţi pe cerul întunecat şi sumbru, o ploaie măruntă de toamnă târzie îşi varsă asupra noastră aciditatea, luându-ne la goană. Ne retragem în grabă în locuinţa lui, care se reduce doar la o cameră de ¾, o bucătărioară, în care tatăl său, dat afară prin anii cincizeci din armată, bolnav de prostată, îşi petrecuse ultimele zile, înconvoindu-se de atâta durere, asemenea unui muezin, cameră acum ticsită de cărţi cumpărate cu sacrificiul muncii la negru.
Fatalitatea îl urmăreşte, dacă aş putea spune aşa, încă înainte de a se naşte. În copilărie fusese îngrijit de o guvernantă, pe numele ei Didina, o spoitoriţă, a cărei frumuseţe te apuca un gol la lingurică, îndrăgostindu-se în secret de ea. Soţul acesteia, Mârzac, murise de cuţitul altui spoitor, ce-l spălase-n sângele său, dovedindu-se mai iute de mână, în urma unei altercaţii, reglându-şi în felul acesta între ei conturile. Prima nenorocire (ca să-l citez pe autorul Contractului Social, recte Jean Jacques Rousseau), a fost venirea lui pe lume. Prin cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, când comisese, după expresia folosită chiar de el, monumentala gafă de a se naşte, bunicului său, Radu, care a vrut să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc, îi fusese rechiziţionată moara. E un lucru prea bine știut faptul că mai toate morile din literatura română, de la cea a lui Sadoveanu, care fusese luată de Siret, şi până la cea a lui Călifar, au sfârşit într-o manieră fatalistă. La rândul lui, pe motiv de origine, tatăl său fusese demascat de către un politruc şi înlăturat din rândurile armatei populare. O mamă despotică, ce avea să-i tiranizeze copilăria şi să-l persecute ca o Chiajnă, atâta timp cât trăise. Eşecul la IATC, secţia regie, unde a dat de două, dacă nu chiar de trei ori, însă, fără nici un rezultat. Căsătoria cu Fany, soţia, şi cei doi copii, care l-au părăsit. Proprietar, la rândul lui, al morii de absolut, prin valţurile căreia curg preceptele abstracte, la ora actuală, poetul, victimă a economiei de piaţă, în care «proprietatea este un moft», ca să cităm un ex preşedinte de stat, un liber cugetător, sărac şi curat, adept al democraţiei originale (băga-mi-aş votul în ea!), rămasă în coadă de peşte (recte nea Nelu Cotrocelu), este pe punctul de a pleca şi a se izola între zidurile unei mănăstiri. Singura, ce i-a rămas fidelă, este doar muza, cu care cochetează din perioada primilor ani de liceu, comiţând sacrilegiul de-a o rupe din albumul unui pictor celebru şi a o pune într-o ramă agăţată pe perete, înnegrită de atâta timp de când o ştiu acolo.
Cel mai relevant i s-a părut a fi Marele nud a lui Amadeo Modigliani, desenat în ulei pe pânză. Deşi trecuse mult timp până să se decidă între mulatrele botoase şi senzuale, renunţase în cele din urmă la Paul Gauguin, care plecase special în Tahiti, aflat în luxuriantul peisaj tropical din Polinezia Franceză, de unde se vedea transparenţa Oceanului Pacific, în care înotau rechinii şi pisicile de mare, stând tolănit în hamac, la umbra răcoroasă a palmierilor, cu piranda lângă el, o băştinaşă ce-i ţinuse de urât, unde-şi pictase nenumăratele sale tablouri, preferindu-l pe Modigliani, care avea predilecţia portretelor feminine, mai ales a nudurilor, ale căror obscenitate numai temperată nu mai era. Stând aşezată cu capul pe pernă, întinsă cu faţa în sus, o mână îndoită, cu ochii închişi, Marele nud a lui Modigliani înfăţişa, cum o spunea şi titlul tabloului, femeia în toată splendoarea ei. Ce te izbea din prima secundă, nu era abundenţa flocilor dintre picioare şi părul de sub braţ, ci ochii săi închişi în mod ostentativ, ce declanşau o dorinţă arzătoare de a o poseda aşa în somn. Ani de zile, muza aceea răvăşitoare, făcuse din el un adevărat serv al cărnii. Dorinţa, în perioada primilor ani ai adolescenţei, de a privi o femeie adevărată, complet dezbrăcată, devenise aşa de arzătoare, încât, într-o noapte, părinţii săi fiind plecaţi la un revelion, se repezi asupra Didinei. Spoitoriţa, încă tânără, nu s-a opus, dezbrăcându-se la peleu şi răpindu-i fecioria viitorului pohet. Pentru prima dată, nudul acela a lui Modigliani, avea să pălească în faţa splendorii spoitoriţei, rămasă complet goală în semiobscuritatea camerei, unde avusese loc pervertirea inocentului, pierdut în mângâierile uneia din fiicele zeiţei Ra. Toate acestea mi le-a povestit nici eu nu mai ştiu de câte ori. Ploaia se-nteţeşte, întunecând încăperea. Cei de la RENEL l-au deconectat de mult de la reţeaua electrică. Pentru el capitalismul înseamnă minus electrificarea. Din toată prosperitatea de altădată au mai rămas doar vrafurile acelea de cărţi aruncate pe podea, în mijlocul cărora se instalează, asemenea unui maharajah, de unde îmi aruncă privirile-i iscoditoare şi într-un fel interesul de a-mi asculta argumentaţia privind apologia sărăciei. Are un amestec de inteligenţă şi de erudiţie care mă înspăimântă. „Moaşta pe gheaţă, eu te-am format!”, obişnuieşte să-mi zică, revendicându-şi paternitatea spirituală asupra uşurinţei şi a aşa zisului meu talent de a scrie. „Poate vrei să spui că m-ai deformat!”, îi dau şi eu de fiecare dată replica. Ultimii zece ani i-a petrecut la moara lui Terteleac, aflată în Costieni, aceasta fiind retrocedată fostului proprietar. Ochii săi par cam tulburi, din cauza, n-aş îndrăzni să spun, credinţei, amanetate lui Bachus, deşi-n ultima perioadă le cam trage la măsea, cât a necazurilor deconcertante, ce s-au abătut în ultima perioadă asupra lui de când nu mai e morar şi nevasta l-a părăsit, plecând în Grecia, încercând să găsească uitarea nenorocirilor ce se năpustesc ca un făcut asupra lui, toate pe partea dreaptă: piciorul care se umflase şi se învineţise, muşcat de un câine, pentru care a fost internat, pe socoteala statului, vreo trei zile, mâna scrântită şi cine ştie câte alte belele, ce-l pândesc, ca nişte pantere pregătite, cu agerele lor instincte, să-l sfâşie. Odată, într-un moment de mare sinceritate, prietenul meu de când lumea, mi-a mărturisit că idealul lui era de a deveni spoitor. I-am răspuns că visul acesta era practic imposibil de realizat din moment ce nu s-a născut ceea ce şi-ar fi dorit, singura posibilitate de a i se fi împlinit, rămânând doar o mutaţie de ordinul ingineriei genetice. Răspunsul meu, la fel de inteligent ca şi cel a lui Ceauşescu, care fusese ovaţionat în ropote de aplauze, când, la nu mai ştiu ce conferinţă, spusese că revenirea capitalismului va fi posibilă doar atunci când va face plopul mere şi răchita micşunele, îl făcu să râdă în hohote. Fascinaţia pe care o avea faţă de spoitori, aceşti nomazi chemaţi de zarea depărtărilor, cu coviltirele lor la apusul soarelui, venea de la Cumătrul de la Galbenu, un lăieţ cu tălpile picioarelor crăpate, care sosea în fiecare an, mergând pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, cu părul răvăşit, cu barba sa de hirsut, zdrenţăros, desculţ, ţinând în braţe o păpuşă numită Siva şi pătrunzând în casele celor ce-l primeau, unde, în schimbul unui ciur de mălai, cădea în genunchi şi se ruga în faţa icoanei, de parcă ar fi fost un mesager al civilizaţiei mayaşe, un descendent a lui Hanab Ku, ce asculta, cu auzul său fin, zgomotele ciudate, venite din centrul galaxiei, prevestind sfârşitul lumii, apucându-se de păr şi văicărindu-se, invocând în limba lui de spoitor cine ştie ce spirite protectoare. Pe lângă ciurul de mălai, drept recunoştinţă, lumea-i mai dădea şi nişte jumări, astfel încât cu păpuşa aceea făcută din cârpe în braţe şi cu sacul în spate, Cumătrul de la Galbenu, pleca mulţumit la şandramaua de unde, anul următor, urma să revină negociind cu jelaniile lui Sfârşitul Lumii. Continuăm dialogul socratian. Zic: Lucrul cel mai primejdios este să ne lăsăm robiţi de materie. Să lăsăm la o parte apocaliptica, sumbra viziune despre lume a filozofului de la Coasta Boacii şi să trecem la cele lumeşti. Ştii cum zicea odinioară un politician englez: “Mi-ar fi mai bine să fiu sărac într-o casă plină de cărţi decât un rege fără dorinţa de a citi.” Surprins în flagrant de lectură, exemplul îl vizează direct. Îl văd cum îşi apleacă privirile. Dealtfel, continui eu peroraţia, făcând apologia sărăciei, chiar Cioran, în exaltările sale, susţinea că şi o mătură, dacă-ţi aparţine, şi e deja prea mult. Pelasgul Alexandru Macedon, la stăruitoarea sa dorinţă, a fost îngropat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el. Toate acestea i le spun de pe aceiaşi poziţie al unui paria, vorba povestitorului : “Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” Discursul meu, plin de o ostentativă elocinţă, are în el o mare doză de cinism, căci, cu o noapte în urmă, m-am visat Sultanul din Brunei, omul cel mai bogat de pe Planetă (de la data conversaţiei noastre este foarte posibil ca topul să se fi schimbat), unde un rezervor de petrol era mai ieftin chiar şi decât o pâine. Se făcea, în visul acela marquezian, pe care i-l povestesc cu lux de amănunte, că Hassanal Balkian îmi oferise mâna fiicei sale şi o dată cu asta şi jumătate din averea lui. Dacă şeicul din Abu Dhabi, emirul Qatarului, regele Arabiei Saudite, regele Thailandei, pe care îi aveam la degetul mic, erau foarte bogaţi, în comparaţie cu ei devenisem putred de bogat, căci, tatăl socru, care avusese ambiţia de a ne face nunta la Kuala Lampur, îşi dăduse ortul popii imediat după cele două săptămâni, cât a durat fastuosul banchet, unde, bineânţeles, îmi oferise darul, iaca, un flecuşteţ de vreo 30 de miliarde de dolari şi câteva coliere de platină cu diamante şi safire zmeurii, astfel că în locul celui de-al 29-lea descendent al liniei neântrerupte din matusalemicul sultanat de proporţii liliputane, unde munca era desfiinţată prin lege, cei ce nu respectau acest decret al dictaturii statului degeaba în stat fiind amendaţi, nimeni, neavând voie să ridice un pai de jos, să plătească vreo taxă, beneficiind în schimb de o pensie barosană, devenisem singurul moştenitor cu acces nelimitat la fondurile micuţului stat din insula Borneo, deţinând puterea supremă în Brunei, unde votul era interzis prin lege, nemaifiind nevoie să-mi sparg capul cu fel de fel de decrete aduse din condei, să devin părintele vreunei noi constituţii, cea existentă fiind destul de permisibilă ca să redirecţionez întregul PIB spre propriile-mi buzunare. Başca palatul cu cele aproape 2000 de camere din marmură italiană, iahturile placate cu aur de 24 de carate, periile, din aur şi ele, de curăţat toaleta, căzile de baie cu jacuzzi, mobilierul stil Ludovic al IV-lea, celebrul avion Boeing, bineânţeles tot din aur, şampania Cristal, maşinile unicat, tot acest orbitor şi în acelaşi timp ofensator lux, mă transformase din cel mai sărac om de pe Planetă, într-unul, care saluta mulţimea din Rolls Royce-ul lui, sau Bentley Java 4×4, improvizat din motive ecologice, să funcţioneze pe bază de ulei de palmier, condus de un şofer cu galoane de general. Cât durează relatarea acestui vis observ în colţul buzelor sale un zâmbet fin ce-mi demolează toată argumentaţia. Plecând de la cele câteva exemple de sărăcie ajunsesem la opulenţa cea mai sfidătoare. Ştiu (îl cunosc prea bine), că toată averea aceea ar da-o, fără nici cea mai mică ezitare, pe o cinzeacă de rachiu, sau un apus de soare, în faţa căruia nu o dată l-am surprins înmărmurit, privind pe deasupra viilor aflate în spatele casei părinteşti. I-au apărut două cărţi de poezie. Speră, înainte de a pleca la mănăstire, să o scoată şi pe cea de-a treia. Iată unul din memorabilele poeme din primul său volum, subţire ca o lamă de ras, apărut totuşi într-o ediţie bibliofilă: ”Zilele trec, anii trec la Moulin Rouge/ aşteaptă etilică statuia lui Lautrec./ Parcă te vezi picând pur şi simplu/ fără poliţe de asigurare;/ o piatră de moară-ţi va fi colacul ultim de salvare./ Ţi-a mai rămas o bănicioară de viaţă,/ o vei da-o pe mai nimic;/ seismul fin ce-ţi scutură degetele/ indică o rezolvare în viteză./ Aştept reglând valţuri, valsuri cu cheia franceză.” Drept răzbunare că l-a părăsit nevasta s-a apucat de beţie. Până şi tocurile uşilor le-a dat pe te miri ce. Într-o zi l-am găsit demontând o sobă. „Protege-o”, i-am zis. „Ha! Pe mine cine mă protege?” mi-a răspuns damnatul poet. Zâmbetul lui amar parcă ar conţine în el toate durerile răstignirii. Ştiu la ce te gândeşti, îi zic, pretendentului la sutană, privind la Biblia de care nu se desparte. Pentru a-i da satisfacţie continui: ”Este prea bine ştiut faptul că mai uşor se strecoară cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor.” Cât de curând (presimt), voi pierde şi singurul prieten pe care-l mai am. Sfatul pe care mi l-a dat, de a nu spune nimănui despre plecarea iminentă la mănăstire, un fel de legământ al tăcerii, este ultima lui dorinţă. ”Îţi las toate cărţile. Să vii într-o zi să le iei. Plec la Mănăstirea Frăsinei, Athosul nostru, unde s-a retras, după ce l-au bătut minerii, şi actorul Dragoş Pâslaru, ajuns acum şeful cancelariei. Te las pe tine să-mpărăţeşti lumea. Dacă întreabă cineva de mine, zice el, să-i spui că am plecat la muncă în străinătate.” ”Proprietatea este un moft?!” îl întreb, citându-l, cu o vădită ironie pe nea Nelu Cotrocelu, care va ieşi, după propria sa mărturisire, din politică doar cu picioarele-n faţă. ”Proprietatea este sfântă”, îmi răspunde cuviosul monah, trăgând o înjurătură ca la uşa cortului, animalului politic, ce a absolvit şcoala de la Moscova. Părerea lui este că fără chivuţa asta de Iliescu & Comp, România ar fi întins o mână frăţească Americii şi ar fi scos-o din recesiune. Pentru ideea de monarhie s-ar lăsa ars pe rug ca Giordano Bruno. Mai mult de jumătate din cărţile, pe care promite că mi le va da, îmi aparţin. Îl privesc cu tristeţe. De vreo câteva zile n-a mâncat nimic. Pentru un adevărat monah, care va lăsa la poarta mănăstirii şi opţiunile politice şi tot, cu excepţia, poate, a împărtăşaniei, făcută din vinul ce va simboliza sângele lui Hristos, înghiţit cu linguriţa, foamea este o virtute, căci, orice suferinţă, venită din partea lui Dumnezeu, este o adevărată desmierdare, cum o spusese odinioară Jacopone, unul din adepţii înflăcăraţi ai lui Francisc din Asissi. Iată, îmi zic, nu numai preşedinţii de stat dar până şi monahii au început să fie învinşi de sistem. „Vei păstra acelaşi nume conspirativ de pe vremea când erai informator?!” îl întreb, pentru a mai înlătura tristeţea ce ne-a cuprins pe amândoi. Tudor, aşa cum îl alinta colonelul de securitate Zotolea, îşi muşcă buza de jos. Se vede că nu-i mai arde, ca altădată, de glumă. Cât a lucrat pe vremea lui Ceaşcă la hotel Pietroasele ca recepţioner (eram soldat şi aflat în drum spre casă trecusem o fugă şi pe la el, găsindu-l îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă, papion), dăduse în primire un cocoşat, ce-şi atrăgea clienţii la toaletă, unde făcea speculă cu blugi. Asta fusese toată activitatea lui de turnător. Nici măcar o jumătate de normă, obişnuiam să-l ironizez, amintindu-i de Ion Caraion ce îşi concepea mirobolantele lui note informative cu atâta pedanterie. Îmi vorbise despre colaborarea lui cu securitatea înainte de apariţia tardivă a legii lustraţiei, ba chiar şi înaintea lui Alexandru Paleologu. Acum pare îngrijorat, căci, toamna, cu puroaiele ei galbene, ca un Iov în levitaţie, cum scrisese odată, într-un poem, e pe sfârşite. Istoria, această purcea pusă la îngrăşat pe cincizeci de ani, devoră deavalma, tratate, mărgăritare, ştroturi şi vieţile a cel puţin două generaţii de fii, consemnează undeva prin ciornele sale. După cincizeci de ani vomită resturi confuze din toate acestea sub formula impozantă de «acte reparatorii», dar o face cu o atât de mare lentoare de parcă ar monta din pilitură de eternitate într-o cameră obscură o bijuterie pe inelarul justiţiei. Cât de curând va sosi generalul iarnă. Lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare. Până una alta îl văd cum îşi pregăteşte lumânarea, la lumina căreia, peste noapte, va mai citi o Duhovnicească din Arghezi, a cărui carte o aşează peste Sfânta Scriptură şi Patericul românesc, alături de care va escalada încă o noapte de abstinenţă, plângând după Fănica, soţia sa, pe care o doare-n cur de soarta lui de poet blestemat şi care mai mult ca sigur că la ora aceea, nu departe de ruinele civilizaţiei antice greceşti, doarme ca o felină, cu capul pe pieptul lui Ahile, posesor al unui bolid 4X4, metafizica poetului, «câine spurcat, culcat pe o vertebră de înger», neţinându-i de cald. Luându-l pe nepregătite, îl întreb: „Te vezi monah?” „Da!” răspunde fără nici o ezitare. S-ar putea ca asta să fi fost ultima noastră discuţie. Restul e tăcere, vorba unui prinţ al Danemarcei.
autor ion ifrim
Comentarii închise la Monahul faţă cu recesiunea
Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)
Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.
autor Emanuel Stoica
Comentarii închise la Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)
„Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”
“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.
– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.
–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.
– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.
A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:
– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.
Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.
–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!
La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.
(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)
Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.
Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…
Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite. Singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.
În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”
Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi din partea acestora.
Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când, unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.
Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”
Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit în străinătate din 1913, a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”
Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.
O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.
Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”
Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă în Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”
Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi. Niciodată nu renunţase la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.
Munca de editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.
Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol , a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul. Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.
“Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.
Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993
autor maria sava
Comentarii închise la „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”
Hoțul de trandafiri
1
De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea. Că numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.
Asemenea gânduri mă făceau să simt – pentru a câta oară? – istoria ca senzație. O senzație dureros repetată prin fiecare om. Emoția adâncă trezită de biata făptură mi-a aplecat mai mult umerii. Mi-a adus amintirea unor țări și vremuri îndepărtate, când purtasem unul din primele mele nume, Hassan.
2
Sultanului Yussuf îi plăcea să-și admire grădina cu trandafiri roșii ca sângele îndeosebi noaptea. Și cu toate că lumina zilei colora în razele soarelui bogăția vie a florilor înspinate, el își simțea sufletul cuprins de o pace adâncă numai în singurătatea zefirilor părând a fi răsuflările lunii pline, care preschimba roșul trandafirilor în violet întunecat și le făcea miresmele să fie mai aspre și mai suave în razele argintii. Atunci parfumul lor semăna cu sângele cald ce se scurge pe pământ în valurile nopții, miros pe care sultanul îl cunoscuse prea bine pe câmpul de luptă. Respirația pământului se împletea în nările sale cu a trandafirilor și, deși uneori îl cuprindea amețeala, rămânea totdeauna pe loc, stăpânit de o uimire tăcută. Îi părea atunci că locuiește într-un rai coborât pe pământ și stătea rezemat de coloanele boltite ale palatului, simțind foarte adânc în ființa lui nevoia unui sprijin, a unui sfătuitor mai înalt. Privea îndelung prin noapte făpturile care păreau să grăiască doar pentru înălțimea sa. Își revenea în simțire în zori, când luna apunea, pălind.
3
În noaptea de august, când trandafirii sunt ca niciodată de vii, sultanul zări printre tulpinile înalte un freamăt ce nu părea stârnit de vântul blând al nopții. Crezu că e un câine rătăcit, dar știa că niciun animal străin n-ar fi putut pătrunde dincolo de zidurile înalte ale grădinii. O nălucă albă trebăluia sub privirile lui scrutătoare, izbutind să rupă unul dintre cei mai răsăriți trandafiri și să lase să-i scape în aceeași clipă un geamăt. Un spin îi rănise poate mâna hoțească și sultanul Yussuf se hotărî să rămână complet nemișcat, gata de salt asemenea unei feline. Distanța dintre el și prădătorul nelegiuit al grădinii sale era doar de câțiva pași, așa încât își ținu cu greu răsuflarea. Rubinul de pe fruntea turbanului său sclipea ca ochiul unei sălbatice păsări de pradă când, înclinată, năluca albă, un om la fel de viu ca oricare dintre trandafirii care dăduse naștere geamătului, se îndepărtă grăbită spre zidurile grădinii. Sultanul se învinovăți pentru lipsa lui de prevedere: nimeni, dar cu adevărat nimeni nu păzea grădina, asta pentru că erau siguri cu toții că nimeni, dar cu adevărat nimeni, n-ar fi îndrăznit să o pângărească rupându-i numai și un singur trandafir. Hotărât să aștepte, poate revenirea hoțului, poate un alt gând ce-i frământa regeasca minte, sultanul primi lumina zorilor pe trepte, alături de coloana boltită care îl sprijinise. Se gândi că hoțul fura trandafiri de multă vreme, fără ca grădina lui să piară, ca și cum ar fi putut să renască veșnic. Nu-l mai văzuse însă înainte și n-ar fi crezut niciodată că inima lui putea fi rănită atât de adânc. Cântecul nopții, a cărui blândețe era tulburată pentru întâia oară, se îndepărtă încet, lăsând urme adânci pe fruntea și sprâncenele îngrijorate ale sultanului, în vreme ce păsările adormite ale paradisului său se trezeau. Yussuf simți în clipa aceea că îi va fi din ce în ce mai greu să fie cu desăvârșire bun, așa cum încercase de când se știa a fi sultan.
Lumina se cristaliză din nou în lucruri, așa cum Atotputernicul a lăsat să se întâmple în fiecare dimineață. Pe lângă zidurile înalte ale grădinii, zorii îi dezvăluiră șirul unor urme de picioare desculțe, însoțindu-se din loc în loc cu stropi de sânge. Urmându-le, sultanul se opri sub balconul prințesei Almira, fiica sa.
4
În fiecare noapte, Almira visa un tânăr dăruindu-i cel mai viu și mai frumos trandafir, tăcut și roșu ca dragostea și sângele. Nu știa nimeni secretul ei și găsea întotdeauna pe pernă trandafirul din vis. Crezu că totul e doar o surpriză a tatălui său, sultanul, care o iubea mai presus de lumina ochilor săi. De pe balcon, vedea urme de sânge și pași care se opreau acolo, tot așa cum acolo i se sfârșea visul odată cu zorii. Aduna petalele de trandafir într-un sipet și prepara din ele esența unor parfumuri știute doar de ea. Putea doar să aștepte o altă noapte, un alt trandafir lăsat pe pernă de tainicul ei iubit, așa cum sultanul se hotărâse să-l aștepte încă o noapte pe mârșavul prădalnic al comorilor sale.
Cu acest gând, care nu-i dădu în pace întreaga zi, sultanul își pregăti pumnalul și se așeză seara la pândă, mâniat că raiul pe care îl simțea coborât numai pentru el pe pământ fusese pângărit. Noaptea se ridică odată cu luna și, mult după miezul nopții, vestit de strigătul muezinului în minaret, trandafirii presimțiră furișându-se vârtejul hoțului. Ca diamantele sclipeau în noapte ochii sultanului văzând crima prădătorului și auzind geamătul. Năluca fugi grăbită spre ziduri și sultanul nu îndrăzni decât să strângă peste măsură pumnalul cu mâna dreaptă.
Pentru întâia oară, după lupte aprige cu dușmanii țării lui, sultanul simți o frică nouă care îi îngheță inima cu ghearele ei și îi făcu sângele să hoinărească haotic prin regeștile-i vene. Știu în noaptea aceea că nu te poți lupta cu frica decât fiind cu totul viu, plin de viață, așa cum părea să fie oricare trandafir roșu. Că trandafirii purtau flacăra ce leagă moarte și viață cu veriga imposibil de rupt a dragostei. Noaptea, luna și hoțul îi răvășiseră cu desăvârșire pacea. Palma lui se tăie în pumnal în noaptea aceea, ca un nerostit glas din adânc.
Dimineața, Almira îi arătă cu ochi de soare trandafirul roșu tatălui său. Sultanul se cutremură: fericirea fiicei sale mult iubite îi copleșea înțelegerea și abia izbuti să-i răspundă cu un zâmbet. Mânia și mâna lui rănită își îngăduiră să mai aștepte o singură noapte, cea din urmă.
5
În zorii celei de-a treia nopți, gărzile palatului l-au prins pe hoț tocmai când se pregătea să sară în iatacul Almirei. L-au dus înaintea sultanului, care îl privi cu gheața ochilor săi, simțind apropierea morții pulsând în rana mâinii. Se adunase multă lume, femei și bărbați, privind înmărmuriți pe tânărul cu haine albe, sărăcăcioase. Îl recunoscură deîndată, era cel numit de toți Hassan, fiul pescarului. Cu degetele rănite și obrazul învinețit de lovituri, tăcea, respirând cu greu aerul dimineții. Atâtea priviri nu erau ușor de îndurat, dar cele mai cumplite se iviră în ochii sultanului, care, ridicând mâna rănită a inelelor, cu degetul arătător spre el, îi aduse la cunoștință condamnarea:
„Biciuiți-l până la moarte cu trandafiri”, rosti cu voce tunătoare Yussuf. „Să nu mai văd niciun trandafir roșu în grădina mea! Sunt cu desăvârșire blestemați și interziși! Și, începând de astăzi, poruncesc ca toate femeile să fie lipsite de îngăduința de a plânge! Iată mânia sultanului vostru, iataganul lui Allah! În veci temeți-vă de El!”
Soldații au dus la îndeplinire porunca. Trupul lui Hassan se lăsă sfâșiat de spinii florilor furate fără a scoate un singur geamăt. Sub usturătorele lovituri ale spinilor, petalele trandafirilor prefăcură straiele lui albe, de pescar, într-un giulgiu însângerat al unei iubiri neîngăduite. Sultanul Yussuf le porunci să se oprească doar când Hassan își dădu cea din urmă suflare, lăsându-și sufletul izbăvit în grija Celui prea Înalt. Plângeau, pentru ultima oară, toți. Pe urmă, l-au aruncat în mare, ca o palidă alinare pentru durerea tatălui său. Apoi au început să are grădina, ucigând florile unui rai care nu mai avea îngăduința de a coborî pe pământ, așa cum de atunci femeile nu au mai avut îngăduința de a plânge.
Pe obrajii Almirei curgeau lacrimi. Ultimele lacrimi ale visului, cele dintâi ale coșmarului.
6
Începând din noaptea aceea, pentru că prin poruncă își stricase grădina, sultanul Yussuf primi în dar numai un singur și mereu repetat vis. Noaptea i se arăta o caleașcă frumoasă, având doi cai roșii ca sângele care îi striveau trupul cu copitele lor de argint, în goană, sub biciul unei sclipitoare raze de lună, mânuită de vântul care sălbaticea caii, scăpând puterii lui de sultan. Se trezea totdeauna înspăimântat, tânjind după pacea grădinii de trandafiri roșii pe care o ucisese mânia născută deodată în el. Înțelegea că hoțul de trandafiri trecuse din lumea aceasta, în care el credea că paradisul coborâse pe pământ sub înfățișarea unei grădini de trandafiri. Trecuse în alt tărâm, unde el, sultanul Yussuf nu avea puteri de sultan și Hassan îl pedepsea în taină să cunoască infernul de coșmar al înălțimii sale de om.
7
Almira nu îndrăzni să mai plângă, asemenea tuturor femeilor. Ochii i se acoperiră cu o apă arzând cenușiu. O ajutau doar să privească bolta seraiului care o adăpostea, să-i deslușească finele arabescuri și să-și păstreze în adânc tăcut orice gând. Seara și noaptea, descoperea în broderiile azurii ale bolții ochii înalți ai Profetului, încurajând-o și ascultându-i rugăciunile. Câteodată Almira părea că îi vede ochii lăcrimând și găsea pe lespezile balconului a doua zi stropi limpezi de apă despre care credea că este sfințită. Părea cu totul absorbită în taina ei și doar servitoarea credincioasă o vedea fără să întrebe nimic.
În vremea asta, grădina de trandafiri a sultanului a fost arată cu plugul și din tulpinile florilor însângerate rămaseră doar mărăcini uscați, părând spinii unei coroane, răscolind fruntea pământului care primise viața lui Hassan. Cu toții băgară de seamă roșeața ce cuprindea în fiecare zi privirile sultanului.
8
Știind în apele amare ale inimii că cerul este singurul timpan ce aude toate șoaptele, strigătele și rugăciunile, Almira o rugă pe servitoare să așeze un ghiveci cu pământ în locul unde lacrimile Profetului cădeau din același cer. Trecuse mult timp. Noaptea sunetul cristalin al stropilor îndepărta vuietul năpraznic al vântului năpustindu-se în vârtejuri tăioase și sălbatice peste ruinele grădinii. Nimeni nu mai știa cum arată cu adevărat un trandafir roșu; doar femeile, când își răneau mâinile la treburi prin gospodărie sau când tăiau animale, păreau să-și amintească povestea tristă a morții lui Hassan, al cărui tată se pierduse cu barca pe mare în ziua următoare pedepsei. Pescarii spuneau că sufletul lui e neîmpăcat și că noaptea bântuie odată cu vântul grădina cu pământ răvășit a sultanului Yussuf.
9
După ce visul sultanului Yussuf se repetă de câteva mii de ori, își simți într-o zi sufletul mai puțin ostenit de povară. Jucându-se cu pumnalul cu lama lucitoare și totdeauna bine ascuțită, gata oricând să ia de pe lume o viață, își zări chipul în străluciri ce pătau oțelul cu roșeața privirilor sale. Mâna dreaptă, în care ținea pumnalul cu lamă veche, încovoiată, secerătoarea multor zile, păstra lângă inele cicatricea unei nopți cu pacea tulburată. Teama îi dădea târcoale din nou, dar îndrăzni să creadă că viața nu i se va sfârși sub copitele cailor din vis.
În noaptea următoare visul își schimbă însă cursul. Caii roșii se năpustiră nechezând peste trupul pe care sultanul și-l acoperi cu mâinile, înspăimântat ca de moarte sub roțile trăsurii de flăcări. Ultimul gând, ultima frică, neputința lui omenească și ochii strânși ca înaintea marii lumini a celui Atotputeric. Caii își fluturau coamele de foc și copitele în aer, cerul se întunecă, dar sultanul simți deodată o imensă liniște. Deschizând ochii, trezindu-se din spaimă în vis, se văzu așezat în trăsura roșie, privind spinarea vizitiului: era Hassan.
Trăsura trecea peste tărâmuri noi, binecuvântate de o lumină mai albă decât a nisipurilor din țara lui. Animale mari și nemaivăzute treceau pe zăpezi. Oamenii le mânau, îmbrăcați în blănurile lor. Sultanul știu că sunt pe lume țări în care oamenii nu cunosc nisipul, la fel cum oamenii țării sale nu cunoșteau zăpada. Sângele celor de acolo părea doar mai crud, mai cald și mai roșu. Pe zăpezile veșnice nu creșteau trandafiri. Doar sângele curgea la fel ca oriunde în lume, uneori înghețând. La fel se întâmpla asta și în țările pe deasupra cărora plutea caleașca lui Hassan, unde oamenii aveau pielea neagră sau galbenă. Roșu era pretutindeni sângele, ca trandafirii retezatei sale grădini. Doar dragostea și durerile rămâneau aceleași peste tot. Sultanul Yussuf se posomorî, înțelegând măreția operei Creatorului, asupra căreia el nu avea nici cea mai mică putere.
După visul nopții, ochii sultanului își pierdură cu totul roșeața. Ar fi vrut doar să plângă. Nu izbuti; nu-și putea îngădui o asemenea iertare, socotind-o a fi dovadă de slăbiciune. Înțelese că atâta vreme cât sângele va fi încă vărsat, pacea este cu neputință, iar starea pe care o trăise demult în noaptea grădinii sale de trandafiri era numai o biată iluzie.
Sufletul lui Hassan îi dăruia viziunea unui deșert fără oaze. Uscăciunea îi era străbătută în lung și lat de caravane căutând însetate mult dorita apă, părând risipită din belșug în îndepărtatele și strălucitoarele zăpezi ale altor țări. Pentru Hassan, apa rămăsese doar lacrima unui trandafir gemând la tăiere asemenea unui om, dar hrănind inima unui sultan cu o dragoste pe care o simțea a nu fi pământeană. Sultanul știu atunci că încercarea cea mai grea a vieții lui era iertarea pe care i-o datora lui Hassan, care îl iertase tăcut, cu mult timp înainte, în caleașca din cer.
10
Inima apei amare a Almirei născu într-o dimineață târzie de toamnă un trandafir roșu ca sângele. Soarele strălucea și Almira mulțumi Profetului, al cărui chip sfânt îi apărea adesea în vise. În dimineața aceea, sultanul Yussuf izbuti să scape cu viață dintre copitele cailor roșii. Caleașca se îndepărtă în zori, într-un fum violet, amintindu-i culoarea trandafirilor lui sub lumina lunii și zăpezile de un alb atât de strălucitor încât nu lăsau nicio umbră.
Când se trezi, porunci cu glas obosit să fie ridicată interdicția femeilor de a plânge. Se liniști. Își revăzu fiica, întâia oară după mult timp. Rămase uimit de puritatea privirilor ei, părând a fi cu adevărat ochii Profetului. Almira îi luă mâna și îl duse lângă ghiveciul cu trandafir din balconul iatacului ei. La vederea sultanului, trandafirul se înfioră și apoi se ofili încet sub ochii lor. Parfumul lui era aidoma cu al sângelui proaspăt curgând spre pământ. Sultanul se cutremură, vindecat de o boală grea și străină, învingând frica, simțindu-și inima bătând ca o vrabie adăpostită în căușul unei palme brăzdate cu o veche cicatrice. Prințesa încă îi ținea mâna când tatăl porunci să fie sădite iarăși, în palat și în toată țara, grădini cu trandafiri roșii.
Almira află în clipa aceea că răbdarea înseamnă a opune răului nesfârșirea timpului. Că există o așteptare totdeauna neașteptată pe care oamenii o numesc moarte, cu un cuvânt atât de simplu pe cât este de bine înfrățit cu viața.
Uneori, înfrățirea aceasta se arată omului, în vise diferite și răzlețe. E un trandafir roșu, nemuritor, tăcut, cerșind a fi veșnic furat, ca dragostea ce îmbată sufletul privitorilor lui.
autor Constantin P. Popescu
Comentarii închise la Hoțul de trandafiri
Preţul singurătăţii – Capitolul I
În ziua în care Mitruţ Daminescu se întorsese de la piaţa de animale de la Arad, un vânt tăios purta pe drumuri neumblate fulgii ascuţiţi ai unei ninsori subţiri, care nici măcar nu reuşea să acopere pământul. Îndemna caii cu vorba şi cu biciul, încercând să-şi ascundă faţa în dosul gulerului de blană al şubei ciuruite de molii. Se-ntorcea în sat fără cumpărături, dar cu buzunarele golite la jocul de cărţi. Patima asta o avusese încă din copilărie. Lumea spunea c-ar fi luat-o de la tată-său, mort cu un an în urmă. Moştenire, în afară de casă şi de câţiva ari de pământ pe valea Mureşului, Grigoriu Daminescu îi mai lăsase o vie intrată pe rod, cu vreo doi sau trei ani mai înainte. În urma bătrânului rămăsese amintirea unui om zgârcit, fără a se putea spune însă, că a luat de la unul şi de la altul, aşa cum este obiceiul celor ce au de gând să se căpătuiască pe spinarea altora. Mitruţ nu l-a plâns nici în cele două nopţi în care mortul a zăcut întins pe masa aşezată în mijlocul camerei şi nici când l-a văzut scos de vecini şi cărat spre curtea bisericii. De când se ştiau, nu se putuseră împăca unul cu celălalt. Noroc că cimitirul era aproape şi Mitruţ nu trebuise să se ţină prea mult pe urmele mortului. După ce a văzut mormântul muşuroit deasupra, a aşteptat până la plecarea ultimului om, s-a uitat în dreapta şi-n stânga, în faţă şi-n spate, ca să fie sigur că nu se mai află nimeni prin apropiere care să-l vadă şi care să-i scoată vorbe-n sat, a râcâit cu mâna o gropiţă în ţărâna îngheţată, drept îndărătul crucii, şi a scuipat în ea până şi-a simţit gura uscată. Astfel răzbunat, s-a întors acasă mulţumit. Pomană, după obiceiul pământului, nu i-a făcut nici la nouă zile, nici la trei sau la şase săptămâni, nici măcar în ziua îngropăciunii; dar nici nu avea de gând să-i facă vreodată. Ştia el de ce!… La început, se gândise să-i dea câteva lucruri, pe nume, mai ales îmbrăcăminte, dar renunţă uşor şi la acest gând; ” Lasă-l să rabde…!” îşi zise în gând, şi-şi văzu mai departe de treburi.
Picioarele îi îngheţaseră în bocanci; le mişca tot mai greu. Dar satul era tot mai aproape. Îi părea rău de banii pierduţi la cărţi, dar nu se mai putea îndrepta nimic. De fiecare dată când intra în acest joc pătimaş, visa la bucuriile pe care şi le-ar putea permite din câştig. Cu acest gând se aşeza la masă. Dar, niciodată nu câştigase mai mult decât să-şi poată cumpăra o damigeană de vin. Dădu să-şi aprindă o ţigară, dar flacăra chibritului se stinse cu mult înainte de a o apropia de buze. Mai încercă un băţ, acoperindu-şi de data asta capul cu haina şi, în cele din urmă, izbuti. Trase din ţigară cu sete şi îndemnă caii la drum. Satul nu se vedea încă, dar Mitruţ îl bănuia, cunoscând locurile de când era copil. Drumul, după ce laşi în urmă apa Juliţei, urcă mai întâi coasta unui deal, apoi, domolindu-şi ascensiunea, te plimbă pe spinarea lui kilometrii întregi, până-n gura Tocului. De aici, îndreptându-se spre sat, drumul este pietruit cam cât poate obosi un cal în trap întins, apoi e acoperit de praf. Mitruţ trecu graniţa pietrei cu pământul. Vântul îl bătea când din faţă, când din coastă, împrăştiind în urmă praful ridicat de mersul grăbit al căruţei şi amestecându-l cu fulgii colţuroşi care-i biciuiau fără milă obrajii înroşiţi ca de foc.
Iarna acelui an venise într-un chip foarte ciudat. Pe la jumătatea toamnei, când oamenii nu tăiaseră nici cocenii pe de-a-ntregul, începu să ningă într-o noapte, ca din senin. Se aşezase zăpada mai bine de trei palme. Apoi, puţin după sărbătoarea Sfântului Ion, tot într-o noapte, începuse să plouă, topind în câteva zile şi ultimele urme de zăpadă. Asupra pământului s-a abătut o căldură ca-n luna lui Prier, umflând repede mugurii plopilor; câmpul începuse să-şi usuce faţa la soare. Oamenii ieşeau pe la porţi şi prinseră a se sfătui ce să facă. Ziua umblau năuci pe uliţe, fără să-şi găsească locul. Unora mai isteţi, le venise în gând să scoată plugurile şi să-nceapă arătura de primăvară. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de uşor; mult mai uşor decât să dai bună ziua unui vecin cu care te-ai certat din cauza unei vaci care ţi-a stricat două cuiburi de porumb, în primăvara trecută. Dar dacă ari, mai trebuie să şi semeni; şi ce dracu’ să semeni la începutul lui Februarie?… Pe un astfel de timp plecase Mitruţ Daminescu la oborul de la Arad, cu două-trei zile în urmă. Noaptea trecută vântul se trezise ca din senin, cărând cu el grămezi uriaşe de nori dinspre crivăţ. Unul dintre jucătorii aşezaţi în jurul mesei pe care gazda aşezase o foaie dublă de ziar, se ridicase, lovindu-se cu capul de becul spânzurat de un tavan plin de fum, şi ieşise afară. La întoarcere, pe uşa lăsată dinadins deschisă, năvăli o pală de vânt îngheţat, izbindu-se de pereţi şi împrăştiind, ca o mână nevăzută şi batjocoritoare, banii şi cărţile de joc.
– Hai bă acasă, că ne apucă iarna pe drum!… Ieşiţi afară să vedeţi ce vijelie s-a stârnit!…
– Potoleşte-te, bă Ghiţă! Dacă nu mai ai chef să joci, ia-ţi catrafusele şi cară-te! Dar lasă-ne pe noi în pace!…
Mitruţ Daminescu se necăjise. Lui nu-i păsa de schimbarea vremii. Putea să fie şi potopul lui Noe. Lui îi trebuiau bani, ca să poată cumpăra moara călugărilor de la el din sat. Ăsta era adevăratul scop al drumurilor la oborul de la Arad. Vecinii se minunau văzându-l cum se-ntoarce de fiecare dată cu mâna goală. Niciodată nu-l văzuseră venind nici măcar cu un purcel vârât în căruţă.
– Chiar ninge, mă, sau faci glume proaste?
– Ieşi afară, să vezi…! Mai spusese celălalt, obligându-l să se convingă.
Drept înaintea lui, Mitruţ vedea roata fântânii din capul grădinii lui Tuţu Gheorghian şi linia de plopi care marca intrarea în sat. Plecase din casa lui Ion Toma, gestionarul birtului de la marginea târgului, fără nici o leţcaie-n buzunar. Nu ştia dacă trebuie să mulţumească sau nu celui care le vestise viscolul de afară. Poate că dac-ar mai fi jucat, punând ca miză unul din cei doi cai, ar fi reuşit ca până la prânz să-şi refacă bugetul, iar până-n vremea asta de seară, să iasă şi cu ceva câştig. Pentru treaba asta, Ghiţă merita să fie înjurat. Dar, tot aşa s-ar fi putut ca norocul să-l părăsească de tot, iar acum, în amurgul ăsta viscolit, s-ar fi întors în sat cu un singur cal atârnat la oiştea căruţei, locul celuilalt trebuind să-l ţină el, cu puterile lui. Gândul care-l frământa de la o vreme, luându-i pacea zilelor şi liniştea somnului, era moara călugărilor.
Holbă ochii, neîncrezător la tăbliţa atârnată pe trunchiul unui copac din marginea şanţului, pe care se mai putea citi încă numele satului şi bolborosi o înjurătură, mai mult în gând. Literele începuseră să se şteargă: o mână de copil, cine ştie când, mâzgălise pe deasupra nişte cuvinte ciudate cu creta, căutând să-ncurce pe un eventual drumeţ rătăcit prin acele locuri. I se păruse, poate, că a ajuns prea repede sau s-o fi oprit să-şi dezmorţească picioarele, căci opri căruţa, aprinzându-şi încă o ţigară şi porni spre sat pe nişte picioare îngheţate, străine lui, să parcurgă bucata de drum care-l mai despărţea de casă.
Semănând cu aproape orice sat, Tocul avea birt şi birtaş, unde se adunau oamenii duminică după-amiaza, biserică şi popă, unde aceiaşi oameni se strâng duminică dimineaţa, cămin cultural şi vreo trei drumuri principale, care intră şi ies din sat prin trei părţi diferite. Unul vine dinspre Ilteu; pe el umblă crivăţul iarna şi flăcăii care au de gând să-şi aducă nevastă din sat străin. Pe drumul ăsta s-a dus o dată şi Mitruţ Daminescu, dar a venit la fel ca în ziua asta, când se întoarcea de la Arad. În loc să-şi caute nevastă, a pierdut banii la jocul de cărţi. Drumul intră în sat, trece pe lângă o troiţă căreia, nu se ştie de ce, oamenii i-au spus monument şi iese, pierzându-se printre dealuri. Al doilea vine dinspre Mureş şi, trecând prin dreptul gării, aduce lumea de la tren, străbătând un fel de pădurice căreia, dacă i-ar tăia cineva pomii, ar rămâne pământul fără umbră. Cel de-al treilea intră-n sat printr-o margine, venind dinspre pârâul Troaşului, pe lângă dealul Bogdanului şi tot printr-o margine îl părăseşte, de parcă s-ar bănui vinovat de ceva şi i-ar fi teamă să dea ochii cu oamenii. În această parte a satului, unde casele nu sunt deloc rare, pământul are două cocoaşe între care s-a format, cine ştie când, o vale pe care n-a curs niciodată vre-un strop de apă. Unii chiar spun că pe aici ar fi fost pe vremuri albia Tocului, dar dacă e aşa, nimeni nu are de unde să mai ştie. De frica ploilor gospodăriile s-au aşezat doar pe cele două creste. Bătrânii povestesc că această parte a satului ar fi fost în întregime proprietatea unui schit dărâmat, din marginea de răsărit a pădurii. Moara la care se gândea Mitruţ fusese înălţată de nişte călugări de la schitul despre care veni vorba, pentru nevoile lor şi ale sătenilor. Mănăstirea, cum îi spun localnicii “sfintei aşezări”, a rămas aproape pustie. Doi bătrâni, trecuţi de şaptezeci de ani fac de strajă propriilor zile aşteptându-şi ceasul sfârşitului, fără speranţa de a mai lăsa urmaşi întru Domnul. Într-o dimineaţă unul dintre ei, cel cu ştiinţă de carte, despre care se vorbeşte c-ar fi fost în tinereţe la Sfântul Munte, a lipit la moară, pe singurul geam rămas întreg prin cine ştie ce minune, o bucată de hârtie pe care a scris simplu: “De vânzare! A se adresa stăreţiei Sfintei noastre Mănăstiri Toc!“ Întregul sat a citit-o, însă pe nimeni nu interesa o asemenea treabă. Nici măcar pe Daminescu bătrânul. Numai Mitruţ, fecioru-său, a tresărit când a văzut-o. Cine ştie ce o fi fost în mintea lui. O ştia de copil… O auzise mergând, aruncând ţipete ciudate pe ţeava din spate, tremurând din toate măruntaiele şi făcând urlău pentru porci. Aşezată pe partea dreaptă a văii prin care intră drumul în sat venind dinspre pădure, cu timpul, moara s-a şubrezit, iar într-o zi a tăcut şi tăcută a rămas. Curtea a început să se umple de scaieţi şi de bălării. Gardul dinspre drum s-a prăbuşit, dar nimeni n-a îndrăznit să-i care scândurile, de teamă să nu-i pună la acatiste de “alege-s-ar praful” călugării “Sfintei Monastiri”.
Mitruţ ştia de la mamă-sa că bătrânul are nişte bănuţi cu chipul lui Napoleon pe ei. Se rugase în genunchi să-l împrumute cu valoarea lor, dar n-ajunsese la nici un rezultat. Când a văzut că trăgea să moară, l-a mai întrebat încă o dată. Bătrânul clătinase din cap dintr-o parte-n alta; Mitruţ n-a putut scoate nici o vorbă din gura celui ce se pregătea să plece definitiv.
– Nu vrei să mi-i dai, tată?
Bătrânul închisese ochii fără să-i mai răspundă vreodată. Mitruţ îl scotocise prin buzunare, răscolise casa şi lada de zestre rămasă de la mamă-sa, dar de aflat, nu aflase ascunzătoarea banilor. Într-un târziu se apropiase de patul pe care zăcea Grigoriu Daminescu, s-a aplecat deasupra mortului, i-a dat două palme înjurându-l şi ieşi în curte să fumeze. Abia atunci a realizat că are mort în casă şi, apropiindu-se de gardul lui Tuţu Gheorghian, îl strigă printre scânduri.
– Tuţule!… Hai, mă, la noi, c-o murit bietul tata!…
Cine ştie, poate că tot din cauza ălor bani o fi scuipat şi-n ţărâna îngheţată, la înmormântarea lui tată-său.
Vântul se-nteţise. Urla pe deasupra dealurilor şi a satului, împletindu-se cu pomii din ogrăzi. Continua să cadă aceeaşi ninsoare cu fulgi ascuţiţi, care nu reuşea să acopere pământul. La adăpostul gardurilor se strânsese o zăpadă murdară, amestecată cu praf îngheţat de pe drum.
Caii se opriseră în faţa porţilor, dârdâindu-şi spinările. Mitruţ se uita la ei, aşteptând ca porţile să fie deschise de o fiinţă cu suflet în ea. Numai că în spatele geamurilor îngheţate nu-i pândeau sosirea ochii omeneşti existenţi la alte case, iar uşa rămânea închisă, ca în faţa unui blestem. Amintindu-şi că nu are pe nimeni, omul izbi cu bocancul scândurile porţilor, îşi făcu vânt peste gard şi astfel, peste o clipă, căruţa intra în curtea pustie şi bătută de vânt. “A dracului singurătate!…” oftă el deshămându-şi caii şi îndemnându-i spre grajd. “Vii, pleci, nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu…” Se opri. Curăţenia care domnea peste tot îi dădea senzaţia că între acele ziduri nu locuieşte nimeni. Avea impresia că nici el nu este altceva decât un străin aflat în trecere prin casa asta goală, fără nici o altă suflare în afară de a lui. Cu un şir nesfârşit de amintiri pestriţe, Mitruţ ieşi în vânt şi în ninsoare, să dea de mâncare la cai şi să spargă lemne. Când deschise uşa să iasă afară, se izbi de întuneric şi, fără să vrea, duse mâna la ochi. Purtat de viscol, ecoul paşilor rămas în urmă părea o toacă bătută cu pumnii.
Se-ncăpăţânase să rămână holtei. Trecut de treizeci de ani, în afară de drumul făcut la Ilteu, satul din care îşi aduceau flăcăii din Toc neveste, în altă curte cu fată de măritat nu mai intrase. Dragostea pe care i-o purtase Cosminei Andrei a rămas ascunsă în adâncul sufletului său ca o amintire bolnavă de care se loveşte la răstimpuri, ca o piatră pe care cineva a aşezat-o dinadins în mijlocul drumului, cu gând să-l împiedice. Fata nu l-a refuzat. Mitruţ era un om voinic şi frumos, pe care şi-l doreau în aşternuturi nu numai fetele, dar şi nevestele altora. Viitorul socru i se uitase în ochi, plimbându-şi pe faţă un zâmbet batjocoritor şi-l întrebase simplu:
– Tac-tu ce-ţi dă ?
– Zece pogoane de pământ şi casa.
– Bun, măi omule, dar măcar o moară să fi avut şi tu!…
Atunci şi acolo, Mitruţ Daminescu şi-a rezemat gândul de gard şi a privit în gol spre uliţă. Pe toată lungimea drumului nu se vedea nici ţipenie de om… A părăsit curtea lui Ion Andrei fără altă vorbă şi, aproape împleticindu-se, a intrat în birtul dintre răspântii. În acea zi s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa lui şi tot atunci i-a venit în minte moara călugărilor. Rămas între pereţii birtului până spre seară, vorbea ba cu unul, ba cu altul, despre tot felul de treburi, în afară de necazul lui. Dacă-l ascultai cum vorbeşte, aveai impresia că nu se adresează celor de faţă, ci mesei, căreia îi făcea morală, o mustra, o dăscălea… Într-un târziu s-a apucat de cărţi, în casa unui prieten, jucând până dimineaţă. Bolnav de băutură şi de nesomn, cu buzunarele golite la jocul de cărţi, se oprise la poarta Cosminei Andrei să-i spună să fugă amândoi. În faţa ei Mitruţ se simţea ca pe o punte îngustă pe care trebuie să mergi în vârful picioarelor. Uitase şi vorbele pe care vrusese să le spună şi, necăjindu-se pe sine, bolborosi o înjurătură, întorcându-i spatele. Se mai uită o dată de la colţul casei, apoi luă drumul de-a-ndoaselea, clătinându-se pe nişte picioare parcă mai îngheţate decât cele cu care venise acum de la Arad. La câteva zile da le această întâmplare, Cosmina se măritase cu un alt bărbat din satul ei. Poate ca să-şi bată joc de el, să vadă cui a dat-o pe fie-sa şi să se laude cu ginerele, Ion Andrei îi trimisese şi lui Mitruţ o invitaţie la nuntă. Mitruţ îl băgase în mă-sa şi se dusese. A fost ultimul drum pe care l-a făcut la Ilteu. Vara trecută, auzind că Cosminei i-a murit şi tatăl şi bărbatul într-un accident, vrusese să se ducă să le scuipe şi lor mormintele, dar se răzgândi.
În casă se făcuse cald. Mitruţ stătea cu picioarele atârnate pe marginea patului şi se gândea cum să vândă o parte din moştenire, ca să poată cumpăra moara călugărilor. Ar vinde tot pământul, dar cui ? Ar vinde şi via!… După socoteala lui, locul pe care stă moara, are mai bine de cinci pogoane de pământ. Frumoasă proprietate! Aievea, vedea plantaţia de pruni, caişi, meri şi viţă altoită, casa pe care şi-ar înălţa-o, gardul din scânduri solide, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe deasupra, vedea tot, palmă cu palmă. Cui să vândă? Cine are bani, acum, la trei luni de la stabilizare? Asta pe de-o parte; pe de alta, cine mai are poftă de cumpărat pământ acum, când umblă zvonul cu unirea arăturilor?… Oamenii preferă să dea banii pe băutură, decât pe averi. Mitruţ îşi aprinse o ţigare, îşi trase bocancii în picioare, îşi îndesă căciula şi-şi îmbrăcă şuba şi, doar în izmene, ca o jumătate de stafie, ieşi afară în viscol, să mai bage câteva braţe de paie la cai, ca să nu-i găsească degeraţi la ziuă. Îşi iubea caii ca pe lumina ochilor. Ninsoarea se-nteţise, fulgii nu-i mai înţepau obrazul, iar bocancii lăsau urme late, semn că zăpada se-nmuiase atât cât să se poată lipi de pământ. Mitruţ duse un braţ de paie, mângâie caii pe grumaz, potrivi apoi flacăra lămpii atârnate de o scoabă bătută în grindă, trase din ţigară, mai duse un braţ de paie, apoi intră în casă. Îi părea rău că i-a fost lene să meargă în fundul curţii, unde erau paiele de vara trecută. Zgârcit din fire, ca tată-său, nu era. Cu toate astea, era mai bine că a luat din căpiţa de acum doi ani. Să scape o dată de ele. Bătrânul le pusese drept în mijlocul curţii, ca să aibă găinile unde se oua şi unde râcâi. Intrat în casă, se dezbrăcă din nou, cu mişcări lente, mai aruncă două lemne în foc, stinse lampa, îşi făcu cruce şi se culcă. Obosit de drum şi de gânduri, adormi repede. Din cauza singurătăţii şi a oboselii se culcase nemâncat. În somn visă că era servit chiar de Cosmina cu mâncăruri alese, aranjate frumos pe o masă ale cărei picioare păreau a fi din fier înroşit şi Mitruţ nu înţelegea cum de nu ia foc faţa de masă care atârna până aproape de pământ. Dar, de la acest ospăţ neobişnuit, îl deranjă la un moment dat Tuţu Gheorghian, care îi cerea un băţ de chibrit ca să dea foc paielor din mijlocul curţii, peste care turnase gaz dintr-o canistră uriaşă. Mitruţ tresări. Vântul lovea cu furie în geamuri. Mitruţ deschise ochii şi ascultă. Vântul se opri ca prin minune, dar în ferestre bătea într-adevăr cineva cu pumnii.
– Mitruţule, eşti în casă?…
Mitruţ se frecă la ochi. Pe pereţi juca lumina unui răsărit nepământean.
– Da, sunt în casă!… Care eşti?
– Eu sunt, Tuţu!… De ce nu răspunzi, măi omule? Ieşi afară că arzi ca şoarecii, neştiut de nimeni!…
Abia acum înţelesese că în curtea lui ardea ceva. “Caii!”, îi trecu prin minte speriat şi, în picioarele goale, dădu buzna afară. Aici dădu cu ochii de trei oameni. Unul era Tuţu Gheorghian, pe ăilalţi doi nu-i putu distinge în acel semiîntuneric, decât ca pe nişte umbre. Flacăra scăzuse în intensitate.
– Ce necaz ai mă, ai înebunit? Dacă n-ai tu pe nimeni în lume vrei acum să dai foc la sat? se răstise una dintre umbre.
– Ce arde, Tuţule?
– Căpiţa de paie de la tine din curte!
– Dă-o dracu!… Abia nu mă mai împiedic de ea!…
Şi Mitruţ Daminescu intră în casă, încuindu-şi uşa cu zăvorul. Afară, glasul de mai înainte hotărâse:
– Ăsta nu-i în toate minţile!…
Dar Mitruţ nu-i răspunsese; n-avea chef să se ia la harţă cu el. Urmărind zgomotul paşilor ce se îndepărtau de casă, bănui că plecaţii îl înjură din drum. Focul se stinsese iar vântul, cuminţit dintr-o dată, se pregătea să se culce la rădăcinile copacilor. Din căpiţă nu mai rămăsese decât o grămadă de cenuşă, în scurt timp avea să se pună zăpada. Din tavanul nopţii continuau să cadă fulgi molateci. Mitruţ se îmbrăcă şi ieşi afară, luă o furcă în mână şi începu a răscoli înciudat, vânturând resturile focului. Când socoti că aproape a terminat, parcă auzi un sunet ciudat. Aprinse un băţ de chibrit fără să ştie de ce anume face treaba asta şi mai răscoli o dată cu furca. Colţii scoaseră la iveală o cutie de tinichea învineţită de foc. Dădu să pună mâna pe ea, dar tabla îl arse la degete. Fără grabă, aprinzând o ţigară, Mitruţ se întreba în gând dacă focul fusese pus de cineva sau dacă lui îi căzuse ţigara din gură, fără să observe. Dar nici una dintre aceste presupuneri nu-l interesa foarte tare, aşa că renunţă să se mai gândească. Întinse mâna spre cutia de tablă, cu grijă de data asta, găsind-o călduţă, aşa cum se încălzeşte o tablă uitată în curte într-o zi de sfârşit de Iulie. O ridică fără curiozitate, dar tresări la zgomotul neaşteptat care venea dinăuntrul ei. “Aici eraţi!…”, se gândi Mitruţ şi, ascunzând cutia cu zgomote neînţelese între pieptul păros şi cămaşa descheiată până deasupra curelei, fugi iute în casă. A doua zi, puţin după ce se luminase de ziuă, Mitruţ Daminescu bătea în poarta preoţească. Era într-o Vineri.
– Părinte, vreau să fac o slujbă de pomenire pentru bietu’ tata! S-a făcut anul de când l-am îngropat şi eu n-am fost în stare de nimic.
– Mâine, dom’ Mitruţ! Slujbele de pomenirea morţilor se fac doar Sâmbăta.
– Mie mi-o faci când vreau eu, părinte, nu când vrei dumneata, că d-aia te plătesc! Îmbracă-te şi hai la biserică!… Altfel, să ştii că nu mă mişc din faţa porţii dumitale!
Preotul îl privi lung cu un fel de îngăduinţă şi, de voie de nevoie, îi făcu pofta. În Duminica ce a urmat acestui eveniment, povestind oamenilor mai apropiaţi ce păţise cu Mitruţ Daminescu, faţa bisericească îşi întări credinţa că vecinul lui îşi pierdu minţile. Ba, o minte de femeie, fusese de părere că asta i s-ar trage din lipsă de nevastă. Mult timp de la această întâmplare, bărbaţii din sat n-au mai ridicat palmele împotriva nevestelor; se temeau să nu fie şi ei părăsiţi şi să se strice şi ei la minte ca Mitruţ Daminescu, ce ajunsese să facă Vinerea parastase pentru morţi. În aceeaşi zi, după ce se întorsese de la biserică, Mitruţ luă un cal şi, după vre-un ceas şi jumătate de mers, bătuse la uşa chiliei părintelui Agapie, stareţul mânăstirii; proţăpit în faţa călugărului, fără alte ocolişuri, îl întrebă ca la oborul de vite:
– De vânzare moara, părinte?
– De vânzare, fiule!…
– Şi cât ceri pe ea?
– Eu ştiu?!…Stai să mă sfătuiesc cu părintele Sofronie…
– Ce să te mai sfătuieşti!… Aţi pus hârtia în geam de mai bine de doi ani şi încă n-aţi avut vreme de sfat?! Cum dracu vine asta?!…
Cârciumar de meserie înainte de a se călugări, părintele Agapie nu se pierduse cu firea în faţa acestui cumpărător răsărit ca din senin, când nimeni nu-l mai aştepta. N-avea importanţă dacă era trimis de dracu sau de Dumnezeu. Important era dacă omul din faţa lui avea bani lichizi la el şi nu doar nişte hârtii semnate, prin care se angaja să achite datoria în nu ştiu câţi ani de aici încolo. Moara nu era trecută în actele mânăstirii. Rămăsese danie pe numele lui şi bătrânul avea de gând să se retragă la o nepoată de a sa, pe undeva prin Făget. I se urâse. Aproape treizeci de ani de post şi toacă de trei ori pe zi îi acriseră sufletul. Nu se plângea de post. Peste el mai sărea din când în când, citindu-şi slujbe de dezlegare, ca un stareţ ce se afla. Avea de gând să-i dea şi celuilalt ceva bani, doar cât să-i astupe gura, cu toate că nu merita şi nici drept nu avea. După treaba asta, adio, mânăstire! Sofronie n-avea decât să rămână în pădurea aia pe jumătate uscată şi până la sfârşitul lumii, s-aştepte a doua Înviere! Cum să afle însă dacă acest om ivit pe neaşteptate, avea bani asupra lui? Mitruţ Daminescu îl privea aşteptând răspunsul. Călugărul agonisise un strat de osânză care-l făcea să semene cu o statuie din lut căzută de pe raftul ei şi prefăcută într-un bulgăre îndesat şi turtit, mai înainte de a ajunge să fie arsă în cuptor. Faţa rotundă îi era acoperită aproape în întregime de o barbă pieptănată cu grijă, iar pe cap avea o scufie mare din catifea mov, ale cărei margini ascundeau o coadă împletită, legată femeieşte într-un coc pe ceafă. Purta un veşmânt negru cu multe cute, care-i ajungea până la glezne. Privindu-l, Mitruţ se simţea cercetat de ochii sfredelitori şi isteţi ai bătrânului.
– Ce faci părinte, ai de gând să mă ţii aici până-n săptămâna patimilor? Vinzi ori nu?
– Vând fiule, cum să nu!… doar de vânzare este!…
– Atunci?…
– Să mă mai gândesc…
– Iar te gândeşti?… Spune cât vrei pe căzătura aia, batem palma şi să-ţi dau banii!
Călugărul tresări, aflând că are banii la el. Ce i se părea mai greu acum-era preţul; nu ştia cât să ceară.
– De ce-i zici căzătură? Cu ceva parale faci o moară de ţi se duce vestea. Într-un an te-mbogăţeşti de nu te mai recunoşti.
Mitruţ izbucni în râs.
– Eu părinte, după ce facem actele, îi pun foc! Păstrez numai roata mare, ca amintire… Restul, cenuşă şi gunoi! Asta e moara dumitale!…
– Nu vorbi cu păcat, fiule.
– Cu păcat, fără păcat, dumneata zii ce pretenţii ai, ca să nu pierdem vremea.
Părintele Agapie îşi făcu în gând o socoteală amănunţită, scăzu tot ce bănuia că va scade şi cumpărătorul şi-i spuse suma tare, fără şovăire. Lui Mitruţ îi pieri râsul. Simţi preţul lovindu-l în cap ca un bolovan aruncat spre el de un duşman nevăzut.
– Trebuie să fii nebun, părinte! Păi, cu cât ceri dumneata, cumpăr zece mânăstiri cu toate acareturile şi cu toţi călugării la un loc!…
Pentru o clipă, preotul se crezu înfrânt. Revenindu-şi uşor, ridică privirea spre un Crist spânzurat pe peretele de la răsărit al chiliei şi spuse simplu:
– Voia la dumneata!… Eu cu marfa, dumneata cu banii. Îţi convine, bine; nu, iar bine. Nu-ţi bagă nimeni mâna în buzunar. Poate te mai gândeşti şi, mâine, poimâine, te întorci. Din cât am cerut, nu las un franc, înţelegi dumneata? Un franc nu las! Apoi, schimbându-şi vocea, şopti închinându-se: Fiule, se apropie ora rugăciunii. Intră în biserică, ori rămâi aici să te gândeşti. Eu te las. Mă duc la ale mele. Şi, ieşi fără altă vorbă.
Mitruţ Daminescu rămase năuc în mijlocul odăii. Nu putea renunţa la dorinţa de a fi stăpânul morii. Avea impresia că fără ea o să intre la balamuc. Ieşi din odaie cu gând să-l înduplece pe stareţ să mai lase la preţ. Aproape de biserică îl întâlni şi pe părintele Sofronie şi-i veni să râdă privindu-i chipul ca de cucuvea speriată. Moşul lovea cu disperare toaca din lemn, fără să se sinchisească de trecerea lui. Mitruţ îşi scoase căciula şi intră. Biserica era pustie.
Părintele Agapie rostea rugăciuni cu glasul stins, privindu-l ţintă. Mitruţ credea că ochii aceia mişcători privesc undeva deasupra capului său, fără să-l vadă. După ce termină părintele de citit, Mitruţ se apropie de uşa altarului şi ciocăni cu o evlavie subită. Îşi băgă capul prin deschizătură şi şopti:
– Taică părinte, aş vrea să…
– După slujbă fiule, după slujbă!…
Uitase că era în biserică. Acolo unde stătea, drept înaintea altarului, îşi puse căciula în cap, ieşise afară şi începuse să-njure. Văzându-l, stareţul îi înţelese necazul şi zâmbise. Celălalt, bătrânul ce stătea în strana din dreapta, îşi făcuse repede trei cruci, de parcă în biserică ar fi intrat necuratul călare.
Mitruţ nu-şi găsea loc nici în chilia preotului, nici în curtea bisericii. Mângâie calul cu privirea, apoi, fără nici un motiv, îl lovi cu pumnul sub burtă şi părăsi curtea. În faţa lui începea pădurea, grea de tăcere şi pustietate. Ramurile goale ale copacilor, poleite pe alocuri cu zăpadă îngheţată, se clătinau izbindu-se între ele cu sunete seci, ca de oase goale. Teama că pustnicul avea să se răzgândească şi că astfel visul lui va rămâne fără posibilitate de înfăptuire, îl scotea din minţi. Simţea în buzunarul pantalonilor monezile cu care intenţiona să-şi cumpere fericirea. Strângea pumnul şi-l desfăcea cu gesturi grăbite, până ce palma i se umezea de bucurie şi de efort. “De ce să nu-mi vândă?! Se gândea el. “Ce mai macină cu pietrele alea? Ţărână?!… Nici pentru aia nu mai sunt bune…”, încerca Mitruţ să se convingă de adevărul gândurilor care-i treceau prin minte. Banii rămaşi de la bătrân, peste care dăduse din întâmplare, erau pentru el o adevărată povară. Simţea nevoia să-i arunce pe ceva, într-o afacere oarecare, fără riscuri, cum era dorinţa lui de a se şti, în sfârşit, stăpânul morii călugărilor. Că se putea întâmpla să-i mai rămână câteva monezi, n-avea importanţă. Le va găsi şi lor un loc undeva.
În altar, rămas ca după o boală cumplită, părintele Agapie gândea cu glas tare:
– O fi plecat?… Şi de ce a plecat? A plecat, noroc bun!… Cum adică, noroc bun?… Poate că omul avea banii la el şi mi i-ar fi dat pe loc, fără prea multă tocmeală. Ce dracu, Doamne Iartă-mă o fi fost în capul meu, să-i cer o sumă ca aia?! Omul s-a speriat şi s-a dus! Da’ parcă moară îi trebuia lui acum… Ce, nu se poate trăi şi fără moară?…
Părintele singur se întreba, singur îşi dădea răspunsurile. Îşi frecă fruntea înciudat, îşi trecu palmele pe deasupra urechilor ca şi când ar fi avut intenţia să se tragă de ele, se ridică şi părăsi biserica gândindu-se: ”Vorba lui; o căzătură!…”. Afară, dădu cu ochii de calul înşeuat, legat aproape de poarta mânăstirii. “N-a plecat…”, şopti pentru sine. Îi venea să sară într-un picior de bucurie. Îl căută pe Mitruţ din ochi, dar nu izbuti să-l vadă. “Ahaaa!… S-ascuns pe undeva prin preajmă ca să mă vadă ce fac. Bineee!…”. Chipul i se schimbă brusc, uitătura redevenind smerită, ca şi mai înainte.
Slobozi o “născătoare de Dumnezeu”, îşi însemnă o cruce pe piept şi intră în chilie. Abia aici îşi permise să zâmbească iar şi să-şi frece palmele ca după un târg încheiat, după care urmează aldămaşul.
Rezemat de trunchiul unui copac, Mitruţ Daminescu se simţea obosit de gânduri. Scuturată de o adiere stingheră, creanga de deasupra lui îşi presăra zăpada. Omul o îndepărtă cu grijă, ca pe un fir de praf şi porni spre mânăstire. “Nu se poate, trebuie să iau moara din mâinile stareţului, chiar de-ar fi să dau şi cămaşa de pe mine!”. Îşi băgă mâinile în buzunare, grăbind pasul. În buzunarul stâng întâlni clinchetul aurului şi siguranţa se înscăună în sufletul lui. Vântul se domolise; de undeva se ivi o rază de soare şi toată curtea aceea pustie i se păru pentru o clipă presărată cu pulbere de sticlă. Mitruţ se opri înaintea uşii călugărului, ca şi când ar fi stat la îndoială dacă să intre sau nu. Ciocăni uşor şi primi îndată răspunsul.
– Intră!
Venitul îşi căută un loc unde să se aşeze şi după ce-l găsi, vorbi fără şovăială.
– Te-ai mai gândit, părinte?
– Dumneata cât dai?
– Eu?… La o asemenea întrebare Mitruţ nu se aşteptase.
– Dumneata!…
– Păi…
– Zii cât! Dacă îmi convine, stăm de vorbă!
Pe cumpărător îl trecură năduşelile.
– Mai bine e să ceri, Sfinţia Ta!
– De ce, fiule?
– Cum de ce, părinte? Ai o moară de vânzare, ori n-ai? Întrebatul răspunse printr-o înclinare a capului. Păi atunci spune o dată, omu’ lu’ Dumnezeu, nu mă ţine pe jar! Cât să-ţi dau pe ea? Călugărul ridică din umeri. Iar nu ştii?
– Nu!…
– Uite ce e, taică părinte; dacă nu vrei să mi-o vinzi mie, eu îi pun foc! Nu poţi să-mi faci nimic. N-ai martori că te-am ameninţat. Aşa că gândeşte-te bine şi la preţ. Dacă nu mi-o conveni, ori n-oi avea bani destui să ţi-o cumpăr, eu tot foc îi pun! Fără moara asta eu nu mai pot trăi, auzi dumneata?!… Nu mai pot! Mitruţ se răstise în faţa bătrânului şi acum, cum nu mai vorbea, dac-ai fi intrat de afară, nu ţi-ai fi dat seama dacă se răsteşte la sutana din faţa lui sau o imploră. Dacă vrei, reluă el, când nu te-oi mai putea ţine pe picioare, te iau la mine. Îţi fac o odaie a dumitale, ca la mănăstire; icoană, candelă, patrafir, tot!… Ce dracu’ mai vrei?!
– Nu de asta am nevoie. De retras, slavă Domnului, am unde să mă retrag.
– Atunci?…
– …Ai banii la dumneata?
Daminescu se dumiri.
– Păi altfel, la ce mai veneam?! Doar aşa ca să văd dacă nu cumva ţi-ai tuns barba? Am destui bani, părinte, uite! Îndesă mâna în buzunar şi-i arătă câteva monezi. Vezi?… Aur, părinte; aur, nu hârtii fără valoare!
Stareţului îi luciră ochii.
– De unde ai dumneata banii ăştia?…
– Ce te priveşte? Eu te-am întrebat de unde ai moara?… Mi-o dai, îţi dau aurul. Un fel de a face schimb… Nu?…
La această întrebare părintele Agapie nu răspunse. În odaie se făcuse deodată linişte. În jurul celor doi bărbaţi vibra o tăcere subţire, străvezie. Le convenea, într-un fel, această odihnă a vorbelor, care le oferea posibilitatea de a se gândi în voie la ce îi interesa. “Deci bani are! Şi, încă ce fel de bani!” gândi stareţul, cu ochii aţintiţi la candela de deasupra patului. “Dacă ar fi ai mei, aş putea să mă stabilesc într-un orăşel de munte şi mi-aş vedea de ale mele… “ Nu pomenise încă nimănui de o eventuală retragere a sa din viaţa monahală. Cât despre acel “ale mele”, nu vorbise cu nimeni niciodată, aşa că nu puteai înţelege la ce se referă când spune “îmi văd de ale mele”. “O avea mulţi?…” Acestă întrebare îl chinuia ori de câte ori omul din faţa lui se scotocea prin buzunar, atenţionându-l cu zgomotul monezilor de aur curat. “Dacă aş avea un om de încredere pe care să-l trimit în sat, să spună autorităţilor, poate că m-aş alege şi eu cu ceva recompensă şi mi-ar rămâne şi moara s-o vând. Trebuie să văd cât pot să scot de la el. Statul îi pedepseşte pe cei care nu declară aurul. Te pomeneşti că mă mai trezesc şi părtaş la cine ştie ce născocire a şefului de post!… Atunci, adio bani! Mai bine cu vânzarea; şi dacă nu ne înţelegem la preţ, îl opresc peste noapte la mănăstire şi, cu toporul, mă scap de el fără pic de urmă!… Cine-o să-l caute, şi mai cu seamă aici? Dau aurul la zlătari şi-n schimbul lor iau o grămadă de bani. Ce nu se face cu bani pe lumea asta?” Gândurile i se-nvălmăşeau în cap şi stetea de înavuţire creştea în sufletul lui, ameţindu-l ca un drog. Cu ochii închişi, se şi vedea în faţa unei grămezi sclipitoare. Din mijlocul acestei averi se ridicară imagini noi, aşezându-se pe scaune invizibile înaintea ochilor lui. Mai întâi îl văzu pe Mitruţ Daminescu zăcând în mijlocul odăii, cu capul sfărâmat de muchia toporului, iar pe el, scotocindu-l prin buzunare. Nu se-nfioră. Un alt gând, sărit pe neaşteptate peste celelalte, îl făcu să tresară: “Dacă acest om ştie de cele două cruci bătute în pietre, ascunse sub duşumeaua chiliei?… “ Întredeschise ochii şi-l cercetă pe furiş. I se păru că omul priveşte curios podeaua. Se uită atent la fiecare scândură şi se linişti. “Nu se cunoaşte.”. Închise ochii şi-şi continuă gândul întrerupt. “Poate că-n vremea în care eu mă gândeam cum să-l jefuiesc, el se gândea cum să mă prade!… “ Îşi aminti de un negustor din satul lui. Adevărat e că omul se cam stricase la minte. Oricum, faptul era fapt. Înainte de a muri, omul cu pricina ceruse nevestei o farfurie cu miere şi mâncase, una câte una, hârtiile îndulcite, ca să nu aibe nimeni parte de ele. “Hotărât lucru, ce mai!… Banii sucesc minţile oamenilor, mai rău decât ţuica!…” După acest ultim gând, bătrânul căscă şi-şi făcu semnul crucii peste gură.
Mitruţ Daminescu îl privi uimit. “Ori l-a apucat somnul, ori face pe nebunul ca să-l cred eu obosit. O vrea să scape de mine. O fi având alţi amatori la moară?…”. Iată câteva din întrebările care s-au născut în mintea lui trezită de căscatul bătrânului. Timpul scurs până atunci, trecuse pe lângă el fără să-l atingă. Se-ncurcase şi el în nişte gânduri destul de ciudate, pe undeva diferite de ale stareţului. “Cumpăr moara…”, gândi el.”Şi dacă o cumpăr, ce dracu fac cu ea?… N-am nici măcar cui s-o las moştenire, să-mi pomenească şi mie cineva trecerea prin lume. Dar dacă n-o cumpăr, ce fac cu banii? Mai află cine ştie cine, şi-mi dă cu toporul în cap ca să mă prade…” La acest gând simţi un fior străbătându-i trupul. Ridicându-şi privirea, întâlni chipul dormitând al călugărului. Văzându-l, se linişti. Mângâie cu vârful degetelor câteva monezi, care atingându-se între ele, scoaseră acel sunet ciudat care-l făcuse pe cel din faţa lui să se-ntrebe: O avea multe?… “Poate să afle chiar şeful de post…”, îşi continua Mitruţ gândurile încâlcite. “După faţă nu mi se pare cinstit; cred că ar putea fi cumpărat cu vreo două bucăţi, decât să facă proces-verbal – pe tine să te bage la puşcărie, iar averea s-o predea statului – dar, cine ştie? Banul e ochiul dracului; mai bine fără ei!… Şi, mai încolo, după ce mă văd proprietar, într-o noapte mă reped până la taica părintele. Mascat şi cu un cuţit în mână, îi dă popa şi pe ai lui, nu doar ce a luat de la mine pe moară!… Până atunci, însă, mai e! Acu’ trebuie să mă tocmesc cu el, până nu adoarme. Mâine poate să vină alt client, să-i ofere ceva pe deasupra. Mai bine pământ decât monezi de aur!…”. Auzindu-l căscând, Mitruţ se trezi din gânduri şi, după ce-l privi pe călugăr, îşi îndreptă privirea către fereastră. Afară, pustiu; era o zi de iarnă, tristă ca o înmormântare săracă.
– Ei, părinte, ce zici? Luat pe nepregătite, cel din faţa lui se ridicase în picioare. “Cred că-l am la mână!” gândi Mitruţ. După asta tăcu fără să facă nici un gest. I se părea că firul pe care parcă-l ţinuse între degete, se rupsese. Se ridică şi el şi cei doi bărbaţi se treziră aşa de aproape unul de celălalt, încât îşi simţeau răsuflările încărcate de mirosul tutunului. M-ai auzit, părinte?
– Dumneata cât dai?
– Iar începi?
– Stai niţel, fiule, nu te aprinde! Ce, n-am dreptul să te-ntreb cât dai?… Şi, regăsindu-şi deodată calmul caracteristic, stareţul zâmbi aşezându-se la locul de mai înainte. Pe Mitruţ acest zâmbet îl cam dezorientă.
– Atâta dau! Şi, fără să facă vreo socoteală anume, aruncă o sumă care însemna cam jumătate din cât i se ceruse lui.
– Fie ca dumneata. Bate palma şi scoate arvuna. Mâine mergem la tribunal să facem actele.
Pe Mitruţ, seara îl apucă tot în chilia stareţului. Evaluaseră în hârtii foşnitoare preţul monezilor de aur, fără multă tocmeală. După treaba asta se-ntinseră la vorbă, îndemnaţi de dulceaţa vinului de împărtăşanie repartizat de Sfânta Mitropolie, nevoilor mănăstirii. Se despărţiră târziu, când noul proprietar al morii îşi amintise de cal.
– O fi degerat, săracu’! Părinte, eu plec şi te rog să nu fii supărat pe mine. Găsim noi vreme şi pentru jocul de cărţi, că doar nu sunem la margini de pământ diferite. Trec în zori pe la dumneata, cu sania, să mergem la tribunal.
Călugărul l-a sărutat pe frunte urându-i noapte bună, apoi îl conduse până la poarta mănăstirii, rămânând un timp rezemat de gard, ca să se convingă că omul s-a dus la casa lui. Apoi, întors la el în odaie, răsuci cheia, puse şi cele două ivăre, suflă în lampă, puse două monezi pe pernă închinându-se – fără să ştie dacă-şi face semnul crucii către icoanele de pe perete sau în faţa împăratului Franţei – şi adormi ca un copil după o zi de joacă.
Mitruţ călări fără gânduri până acasă. Când băgase calul în grajd, cocoşii cântau jumătatea nopţii. Nu intrase în casă. Luase drumul înapoi, se oprise pe malul unde se afla moara călugărilor, moara lui de acum înainte, şi, prin partea de dinăuntru a gardului, începu să dea locului cu pasul. După ce isprăvise, descuiase uşa morii cu cheia dată de părintele Agapie, intrase şi, fără frică de umbre, se strigase pe nume:
– Bă Mitruţ, dă drumu’ la motor!… Într-un colţ se-mpiedică de nişte zăblaie roase de şoareci. Închise uşa pe dinăuntru, se-nfăşură în ele şi adormi. Se pare că băiatul lui Daminescu bătrânul, se afla la prima lui bucurie.
autor Bogdan Butariu
Comentarii închise la Preţul singurătăţii – Capitolul I
Vilaetul Salonic
La puțin timp după sosirea moscopolenilor la Macedonia Hotel, își face apariția negustorul Buşulea. În floarea vârstei, înalt, corpolent, cu chipul lat, împărţit în două de o mustaţă lungă, cu vărfurile răsucite, Bușulea reprezintă, în felul lui, o apariție pitorească. Prima lui grijă e să întrebe de Boiaru. În urmă cu numai câteva zile, îi promisese să-i ajute pe moscopelenii de vază să-şi continue călătoria la Veneţia. Cum promisiunea reprezintă legea, este chiar mulțumit că i-a ajutat Dumnezeu s-ajungă, cu bine la hotel. Își lasă valiza în grija portarului și-l roagă să-l caute și să-l anunțe pe Boiaru de sosirea lui, să-i spună să-l caute la cafeneaua din hotel, unde o să-l aștepte. Zis și făcut! La cafenea, ia loc la o masă. Dorește să pună, cât mai repede, la punct amănuntele viitoarei călătorii pe mare. Până să vină prietenul din Moscopole, gândește că n-ar strica să comande fie un pahar de vin adus cu butoaiele de la Veria, fie un păhărel de rachiu de tescovină sau de coniac. Privește în jur, la filfizonii din port, cum sorb, pofticioși, din filigeana aburindă cafea cu aromat caimac și la duducuţele mătăsoase şi parfumate, cum savurează delicatese de şerbet alb sau roz inundat în apă rece, dulceţuri de trandafiri sau rahat lokum. Strâmbă din nas, nemulțumit de ce vede, şi comandă pentru el un pahar de coniac. Mai pe seară, o să mănânce vârtos și o să bea o sticlă cu vin, apoi o să-și comande desertul preferat: smochina uriașă, bine coaptă, însiropată și acoperită, din belşug, cu delicios iaurt grecesc. Nu are vreme să facă prea multe considerații culinare, că Boiaru apare. Îl invită să ia loc și-i comandă un pahar de coniac. Fără să piardă timp, Bușulea intră direct în subiect, informându-l pe moscopolean că în holul hotelului s-a deschis, nu demult, un birou. Acolo, își desfășoară activitatea reprezentanţi ai liniilor maritime italiene. Peste trei zile, corabia Genua își ridică ancora spre Veneţia. Cum nimic nu e întâmplător și lumea, atât de mică, Bușulea îl informează pe Boiaru că proprietar şi comandant de corabie e unul, de-i zice lumea Gheorghe Bondura, de felul lui din Moscopole. Mai umblă vorba c-ar fi chiar un apropiat al arhontelui Sina… Nu mai continuă, dar îi face cu ochiul, fără să comenteze.
Boiaru îl urmărește, cu atenție. Zâmbeşte! Auzise și el de Bondura, deși nu-l cunoaşte personal. Toate bune şi frumoase, de n-ar mai fi și altceva de lămurit! Mai întâi, să-și scoată din cutia de lemn de cedru, ascunsă în buzunarul de la veston, un trabuc, să-i taie, cu metodă și pricepere, un capăt, după un mai vechi și plăcut ritual, apoi să-l aprindă și să-l însoțească de înghiţituri mărunte din coniacul ce s-a mai încălzit, între timp, în pahar.
Bușulea nu se dă în vânt după fumat, dar îl priveşte, cu admiraţie şi uimire, cum înmoaie, uşor, trabucul în coniac și, oricât de neștiutor ar fi, pricepe că unele plăceri, indiferent câte preocupări și griji ar avea un om, n-ar trebui sărite.
Boiaru se scuză și-l lămurește:
– Am fost siliţi să ne părăsim ţinutul, dar nu suntem nici hoţi, nici ucigaşi! Autorităţile numite de Poartă au dat foc la casele noastre și ne-au alungat. Nu înțeleg de ce să călătorim, pe ascuns, ca niște fugari? Refugiaţi, da! Te rog, ai bunătatea să-mi înlesnești o întrevedere cu valiul, pentru că doresc să-i aduc la cunoştinţă despre ce s-a întâmplat la Moscopole.
Buşulea ghicește furtuna mocnită din sufletul lui și nici unul nu mai spune nimic, mai cer însă un rând de băutură și, din când în când dau noroc, apoi fiecare își rumegă tăcerea. Între timp, cafeneaua s-a umplut și un zumzăit vesel îi transformă pe clienți într-o familie mai mare, strânsă în jurul meselor, la lăsatul serii, alături de bucurii și plăceri comune.
Buşulea îi promite lui Boiaru, din toată inima:
– Frate, trimit vorbă la valiu și-l rog să ne primească mâine-dimineaţă. Îl cunosc! Are o mai veche datorie la mine.
Născut, nu de ieri, de azi, Boiaru are idee cum se aleg bobii și chiar e mulţumit că stă la masă cu un negustor cu faimă, putred de bogat, care întoarce bani şi demnitari cu lopata. Continuă să tacă. Trage cu poftă din trabuc: miresme de pământ de pădure, cedru şi pin, deasupra cărora plutesc arome de alune şi scorţişoară. Ce mult i-ar plăcea să-i spună ”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” Asemenea brodeală de vorbe a deprins-o, în tinerețe, la Constantinopol, unde pe lângă altele, a cunoscut voluptatea narghilelei ce-i oferea iluzia că se îmbată cu melodii susurate de cea mai frumoasă țiitoare din harem, un joc ce dezlega limba și împreuna sufletele și un bun pretext, să poposească pe lângă vorbe. Tolănit pe perne, se bucura de mia şi una nopţi de pălăvrăgeli politice sau i se ofereau povețe despre bucurie și necaz, atât de egale și de necesare. În jurul narghilelei, prietenii lui musulmani vorbeau despre câte-n lună şi stele, până când timpul îi strivea, apoi se ridicau, unul câte unul și rosteau:”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” și dispăreau în nori de fum cu arome de miere sau fructe uscate. Mesele joase, pernele grena, aurii sau albastre, cărbunele ce punea pe jar pasiuni omenești… Ce timpuri!
*** fragment din romanul aflat la tipar( editura Tracus Arte), Îngerii din Moscopole. Exilul, capitolul Vilaetul Salonic ***
autor Catia Maxim
Comentarii închise la Vilaetul Salonic
Relu are
Pentru mine, ce iubesc eu cel mai mult, e porcul, casa și copiii. Ieri, am tăiat porcu’, i-am îmbrăcat pe copchii în compleurile luate din Lidăl, fata în roz, băiețelu în albastru, i-am urcat pe porc, m-am asezat în spatele lor ținându-i protector de mijloc și-am pus muierea să ne tragă-n poză. Nu i-a ieșit din prima, nici din a doua, fincă stătea prea aproape și nu prindea și casa. Ne-am izolat-o astă vară, am pus și termopane și voiam să iasă și ea în poze. Acu trag o pipă în pădure că am plecat la lemne. Ăsta e un jurnal al meu care îl țiu într-o scorbură. Diseară vine nepotă-miu ăla micu în clasa a cincia și-l pun sa-mi descarce pozele facute azi ca să mi le bage pe feisbuc. O sa mergem la un grătar la unu cu care am copilărit si care s-a făcut om in Spania și o să iau tableta aia nouă luată cu 100 de epo la negru să le arat ce familie am realizat. În zece ani, e ceva. Avem copchii ăștia, ne-am făcut casa așa cum am putut, din ce am mai pus de-o parte, din ce ne-a mai ajutat cu nisip și pietriș unu, din ce ne-a dat altu cercevelele, bârnele și sobele de la casa bătrânească de-a dărmat-o… Da’ anu ăsta a mers bine cu șantierele și am pus de-am luat termopane d-alea albele și am izolat cu placă de 8, am dat și-o amorsă, fu bine. Astă toamnă, după cules, înainte de școală i-am luat p-ăia mici, că intrau într-a-ntâia și i-am înoit. Era o zi frumoasă, nu știu de ce, da’ mi-a plăcut când ne-am dat cu toții jos din microbuz ca să-l așteptăm pe celălalt. Eram încărcați, a coborât șoferu personal și ne-a dat jos din spate bicicleta nouă pentru aia mici și trei sacoși mari de rafie, una numa cu haine noi, alta cu d-ale gurii și cealaltă cu unitate de calculator nou nouț, albastru metalizat cu negru, cum a vrut fi-miu, că de-acu au și ei nevoie de calculator la școală. Monitoru ni l-a dat nepotă-miu ala micu dintr-a cincia, că el are altu mai pricopsit. Și mi-a plăcut sa trag o țigară în stație, să-mi privesc muierea cum se uita dupa microbuz că de ce nu mai vine, și se uita așa cum se uitau bătrânele la țară, cu ochii aia mari și naivi, cu sprâncenele în sus ca un câine care cere, cu mâna la falcă. Cum se uită bătrânele alea care au muncit atâta de tinere, și încă mai muncesc. O să se aleagă prafu de țara asta când o să moară toți bătrânii ăștia care muncesc la țară. Femeile astea de țară aveau în ele ceva blând și docil ca de animal bun. Erau făcute sa fie mame. Azi nu mai vezi pe fețele mamelor că sunt mame. Parcă doar au bifat că au un copil, și-l cocoloșesc și controlează prea mult. Sunt speriate de proprii lor copii, nu au înțelegerea aia nativă pentru a-i crește; ele îi cresc după manuale acum. Vor să fie doamne cu copil, nu mame cu copil. Dar nevastă-mea încă păstreaza de la ai ei trăsăturile astea de țară. De asta mi-am și ales femeie de la munte, că e crescută altfel. Era lumină de toamnă călduță și îi vedeam ridurile la coada ochilor și mă gândeam că am îmbătrânit amândoi mult in 10 ani. Și-am mai tras un fum, si copchii se tot frecau pe lângă noi că dacă îi lăsăm să se plimbe cu bicicleta până vine mașina și i-am lasat, doar să aibe grijă. Și mă uitam cum se mai termină o toamnă, ma uitam cum mai trece un an, că acuș vine Crăciunu, că ăștia micii merg și ei pe 8 ani de-acu… Și acum îmi amintesc ce zicea frate-miu ăla mare care era student la București de îi duceam de mâncare cu mămica. Zicea că cică noi oamenii grăbim timpul, și după ne ofticăm că de ce trece așa repede. Cică, normal că va trece timpul repede dacă vă gândiți din august că acu parcă și vine Crăciunu, că vă gândiți că mergeți pe un an mai mult deși abia ce v-ați serbat ziua, că azi e miercuri dar că uite numa mâine nu-i poimâine și e vineri și-a trecut și săptămâna asta. Ce sucit frate-miu ăsta… Acu îmi pare și mie că prea grăbim timpul. Zicea că nu mai avem timp de calitate în noi, că tre să-i îmbunătațim calitatea. Ce-o mai fi și asta? El stie. Săracu… A cheltuit mama degeaba cu el. Că nici facultatea n-a gătat-o, nici nu s-a ales de el ceva. E pustnic în munți. Asta dupa ce s-a certat cu ăia de la o mânăstire unde se băgase călugăr. Vai de păcatele lui. Să n-aiba el un suflet alături, un copil, o familie? Ce-ar fi bucurat-o pe mama nepoți de la fiecare… Și o femeie, cum e mama, dacă nu îi aduceam noi, ceilalți, nepoți, ce, mai era împlinită? Ce-avea sa zică vecinii pe stradă? Vai de ea… Dar a ajutat-o bunu Dumnezeu chiar dacă și ea le-a avut pe ale ei. Da frate-miu, el gândea pe dos rău, zicea ca e o tâmpenie să urmezi calea tuturor. Pe fiecare îl împlinește altceva. Că Dumnezeu a lăsat mai multe interpretări ale sale ca noi să putem alege una pe potriva imaginației noastre. Să alegi ideile religioase cu care te potrivești. Că noi doar ne amăgim crezând că ne împlinesc anumite lucruri, că e foarte trist și păgubos optimismul de felul: nu am familie, dar am o carieră; nu sunt împlinită ca om, dar sunt împlinită ca femeie pentru ca am copil și soț; nu am realizat eu prea multe, dar măcar sunt sănătos. Că cică astea sunt limitări și că ne ascundem de noi înșine. Săracu frate-miu, uneori mă ia cu fiori pe spate când îmi amintesc tot ce zicea. Era mirat că dacă de copil nu tolerezi o anumită mâncare, ți se înlătură acea hrană și îți este dat ceva ce îți place; dacă ești friguros, îți cumpără haine mai groase; dar dacă nu îți place ce studiezi la școală sau ce trebuie să muncești, sau vizitele absurde la doctorii aroganți, tot ești obligat de cei din jur sa le faci până la capăt; că toți încearcă să te ajute să supraviețuiești fizic dar te boicotează psihic. Dar m-am și distrat cu frate-miu, săracu. În vacanțe. Mă lua la filme, le pocea numele, se pricepea sa fie comic. Cică hai să ne uitam la „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Sămânța”. Stai, că mai zicea și „Ana KareMima” și ‘Micțiune imposibilă”. Tot el m-a învățat sa scriu. Și zicea multe multe. Da uite că el a rămas cu zisu, că d-asta e el acu unde e și eu unde sunt.
Pe Relu l-au găsit spânzurat în pădure după două zile. A dat și la știri. Lumea zicea că era un om bun și că nu ar fi făcut niciodată asa ceva pentru că avea copii acasă, și somau poliția să găsească vinovatul. „Relu a fost un om care s-a descurcat în viață, gospodar cu capu’ pe umeri care nu ar face așa ceva sută-n mie!„. Plus că se găsiseră asupra lui foi scrise cu pixul. Toate umplute cu aceeași frază: „Îmi voi vedea filmul vieții de până acum și la final voi vedea și distribuția. Atunci voi știi ce rol a jucat fiecare în vieața mea„, semnate la final cu „Pustnicul„. „El nu stia sa scrie! Îl punea pe nepotă-su ăla mic de clasa a cincea să-i eticheteze pozele pe feisbuc! Sigur nu a scris el așa ceva! Ăla de a scris tot el i-a făcut felu’ ” .
autor anda bejan
Comentarii închise la Relu are
Ofițerul ( fragment)
Ușa se aude deschizîndu-se . Nestor revenise de la muncă, tăcut, așa că eram și eu tacută, imitîndu-l cumva pentru a nu-l brusca într-un fel cu prezența mea.
Îi analizam fiecare gest ce devenise o rutină: modul cum își da jos paltonul, brațele lui lungi și puternice întinse către cuier, felul în care se asigura că pantofii îi sunt așezați simetric lîngă ușă. Îmi aruncase o privire bruscă în timp ce mi-a zîmbit scurt , ca mai apoi, într-o fracțiune de secundă, sa revenină la expresia orizontală, seacă. Nu mai avea nici măcar o urmă strîmbă de zîmbet în colțul gurii, așa cum o avea odată. Era obosit. S-a dus către duș și în treacăt m-a sărutat fugar pe frunte, lucru ce m-a trezit puțin din starea de observator. M-a observat tacută, urmărindu-l ca un copil neștiutor. S-a intors lent către mine, mi-a sărutat dosul palmei, ca mai apoi să-mi lipească jucauș o palmă peste fund, plecînd către cabina de duș cu un zîmbet satisfăcut.
Am zîmbit surprinsă de gestul său și i-am furat o camașă, așteptîndu-l tăcută în dreptul băii. Nu știam ce se mai intamplă cu el sau cu noi, însă căutam un înțeles. Deveniseră atît de rare astfel de momente sau poate era vorba doar de acea monotonie ce acaparează aproape orice relație. Simțeam însă că merit palma aceea, o așteptam…o doream.
Nestor s-a trezit singur sub duș. S-a surprins el însuși de apariția-i bruscă în acel loc, în acele gînduri rutinale. Și-a amintit de ea, cea care se află în cealaltă cameră…și-a amintit de ce o iubea, ce îl atrăgea la ea. Pentru un moment, a devenit recunoscător.
O obișnuise cu o sărutare cînd apărea acasă. O lăsa să îi dea cascheta jos,și să-i sărute fruntea înaltă, apoi cobora brațele ce-i înconjurau trupul, un altfel de a-i spune cît de mult îi lipsise în timpul zilei, ajungînd cu buricele degetelor pe umerii bărbatului din fața ei, fiind de altfel lăsată să desfacă nasturii paltonului și să îi cuprindă omoplații, urcînd spre umeri și lăsînd haina să se scurgă. O privea cum îl saluta militărește, pentru ca el să profite de moment și să o dorească mai mult, să o păstreze în suflet, așa cum o visase la festivitatea de la sfîrșitul facultății. Nu era altul mai mîndru decît el.
Margo stătea îmbrăcată în cămașa lui, așteptînd în dreptul băii, dar ca de obicei, ceva îi atrase atenția și imediat și-a găsit de lucru prin casă. În urma revelației de sub dușul călduț, Nestor a ieșit dezbrăcat în cameră, căutîndu-și motivul bucuriei sale.
-Gata, ai terminat? zise ea surprinsă de zgomotul din spate, întorcandu-se ușor.
Spre surprinderea ei…acesta era gol, ud tot, uitîndu-se magic în ochii ei. I-a zîmbit în timp ce era cuprinsă în brațe și îi placea să-l simtă cum o acoperă, ud și totuși atît de cald. Îl simți ca-n prima zi. Erau doar ei, iar Timpul se opri . Timpul se oprește în fiecare zi pentru ei, în Universul ce cuprindea un apartament cu două camere. Au căutat să fie subtili și cumpătați, însă atracția era prea mare. Lumina puternică a Soarelui se furișa pe geam către umărul ei, dezvelit de mîinile fine a lui Nestor.
Vroia să-l cuprindă, să-l domine, dar s-a lăsat dezgolită. Vroia pentru un moment să fie pierdută… Sub camașa împrumutată nu purta nimic, sînii ei perfecți erau mangîiați de o ușoară briză strecurată pe sub geamul întredeschis, lucru ce o făcuse să tresară. Sau poate doar era atingerea mult anticipată a iubitului ei. Își filozofau propriile gînduri și trăiri ale momentului, însă amîndoi știau că e vremea să înceteze și să profite de acțiune. Sfidîndu-i semi-goliciunea, a dezbrăcat-o complet. Simțindu-se expusă, l-a atins, căutînd să echilibreze stările trăite,stări ce nu necesită sfîrșit. Îl dorea atît de mult și îl aștepta acasă de atîta timp…
Acum gîndurile ei deveniseră mai clare, poate propriul ei dușman. A realizat că totuși nu era multumită pe deplin de situația lor. S-a oprit, privind prin el, apoi s-a uitat inocentă în ochii lui albaștri. Pentru o secunda,Nestor nu a realizat ce se intamplă, apoi a privit cum ea se îndepărtează, se pierde. Stateau amîndoi goi, unul în fața celuilalt, cu o expresie neutră.
-Ești ok? întreabă el.
-Nu știu, spuse Margo, în timp ce se ducea să-și aprindă o țigară…
Amalgam de gînduri, trăiri, impresii, dorințe, toate cumulate în fumul expirat de plămînii ce înghițeau cuvintele lui, cuvintele bărbatului de care se îndragostise mai demult. “ Doamne, cînd au trecut anii? Ce tineri eram, la ce visam în iarba înaltă de lîngă teii cu soț ai falezei ce brusc se arunca în mare! Cinci ani, două vieți, o căsuță pentru noi, inimi ce încă bat la unison, dar… Nu mă recunosc. Ori avem nevoie de pauză, ori o să treacă și asta de la sine. Au trecut anii peste noi și am rezistat. Am strîns din dinți, am mușcat din el, m-am ascuns în Nestor, l-am ținut în mine. Și am supraviețuit. Ce-i de făcut? Nimic. Aștept să îl aud, îl las pe el să vorbească. Dragul de el…”
autor Lisandra Lungu
Comentarii închise la Ofițerul ( fragment)
cămaşa morţii ( fragment)
Toate întâmplările care urmează, cu excepţia finalului, au fost povestite de martori oculari aşa cum şi-au amintit, imediat după evenimente sau mai târziu , în scris sau în discuţii particulare, unor prieteni sau unor persoane oficiale. Nici una din relatări nu a avut caracter de mărturie şi nici nu a existat vreo înregistrare video sau audio care să confere garanţii privitor la autenticitatea lor. Finalul mi l-am imaginat eu .
* * * *
Sanda a bătut scurt cu palma în tabla zincată a tejghelei şi apoi a aşteptat. Dedesubt s-a auzit un fel de scâncet, apoi o foială de parcă un câine şi–ar fi aranjat culcusul acolo, dar zgomotul a încetat rapid când am întrebat ce se aude, şi în magazin s-a instaurat din nou tăcerea. Eram prea obosită ca să-i mai dau atentie, aşa că am tăcut şi eu preocupată doar de nenorocirea de afară. În depărtare se auzea canonada de la televiziune si, din când în când, pe cerul plumburiu al serii, gloanţele trasoare luminau ajunul Crăciunului ca nişte artificii ale morţii.
De-a lungul străzii, lipite strâns de ziduri, se furişau siluete cu brasarde tricolore. Una dintre ele s-a oprit brusc, scrutând atentă ferestrele de la etajele superioare ale blocului din intersectie, a dus o armă la ochi şi pielea mi s-a aricit asteptând detunătura. Am stat câteva secunde cu ochii închisi, dar nu s-a intâmplat nimic, am auzit doar cum cineva i-a strigat cu o voce groasă să plece, că locul e curat . I-am întredeschis şi am răsuflat uşurată. Filtrate printre gene am zărit imaginile străzii, care continuau să se deruleze calm, prin dreptul vitrinei fără perdele, ca pe ecranul unui televizor imens . De -ar aduce odată pâinea aia, mi-am zis, e mai rău acum de când o dau la liber, mi-am continuat gândul, şi atunci am auzit din nou palma Sandei plesnind sec pe metal ca o împuşcătură. Are mâna plină de ghiuluri, tâmpita, mi-am spus, nu le-a lăsat acasă. Eram nervoasă, am deschis gura s-o cert să nu mai facă atâta zgomot, dar am rămas cu ea aşa, căscată de uimire
De dedesubt, din obscuritate, mai neagră decât în realitate, pe fondul halatului alb al Sandei se ridica şovăitoare o mână. Ţinea strâns între degete o hârtie sau poate două de o sută de lei, de unde mă aflam nu se vedea clar, recunoşteam doar vag chipul uscăţiv al Bălcescului privind indiferent la Revoluţie.
-Mai trebuie, a orăcăit Sanda, cu vocea ei imposibilă, ceva între scârţâitul unei uşi neunse si scrâşnetul unei pânze de bomfaier.
-N-ajunge, a repetat, dupa ce a evaluat scurt, cu un ochi expert, oferta.
Mâna a schiţat timid un gest de refuz, dar Sanda a fost necruţătoare:
-Dă şi ceasul !
Braţul a dispărut rapid sub tejghea şi din nou am auzit de acolo foiala şi scâncetul acela de câine bătut. N-am mai putut răbda şi mi-am dat drumul:
-Ai înnebunit, am şuierat printre dinţi supărată. Nu mai ai pic de minte în capul tău ăla sec sau ţi s-a urât cu binele ! Când dracu a mai apărut si ăsta pe care-l jecmănesti, că doar n-am văzut pe nimeni intrând şi har Domnului suntem aici amândouă, singure, de la doisprezece de când am preluat tura.
– Te pomeneşti că or fi mai mulţi, am adăugat, fulgerată brusc de o bănuiala, dar Sanda a negat dând energic din cap şi a precizat scurt :
– Cam pe la trei când te-ai dus tu la budă !
– De aia mi-ai zis, să rămân înăuntru că se trage, ca să-l ascunzi aici, isterico, am zbierat la ea palidă de furie.
-Să ştii, chiar se trăgea, mi-a răspuns ea cu un calm neaşteptat. Şi să nu mă faci isterică, pe mine care sunt o doamnă, oricât eşti tu de profesoară, că atunci chiar mă apucă pandaliile!
Avea pe faţă un aer de demnitate ridicolă, care mi-a şters brusc toată încordarea făcându-mă aproape să zâmbesc. Am tras o clipă cu urechea; de sub tarabă nu se auzea nici un zgomot, probabil că celălalt, necunoscutul, asculta şi el cu asiduitate. Hopa-hopa Penelopa, mi-am zis, uite că mi-a aflat secretul, cine dracu m-o fi turnat?
Mă angajasem în toamnă, ca să scap de repartiţie şi să rămân în Bucureşti, la centrul de pâine. Mai bine vânzătoare decât să predau engleza la Răzgâieţii din Deal. Fusese greu, postul era mănos: da, o pilă colo, o mică şpagă dincolo şi totul se aranjase. Dacă nu se întâmplau evenimentele mă suna, probabil, si astăzi papagalul ăla libidinos de la sector să-mi dea întâlnire.
I-am facut semn cu capul Sandei să vină după mine în camera din spate. A ezitat o clipă cu privirea spre tejghea, dar s-a conformat. Mergea mai mult de-a–ndărătelea, întoarsă pe jumătate, fără să scape o clipă din ochi mogâldeaţa ascunsă acolo.
Între timp, însă, a sunat telefonul aşa că m-am grăbit spre birou. Era şefa, mi-a spus că nu va trimite pâine, e nevoie de ea pentru apărătorii de la METROU, da lumea să stea liniştită că mâine dimineaţă va fi. În orice caz să stăm si noi până se mai întunecă, să lămurim populaţia şi, mai ales, să nu aprindem lumina şi să protejam. bunurile poporului , care acum sunt intr-adevăr ale noastre, a accentuat ea, ridicând vocea pentru a fi mai convingătoare. Şi bla-bla –bla şi din nou bla –bla- bla ,până am sictirit-o în mintea mea, fir-ai a dracului de securistă cu curu tău gras cu tot, care ne crezi nişte toante sau nebune, care n-au auzit de teroriştii cu arme care trag după colţ şi te ochesc din toate poziţiile. Am aşteptat însă liniştită să termine, i-am trântit un Să Ne Trăiţi Sefa Am Înteles şi am inchis. După ce am pus telefonul in furcă, m-am intors spre Sanda, dar ia-o de unde nu-i ! Rămăsese tot dincolo ca un păianjen nesătul care se teme să nu-i scape din plasă victima.
M-am apropiat cu precautie de uşa biroului. care acum era inchisă, e mâna Sandei mi-am zis, şi mi-am lipit urechea de ea . Până atunci nu-mi trecuse nici mie prin cap si nici lacomei ăleia nesătule că cel de sub tejghea putea fi un terorist. De dincolo se auzeau, zgomotele unei discutii aprinse. De fapt vorbea mai mult Sanda, vocea ei spartă se distingea cel mai bine, intreruptă din când în când de tonul plângareţ al celuilalt, pe care îl ascunsese de mine . Am stat un moment şi am reflectat, apoi m-am decis să intru, trebuia totuşi să clarific odată lucrurile, aşa că am stins lumina, am apăsat uşor clanţa şi am întredeschis încet uşa . În magazin era aproape întuneric, se mai distingea doar halatul Sandei, ca o pata deschisă de culoare, aplecată deasupra unei pete mai intunecate .
* * * *
Jeni era la baie când a năvălit negriciosul în magazin. De fapt era la budă ca să-şi schimbe vata, da aşa îi place ei să se fandosească- ”la baie”, că vezi, tu, sună mai intelectual. Adică, eu oi fi vreo proastă dacă spun „budă”! Dar sa lăsăm asta, în fine… când a trântit uşa de perete şi a intrat, aproape că m-am speriat şi doar nu sunt vreo fricoasă. Era un ăla mic şi indesat, cu părul creţ, leoarcă de sudoare. Se albise la faţă, de frică, incât din tuciuriu cum era devenise cenuşiu. Avea sânge pe mâini, şi când a dat cu ele pe obraji, să-şi şteargă lacrimile şi- l-a intins peste tot. Ce mai era de groază !
A pătruns brusc, tocmai când se trăgea in intersecţie, aiurea –n tramvai , fusese rănit , chiar astea au fost primele lui cuvinte, când a deschis uşa: „Sunt un ranit al Revolutiei”, da atunci nu stiam tot adevărul, în fine… A început apoi să bâiguie despre cămaşa unui mort, sau cam asa ceva, iar când a dat cu ochii de mine a izbucnit în plâns ca un copil şi tot ca un copil a scâncit: Scapă-mă!
Am strigat la Jeni să rămână acolo unde e, că se trage , şi ea e mai slabă de inger. De fapt ei îi place sa o strig Jen ca pe eroina aia din filmul Love Story in fine … Da atunci recunosc am vrut să o ţin oleacă mai departe de toată tărăşenia, aşa că m-am intors spre negricios, care aproape ca se scăpase pe el, si am strigat :
-Stai pe loc, că de nu chem miliţia să te aresteze, terorist nenorocit, şi ţip de trezesc tot cartierul, asasinule!
Asta a pus capac la toate. Vocea abia mi se distingea printre împuşcături, da el era deja pe jumătate mort de frică. S-a trântit în genunchi în faţa mea cu mâinile întinse spre mine, am bani, a schelălăit jalnic, ti-i dau pe toti numai scapă-mă, sunt incă tânăr vreau să trăiesc, scapă-mă ! Ce mai, se vedea pe el de la o poştă cât este de înspăimântat ! Atunci mi-a venit ideea să-l taxez, da trebuia să acţionez repede, ştiam că Jeni n-ar fi fost niciodată de acord , da el nu ştia de existenţa ei, în fine… L-am întrebat sec, cât dă, şi el a tras repede din buzunarul de la piept al gecii de tercot, că am uitat să spun, era imbrăcat cu un pulover, peste care pusese un trening şi geaca, a scos deci un şomoiog de hârtii, cam vreo cinci sute, da se vedea pe ochii lui că mai are. Atunci spun drept, mi-a fost cu adevărat frică, dacă scotea naibii vre-un pistol sau un şiş, ceva, şi muream degeaba ca proasta. M-am liniştit, însă, când am văzut banii şi i-am spus să intre repede sub tejghea, şi să stea nemişcat până o lămuresc pe colega mea, că ea e mai căpoasă şi nu se lasă aşa de uşor şi că ar fi bine să mai aibă ceva biştari pregătiţi, pentru orice eventualitate.
Atunci aveam o tejghea mai adâncă, înfundată, în care băgam tăvile după ce le goleam, aşa că a incăput bine. A rămas acolo mut ca un peşte, poate că o fi şi adormit, ce ştiu eu, până când am bătut cu palma in zinc. Adică nu, mint, am mai vorbit cu el din nou când s-a dus prima oară Jeni la telefon şi atunci mi-a spus cum l-a rănit un glonte rătăcit şi ne-am înţeles ce semnal să-i dau dacă o conving să-l lase acolo până se întunecă mai tare, da şi el să ţină banii pregătiţi. Lu’ Jeni tot nu mi a venit bine să-i spun când s-a întors şi aproape că m-a umflat râsul, mai târziu, când a rămas cu gura căscată după ce am bătut în masă, dar m-am abţinut, în fine …
autor Ionel Mony Constantin
Comentarii închise la cămaşa morţii ( fragment)
Punctul critic
( Se vede) venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi…
În unele dimineţi de noeimbrie, când vântul vijelios împroşcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine… Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ.
Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel.
– Bună dimineaţa, domnule doctor!… deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmălaia molcomă a câinilor uzi şi flămânzi.
– Cheile, te rog…
– Am lăsat deschis holul de la intrare…
– Mda, mulţumesc…
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc …”câinii şi ei…” Traversează aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor… De aici începe de fiecare dată…
Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou… se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre… Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind când şi când pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls …A făcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip, un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane, când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu…
„ Ei, nuuu, nu este o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie…” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona…Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantă punctiformă…Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp… Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor….
Punctul în care percepea păcănitul şi unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte…
Translând încă o dată capul în stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire… S-a retras speriat, cu mişcări atente şi calme.
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acustică exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, o sârmă! … Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să-l rotească puţin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică l-a năucit instantaneu. Simţise firul tăios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser… Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacă nu, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide…
Şi-a impus calm, stăpânire, precizie…Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin… Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci…
„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat…Teribil! Firul…”, încerca să-şi clarifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt….
Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul…Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat….
„Doamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!… Mă va diseca! Sunt nebun să continui….Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit de peretele din dreapta…Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult… Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui…Teribil! Capătul! Limita, maximul… Am scăpat, nu-l mai simt…”
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia… Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilităţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să compună, să descompună… Doar când a voit şi s-a hotărât, s-a reorganizat, s-a reintegrat…
Redevenise… Acum era iarăşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l… Ploaia încetase, vântul amuţise…
-Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!…
-Mda, bună-seara, domnule doctor….
Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi… Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp…
autor Romeo Tarhon
Comentarii închise la Punctul critic
Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )
DESTINUL FIECĂRUIA STĂ ÎN PUTEREA UNOR FORŢE incontrolabile. Spun asta cu convingerea că tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă cu o precizie matematică şi omul nu poate face nimic. Nu-i rămâne decât să accepte. Evenimentele ce stau să vină îşi aruncă umbra înaintea lor. Îl am acum în minte pe Gustav von Keitel. Existenţa lui, mai mult decât a oricăruia, pare să se fi constituit în marginea fantasticului. Fiul unui mare bogătaş din Köln, adolescent încă, într-o bună zi, în loc să meargă la şcoală, ca de obicei, se duse la gară, se urcă într-un tren, dornic să călătorească şi să cunoască lumea. Simţea o chemare, o pasiune arzătoare să se confrunte cu primejdia, să învingă frica, să-şi domine sentimentele de panică şi singurătate. Să trăiască asemenea unui homeless, să se alăture unei colonii de hippy. Plecă din Köln într-o direcţie necunoscută. Află mai apoi că trenul ajungea la Amsterdam. Dornic să aibă experienţe fundamentale, îşi pregăti o falsă identitate. Fenomenul hippy căpăta amploare, tinerii de pretutindeni se revoltau împotriva rigidităţii familiei, a bătrânilor stăpâniţi de patima banilor.
Câteva săptămâni rămase la Amsterdam alipit unui grup de hipioţi. Mai apoi ajunse la Dover. Trăi în port, printre mateloţi, aşteptând să fie angajat ca chelner pe o navă de croazieră. Planul îi reuşi. Căpătă o slujbă pe un vapor a cărui ţintă finală era New-York-ul. Magnificenţa megapolei îl fascină. Se îndrăgosti de New York ca de o persoană. Îşi găsi un loc de muncă într-un restaurant la bucătărie, ajutor la curăţenie. Proprietarii erau mafioţi şi crimele curgeau în valuri. Viaţa oraşului avea ceva fabulos, îl fascina clipă de clipă. După câteva luni o întâlni pe Kimberly Stone. La o manifestare a ecologiştilor, ea purta o pancardă destul de mare pentru statura ei. Gustav se oferi s-o ajute, să ducă el pancarda. Kimberly acceptă şi au rămas împreună. Fiica unică a lui Richard Stone, faimosul bancher, Kimberly îşi dorea să participe la viaţă, să fie activă, nu contemplativă. Locuia cu părinţii într-un zgârâie nori în partea de răsărit a Manhattan-ului. Richard Stone deţinea controlul mai multor bănci, iar Beatrice Stone, mama lui Kimberly, era proprietara unui lanţ de hoteluri. Când fiica sa, Kimberly, veni acasă cu Gustav prezentându-i-l ca logodnic, îşi înfrână cu greu supărarea. Îi interzise să de-a curs unei asemenea insanităţi. Drept care Kimberly fugi de acasă, împreună cu Gustav. Dorea, asemenea lui, să cunoască lumea. Se plictisise de şcoală, de învăţătură, de lumea închisă, unde era silită să trăiască. Voia să participe la evenimente, să creeze ceva important, să salveze umanitatea şi civilizaţia de la moarte. Avea gânduri mari, numai că omenirea nu prea avea nevoie de salvare. Îşi vedea neclintită de drumul ei spre neant. Şi Gustav şi Kimberly erau supradotaţi ca inteligenţă şi, probabil, aceasta era cauza dezadaptării lor, a singurătăţii, a sentimentului că nu puteau avea o comunicare reală cu semenii lor. Se simţeau bine împreună, se înţelegeau fără prea multe cuvinte, îşi ghiceau gândurile. După un şir de peregrinări, se alipiră unui grup de exploratori porniţi în căutarea comorilor incaşe. Fenomenul hippy lua amploare. Trăgea după sine şi toate celelalte revoluţii care prefaţau timpurile biblice, războiul tuturor împotriva tuturor. Şi asta nu lăsa pe nimeni indiferent. În strădania de lichidare a vechii civilizaţii, erau antrenaţi adolescenţi, tineri, maturi, femei, bărbaţi şi copii. Lumea nu devenea un loc mai bun pentru nimeni. Pe acest fundal social, Gustav Keitel, la o vârstă vulnerabilă prin ea însăşi, îndrăgostit nebuneşte de Kimberly, porni în peregrinare prin lume cu iubita lui, cuprins de o pasiune fatală şi de o nedumerire la fel de fatală. Curând Heinrich Keitel, tatăl lui Gustav, stăpânul unui imperiu informatic, angajă un detectiv să-i caute fiul, să-l găsească şi să-l aducă înapoi acasă.
Detectivul îl găsi, abia după o lună, într-o tabără de tineri hippy din Amsterdam. Între timp, Gustav se logodise cu Kimberly, trăiau ca un cuplu şi speriaţi că vor fi despărţiţi, se legară unul de altul cu lanţuri. Ameninţau că se vor sinucide în eventualitatea că se va folosi forţa împotriva lor. Keitel trebui să-l anunţe şi pe Stone că-i găsise fiica. Părinţii începură tratativele pentru despărţirea excentricilor lor copii, adolescenţi încă, atinşi de săgeata lui Cupidon. Gustav şi Kimberly nici nu voiau să audă de despărţire. Ambele familii acceptară inevitabilul admiţând căsătoria lor, care avu loc în vara anului curent. El împlinise 18 ani, iar ea, 17. Ceremonia se desfăşură la New York, la hotelul Pierre. Gustav rămase la New York, spre mâhnirea părinţilor săi. În acelaşi an, convins că nimeni şi nimic nu-l va mai despărţi de Kimberly, scăpat probabil şi de ravagiile adolescenţei, ascultă de glasul raţiunii şi, până la urmă, dovedi inteligenţă practică. Hotărî să continue studiile întrerupte în Germania. Se înscrise la Universitate. Frecventă cursuri de matematică superioară, fizică, automatizări şi calculatoare, astrofizică, biofizică atras de ideea aprofundării cercetărilor din domeniul roboţilor, mai mult de dragul tatălui său, dornic să-i facă şi o bucurie pe lângă atâtea necazuri. Avea 19 ani şi visa la o existenţă fabuloasă. Vroia să cunoască tainele cerului şi ale pământului, legea universală, puterea vidului şi magnificenţa dublului infinit. Se dedică studiului cu rară pasiune. Aprofundă misterele cosmosului, pasionat de astronomie şi cosmogonie. În paralel, studia inteligenţa artificială, căile de modulare a funcţiilor creierului omenesc. Scrise şi publică mai multe articole în revistele de specialitate, pe tema explorării şi folosirii inteligenţei artificiale. În viitor, munca urma să fie îmbunătăţită prin crearea maşinilor inteligente. Elaboră programe pentru roboţi industriali. Îşi dedică mare parte din timp robotisticii. De la bun început trebuia avut în vedere faptul că maşinile inteligente puteau devora inteligenţa umană făcându-l pe om complet dependent de lucrul roboţilor. Observaţiile lui stârniră un val de critici, dar el nu se opri din publicarea altor descoperiri cruciale legate de posibilităţile modelării unor roboţi apţi să înlocuiască munca monotonă a omului. Cu abnegaţie totală continuă să caute o breşă în infinitul cerului, pe unde să pătrundă şi să smulgă dovezi despre existenţa extratereştrilor, o supralume nelimitată de materie, înzestrată cu mari puteri, izvorâte tocmai din libertatea pe care i-o dădea imaterialitatea. Printre altele, publică un amplu studiu asupra universului susţinând că lumile invizibile erau dispuse concentric, pe orizontală, asemeni structurii atomului. Concentrându-se, pentru masterat şi doctorat, pe decodificarea tainelor inteligenţei naturale, începu, în paralel, o nouă explorare a domeniului numit impropriu suprasensibil. Reveni singur în Germania începând să caute urmele societăţilor esoterice preocupat de fenomenele stranii ale universului vizibil. În paralel cu profesia sa de pasionat şi înalt specialist în computere, era hotărât să cerceteze şi domeniile universului invizibil. Mai era încă în Germania, când scrise şi publică, sub pseudonimul Manfred, mai multe studii despre efectele revoluţiei ştiinţei şi tehnicii şi cum vor trebui gestionate noile revoluţii tehnice şi epoca cea nouă post industrială. Se instalau practic civilizaţii paralele. Susţinu, cu oarecare timiditate totuşi, că tot ce se întâmpla în prezentul fizic nu era chiar o noutate; cu siguranţă erau preluate dintr-o civilizaţie anterioară. Opiniile de ordin religios erau cam confuze, rodul grăbit al unei inimi dornice de iubire şi slujire. Găsea mii de raţiuni bune slujitorilor bisericii, care voiau să ţină secrete descoperirile din ştiinţă, deoarece acceleratoarele de particule şi pătrunderea în spaţiul cosmic, puteau de fapt accelara evoluţiile şi zdrobi fiinţa umană a cărei putere spirituală de a gestiona noile forţe din ştiinţa cuantei şi-a geneticii, erau mult rămase în urmă. Pentru întâia dată, era limpede că un număr mic de savanţi, şi un număr şi mai mic de oameni geniali creaseră o civilizaţie la care omul, natural şi carnal, nu avea de fapt acces. Nu se exprima prea clar, dar un lucru părea sigur, nu greşea iubind lumea, dorind să îşi pună ştiinţa în slujba îndumnezeirii ei. Din raţiuni numai de el ştiute, se lăsă atras de ştiinţele oculte şi deveni membru a cinci societăţi secrete. Fiecare în parte oculta informaţii despre lumea suprasensibilă şi căile către Puteri. Manipularea puterilor oculte ale universului era o ştiinţă şi se bizuia pe un antrenament draconic. Antrenamentul, sau iniţierea mergea pe două căi, una de tip european, alta de tip asiatic. Îndiferent însă de abordare, calea spre puteri era una contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Gustav vroia să ştie ce ascundeau societăţile secrete. Nu-l interesa iniţierea în sine. Îl preocupa natura cunoaşterii de tip suprasensibil. Se putea acceda, prin antrenament mintal, la o altă dimensiune de unde se puteau culege informaţii fundamentale despre univers şi existenţa umană. Se spunea că secretele acestui gen de cunoaştere fusese furat de oameni de la zei. Gustav descoperise, prin mijloace numai de el ştiute, că pământul fusese locuit la începuturi şi de oameni şi de zei.
În continuare protejat de anonimat, după vreo şase luni, publică alte noi studii de data asta pe tema feed-back-ului faptelor omeneşti, fie bune, fie rele, din pricină că universul era Inteligenţă Supremă înfăşurată ca o spirală cu bucle uriaşe. Când se aştepta cel mai puţin, se trezi asaltat de curiozitatea lui Hans Mitelbach.
Gustav citise patru din cărţile lui Mitelbach axate pe tema globalizării. Mitelbach era înalt, blond, cu ochi albaştri, tuns scurt ca un militar, având expresia cuiva mulţumit de sine. Ca vârstă o putea avea pe oricare între treizeci şi şaizeci de ani. În orice caz era un tip reuşit, made in Germany, cu amprenta unui gen de tinereţe care-l făcu pe Gustav să se gândească la licorile alchimiştilor. Mai înainte de toate, Mitelbach, cu mare, cu infinită politeţe, se declară admiratorul ideilor religioase ce izvorau din articolele publicate de Gustav sub pseudonimul Manfred. Îl rugă stăruitor să nu nege că el era autorul, să nu se ascundă de el, de Mitelbach adică, deoarece el cunoştea bine problema. Enigmaticul Hans Mitelbach, astrofizician, omul de ştiinţă cunoscut în lumea academică drept un extravagant curajos sau poate un înţelept, cel ce afirma public, prin anii 1970, că ştiinţa depăşise bariera materiei şi drumul spre abis era drept, liber şi scurt, dacă oamenii de ştiinţă nu se vor trezi la timp, să oprească neantizarea planetei. De îndată ce nu mai existau obstacole de ordin fizic, ştiinţa trebuia să-şi inventeze reguli şi constrângeri morale, pentru a evita holocaustul global. Părea să aibă o singură preocupare obsesivă, anume să-i convingă pe oameni că efectele faptelor se întorc asupra lor.
Se spuneau multe despre Mitelbach, dar se ştiau prea puţine. Principalul era că avea mare încredere în lucrul factorului psi prin care omenirea putea fi reeducată, manipulată cu succes spre regăsirea valorilor moralei creştine. Participase la o expediţie militară, în Antarctica, declarând la întoarcere că nimic nu era cum s-a crezut a fi şi nimic nu va mai fi la fel de aici încolo. Acum, după ce omul depăşise obstacolul materiei, pragul ultim al propriei protecţii, mai mult ca oricând îi revenea azi dificila misiune de a alege să-l iubească pe Dumnezeu, din propria dorinţă şi voinţă, pentru ceea ce Dunmezeu este, nu pentru ceea ce dăruieşte. Vorbi o vreme de necesitatea întoarcerii fiinţei umane la sentimente, la simţire; că oamenii de ştiinţă erau datori să găsească toate căile prin care oamenii puteau fi învătaţi să iubească, să redevină buni şi generoşi, căci numai sentimentele contau, rezistau şi conturau personalitatea fiinţei în devenire cosmică.
Fizician , matematician, alchimist, teolog, cu alte cuvinte, o personalitate complicată, profesor universitar, doctor în multe ştiinţe de graniţă, consultant al mai multor universităţi din Europa şi SUA, Mitelbach mai declarase, în repetate rânduri, că ştiinţa ajunsese în punctul în care putea demonstra practic cum faptele oamenilor acţionau în univers în dublu sens; efectele faptelor reveneau asupra făptuitorilor. Sub soare nimic nu era nou, cu excepţia a ceea ce nu se ştia încă.
Strâns cu uşa, Gustav se deconspiră şi acceptă să răspundă la toate curiozităţile lui Mitelbach, lăsă garda jos, se prezentă, vorbi de tatăl său, de soţia sa, Kimberly, stârnind mirarea lui Mitelbach şi totodată admiraţia pentru faptul că la doar douăzeci şi patru de ani, descoperise limbajul magic al ştiinţei. La cea de-a treia întâlnire, Mitelbach îi propuse să devină membru al ordinului Cavalerii Anonimi, sau Ordinul Celor Şapte.
Ordinul avea şapte nivele şi fiecare nivel era condus de un iniţiat. Al şaptelea nivel, sau treaptă, grupa oameni de ştiinţă transformaţi spiritual de marea lor inteligenţă şi de asemeni şi de intensitatea ştiinţei lor. Ordinul urca în timp din vremuri preistorice. Ordinul interzicea folosirea descoperirilor din ştiinţă pentru distrugerea omenirii. Dar numai cei aflaţi la ultimile nivele cunoşteau adevărata misiune a ordinului. Cele mai strălucite inteligenţe, geniile planetei, savanţii dornici să-şi protejeze descoperirile ştiinţifice împotriva puterilor organizate, a curiozităţii şi avidităţii celorlalţi oameni, activau de la un pol la altul al pământului prin cercuri din ce în ce mai largi. Creierul ordinului era format din şapte persoane care constituiau ultima treaptă şi împiedicau practic distrugerea civilizaţiei terestre, luând foarte în serios primejdiile fatale care ameninţau dintotdeauna omenirea. Acel ultim cerc de pe treapta a şaptea, era condus de un extraterestru, responsabil cu monitorizarea pământului şi, bineînţeles, longeviv. Durata medie de viaţă a acelui extraterestru trebuie să fi fost practic de două, trei milenii, sau poate chiar sute de mii de ani..
Descrierea ordinului se afla în două cărţi scrise şi publicate de istoricul german, Johann von Lenz în anul 1344. Lenz era convins că cei şapte din ultimul cerc erau conduşi de o entitate extraterestră care sălăşluia în al şaptelea cer, într-o planetă locuită de serafimi şi heruvimi, care îndeplineau voinţa lui Dumnezeu concentrată în Legea Universală. Ba şi mai mult, entităţi specializate în toate domeniile monitorizau viaţa din intregul univers, intervenind acolo unde apăreau dezechilibre apte să tulbure ordinea. Lenz scria că după căderea ingerilor, Dumnezeu crease omul. Că încredinţase inţelepţilor de pe planeta Saturn să elaboreze planul corpului omenesc şi că înţelepţii lucraseră la proiect cam patru milioane de ani. Omul era fiinţa cea mai importantă şi mai preţioasă în ordinea în care, prin îndumnezeire omul urma să ocupe în univers locul lăsat gol de îngerii căzuţi, pentru refacerea echilibrului iniţial.
Lenz vorbea de războiul îngerilor numindu-i pe aceştia extratereştri din galaxia a şaptea. Mai scria că pământul fusese colonizat de câteva rase venite pe pământ din planete care încetaseră să mai fie bune de locuit, fie din cauza schimbărilor climaterice, fie din pricina războaielor nucleare. Descria aceste rase cu umor şi poate şi cu oarecare disperare prevăzând sfârşitul timpuriu al rasei albe.Şi poate şi din pricină că nu ştia nimic sigur despre etajele superioare ale Ordinului. Cavalerii Anonimi îşi ocultau total existenţa. Nu prea aveai de unde să-i apuci. Membrii Ordinului nu se cunoşteau între ei. Cei din cercurile inferioare habar nu aveau de existenţa cercurilor superioare. Cei de la bază contribuiau băneşte la întreţinerea misiunilor Ordinului.
Câteva exemplare din cartea lui Lenz se aflau în biblioteca Vaticanului, dar erau inaccesibile. Câte un exemplar din fiecare volum a fost găsit şi în biblioteca alchimistului american de origine română, Linius Anonimus, pe numele său lumesc, Harry Beal, un pseudonim desigur, schimbat probabil de mai multe ori, dar al cărui nume real trebuie să fi fost ştiut doar de el însuşi. Harry Beal murise la vârsta de 95 de ani, după ce făcuse nişte descoperiri care-i îngheţaseră inima. A mai apucat să scrie că regreta că pleca în altă planetă, înainte de a fi descifrat cel de al şaptelea secret sacru al vieţii, cel al fericirii dumnezeieşti. Omul a fost, orice s-ar spune, o figură, şi-a fost sigur de origine română, dar nimeni, sau aproape nimeni n-a ştiut de el, de îndată ce mereu şi-a ocultat existenţa.
Istoricul german, Johann von Lenz, descoperise că Ordinul Cavalerilor Anonimi fusese întemeiat în anul 104, înainte de Hristos. Primii conducători şi organizatori ai ordinului fuseseră înţeleptii din jurul marelui învăţat, Ploth, un fel de arhanghel, care venise de pe o planetă cu o civilizaţie extrem de avansată. La începuturi Ordinul a avut un singur cerc compus din şapte persoane care stăpâneau secretele universului. Dintre cei şapte unul era ales ca şef şi numai acesta comunica cu un trimis al lui Dumnezeu, care conducea şi direcţiona evoluţia şi civilizaţia pământenilor.
Toţi cei care erau admişi în ordin, indiferent în care cerc, depuneau un jurământ solemn de păstrare a secretului, de a nu divulga nimic din ce auzea sau vedea. Cei din primul cerc erau practic necunoscuţi celor din cercul al doilea. Numai şeful grupului din primul cerc dădea seama de activitatea sa in faţa şefului din cercul numărul doi. Şi tot aşa pâna la şeful cercului numărul şapte.
Primii iniţiaţi în număr de şapte, au decis, printr-un jurământ solem, să nu permită ca descoperirile din ştiinţă să fie folosite pentru războaie şi distrugerea omenirii, hotărâţi să apere omenirea de la autodistrugere, anunţaţi fiind că acesta era însuşi planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiau să deţină putere, înţelepciune şi mijloacele necesare îndeplinirii misiunii. Cu alte cuvinte, se instituiau într-un fel de supraputere necunoscută acţionând asupra lumii fără ca lumea să ştie. Din ordin făceau parte numai oameni transformaţi de ştiinţa lor, persoane de talia şi competenţa lui Pitagora, care îşi ascundeau descoperirile ştiinţifice de lăcomia şi patimile şefilor de state, de regii dornici de a folosi descoperirile ştiinţei pentru războaie nimicitoare. Oamenii de geniu din matematică, fizică, astronomie, biologie, alchimie, traversau secolele la umbra marilor tirani, ascunzându-şi descoperirile ce puteau fi folosite împotriva fiinţelor umane a căror evoluţie spirituală rămânea mereu în urmă.
În mai multe rânduri Gustav Keitel scrisese că fericirea nu era productivă. Pentru evoluţie omul trebuia motivat. Un om fericit, extaziat nu mai avea pentru ce lupta, nu mai avea la ce râvni. Nefericirea, în schimb, îl împingea pe om la acţiune. Învăţa în etape că la zi ajungea şi cea mai lungă noapte. La o a treia întâlnire, Mitelbach îi aminti lui Gustav cele scrise de el. Gustav încercă să se explice, dar interlocutorul său nu avea nevoie de explicaţii. Îi vorbi despre Ordin, despre legile interioare de funcţionare. Rezistase tuturor mutaţiilor şi transmutaţiilor naturale. Începând cu secolul al doilea, Î de H, se concentrase pe cercetarea şi descoperirea căilor prin care se puteau oculta acele descoperiri din stiinţă care puteau pune în primejdie existenţa planetei. Urca în timp din vremuri preistorice. Membrii ordinului, ajunşi pe treapta a şaptea, erau cei mai puternici oameni ai timpului, controlau şi conduceau de fapt lumea. La dorinţa lui Mitelbach, Gustav, animat de aceleaşi idealuri, acceptă termenii iniţierii, nu pusese prea multe întrebări, deveni Cavaler Anonim, legându-se cu jurământul de credinţă, faţă de Ordin. Promise să aibă urmaşi de sex masculin, promise să slujească pe Dumnezeu cu mare credinţă. În timp, Gustav şi Mitelbach deveniră prieteni şi se întâlneau foarte des. Astfel, Mitelbach fusese martor la necazurile lui Kimberly provocate de maternitate şi-o admirase că dusese lucrul până la ultimile consecinţe. Pe 17 martie, născu un băiat căruia îi dădu numele Carl-Auguste-Philipe. Şi ea şi Gustav erau emoţionaţi, fără îndoială. Se uitau la noul născut, ca la o minune venită direct din soare. Simţeau o adoraţie mistică şi enormă şi, într-un fel destul de ciudat, sentimentul, bogat în semnificaţii, îl cuprinse şi pe Mitelbach. El ceru să fie naşul pruncului, ceea ce familia acceptă cu recunoştinţă. Mitelbach îl boteză în ritualul creştin catolic. După ceremonie ţinu să spună câteva cuvinte, printre care şi: “Copiii noştri nu sunt ai noştri, ei ne sunt împrumutaţi pentru o vreme ca să avem grijă de trupul lor.” Nimeni, afară de Gustav nu înţelese sensul spusei sale. Cei mai mulţi şi-au închipuit că el făcea aluzie la ceea ce se spunea curent, anume că nou născuţii veneau pe pământ însoţiţi de îngerul lor păzitor şi o vreme încă îndelungată comunicau numai cu acela.
Nu ştiu, n-am cercetat în ce măsură toţi copiii nou născuţi comunică doar cu îngerul lor păzitor. Ştiu doar că realmente Carl-Auguste-Philipe von Keitel a venit în lumea de jos însoţit nu doar de îngerul său păzitor, ci de o întreagă legiune de îngeri şi arhangheli. În pruncul născut din Gustav şi din Kimberly se întrupase un mare înţelept coborât de pe o planetă îndepărtată unde locuiau numai serafimi şi heruvimi. Fusese nevoit să se întrupeze. I se ceruse să vină pe pământ. Stăpânii universului i-au trimis un mesager şi acela l-a sfătuit să accepte. El avusese libertatea să refuze, dar asta ar fi provocat dezordine cosmică.
autor ELENA GHIRVU CALIN
Comentarii închise la Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )
Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)
Satul îşi îngropa morţii imaginari sau pe cei reali, plângându-i. Din când în când se mai întâmpla să mai vină şi câte un ostaş acasă şi atunci satul se strângea la el în curte să mai afle câte ceva. Milea, şeful de post, aducea fel de fel de veşti, dar mai ales aducea ordine care anunţau că soldatul cutare e dat dispărut sau mort. Familia mortului sau a dispărutului îi făcea cele lumeşti, comanda sicriul la tâmplar, punea în el boarfele respectivului, îl chema pe Păsăroi sau pe Radu Belu cu goarna, îi făcea pomană în regulă şi o înmormântare pe cinste. Adesea se întâmpla ca mortul sau dispărutul înmormântat să vină acasă şi să-şi găsească nevasta măritată cu altul. Aşa se întâmplă şi cu Mielu, a cărui nevastă, deşi nu se măritase, după ce-i făcuse înmormântarea, pusese ochii pe Niţu şi-l atrăsese în patul ei. De fapt ieşise pe Linie tot Lisăndriţa cu nepotul ei de mână, căruia toţi îi ziceau Ion al lui Mamaie, şi striga în gura mare :
-Făăă !, ia ieşiţi să vă spui una…
-Ce este, Lisăndriţo, săreau femeile pe ea, ce s-a mai întâmplat ?
-Cum ce, faaa, tu n-ai auzit de Mielu ?
-Ce-a făcut?
-A venit din război, faaa!
-Și ?
-A prins-o pe-a lui cu Niţu în casă. A venit azi noapte din război şi-a intrat şi el în casă ca omul şi-a dat de Niţu călare pe nevastă-sa !
-Și ce i-a făcut, făăă?
-Pe dracu, ce să-i facă? O plimbă ursu’ prin sat- mai apucă femeia să mai zică şi se auzi şi alaiul, parcă urca Golgota cu Mariţa goală-puşcă în frunte, cu ruşinea dezvelită, legată cu mâinile la spate, mergea cam la doi metri de soldat ; pe lângă ea, de o parte şi de alta a drumului, lume cât vezi cu ochii şi copiii care se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile şi lătrau câinii şi ea mergea cu capul în jos şi se smiorcăia:
-Hai, măi Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine…
-Să te culci cu Niţu nu ţi-a fost, fa, ruşine ?- o ameninţa Mielu cu puşca îmbrăcat militar, cu un veston pe umeri, strigând cât putea- spune, ai, nu ţi-a fost ruşine, căţea ce eşti ! Uitaţi-vă, lume, la căţea, credeam că viu şi eu acasă la nevastă şi când colo…
Alaiul cobora devale spre apa Bucovului. Venise şi tatăl Mariţei şi se ruga de Mielu s-o ierte :
-Iart-o, Mielule, tată, iart-o că moare ca mă-sa de inimă !
-N-o iert, tată socrule, că e neam de curve, dacă nu murea mă-sa, te băga şi pe tine-n pământ. Ştii când ai prins-o cu alde ăla de la Primărie-n cocina porcilor ?
După ce trecea alaiul se aşeza iară liniştea peste sat, dar nu pentru mult timp. Lisăndriţa-şi făcea cruce şi se ruga la Dumnezeu să ierte toată lumuliţa de pe pământ, că toţi greşim. Apoi apărea Milea, şeful de post, şi-l ruga pe Ion al lui Mamaie să spună o poezie.
-Hai, măi, spune-i lui dom’ şef o poezie, lovite-ar norocu să te lovească, te lăsară ai tăi pe capul meu. Ion al lui Mamaie lua o poză marţială ca pe scenă şi începea :
-Păsărică, păsărea
N-ai văzut pe mama mea ?
-Am văzut-o la cişmea
Scotea apă şi plângea.
-De ce plângi,mămica mea ?
-Plâng de mine şi de voi,
C-a murit, tac-to-n război…
Ieşi, tăticule, din groapă,
De ne-ncalţă şi ne-mbracă
Că mămica e săracă
şi n-are ce să ne facă…
-Bravooo!- striga şeful de Post, ia şi tu câţiva franci să-ţi iai bomboane de la Zaharia !
-O mai spun şi pe-aia cu Moscova ?- se gudura Ion al lui Mamaie pe lângă el şi începea fără ca să mai aştepte încuviinţarea :
Șapte mere-ntr-o basma,
Ș-am plecat la Moscova…
-Las-o pe asta , n-o mai spune, s-ar putea să fim prieteni cu ăştia, n-avem ce mai căuta la Moscova, acu poidom na Berlin…poidom na Berlin…
-Chiar aşa să fie, Dom’ Sef?
-Aşa e, Leule, ce se-aude nu e de-a binelea, ruşii înaintează mereu, au spart frontul la Stalingrad…
Apoi se-auzea glasul Ioanei peste sat :
-Mamicăăă, hai dracului acasă să mâncăm, că e gata mămăligaaa !
-Mai du-te , fă, şi tu acasă,-o lua Leu la rost- stai toată ziua pe Linie ochi beliţi- gură căscată, ca proasta ! N-auzi că te strigă fata aia să mănânci ?
Lisăndriţa se scula de pe buza şanţului, lua bastonul lui Dorescu-buf în mână, dibuia gardul cu palmele, că nu mai vedea bine şi-o lua tip-til pe lângă ulucă spre casă. Păstra bastonul ca pe un lucru sfânt, rămăsese de la bărbatul ei care murise în primul război şi acum la bătrâneţe se sprijinea pe el. Leu-Paraleu, după ce se depărta, întindea o puşcă imaginară, gărăia de câteva ori, gaa-gaa-gaa, aluzie la culoarea tuciurie a femeii, şi slobozea imaginarele cartuşe :
-Buuum,bummm,bummm !, s-a dus dracului- se bucura Leu- am împuşcat-o ! Mâine nu mai vedem cioara-n drum…
Lisăndriţa se întorcea cu faţa spre el şi începea să-l blesteme:
-Dar-ar, Dumnezeu, gaicăăă, să nu mai vezi lumina zilei, să-nfunzi puşcăriilii, să-ţi mănânce şerpii fuduliilii, să-ţi crească coarne ca la drac, să te ţie mă-ta-n ţarc, să te ungă cu albuş de ouă, ca s-ajungi la spitalu nouă, să-ţi piară scursura din boşogi, s-ajungi ca ăia ologi, să te rogi la şapte icoane, închinat de şapte cocoane…
-Hai, mamaie, acasă- îi zicea Ion, trăgând-o de fustă- nu vezi şi matale că ăla este un prost ?
-Leu nu e prost, maică, îi răspundea Lisăndriţa, el râde de toată lumea, dar lasă, că are Dumnezeu grijă şi de el ! S-a fofilat, al dracului de război, a rămas în sat să mârlească muierile şi să râză de ele ! Huooo, se întorcea ea către el, du-te dracului acasă c…mă-n gura ta de şarlatan ! Stai toată ziua în cârciumă la şoarece şi râzi de bieţii oameni ! Lasă că te spun eu neveste-tii, ce-ai făcut, mă alaltăeri noapte când te-ai culcat cu Ioana lui Șoarece ? Ce crezi tu că nu te cunoaşte lumea ?
-Hai, mamăăă, că s-a răcit dracului mămăliga aia !- striga fie-sa după ea din uliţa învecinată. Lasă proştii satului să latre şi nu te mai lua cu ei !
-Te prind eu şi pe tine, Ioană !- striga Leu după ea.
-Și ce-ai să-mi faci, măăă, amărâtule ? Ai să-mi mănânci c… ! Aia ai să-mi faci ! Tu crezi că eu sânt ca alea care crezi tu… ?”
Leu pleca bolborosind pe lângă gard spre cârciumă, învârtind un ciomag între două degete :
-Lasă, Ioană, că te-aranjez eu şi pe tine !
autor Ionescu Ion
Comentarii închise la Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)
File întoarse
Uneori, şi muntelui îi e greu să poarte pe umeri atâta zăpadă (rabi Moise)
Bunicul Iosif a cunoscut-o pe Iudith în Slovacia. A scos-o de sub dărâmături. Născuse cu câteva ore înainte la maternitatea din Krupina, apoi nemţii au aruncat spitalul în aer şi totul a devenit o grămadă contorsionată de moloz şi carne.
Oamenii îşi căutau morţii sub ruine, bunicii o căutau pe Iudith, afară ningea la sfârşitul lui februarie, zăpada se amesteca cu sângele şi tremurau cu toţii de groază. Regimentul românesc era de puţin timp în zonă, divizia a 19 a infanterie, iar bunicul Itzac, zărindu-l pe Iosif, s-a pus în genunchi înaintea lui ca să ridice peretele sub care-i gemea fata. Când i-au scos corpul de sub ruine, era doar într-o camaşă de lehuză, iar părul negru era clăit de sânge. El şi-a scos vestonul învelind-o căci mantaua îi era udă de zăpadă dar vestonul era uscat şi cald. Bunica a învelit-o apoi cu o pătură şi greu nu le-a fost să priceapă soldaţilor să caute aripa unde fuseseră nou-născuţii. Scâncetele lor se pierdeau sub huruitul maşinilor grele şi ţipetele mamelor. Erau mulţi refugiaţi de război, iar până când fusese aruncat în aer spitalul, improvizat dintr-o fostă şcoală, zona păruse sigură. Iudith dormea aproape ireal dar se trezi brusc, se smulse din braţe şi începu să-şi caute copilul. Bolborosea cuvinte de neînţeles şi nimeni nu putea să o oprească. Nu simţea frigul, era desculţă, aproape nebună şi striga la soldaţii care scoteau bucăţi de carne de sub ziduri, să-i arate mânuţa ori numărul pe care îl au copiii, dar puţine semne de speranţă veneau de dincolo aşa că mamele îşi smulgeau părul disperate.
Iosif scoase un copil scâncind iar Iudith i-l smulse din mâini plângând fericită, fugi într-un colţ cu pruncul, încercă să-şi stoarcă stropi de lapte şi-l hrăni, legănându-se de parcă ar fi avut o păpuşă. Copilul supse cu lăcomie şi adormi la sân, simţindu-l cald. Bunicii încremeniseră de o aşa minune iar Moise se apropie timid să-l vadă. Chipul bunicii se făcu alb ca varul: nu era copilul lor dar nici nu i-l putea lua cineva din braţe. Îl ţinea strâns, aproape mârâind şi avea privirea tulbure. O femeie se apropie încet, înghenunchie lângă dânsa şi-i cuprinse picioarele. Nu îndrăzni să i-l ia doar o cuprinse în braţe ca pe o soră, aşteptând în tăcere o izbăvire. Iudith păru câteva clipe să nu priceapă ce se întâmplă apoi desfăcu brusc braţele şi-i întinse copilul. Câteva secunde se aşternu o linişte profundă de parcă dezastrul ar fi rămas undeva în urmă ca un vis urât apoi începu să urle, desfăcându-şi pieptul, smulgându-şi mâneca dreaptă de la cămaşă, trăgându-se de păr. O înnebunea ideea că ar fi putut pierde copilul pe care şi-l dorise atât de mult, copilul care rămăsese o ultimă dovadă că Shlomo existase, că universul ei nu era doar un coşmar ireversibil. Se împiedică de ceva prăbuşindu-se în zăpadă, soldaţii primiră ordin să dea la o parte oamenii şi începură să scoată cu grijă pătuţurile dintre cărămizi.
Lui Moise îi curgeau lacrimi amare, se aşeză lângă ea în zăpadă şi începu să se roage. Nu mai avea faţă de copil, trăsăturile lui se schimbaseră brusc, părea bătrân, un bătrân căruia i se citea pe chip liniştea de dinaintea morţii.
Itzac privea descumpănit, fiind depăşit de dezastru. Nu mai avea casă, plecase în fugă la rugămintea lui Shlomo din Kosice, abia avusese timp să-i ia pe Iudith şi pe Moise şi să plece din oraş, apoi a aflat că Shlomo fuese ridicat la câteva ore şi dus într-o direcţie necunoscută, poate că era deja mort la ora aceea şi ei nu aveau nici o veste doar goneau hăituiţi din oraş în oraş prin locuri obscure, era iarnă şi Iudith trebuia să nască, avea nevoie de un medic, întreba întruna de Shlomo, iar el ştia că nu poate să-i ascundă la nesfârşit adevărul.
Stăteau într-un adăpost improvizat, fericiţi că ea era în spital, că avea un pat, un castron cu supă şi o felie de pâine neagră şi că era cald. Nici măcar nu apucaseră să afle dacă afle ce e, băiat sau fată. Voiau să fie orice, doar viu să fie şi să plece din locul acela morbid.
Tremurând, Itzac se apropie de soldat, îi spuse cine este, îi spuse că erau patru şi nu ştiau încotro s-o ia, că femeia aceea care îşi caută copilul e fata lui şi-l rugă să o aducă spre ei căci Iudith urla spre movila cu copii striviţi.
Când Iosif i-a vorbit întâia oară lui Iudith, ea şi-a pipăit sânii :
-Sunt plini de lapte. Pe cine am să hrănesc? şi se prăbuşi într-un leşin vecin cu moartea.
-O să fiu eu copilul tău, a îngăimat Iosif, mângâind-o pe frunte, înţelegându-i nebunia. O să fiu eu copilul tău.
O luă în braţe, apoi porni cu Itzac, cu bunica şi cu Moise după el. Nu ştiau unde-i duce dar ştiau că nu apăruse întâmplător în viaţa lor. Se târau prin zăpadă, nimeni nu îndrăznea să spună nimic până intrară într-o clădire cu curte interioară, urcară scările slab luminate, până sus, într-un pod compartimentat în mai multe odăi.
-Veţi rămâne aici o vreme, regimentul meu pleacă mâine dimineaţă din oraş.
Aduse o lampă, pături, ceru femeii care locuia acolo haine şi pâine cu ceai. Îşi strânse lucrurile, puţine, înghesuindu-le în raniţă, apoi ca şi cum nu ar fi avut nicio importanţă, îşi lăsă solda pe masă. Bunicul refuză banii însă el îi puse înapoi:
– Mâine, în tranşee cu un glonţ în piept nu or sa-mi mai folosească. Mai buni sunt aici, pentru voi.
Itzac vru să-i cuprindă mâinile drept mulţumire însă tremura atât de adânc încât renunţă şi îşi înghiţi lacrimile. Erau vremuri aspre, nu era timp să cedeze. Trebuia să se întoarcă printre ruine să-şi caute nepotul, sa-i pună un nume şi un loc de mormânt.
Iosif se opri în prag luându-şi rămas bun într-o clipă de la fiecare, le zâmbi obosit ca şi cum ar fi ajuns la capătul lumii pe o altă corabie a lui Noe, după un alt potop şi rosti simplu, aproape ca o rugăciune:
-Shalom!
Câteva ore mai târziu, Itzac s-a întors ca un mort de pe cealaltă lume, avea în buzunar o foaie ruptă dintr-un registru, pe care a întins-o bunicii:
-L-ar fi chemat Kafir…
autor katya kelaro
Comentarii închise la File întoarse
Atingerea
Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse! M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu vaiam să mă gândesc ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Dacă mai eşti!” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel pentru că nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după… nici când dorm! Şi atunci visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea… îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea ignorând toate nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. Mâine! le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc că se ocupă şi de casă. Face aproape tot singură. Eu nu pot s-o ajut! Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini! Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace! Mă întreabă câteodată „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji! Acum însă…
Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum! Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timpul cât am mers de la firmă până acasă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm.
Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria pe care o simţi când cauţi darul, decât darul în sine. Aşa o fi! Pentru ea! Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti! Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi.
Parcă-i argint viu.”Hai şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe faţă de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. S-a oprit şi ea, răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc scurgerea mea în afară, printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Imaginară, cu siguranţă! Dar de ce o simt atât de reală? Mă chinui să împiedic revărsarea a tot ce este în mine, apăsând pe locul respectiv. Curios, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Scăldată într-o lumină albă, blândă, dar cumva şi strălucitoare, am văzut o făptură de o frumuseţe rară. Nici înaltă, nici scundă, de fapt nu puteam să-i atribui o dimensiune, faţă senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.
Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul ireal de dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii şi mă las pătruns de acea lumină. Privesc uimit cum aburi întunecaţi se scurg din mine topindu-se în nicăieri, luând cu ei povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. Da, vreau să văd, să aud, să simt! răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!
– Păi, este… am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură, Uite!
– Unde?
Uluit, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Acest zâmbet… îl ştiu! Eu îţi mulţumesc! îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă. Lasă! Ziceam şi eu! completez repede văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă.
– Te simţi bine? mă cercetează ea ca pe o enigmă, oprindu-se în loc.
– Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.
autor Militaru Corina
Comentarii închise la Atingerea
Un altro rumeno di merda
Tatăl meu a fost un om pe cinste. Când aveam patru ani m-a învățat toate literele alfabetului, m-a învățat să mă semnez și să recunosc pe hartă statele Europei. Când aveam șase știam să vorbesc fluent, să scriu și să citesc fără prea mari dificultăți. Ieșeam cu el în oraș seara când se întorcea de la serviciu, când era vreo sărbătoare îmi cumpăra orice voiam de la tarabe, o dată pe an când veneau caruselele în oraș noi eram întotdeauna acolo. Îmi spunea că totul în viață trebuie să fie câștigat, niciodată primit, iar asta mă făcea să mă simt în culpă deoarece toate lucrurile pe care mi le dădea erau gratis. Însă el întotdeauna mi-a spus că acele lucruri sunt necesare unui copil, sunt necesare funcționării relației noastre și că pentru acele lucruri îi voi da înapoi la sfârșitul vieții lui sprijinul cuvenit.
Apoi s-a dus, deodată, sub roțile unui tir, nu am apucat să-mi iau rămas bun de la el nici măcar în acea dimineață în care știam că se trezise și că umbla prin casă; am rămas în pat, în cameră, închis între patru pereți așa cum el a rămas închis pe veci între cele patru laturi ale autoturismului. Poate dacă m-aș fi dus în bucătărie în acea dimineață să-l salut, să primesc de la el laptele cald și croissantul obișnuit, poate l-aș fi întârziat cu câteva minute și nenorocirea nu s-ar mai fi întâmplat. De fapt, doar zece, cinci secunde ar fi fost de ajuns. O altă mașină ar fi fost lovită în plin de un tir intrat pe contrasens. Cinci secunde, cât să-i distrag atenția, i-aș fi putut spune ”bună dimineața!” sau ”mi-e foame!” sau pur și simplu ”hei” ”ce faci?” deși știam foarte bine ce face, ceva formal și lipsit de importanță i-ar fi putut salva viața tatălui meu.
Pe atunci aveam cincisprezece ani și eram pe val. În curând urma să termin clasa a opta iar mediile îmi creaseră o perspectivă optimă în privința liceului. Apoi mai era examenul de care în orice caz nu eram deloc înspăimântat. Mă simțeam total pregătit, deja știam ce voi face la liceu, tata îmi cumpărase toate manualele, anticipasem totul, le citisem ca pe niște romane. Îmi imaginam cum voi fi primul mai departe, la liceul Eminescu, așa cum eram atunci și cum am fost pe întreg parcursul gimnaziului, nimic nu mă putea opri, eram pur și simplu mult prea pregătit. Îmi plăcea să învăț, vacanțele erau pentru mine cele mai plictisitoare momente, nu mă simțeam încordat, nu simțeam respirația colegului în ceafă precum și dorința lui de a concura. Eram pur și simplu exaltat când vedeam că obțin note mai mari decât ceilalți colegi, era un sentiment profund de mândrie ce mă făcea să mă simt superior. Mă simțeam nemaipomenit când profesorii mă lăudau în fața clasei, în fața altor profesori, citeam pe chipurile colegilor ciuda și mâhnirea, tremuratul privirii, șușotelile. Tot acest zumzet montat împotriva mea era atât de prost dosit încât participanții aproape credeau că nu-mi dau seama cât de mult îi roade faptul că nu mă pot întrece. Petreceam ore întregi râzându-mi în barbă, imaginându-mă deasupra tuturor, în vârful unei piramde sau trecând primul linia de sosire într-o cursă de sprint. Până și visurile erau de aceeași natură. Mă visam deasupra unui bloc zgârie-nori observând orașul cu o unealtă ce semăna cu un telescop, observam zumzetul societății, freamătul vizibil al pietonilor, al autoturismelor. Apoi observam colegul ce nu putea trece de mine, colegul ce în clasă era mereu pe următorul loc, el mergea pe stradă gesticulând și vorbind de unul singur sau împreună cu alți prieteni și părea că se lamentează că nu mă poate întrece cu nici un chip, iar eu râdeam, râdeam pe înfundate iar el deodată se întorcea către mine privind fix în lentila telescopului și parcă avea și el un telescop dar era mai mic, semăna cu un binoclu și nu mă putea observa în întregime. Așa că încerca să se apropie, intra în scara acelui bloc dar, de la intrare, doi bodyguarzi îl împingeau mereu înapoi. Apoi unul dintre prietenii lui găsea o intrare prin spate și toți dădeau buzna ca o cireadă pe scările blocului. Însă niciodată nu reușeau să ajungă la mine, în niciunul din visele mele de atunci nu au reușit.
După moartea tatălui meu nimic nu a mai contat. Nu veți crede cât de repede se poate schimba un om în astfel de condiții. Mama nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, era absorbită de ocupația sa, era pictor, executa portrete și tablouri la comandă iar în timpul liber picta pentru sine. Avea o cameră plină de tablouri, plină de culori, de pensoane, de halate și cârpe mânjite; avea părul dezordonat, aproape că se neglija pe sine pentru acele tablouri. Îmi amintesc de ziua în care, fără să vreau, am rupt pânza unui tablou cu delfini. Mama a țipat la mine și m-a gonit prin toată casa, eu aveam cam șapte sau opt ani atunci, mi-am cerut iertare plângând cu sughițuri însă mama era atât de supărată încât nu mi-a răspuns; de atunci parcă între mine și mama s-a instalat o oarecare distanță, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată, să mă fi întrebat cum îmi merge, ce note mai iau la școală. Sunt sigur că știa, vorbea cu tata iar tata îi spunea totul pentru că era unicul care se interesa, unicul care mă ajuta să fiu primul, să iau acele note. Însă după moartea lui nemaiavând un îndrumător și cum mama devenise tot mai grijulie însă nefiind obișnuită cu asta nu reușea decât să fie patetică și să mă scoată din minți, m-am pierdut între noul anturaj și povețele sale de care încercam să mă îndepărtez tot mai mult. Știam că ea și tatăl meu au moduri diferite de a vedea lucrurile, știam că învățăturile tatălui meu nu erau aceleași cu cele ale mamei mele sau că, în orice caz, nu erau atât de generice. Mama îmi spunea doar să nu stau afară mai târziu de ora nouă, să nu mă apuc de fumat, să nu mă fac de râs și să iau note bune, dar nu îmi explica motivul pentru care ar trebui să fac unele lucruri și să mă păzesc de altele, repeta aproape zilnic aceleași replici așa încât au început să mă scoată din minți la un moment dat.
Într-a noua la Eminescu m-am apucat de fumat, notele nu mai contau și nu mai conta dacă eram printre ultimii din clasă, atitudinea mea era una de resemnare, nu mai aveam acele vise deasupra lumii de fapt aproape că nu mai visam deloc, mă săturasem de toți și de toate, voiam doar să plec cât mai departe și așa am făcut cu prima ocazie care s-a ivit. Între timp am împlinit optsprezece ani, nici o petrecere, doar un cadou din partea mamei, o vază cu model albastru pe un fond crem, am slăbit până la cincizeci și cinci de kilograme iar ei îi vorbeam de sus fără să o ascult sau să o rog să mă asculte. Cred că mama și-ar fi dorit să purtăm o dialog însă nu era capabilă să înceapă, nu era capabilă să mă țină concentrat pe un anumit argument pentru că era o fire dezordonată, pentru că nu mă cunoștea îndeajuns și pentru că era profund dezamăgită. Într-o dimineață mi-a descoperit țigările chiar pe masa din bucătărie, nu știu cum de le uitasem acolo, cert e că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Am recunoscut că fumez însă mamei i s-a părut atât de radicală situația încât a început să mă suspecteze că iau droguri, că beau și că mă duc la curve, m-a întrebat de ce nu am o prietenă și dacă prietenul meu basarabean nu e cumva vreun traficant. A devenit sceptică și a început să mă urască așa încât m-am hotărât să profit de prima ocazie care s-a ivit și să las totul în urmă, pe mama cu nebunia ei, pe prietenii mei cu obiceiurile lor, să fiu singur și stăpân pe propriile acțiuni, să încep totul de la capăt să-mi ofer o viață departe, în Italia.
În Italia am plecat cu un prieten mai mare decât mine el avea douăzeci și doi eu nouăsprezece, am închiriat un apartament și am început să muncim fiecare pe unde apuca. Eu unul am început într-un restaurant însă după trei luni m-au dat afară pentru că aveam dificultăți în a înțelege și a mă exprima în italiană. Apoi, din același motiv, mi-am pierdut locul de muncă la o fabrică de confecții. În final am întâlnit niște români care aveau o firmă de construcții și m-au luat ca muncitor. La început a fost dificil pentru că nu eram obișnuit cu munca grea însă cu timpul m-am dezmorțit. Am căpătat forță și îndemânare precum și încredere. Am învățat să vorbesc și după cinci ani mi-am luat permisul de conducere precum și o mașină ce nu m-a costat mai mult de cinci sute de euro. Pe mama o sunam din când în când însă ceea ce vorbeam erau stricte considerente despre viața fiecaruia. Nu i-am trimis niciodată bani și știu că nici nu ar fi avut nevoie, se descurca de minune cu pictura, acum făcea și obiecte decorative.
În urmă cu doi ani am aflat că mama a murit de cancer la sân. Am rămas profund marcat de această veste. Niciodată nu am simțit-o pe mama bolnavă, niciodată nu mi-a spus nimic la telefon. În România nu mai fusesem de opt ani iar reîntoarcerea a fost un șoc. Toate se schimbaseră, inclusiv pavajele trotuarelor. Pe mama nu am înmormântat-o creștinește ci la crematoriu, la fel făcuse ea cu tata din dorința acestuia. Spunea că pământul ar trebui utilizat pentru construcții sau pentru a fi cultivat și că cimitirele ocupă suprafețe enorme în mod inutil. Tatăl meu a fost arhitect.
Când m-am întors în Italia am căzut în depresie. Simțeam că sunt responsabil de moartea ambilor mei părinți și că, dacă aș fi fost alături de mama, poate că aș fi putut face ceva pentru ea. Această depresie s-a amplificat de Anul Nou când am spart din greșeală acea vază pe care mama mi-a dăruit-o la optsprezece ani. Înăuntrul vazei am găsit un bilet ce m-a făcut să mă simt mai vinovat decât mă simțisem până atunci. Mama mi-a scris în acel bilet că am dezamăgit-o iar asta nu putea decât să mă rănească și mai mult. Întotdeauna am crezut că soarta alor mei s-ar fi putut schimba dacă aș fi fost mai atent la acțiunile mele. Am început să beau și să fumez mai des, mi-am pierdut obișnuința de a mă rade și sunt din ce în ce mai ineficient la locul de muncă. Zilele trecute am bătut un bătrân pe care l-am auzit vorbind pe stradă cu un altul. Erau italieni. Îi spunea că românii le invadează țara și că în curând vor fi nevoiți să riposteze din cauza lor apoi au început să înjure iar când m-au observat cel bătut i-a spus celuilalt : ”Guarda questo è un altro rumeno di merda!”
Nu știu de ce am acționat așa, presupun că trebuia să mă descarc. Sufăr de prea mult timp și nu încerc să mă justific însă văd atâta mizerie în jur, viața mea e o mizerie, uneori mă gândesc că nu mi-a rămas nimic pentru care să trăiesc. Nu am copii, nu am iubită, lucrez în construcții, locuiesc cu chirie, m-aș putea întoarce în țară să locuiesc în apartamentul în care am crescut însă cum aș trăi? Din ce? Mi-ar fi extrem de greu ca după zece ani să mă întorc acolo și să o iau de la capăt.
O doamnă care mi-a investigat cazul, mă refer la bătrânul pe care l-am lovit acum câteva zile mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită, mi-a spus că nu e nici o rușine să vă consult și că mi-ar face bine să port un dialog cu cineva dispus să mă asculte și eventual să mă sfătuiască. Poliția nu mi-a dat oportunitatea să mă exprim și în orice caz ei sunt interesați de ce s-a întâmplat la nivel fizic nu psihologic. M-au tratat ca pe un străin, de fapt, mai mult decât un străin, m-au tratat ca pe un român.
autor Nedelcu Pavel
Comentarii închise la Un altro rumeno di merda
Treceri (II)
„Era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, în noaptea mătăsoasă, tu erai aproape frumoasă, căutam grăbiţi în adâncul din noi atât de rarul pas în doi şi, mergând când şchiopătat, când săltat, găseam uneori paradisul după un colţ sau în pat ; era joi spre vineri, noi eram încă tineri, încă ardeam printre gânduri şi rânduri, printre dezastre şi dogme, printre temeri şi norme, încă eram însetaţi de viaţă, de doruri, de zboruri, de ipotetice viitoruri, încă ne luptam cu mori de vânt şi iluzii, încă mai făceam confuzii, deşi tu îmi tot spuneai să-l las în pace pe Don Quijote cu aiurelile lui, „ştiu că-ţi place să umbli haihui, dar eu nu am veleităţi de Dulcinee, într-o Spanie de epopee”; era vineri spre sâmbătă, nu voiai să fii nici o Isoldă blondă, nici o Julietă ideală, nici o Cleopatră fatală, ci doar tu, vag tristă, vag plictisită, vag ameţită prin false Irish Pub-uri, Moulin Rouge-uri, discoteci, printre pahare cu whiskey, vin, vodka, bere, gin, ascultând vechi cântece irlandeze, french-cancan sau Led Zeppelin; era sâmbătă spre duminică, noi continuam să ne ameţim şi să plutim prin lumi paralele, deşi mai aveam sechele, regulile încă ne legau de ele, dar ne injectam în vene doze mari de optimism şi puţin romantism, continuam „să te fut în hotel Cişmigiu”, să sper că acel pat, acea cameră, acel univers cenuşiu nu sunt un sicriu, să cred că tu, cu lumina ta de neon, poţi dărâma dintr-o mişcare obiecte şi pereţi de carton; era dumincă spre luni, începeai să şopteşti rugăciuni, în noaptea banală deveneai spirituală, zeii perfizi şi absurzi erau încă flămânzi, nu puteam să cred în ei, fără temei, eram propriul meu zeu, şi al tău, când te priveai goală, în oglinda ovală, îţi ştergeam de pe obraz fardurile, praful şi ridurile, din suflet tristeţile şi mirările, cicatricile, capriciile şi întrebările; era luni spre marţi, noi eram aproape rataţi, presimţeai cele trei ceasuri rele şi-ncercai să te ascunzi de ele, cam abulic sau doar cinic, mic, îţi spuneam să-ţi iei un loz în plic, poate vei câştiga fericirea, poate chiar nemurirea; era marţi spre miercuri, tu desenai cercuri, ale urii şi iubirii, ale infernului şi negării, ale indiferenţei şi uitării, te aşezai apoi în centrul lor şi tăceai, te însingurai, te transformai într-o statuie rece şi maiestuoasă, încă erai aproape frumoasă, în jurul tău creşteau flori albe de crin şi frunze mari şi amare de pelin; „era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, deşi deveniseşi aproape idee, ne plimbam aerieni pe Căi Lactee, îmi cereai să te mai mint puţin, fiindcă îţi plăcea aerul meu cabotin, te rugam de o mie de ori să rămâi măcar până în zori…
autor dobrica mariana
Comentarii închise la Treceri (II)
Fără întoarcere
L-a trezit, înainte de a se lumina bine de ziuă, hămăitul răguşit al lui Medvjed. S-a strecurat de sub pilota din puf de gîscă, umflată şi caldă ca un pîntec moale şi a alergat, lipăind cu tălpile goale pe duşumelele lucioase, pînă la fereastră. N-ajungea cu creştetul decît pînă în dreptul pervazului, dar a tras un scaun şi s-a urcat pe el, privind, prin geamurile năclăite de ceaţă, drept în uliţă. În faţa gardului se înşirau trei-patru-cinci, sau chiar mai multe decît degetele unei mîini, umbre întunecate, gheboşate şi fără chip. Sveta a deschis portiţa şi le-a făcut loc să intre în curte, poruncind cîinelui să tacă, iar el s-a retras, mîrîind, la capătul lanţului. În cerdac s-au auzit tropote de paşi şi zgomotele vocilor răguşite ale bărbaţilor amestecate cu cele înalte, repezi ale femeilor.
Luka a sărit de pe scaun, aşa cum se afla, în cămaşa lungă din in înălbit care-i trecea bine peste genunchi, a deschis uşa camerei şi a fugit spre cuhnia mare, acolo unde se-nvălmăşeau vocile.
Umbrele de la gard îşi scoseseră broboadele cernite şi se aşezaseră în jurul sobei cu cîte o ceaşcă aburindă în mîini. În aer plutea mireasma dulce, ameţitoare de şliboviţă fiartă cu miere şi boabe de piper. A aşteptat să-l vadă careva şi să-i dea şi lui o înghiţitură. De obicei, moş Mirco sau alt bărbat îl mîngîia pe creştet şi spunea “daţi-i şi lui o ţîră ca să nu descrească” dar astăzi nu l-a îmbiat nimeni.Se îmbulzeau toţi în jurul mesei, într-un zid compact de trupuri, împiedicîndu-l să vadă ce se petrecea acolo. Şi-a făcut loc, împingînd în lături fustele groase de lînă, înghiotind şoldurile mari, strecurîndu-se printre picioarele lor, iar cînd s-a apropiat şi s-a ridicat peste tăblia din lemn, l-a zărit pe Pavlo întins pe spate, cu ochii închişi. A vrut să întindă braţul ca să-l scuture de cracul nădragului, aşa cum făcea cînd adormea sub un nuc sau la umbra vreunei căpiţe de fîn proaspăt cosit în zilele lungi de vară, dar o femeie în spatele lui a rostit răspicat, făcîndu-l să tresară:
“Luaţi copilu’ de aicea, nu tre’ să-l vadă aşa!”
Moş Mirco a apărut încruntat în cadrul uşii şi i-a luat, ca de fiecare dată, apărarea:
” Ba, lăsaţi-l să vadă şi să ţină minte tot!”
Mustăţile sure şi înfoiate ca nişte fuioare de lînă nedărăcită îi tremurau umezite, iar cutele adînci săpate pe frunte şi pe obraz parcă se-nmulţiseră.
Babele de lîngă sobă s-au ridicat de pe băncuţe şi au început să vaite în cor. Întîi au izbucnit într-un bocet lung întretăiat de gemete, apoi strigau tot mai tare, cu ţipete din ce în ce mai ascuţite, încît a trebuit să-şi astupe urechile cu palmele ca la tăiatul porcilor. Lui Pavlo nu-i păsa, dormea netulburat mai departe, nu s-a trezit nici cînd i-au scos hainele şi au început să-i şteargă trupul cu cîrpe înmuiate în apă caldă. I se părea caraghios să-l vadă săpunit, fără să se împotrivească, ca un copil, chiar şi el se smucea din mîinile Svetei, atunci cînd stătea în cadă şi-l freca peste tot cu săpun şi clăbucii iuţi îi intrau în gură şi-n ochi. Cînd femeile l-au întors pe o rînă, ca să-l spele şi pe spinare, Luka a zărit pe omoplatul lui stîng o gaură negricioasă, mare cît pumnul lui, în jurul căreia se întindeau pete scoarţoase, purpurii. S-a mirat că nu-l doare buba aceea urîtă sau poate că îl durea dar strîngea din dinţi, ca atunci cînd se tăiase la pulpă cu secera, vara trecută şi-i spusese că bărbaţii nu se văicăresc cu una cu două. De atunci nici el n-a mai plîns niciodată, nici atunci cînd se-mpiedica şi se julea la coate, frunte sau genuchi. Cămaşa se pătase şi ea cu sînge închegat, dar femeile au adus alta curată, albă, bine scrobită şi i-au tras-o pe trup.L-au îmbrăcat, i-au pieptănat părul umezit şi mustaţa zbîrlită, roşcată, cît aripa de vrabie, iar cînd au fost gata, patru bărbaţi care stăteau pe coridor, tăcuţi ca-n biserică, cu căciulile în mîini l-au ridicat şi l-au dus în odaia mare, pentru oaspeţi, aşezîndu-l pe masa lungă, pe care se prînzea doar de sărbători.
Babele au terminat bocetul şi s-au cuibărit înapoi lîngă sobă, iar moş Mirco le-a turnat în ceşti încă încă un rînd de rachiu dulce în ceşti şi pesemne că era tare supărat fiindcă a uitat şi de data asta, să-i dea să guste.
Sveta a acoperit cu o năframă oglinda mare cu ramă de nuc şi l-a luat deoparte în bucătărie. După ce a înghiţit repede două felii de pîine unse cu pesmet şi o cană de lapte l-a trimis să se îmbrace. Din nou s-a mirat, fiindcă de obicei îi întindea hainele şi îl ajuta să-şi tragă nădragii sau se încalţe, dar n-a întrebat-o nimic, s-a îmbrăcat singur şi a ieşit în curte. Se-ngînase de ziuă, iar ceaţa se risipea în fuioare palide, presărate pe văi, scămoşate din loc în loc de peria crîngurilor. În ogradă doi bărbaţi îşi făceau de lucru meşterind o ladă lunguiaţă din lemn geluit, ca aceea în care se ţinea făina, dar ceva mai strîmtă. Luka i-a privit o vreme cum lucrau, apoi i-a aruncat lui Medvjed, pe care uitaseră toţi să-l hrănească, un coltuc. Cîinele însă nu s-a atins de pîine şi s-a întors în cuşcă, aşezîndu-se cu botul pe labe.
“Desface-ţi-i lanţul, a spus bărbatul care bătea cuiele, simte şi el că i-a plecat stăpînul!”
Luka a vrut să-i spună că greşeşte, că stăpînul lui Medvjed n-a plecat niciunde, e-n odaia mare şi doarme liniştit, dar a tăcut supărat şi s-a dus într-acolo ca să-l vadă.
Stătea întins pe spate, cu mîinile încrucişate pe piept, îmbrăcat în hainele de duminică şi părea că zîmbeşte în somn, ţinîndu-se de şotii, aşa cum zăcea acolo nemişcat cu două monezi mari apăsîndu-i pleopele şi cu două lumînări groase la căpătîi. S-a furişat iar printre fustele femeilor şi l-a tras pe furiş de poalele surtucului dar nu s-a trezit, iar atunci, dezamăgit, s-a întors în curte ca să născocească vreun joc. Cuşca lui Medvjed era goală şi s-a apucat să-l caute ca să-l înhame la un cărucior, fiindcă nu ninsese încă şi nu era rost de umblat cu sania. L-a auzit undeva în fundul grădinii, pitit pe sub tufe, cum schelălăie prelung şi urlă ca lupii în nopţile de iarnă şi l-a lăsat în pace.
N-avea cu ce să se joace şi fiindcă i se spusese să nu iasă în uliţă laolaltă cu ceilalţi copii se învîrtea trist prin curte. A cules din ţărînă un băţ şi capetele de scîndură rămase după întocmirea lăzii şi a încercat să facă din ele o morişcă, aidoma cu cele pe care i le meşterea Pavlo după cîte o ploaie zdravănă cînd se umflau pîraiele şi le aşezau împreună pe stăvilare ridicate din nisip şi noroi, dar n-a reuşit.
“La anu’ , facem o moară adevărată şi o punem în albia Vardarului”, i-a promis ultima dată cînd se jucaseră de-a morarii. Tot în primăvară măsurîndu-l la tocul uşii să vadă cît a crescut, i-a spus vesel: “Te-ai înălţat cu o palmă… la toamnă cînd vin hergheliile de la păşunat, îţi aduc mînzul roib al Streliţei şi te învăţ să călăreşti!”
Toamna venise, fiindcă frunzele se îngălbeniseră şi căzuseră, dar Pavlo nu i-a adus mînzul şi lipsea tot mai mult de acasă sosind pe-noptat cînd înfuleca ceva şi se culca, iar acum stătea întins pe masă, galben ca o frunză uscată de plop şi dormea.
Cînd Sveta l-a chemat să-i dea să mănînce de prînz, a aruncat iar o privire spre odaia mare şi a văzut că era tot acolo, iar moş Mirco stătea la căpătîiul lui şi se ştergea la ochi.
“ O fi din cauza fumului de la lumînări”, s-a gîndit Luka. I se întîmplase şi lui, atunci cînd îşi apropiase nasul prea mult de un opaiţ sau de lampa cu petrol, să-i intre fum în ochi şi să-i năvălească lacrimile de usturime, dar nu l-a întrebat nimic. Sveta şi celelalte babe duceau mereu colţul basmalelor la ochi, dar ele fiind femei, era de înţeles că aveau voie să plîngă.
Spre seară, în odaie s-au adunat în odaie mai mulţi bărbaţi. Toţi lăcrimau în tăcere, pufăind din lulele, iar liniştea din jurul trupului nemişcat l-a speriat şi n-a îndrăznit să-i întrebe nimic. Cînd s-a dus la culcare, i-a auzit suspinînd pe toţi din casă şi a adormit greu, dorindu-şi să viseze mînzul roib al Streliţei, dar nu s-a întîmplat aşa, somnul l-a cuprins greu, frămîntat şi fără vise frumoase.
Dimineaţa a sărit din pat tîrziu, mult după răsărit şi privind spre uliţă a văzut intrînd pe poarta larg deschisă un şir de bărbaţi tăcuţi, purtînd praporii din biserică, iar în urma lor, păşind îngreunat de ani, pe popa Sava, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, ţinînd o cruce mare, aurită în sus.
Sveta i-a adus hainele frumoase, pe care le primea doar de sărbători, ca să se îmbrace, iar după ce l-a pieptănat, i-a frecat bine obrazul cu o năframă curată şi l-a împins uşurel în odaia în care se odihnea Pavlo, aşezat acum în lada de lemn pe care o meşteriseră deunăzi, dulgherii. Camera era plină de oameni care-şi făceau cruce, iar fumul cădelniţei se înălţa subţire ca pîlpîirea unei lulele şi toată casa a început să miroase a răşină şi coajă arsă de brad.
Popa a început să cînte tare, diacul îi ţinea isonul cu stăruinţă, urmat de cantori, iar glasurile lor răsunau atît de năprasnic încît, din nou, Luka a sperat ca cel culcat să se trezească şi să sară de pe masă, rîzînd de şotia pe care o făcuse. După ce slujba s-a încheiat, toţi cei de faţă s-au perindat orin faţa lui şi s-au aplecat sărutîndu-l pe obraz. L-au împins şi pe el uşurel, îndemnîndu-l să se apropie, iar moş Mirco l-a ridicat de subsuori ca să ajungă la năsălie. Luka a atins uşor cu buzele obrazul palid şi rece şoptindu-i lui Pavlo la ureche, încetişor: “Hai, scoală-te şi adu-mi mînzul roib ca să-l călăresc” dar el nu s-a clintit, aşa cum n-a tresărit nici atunci cînd o babă I-a străpuns lobul urechii cu un ac.
“ De ce l-au înţepat ?” l-a întrebat, mirat, pe moşu-su, iar acesta, după ce l-a pus să-şi facă trei cruci aşa cum se cuvenea,i-a răspuns scurt:
“ Aşa-i obiceiul, ca să nu se întoarcă strigoi!”
N-a mai apucat să afle ce-i acela strigoi, fiindcă patru bărbaţi au ridicat năsălia şi au aşezat-o într-un car aşternut cu fîn, la care erau înjugaţi două perechi de boi înalţi, albi de coarnele cărora atîrnau năframe negre. Radko, fratele lui moş Mirco a plesnit din bici, carul s-a urnit din loc şi toţi s-au înşirat în urma lui. Boii păşeau agale, cadenţat cu frunţile aplecate, carul se mişca încet, iar bocitoarele îl însoţeau ţinîndu-se de loitre, plîngînd şi jelind fără contenire. Drumul nu era prea lung, dar urca pieptiş spre tăpşanul care-n mintea lui de copil purta numele de “ locul cu multe cruci”, acolo unde un paznic bătrîn şi şchiop nu lăsa cetele de ţînci să hălăduie-n voie, alungîndu-I cu o cîrjă noduroasă. Luka a început să obosească şi să se împiedice de bolovani, pînă cînd Mirco l-a luat de mînă ca să nu cadă.
“ Unde-l duc pe Pavlo?” a întrebat cînd au ajuns sus şi glăsciorul lui firav s-a auzit limpede printre suspinele din jur.
“ La odihna veşnică”, a mormăit cineva din alai şi din nou s-a mirat de ce are nevoie un om în toată firea de atîta odihnă.
În faţa gropii proaspete, popa a ţinut iar o cuvîntare lungă, din care mintea lui fragedă n-a înţeles nimic. Cerul se limpezise şi razele soarelui băteau pieziş peste creştetele descoperite, era cald şi l-a apucat picoteala, stînd acolo-n picioare, înghesuit între oamenii care se rugau şi plîngeau. A făcut ochii mari atunci cînd Pavlo a fost coborît în groapă şi toate s-au învălmăşit dinaintea lui.
Moş Mirco s-a apropiat şi a aruncat în hăul întunecat un bulgăre de pămînt îndemnîndu-l să facă la fel, iar el ascultător l-a imitat. Lopeţile de ţărînă azvîrlite peste capacul de lemn bubuiau rînd pe rînd,ca bătaia unei tobe războinice, iar banii azvîrliţi de bărbaţi zornăiau veseli,într-un şuvoi de clinchete argintii. Cineva a rupt o lipie în fărîme şi a aruncat-o peste groapă, iar altul a turnat o sticlă cu vin rubiniu în groapă, spunînd:” pentru sufletul răposatului” şi toţi cei de faţă au izbucnit în plîns.
Atunci i s-a pus un nod în gît de i-au venit şi lui lacrimile, mai ales cînd a văzut nu doar femeile, ci şi bărbaţii în toată firea plîngînd şi le-a dat drumul să şiroiască în voie pe obraz. După ce groapa a fost astupată şi pămîntul aranjat într-o movilă înaltă, au înfipt la capătul ei o cruce din lemn de mesteacăn, iar Sveta şi Mirco au îngenuncheat acolo pe pămîntul reavăn, mirosind a iarbă şi a rădăcini putrede, rugîndu-se şi sărutînd lemnul albicios.
Cînd ziua aceea uimitoare s-a încheiat şi negurile înserării au învăluit satul, culcat în patul cald cu aşternuturile primenite, Luka a înţeles că Pavlo nu se va mai întoarce niciodată de sub brazda rece ca să-i cioplească morişti de apă şi nu va călări în primăvara următoare, dar nici în alte primăveri care vor veni, murgul roib al Streliţei.
autor Rechesan Gheorghe Dan
Comentarii închise la Fără întoarcere
Albastru
Era înalt. Mult mai înalt decât cei din preajmă și era ades luat de cei de pe stradă drept un jucător de baschet. Din pricina înălțimii lui, era sortit să privească pe toată lumea de sus, iar când alături de el se așeza cineva peste medie de scund, contrastul alcătuit îl irita de obicei foarte mult pe cel mic. Fără nicio vină, înaltul se simțea stingher, căuta o punte de înțelegere și toată îngăduința de care fusese lipsit pe vremea adolescenței. Mâinile lui lungi, deși întinse larg deschise către ei toți, primeau numai uimirea batjocoritoare a celorlalți, poate amestecată cu o undă de invidie, apoi tot felul de porecle și alte umilințe. La început, atunci când trupul începuse să i se deșire parcă fără dorința de a se mai opri, îl primiseră cu un râs ușor, îngăduitor. Apoi, cu timpul râsul deveni batjocoritor, umilitor, superior, atoateștiutor și mușcând în cele din urmă ucigător. Nu, nu ucigător pentru el, ci pentru toate încercările de a fi alături de ei în mod firesc. Se simțea deosebit prin înălțime, fără a fi cerut asta vreunui Dumnezeu. Văzându-i cum îi caută privirile uitându-se mereu în sus, el și-ar fi dorit mai bine să-i ajute să privească cerul de deasupra tuturor, fie scunzi ori înalți. Cuvintele celorlalți deveniră tăioase și rele, de parcă privind în sus ar fi fost orbiți de soare. Încercă să meargă mai înclinat, dar se lăsă curând păgubaș: îi spuseră că e cocoșat. De atunci, însingurarea lui se adânci cu fiecare zi. Mergea tăcut pe străzi noaptea, când trecătorii sunt rari și insomniile dese. Atunci, în ritmul pașilor pe trotuar i se părea că e însoțit, privit de ochi supraveghetori, strigat câteodată pe nume. Întorcea capul: nu era nimeni, deși ar fi putut să jure că își auzise numele șoptit. Vreo fantomă uitată, se gândea, fără a fi speriat.
Când mănâncă, suflă uneori asupra farfuriei, ca și cum ar vrea să alunge un fir ipotetic de praf sau poate pentru a marca în felul acesta – cu suflarea lui ori poate cu sufletul – farfuria. Ceilalți îl privesc cu ochi ciudați și simte dinspre ei un fel de curiozitate amestecată cu silă. Nu-i mai pasă. Măcar când stă pe scaun, la masă, ar putea părea normal de înalt. De asta prelungește mesele, mestecând foarte încet, lucru de altfel benefic pentru sănătate.
Poate din pricina înălțimii, căldura își făcea mai bine simțită prezența în sânge. Cu ceva mai mulți centimetri de parcurs decât la ceilalți, circulația îi era mai intensă. După voia ei proprie, căldura îl învăluia cu semne întâlnite la tot pasul, ca o imagine a emoțiilor lui vii, poate mai vii ca ale altora, pe care îi simțea dușmănoși fără motiv. Câteodată simțea că îl vor izola, nu știa în ce fel și cum, dar știa. Nedeslușitele lui semne calde îl preveneau, își cereau dreptul la viață în trupul său înalt, mai înalt decât altele, în care căldura își găsise un lăcaș potrivit. Oare mâinile lui erau adevărate antene pentru semnalele din aer? N-ar fi putut spune, dar era pe deplin împăcat cu prezența căldurii bătând în inima trupului său.
Când l-au acuzat, au făcut-o fără dovezi clare, dar vinovăția lui se făcea simțită pentru toți doar în faptul că avea capul așezat mult deasupra celorlalți, lucru evident mai cu seamă când s-au ridicat în picioare pentru a asculta sentința. Știa, așteptase și acum venise clipa când îl vor închide în închisoarea lor. Judecătorul, un om bătrân, cu păr alb ca laptele, îl osândi la câțiva ani de izolare în lumină albastră, dozată conform unui articol uitat dintr-un vechi cod penal, de care nu-și mai amintea nimeni. Explicația judecătorului a fost simplă: furtul unei înălțimi se pedepsește după legea potrivit căreia lumina albastră reduce proporțiile faptei, conform art. x, paragraf y, litera z. Nimeni nu a avut ceva de obiectat. Avocatul apărării lui era mut, iar procurorul era brunet și întunecat la față ca un străin. De pe podiumul unde se afla judecătorul, ochii lor erau la aceeași înălțime. Judecătorul se simți provocat de această obrăznicie fără precedent. Toți ceilalți aveau buna cuviință de a se afla mult mai jos, numai omul acesta, vinovat pentru dimensiunile lui, nu. Mai adăugă de la el câțiva ani pedepsei, deși hârtia pe care o citea era deja scrisă de grefierul ascultător. Nu conta, judecătorul fusese împuternicit de cei de jos și nu era un abuz sau o nedreptate să mai cântărească odată, chiar în clipa citirii, această pedeapsă. Freamătul simțit în sală îi confirmă acest drept.
Lumina închisorii pătrundea prin ferestre mari de sticlă albastră, cu care se obișnui destul de ușor. Nu producea asupra lui efectul stabilit prin lege, nu descrescu nici măcar cu un singur centimetru. În anii care au trecut ochii lui se deschiseră la culoare, devenind cu desăvârșire senini. Gardienii încă îl supravegheau curioși, deși anii se scurgeau alene și albastru.
I se părea un vis frumos. Ar fi vrut să le mulțumească, dar se temea că până și cuvintele lui s-ar fi auzit de la o foarte neobișnuită înălțime. Știa că sunt pe lume oameni care atunci când închid ochii văd numai întuneric și simțea pentru ei o adâncă milă. Sigur că dacă ar fi povestit ceva din visul său albastru nu se putea să nu fie făcut vinovat din nou. Doar îl pedepsiseră odată cu toată dreptatea de care erau în stare.
Nu, nu înjurase niciodată așa cum fusese el înjurat. Nu înjura nici măcar într-un fel personal, unic. Uneori, auzea înjurăturile în gând, dar erau numai cele pe care se obișnuise deja să le primească tăcând. Erau ale lor și știau și ei lucrul acesta, care îl întrista mult. Le primise așa cum îi primise pe ei, dar cui oare i-ar fi păsat? Omul înalt îi iubea așa cum erau. Se punea deseori în locul lor și îi înțelegea, deși treaba asta îi aducea oboseală și dureri de spate. Se odihnea în casa cu ferestre albastre, revigorându-și viața așezată mai sus decât a celorlalți printr-o justă pedeapsă. Devenea o fabrică de gânduri, pentru că doar atât mai putea, îngrijindu-și produsele așa cum un grădinar își îngrijește florile. Era greu câteodată să deslușească gândul curat, adevărat și treaz, ascuns prin colecția de înjurături și cuvinte ascuțite care pluteau prin fabrica lui. Înșelătoarea ceață hipnotică din afara închisorii albastre cu care fusese binecuvântat se risipise demult. Era trist, înțelegând că lumina albastră fusese ascunsă de fapt de către cei care îi cunoșteau virtuțile vindecătoare, așezând această ordine strâmbă cu caracter de lege la temelia justiției lor.
Se gândea prin ce metodă să ceară o prelungire a pedepsei din cauză că trupul nu i se redusese la normale și statistice dimensiuni acceptate de lege. Presimțea că eliberarea îl va durea aproape mortal, deși asta îl liniștea oarecum: își vor mai aminti un timp oarecare de vinovăția înălțimii lui și apoi îl vor uita. Va fi plecat dintre ei, era mai aproape de cer prin statură, dar știa bine că va pleca înveșmântat în pedeapsa luminii albastre a gândului său.
Singurătatea îl înștiințase că există pe lume diverse specii de cuceritori, toate pământene și luptătoare. El, cel înalt și făcut aici vinovat pentru asta, aparținea unui tărâm îndepărtat care cuprindea în propriul sistemul solar o frumoasă planetă albastră, metodic devorată de unica specie care se pretindea a fi cea mai inteligentă.
autor Constantin P. Popescu
Comentarii închise la Albastru
Timpuri ancestrale
MOTTO:
“Iarna, un anotimp al aşteptării, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur şi lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care te poţi bucura de fiecare oră.” John Boswell
Seară friguroasă de început de ianuarie. Nori negri, grei, se fugăresc pe cer, scuturânu-şi încărcătura asupra pământului. Brrr… Prin rafale puternice, crivăţul îşi revendică pretenţiile asupra mării şi ţinutului dintre aceasta şi Dunăre. Un vuiet surd este perceput de urechea mea, ca un zgomot de fond. Sunt apele mării, care îşi manifestă prin zvârcoliri tulburarea de care este cuprinsă la sosirea iubitului, pe care nu-l poate reţine numai pentru ea.
Focul din lemne de fag duduie în soba confecţionată din teracotă de culoarea ciocolatei. Pe fiecare placă este ştanţat un model ce reprezintă un bărbat solid, pletos, cu barbă deasă, îmbrăcat în straie de blană.
După oboseala zilei de muncă, mă odihnesc cu o carte în mână într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului de pe una dintre plăci. Încet, încet, sub influenţa căldurii, mă copleşeşte moleşeala, corpul se face din ce în ce mai greu, iar Hypnos mă cuprinde în braţe.
Zeu al fantasmelor întunecate, acesta mă poartă lin prin spaţiu, o legănare uşoară, iar în final plutim deasupra unui ţărm arid. Cât vezi cu ochii, totul este alb, doar pe alocuri apar petice negre, de teren dezvelit. Zăpada, spulberată de vântul turbat, se depune aiurea, sub formă de troiene înalte.
Marea… valuri uriaşe se înalţă în întâmpinarea miilor de aripi ale crivăţului, pentru ca apoi, furioase, să revină cu mugete sălbatice la sânul mamei, unde se sparg împrăştiind în jur dantela albă, înspumată a stropilor.
Cum privesc de sus, în partea dreaptă este o aşezare, formată din care amenajate şi drept locuinţă. La început nu-mi dau seama ce poate fi. Pare o tabără de nomazi. Îmi arunc privirea într-una din aceste case mobile, care pare mai răsărită decât celelalte. În centrul încăperii se află o vatră din piatră, în care este aprins un foc. Deasupra acesteia, la loc de cinste tronează o statuetă din lut ars, frumos împodobită. O recunosc, este Taviti, zeiţa focului şi a vetrei. Acum îmi dau seama, sunt transportată în timp, iar ceea ce văd este un sat al unor sciţi nomazi, care au trăit pe malurile Pontului Euxin cu mii de ani în urmă.
În încăpere se află un bărbat destul de tânăr şi o femeie cam de aceeaşi vârstă. Îmi dau seama că sunt soţ şi soţie după îmbrăcăminte. Poartă haine tesute din acelaşi material, o pânză de culoare roşie. El, bărbatul, este îmbrăcat cu o tunică, peste care îşi trage o alta din zale argintii, strălucitoare. Ea este îmbrăcată tot într-o tunică roşie, dar care este plisată în talie, iar mijlocul este încins cu o eşarfă aurie pe care sunt cusute modele cu flori şi frunze. Pe deasupra îşi pune şi ea o altă tunică din zale, asemănătoare cu a soţului.
Ceva din mine îmi spune să-i privesc cu atenţie! Mintea îmi este invadată de amintiri ancestrale. Privindu-le figurile, mă recunosc în ea, se numeşte/mă numesc Tabita, iar în el, Corio, soţul ei/al meu din acele timpuri… pe bărbatul de pe tăblia de teracotă! Pe mine înţeleg să mă recunosc, trăsăturile mi-au rămas întipărite în gene şi s-au transmis din generaţie în generaţie, până în timpul prezent, când au fost trezite sub influenţa lui Hypnos! Dar el? Soţul? Cum a ajuns figura lui pe soba mea? Iată un fenomen căruia nu-i găsesc explicaţia!
Amintirile, la început ca un firicel suav de apă, devin treptat şuvoi! Ştiu cine suntem şi ce va urma! Tatăl meu, Ateas, a fost conducătorul militar şi religios al acestui trib. A fost ucis acum două săptămâni în lupta cu sarmaţii. Bătălia am câştigat-o, dar el a murit în urma rănilor primite, iar azi are loc înmormântarea.
Suntem îmbrăcaţi în mare ţinută, aşa cum se cuvine la înmormântarea unui conducător erou. Ne fixăm coifurile din argint pe cap, iar pe umeri punem hainele de blană, care trebuie să ne apere de vitregia naturii. Sting focul din vatră, care nesupravegheat ar putea să cuprindă toată aşezarea, iar la ieşire legăm bine fîşiile de piele cu care asigurăm uşa.
Ne îndreptăm spre încăperea mare, acoperită, în care va avea loc ceremonia funerară. Totul este pregătit. În imensa cameră mortuară din lemn se află depus pe catafalc trupul tatălui meu decedat, iar alături de acesta al mamei şi al celor patru slujitori credincioşi, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă. Toţi sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aşa se cuvine.
În jurul lor sunt aşezate armele şi bijuteriile din aur şi argint, harnaşamentele cailor, scuturile din fier cu un ornament central din aur, pe care este sculptată o acvilă în zbor, săbiile cu teaca de aur încrustată cu fildeş şi pietre preţioase, arcurile curbate, gorytosurile în care stau strânse săgeţile cu vârfuri în formă de trifoi, precum şi carnea, vinul şi ustensilele gospodăreşti. Toate acestea îi vor însoţi în viaţa de pe cealaltă lume.
Participanţii la ceremonie încep să se adune. Eu/Tabita şi Corio ne aşezăm la capul tatălui decedat. Corio îi urmează drept conducător militar şi religios. Aceasta este legea noastră. Urmaşul la conducere este primul născut, iar în cazul în care acesta este fată, soţul acesteia.
Aseară a avut loc ceremonia de investire a lui Corio drept conducător şi, deasemenea, prin care mama, în numele lui Tabiti, şi-a îndeplinit datoria de soţie. Au fost prezenţi toţi membrii tribului. Îmi răsună în minte cuvintele de rămas bun pe care aceasta mi le-a adresat, înainte de a-şi împlânta cuţitul în inimă: „ Eşti primul nostru născut. Ai obligaţia ca alături de soţul tău, să conduceţi acest neam cu vitejie, în cinste şi virtute, astfel încât numele acestuia să rămână scris pentru veşnicie în Cartea Lumii.”
În partea dreaptă a mortului se înşiră, în funcţie de gradul de rudenie membrii familiei: fiii, fiicele, nepoţii, unchii şi mătuşile, iar în continuare restul membrilor tribului.
Din vasul aşezat pe un piedestal între mine şi soţul meu ies deja aburi. Prin aceştia, iarba sacră ne indică faptul că cei duşi dintre noi au pornit deja pe calea spre veşnicie. Ritualul este început de Corio:
„O, tu, Papaios, zeu al cerului,
O tu, Api, zeiţă a pământului,
Ajutaţi pe supusul vostru Ateas
Pe drumul spre nemurire….”
După terminarea incantaţiilor cu care îi este onorată amintirea şi care îi vor ajuta să străbată căile spre veşnicie, acoperim cu pământ korganul, care fi deschis după scurgerea unui an.
Întorc privirile în partea sângă. O altă privelişte se oferă ochilor mei. O peninsulă, case din cărămidă arsă. Tomisul, străvechea cetate grecească de pe ţărmul Pontului Euxin
Străzi înguste şerpuiesc toate în aceeaşi direcţie, spre mare. Încastrate în malul de pământ, mai multe încăperi căptuşite cu cărămidă reprezintă depozitele de marfă ale oraşului de pe malul mării. Urmăresc traseul uneia dintre străduţe. Acesta se termină într-o piaţă publică, pavată cu un mozaic multicolor decorat cu motive geometrice şi vegetale. Le recunosc pe amândouă. Bazarul roman şi Mozaicul au străbătut timpurile până în zilele noastre.
Continui plimbarea şi mă opresc la o casă. Un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, nu tocmai înalt, suplu, brunet, cu ochi negri, arzând de o febră interioară, aşezat la o masă de lemn, frumos încrustată cu motive reprezentând animale fantastice, ascultă întristat vuietul vântului turbat, apoi ia pana în mână, o înmoaie în călimară şi începe să scrie.
Urmăresc cu privirea cele scrise:
„Parue – nec inuideo – sine me liber, ibis in urlomei mihi ; quod domino non licet ire tuo !” şi instantaneu în minte îmi răsună traducerea în limba romană:
“Tu vei merge, mica mea carte fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.!”
Este Publius Ovidius Naso, poetul roman născut la Sulmona şi exilat în îndepărtatul Tomis datorită greşelii de a fi fost martor scandaloaselor aventuri ale Iuliei, nepoata împăratului Augustus. Sau datorită altui motiv, “Carmen et error”, “o poezie şi o greşeală”, cum spune el însuşi în Ponticele. Se pare că poezia la care face referinţă este “Ars amatoria”, care, mult prea îndrăzneaţă pentru acele timpuri, contravenea principiilor morale stricte ale împăratului.
Acum a început să scrie Tristele, va continua cu Ponticele şi nu va reuşi tot restul vieţii să obţină iertarea şi totodată reîntoarcerea la Roma.
Dar iată că de ridică de la masă. Cu paşi uşori, se plimbă prin cameră, recitând cu voce tare:
“M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.”
Mă simt din ce în ce mai tulburată. Simt cum străbat din nou spaţiile, apoi mă trezesc în fotoliul meu. Deschid ochii. În mână, ţin un volum din “Cireşarii”, deschis la epitaful de pe monumentul închinat lui Ovidiu, din actuala Constanţa:
“Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Privirea mi se îndreaptă spre soba de teracotă, la bărbatul care mă priveşte de acolo, parcă dorind să-mi transmită ceva! Corio, iubitul meu soţ din timpuri ancestrale, ai simţit şi tu prezenţa mea?
Vântul de nord îşi continuă goana nebună, iar marea întinde în van, neputincioasă, braţele dantelate spre iubitul crivăţ, la fel ca acum mii de ani!
Addenda
Papaios – zeul cerului la sciţi
Api – zeiţa pământului, soţia lui Papaios
Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei la sciţi
Gorytos – tolba pentru sageţi
Iarba sacră – canabis, plantă cu proprietăţi halucinogene, folosită de sciţi prin arderea acesteia în timpul ceremoniilor religiase.
Korgan – mormânt al sciţilor, sub formă de movilă (gorgan)
autor Ivănescu Ştefana
Comentarii închise la Timpuri ancestrale
Al doilea vis de mărire
Cu un efort notabil, Bartolomeo Tizmană se urni din pat. Ajuns în balcon, se uită în sus, spre cer, apoi scuipă de mai multe ori. Neputincios. Epuizat. Nu prea dormise. Văzuse filme pentru adulţi, porno, altfel spus. Nu s-ar fi uitat în vecii vecilor la asemenea orori, dacă n-ar fi fost însărcinat de şefa sa, managerul principal al unei asociaţii care se ocupa intens cu protejarea inocenţilor, a abstinenţilor, a neadaptaţilor şi-a copiilor, să susţină o conferinţă despre pornografie cu titlul:” moarte pornografiei”. După atâtea filme şi orgii virtuale, îi era atât de rău că abia se mai mişca. Henrieta, nevasta sa, mare chiromantă şi tot mare ghicitoare şi în stele, îl strigă, el o auzi, dar se prefăcu a nu fi auzit şi continuă să privească lumea dimineţii de sus din balconaşul său, neînchis cu geamuri termopan,- nu avusese destui bani. Cineva suna la uşă. Probabil un client de-al Henrietei.
Într-adevăr, era un tânăr. Visase un porumbel verde. Îi povestea Henrietei visul şi insista că porumbelul fusese verde. Ceva, nu-i aşa, cu totul ieşit din comun. De la o vreme, spunea tânărul cu oarecare entuziasm, visa numai păsări şi credea că asta înseamna noroc. Se simţea fericit în vis. Asta până când povestise fiecare vis doamnei Vârlan, aia de la etajul şapte, cu strungăreaţă şi ochi şaşii, faimoasă în chestii de tălmăciri de tot felul, astrologice, mai cu seamă. Unei doamne din Popeşti, i-a tălmăcit un vis cu raţe călătoare şi i-a spus că bărbatul ei se lasă de italianca roşcată şi vine înapoi la ea. Drame contemporane, gândise Henrieta, după ce mai ghicise câtorva bărbaţi părăsiţi că vor avea parte de surprize. Şi aşa a fost.
Bartolomeu se aşeză la birou să scrie despre răul pe care îl provoca pornografia şi cum distrugea aceasta viaţa inocenţilor. Scrise prima propoziţie: Inocenţa preschimbată în subcunoaştere… Se opri, oftând adânc. Era un bărbat obosit. Se agăţă de cuvântul subcunoaştere. Oare de ce-l folosise, de ce-i venise în minte tocmai acest cuvânt? Nici nu ştia ce însemna. Poate că nici nu exista în dicţionar. Subcultură, poate că da. Şterse repede prima propoziţie. O începu pe a doua: Filmele pentru adulţi sunt distructive. Acţionează asupra tuturor ca o otravă. Se opri din nou încă şi mai nemulţumit. Presupuse că o plimbare prin parc i-ar face bine. Aţipi gândind că a ieşit din casă şi s-a tot dus. Visa că fusese răpit de nişte pământeni sălbatici, veseli, bine băuţi. Îl duceau undeva. Nu-i spuneau unde. Vigilent, văzuse totuşi înscrisul de pe frontispiciu clubului în care intrau: Introibo ad altare dei, locul plăcerilor eterne.
Evenimentele se petreceau în planuri paralele. Bartolomeu Tizmană, om sobru, sever, auster ca un călugăr privea atent faţa maestrului de ceremonii, dar vedea inelul lui cu ametist. Se întâmpla cu adevărat. Un băiat se logodea cu o fată. Dintr-o virtualitate se transforma în ceva palpabil: gura şi inelul maestrului de cermonii care anunţa logodna cu surle şi tobe. Şi perechile de părinţi gata să leşine. Un tată avea faţa albă şi inexpresivă. O ocolea pe mama băiatului. Nu ştia cum s-o îmbărbăteze. Cum să domolească gândul ei nebun că-şi pierdea fiul. Cum s-o facă să vadă partea plină a paharului: câştigau o fiică, fata pe care n-au avut-o, iată, exista, jumătatea lui spirituală, sufletească. O găsise şi ăsta era cel mai mare noroc al vieţii. Ceasul regăsirii. Un tată trăia singur momentul. Nu-l împărţea cu nimeni. Nici măcar cu soţia sa, cea care zămislise rodul.
Vacarmul se potolea lent. Ochii tuturor se aţinteau pe chipul maestrului de ceremonii.
Poate visez, îşi calma Bartolomeu durerea. Poate dorm şi visez şi în vis stau în faţa unui lucru născocit de mine pus să umple toate golurile. Te crezi bun până când fapta cuiva îţi cerea să-i răspunzi cu o altă faptă. Semnificaţia logodnei, reacţia în lanţ pornită din minte. Mama, năpădită de gânduri, crea o realitate nereală, nepalpabilă. Unirea mistică, taina sufletului, trăire simultană în câteva lumi. Poate că sensul vieţii omului era iubirea şi nu liberta tea, poate că Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Adam din iubire inocent, dându-i atotputernicia iubirii. Prin iubire deveneai liber. Un gând venea din alt gând. S-o iubesc pe ea, iubind-o voi afla ceva ce n-am ştiut niciodată. Să-l iubesc pe mire, îşi poruncea în tăcere mama fetei. Numai iubirea era baraj contra disperării. Nu-l plăcea, nu ştia cu ce măsură să-l măsoare. Mama fetei era departe de-a gândi: Introibo ad altare Dei. Se temea de ziua de mâine. Şi fiindcă frica era mare nu putea trăi nici ziua de azi. Nu se putea bucura de bucuria fetei.
Ceremonia se desfăşura după un plan, nimeni, afară de maiestru nu ştia ce va urma. Nici măcar regizorul, nici măcar logodnica. Într-o zi, cândva, într-alt timp cosmic mirele s-a pogorât din înaltul cerului întrupându-se. Însuma însuşirile genetice ale multor generaţii din neamul său, dornic de experienţă pământească. Poetul făcea din existenţa lui o poemă în universul suprasensibil, suprasubtil. Mirele era venit în împărăţiile lumilor de jos, dar nu era unul de-al lor. Miruit şi sfinţit venea să răscumpere sfinţenia unui popor întreg, cocârjat sub biciul corupţiei, îngheboşat, îngenunchiat de ispita răului, robit magiei negre, ah, da, numai şi numai demoni, patimi pervertitoare, un popor de nerecunoscut, buimac de somnul morţii, prin mire azi, prin milostenie şi iubire căpăta un răgaz, să-şi lingă rănile, să se răscumpere şi să se înalţe. Introibo ad altare Dei. Intra-va el în altarele îngerilor ducând cu sine şi poporul său zidit din demnitate şi onoare, prin fapte.
Cei din bal nu erau poeţi; îl priveau pe mire cu cinism. În şoapte aspre vestejeau ideea devoţiunii.
– Ce mofturi, ce zarvă, ce snobism! Cine îşi închipuie el că este?
Un preot în odăjdii aurii împreună cu doisprezece diaconi, după buna rânduială a amfitrionilor, începu ceremonia religioasă care consfinţea logodna mistică. Unirea bărbatului cu femeia sa ţinea de tradiţia sacră şi de veşnicia vieţii. Rânduiţi invitaţii se străduiau să participe la bucuria legămintelor. Cei mai mulţi, biruiţi de mâncare şi de băutură plecau acasă dornici să doarmă. În vasta sufragerie unde era bufetul se pregăteau mesele pentru dineu. În bucătărie încă mai era loc pentru lumea care încă mai comenta.
– E chiar sfidător, spunea o doamnă îndesată, să-ţi etalezi bogăţia când atâta lume moare de foame.
Muşca dintr-un picior de pui fript după ce cântărise cu ochi critic opulenţa balului. Aparţinea mulţimii care îndurase alchimia comunismului. Devenise o mutantă. Avea creierii spălaţi; nu mai gândea; noi muncim, noi nu gândim. Gură colectivă din care ieşeau vorbe negative. O voce din popor, când şi când, glăsuia despre imensa corupţie a Occidentului, imensa îmbuibare şi bogăţie a occidentalilor; robii banului, robii răului cu majusculă. Tot ce era mai rău în Occident trecea frontiera, venea în România, ţară de dor, ţărişoara noastră mioritică, ţară carpatină; aşa, avea oricine dreptul la metaforă.
– Nu există dreptate pe pământ, nici aici, nici în altă parte, zvâcni cineva lângă urechea lui Tizmană.
Nu asista la ceremonialul religios. Nu-i plăcea de preoţi. Nu-i plăcea nici logodna. Nu-i plăcea nimic din ce făceau semenii săi.
– Suntem un popor damnat, spuse profesorul de istorie.
– Ba te înşeli, tinere, sări un domn ateu, liber cugetător, adept darwinist. Noi românii suntem un popor inteligent.
– Tu nici nu ştii ce-i inteligenţa, râse istoricul. Suntem inteligenţi să cerşim. Ştim cum să viclenim şi să cerşim. Ştim o grămadă de lucruri străine popoarelor bine educate. Ştim cum să jefuim văduvele şi orfanii, ştim al naibii de bine cum să ne omorâm semenii care încearcă să iasă la lumină. Timp de două milenii nu s-a închegat nimic bun pe pământul românesc. Asta spune mult despre un popor. Sărăcie, jaf, minciună. Românul moare dacă nu fură, dacă nu minte, dacă nu jefuieşte pe văduve şi orfani. De ce m-aş mândri că sunt român? Să fugă de mine ca de un ciumat orice alt neam de pe glob?
– Grecii sunt la fel de răi ca noi.
– Grecii? Mă-ndoiesc.
– Şi tu eşti un mutant. Şi tu ai profitat de oribila lume comunistă! Ţi-a fost bine sub comunişti! Ce mai vrei?
Era femeia pervertitoare, o fiinţă prinsă în zona gri. Slujise răul, demonul îşi aveau în ea un om de nădejde. Personalul angajat pentru bal se mişca agil, meseriaşi, puţini dar buni. Aranjau mesele pentru dineul ce avea să urmeze logodnei. Dar slujba religiosa nu se mai sfârşea. Zorile noii zile erau aproape. Femeia în verde omorâse multe suflete, dar continua să fie fericită. Avea o karmă bună, cum ziceau esoteriştii, sau acei învăţăcei sacerdoţi ai budismului. Se bizuia pe karmă şi reîncarnare, dispreţuia milostenia. Ei toţi îşi exaltau mândria de a fi puternici prin ei înşişi. Se priveau în inimă şi sădeau acolo tăria de a ucide. Ucide în tine pofta de a trăi, glăsuia Budha prin adepţi. Ucide în tine, ziceau adepţii, pofta de a fi tată. Nu prăsi sclavi. Nu lăsa să se nască prin tine un alt sclav. Vorbeau de sclavie. Ce-i de făcut? Cum să ieşim la liman?
În marea sală de ceremonii, fostă sală de bal, preotul în odăjdii aurite consfinţea acum logodna zicând:
-Se logodeşte robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu.,
Mirele puse pe degetul fetei inelul de logodnă simbolizând măreţia legământului.
– Îţi dăruiesc acest inel de aur şi diamant, semn al sentimentelor mele pentru tine, tari ca diamantul, durabile precum aurul este.
Înalţă-te, femeie, la înălţimea bărbatului tău! Frumos îndemn. Cu adevărat religios; nimic de obiectat.
Părinţii, copleşiţi de emoţii, plângeau de bucurie pentru copiii lor.
Vreun binecredincios visa la palatele pe care credea că şi le făcuse în cer: din aur, din sardiu, din jasp, din smaralde, din opal, din vrednicia inimii, din milostenia inimii, din iubirea lui de Dumnezeu. Visa un vis în realitate ştiind că nu ştia cât de adânci erau prefacerile hărăzite.
În bucătărie se încălzea cearta între oaspeţii nesăturaţi, sclavi ai foamei lor. Ştiau că gura le era dată pentru mâncare şi băutură.
Femeia în verde căuta persoane pe care să le nimicească. Îşi avea menirea ei: să inducă celorlalţi frica. Puse ochii pe Bartolomeu:
– Mie îmi place, spuse, cum suntem noi românii. Împuţiţi, laşi, vicleni, linguşitori. Îmi plac la nebunie românii, pe onoarea mea.
– Francheţea ta e dezarmantă.
– Nu-s împuţiţi chiar toţi românii. Mai sunt şi câţiva curaţi, spălaţi, se vârî pe fir un alt tânăr.
– Americanii şi englezii au înălţat împărăţiile acestei lumi. Merită să le şi conducă, vorbi încă unul aflat la cumpăna dintre două vârste.
– Pe noi românii ne vor arunca la groapa istoriei. Ceva ca-n Deşertul tătarilor.
– De ce crezi asta?
– De aia. Că ştiu.
– Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poftiţi la masă, spuse majordomul venind din sala de ceremonii unde tocmai se sfârşise ceremonia; Mirele şi logodnica lui primeau acum felicitările celor ce doreau să le ureze casă de piatră, fericire, prosperitate, viaţă lungă, rodnică în bucurii.
Era un ceas cum altul nu va mai fi; ceas de început.
– Aş da orice, aş face orice pact să fiu din nou tânăr, spuse un anonim..
– Ai da orice din ce ai. Dar n-ai nimic. Nimic din tot ce este nu-i al tău.
– Ai prins gustul filosofării! Nu cumva devii şi tu un mistic?
– Ai da orice? Dar ce ai ca să dai?
– Sufletul! Viaţa! Mă doare inima de o disperare fără seamăn.
– Mai las-o şi tu baltă.
– Ce-o fi cu Tizmană? Ia te uită! Ori e beat ori tocmai a primit o veste catastrofală. Nu l-am mai văzut niciodată atât de cărbunit la faţă.
–It takes all sorts to make a world, spuse istoricul, cercetând curios grupul ocultiştilor.
–Absolutely, consimţi prietena lui.
Erau snobi, vorbeau limbi străine.
Un anonim către altul:
– What’s the matter with you?
– Why do you ask me?
– You’re looking disturbed.
Femeia-n verde pândea cu ochi de vampir. Cică vampirii erau toţi de origine română. Foarte fecunzi, se prăseau pretutindeni ca iepurii.
Ziaristul de la Deutsche Welle către femeia-n verde:
– Voi românii sunteţi foarte interesanţi.
– Ce-i drept, aşa-i.
– Fiecare doamnă, domnişoară şi domn îşi are locul său rezervat la masă. În dreptul tacâmului se găseşte cartea de vizită cu numele, mai preciză majordomul.
Chelnerii aşteptau să servească.
Maestrul de ceremonii dispăruse în adâncul casei împreună cu mirii. Nimeni nu i-a mai văzut de-atunci. Mor, presimt că voi muri şi mi-e o frică îngrozitoare de moarte, gândea un anonim. Scenarii sumbre, se năşteau şi stăruiau la suprafaţa conştiinţei. Cu nimic nu se compara o conştiinţă încărcată. Prezentul devenea o eternitate de suferinţă. Femeia în verde se pisicea pe umărul lui Bartolomeo. Se lipise de el şi-l îndemna să se destindă.
– Doar nu iei în serios chestiile astea popeşti, zicea, cu cel mai dulce glas de sirenă, da, dar Bartolomeo era un Ulise recondiţionat. Se uita într-una la uşa pe care credea că va intra o femeie frumoasă, va veni lângă el, îi va încălzi şi consola inima. Cel care nu credea în Dumnezeu, spunea cândva un Domn, locuia singur într-un univers chinuitor, mai întunecat decât întunericul. Amintiri, frânturi, ca nişte luminiţe. De ce dispăruse mirele? Îi venea să plângă. Nu auzea nimic din ce-i spunea femeia în verde: divorţată, singură; dispusă; bogată, da, destul să-şi umple singurătatea nopţilor cu feluriţi gigolo. Era o meserie nouă pentru bărbaţii români, dar de mare viitor. Drumul gloatei nu era şi drumul ei, fiindcă ea ştia să trăiască viaţa din plin, zicea.
Un adolescent blond, cu ochi albaştri, angelic ridică paharul de şampanie zicând încet:
– Să închinăm pentru miri, să fie fericiţi, etern fericiţi. Viaţa să le fie un drum presărat cu azalee, cu magnolii, cu tot ce poate fi mai bun!
– Nu te amăgi, n-am rămas de dragul tău, am băut şi-am mâncat şi ne-am hulit unii pe alţii, biruiţi de invidia cea păcătoasă, plănuind noi cum să te jefuim, furioşi că tu ai şi noi nu avem.
Se auzi glasul unui bărbat cult.
– Mirele cunoaşte adevărul, asta l-a eliberat din toate mizeriile şi meschinăriile vieţii pe pământ.
– Pari răzbit de consideraţie, de admiraţie, ceea ce mă miră.
– În viitor cei buni vor purta pe frunte pecetea bunătăţii, iar cei răi pecetea răului din ei. Lepra răului va ieşi din suflet afară, va fi semn trupesc.
– N-aş face afirmaţii categorice. Nimeni nu poate şti cum va fi viitorul şi dacă va fi, pentru simplu motiv că nimeni nu cunoaşte Planul ultim. Căci există un Plan. Nu ştiu mai mult. Dar un Plan presupune logic o finalitate. N-aş vorbi, dacă n-aş cunoaşte, zise bărbatul cult.
– Care-i adevărul care te face liber?
– Să nu aştepţi, să nu ceri niciodată nimic de la semeni. Să nu-ţi gândeşti existenţa în funcţie de ce vei putea smulge de la ei.
– Dar e utopie. Cum să trăieşti fără să le smulgi semenilor inima, rinichii, ficatul şi banii?
– Să trăieşti gândind să le dăruieşti semenilor inima, rinichii, ficatul, averea şi puterea. E undeva în Evanghelii ceva în genul ăsta: Dacă cineva îţi cere haina dă-i şi cămaşa. E ceva subtil aici.
Era un ceas prezent, dedus din lunga eternitate. Bartolomeu Tizmană adormi instantaneu şi se trezi în patul său. Vru să-i povestească nevestei visul. Ce semnifica dacă te visai la o nuntă? Mărire şi glorie şi bogăţie cât cuprindea mintea omenească. Henrieta i-a repetat de două ori că visul semnifica multe, dar trebuia să fie grijuliu, că s-ar putea să semnifice şi moartea.
autor ELENA GHIRVU CALIN
Comentarii închise la Al doilea vis de mărire
Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului
Scrisoare deschisă
Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase
Să facem o plimbare cu storurile trase
Când soarele apune în suflete solemn
Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn;
Avea zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară
Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu, din ceară
Şi se fereşte straşnic să calce pe termite
Căci datoria lui atât e: să imite
Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii
De care n-au să ştie vreodată invitaţii;
Să-ţi ceri bilet de voie căci părăsindu-ţi locul
Figura de ansamblu, n-o afectează jocul
Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite
Cum picură tăcerea în seri din stalactite
Să te menţii în formă, vom merge doar la trap
Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap
Că inima nu are de ce să ne palpite:
Noi suntem manechine cu arcuri ruginite
Inima cioplitorului
După moarte oamenii i-au zidit în grabă
un muzeu impunător
şi toate obiectele sale mărunte
adunate acolo
Inima lui trebuia expusă într-un recipient
să-l simtă măcar de acum înainte
mai aproape de ei
o inimă bătrână şi plină de cicatrici
Înaintea vernisajului însă cineva grijuliu
a înlocuit-o cu una tânără şi viguroasă
aparţinând unui donator necunoscut
decedat în împrejurări neelucidate…
autor ion untaru
Comentarii închise la Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului
Petru Birău
Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birou, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost, apărut la Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.
Albumul având următoarele capitole: I – Cumpăna muntenului, II – “Firul vieţii“, III – Locuri privilegiate istoric, IV – Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi “Ţapiul isăşitor“, V – Peisajul ca reînceput al lumii, VI – Portretul auroral, VII – Natura statică, VIII – Cartea ca început şi oglindă, – 1 – Linie şi cuvânt, 2 – Culoare şi poveste, 3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda, IX – Mama şi matricea arhaică şi X – Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.
În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.
Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).
Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.
Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.
Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.
Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.
Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală, comunică despre temeiurile noastre româneşti.
Al. Florin Ţene
Comentarii închise la Petru Birău
Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie / În braţele himerelor femei / Aşteptare
Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie
ploile îţi albesc ochii miraţi
când eu te văd printr-o picătură de ploaie
lentilă prin care-ţi citesc
sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu
de gâfâie Moskova prin clopote
cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă
lungă cât o bătaie de pleoapă,
de aici înainte
băile de lumină ne transformă în mesteceni
şi ne aşează în tabloul de deasupra
patului
pe care îl vedem numai atrunci
cînd degetele ploii trezesc ţarii
răciţi de curentul ce vine pe sub uşă
dinspre Europa.
In braţele himerelor femei
I-a îmbătat furtuna pe-ai noştri bărbaţi
Legănaţi de valuri,de fulgere străpunşi,
O tulbure maree se-ntinde până marţi
Când în miezul apei marinari se lasă unşi.
Cum le pluteşte vina-n jurul frunţii
Că pe tăcute râvnesc la alte mirese
Şi-n porturi cu luna pe-ntunecimea punţii
Dorm în braţele de ceaţă ale femeilor alese.
Aşteptare
Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea râului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.
II
Şi seminţele trec în neştire peste artătură
Şi-n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.
III
Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă-n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându-se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.
IV
Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi apele macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.
autor Al.Florin ŢENE
Comentarii închise la Citindu-l pe Esenin printr-o picătură de ploaie / În braţele himerelor femei / Aşteptare
Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar
Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică , misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică.
Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, – tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit.
Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu.
Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe Neagu ( Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica” , aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers.
Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nu doar mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos.
Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa ( cauza accidentală), alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke ( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.
Iaşi, 21 ianuarie, 2004
autor Stelian Baboi
Comentarii închise la Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar
exerciţii de sinceritate – scală
exerciţii de sinceritate – scală
apa care ne compune
colorează orizontul
propriu
doar gândul
bucuria împărtăşirii aduce
nuanţe
după puteri
răsfrângem
asupra celorlalţi
propria urcare ori prăbuşirea
ne aparţine
oglinda în care privim
la suprafaţă
în interior
sau dincolo de noi
exerciţii de sinceritate – întrebare
în totalitate nu cunosc
pe nimeni nici
pe mine doar frânturi
şi
spaţiul necuprins
speranţa
are timpul cuib
leagănă iluzii
decoruri în spirală
când devin coajă
mai ştiu dacă
am avut vreodată miez
avers vs revers
mi-am înălțat inima
dezrobindu-mă de așteptări
fără să număr trădările
vorbesc
despre încredere
o singură dată
știu
tot ce spun
poate fi folosit
împotriva mea
să nu-mi fiu
mi-am ascuns inima
și nu m-am putut recunoaște
Comentarii închise la exerciţii de sinceritate – scală
din ” Valuri Luminate „,
| Acum şi pomul vieţii a încremenitÎn iarna din privire, şi gheaţa o sărutăCu ramura o mie.Spre înalt, cu pleoapeleNinse adoarme.Şi zarea zâmbeşte tacut.
Eu doar am vrut să-l privesc şi atât.
În mine însă, copacul a pus o lumină Mie, Dumnezeu, prin cuvânt, Mi-a dat armura.Sunt pomul vieţii tale, Sunt sărutul, sunt lacrima aceea fierbinte.
Eu doar rătăcesc şi Dumnezeu e înainte. autor Marilena Cercel |
Comentarii închise la din ” Valuri Luminate „,
Poeme în proză II / Călători în munți
Comentarii închise la Poeme în proză II / Călători în munți
Ca un ecou
Își privea ceasornicul
prea repede ajunsese trecutul departe
programul era pe sfârșite
și ochii s-au închis
nu avea cum să întârzie
semnase în josul cuvintelor prescrise
umbra înaltă se topea până la ultima picătură în lumina lumânării
nimic
apoi totul era reluat ca un ecou.
autor Cristu Georgi
Comentarii închise la Ca un ecou
în noaptea aceasta
ar trebui să cobori luna
să mi-o aşezi scântei în plete
şi dacă este înnorat
întunecă-mă cu dorinţa ta
subjugă-mi trup şi suflet
şi fă-mă să-ţi rostesc numele
iar și iar
ca într-o rugă păgână
cu ochii largi şi aprinşi
mult prea multă deznădejde
mult prea multă durere
ai adunat sub pleoapa-ţi obosită
lumina farului
fată morgană
se scufundă în valul cald
dezvelindu-şi neruşinată coapsa şi sânul
poseidon zâmbeşte şiret
desfăcându-și oceanele din chingi
în larg marinarii
se îmbată cu lună şi absint
înjură amarnic de mamă
şi de iubită necredincioasă
nisipul este fierbinte
şi valul îmi mângâie glezna
cuminte cuprinsă în pumnul tău
în noaptea aceasta
ar trebui să ne asfinţim deznădejdile
să trecem prin toate gradele de disperare
să bem nectar din cornul lunii
şi să facem dragoste
nu crezi?
autor Nuta Istrate Gangan
Comentarii închise la în noaptea aceasta
regrete în fugă
un sfârșit oarecare și-a întors fața pe dos
a văzut din afară singurătatea lui
sărbătorile și secretele
a văzut femei plângând și copii mirați
bărbați dând din umeri și violând
bărbați mințind și înjurând
a văzut bătrâni privind la fereastră oftând
nepăsarea ploilor tinere de vară
dar mai ales a văzut dureri în egale iubiri
i s-a făcut sfârșitului milă
și a întors pe dos suferințele
dar a urmat doar tăcere
țipetele se priveau și amuțeau
se rupea lumina în ochi
și lacrimi de regret tăiau fața sfârșitului
pentru că știa ce mult timp a stat în fața omului
el simțea cum se făcea trup
și cum se scurge otravă pământului
autor Dorina Şişu
Comentarii închise la regrete în fugă
chibzuinţă
în ochiul meu stâng
îşi târăşte tăcerea
un cerşetor cu
obrazul albastru
caută lumii o vină
pe sub solzii mei
trec batalioane
gata
lupta
bârfa
minciuna
femeile uşoare
bărbaţii aroganţi
arestaţi vărsătorii de vise
viaţa asta chiar
la toate
s-a gândit
autor dorina neculce
Comentarii închise la chibzuinţă
Frângeri
am bântuit o viață întreagă
scormonind cu disperare la temelia semnelor de întrebare
am visat păsări albe
surpau adevăruri mutilate
dar
soldații mei de plumb
n-au primit nici măcar onorul
am cotrobăit prin caverne în care falsitatea
făcea echilibristică pe lama bisturiului ce retezase ultima speranță
stalactitele purtau lilieci în păr jurând că a venit primăvara
dar
santinelele mele anunțau dezertări
cu mâinile goale
mi-am extirpat tumoarea
am tras spre mine arzânde veri
și-am respirat despletite candori de maci ce-și frâng trupul
mi-am dus surâsurile printre colți flămânzi de viață
și le-am predat necondiționat
autor violeta florentina ion
Comentarii închise la Frângeri
amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez
Comentarii închise la amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez
Apa care va înflori deşertul
– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!
îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!
În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.
Încă nu o ştiai, doar o intuiai,
– flăcăra ta vie –
la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
Nimic nu poate schimba fusul destinului!
O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii,
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde
va trezi speranţa soarelui.
Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu
că fiecare piatră are atâtea straturi
şi tot atâtea poveşti.
…………………………………………..- ……….
În jocul de lumini, priveşti răvăşit,
pe fereastra timpului, într-un alt decor.
Întrezăreşti o scară,
o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te găseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al care-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu-o poză îngălbenită,
un cufăr
şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău.
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă –
…………………………………………..- ……….
O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii
ce trece
prin bariera unui timp şi-a spaţiului,
o promisiune-legământ
– iubirea
şi viaţa îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.
autor Irina Lucia Mihalca
Comentarii închise la Apa care va înflori deşertul
Lemnul viorii
Am rostit cuvântul
în amvonul pădurilor de paltin
ascultând
lemnul până-n fibra viorii.
Fiecărui copac i-am şoptit
sunetul adăugat în auz
chiar dacă limba nu era coaptă
şi nu va vorbi niciodată.
Conjur frunza şi verdele înalt
sunetul inimii să însemne
părţi uscate rupte de tăcere
pe umăr lângă bărbie puse.
Din trupul subţire fără aşchii
pe care lumina alunecă
deasupra cutiei cu întuneric,
cântecul mângâie inimi flămânde.
La sărbători unde îngerii petrec
bucuria şi durerea împreună
lasă loc jocului şi uitării.
Aici singurătăţile se întâlnesc,
fac schimb de râsete şi lacrimi
bând fericirea din cupe.
autor Llelu Nicolae Valareanu
Comentarii închise la Lemnul viorii
O lacrimă topită în geana unui astru
Îţi simt în gând dogoarea în fiecare seară
pe trupul meu teluric brăzdat de anotimpuri
şi-mi picură în palme din ochii mei de ceară
o vagă amintire venind din alte timpuri.
Şi-am tălpi în plumb turnate, străbat cu greu nisipuri,
un dromader ce-şi duce păcatele în spate,
văd oamenii aiurea cu forme fără chipuri,
au mâinile a rugă spre ceruri îndreptate.
Iar aerul e roşu şi-o ceaţă cenuşie,
bolnavă grav de ură ucide-un cer albastru,
iubito, lumea noastră e-o pată sângerie;
o lacrimă topită în geana unui astru.
autor Ioan Gelu Crisan
Comentarii închise la O lacrimă topită în geana unui astru
Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
Cuvinte despre Eminescu
Părul lung al poetului încâlcise pădurile
un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape
poate cânta cenuşa ce o purta în el
când oglinzile veneau să îl caute-n ape
iarba tremura ca o femeie care-a ucis
în păsările oarbe ningea şi era frig
el asculta cum se desparte lumina de lumină
ţinând în mână palidul câştig
lumea îi tremura mereu pe limbă
nici o fereastră nu voia să îl audă
cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta
noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă
cineva trântise o uşă sau o petală căzuse
prin el zvâcnea pământul ca o taină
ducea în braţe-o carte sau un prunc?
vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină
Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
Întuneric pe străzi
întuneric în case
doar în gura poetului
este lumină
în această seară
ploioasă de toamnă
singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat
şi nici nu mai ştiu
ce gust are pâinea
mâncată împreună cu tine
autor Rodian Drăgoi
Comentarii închise la Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
Ce faci, măicuţă? / Simfonie în alb…/ Îţi scriu, Mărite…
Ce faci, măicuţă?
Se lasă umbre-n insula durerii
Îmi zboară gându-n satul dintre munţi
De-tâta sete albă-n faptul serii
Şi ochii-mi deveniră-ncet… cărunţi.
Ce faci, măicuţă, cum îţi depeni dorul
Ce fir şi din ce caier astăzi torci?
Te simt, măsori cu paşi mărunţi pridvorul
Şi tristă-ngâni: „fetiţo, când te-ntorci?”
E iarnă grea şi-n sat se lasă seara
Dansează flăcări peste lemne ude
Mai latr-un câine care-şi ia ocara
Trudeşte geana-ţi lacrime s-asude…
Mai iei o carte… şi-ncă una-n mână
Citeşti, sperând să treacă timpu-n grabă
„Of, Doamne, de-ar mai trece-o saptămână
Şi luna asta albă din ogradă!”
Priveşti în gol, singurătatea-ţi doare
Ce mult ai vrea ca să ma ai acasă…
Când eu, pribeagă-s pe un ţărm de mare
Dar vin curând, măicuţa mea frumoasă!
Limassol, Cipru, 16 ianuarie 2013
Îţi scriu, Mărite…
Îţi scriu, Mărite, astăzi te-ai născut
Cu plecăciune versul meu îţi dărui
Nicicând sfârşit, Tu, veşnic început
Cu slova-ţi vie lumi haine nărui.
Cuvântul Tău de-i răstignit pe cruce
În trăitor Luceafăr se-ntrupează
Când bâjbâim prin neguri, el străluce
Limba română, dulce, luminează.
Plopi fără soţ visează-ţi iar alintul
Şi-un bucium trist, jelind pe dealuri, sara,
Cu doruri ninse leagănă-te vântul
Iar Doina-şi curge-n vaduri lin povara..
O, rămâi Tu, o dragoste sublimă
La steaua care-a răsărit Cuvântul
Şi dacă treci punţi limpezi te lumină
Mărite Domn al limbii noastre, Sfântul!
Iubind cu-ardoare, gingaş, Floare-albastră
Stârnind cu versul tău şi-n stânci fiorii
Oglindă, Lacul din privirea noastră
Eminule, eşti glorie-ntre glorii!
autor Georgeta Resteman
Comentarii închise la Ce faci, măicuţă? / Simfonie în alb…/ Îţi scriu, Mărite…
Negaţii aperceptibile
când umbrele sunt mai înalte decât făpturile copacii ascund roadele
pârguite de luna plină în ungherele timpului
……………………………………………………………….
ochii rotunzi de visuri îşi leapădă pleoapele la margini de cer
nu mai e timp pentru vis!
păsări rătăcesc triluri albe peste câmpul aprins de neliniştea macilor
nu mai e timp pentru cântec!
aripi se târăsc peste inimile descompuse de ploi în particule translucide de iubire
nu mai e timp pentru zbor!
necuvinte deschid ferestre spre infinitul împietrit în roşul unui apus de lume
când umbrele sunt mai înalte decât făpturile
nu mai e timp pentru vis
nu mai e timp pentru cântec
nu mai e timp pentru zbor…
autor Ella Franc
Comentarii închise la Negaţii aperceptibile
Antananarivo! De ce? De aia (II)
Mă uitam pe geam, să o văd
pe necunoscuta aceea
cum urca nişte trepte,
căzută pe gânduri,
cum, din când în când,
se întorcea cu faţa spre mine
şi mă fixa cu privirile ei
de sticla ferestrei,
gata să mă sfredelească
cu-albastrul ochilor săi
până la inimă,
ca pe un fost amant care
n-a izbutit să o facă
după chipul şi asemănarea
unui creator.
Şi-atunci, da,
îmi spuneam în gând,
în sfârşit,
a aflat tot ce ştiu
despre ea de la
poemul meu Antananarivo
care, până la urmă,
şi-a eliberat într-însa
cuvintele
cu un urlet,
iar ecoul său
n-a întârziat
să-i tremure mâinile
şi să o lase de fumat
pe necunoscuta aceea
cu ochi albaştri care
ştia deja totul,
dar nu mai putea face nimic,
nimic altceva decât
să tot urce şi urce
nişte trepte
spre baltă,
cu ochii adânc
înfipţi în pământ.
Mă uitam pe geam şi o vedeam
cum urcă treptele,
căzută pe gânduri;
din timp în timp,
se oprea,
să-şi tragă sufletul,
sau poate un glonte în cap,
apoi îşi continua ascensiunea
spre balta din ceruri,
vorbind la telefon cu
dumnezeul său –
cel mai mare interlop din Balcani;
din urma ei se ţinea de
mână cu umbra
mirosul acela specific de
femeie ce trece
pe roşu
şi asta nu putea să însemne
decât un lucru:
că nu va face nicicând un copil
după
chipul şi asemănarea mea
şi că inima ei, printre lacrimi,
sângerează al naibii de tare.
autor Bot Eugen Iulian
Comentarii închise la Antananarivo! De ce? De aia (II)
viața e un asasin plătit Nichita
brusc am încetat să mă întreb
de ce zboară păsările
de ce se prăbușesc avioanele
într-un moment în care
toate semafoarele arată roșu
și iubirea e doar o stare de alertă
sau un subiect tabu cu doi oameni
în ipostaze șocante
care trăiesc unul în celălalt
separându-se doar cât să iubească.
brusc am încetat să mai fiu
centrul universului
moartea a devenit o poveste
de adormit copiii
ca o trusă de prim ajutor
la care apelezi
când se sufundă Titanicul
viața e un asasin plătit Nichita
îți amintești cât de mult te-am iubit?
autor Bianca Dan
Comentarii închise la viața e un asasin plătit Nichita
Vizită în Limbă străină / Guido, lasă parcul gării
Vizită în Limbă străină
în jur ceilalţi
printre cuvintele străine şi înstrăinate
graiul pierdut
ca pantofii rămaşi prea mici
păşeam cu disperare, rotund,
în noii pantofi mari şi necunoscuţi
ca într-o fîntînă adîncă
fără găleată
ochiul nu se lovea de lumină
iar glasurile roiau pierdute
în pâlnia ecoului decedat
gurile oaspeţilor arcuiau între ele
jocuri (jocul înţelesurilor (interzise)
erai printre ceilalţi
fără să te ţin minte o boabă
mi-amintesc numai că
dacă m-ai fi iubit
privirea nesfîrşit mătăsoasă
ar fi spart silabele necunoscute
în mii de fărîme
ce s-ar fi aşternut moale
deasupra fricii.
Guido, lasă parcul gării
Guido, întoarce-te acasă
Lasă parcul gării
Gol de tine
Şi vino
Va fi bine…
Vei vedea…
Dar Guido
Hai acasă.
Mîinile tale
Sunt negre
Şi atât de neliniştite.
Ai primit o scrisoare,
N-am deschis-o,
Nu poţi să o laşi
Fără răspuns…
Guido,
Mîncarea este mereu
Caldă pe masă.
Profesoara de germană
M-a întrebat de tine,
I-am spus că eşti bolnav,
Palid, cu ochii tulburi
Şi ai mereu nevoie de bani
Să-ţi cumperi
Praful acela blestemat.
Câinele flămând şi însetat
Te urmează pe aleile parcului
Unde colcăie bolnavii
Cu mâinile negre
Şi ochii pierduţi.
Maşina verde a poliţiei
Aşteaptă neputincioasă
Vre-un dealer.
Şi tu Guido…
Hai acasă.
Am îmbătrânit repede
În ultimele trei luni
Trebuie reparat gardul
Vecinul a murit
Săptămâna trecută
Şi berzele de lângă poartă
Au plecat Guido.
Vine iarna
Şi tu cu mâinile tale negre
În care acul nu mai încape.
De ce nu vii acasă Guido ?
Aştepţi maşina roşie
Cu înlocuitor de cocaină ?
Nu mai ai bani ?
Sau… poate…
Te-ai hotărât
Să vii acasă
Guido
autor Gabi Schuster
Comentarii închise la Vizită în Limbă străină / Guido, lasă parcul gării
fleurs de camomille
să număr cărțile din bibliotecă să povestim o carte pe care am citit-o amândoi să răcesc să strănut să-mi faci ceai de mușețel să mă-nfofolești bine sub plapuma de lână să respir greu să visez să am coșmaruri să mă liniștești să fie dimineață să prăjim pâine să ascultăm guerrilla să citesc reviste proaste să rup pagini să fac avioane de hârtie să zburăm în tibet să beau lapte de iac să-mi speli hainele să-mi calci cămășile să luăm lecții de dans să ne imaginăm cum o să îmbătrânim să fie iar dimineață să fie altă dimineață să ne urcăm în mașină să mergem la praga la toulouse la dublin să vizităm casa lui beckett să cred că sunt un mare scriitor să cred că tu mă crezi un mare scriitor să te țin de mână să fii uimită să am grijă de tine să ne doară picioarele să-ți cumpăr parfum și flori să ne oprim într-un pub să ne-mbătăm să râdem cu poftă să ne facem tatuaje idioate să regretăm să râdem iar să ne pierdem pe străzi să numărăm stele și alte nimicuri să mă dai cu cremă pe față să-mi adormi pe umăr să-mi amorțească umărul să mă trezesc primul să pun de cafea să mă cerți că fumez să mă las de fumat să fii dezamăgită că iar fumez să-mi spui că n-o să-mi mai vorbești să mă ameninți să te mint să-mi vând mașina să mă rad în cap să ne plictisim să am crize identitare să învăț swahili să uit tot ce e de uitat să-ncerc să-mi aduc aminte să te strig să vin să nu plec să nu pleci să aștept să-mi crească părul să mă liniștești să gătim sâmbăta să vină prieteni la cină să bârfim să te văd în rochia ta albastră să-ți dau jos rochia albastră să-ți adulmec cu buzele pielea să-ți desenez imagini vulgare pe piele să te iubesc să uităm să uităm să uităm să fie iar dimineață să număr iar cărțile din bibliotecă să le fi citit amândoi pe toate să răcești să-ți fac ceai de mușețel să te-ntreb dacă mă mai iubești să adormi să adorm să o iau de la capăt în fiecare zi să trăiesc precum aș vrea
autor Gabriel Bota
Comentarii închise la fleurs de camomille
andromeda
la început am scris poezie pentru că îmi
apăreau elefanţi de cristal pe cerul albastru
dar m-am oprit. am zis că nimeni
nu mai cultivă asemenea îndeletnicire
falimentară. pe la 35 de ani într-o carte
am găsit un călcâi.
m-am apucat iar de scris. am cunoscut
o grupare am stat de vorbă cu ei am încercat
să mă scutur de fum să nu pierd nopţile
am tipărit câteva cărţi şi am început să citesc
mai mult ca să nu mă fac de râs.
am cunoscut chiar şi poeţi îndepărtaţi.
acum am ajuns să cred că prea multă
lume scrie versuri din nemişcare şi greaţă.
desigur avem totdeauna nevoie să ne mai creştem
respectul de sine când disperarea inundă
cartierul. iar poezia e indiscretă ca degetele
care ating geamul în spatele căruia e linişte.
autor Iordache Dan
Comentarii închise la andromeda
Aşteptând venirea serii…
Dă-mi un motiv pentru a aştepta venirea serii,
poate motivul că în arşiţa zilei toţi s-au ascuns în spatele obloanelor
şi nu ai avut cu cine schimba două vorbe,
sau poate motivul că teama te-a oprit să măsori
caratele umbrei pădurii din faţa ta
alegând să te opreşti la umbra unui copac rătăcit,
sau motivul de a continua să cauţi un motiv
pentru a aştepta venirea serii
ar putea fi un motiv să rămâi aici
autor maria postu
Comentarii închise la Aşteptând venirea serii…
dintr-o femeie care mi-a dat naştere
la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele
păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri
treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini
în care am sculptat un glas de femeie
te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale
literă
neîmblânzită în niciun obraz în iubire îţi curge strigăt
din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina
şi cuvântul ascuns în piele
ce absurd este să fii om ca un capăt de lume
cineva să coboare din tine fără niciun rost
tu să mergi mai departe puţin mecanic
iubito,
nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul
unde am coborât din tine
sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem
oricum ar fi moartea seamănă izbitor
şi cu unul şi cu celălalt
autor DANIEL DĂIAN
Comentarii închise la dintr-o femeie care mi-a dat naştere
Un colţ de rai din arealul românesc
Judeţul Vâlcea este situat în nord-estul Olteniei cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea. Pentru cei care au fericita ocazie să treacă prin acest oraş cochet, le-aş recomanda un popas de câteva zile în împrejurimile acestuia, precum şi în zona de nord al ţinuturilor vâlcene. Cu siguranţă vor fi încântaţi de splendorile geografice întâlnite atât pe spectaculosul defileu al Oltului, Valea Lotrului până la barajul Vidra şi mai departe până la Obârşie, Valea Latoriţa, dar şi Munţii Căpăţânii şi Muntele Cozia. La toate acestea se adaugă numeroasele staţiuni, printre care amintim Olăneşti, Govora Băi, Călimăneşti-Căciulata, Voineasa…
Obiectivele turistice din aceste itinerare pot fi îmbogăţite cu complexele monahale creştin ortodoxe. De fapt, întreaga zonă de centru-nord al judeţului Vâlcea constituie, în unitatea sa, un ansamblu de aşezări monahale, începând de la poalele dealurilor şi munţilor, pe văi sau piscuri, până sub abrupt-urile stâncoase ale marilor înălţimi. Fiecare aşezământ în parte îşi are istoria sa, monumentul şi specificitatea sa.
Locuitorii acestor meleaguri sunt oameni harnici, inteligenţi şi cu credinţă în Dumnezeu. Ei îşi păstrează datinile, obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul din moşi strămoşi şi-l transmit, ca pe o ştafetă, mai departe urmaşilor. Cu spiritul lor ospitalier şi vesel şi îşi duc cu mândrie existenţa în acest colţ de rai.
Vâlcea este judeţul cu numărul cel mai mare de mănăstiri şi schituri din România, iar în municipiul Râmnicu Vâlcea se găseşte seminarul teologic şi Arhiepiscopia Râmnicului.
Voi începe enumerarea lăcaşurilor de cult cu Mănăstirea dintr-un Lemn, a cărui bisericuţă a fost construită acum câteva secole din trunchiul unui singur stejar secular. Şi acum se mai află în incintă câţiva stejari de sute de ani. De acolo se poate ajunge la mănăstirea Surpatele şi Govora sau, pe sub poalele Munţilor Căpăţânii, la complexul monahal Horezu, la Mănăstirea Bistriţa unde se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, iar la intrarea în spectaculoasele cheiuri ale Bistriţei, Arnota. Apoi pe lângă munte spre Olăneşti, Mănăstirile Pătrunsa, Jgheaburi, Sărăcineşti, Iezer, unde se află moaştele Sfântului Antonie şi undeva, mai sus, în surplomba abruptului stâncos se găseşte Schitul Pahomie. Toate aceste palate ale creştinismului ortodox românesc, cu istoria lor, sunt construite într-un cadru pitoresc care îţi încântă privirile şi-ţi aduc în suflet linişte sufletească.
Este necesar de amintit biserica din adâncul Salinei de la Ocnele Mari, în care pereţii acesteia îl constituie chiar masivul de sare în una dintre cavernele subterane.
Urmând cursul bătrânului Olt, undeva pe munte, intrând prin localitatea Muereasca, descoperi două mănăstiri, una de femei şi alta mai sus, de bărbaţi. Ultima este Sfânta Mănăstire Frăsinei ctitorită de Sfântul Calinic de la Cernica, unică în România de acest fel, funcţionând după legea din Sfântul Munte Athos, în ea fiind interzis accesul femeilor.
Înainte să pătrunzi în defileul Oltului, cu splendorile sale atât sălbatice, dar şi prin amenajarea de hidrocentrale şi lacuri de acumulare pe cursul râului, afli de Schitul Ostrov. Acesta se găseşte în mijlocul unei insule, din lacul de acumulare de la Călimăneşti. În permanenţă curtea sa este presărată cu flori care înfloresc de primăvara timpuriu şi până toamna târziu, aproape de sosirea anotimpului friguros şi al primilor fulgi de nea. Cu excepţia iernii, în celelalte anotimpuri, în curtea schitului, ai impresia că ai păşit în rai, aşa este de frumos.
Puţin mai sus, pe malul drept al râului, se află Mănăstirea Cozia, ctitorie a marelui voievod Mircea cel Bătrân şi este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ortodox din ţară. Pe aici se perindă zilnic sute, sau pe timpul verii chiar mii de turişti, încântaţi atât de istoricul bisericii cât şi de întreaga arhitectură modernă a complexului monahal. Un spectacolul inedit ni-l oferă apele bătrânului Olt, care se lovesc în permanenţă de zidurile acestei cetăţi a creştinismului ortodox ce domină prin vechimea şi importanţa sa întreg spaţiul românesc, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, de la Tisa până la Dunăre şi dincolo, până la Pontul Euxin.
Cum treci Oltul pe cealaltă parte, într-un cadru mirific, la poalele Muntelui Cozia, este Mănăstirea Turnu, unică nu numai în România dar şi în Europa, deoarece este cu etaj. Clădirea are de fapt două biserici, una la parter şi alta la etaj. De acolo, dacă te îndrepţi spre vârful Cozia, chiar sub el se găseşte, într-o vale cu o privelişte pitorească, de vis, Mănăstirea Stânişoara. Păşeşti în acea zonă ca „pe-o gură de rai…”
Cum pătrunzi deja în defileu, pe dreapta, pe malul Oltului, întâlneşti Schitul Cozia Mică, iar mai în amonte, după ce treci de confluenţa Lotrului cu Oltul, întâlneşti Sfântul Schit Cornet.
Dar în ultimul timp au mai apărut pe plaiurile loviştene trei mănăstiri. Una dintre acestea a fost construită la Boia, între munţi, într-un cadru natural încântător şi unde personal am răspuns de execuţia lucrărilor la biserică de la fundaţie până aproape de final, excepţie făcând acoperişul, tencuiala şi pictura. Următoarele două lăcaşuri monahale au fost ridicate, una de călugări la Gruiul Lupului şi cealaltă de maici la Blănoiu, ale căror biserici se înalţă ca nişte palate dumnezeieşti deasupra colinelor. Sunt cele mai mari şi mai spaţioase biserici monahale din zona nordică a Vâlcei. Sunt adevărate catedrale creştin-ortodoxe ridicate pe plaiurile mioritice ale Ţării Loviştei. Dar prin voinţa Domnului au mai fost ctitorite două mănăstiri şi pe spectaculoasa Valea Lotrului. Una dintre ele se află în zona de un pitoresc aparte a localităţii Malaia, iar cealaltă într-un cadru natural de o frumuseţe inedită la Obârşia Lotrului.
Acest colţ de rai vâlcean întregeşte arealul creştin ortodox românesc, ca spaţiu al dumnezeirii…
autor ION NĂLBITORU
Comentarii închise la Un colţ de rai din arealul românesc
Ecouri de curcubeu
Camera mea are câteodată un colț întunecat al nopții, cuib al sfătuitorilor din umbră, chiar și în timpul zilei. Privesc acest colț fără teamă, uimit și curios. Nu știu dacă nu cumva sunt fantasme purtate în mine, rostindu-se când și când în luminile curate ale zilelor senine, trăgându-mă ușor de mâneca hainei sau șoptindu-mi pe umărul stâng. Mă conduc pe cele mai nebănuite cărări când mă las în voia lor. Nu-i ascult prea atent; pentru asta trebuie să am mintea nu golită de gânduri, ci liberă de ele. Știu că mă pot călăuzi pe tărâmuri noi, cu alte legi, guvernate doar de încrucișările dintre timpul real, obișnuit a fi măsurat de toată lumea cu ceasul, și timpul de nestăpânit, nemăsurat cu niciun ceas, al viselor.
Mă simt eu însumi uneori o răscruce, așa cum sunt poate toți oamenii. Câteodată, desăvârșirea luminii mi se arată pe cer, ca tuturor, sub forma unui curcubeu. Podul acesta în șapte culori leagă laolaltă toate căile ce se ramifică din centrul răscrucii mele. E ușor de purtat, nu-mi apasă umerii, nu-mi încetinește pașii. Înțeleg că merg odată cu răscrucea mea, că nu voi ajunge niciodată pe podul arătat pe cer ca un semn. Doar centrul tânjește continuu către intersecția cu el. Poate ar trebui să-i oglindesc imaginea în mine, așa cum îmi stabilisem deja centrul (oare când, cum, în ce vis?) tot în mine, acolo unde ceva tresaltă, palpitând la apariția podului și câteodată la lună plină, sub îndrumările înțelepte ale sfătuitorilor din colțul de umbră al camerei mele.
…
Teama de cel mai strâns inel al clepsidrei, de căderea care strangulează timpul și odată cu el totul. Să ai grijă cui îi dai timpul tău, mi-au spus sfătuitorii, ei vor primi viața ta.
Teama de a nu ști cine este cel ce răstoarnă întotdeauna clepsidra, fiind sigur că nu ești tu.
A fi imobilizat între atâtea corpuri de nisip, a fi la fel, știind totuși că ești altfel; a ști că trebuie să curgi înghesuit prin inelul cel mai strâmt împreună și odată cu ei fără a putea face nimic. Niciun scâncet, niciun urlet. Le-ar acoperi larma de nedescris pe care nu o aude nimeni niciodată, cu atât mai mult cel ce trebuie să răstoarne clepsidra și care rămâne pe vecie necunoscut. Să știi că vei fi înghițit prin gâtlejul strâmt al sticlei de cristal, sub forța de neînvins a aceleiași implacabile gravitații sub care toate cad la fel cum cad sub timp. Dincolo, dincolo de peretele gros de sticlă rece, incasabilă, tenace ca un arc egal și simetric, boltit deasupra și dedesubt, lumina este liberă, poate naște uneori ecouri de curcubee intangibile ca un pod îndepărtat, dar totdeauna întreg.
Aici, în acestă forfotă obligatorie în așteptarea căderii comune, este aproape imposibil să nu cedezi ispitei din a-ți face din amintiri o cușcă, o închisoare proprie, în loc de a face din ele o lume. Acesta publică ispită te forțează să nu mai poți înțelege cât ești de bogat.
…
E de presupus că cel ce întoarce clepsidra cunoaște visul, speranțele și păcatele sau meritele fiecărui grăunte de timp ce te înghesuie și te înspăimântă prin respirații mult prea apropiate pentru a nu fi sufocante. El pare să știe ce fel de lumină stăpânește lumea de dincolo de sticla groasă, dar neasemuit de transparentă, ca o lecție atât apropiată pe cât e de neatins. Poate că privind de sus vede doar un cerc de nisip mișcător și atât. Ce poate vedea în clipa răsturnărilor eterne? Cum e lumea de nisip văzută din cealaltă parte a sticlei? Nimeni nu știe. Sfătuitorii mei nu mi-au spus-o niciodată, oricât de îndelung aș privi către colțul lor de umbră din camera mea. Cred că acolo unde trăiește cel ce întoarce clepsidra-închisoare sunt ascunse mistere la fel de fabuloase ca orice vis.
…
Acest centru al răscrucii mele, pe care sunt sortit să o port mereu după mine, doare cel mai tare. Cei din jur, înghesuind totul: au oare și ei un centru propriu al răscrucii lor? Caută ei cu îndârjire același pod de lumină ce-și ivește splendoarea pe cer ca un ecou de curcubeu? Știu ei oare că nu-l vor atinge niciodată, siguri fiind, fără nicio îndoială, că sticla clepsidrei este total incasabilă?
Doare din pricină că visul îmi este înghițit în visul celui ce doarme dincolo, nevăzut. Știe doar că trebuie să întorcă prin somn o clepsidră, la intervale egale precum sfârșitul implacabil al căderii tuturor prin cel mai strâmt inel al sticlei. Sărmanul, condamnarea lui pare veșnică, dar el cunoaște lumina dintâi. Visează uneori cum e să fii închis printre atâtea milioane de grăunțe de nisip, egal cântărite și totuși diferite, într-un înveliș transparent, rece, la fel imposibil de spart ca și posibilitatea de a evita căderea. E pentru el un adevărat coșmar; nici nu știe dacă se poate trezi.
…
Pare ciudat, dar deasupra și dedesubt – dimensiuni inexistente, odată ce totul se schimbă la o simplă răsturnare a clepsidrei – este lumină. În acestă realitate, nici căderea n-ar exista. Doar gravitația, ca formă de apăsare, de împingere spre inelul care torturează. Înseamnă că aici trebuie să fiu, că aici trebuie să trec prin cădere și atât. Și o stranie senzație că urc în jos, privindu-mi chipul deformat în sticla curbată care mi-l oglindește atunci când pot vedea o clipă printre firele de nisip. Umbrele sunt tot aici, înaintea acestui inel care se apropie din ce în ce mai iute. Sfătuitorii mi-au spus toate astea, dar eu, încăpățânat din fire, mă întreb ce fel de repaos s-ar produce dacă această clepsidră ar rămâne culcată, dintr-o posibilă eroare a celui ce o răstoarnă în veșnicie la momentul potrivit. Ar fi poate o separare, un fel de îngheț într-o stare tranzitorie. O încrucișare (cât de temporară și întâmplătoare?) a timpului măsurat și a celui fără legi cunoscute al visului. Camera mea încă mai are un spațiu al sfătuitorilor din umbră pe care îi ascult printre rândurile insomniilor, ca să uit apropiata și obligatoria cădere.
…
Mă gândesc: acestă cușcă de sticlă se poate extinde, poate crește până la dimensiunile unei lumi. Sau, dimpotrivă, se poate micșora până la dimensiunea unui grăunte de nisip într-o clepsidră mult mai mare a cosmosului, care, la rândul său… Oare pot să-mi reduc dimensiunile atât de mult încât inelul de trecere să-mi pară infinit? Clepsidra are deasupra și dedesubt bolți de dimensiuni egale sau nu? Deasupra, sus, oare până unde se poate cădea? Care legiuitori sau sentințe îi stabilesc dimensiunile? Nu, colțul sfătuitorilor mei e mult prea adânc și încă nu pot ajunge acolo. Pentru asta va trebui să mai aștept de multe ori trecerea prin cel mai de temut inel al clepsidrei, căderea și reașezările necesare în altă ordine a miilor de fire de nisip ce mă înghesuie acum.
Cine e arhitectul acestei clepsidre? Conform cărui gând a fost alcătuită? Ar fi putut oare să o facă mai largă sau mai strâmtă, mai suplă ori mai colțuroasă? Nu știu decât că arhitectul ei și al curcubeului par să fie unul și același. Este poate singurul deținător al impecabilei legi a căderilor verticale. Îmi spun sfătuitorii că el aparține altei lumi, încă accesibile.
Din alt punct de vedere, căderea poate părea o urcare, o ascensiune. Este încă o dovadă a concomitenței oricărei relativități.
…
Ce fel de fulgere vezi în spatele pleopelor? În suflări atât de apropiate, de înghesuite, rareori sunt adus către sclipirile lor de lumină, ce-mi par a fi treziri interioare cu puteri de medicament înaintea căderii. Ceva îmi spune că toate s-au repetat de mii și milioane de ori până în clipa fulgerărilor de dincolo de pleoape și că doar eu am uitat. Nu căderea e dureroasă, ci amintirea repetării ei multiplicate. Câtă putere mai am pentru a supraviețui unei alte simple, banale și normale căderi încă nu știu. Dacă aș putea, m-aș transporta într-o viitoare oglindă, mult mai clară, mai luminoasă. Atunci, printre fulgerele în șapte culori, pe podul cu ecouri de curcubeu, se ivesc sfătuitorii de taină, cei mai buni prieteni ai mei, de la care aflu că niciodată nu m-am temut, pentru că unele ființe îndepărtate i-au numit îngeri.
…
Există o undă de înfricoșătoare ferocitate a vânătorului care se ivește pentru o clipă în unele priviri. Nu este o ceață, un val de uitare, dimpotrivă, e un fel de arhaică amintire. Atunci ochiul lor devine ascuțit, căutând a devora mai cu seamă ce le este în puterea minții, animale, păsări, oameni, uneori idei sau sentimente nevăzute. Vânătorul se trezește instantaneu și ochii lui nu mint niciodată. Sclipirile ajung la cel ce e privit, cu puteri aproape hipnotice, de care nici posesorul lor nu este câteodată conștient. Din ce coșmar cresc aceste amintiri mi-e ușor să înțeleg. M-am vindecat de ele demult, de aceea mă simt dator să mulțumesc sfătuitorilor mei din umbră. Mi-au spus că într-un obișnuit răsărit de soare oamenii vor fi sfârșit de devorat lumea și natura va dispărea. Cerul de plumb – chiar și metalul acesta, ca toate celelalte, epuizat, consumat, ars, topit fără nicio idee alchimică într-o singură și ultimă cenușă – nu va mai așterne niciun pod din șapte culori, ci doar ruinele fumegânde ale unui coșmar ce nu-și găsește necesarul sfârșit, ci doar urmări de neînlăturat.
…
Și poate că totul stă încă ascuns dincolo de această perdea de gânduri. Uneori, până și ele parcă obosesc, simțind nevoia să se odihnească prin lene. Adesea, în astfel de clipe, apar sfătuitorii în colțul camerei de umbră al gândurilor mele. Încă nu știu de ce mi se pare că ei sunt cei care mi le cunosc și tot ei sunt cei care trag în lături perdeaua care mă împiedică să văd dincolo. Îi simt călăuze, chemate de după osteneala aceasta părându-mi deodată zadarnică. Pot simți atunci că nimic nu e cu desăvârșire al meu, că nu pot altceva decât să trăiesc nesfârșirea unui act de schimb, de dăruire și primire veșnic repetat.
E copleșitoare concomitența oricărei relativități. Am avut nevoie de monologul lui Hamlet pentru a simți egalitatea somnului cu moartea și a visului cu persistența unei trăiri fără substanță care s-ar numi suflet. Sfătuitorii mei au fost pesemne aceiași cu ai lui Shakespeare și asta mă poate înfricoșa. Ei trec peste barierele gândului, rămânând în colțul de umbră al unei făpturi ce trece dincolo de șarpele străin al unui timp liniar strecurat în oameni. Șoaptele prind glas.
Datoria visului este doar către somn, la fel cum datoria zilei este doar către noapte.
…
Respir câteodată aer de stele. Le zăresc dincolo de sticla de netrecut, cel puțin deocamdată, înainte de cădere. Aerul lor mă încarcă de o vigoare nouă până în centrul răscrucii mele, în locul cel mai adânc. Ar fi absurdă căderea fără aceste clipe de respirație adevărată. Apoi, înghesuiala îmi interzice iar să mai respir.
Poate că viața înseamnă doar încercarea de a nu fi răstignit pe propria ta răscruce și totul nu e decât o simplă problemă de limite. Mă aflu aici pentru vinovăția sau curajul singurătății?
…
Este cu putință a sparge clepsidra și a-i anula legea. Pentru asta ar trebui doar ca grăunțele de nisip să-și însumeze deodată puterile – lucru deosebit de greu de făcut. Sau ar mai fi necesar ca dimensiunile clepsidrei să se strângă mai mult, în așa fel încât apăsarea sticlei să cedeze, lucru la fel de puțin probabil pentru încă destul timp. Până atunci înghesuiala de aici abia îți lasă spațiu intim pentru gânduri din ce în ce mai mici, dar din ce în ce mai puternice, mai concentrate pe măsură ce se apropie clipa căderii. Acum toate curg încă, grăbindu-se lin după lege; atunci însă când clepsidra va exploda în următorul Big Bang, sfătuitorii își vor găsi lăcaș în mine ca într-o lumină ce-i găzduiește. Niciun colț nu va mai fi atunci umbrit.
…
În acest furnicar prin care trebuie să cazi obligatoriu nu există umbre. Nici măcar umbra personală pe care să te poți sprijini. S-ar părea că umbrele tuturor s-au dizolvat într-o lumină cenușie, la fel de apăsătoare pentru fiecare ca imanenta apropiere a trecerii prin inelul strâmt al clepsidrei. Deși cel de afară are la îndemână toată lumina, aici ea pare că se împrăștie, că se divide în mii de fărâme, dar fără a lipsi cu desăvărșire. Poate că dacă cineva ar însuma toate aceste fragmente de lumină ar avea o idee vagă despre lumina dintâi, aceea din afara clepsidrei. Nu pare să existe deocamdată cineva capabil de o asemenea operație, deși ea este una din posibilitățile de evadare. Ce gândesc oare vecinii mei, grăunțele sortite să-și împartă (sau să-și însumeze?) lumina în trecerea impusă tuturor? Sfătuitorii mei de taină tac din nou. Umbra care altădată îmi era atât de credincioasă încât mă însoțea peste tot pare să se fi stins. Mi-e foarte dor de ea, pentru că îmi spusese că singurătatea ucide orice adjectiv la fel de ușor ca pe orice comparație. De aceea îmi stătea întotdeauna aproape. Încep să simt că acest curent al căderii impuse își pune amprenta asupra gândurilor mele, ca și cum aș fi un etern muribund. Cu toate acestea, știu bine că gândurile sunt libere oricât de strâmt, întunecat și provizoriu e spațiul în care ești închis. Mi-au confirmat asta sfătuitorii pe care cred că mi i-a dăruit ecoul personal de curcubeu, cel care mă va renaște.
…
E necesar a fixa cuvintele sau nu? Când ar mai fi fost vreodată nevoie să le fi învățat? Codul lor, deopotrivă sonor, scris sau tăcut, necesar înțelegerii acestor vibrații specifice pământului, este o născocire căreia îi sunt dator sau e doar un alt fantastic joc al minții omenești? Sfătuitorii mei tac, lăsându-mă să caut singur răspunsuri la aceste răspunsuri. Poate că zeii cuvintelor sunt făuritorii unor lumi nesfârșite care se nasc perpetuu în cărți, aceste stranii obiecte ale memoriei fără sfârșit.
Nu știu dacă memoria își cere dreptul la viață prin ele sau invers. Știu însă că pacea sufletelor se va face simțită numai după încetarea luptelor dintre inteligențe. Curcubeul și ecourile pe care mi le arată îmi dau această certitudine.
Târgoviște, 2012 Decembrie 3
autor Constantin P. Popescu
Comentarii închise la Ecouri de curcubeu
Carnea mea caută căldura versului tău / Doar amintirea aripilor / Stau pe marginea unei lacrimi
Carnea mea caută căldura versului tău
Pe aici nopţile
sunt tot mai lungi şi mai reci
carnea mea caută căldura versului tău
albele mângâieri
cu care m-ai învelit la plecare
s-au zdrenţuit
genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit
acum frica loveşte fără milă pereţii
toamna-n oglindă se sparge în ţăndări
pe buzele mele îngerul a ruginit
şi nici măcar nu ştiu
cum să ies din lacrima aceasta
care tot mai tare mă strânge
Doar amintirea aripilor
Pe stradă doar nevăzuţi trecători
şi doar amintirea aripilor în umerii mei
luna îşi sparge singurătatea-n fereastră
nerăbdătoare aştept trenul
cu clipe de halte uitate
şi mă visez
culoare răsfăţată
în secundele privirilor tale
Stau pe marginea unei lacrimi
O altă noapte
prinde rădăcini în palmele bătrânului
plecat din fotografia aceasta
pe străzi neştiute
un poem cu plâns de copil mă tot caută
singurătatea alăptează frica din mine
stau pe marginea unei lacrimi
şi ascult
cum lanţurile strigă o femeie frumoasă
pe nume
chiar acum tu intri în casă
ţinând o iarnă albă în braţe
fericită
mă furişez sub pleoapa ta stângă
şi plâng
autor Marilena Apostu
Comentarii închise la Carnea mea caută căldura versului tău / Doar amintirea aripilor / Stau pe marginea unei lacrimi
Poeme de Bogdan Dumbraveanu
Despre greşeli
vru să-şi facă o cafea şi îi ieşi o placintă,
vru să scrie un poem şi îi ieşi un avion de hârtie,
vru să compună o scrisoare de dragoste şi ieşi un comentariu literar,
vru să-şi îmbrace o rochie şi se trezi într–un costum de cowboy….
vru să-şi bată iubitul care râdea de ea alături
şi se surprinse îmbrăţişându-l, sărutându-l
vru să se lase cuprinsă de disperare
dar se pomeni râzând …
căci ştia, de la un mare irlandez ,
că e vai şi amar de femeie care nu a învăţat să
greşească cu graţie ….
Cu cealaltă
de multe ori
îşi dădea seama că
în ea există o hoaţă de
femeie care
foarte des
îi trăieşte sentimentele
îi deturnează gândurile
îi foloseşte ideile
îi fură iubiţii
o vreme încercă să scape
de ea…
nemaiavând sentimente, gânduri, idei, iubiţi…
până nu mai putu să îndure această
penitenţă
“asta nu e viaţă “ îşi spuse ea
şi negăsind altă soluţie dea nu fi furată
se hotărî să împartă totul cu cealaltă
după ce au vorbit
şi şi-au împărţit totul
începu să se înţeleagă cu străina
uimită să vadă cât îi este de asemănătoare
chiar dacă era mai naivă
şi uneri mai necizelată
cu timpul au ajuns să se cunoască
foarte bine astfel că nu mai ieşea niciunde
fără ea
nu mai rezista
o zi fără glumele şi poveştile ei
Cuvintele, tristeţe inexplicabilă
şi iarăşi dureroasa problemă a cuvintelor
incapacitatea noastră
de a le da o viaţă sigură
de a le oferi o durabilitate
de a le pune sub acoperişul unei gramatici
indestructibile
de a găsi un ax sigur de semnificaţii
care să le centreze
existenţa fragilă
dar, noi, işi spuse ea
într-un moment de tristeţe
inexplicabilă,
noi nu avem nici măcar viaţa cuvintelor noastre
care se pot strecura
pot supravieţui sensurilor
ce le agresează ori din contră
le desmiardă,
pot ele însele să ne centreze ori să ne arunce
în hăul incertitudinilor sumbre…
astfel încet
reuşind să înţeleagă
adevăratul raport de forţe
dintre om şi cuvânt
îşi dori un animal
un câine, o pisică, sau chiar un cal
cu care pentru o vreme
undeva într-un aer curat şi puţin aspru
pe fondul sonor al unui
râu de munte ori al unei cascade
să înveţe tăcerea binefăcătoare întreruptă din când în când
de precizia, concizia şi certitudinea
unei exprimări nearticulate…
şi bineânţeles râsul adevărat ,
râsul pur, neprovocat
de glume îndoielnice
Constatare hieratică
am pierdut tot mai mult
gustul pentru enigme
şi asta mă fericeşte pentru
că ştiu să te pictez
oricât de clar ţi s-ar împăienjeni
obscurul în carnea rozalie
ce o porţi de la renaştere
încoace
pe care ţi-o dai cu deodorant
ladyspeedstick şi pe care dacă
nu ai parfum ţi-o înmiresmezi cu aftershave-ul
meu primit cadou de la mătuşa din America
de câte ori să-ţi spun iubito
dragostea chiar dacă e marfă de import
nu e una de contrabandă
ci de sarabandă(în general poemele bune
se termină cu o rimă neaşteptată, care îţi cade
pe terminala nervului gândirii precum o epifanie
pe dovleacul din care ce bună plăcintă făcea bunica ,
de aceea nu includeţi acest comentariu
în poemul propriu-zis)
Dimineaţă aproape matinală
nu vreau să-ţi împarţi doar
trupul cu tot cu ţâţe,
ţigările, cafeaua şi deodorantul
cu mine, până aici e tot
ce-ai făcut şi cu ăla de boceşte prin baruri
după jumătatea lui de orgasm liric,
îmbogăţit cu toate prozodiile
postrenascentiste…
nu vreau să mor
ca un fraier de pe youtube
înecat în efervescente
poluţii ieşite din termenul de garanţie,
după ce aşteptându-te
am confundat pisica neagră
cu aparatul de bărbierit,
cratiţa plină de ulei încins
cu apa de colonie,
ori neasemuitul viţel de aur ilfpetrovian
cu vaca aia de la colţ încotoşmănată
în blana vulpoiului cu care am ras aseară
o juma de whiski, pe banii lui
ca să mă plâng de lipsa erotismului
sentimental în societăţile postmoderne
vreau mult mai mult
precum şi o piersică coaptă
drept amintire a ultimei noastre
descinderi în raiul ăla unde merele
s-au demodat
draga mea
ai grijă să nu mai miroşi a livadă
Defecţiune tehnică
vine un moment în viaţa
unui coleric nervos aşa cum sunt eu
şi pe deasupra, astrologic,
chinuită alcătuire de peşti cu săgetător
când i se strică mouse-ul computerului
şi vă spun că nu vreau să vedeţi acest tragic timp
în viaţa unui om care nu are răbdare
nici să doarmă
cum desface el această rafinată minunăţie tehnică
această chinezărie pe care nu au inventat-o chinezii
cum îi tremură mâinile de nervi
cum tremură tavanele agresate de
explozia injuriilor proaspăt născocite
nu vreau să vedeţi acestea
nici să le auziţi, doar să vi le imaginaţi
căci din imaginaţie se naşte arta
autentică
Filosofeală
în sine piatra nu e romantică
ci banală, plină de substanță
goală de sens
un grup de pietre însă
aranjate într-un zid vechi
putin dărăpănat, înconjurat de
vegetații și umbre
e locul unde s-a născut
poemul romantic
cu părul despletit,
cu șalul pe umeri
ca o zeiță a misterelor
te plimbi prin preajmă
tăcută cât să pot da glas
gândurilor ascunse
în sine cuvântul nu e poetic
doar o alăturare de sunete
cât ciripitul de foame al păsării
cât scârțăitul de uscare al
lemnului tăiat,
o alcătuire de cuvinte însă
prin care circulă respirația ta,
cea cu șalul pe umeri, și părul despletit
din preajma zidului vechi înconjurat de
vegetații și umbre,
e poetică pentru
cei cărora nu le-a
ajuns romantismul clasic
cât despre mine ce să-ți spun
a filosofa nu-i o crimă
dar nici mare scofală nu-i
e un mod de a aștepta
ca peste zidul vechi înconjurat de vegetații
și umbre pe lângă care te plimbi
ca o zeiță a misterelor
să răsară
bineînțeles din mare
cât mai rotundă
Luna
Poem foarte simplu
altădată mi se părea
că am destul timp pentru
un poem
și pentru privitul fără țintă
pe fereastră
de ce atâta trecere, atâta foială
ori gânduri despre
cum vom intra în ziua
de mâine
presocraticii sunt mai puțin cunoscuți
decât Socrate, pentru că așa au vrut
praful, apa și uitarea
o priveam cum se îmbracă
de parcă nisipul nu ar fi ajuns niciodată
captiv în clepsidră
îmi zâmbea, Doamne cât timp
trebuie pentru un zâmbet,
întâi el apare discret pe buze
apoi cuprinde întreaga față
animă cumva privirea
până începi să simți
tu cel care te uiți la ea
că încăperea e mult mai vastă
că ești mai frumos
că volumele răsfirate pe birou
sunt cele mai bune cărți ce s-au putut
scrie vreodată
norocos că le-am citit
mai norocos că nu m-am nevoit
scriindu-le
nu m-aș fi lăsat locuit prea ușor
de un zâmbet,
multă trebăluială Doamne ca să
să aflăm că de Tine
tot un infinit ne desparte
everlasting love (e mai trendy să pui titluri în
engleză)
ce este o femeie,
iată o întrebare pururi captivantă
nu știu decât ce vrea și asta foarte rar
mai ales după ce a vrut,
uneori nu-i pot adresa
cuvinte, doar îmbrățișări plătite de mine
prin pierderea fidelității față de cea pe
care trebuia să o îmbrațișez acum
o oră când eram cu gândul la un poem de
dragoste bineînțeles nescris
amuzant e că folosim aceleasi cuvinte
cu care ea spune întotdeauna altceva
eu vorbesc, spune unul glumeț și inteligent,
ca să o informez, ea ca să mă mângăie
pentru că sunt atât de naiv încât să informez
un centru de informații,
drăguțu de tine, cum îmi spui tu tot chestii
pe care le știam
ce este o femeie, iată o întrebare cu
care să-mi ocup toată existența
o dilemă până la urmă metafizică
tratată de obicei la capitolul
cum să ne folosim resursele sexuale
azi sunt draga mea aproape acelasi
cu cel de ieri , doar ceva
mai nedumerit și mai vesel
ne suntem întotdeauna mai aproape
când râdem împreună de aceleași
prostii, de aceleași maimuțăreli
nereușite care ne fac creatori de cultură
răsplătește-mă pentru fiecare glumă
cu prescurtarea aia de pe net
cică…lol
autor Bogdan Dumbraveanu
Născut la 05.03.1969, Mediaș, jud. Sibiu, Romania. Studiile le face în Sibiu unde a absolvit Liceul “Octavian Goga” in 1987, apoi urmeaza cursurile Facultății de Istorie a Universității Lucian Blaga . Scrie din 1985, în 1986 este premiat la concursul de poezie Tinere Condeie. Nu mai publică până în 2009 când ”redebutează” în Revista ” Cenaclul de la Păltiniș ” cu poezie și proză scurtă . În 2012 publică volumul ” Aluviunile Poemului ”, la Editura ” Cenaclul de la Păltiniș ” Sibiu . Online este prezent pe ” Insomnii Mătăsoase ”, ” Liber la Cultură ” , ”Generația în blugi ”, Cenaclul RVR”, ” Scriitori Sibieni ”.
Comentarii închise la Poeme de Bogdan Dumbraveanu
Apartenență
E bine să trăieși în locul unde ai băut apă prima dată.
Lumina soarelului din zorii unei zile de vară, se juca cu ramurile unui tei bătrân, legănat de vânticelul care-i fura parfumul, închipuind umbre jucăușe peste chipul bărbatului care dormea încă. Mângaierea aceea nesimțită cu adevărat, l-a făcut totuși să întredeschidă ochii. S-a uitat către ceasul de pe măsuță. Se oprise.
Cu mișcări greoaie s-a ridicat în capul oaselor, apoi în șezut, pe marginea patului. Dormise îmbrăcat. Cina frugală o lăsase pe jos. O pizza. La fel și cutia de bere. De fapt, mai multe cutii.
Casa, deși nelocuită de ceva vreme, îi amintea prin fiecare lucru înveșnicit în nemișcare, de tot ceea ce însemnase copilaria lui.
S-a dus la frigider și și-a pus un bol de lapte cu cereale. Le detesta, dar voia să se apropie, să retrăiască, să reînvie atmosfera aceea. Era marea lui confruntare. Mesteca anevoie, timp în care privea prin încăpere, cerșind parcă lucrurilor să-i dăruiasca amintiri.
Desi era aici de două zile, refuzase să vadă ca până azi. Străbătuse un drum lung ca să-și ostoiasca dorul, să-și hrănească neîmplinirea celui care nu și-a găsit rădăcini în altă parte, așa că brusc a înțeles ca singura modalitate de a face asta era sa iasă din melancolia soră cu renunțarea, în care căzuse.
S-a ridicat de la masă si a început să se plimbe adâncit, mișcat, trist, încântat de locul acela, fericit că durerea nu-l făcuse ca, într-un moment de revoltă sufletească, să renunțe la ideea copilăriei lui.
Se așeză, pe rând, în câte un colț al casei. Pe canapea, în fotoliu, lângă geam, în hol, apoi iarăși în living. Savura tihnit apoi perspectiva și, de multe ori atingea fotografiile, bibelourile, pieptenele care fusese al mamei, lucrurile de pe măsuța de lucru al tatălui său.
A zâmbit. Imaginea canapelei din mijocul livingului, cu tapițeria pe care mama lui îl punea să o curețe cu oțet și detergent, atunci când el, spre disperarea ei, își sprijinea picioarele, era acolo nemișcată de ani. Dintr-o mișcare la fel de agilă ca pe vremuri, s-a așezat cu trunchiul pe canapea și picioarele în sus, sprijinite de spătarul ei, în timp ce își lăsase capul și mâinile să-i flurture liber în jos.
“- Nu mai sta așa răstignit”, îl certa maică-sa.
“Răstignit”, ce mai vorba! își amintea el cu zâmbetul cât toată fața. Bunădispoziția lui a fost și mai mare când, deși singur, a continuat dialogul imaginar strigând ca pe vremuri, cu fața către bucătărie:
“- Hei, mamă, așa îmi așez eu gândurile cel mai bine, trebuie să mă crezi. Apoi, odată puse le punct, mă scutur așa …“ și, în momentul acela s-a ridicat brusc, începând să danseze dezarticulat, în hohote de râs, „și … gata, am fabricat planul ideal să ajung cineva pe lumea asta, așa cum vrei tu și tata.“
Retrăirea l-a dus și acum, ca și atunci, în pragul bucătăriei unde, de data asta nu era nimeni. Zâmbi amar. Cât ar fi vrut acum să audă iarăși teoria despre cum trebuie să tragem singuri concluzii despre viață, cât de important este să găsim motivații strict personale care să ne ambiționeze să reușim. Cât ar fi vrut să se gudure ca un pisoi de poala mamei sale, cerșind iertare pentru pozna pe care o făcuse (a câta oară!), în felul jucăuș care îmbuna pe oricine, ca apoi s-o ciupească de obraz alintând-o ”puștoiaca mea și a tatei”, asta pecetluind un armistițiu valabil cel puțin până la următoarea abatere.
A stat în cadrul ușii un timp apoi, ca într-o rulare de scene de film, ochii i-au căzut pe scaunul mare din hol. Fusese scaunul lui de pedeapsa. S-a așezat cu băgare de seamă, dar nu mai resimțea durerea pricinuită de cureaua cu cataramă argintie, cu care tatăl său îl altoia în spiritul dragostei părintești, atunci când prea o făcea lată. Si nu au fost puține aceste corecții, pentru că fusese tare neastâmpărat și rebel.
Și-a aprins o țigară (slavă Domnului, că maică-sa nu-l prinsese vreodată făcând asta, deși îl bănuia) și se tolănise pur și simplu, zăcând cu ochii închiși, savurând aroma tutunului care umplea încăperea cu tihna rotocoalelor sale.
Stând așa amorțit și-a amintit de cămara din fața sa. Alte amintiri. Acolo obișnuia să ascundă diverse lucruri de ochii părinților. Odată chiar, și iarăși zâmbi larg de noua amintire, își ascunsese iubita, surprins că tatăl lui ajunsese mai devreme acasa de la serviciu. Râdea. Își amintea și acum cum o chema pe fata cu ochi albaștri cum nu mai întâlnise altadată în viață.
Instinctiv a deschis ușa cămării. Habar nu avea ce aștepta să descopere acolo. Pe raftul din fața lui, în partea de jos era o cutie. O recunoscuse din primul moment și emoția a pus stăpânire și mai mare.
Ținea în mână hanoracul și tenișii ciuruiți, adică echipamentul lui de umblat “pe coclauri, ca un vagabond”, cum iarăși îi reproșa necăjită mama. La vederea lucrurilor, în inima lui s-a aprins o dorință. Să mai facă “o tură”. N-a stat pe gânduri. S-a îmbrăcat într-o clipită, mirat că poate doar viața îl făcuse om mare în acest răstimp, pentru că fizic nu crescuse prea mult, apoi s-a dus la garaj. Acolo era vechea lui bicicletă. A șters-o puțin, i-a ridicat pe rând roțile, le-a pus în mișcare. Era funcțională.
S-a bucurat de soare, de strada tăcută la ora amiezii. Se agăța de pomii din care altădată, trecând în goană, se ridica în șa și rupea fructe pârguite. A ajuns la marginea localității, pedalând anevoie pe cărăruia bineștiută prin fâneața care-ți amorțea până și gândurile cu parfumul ierbii strivite. În vârful dealului, care acum părea de zece ori mai înalt din lipsa antrenamentului, s-a oprit. Ajunsese în locul lui secret din copilărie. Ca și atunci, doar iarba înaltă îl ascundea în propria-i lume, ferindu-l de ochi iscoditori.
Privelistea de acum, pe care o suprapunea cu imaginea tăinuită în suflet, a fost prea mult pentru el. Începuse o cautare tumultoasă, epuizantă, retrăiri în avalanșă, care au au declanșat un plâns hohotit, compensând și emoțiile trăite în ajun. Plânsul l-a istovit, dar i-a făcut bine.
Odată cu lasarea întunericului, după o joacă cu stelele pe care încă le recunoștea cu încântare, nu numai după nume, dar și după porecle (inventase personaje care duceau lupte grele sus în cer), deși nu mai făcuse demult exercițiul ăsta, mult mai binedispus, a făcut cale întoarsă.
Acasă nu a vrut să aprindă nici măcar veioza. În aerul laptos al lunii, el era cel care radia plin de strălucire. În el se aprinsese o lumină pe care o căutase în toți acești ani. Își eliberase tristețile, regretele și își alinase dorul.
Știa acum că locul nașterii lui va fi, indiferent unde-l va duce viața, și capătul călătoriei lui. Așa că a decis să fie fericit și împăcat cu sine. Da, fericit si recunoscator pentru tot ceea ce a avut temelie, dar conștient și de prezentul lui.
Mai știa, la fel, că data viitoare va împărtăși cu cineva bucuria lui de acum. Că nu-i va mai fi teamă.
– Alo, draga mea, mâine la 10 am zbor înapoi. Abia aștept să-ți povestesc cum e acasă.
autor RADU Irina-Mihaela
Comentarii închise la Apartenență
aproape diplomaţii / reclame
autor Floarea SilvianComentarii închise la aproape diplomaţii / reclame
Popicăria
– Vă spun că pe ordinea de zi stă scris un singur cuvînt: ordinea şi organizarea perfectă. Un singur detaliu dacă lipseşte, ne-am ars cu toţii.
– Domnule vice-preşedinte, dispozitivul este aproape gata. M-a sunat domnul general şi m-a întrebat ce ne mai trebuie? şi dacă am ajuns la domiciliu?.
– Ce i-ai spus?
– Că dumneavoastră aţi avut grijă ca toată lumea să fie anunţată şi să fie la domiciliu la ora 8 fix.
– Ce-a zis generalu`?
– Că trebuie vigilenţă maximă, anu` ăsta nu e de glumă, bacu` tre` să fie corect, mai corect decît corectitudinea, chiar aşa a spus, am citat, şi m-a bătut amical pe umărul drept, drept pentru care acesta mi s-a vindecat ca prin farmec, că îmi era anchilozat de la aeru` condiţionat de la dumneavoastră din birou.
– Eh, unde pune şefu` mîna…
– Unde pune şefu mîna?
Sefu` pune mîna oriunde vrea, dar trece, asta e!
– Nu mi-a trecut prin cap să-l rog să-mi pună şi mie mîna…
– Taci, nu spune vreo prostie că s-aude şi te trezeşti nedidactic la Cuca Macăii pentru restul zilelor tale. Ia verifică, mai bine, dacă salvarea e.
– Am verificat, au venit o doctoriţă pediatră, două asistente bine, un laborant cam tinerel dar am auzit că e priceput, au şi salvare cu laborator mişto de te rupe, targă, atele, sînge, ser, glucoză, vată, antibiotice, analgezice, antipiretice, calmante, vasodilatatoare, cîteva aorte de schimb, cică într-un pachet e chiar şi un rinichi dacă e cazu`. Laborantul a zis că ar mai fi trebuit mai multă gheaţă sterilă dar ar fi durat prea mult pînă să o aducă, se termina naibii şi examenul şi se topea…
– E clar. Jandarmii?
– O trupă de elită, doisprezece băieţi pregătiţi de maestrul jandarm-prim dar n-au arme, doar veste defensive şi ochelari să nu fie recunoscuţi de oricine ca să fie ranchiunoşi pe ei. I-am postat în dispozitiv la colţurile strategice ale casei băiatului, nimeni nu mişcă fără să ştie ei… se ocupă cu legitimarea persoanelor necunoscute, am vorbit cu şefu` lor să dea telefon să se intereseze de orice intrat şi ieşit din dispozitiv. O echipă de la centru le furnizează tot timpul informaţiile cerute, vă daţi seama, sînt mînă-n mînă cu secu`, cu informaţiile speciale, nici musca nu scapă verificată dacă are aripile din dotare cu ea sau zboară cu d-alea false.
– M-am prins, ei vezi, d-aia am insistat pe lîngă şefu` să ieşi dumneata la tragerea la sorţi membru în această subcomisie, că ştiam că eşti competent şi nu laşi nimic la voia-ntîmplării. Alte dispozitive au mai sosit?
– Bineînţeles, dom` vice. Trupele antitero stau bine pitite, nici eu nu ştiu în acest moment unde s-au camuflat, au şi elicoptere dar mai presus de toate au echipamentul invizibil de ultimă generaţie, nici dracu` nu-i vede unde sînt…, poate chiar acum… sînt lîngă noi şi ne monitorizează…
– Da, trebuie să fie aici dar nu-i vedem noi.
– Cum vă spuneam, la datorie, nimic la voia-ntîmplării.
– Pompierii?
– Încă de aseară s-au instalat în curte, pe acoperiş, cîţiva au dormit în picioare sus pe scară cu furtunile pregătite, alţii cu degetele pe hidrante să fie gata într-o fracţiune de secundă să pornească şuvoiul salvator…, Doamne, ce uniforme frumoase au, roşii ca focul, am pus mîna pe ele, sînt reci ca gheaţa, va daţi seama, oamenii ăştia au venit congelaţi să nu îi afecteze deja văpaia, să rezite incendiului ca un bloc de gheaţă ce nu poate fi pătruns de foc. Unu` e chiar în camera băiatului, a dormit cu capul pe un extinctor. Au montat detectoare de fum, spuneau că acestea avertizează şi dacă ţi se face dor de-o ţigară, buf!, ţîşneşte stropitoarea de apă! Ce să vă spun, de fapt sînt detectoare puse de toţi, fiecare din ele semnalizează detaşamentului care le-a instalat, diferiţi parametri, sînt senzori şi ochi peste tot!
– Aşa şi trebuie. N-a zis şi generalu` şi ministru` că vrea un examen de bac corect? Fără furtişaguri, fără minciuni, fără mită şi aranjamente. Eh, iată că aşa va fi. Băiatu`… baiatu` / candidatu`… ce face?
– L-am zărit pe la 7 jumate, era gata îmbrăcat, în căruciorul lui de handicapat, părea bine-dispus şi pregătit de examen.
– Trebuie să fim vigilenţi, anu` acesta nimeni nu va copia, nici el şi nici ăilalţi normalii.
– Da` ce, domnu` vice credeţi că mai e vreunu` normal?
– Ha, ha, ha, ai dreptate aici, sînt o generaţie cam turbată, scăpată de sub control, tocmai d-aia trebuie să le dăm o lecţie, acum la sfirşit de şcoală…
– Să vadă ei că nu sînt buricul pămîntului, că avem hac de cojocul lor fiţos.
– Corect. Hai să inspectăm camerele video.
Vicele şi membrul subcomisiei de bacalaureat deplasate la domiciliul elevului cu handicap locomotor şi-au început inspecţia cu o jumătate de oră înainte să-l bage pe elev în camera destinată susţinerii primei probe scrise, de fapt livingul familiei pregătite în acest sens: o masă de scris, un scaun, atent verificate de trupele anti-tero, de pompieri şi de jandarmi, pentru a nu conţine surse de inspiraţie la îndemîna elevului, vizuini nebănuite, confecţionate de mintea poate diabolică a candidatului tentat de diavol să fraudeze prin copiere bacul. Apoi, mai erau în cameră biblioteca familiei asupra căreia trona o pînză care acoperea toate cărţile pentru a se ascunde informaţii preţioase, ceasul de perete ca un temnicer care n-ar fi permis secundelor să evadeze după scurgerea celor 3 ore regulamentare ale probei scrise, două fotolii aduse special de la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru confortul supraveghetorilor…
– Ce e cu astea aici? întrebă dom` vice.
– Pentru supraveghetori.
– Ei, na! Supraveghetorii trebuie să se plimbe prin sală, nu să stea să-i ia somnul în fotolii. Să le fie confortabil?… Ba să le fie inconfortabil, aşa să ştie dumnealor. Să citescă metodologia examenului: nimănui nu-i va fi confortabil, ci toţi trebuie să patruleze de la un capăt la altul al sălii de examen pentru a cuprinde orice unghi care ar putea ascunde frauda. Păi! Să fie schimbaţi, imediat. Sun la Inspectorat să anunţ schimbarea. Îi numesc pe şeful gărzii anti-tero şi pe şeful trupelor speciale de mascaţi, cum le spune?…
– Mascaţi.
– Aşa… mascaţi?
– Mascaţi, eu aşa îi ştiu: mascaţi.
– Bine. Camerele?
– Web. Sînt cele mai tari de pe piaţă. Hi-fi, 1970 de megapixeli, captează şi în 12 D, sunet Dolby A B şi C, bas-reflex, marfă, domnu` vice.
– Aici se vede specialistul din dumneata, proful de informatică. Camerele să transmită non-stop imaginile prin satelit la inspectorat şi la Minister concomitent, domnu` general şi domnu` ministru să controleze personal şi pas cu pas corectitudinea şi respectarea consemnului naţional. Ah, era să uit, la ce oră soseşte Fiscul?
– Or să întîrzie fix 7 minute, au o problemă cu un lanţ de magazine, ceva la nivel mare, dar au promis că vin la 9 şi 7 minute. Oricum, totul e OK şi cu ei, le-am trimis declaraţiile pe cont propriu şi mi le-au retrimis tot prin fax completate şi semnate. Nu au rude în examen, conform fişei postului, ei s-au născut fără rude şi cît timp sînt în exerciţiu, n-au rude nici pe mă-sa, nici pe tac-su, ce să mai spun de afini pînă la gradul IV…, nici nu încape confortul aici!
– Fiscul e un element foarte important la acest examen, el trebuie să fie vigilent cu cei care fac mişmaşuri, mă-nţelegi, să nu scape de sub control nici o taxă, să fie cu ochii pe toţi cei implicaţi, în special sînul comisia care va fi trecută pe ştatul de plată al examenului, fiecare trebuie să fie plătit pentru ce face aici dar fiecare să contribuie la taxele din care ne hrănim cu toţii, că fiscalitatea în statul nostru… dar nu mai discut despre asta acum. Fii atent: cînd vin cei de la Fisc, să ai grijă să fie toţi, cu toate dosarele, evidenţele contabile pe ultimii 11 ani, că totul se leagă şi nu putem lucra la voia întîmplării, mă-nţelegi…
– Înţeleg, fără speculanţi, fără să se sustragă cineva de la plată, că Fiscul… Eu m-am gîndit că şi Mita, dacă e prinsă, trebuie să plătească la fisc 9%. Şi mai m-am gîndit să propun undeva, încă nu ştiu unde, nu m-am hotărît, să fie impozitat şi restul pe care-l primeşte cineva. Ce, ăia nu sînt tot bani? Tot venit? Ce, e plecat? Nu! E venit cu V mare. Cîştigi ceva, plăteşti, nene, impozit pe cîştig, că d-ai ţara asta merge prost că e economie subterană suficientă. Chiar o să scriu un studiu despre impozitland, ca locaţie a bunăstării statului din care ne hrănim toţi cei care trebuie să fim hrăniţi cu grijă!
– Ai idei, ai idei, profesore, eşti un membru de nădejde şi un factor de nonrisc… o să te iau sub aripa mea să creşti, dar acum, ia mai spune-mi despre spitalul de campanie… să fie oricînd pregătit, nu numai elevul se poate îmbolnăvi… şi oricare dintre noi e supus hazardului! Ce, trăim la nesfîrşit?
– Ei, nu!
– Odată ţi se pune pata şi clachezi. Au defibrilator?
– Au de toate, o să vă miraţi, au şi… vibrator.
– Oh, da` asta spune multe, domnule! Dacă mă uit bine la ceas… e 8 jumătate, adu-l, te rog, pe candidat în sală să-i facem instructajul, că la 9 îi dăm subiectul.
Peste cîteva clipe, doi mascaţi intră în trombă în „sală”, fac două tumpe şi o mişcare de arte marţiale cu scop ofensiv sau defensiv – nu erau cunoscători ai acestor mişcări înăuntru – privesc încruntaţi, poate în cele patru vînturi, asigurîndu-se că drumul e liber, nepresărat cu primejdii sau ameninţări. După ei intră patru jandarmi care împing şi trag căruciorul care oricum avea rotile şi un fel de volan pentru direcţie, în care stătea cu probleme locomotorii elevul. Candidatul la examenul de bacalaureat din acel an. Cortegiul era încheiat de trei pompieri pregăţiţi cu echipament, cinci asistente şi un doctor cu truse de diferite forme şi greutăţi. Uşa a fost închisă, în cele din urmă de un tip cu totul special, îmbrăcat într-un costul chic, cu ochelari de soare la ochi, uitîndu-se necontenit la ceasul de la mină, probabil în aşteptarea a ceva.
– Bine-ai venit, elevule, la bacalaureat! Eu sînt vicepreşedintele acestei subcomisii deplasate special aici, pentru tine, datorită problemelor de sănătate pe care le ai. Îmi fac datoria de a te informa despre metodologia acestui examen, pentru care însuşi ministrul şi-a pus capul clasic că va fi unul de tip nou, într-un cadru care va respecta binele, frumosul şi, nu în ultimul rind, adevărul. Iată ce trebuie să ştii: elevul se prezintă la şcoala unde este înscris – în cazul tău… la domiciliu – începînd cu ora 8 ante-meridian. Va intra în sala de examen la 8, 30 fix. Poate nu şti încă dar punctualitatea este un lucru esenţial în viaţa unui matur; iar examenul tău este unul al maturităţii…, primul tău examen de maturitate! Eeeh, cînd am dat eu primul examen de maturitate… trăiam în Epaca de Aur şi ne mergea prost! Dar eram tînăr şi nu simteam greutăţile. Tata mă învăţase să fiu punctual dar eu nu prea ţineam cont. Era chiar să întîrzii de la balul bobocilor, în primul an de facultate. Că am făcut facultatea imediat după ce am terminat liceul, să nu ard gazut la cîini… să nu tai frunze de pomană… sau cum dracu` era vorba-aia…
– Sa nu tai frunză la cîini…, intervine în cunoştinţa de cauză proful-membru.
– Aşa…, că arde gazul de pomană…, aşa era! Eşti atent, tinere? Comisia, aici de faţă, trebuie să se asigure de corectitudinea identităţii candidatului. Eşti pregătit?
– Da.
– Domnule proces verbal! Pardon, membru!
– Sînt gata. Actul de identitate!
Elevul duce mîna la buzunarul de la piept. Un mascat, bărbatul în costum şi doctorul se reped şi-l imobilizează pe tînăr. Peste ei se aruncă şi unul dintre pompieri, ceilalţi fiind pregătiţi să intervină în caz de urgenţă. Mascatul îi suceşte mîna la spate, tînărul geme de durere, doctorul îl ascultă cu stetoscopul, suflu sistolic de gradul III, constată el, nu-i nimic grav, poate să dea examen. Bărbatul în costum impecabil îi aprinde o mini-lanternă în ochi, somîndu-l ce vrei să scoţi de-acolo? Spune tot, nu ascunde nimic, noi ştim deja totul!
– Cartea de iden…
– Ce tupeu ai, vorbeşti, spune un jandarm care studiase retras cazul. Eşti membru de sindicat? Cîţi mai sînteţi? Cînd aţi reînceput? Ai autorizaţie? Pînă la ce oră? Vă ştiu eu…
– Domnilor, să ne calmăm, zice calm vice-preşedintele de examen, nu i-am terminat instructajul, nu-l puteţi reţine, e examenul lui.
– Dar noi…, încercară în cor ceilalţi.
– Dumneavoastră veţi veghea în continuare şi vă mulţumesc pentru promptitudine. Să-i scoată cineva cartea de identitate, uşor, cu grijă, cu două degete, apucaţi doar de colţul din stînga sus, acolo nu vi se vor întipări amprentele… Ştiţi cum e cu suportul ăsta din plastic!
– Daţi-mi voie, zice proful-membru, iar ceilalţi se îndepărtează cu circumspecţie de tînărul elev invalid. Toţi stau însă gata să intervină. Au văzut ei la instructajul de la inspectorat cînd generalul le-a pus un CD cu un pui de gazelă, rănit şi înfometat care agoniza în deşert, iar cîţiva vulturi pleşuvi sau condori, nu scria ce erau, aşteptau să-i bea sîngele. Vulturii au fost daţi ca exemplu, parabolic bineînţeles, de tact şi de răbdare. Îi scoate cartea de identitate din buzunarul de la piept şi citeşte CNP-ul, seria, numărul, unde a fost eliberată, cînd a fost eliberată, pînă cînd este valabilă. Alte date nu mai sînt, conchide el.
– Păi, nu ne-aţi spus numele candidatului, domnule profesor, domiciliul, prenumele părinţilor. Vi se par date lipsite de importanţă?
– Nu deconspiraţi nimic, sare ca ars bărbatul în costul impecabil, îndesîndu-şi profesional ochelarii heliomatici pe nas. Mă ocup personal de aceste detalii.
– E-n regulă, numai că trebuie să vă grăbiţi, mai sînt nouă minute şi îi aducem plicul sigilat cu subiectul la prima probă.
– Voi fi scurt. Dacă avem de-a face cu alt candidat? Cu o sosie care dă bacul în locul adevăratului candidat? Numele tău este cel real?
– Da, mă cheamă…
– Nu spune nimic, omule! Tu poţi spune orice, eu pot crede orice. Adresa ta este cea reală?
– Locuiesc pe strada…
– Nu începe iar cu detalii dacă nu eşti capabil să le susţii indubitabil.
– Ce înseamnă indubitabil, domnule? întreabă elevul.
– Asta ar trebui tu să ştii şi să scrii răspunsul corect pe foaia tipizată de examen. Vedeţi, ce v-am spus? Nu cunoaşte subiectele şi vrea să-i suflu. Poate fi exact prima întrebare de la subiectul unu: daţi sinonimul popular al neologismului indubitabil, prezent în text. Întrebarea mea este: de unde a ştiut elevul ce poate conţine primul subiect? Plicul încă n-a sosit, plicul încă nu a fost desigilat, plicul încă nu a dezvăluit ce subiecte ascunde, şi cu toate aceste circumstanţe… elevul ştie prima întrebare. Cine este acest elev trebuie să ne întrebăm!
– Este cine? întreabă debusolat tot grupul asistent.
– Eu cred că are o criză de identitate, intervine medicul, fapt ce destabilizează percepţia elevului faţă de realitatea examenului cu care el crede că se confruntă. Am mai întîlnit asemenea cazuri şi le-am diagnosticat pe toate ca fiind sindromul examenului ascuns de toţi ceilalţi către sine înşine. Lucru ciudat, dacă raportăm la vîrsta pacientului. Vedeţi…, el crede că crede, ca să mă exprim eufemistic…
– De unde cunoaşteţi acest termen? sare bărbatul în costum impecabil. Ce dracu v-a apucat azi pe toţi, sîntem la lecţia de neologimie?
– Neologimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul, intervine una dintre asistentele medicale aflate în preajmă. Ştiu asta că am făcut la Facultatea de Litere, în prima mea tinereţe.
– Domnişoară, nu ne interesează punctul dumneavoastră, fie el ce literă o fi de la Litere. Că e a, că e be, că e ce sau ge. Ce dracu! Şi nici criza lui de identitate. El are deja o identitate şi asta e tema noastră. S-o verificăm. Deci, tinere, ce ne poţi spune despre numele tău, fără să-l rosteşti.
– Este un nume frumos cu care m-am obişnuit.
– Altceva…
– M-i l-au pus părinţii, bunicii au fost de acord, apoi naşii i-au lăudat pentru iniţiativă, mai ales seamănă izbitor cu al lor. Eu n-am avut încotro, l-am acceptat şi pe cel de familie şi pe cel mic, căruia i se spune prin părţile noastre prenume. Familia îmi stîlcea uneori acest nume, făcîndu-mă să par mai mic decît mă simţeam eu în realitate. Dar, este un fenomen cunoscut şi acceptat deoarece băieţilor mici nu le place să li se dulcegărească numele, să se subţieze substanţa masculină. Diminutivele sînt lucruri dăunătoare pentru băieţi, îi ţin strîns în chinga sindromului oedipian.
– Altceva…
– Puteţi să-mi spuneţi oricum. Nu mă deranjează. Nu sînt ambiţios-onomastic. Onomastica-ambiţioasă este o ştiinţa ocultă şi nedemnă. Să ţii foarte mult la rostirea corectă a numelui tău e un semn de dependenţă. Eu nu depind de un nume. Şi, cînd spun asta, nu mă dau mare să-l parafrazez pe Shakespeare cînd spunea în „Romeo şi Julieta” că ce contează-un nume?… Ei, bine, consideraţi că nici nu v-am spus asta ca să nu-i eclipsez pe cei care nu l-au citit pe dramaturgul englez, deşi e greu de presupus că cei de faţă şi de pe la colţuri nu l-au citit pe Will…
– Stai, opreşte-te! Aduce-ţi o lampă cu un halogen puternic. Aşa. Acum, aprindeţi-vă ţigările şi daţi fumul către acest tînăr. Aşa. Cineva să aducă şi cîteva alămuri din orchestra fanfarei locale şi bateţi lîngă urechea externă a tipului. Aşa. Acum le rog pe tinere asistente medicale să se dezbrace de textile şi să se plimbe încet prin faţa individului. Da, da, de toate textilele, ce… n-au ce arăta? Aşa. Ia uite, dom`ne ce au fetele astea! Oau! Sînteţi incredibile!. Aşa. Acum vreau să toarne cineva apa dintr-un pahar în altul lîngă cealaltă ureche externă a elevului. Aşa. Susţii în continuare tot ce ai afirmat despre numele tău?
Cu ochii micşoraţi în lampa cu halogen, cu nările înfundate de fumul ţigărilor pufăite spre el fără oprire, cu zgomotul timpanelor fanfarei în timpane, cu imaginea goliciunii tinerelor asistente umflîndu-i pantalonii, cu şipotul apei dintr-un pahar într-altul în cealaltă ureche externă, tînărul candidat reuşeşte să articuleze:
– Da.
– Validez răspunsul, se încumetă vice-preşedintele să intervină. Identitate verificată. Mai departe, domiciliul.
– Lăsaţi-l, asta e treaba mea. Să formulez eu altfel: domiciliul!
– Locuiesc…
– Să numeşti domiciliul fără să-l rosteşti.
– O să încerc: locuiesc într-o casă.
– E un început!
– Casa mea e formată din mai multe camere unele de locuit, altele de serviciu, altele de trecere. Ca orice casă, ea este supusă perimării. Şi peste casa mea trec anii dar asta nu se vede încă. Trecerea anilor este un concept metafizic greu de prins. Nici o definiţie nu-l cuprinde, nu-l defineşte definitoriu. A trece nu înseamnă a trece, aşa cum a veni nu înseamnă a trece. Nimic nu înseamnă a trece. Analogia este o suită de relaţii bazate pe trecerea din ceva în ceva. Dar nu e clar nici ceva şi nici ceva. Sînt sigur că înţelegeţi şi de aceea trebuie să fiţi de acord că eu locuiesc.
– A trecut prima oră, anunţă membrul. Candidatul mai are la dispoziţie încă două.
– Dar nu mi-aţi dat subiectul, domnule profesor.
Iată plicul, îi arată vece-preşedintele subcomisiei de examen, îl vom desface după ce verificăm datele dumitale personale şi orice ar putea să încurajeze frauda. Continuă despre adresa dumitale.
– Adresa mea este într-adevăr cea înscrisă în cartea de identitate, măcar pentru simplul motiv că nu am alta, ceea ce ar trebui să recunoaşteţi că este suficient de logic.
– Stai, nu te grăbi că îmbătrîneşti înainte de termen, spune bărbatul în costum. Un pompier să pună tunul cu apă pe el. Aşa. Un mascat să-i strîmbe mîinile şi pi…, mîinile. Aşa. Un jandarm să-şi scrîşnească dinţii şi măselele la urechea mijlocie a tînărului. Aşa. Doctorul să constate despre bărbăţia candidatului în cifre. Aşa. Să fie adusă o pisică. Aşa. Acum cineva să o ţină bine şi altcineva să o tragă de coadă dureros. Acum îţi menţii afirmaţiile făcute? Adresa ta e bună? Locuieşti aici?
– Dar nu am primit încă subiectul…
– După ce verificăm, ţi-am mai spus…, ce… tu nu vorbeşti limba maternă?
– Lăsaţi-l, domnule vice, e în timpul anchetei mele, spune, domnule, susţii?
Cu trupul aproape găurit de apa tunului, schingiuit de forţa mascatului, cu scrîşnitul măselelor în urechi, ghearele pisicii adînc înfipte în carne, cu palmarea jenantă a medicului îmbujorîndu-i obrajii, tînărul reuşeşte să articuleze iarăşi:
– Da.
– A trecut şi a doua oră, candidatul mai are una, anunţă profesorul-membru.
– Validez şi acest răspuns, spune vice-preşedintele. Au mai rămas doar cîteva răspunsuri scurte pe care candidatul trebuie să le ofere cu sinceritate comisiei. Comisie pe care o rog să-şi noteze aceste răspunsuri în clar, astfel încît să se poată întocmi un proces verbal complex şi edificator. Candidat, esti pregătit?
– Dar subiectul meu…
– Prima întrebare: consideri că te-ai încadrat corespunzător în timpul celor patru ani de liceu în procesul de învăţămînt de la noi din ţară? Nu uita, răspunsuri scurte!
– Întotdeauna am crezut…
– A doua întrebare; te-am rugat, scurt, scurt de tot. Consideri că domnul ministru al învăţămîntului a eliminat frauda în acest an de la examenul pe care îl susţii prin metodele, procedeele şi strategiile normate şi aplicate metodologic?
– Scurt, scurt de tot.
– Ce răspuns e ăsta?
– Păi, aşa mi-aţi sugerat…
– Of! N-ai înţeles mai nimic. Repet: a eliminat frauda?
– Corect, n-am înţeles mai nimic!
– Of! Nu eşti atent! Fii atent: subiectele crezi că sînt formulate corect?
– N-am înţeles nimic.
– Îţi trebuie?
– Nu-mi trebuie.
– Ai vrea altfel?
– Oriunde e mai bine.
– Baremul?
– De corectură?
– Da.
– Nu.
– Eşti sigur?
– Cîte două puncte, respectiv patru.
– Dar un punct?
– Pentru ce?
– Pentru tentativă de răspuns.
– Incomplet.
– Aşa.
– Cine întreabă?
– Eu.
– Aştept, mai am un sfert de oră.
– Domnule vice, ce ziceţi, să desigilăm subiectul?
– De ce? Vreţi să se afle secretul plicului? Înăuntru poate fi un blestem.
– Eu nu vreau să fie deschis plicul.
– Nici eu nu vreau să fiu blestemat.
– Ce ne trebuie nouă acel secret? Aţi văzut ce fac faraonii?
– Brrrrrr!
– Uha-uha-uha-ha!
– Buli-bu, buli-bu, naşpa!
– Aha-ha!
– Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!
– Bine faci, las-o aşa secretoasă, că uite noi ne jucăm cu secretele şi sîntem blestemaţi.
– Dar mai am 5 minute, pot să fac măcar primele trei subiecte că sînt uşoare…
– Aha, primele trei… sînt uşoare, de unde ştii asta? Nu v-am spus eu că ştie dinainte subiectele?
– Chiar aşa, tinere! Cum faci tu 3 subiecte în 5 minute?
– N-are cum!
– Poate că sînt predicate şi nu mai avem despre ce să vorbim, oameni buni! Hai să-i dăm plicul.
– Aşa, să i-l dăm, să şi-o facă cu mîna lui, că a vrut bac!
– Ei, că a vrut nu e nimic, să vedem ce-o să facă cu el…
– Ei, o să facă!
– Şi tu zici la fel?
– Domnilor profesori, primele 3 sînt foarte uşoare, le făceam mereu repede cu doamna în clasă.
– Făceai cu doamna… uitaţi-vă dragi colegi unde s-a ajuns, nu vă spuneam eu deunăzi că e debandadă mare în şcoală?
– Rezolvam, reformulez.
– Tinere, nu fi impertinent! Ia plicul ăsta şi rezolvă că mai ai 20 de secunde.
Elevul ia plicul şi încearcă să-l desfacă. În acel moment, pe uşă intră în trombă însuşi ministrul însoţit de cele două doamne, cu ochii injectaţi şi bulbucaţi de încrîncenare şi îl imobilizează pe elev, cuprinzîndu-l în mîinile-i trandafirii de şef de promoţie.
– Obriţi frauda, strigă domnia-sa. L-am brins la zdupul cu miere, cu mîinile be blicul zigilat, încercînd să afle zegretul atîtor ani de curriculă! Şi tumneavoastră, ge faceţi? Briviţi gomplice la set festăn vraudiulos? Phiscul să intre în atripuţiuni. Să phiscalizaţi şac mită, căutaţi-le prin busunare, veţi găsi! Iar pe gandidat… este esclus din egzamen, să fie trimis acază!
– Dar e deja acasă la el, am verificat, domnia-ta.
– Alor să fie isgonit de acază! Nu mai are voie… nu mai ai voie, tinere, să zusţii acest sfant egzamen, acest vital egzamen pentru ceneraţia voastră de… aşa cum este ea… timp de două decenii. Da, ai auzit pine: două decenii îţi va fi siufizante să meditezi, să meditezi la ce ai văcut, la violarea unui zistem care lucrează purtoa… zistemul nostru, chiar eu am văcut asta, este agzat pe elev. Elevul este totul. Nu avem brograme, nu mă interesează brogramele… nu avem direcţii, nu mă interezează direcţiile… nu avem mai nimic, nu mă interesează că nu avem mai nimic. Mie îmi basă de elev şi nimic mai mult. Tinere, îţi vreau pinele şi de aceea te bedebsesc acum! Gărsi! Areztaţi-i comisia şi reţinezi-o 24 ore. Vreau anghetă în toată lecea. Corubători şi corubţi… să blătească. Unii se zpetesc în travai, văurind, şudecînd, şi alţii culec ro-a-dele. Rujine! O să vă bedebsesc eu: o să elaporez un project, asfel îngît tonţi elevii să zdudieze la Strassbourg. Ca mine! Îi mut de aici. Să dea un bag fără madrapaslîcuri palcanice!
Cineva deschide o uşă şi altcineva dă sonorul unui radio mai tare:
…O şcoală de tîmpiţi, asta suntem! Şcoala noastră scoate tîmpiţi, în loc să scoată tinichigii şi ospătari de nădejde ce-ţi toarnă devotaţi! Nu mai avem nevoie de filozofi! De ingineraşi! De profesoraşi, ooooooh! De avocăţei! Toată ţara e avocată!
Întreaga asistenţă se schimbă de haine. Pe dedesubt fiecare poartă o ţinută lejeră, protocolară însă, într-o singură culoare. Este culoarea promisiunii suprarealiste, a promisiunii care promite să se trăiască mai bine.
Sistemul este ticăloşit, şi cadrele didactice ştiu bine ce vreau să spun. Eu muncesc aproape 22 de ore pe zi, pe cînd un cadru abia de ajunge la 6. Şi toţi au pretenţii! Eu ştiu că dacă ai pretenţii, trebuie să şi oferi. Ce oferă dînşii? Hahalere, cum spunea un bun amic de şpriţ, ha-ha-ha, halalere în toată regula, nepregătiţi pentru ce-i aşteaptă în viaţă. Dar vă promit că lucrul acesta se va schimba. O să-i spun… o să-i recomand primului să-i treacă pe cea mai de jos grilă de salarizare, pentru penitenţe. Pentru direcţia greşită pe care călăuzezsc…, auzi, domnule!, ei călăuzesc!, îha… îha… îha… cică, învăţămîntul de la noi. Le bag eu minţile în cap! Iar dacă nu, să plece la cules de căpşuni… sau căpşune, cum s-o mai zice, că au bubibăşit cu totul şi limba strămoşească!
Uşa de la intrare se trînteşte de perete şi pătrunde fanfara care intonează Barca pe valuri. Comisia şi alaiul ministerial iau poziţia de drepţi şi salută. Rînd pe rînd, se perindă garda militară, soldaţi de la diferite arme, tehnică de luptă şi de război, blindate, avioane de joasă altitudine din cauza tavanului totuşi scund, ce-a mai rămas din flotilă, nici un submarin, doar cîteva şalupe împrumutate de la patronul unei echipe de fotbal, apoi pedestraşi îmbrăcaţi în culorile armei. După trecerea lor, alaiul ministerial a părăsit şi el casa, deoarece mai erau cîteva controale de făcut.
Cineva din comisie a închis uşile şi s-au veselit cu toţii de atenţia acordată. S-au întins mesele şi de la casele de comenzi au venit… comenzile. Mîncare, lichide, confeti. După ce elevul a fost transportat în alta cameră, li s-a permis şi cîtorva biete animatoare să anime. Şi-au permis peste cîteva minute să-şi dea jos şi al doilea rînd de haine, pentru a rămîne în alb, culoarea păcii neutre care nu face nici o aluzie. Astfel au putut să vorbească în voie şi să-şi desfete anatomia spre sfîrşitul primei jumătăţi de zi a primei probe scrise.
– O băgasem pe mînecă.
– Da, şi eu mă gîndeam că am dat de dracu`.
– Păi n-am dat?
– Lasă că a ieşit bine, o muştruluială mică şi se rezolvă. Sîntem în acelaşi partid, uitaţi?
– Aşa e, corb la corb…
– Dar mai uşor cu puşca!
– Ha-ha-ha!
– Hi-ho-hi-ho!
– Ce faţă a făcut elevul!
– Aia e faţă? Era cu faţa sau cu spatele?
Lumea se amuză.
– Dacă eram în locul lui nu eram în locul meu.
– Sapienţialule!
– Aşa m-a făcut mama mea, ce eşti invidios?
– Şi la anu` care vine…
– Să fim sănatoşi electoral pînă atunci!
Din camera alăturată deschide uşa un jandarm:
– Mă scuzaţi că deranjez, tînărul pare neliniştit. Mi-e teamă să n-o ia razna.
– Nu l-ai legat?
– Ba da dar nu-mi place privirea lui. Parcă e dement.
– Păi, nu spunea şi şefu` la radio despre asta? Despre ce vorbim aici?
– Dom` vice, eu zic să-l audiem acum să vedem în ce ape se mai scaldă.
– Să fie adus!
Jandarmul îl aduce în braţe pe elev. Acesta bolboroseşte şi priveşte fix:
– Trebuie să faceţi ceva, trebuie să faceţi ceva.
– Delirează.
– Trebuie să schimbaţi.
– Delirează, şi eu cred.
– Trebuie schimbat, trebuie schimbat, trebuie schimbat.
– Să-l schimbe cineva. O fi făcut pe el.
– Păi, atîta emoţie, stres şi încordare…
– Nu sînt stresat, domnilor. Sînt doar conştient. Lumea se schimbă în jurul nostru şi noi nu vedem asta. Nu-mi pasă că m-aţi eliminat azi. Nu are nici o relevanţă. Dacă nu vedem schimbarea… viaţa m-ar fi eliminat ea oricum pe parcurs. Sau, poate, nici n-aş fi început vreun parcurs. E criză, domnilor, e criza omului şi criza culturii, nu le vedeţi?
– Nu e nici o criza, elevule! Tu ai o criză. Noi sîntem deasupra oricărei crize. Am ieşit din recesiune, ne îndreptăm către o nouă epocă de aur… dar tu eşti prea crud să vezi asta!
– Cum să schimbi cînd totul e bine?
– E bine şi nu-ţi dai tu seama.
– Şi nici ceilalţi de vîrsta ta!
– Că sînteţi o generaţie turbată, n-ai auzit?
– Hahalere, n-ai auzit?
– Tîmpiţi!
– Fără viitor!
– Filozofi!
– Ingineraşi.
– Avocăţei!
– Fără procese!
– Vai de capul vostru!
Se pun cu toţii pe rîs. Ciocnesc. Fredonează cîntece tematice. Invocă patriotismul ancestral. Animatoarele scriu numere de telefon. Uşa se deschide din nou şi pătrunde comisia de evaluare formată din doi profesori şi doi membrii. Un profesor citeşte procesul verbal:
În urma evaluării lucrării elevului de faţă – celălalt profesor le arată foaia goală – comisia a notat astfel: evaluator 1, nota 1; evaluator 2, nota 1. Unu plus unu împărţit la doi fac unu. Media 1. Ţinînd cont şi de recomandarea domnului ministru care a fost de data asta vigilent-metodologic, constatăm că elevul a picat această primă probă. Este eliminat din examen pe o perioadă de 2 decenii.
– Este inuman ce faceţi, încearcă tînărul să se apere. Nici măcar nu mi-au dat subiectul. Nici măcar nu mi-am terminat bine copilăria şi mi-au dat exemple de minciună, şi alte-alea negative. Nici măcar nu am intrat în viaţă şi încercaţi să mă scoateţi din ea. Nici măcar nu ştiţi cine sînt, unde locuiesc şi antamaţi într-un incognito. Nici măcar nu sînteţi corecţi cu voi înşivă şi cereţi corectitudine celorlalţi. Nici măcar nu sînteţi comisie normală şi ţipaţi despre normalitate. Nici măcar…
Textul elevului ar fi continuat în aceeaşi notă dramatică, însă membrii comisiei au repornit petrecerea intonînd cîntece mobilizatoare patriotice, despre lapte şi despre miere despre fericire, speranţă, despre un viitor bun, despre sentimente puternice, despre coeziune şi despre adevărata bărbăţie, despre duşmanul politic, despre agenturile străine ce trebuie reduse la tăcere, despre speranţă, despre lapte, despre miere.
Într-o popicărie oarecare, cetăţenii stau care la mese şi consumă o băutură uşor alcoolică sau răcoritoare, care în picioare, dînd cu bila sau aşteptînd să le vină rîndul. Atmosfera este destinsă, de concediu sau de vacanţă.
Îi recunoaştem uşor pe popicari: sînt membrii unei comisii de bacalaureat care au venit să se relaxeze cu banii câştigaţi conform metodologiei de examen. Pe lîngă ei sînt şi oficialităţi cunoscute, persoane publice, cu răspunderi. Pe feţe nu e nici o urmă de încordare, de stres. E zîmbet, e veselie, e bucuria plenară a vieţii. Unii ştiu să arunce bila, au tehnică, o învîrtesc într-un anume fel, şi bila loveşte mereu în centru. Alţii, probabil debutanţi sau lipsiţi de har, n-au nici o tehnică, li se văd picioarele tremurînde înainte să arunce bila, le tremură mîna şi buza de jos. Cu toate astea, bila loveşte mereu în centru şi doboară singurul popic la care se joacă în acea popicărie fenomenală. Este, de fapt, un elev-popic, mai mult apatic decît trist, mai mult singur decît în compania celorlalte 8 popice, un popic cu suflet picat, un popic căzut înainte de a fi lovit de bila ce se rostogoleşte… se rostogoleşte… se rostogoleşte şi care se face din ce în ce mai mare, încît acoperă întreaga pistă.
E imposibil ca popicarul să rateze.
autor Floarea Silvian
Comentarii închise la Popicăria
Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)
Poruncă înaltă l-a trimis în lume,
Comentarii închise la Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)
rătăcit / psihoze
1. rătăcit
toate cărările mele mi s-au înfundat
via apia stă doar în amintire
numai autostrada cerului e liberă
sufletele vin și pleacă
către o destinație necunoscută
navele cosmice călătoresc
via-iad-rai pe un traseu bătătorit cu sfinți
am o mie de intersecții
mă iau după steaua polară
aș vrea să merg într-un nord
într-o lume a ghețurilor
să întreb pinguinii de unde au împrumutat
hainele lor albe
nimeni nu-mi spune unde e nordul nordului
să găsesc pe ondin
acel rege nordic al ghețurilor
care să mă conducă în palatele lui subacvatice
acolo am auzit că fericirea
umblă desculță prin rai
și ademenește muritorii cu fleacuri
aș vrea să văd și eu cum arată
acestă minune de fată.
vineri, 18 ianuarie 2013
2. psihoze
tristețea întârzie iar în mine
așa cum iarna pare-o veșnicie
în cuibul ei se coc dureri
pustiuri peste câmpuri devastate
de dulcile singurătăți
pe unde păsările dau ocol
după stârvuri și leșuri
acoperite de praful uitării.
câteodată privesc cerul
ce se îndoaie ca un enorm arc
peste trăirile mele
și mă imaginez într-o
enormă catedrală
singur strivit de măreția ei.
fluvii de vise trec prin mine
și se varsă în oceane de necunoscut
fără a fi înțelese
platonice dialoguri între sine și eu
care cad în derizoriu
și mă răscolesc cu întrebările nerăspunse.
atâtea deceuri se adună
și se îngrămădesc zadarnic
în memorie
încât aș vrea să le ucid
înainte de a le da răspunsul.
viață, iubire, sentimente, dragoste,
ură, toate aceste patetisme
câteodată ne fac caraghioși
purtând aceste psihoze
ca pe niște stindarde zdrențuite
vineri, 18 ianuarie 2013
autor Ionescu Ion
Comentarii închise la rătăcit / psihoze
Fântâna hoţilor
autor Ionescu IonComentarii închise la Fântâna hoţilor
Contratimp
Cezar deschise ochii şi privi fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă. Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi.
Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întorcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei,
– Ori te angajezi ori am terminat!
– Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez! Ce mă cunoşti de-o oră?
– Da! Sigur! Domnul arhitect!… N-o să găseşti de lucru ce vrei tu!
– Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria.
– Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar fără mine!
– Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat?
– Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu.
– Adică, eu nu mai sunt de nasul tău?
– Uff… Zău! Înţelege ce spun! Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună.
– Ce se schimbă dacă accept orice job? Se rezolvă problema ta? Nu!
– Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia?
– Nu vreau să ştiu!
Deci trebuia să se întorcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia. Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice.
Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu reuşise. În final hotărâse să părăsească Norvegia.
Privea orb la monitorul calculatorului. Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa. Cum de unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit muncind fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă.
Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo. Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, punându-l să aleagă între ea şi visul lui.
Cezar avea şi el în plan să plece din ţară dar nu aşa de curând. Voia să strângă mai mulţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea.
Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiti, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo.
Două luni în care evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată.
Site-uri, după site-uri, se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece. Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugându-l să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare. Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea.
Un oftat scăpă din strânsoarea sufletului. Acelaşi drum, aceeaşi maşină, dar de data aceasta singur.
Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia,
– Te-ai trezit?
– Da, de mult!
– Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog!
– Sigur! Mă duc să văd şi te sun după…
– Mulţumesc! spuse ea protocolar.
– Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar…
Se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. Începu să caute prin toată camera, chiar şi în locuri unde nu ar fi avut ce să caute. N-o găsi. El folosise ultima dată maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia,
– Ştii ceva despre cheia de la maşină?
– Nuu…
– N-o găsesc!
– E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa!
– Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei!
– Dacă o puneai, era acolo!
Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină, dar… ”dacă totuşi am uitat-o?„ gândi el.
– Daa… Nu ştiu ce să zic! S-ar putea…
– S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine!
– Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie!
– Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion!
Cezar rămase stupefiat de ieşirea ei. Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Se aşeză la calculator şi începu să caute variante de zbor spre casă. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Telefonul sună iar.
– Da! spuse Cezar plictisit
– Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! o auzi pe Sonia.
– La naiba cu testele tale!
– Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina.
– Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o… la câte am pe cap…
– Câte ai pe cap? Că te duc în spate!
– Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut!
– Să-ţi iei bilet de avion! Repede!
Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească repede bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie.
Răspunse nervos la telefonul care sună iar,
– Ce mai e?
– Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar?
– Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este…
– Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi o cerere de angajare.
– Da! V-am trimis portofoliul meu.
– L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi!
– Mulţumesc!
– Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil?
Lui Cezar îi venea să urle, „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?”
Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi. Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit… Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă.
Se adună şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin.
Cam într-o oră, urma să ajungă acasă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile. Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta.
Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei,
– Voiam… spuseră amândoi aproape în acelaşi timp.
– Spune tu! o îndemnă Cezar.
Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu.
Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.
autor Militaru Corina
Comentarii închise la Contratimp
Festinul lent
Ieşind dintr-o benzinărie unde se oprise ca să-şi cumpere un pachet de ţigări, sufocat de canicula filtrată generos prin pîcla gazelor de eşapament, Hartan lovi fără să vrea, cu umărul, un ins bătrîior, cenuşiu, neras, îmbrăcat într-un trenci prea gros pentru temperatura de afară, care moşmondea ceva lîngă uşa batantă.
Cenuşiul scăpă din mîini un pacheţel învelit în celofan, care conţinea o chiflă insipidă, tăiată pe lung şi umplută cu o tocătură de-o culoare nedefinită.
– Scuzaţi-mă, spuse repede, aplecîndu-se să ridice obiectul, n-am avut intenţia, nu v-am văzut, am probleme cu percepţia vizuală crepusculară…mi se întîmplă mereu cînd trec de la lumina intensă la cea vesperală, blestemata de ” l’ heure bleu”, cum zic oftalmologii hexagonali!”
-Nu face nimic, răspunse celălalt smulgîndu-i preparatul dintre degete, e-n ambalaj de ţiplă, nu s-a murdărit!
Ca şi cînd ar fi vrut să-i demonstreze valabilitatea spuselor sale desfăcu folia şi muşcă din sandwich. Veşmintele sale emanau un damf acru de urină amestecată cu sudoare.
Hartan îl privi cum mestecă maşinal, triturînd fără poftă îmbucătura, plimbînd bolul, alene, cu limba în spaţiul bucal, apoi tresări şi strigă:
-Bocu, Bocu Salivarinski, dumneata eşti?
Bărbatul în trench înghiţi mestecătura, după toate aparenţele neîmbietoare şi răspunse:
-Da, eu sunt, da’ de ce mă-ntrebi?
-Nu mă recunoşti, sunt eu, Hartan!?
-Ştiu cine eşti, te-am ginit din prima, de cînd ai intrat…
-Ce faci aici, dragă Bocu?
-Nu se vede, mănînc…
-Nu se poate..dumneata să mănînci chestia asta…ce oroare!
Bocu beli mai mult ţipla, scotoci cu degetul în măruntaiele chiflei, scoase o foaie incoloră de salată, o privi gînditor, apoi scuipă un zgîrci albicios şi îşi supse zgomotos dinţii:
-Mănînc ca să nu mor, ce mare scofală!
-Sandwichul ăsta indigest, să fim serioşi…
-Are calorii! se scuză Bocu.
Se aşezară pe o bancă scundă, plasată dincolo de gardul viu care împrejmuia benzinăria.
-Fă-mi rogu-te o favoare, aruncă porcăria aia şi vino să cinezi cu mine!
-Ce? întrebă monosilabic adeptul caloriilor insipide, continuînd să mestece.
-Cum ce? Orice-ţi pofteşte inima, plătesc eu!
-Nu vin, n-am timp…
-E seară, ce ai în program atît de important încît să nu poţi să…
-Fac un studiu de piaţă. Da’ dacă insişti vin…cu o singură condiţie: să comanzi acelaşi meniu ca şi mine!
Din dorinţa de a-şi epata cunoscutul, Hartan îl conduse la un restaurant recent deschis şi intitulat emfatic ” Amador”. După o scurtă explicaţie cu ober-ul, prilej cu care Salivarinski îmbrăcă un sacou bleumarin şi-şi atîrnă de gît o cravată bleu din recuzita localului, se aşezară la o masă retrasă, pitită după o coloană groasă din marmură compozită.
-Prea aproape de bucătărie, simt miros de untdelemn ars! spuse invitatul după ce se aşezară şi despături şervetul din pînză imaculată, aşezîndu-şi-l pe genunchi.
-Dacă vrei, schimbăm masa! se oferi Hartan.
-N-are importanţă, răul a fost deja făcut!
Un chelner imberb se repezi spre ei cu două liste de menu, groase legate-n piele vişinie. Le aşeză în dreptul fiecărui comesean şi se retrase la o distanţă respectuoasă, cu mînile la spate şi o mină plictisită.
Salivarinski o împinse dispreţuitor pe cea din dreptul lui în timp ce Hartan o răsfoi curios, citind cu voce tare:
“Calamar del Pacifico gratinado en su jugo… conchas de san jaques a la Santander…filete de atún con salsa tártara…”
Comeseanul său îi smulse volumaşul din mîini:
-Ai uitat condiţia pe care ţi-am pus-o…mănînci ce comand eu, da ?!”
Făcu semn chelnerului care se apropie serviabil.
-Adu-ne o salată rustică: două tomate, filetate circular, jumătate de ceapă tăiată julien, patru, nu…cinci măsline kalamata, da’ vezi să nu fie prea mari sau sărate-n exces, un degetar ulei de măsline extravirgin, cinci picături de acete balsamico de Modena, atenţie nero, nu bianco …şi spune-i cuisinierului chef să nu o amestece cu furculiţa ci cu o paletă din lemn de plop, nouă dacă se poate, iar uleiul să fie la temperatura camerei.
Tînărul îşi notă scrupulos toate indicaţiile:
-De băut ce preferaţi? Să vă trimit somelierul?
Gurmetul îi aruncă o privire distantă:
-Nooo…apă de la robinet, bine frapată cinci minute!
Întinse mîna spre coşuleţul de pîine luă o brioşă, o rupse în două, o unse cu un deget de unt, presără deaupra untului sare şi piper şi o mirosi. Hartan îi urmărea fascinat gesturile.
-Untul e rînced, constată Bocu, aruncînd pîinea unsă înapoi în coşuleţ şi ştergîndu-se pe degete de un colţ al feţei de masă din olandă imaculată . Îi surprinse privirea contrariată şi adăugă:
-Dragul meu, întotdeauna am fost adeptul unui meniu simplu şi savuros…miş-maşurile astea care se servesc în locandele de lux constituie un atac ignobil asupra papilelor noastre gustative: se foloseşte pudră de usturoi în loc de căţei proaspeţi, în sosul de sepia se adaugă tuş chinezesc ieftin în loc să amestece cerneala genuină a animalului, legumele sunt gratinate în margarină în loc de unt…crede-mă ştiu ce-ţi spun, observaţiile mele sunt rezultatul unei cercetări îndelungate! Pe urmă importantă e modalitatea de îngurgitare, masticaţia trebuie să decurgă lent, cu mişcări fireşti, atît pe verticală cît şi oblic, fără a violenta textura alimentului, iar procesul enzimatic de îmbibare cu salivă treptat în etape lungi, fără suprasolicitarea receptorilor linguali…
-Şi totuşi, îmi amintesc că acum un deceniu ne ofereai în cadrul intim al bucătăriei tale adevărate sărbători gastronomice: ierunci şi prepeliţe fezandate în şampanie, rinichi de antilopă la grătar, fileuri de aligator flambate în sos bearnais şi capere siciliene…
-Erori, Hartane, catastrofale erori…nu descoperisem încă bucătăria nucleară…
-În acea epocă am cunoscut la masa dumitale generoasă un personaj enigmatic…cum se numea? Crudo Giuliano, parcă…
-Baronul Krudy Gyula de Sinersig…un grof scăpătat…a murit anul trecut, cancer la colon …
-Găteaţi împreună cele mai neaşteptate vietăţi…îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de bufniţa umplută cu iarbă de mare şi ficăţei tocaţi de cîrtiţă cu o garnitură de bureţi şi omizi de stejar…un deliciu!
-O etapă nefericită a vieţii mele..făceam icter mecanic cam o dată pe lună!
Chelnerul sosi cu o salatieră din porţelan fin ornat cu frunze de asparagus şi aragula între care se lăfăiau cîteva felii de roşii şi cinci măsline lucioase.
Salivarinski luă o îmbucătură cu furculiţa, o mestecă îndelung apoi o scuipă în şervetul împăturit.
Hartan dădu din umeri şi începu să înfulece cu gesturi repezi salata. Îi era foame, la prînz mîncase doar un blid cu ciorbă a la grec.
-Ca fel principal ce doriţi? întrebă prevenitor ospătarul, pregătindu-şi carneţelul.
-Un cartof înăbuşit în aburi, nu prea mare şi o tîrtiţă degresată de găină…dar găina să fie de fermă, nu crescută în combinat.
Se întoarse spre amicul său care ştergea dîrele de untdelemn din salată cu o chiflă.
-Cum îţi spuneam, conceptul de gastronomie nucleară e descoperirea mea epocală, după anii îndelungaţi de experimente…se merge la esenţa lucrurilor folosind ingrediente naturale, de cea mai bună calitate… de pildă, dacă mănînc un cartof, vreau să simt în papile explozia de arome ancestrale: gustul nefalsificat de ţărînă răscolită de sapă, sudoarea picurată de pe fruntea fermierului în timp ce planta cuiburile, dacă se poate şi aroma de bălegar pe care-l presară în cuiburi, ca să-ngraşe planta!”
După ce consumară cartoful şi bucăţica de piele onctuoasă, specialistul nu conteni să-l copleşească pe celălalt cu sfaturi: “ nu pune sare, falsifici gustul, mestecă îndelung, apasă bolul de palatin şi-apoi înghite-l încet” şi altele de acelaşi soi. Acesta îşi aprinse un chiştoc puturos de trabuc şi îi spuse chelnerului care aşeză discret nota de plată pe o farfurioară cu margini aurite: -Tinere, fii amabil şi cheamă-l pe chef-cuisinier!
Hartan privi uluit chitanţa, dădu din umeri resemnat şi puse în plicul filigranat cinci bancnote cu portretul lui i.l. caragiale.
Un bărbat scund, gălbejit, cu o tocă înaltă neagră cocoţată pe creştet, îmbrăcat într-o tunică tot neagră şi cu o năframă roşie legată la gît, se proţăpi în dreptul mesei lor. Vîrfurile mustăţii a la Salvador Dali i se zburliseră ameninţătoare.
-Aţi mancato bueno? întrebă el.
-Maître, spuse Salivarinski fără să clipească, aş avea cîteva obiecţii!
-No le gustabo, n-a placut la tine cocina al meu?
-În primul rînd, roşiile au fost recoltate necoapte, iar în loc de măsline kalamata ai folosit olivario de Sardinia, astea au ruinat complet gustul salatei…şi reţine, te rog, la salatele rustice nu se adaugă niciodată oţet balsamic alb ci doar negru distilat din chianti cu ierburi aromatice de Toscana…
Bucătarul scrîşni din măsele, privindu-l fioros ca pe un taur de corida.
-Şi încă ceva: cartofii au fost reci, iar tirsa del pollo insuficient fezandată!
-Pe tartisa ma-tii de exighente, ningún el rey Juan Carlos nu a facud tantos movturile quando gatit la ei!
În drum spre ieşire, Bocu Salivarinski îi spuse lui Hartan:
-Vezi, dragul meu, ăsta-I cusurul birturilor astea cu pretenţii şi trei stele Michelin: nu au personal calificat, falsifică gustul preparatelor şi nu au niciun respect pentru clientelă…totuşi în seara asta am mîncat destul de bine, deşi cuisinier-chef a fost extrem de neglijent.
Acesta se despărţi destul de dezorientat de descoperitorul bucătăriei nucleare şi se îndreptă spre o terasă rustică învăluită în fumul mititeilor şi al ciozvîrtelor din ceafă de porc.
autor Rechesan Gheorghe Dan
Comentarii închise la Festinul lent
Portret
Pe ea nu o vei vedea niciodată mergând drept,
ea va merge uşor legănat, puţin aplecat în faţă,
purtând cu demnitate povara unei vieţi…
dar va gândi vertical
aşa cum numai o femeie poate să gândească.
…şi pasul ei va săruta albul zăpezii târzii
ocrotind matern punctul de plin, în existenţa sa…
autor Tudor Alexandru Costin
Comentarii închise la Portret
Trecătoarea
Ar fi trebuit, da, să fie simplu. Şi, într-un fel, a şi fost. Ce poate fi mai simplu decât faptul că se întorceau de fiecare dată?… Aceiaşi, la fel. Desigur, arătau mai rău în fiecare noapte, dar nu erau greu de învins. Eram mai bine antrenaţi, mai capabili. Pierdeam, în general, câte doi oameni, cel mult trei pe atac, înainte ca ei să moară cu toţii.
Păcat că uciderea lor nu folosea la nimic.
Doi oameni pe noapte nu e mult, nu e. Dar dacă pierzi doi oameni în fiecare noapte, mai devreme sau mai târziu vei rămâne singur, nu-i aşa?…
Singur în Trecătoarea lui Zalmoxis.
Prima zi a fost cea mai uşoară. A fost de altfel şi ziua în care i-am auzit numele.
Treizeci şi şase de oameni eram şi dacii erau numai doisprezece. Ne aşteptau pe culme, între pietre şi în spatele unor trunchiuri căzute de copaci, convinşi că odată intraţi în Trecătoare vom ajunge la mâna lor, căci ştiau să tragă cu arcul. Erau arcaşi iscusiţi, ce e drept, şi prima săgeată se înfipse direct în ochiul lui Elva. Numai că noi ştiam că ne aşteaptă, şi ştiam că era o capcană, pentru că Trecătoarea exact a asta arăta. Aşa că doar douăzeci dintre noi am intrat între pereţii înguşti de stâncă, apăraţi de zale şi scuturi, şi ceilalţi s-au căţărat aşa cum fuseseră învăţaţi pe pereţi, sub comanda credinciosului Bassus. Poate că nu trăiserăm noi în munţi, dar legiunile noastre trecuseră deja prin ţări destule. Şi nu ne-a fost greu să cădem în spatele dacilor şi să îi azvârlim de pe stânci, smulgându-le sicile din mână şi străpungându-i cu spadele noastre, în vreme ce ei credeau că săgeţile ne vor veni de hac.
În acea zi nu l-am pierdut decât pe Elva.
Atacul nostru a fost scurt şi brutal, aşa cum plănuiseră şi ei să fie al lor. Trupurile lor zdrobite zăceau acum la picioarele noastre în râpă, în vreme ce oamenii lui Bassus coborau, ştergând săbiile spălate în sânge. Barbarii erau urâţi şi murdari, bărboşi şi cu pletele încâlcite, îndesaţi şi îmbrăcaţi sărăcăcios şi erau, mai cu seamă, toţi morţi, în afară de unul. Şi acela se uita la noi şi ochii îi erau precum cei ai lumii lui Pluto, şi un firicel de sânge cald i se scurse din gură când şopti către noi:
– Zalmoxis.
Ne-am privit nedumeriţi, dar şi nepăsători deopotrivă, iar dacul deja murise. Un fel de zeu al lor, a spus Varro, iar noi ştiam că Jupiter şi Marte ar fi strivit sub călcâi orice zeu ar fi îndrăznit să ne stea împotrivă. Aşa că am pornit mai departe prin Trecătoare, străbătând-o, convinşi că nu putea fi foarte lungă, atâta timp cât pe nici o hartă ea nu exista.
Şi totuşi noaptea ne-a găsit tot în râpă.
Eram acum îngrijoraţi, da, eram cu toţii. Era, probabil, să aibă loc un alt atac, şi poate acum vor fi mai mulţi, şi vor şti că putem şi noi să ne căţărăm pe pietre. Ascultam atenţi şi păşeam atenţi şi atacul a venit, tot de sus şi tot de la doisprezece daci, şi au murit acum Ahala şi Sertorius. Şi a mai murit şi Carbo, spre dimineaţă, din cauza rănilor pe care le primise. Iar barbarii arătau atât de rău, încât m-am gândit că oamenii mei erau furioşi şi depăşiseră puţin măsura când uciseseră. Douăsprezece cadavre noi erau acum la picioarele noastre, douăsprezece, da.
Dar erau, într-adevăr, noi?…
Varro şi Bassus au remarcat primii, când striveau în sandale furioşi steagul penibil cu capul de lup, maimuţăreală a lupoaicei noastre. Şi apoi s-au oprit amândoi şi au început să şuşotească, şi feţele lor nu arătau bine şi au venit la mine şovăitori. I-am ascultat neîncrezător, convins că erau sub influenţa evenimentelor, dar ei au insistat şi mi-au arătat câteva cadavre. Erau toate într-o stare deplorabilă, şi unele răni păreau închise şi vechi.
Iar unul din morţi era, fără îndoială, cel care spusese Zalmoxis.
Am fi putut, desigur, să ne întoarcem. Am fi putut, să vedem ce se întâmplase cu dacii pe care îi lăsaserăm în urmă, dar asta însemna să mai rămânem în Trecătoare încă o zi, şi nu voiam. Am decis să plecăm imediat înainte. Dacul acela supravieţuise cumva, şi îi condusese pe ceilalţi către noi.
Dar de ce fuseseră tot doisprezece?…
Noaptea se scurse şi ziua veni, dar oamenii mei erau acum mohorâţi şi nervoşi. Iar Trecătoarea mergea mai departe în munte, şi seara sosea şi ea nu se termina încă. Deja ştiam că vom fi atacaţi, şi că ne vor ataca tot doisprezece.
Şi ştiam, cumva, că printre ei va fi şi dacul mort.
Ştiam, cumva, că de fapt erau morţi cu toţii.
Cum de permiseseră asta zeii, cum de lucra Pluto astfel, şi încă împotriva fiilor Romei?… Noi nu ştiam. Dar în noaptea aceea am pierdut doi oameni înainte să îi ucidem pe toţi, şi acum era absolut clar că erau aceiaşi de noaptea trecută.
A patra zi am decis să ne întoarcem, pentru că Trecătoarea nu se mai termina.
Şi după patru zile de mers înapoi, patru zile în care am pierdut doi sau trei oameni pe noapte, patru zile în care nici un cadavru din cele lăsate în urmă nu ne-a întâmpinat altfel decât de pe culme şi trăgând cu arcul în noi, am ajuns la locul unde ar fi trebuit să înceapă Trecătoarea.
Dar Trecătoarea continua.
Am vrut apoi să escaladăm pereţii şi să ieşim pe lateral, dar după culmile greu de urcat nu era decât o altă Trecătoare, şi în aceea am pierdut de asemenea doi oameni în noaptea dintâi şi trei în noaptea a doua.
…Şi singur, da, singur în ziua cea gri umblu acum şi mai mult mă împleticesc căci sunt acoperit de sânge. Bassus a murit noaptea trecută, şi era ultimul meu om, şi acum umblu în neştire prin miile de nesfârşite trecători, aşteptând noaptea pentru a-l întâlni pe Zalmoxis
autor oliviu craznic
Comentarii închise la Trecătoarea
Congolezul Juma
Din ce cauză această poveste…
Văzusem cu ochii mei când familia mea a fost curățată fără milă de către Force Publique (poliția locală). Pe mine m-au lăsat să trăiesc, deși în acele momente mi-aș fi dorit altceva. Mi-au zis că mă lasă-n viață doar ca să pun osul la treabă. Dacă atunci când se vor întoarce, n-o să găsească planul făcut, o să-mi taie mâinile, apoi o să mă omoare. Mi-au mai zis, în bătaie de joc, că le-au făcut un serviciu alor mei, că mai întâi i-au omorât și că abia apoi le-au tăiat mâinile. Îmi venea să le crăp capetele și să le joc cadavrele în picioare. Ce mă durea, în afara faptului că mi-au ucis familia? Mă durea că majoritatea celor din Force Publique erau congolezi, unii erau chiar din tribul meu, se vânduseră ca să-și păzească pielea. Unul dintre ei mi-a zis chiar pe limba mea: „Kila mti usiozaa matunda mema utakatwa na kutupwa motoni” (orice pom care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc). Veneau și linșau cu zecile, dacă nu se făcea norma la cauciuc. Mutilau copii, bărbați, femei, nu conta, norma sau viața, asta era politica.
De unde sunt și-al cui…
M-am născut într-o vineri, în inima pădurii, într-un luminiș. Munții Lunii și întreg tribul mi-au fost martori. Când am mai crescut, Nuru, mama mea, mi-a povestit că acea zi fusese cea mai lungă, iar munții își arătaseră pentru prima dată în acel an, crestele ascuțite și lucioase, acoperite până atunci de o ceața groasă și umedă. De aceea tatăl meu, Haji, m-a numit Juma (născut vineri).
Frații mei, Hanif și Daudy, se născuseră înaintea mea. Ei deja învățaseră secretele junglei, știau să vâneze. Mergeau împreună cu bărbații tribului la vânătoare, străbătând jungla deasă, uneori zile întregi. Mie îmi făcuseră instructajul: nu aveam voie să urc pe crestele munților, pentru că acolo, cică, se ascund spirite care mi-ar fi putut face rău; trebuia să mă păzesc de elefanți, altfel aș fi putut muri strivit de vreunul; nu aveam voie să ating șopârla cu trei coarne (cameleonul), pentru că tribul meu o consideră malefică și prevestitoare de rău; și-alte, și-alte interdicții care mai de care mai grozave. Mi-au dat o praștie. Am fost încântat la început, dar mai apoi am început să strâmb din nas, vroiam să merg și eu ca orice bărbat la vânătoare, mă săturasem să merg cu femeile să culeg fructe, ciuperci și alte buruieni nenorocite. Într-o zi l-am strigat pe tata „Baba!” (tată!) „Ce e, Juma?” m-a-ntrebat zâmbind, observase că eram îmbufnat, „Vreau să merg cu voi la vânătoare. M-am săturat să stau în sat și să trag cu praștia după ciripitoare ca mucioșii ăștia mai mici decât mine. M-am săturat să culeg fructe cu femeile.” „Dar, ce crezi tu Juma, că noi, bărbații, nu culegem fructe? Păi, tu ce crezi, ce mâncăm până ajungem în sat cu vânatul?” „E altceva, nu e la fel. La sfârșitul vânătorii vă întoarceți mândri și vă lăudați cu trofeele și aventurile voastre. Ce crezi că pot face eu, cu o praștie?” „Păi, ce? Te-ai antrenat destul? Ești un țintaș bun?” m-a întrebat mângâindu-mi părul scurt și creț, „Baba! Așa faci mereu, când te rog câte ceva mă duci cu vorba. Eu te-am întrebat ceva, ce pot să fac cu o praștie, iar tu, în loc să-mi dai un răspuns, îmi pui mai multe întrebări ca să mă amețești.” „Măi, băiete, dar și eu am praștie” „Ei, lasă, că nu e ca a mea” „Păi, nu e. Ia trage cu ea, să vedem, poți?” Într-adevăr, era grea și coarda era atât de întinsă că de-abia puteam să trag de ea. „Vezi, Juma? Încă nu e de tine. Ți-am dat praștia aia, ca să devii un bun țintaș. Între timp mai crești, o să fii mai puternic și-o să poți folosi și celelalte arme.” „Ai dreptate, dar dă-mi măcar o armă ceva mai dură, mai serioasă!” „Ce armă crezi că ți-ar trebui?” M-am gândit o clipă, iar apoi i-am zis zâmbind, arătând cu degetul înspre brâul său „Kisu!” (cuțit!) „Vrei cuțit, cuțit să fie!” Și mi-a dat un cuțit. Îi lucea lama și-n lumina lunii. Tare mândru mai umblam printre mucioși! Iar aproape când să mă plictisesc și de cuțit, m-au luat cu ei la vânătoare. Atunci am fost cu adevărat fericit, alergam împreună cu tata și cu frații mei prin jungla-ntunecată, urmărind cu sufletul la gură prima mea victimă.
Însă bucuria n-a durat prea mult. În anul 1886, aveam deja doisprezece ani. Acel an a fost decisiv pentru viitorul tribului meu. Au apărut oamenii regelui belgian, Leopold al II-lea. Colonialiști nenorociți! La prima vedere, erau nişte oameni cumsecade, prietenoşi, dornici să ne cunoască. Pe naiba! I-au ameţit de cap pe şefii de trib, cu tot felul de obiecte şi promisiuni, i-au pus să „semneze” tot felul de documente, iar apoi s-au trezit că şi-au pierdut pământul. Pe lângă asta, erau obligaţi să ofere și forţă de muncă colonialiştilor. N-ar fi fost o mare problemă pentru noi până la urmă dacă ne-ar fi plătit, însă, ei ce-au făcut? Au impus tot felul de norme. Tribul meu lucra pentru extargerea cauciucului, iar dacă nu scoteam cantitatea de cauciuc impusă de ei, treceau la pedepse aspre. Tăiau mâinile copiilor, femeilor, chiar şi a lucrătorilor, bine, mai rar lucrătorilor, pentru că aveau nevoie de ei. Mai bine de jumătate din trib, din cei care rămăseseră în viaţă, erau ciungi.
Hamal pentru Stanley…
Eu am lucrat un an şi jumătate la extragerea cauciucului. Când se usca zeama aia lăptoasă pe corpul meu era nenorocire. Se curăţa cu tot cu piele. După o lună de muncă arătam ca o zebră, după alte două luni parcă deveneam alb, la fel ca europenii. La un moment dat a apărut omul lui Leopold, care avea nevoie de hamali, îl chema Stanley. M-a ales şi pe mine. M-am bucurat că scap de colectarea cauciucului, dar îmi părea rău de fraţii şi părinţii mei, care erau nevoiţi să o facă în continuare. Bucuria n-a durat prea mult pentru că s-a transformat în spaimă. Omul regelui, Stanley, era explorator şi dorea să se cocoaţe pe unul dintre vârfurile îngheţate ale munţilor, munţi care îmi fuseseră interzişi până atunci de trib. Am fost nevoit să-l urmez, altfel m-ar fi ucis oamenii lui, la fel cum i-au ucis pe alţi doi hamali care au început să urle de spaimă când şi-au dat seama că trebuie să pună piciorul pe Munţii Lunii. S-au trântit la pământ şi-au început să se zbată, de parcă intraseră în ei spiritele malefice ale muntelui. Momentul acela m-a înspăimântat cu adevărat. Am fost cu frica-n sân tot drumul. Mi se părea că aud voci, că aud cântecele unor vechi triburi care-au locuit cândva pe-acolo. Când am ajuns sus, în vârf, am rămas încremenit. Ceaţa, la fel lăptoasă ca şi zeama ce-o extrăgea tribul meu, tocmai se risipise. La fel ca-n ziua în care m-am născut. Atunci am realizat pentru prima dată, privind hăul ce se deschidea înaintea ochilor mei, că noi suntem stăpânii acelor locuri, doar noi şi nimeni altcineva și că tot ce se întâmpla cu tribul meu avea să se schimbe într-o zi, dacă spiritele vor fi de partea noastră şi ne vor ajuta, aşa cum m-au ajutat şi pe mine să mă cocoţ tocmai acolo.
Am fost hamalul lui Stanley până când dorul de familie a devenit tot mai insuportabil. Trecuseră doi ani de zile, iar eu nu mai știam nimic de ei. Stanley se purtase frumos cu hamalii, spre deosebire de ceilalți albi, de aceea am avut curajul să-i spun că „Nu mai rezist, nu mai pot continua. Îmi este foarte dor de părinții mei și de cei doi frați. Vă rog, lăsați-mă să mă întorc la tribul meu, la pământul meu!”. M-a privit, parcă cu ochii înlăcrimați, pe sub sprâncenele groase, cărunte, mi-a mângâiat apoi creștetul trecându-și mâna prin părul meu creț așa cum o făcea tata și mi-a zis „ Crezi că îi mai găsești sănătoși? Dacă li s-o fi întâmplat ceva între timp? Boala somnului face sute de victime. Și de-ar fi doar asta. Știi și tu ce se-ntâmplă acolo. Colonialiștii ăștia își cam fac de cap.” „Simt că sunt în viața. Noaptea, înainte să adorm, parcă le aud strigătul sugrumat de dor, iar când ațipesc, plutesc până în inima tribului și mă arunc în dans cu ei în jurul focului ațâțat cu multă trestie uscată.” „Frumos vis, Juma!”, mi-a zis zâmbind, „E frumos ce visezi, dar știi că pământul nu vă mai aparține. Acum tot ce-a fost al vostru e exploatat de belgieni.”„O fi pe hârtie al altcuiva, dar eu acolo m-am născut, sub muntele pe care ne-am cocoțat împreună. Inima mea aparține acelui pământ, tălpile îmi sunt mângâiate doar de acel pământ.” „Du-te!” mi-a zis hotărât, fără să mai stea pe gânduri.
Am nimerit rău, rău de tot…
Am plecat fericit, dar și cu o oarecare părere de rău că-l las pe bătrânul Stanley, cu care, ce-i drept, n-am dus-o chiar rău. După ce-am trecut de ultima mlaștină și-am lăsat în urmă trestia înaltă, m-am văzut ajuns la marginea satului. Când am intrat în sat, bătăile inimii le simțeam tot mai rare. Mă sufocam când mă gândeam că ai mei ar putea fi morți. Ce ușurare am simțit când i-am văzut stând laolaltă în fața colibei! Au căscat ochii când m-au văzut de parcă erau martorii vreunui miracol ce tocmai se petrecea chiar sub nasul lor. Tata s-a ridicat tremurând, era slăbit, piele și os, abia se mai putea ține pe picioare. A întins mâna dreaptă către mine, parcă vrând să-mi atigă chipul „Juma, fiule, tu ești?” „Naam baba!” (da, tată!). Am izbucnit în plâns cu toții. Fraților mei nu le venea să creadă că eram în viață, iar mie nu-mi venea să cred în ce hal arătau. Au fost biciuiți și înfometați de albii ăștia nenorociți. Fiind obligați să-și facă cotele la cauciuc, nu mai aveau când să vâneze ca să mănânce. Mi-am ținut mama la piept minute în șir și am plâns. Am plâns de amărăciune. Ce suntem noi ca să ne facă asemenea lucruri albii ăștia? Se cred stăpânii lumii? Au venit și ne-au luat pământurile, apoi ni i-au luat pe cei dragi. Hanif, cred că avea boala somnului, avea febră și era plin de bube. Daudy nu mai avea dinții din față. Îl pocnise un alb cu o bâtă direct peste față.
Acea zi a fost ultima din viața lor. Seara, cei de la Force Publique, au venit să verifice dacă s-a făcut norma de latex. Sub privirile mele s-a întâmplat întreg masacrul. Mi-au împușcat frații, părinții, apoi le-au tăiat mâinile, mâinile drepte, pe urmă le-au aruncat într-un coș de nuiele care era deja plin cu vârf. Fiecare mână tăiată reprezenta încă un om mort, chiar dacă unora le-o tăia și îi lăsa în viață. Mi se strivea inima în piept. Un negrotei lungan, mă ținea imobilizat. Am început să plâng și să cânt:
Baba usiniache! la, li, la, la, la
Mama usiniache! La, li, la, la, la
Daudy, Hanif, ndugu zangu wapenzi
La, li, la, la, la,
la, li, la, la…
(Tată, nu mă lăsa! La, li, la, la, la
Mama, nu mă lăsa! La, li, la, la, la
Daudy, Hanif, prea iubiții mei frați
La, li, la, la, la,
la, li, la,la…)
Cel care a ordonat să fie uciși, un belgian roșcat cu pistrui pe față și cu un singur ochi, s-a răstit la mine „Tais-toi, cabot!” (Taci, javră!). M-am oprit. În următoarea fracțiune de secundă, m-am smucit din strânsoarea negroteiului lungan și i-am aruncat o lovitură de pumn fix în bărbie, după care am dispărut în stufăriș.
Dacă m-au urmărit și dacă m-au prins…
Îmi ardeau tălpile, iar cârcei teribili îmi sugrumau gambele și complotau împotriva evadării mele. Alergam cum n-am mai alergat vreodată prin jungla congoleză. Nici la vânătoare, când mergeam împreună cu Hanif și Daudy, nu depuneam un asemenea efort. Și-atunci era în joc viața mea, a mea și-a familiei, că doar dacă nu aveam să prindem ceva de băgat la stomac, n-am fi rezistat prea mult timp doar cu ierburi. Bine, într-adevăr, nu pot pune sub semnul egalității două situații atât de diferite. Acum nu alergam să-mi umplu stomacul, acum alergam pentru a rămâne în viață, deoarece o imensă dorință de răzbunare îmi cuprinsese întreaga ființă. Aveam sufletul negru precum pielea. În fața ochilor aveam doar imaginea familiei mele scăldată-n sânge.
Am alergat haotic, nu știam unde sunt urmăritorii mei. Auzeam zgomote ce veneau din spate, din stânga, din dreapta. Mă simțeam încolțit. Nu trebuia să fac altceva decât să rezist, să continui să înaintez, să sper că se vor lăsa păgubași. La un moment dat am ajuns la marginea unei râpe pe care am observat-o prea târziu. M-am prăbușit ca un bolovan. Unul dintre urmăritori s-a prăbușit la doi pași de mine. Era lunganul pe care-l pocnisem. Spre uimirea mea, își revenise nenorocitul și-a reușit să mă ajungă, avea picioarele lungi, era înalt aproape cât trestia din mlaștină. Am dus mâna la brâu, la kisu, arma care mi-o dăruise tata. Frumoasă armă! Avea patru găuri de-a lungul lamei cu tăiș dublu și se termina într-un mâner împletit în fire de cupru. L-am privit pe negrotei fix în ochi. Era puțin năuc, dar privirea mea sticloasă împânzită de firișoare sângerii l-a pironit de-ai fi zis că nici nu mai respiră, doar că îl dădea de gol nodul de sub bărbie care se mișca de-a lungul gâtului, când sus, când jos. Mi-am scos cuțitul și i-am zis: „Wewe kuua familia yangu!” (mi-ați omorât familia!) „Kuniua na mimi!” (omorâți-mă și pe mine!). Între timp a ajuns și belgianul chior îmreună cu alți doi negrotei. Mă țintea cu pușca amenințător „Qu’est-ce vous niggers chuchotez la? Est-ce que vous voulez que je chauffe le cylindre de le fusil sur vous?” (ce șușotiți acolo, negroteilor? Vreți să încing țeava puștii pe voi?) „Tocmai îmi zicea să mă las prins, că mă ajută el să scap mai târziu.” Belgianul chior n-a stat pe gânduri. Și-a schimbat ținta și l-a împușcat pe lungan fix în gâtlej. Nu-i rău pentru un om cu un singur ochi, mi-am zis, privind lunganul căruia îi izbucnise sângele ca lava dintr-un vulcan. A horcăit doar o dată, apoi nu s-a mai auzit decât strigătul unui elefant, undeva în apropiere. Chiorul a pus din nou ținta pe mine „Nu meriți un glonț. Tu meriți să muncești până la epuizare. Meriți să ștergem cu tine pe jos, să te umilim. Voi încă nu ați înțeles că nu sunteți la fel ca noi, că ne sunteți inferiori? Chiar nu vă duce capul deloc? Noi suntem stăpânii aici și vă punem să munciți precum animalele, doar asta sunteți, nu?” „Dacă nu mă ucizi acum, într-o zi, când o să găsesc cea mai bună ocazie, o să te ucid eu pe tine. Așa că, gândește bine ce ai de făcut! Îți pui viața în joc? Și, cum naiba poți să zici că-ți sunt inferior? Câte lucruri, din câte pot eu face, poți să faci și tu?” „Păi tu nu faci mare lucru. Doar te maimuțărești. Pentru că asta ești, o maimuță.” Am întors capul de parcă tocmai primisem o palmă, apoi m-am întors și i-am vorbit printre dinți „Maimuță zici, ăă!? Dar maimuțele pot vorbi?” „După cum se vede da.”, a continuat prin a mă lua peste picior. M-am ridicat și-am îndreptat cuțitul spre el gesticulând „Tu nici nu-mi cunoști limba, iar eu o cunosc pe-a mea, pe-a ta, și-am mai învățat și ceva engleză de la bătrânul Stanley”
Pe malul celălalt al râpei își făcuseră apariția un grup de arabi cu turbane pe căpățâni călare câte doi, pe câte un elefant. Din urma lor și-au făcut apariția și-un grup de vreo zece negrotei, legați între ei, de gât, cu funie. Eu mi-am dat seama de prezența lor atunci când belgianul chior și-a îndreptat arma în acea direcție. Cearta noastră prostească tocmai se încheiase.
Sclavi plus fildeș, egal Tippu Tip…
„Cine sunteți și unde mergeți?”, a întrebat belgianul chior. Unul mai bătrân a înaintat încă un pas de elefant și-a zis: „Cine suntem și unde mergem, nu e treaba ta. Treaba ta, văd eu, e alta. Ce vrei să faci cu arma aceea?” Chiorul, pe-un ton mai înțepat și pițigăiat, de parcă l-ar fi strâns cineva de fudulii: „O să-ți răspund la fel cum mi-ai răspuns și tu, nu e treaba ta!” Bătrânul cu turban a dat capul pe spate râzând în hohote „Belgian îngâmfat, ce ești! Ia, zi-mi! Vrei să-l omori?” „Da, pentru că-mi aparține și fac ce vreau cu el.” „Ți-a făcut vreun necaz?” „Da, l-a omorât pe cel de lângă el” „Extraordinar!” a exclamat bătrânul cu turban dându-și din nou capul pe spate și râzând „Dar, împușcătura de mai devreme, împușcătura, ce-a fost cu ea?” „N-a fost nici o împușcătură.” a răspuns chiorul lăsând țeava puștii în jos. „Ei cum n-a fost!? Noi am auzit o împușcătură, nu-i așa oameni buni?” Toți au dat din cap că da, a fost o împușcătură. „Noi vedem că cel viu din râpă are cuțit și doar cel mort, pușcă. Dar cel mort nici n-a apucat să și-o scoată de pe umăr. Cine mai are pușcă? Voi, cei de pe malul celălalt.”, a zis bătrânul râzând din nou, de data asta mai puțin zgomotos. „Am tras un foc în aer, de avertizare” De data asta n-a mai râs doar bătrânul cu turban, mai că mă bușea și pe mine râsul, care eram la mijloc și nu știam ce va urma. După ce s-au potolit, bătrânul i-a zis arătându-l cu degetul pe chior apoi pe cel mort „Tu, l-ai omorât. Dacă ai fi recunoscut de prima dată că ai tras un foc de armă te-aș fi crezut.” „Ți-am zis că îmi aparține, așa că nu te interesează ce-am făcut, sau ce vreau să fac cu el” „Ei, cum așa!? Dar cu sălbaticul ăsta poți face bani. Dacă-l omori nu mai face nici două parale pielea lui” „Ei, bine și atunci ce-mi propui” „Nu mai propun nimic, m-am hotărât să-ți dau răspunsul celor două întrebări rămase-n aer. Suntem comercianți de fildeș, sclavi și tot ce poate să ne aducă un câștig, iar de mers, mergem exact acolo unde ești tu stăpân. Vă vom lua tot ce spuneți că vă aparține, iar pe voi vă vom omorî dacă ne stați în cale. Nu vă vom omorî pe toți. Nu. O să lăsăm și supraviețuitori, expres pentru ai transmite regelui Leopold că micile noastre răfuieli nici pe de departe nu s-au încheiat.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe bătrânul cu turban, belgianul cu un singur ochi și-a arătat spatele și s-a făcut nevăzut în stuful mlaștinii. Cei din grupul bătrânului au stat câteva clipe și s-au uitat unul la altul nedumeriți, după care au izbucnit într-un râs zgomotos de se țineau de pântece. Până și sclavii râdeau. După ce s-au potolit, unul dintre ei, mai tânăr și mai sprinten, a coborât de pe elefant, apoi și-a dat drumul pe spate în râpă, proptindu-se în călcâie. M-a legat de mâini și le-a cerut sclavilor să mă salte din râpă. Imediat după, l-au săltat și pe el.
Bătrânul cu turban le-a făcut cu mâna în semn de ocol și le-a ordonat: „Haideți, să găsim drumul către malul celălalt!” Imediat am aflat de la unul dintre sclavi cine e. Era cel mai cunoscut comerciant de fildeș și sclavi și unul dintre „aliații” lui Leopold, cu care nu s-a înțeles niciodată până la capăt așa cum ar fi trebuit. Pe Leopold al II-lea îl costa scump fiecare fildeș și fiecare sclav luat de organizația acestuia. Auzisem numele lui și din gura lui Stanley, care se lăuda că l-a ajutat în 1887 să fie numit guvernator peste districtul Stanley Falls. Era zanzibarianul Tippu Tip.
Când am învățat să scriu și să iubesc o femeie…
După ce am dat ocol râpei și-am trecut de mlaștină am intrat în sat. Era noapte. Șapte colibe încă fumegau, le dăduseră foc belgienii. În sat nu mai rămăseseră decât morții și un grup de vreo cincisprezece persoane schilodite, femei și copii. Tippu Tip a dat din cap nemulțumit „Au fugit, lașii! Și au luat și sclavii cu ei.” Apoi pe-un ton de om resemnat „Lasă că-s buni și ăștia, decât deloc, nu? Mai fac jumătate din preț, având în vedere că mai au doar un singur braț folositor.” Eu când mi-am văzut familia în mijlocul satului, în balta de sânge închegat, m-am prăbușit în genunchi, sugrumându-i și pe ceilalți care erau legați de gât cu aceeași funie. S-a așezat lângă mine următorul, apoi următorul și următorul, până s-a terminat șirul. Mi-a venit să vărs. Tippu Tip a coborât de pe spinarea elefantului și s-a îndreptat către noi „Ce-i cu voi de v-ați tolănit așa?” M-am șters cu mâna la gură și i-am răspuns: „E vina mea, prea mărite guvernator. Mi-am revăzut părinții și frații morți și mi s-au înmuiat picioarele.” Tippu Tip mirat: „Ce bine stăpânești limba franceză, tinere! Și văd că ești pus la punct și cu politica! De unde toate aceste cunoștințe?” „Am fost hamalul lui Stanley. Știu și ceva engleză” „Aha! Acum se explică. Și engleză, zici? Bravo! Cum te numești?” „Juma.” „Juma, să știi că am o slăbiciune pentru oamenii isteți și pe lângă asta l-am îndrăgit foarte tare și pe Henry Morton Stanley. De aceea, pe tine, sunt hotărât să te țin pentru mine. Știi să scrii?” „Nu.” „Ei, bine, ăsta-i următorul pas. Te voi învăța să scrii. Eu am hotărt să nu mai bat drumurile și să mă retrag la mine, în Zanzibar. Ești de-acord să mă însoțești? Eu de obicei nu rog pe nimeni, doar oblig, dar pe tine te las să decizi singur, consider că ești destul de rațional ca să iei singur decizii bune.” M-am gândit un moment, dar nu prea mult ca să nu-l fac să-și piardă răbdarea și am răspuns ferm „Da, sunt de-acord.” „Ți-am zis eu că ești băiat deștept.” și mi-a mângâiat creștetul așa cum o făcea tata, așa cum a făcut-o la un moment dat și Stanley. Dintre cei doi care au făcut acest gest, nici unul nu mi-a dorit răul, urma să aflu dacă e la fel și-n cazul lui Tippu Tip. Am plecat cu o amărăciune în suflet, cu gândul la familia ce-am pierdut-o, cu inima la pământul ce-l lăsam în urmă.
Era 1891 când am ajuns în Zanzibar. Am rămas cu gura căscată atunci când i-am văzut casa lui Tippu Tip. Porți sculptate-n lemn, marmură, pietre prețioase și-alte și-alte minunății despre care nici nu bănuisem până atunci că există. Tippu Tip avea mulți sclavi care se ocupau de treburile casei. N-am văzut nici un sclav supărat că se află acolo. Erau ca o mare familie. Mie nu mi-a dat nimic de lucru. M-a pus să mă spăl, să mănânc și să mă odihnesc. M-am plimbat vreo săptămână prin casa aceea uriașă, când pe-un coridor, când pe altul. Mă plictisisem, nu știam ce are de gând să facă stăpânul cu mine. Tot plimbându-mă așa, într-o zi, am dat nas în nas cu o tânără congoleză, care îngrijea camerele palatului. A fost primul moment de după moartea familiei mele, în care am simțit că mai am o șansă, că mai există posibilitatea să am pe cineva pe care să-l iubesc mai mult decât pe mine. În ochii mei se citea clar: mă îndrăgostisem. Aș fi vrut să-l întreb în acea clipă pe belgianul chior dacă niște sălbatici sunt capabili să aibă asemenea sentimente. Numele ei este Neema. A fost adusă de Tippu Tip, împreună cu mama sa, Ramla, care se ocupă de țesut. Era timidă la început, dar s-a dezghețat încet, încet. I-am ajuns în așa hal la suflet, că nu rezista un ceas fără să treacă să mă vadă. Eu între timp mă apucasem să învăț tainele scrierii limbii franceze cu ajutorul unui profesor angajat de Tippu Tip.
Am învățat repede ce-am avut de învățat, mă și chinuiam să prind repede ce-mi spunea profesorul ca să-mi rămână timp mai mult pentru Neema. Dragostea dintre noi doi era tot mai intensă pe zi ce trecea. Tippu Tip ne surprinsese de mai multe ori în timp ce ne giugiuleam pe culoarele palatului, așa că într-o zi ne-a chemat și ne-a spus: „Nu sunt orb și nici prost ca să nu-mi dau seama că pe voi doi vă leagă aceleași sentimente, dar asta nu înseamnă că voi accepta să vă faceți de cap pe holurile palatului și să se uite toți servitorii cu gura căscată la voi. Ce-ar fi să înceapă toți să facă la fel!?” „Ne pare rău, dacă v-am supărat atât de tare!”, i-am zis eu, cu privirea picată-n podeaua de marmură. „Ei, lasă! Nu m-ați supărat așa de tare dacă m-am decis să vă dau propria casă, în care să vă giugiuliți cât vreți. Anexa din fundul livezii va fi a voastră.” Am sărit în sus de bucurie, nu știam cum să-i mulțumim pentru bunătatea sa.
Tippu Tip nu fusese întotdeauna așa. Am auzit multe povești cu nenorocirile pe care le făcea, dar probabil încerca, acum, la bătrânețe, să se curețe de păcate. Se apucase și el de scris, își scria memoriile, scria până în noapte târziu. Când am tras cu ochiul la ce scrie, am rămas surprins, nu scria în franceză, dar cuvintele îmi păreau cunoscute dacă încercam să citesc pe litere. L-am întrbat numaidecât: „În ce limbă scrieți, dacă nu sunt prea indiscret, stăpâne?” A zâmbit și-a scuturat din deget în semn de ceartă „Ai tras cu ochiul, ticălos curios ce ești!” În limba pe care-ai auzit-o prima oară în viața ta, după ce te-a făcut maică-ta: swahili.” „Aha! Păi, pe mine de ce nu m-ați învățat?” „E timp, Juma. Ești tânăr, aveai nevoie să știi să scrii într-o limbă mai des folosită, care-ți poate fi de folos.” „Dar, dumneavoastră de ce nu scrieți în limba franceză?”, l-am întrebat eu, tot mai curios „Câte cărți ai văzut tu, scrise în swahili?” Am rămas mut. Avea dreptate bătrânul, nu văzusem până atunci asemenea cărți. Apoi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis pe un ton de om mândru: „Îmi scriu autobiografia, tinere, ca să corectez ceea ce alții ar spune greșit despre mine. Cartea, pe lângă fapte, trebuie să mă păstreze într-un anume fel în istorie, ca să mă cunoască și copiii și copiii copiilor tăi, peste veacuri. Înțelegi, tu?” Înțelegeam eu, doar că lumea va crede tot ceea ce a auzit, nu ce a scris el cu mânuța lui despre sine. Oricum, eram încântat că limba mea poate fi pusă pe hârtie, restul nu mai conta.
De ce am vrut să plec și dacă m-am întors…
În 1903, după doisprezece ani petrecuți în casa lui Tippu Tip, timp în care Neema mi-a dăruit trei copii minunați, o fată și doi băieți, Rehema, Kito și Zuberi, s-a aprins din nou focul ce arsese mocnit până atunci în mintea mea, s-a aprins setea de răzbunare. Imaginea ofițerului belgian, cel care ordonase uciderea familiei mele, ajunsese să devină obsedantă. Nu-mi mai găseam liniștea. Neema văzând în ce stare mă aflam, s-a temut că aceste gânduri vor strica liniștea familiei și că într-un final o să mă piardă. S-a dus și s-a plâns stăpânului. Tippu Tip m-a chemat să stăm de vorbă. Am fost sincer și i-am povestit despre gândurile care mă macinau de ceva vreme: „Vreau numaidecât să plec și să-l găsesc pe chior. Încep să o iau razna. Am sentimentul că nu mi-am îndeplinit misiunea. Ceva mă tot împinge să mă duc, să plec în căutarea lui. Njia ya amani hawaijui (nu cunosc calea păcii). Noaptea, când adorm, îmi visez frații și părinții stând în mijlocul satului, în jurul focului și plângând cu lacrimi sângerii. Apoi visez momentul în care tata mi-a dăruit cuțitul pe care-l purta el la brâu. Uite! Ăsta e cuțitul.” Tippu Tip m-a ascultat cu atenție. A rămas tăcut pentru câteva clipe, apoi mângâind cu degetele tăișul cuțitului și pe o parte și pe alta, mi-a zis: „Da. Se pare că nu am cum să te opresc. Te-aș distruge dacă aș face acest lucru. Știi că țin la tine și la copiii tăi, ai fost un caz special în viața mea. Te las să pleci în căutarea ofițerului, doar dacă accepți să pleci împreună cu un grup de negustori de fildeș din organizația mea. Asta pentru siguranța ta. Știi că e periculos să te întorci acolo de unul singur?” Am acceptat imediat.
După o săptămână de pregătiri mi-am luat la revedere de la familie și de la Tippu Tip. Neema, cu toate că la început n-a fost de-acord cu decizia mea, la plecare s-a arătat foarte încrezătoare . Mi-a povestit că a avut un vis cu o noapte înainte în care se făcea că m-am întors acasă sub chipul unui copil și că Ramla, mama sa, i-a zis că visul nu poate avea altă semnificație decât aceea că eu mă voi întoarce acasă pe picioarele mele doar că voi fi un om împăcat cu sine și renăscut în propria-mi ființă.
Când am ajuns în sat, n-am mai recunoscut mare lucru. Case solide fuseseră construite în locul colibelor, drumuri late în locul cărărilor ce le-am bătătorit cu tălpile în copilărie. Doar muntele și oamenii erau la fel. Muntele tot semeț și cu piscurile ascunse-n ceața lăptoasă, iar oamenii tot săraci și bolnavi, triști și schilodiți. Leopold al II-lea o ducea tot mai bine. Prețurile la cauciuc crescuseră tot mai mult în ultima vreme, iar sclavii erau exploatați la maxim de poliția locală.
Nici urmă de ofițerul chior. Am întrebat pe oricine îmi ieșea în cale. Nu era un om care să nu-ți rămână întipărit în minte. La un moment dat am aflat că ar fi undeva în vest cu un grup de sclavi, de-a lungul râului Congo. Nu puteam să mă despart de grupul de comercianți ai lui Tippu Tip, trebuia să fac așa cum am căzut de-acord, lucru care îmi cam strica socotelile. Mă țineau mult pe loc. Între timp am învățat și eu secretele traficului cu fildeș. Începusem să mănânc și eu de unde păpa și Leopold, iar asta îmi dădea satisfacție.
Fără să-mi dau seama la început, am început să fiu tot mai implicat în toată afacerea asta cu fildeș. Începuse să îmi placă tot mai mult. Cu cât trecea timpul cu atât se depărta imaginea ofițerului belgian de mine. Într-un timp chiar l-am uitat. După o vreme însă, asta însemnând vreo doi ani, a intervenit altceva care începea să mă chinuie tot mai tare: dorul de copii și de Neema. A trebuit să mai rezist încă două luni fără ei, deoarece a trebuit să aștept grupul să-și încheie socotelile și să ne întoarcem împreună.
Când am ajuns m-am dus direct la anexa din capătul livezii. Am căzut în genunchi iar copii mi-au sărit în brațe. I-am sărutat pe fiecare și le-am trecut mâna prin păr. Se pare că am preluat gestul tatălui meu. Neema a izbucnit în plâns de bucurie. Ramla scutura afară o pânză de bumbac când i-a zis Neemei: „Ți-am zis, tu, că se-ntoarce teafăr și nevătămat?”
Ne-am bucurat cu toții, ne-am sărutat din nou și din nou, dar când am întrebat de stăpân toată lumea s-a întristat. Tippu Tip murise de malarie.
Dacă e război, atunci război să fie!
În 1908 se schimbase situația în Congo. Leopold al II-lea pierduse în fața guvernului belgian și-n urma presiunilor mai multor state, puterea asupra administrației. Când am fost pus în temă cu noile vești, un singur gând am avut. M-am dus la Neema și i-am spus: „Nema, iubita mea, ne întoarcem acasă!”
Am pornit la drum abia după jumătate de an, atunci când a plecat și grupul de comercianți, același grup ce mi-l pusese Tippu Tip la dispoziție în trecut. Când am ajuns în sat am rămas uimit. Se schimbase în totalitate, nu mai semăna deloc cu ce văzusem ultima oară. Acum se schimbase în bine. Oamenii nu mai erau la fel de triști, chiar dacă lucrau tot pentru belgieni. Și nu mai erau atât de mulți oameni bolnavi; se deschisese spital, iar boala somnului începuse să fie tot mai ușor de vindecat.
M-am angajat imediat ca profesor. Cunoștințele mele aveau să fie de ajutor multor copii congolezi. Neema și cei doi fii, Kito și Zuberi s-au angajat în agricultură. Kito s-a îndrăgostit de-o tânără colonistă, nu prea înghițeam eu treaba asta, dar n-am vrut să-i stau în cale, așa că l-am lăsat să-și facă de cap. Zuberi e cel mai mic, dar foarte puternic și fizic și mental, bine, mai mult încăpățânat, când îi intră ceva în cap nu mai poți să i te împotrivești. Rehema, cea mai mare dintre frați, a învățat de la mine tainele scrierii și a devenit și ea profesoară.
Până în anul 1914 lucrurile au mers de la sine, fiecare zi la fel ca cealaltă. Părea că nimic nu ne mai poate strica liniștea. În 1914, însă, a început războiul în lume. N-am stat deloc pe gânduri. M-am înrolat în Force Publique. M-au urmat și fii mei, chiar dacă le-am interzis să o facă. Oricum dacă nu o făceau i-ar fi obligat guvernatorul, așa au pățit băieții unui vecin care încercau să scape de front. Am făcut instrucție militară doi ani de zile până să intrăm și noi în pâine, în tranșeele frontului dinspre est, în data de 18 aprilie 1916, asta fiind acum trei luni. Neema a rămas acasă răvășită de sentimentul că și-ar putea pierde și copii și soțul. O lovitură și mai mare a primit în momentul în care Rehema s-a oferit voluntară ca soră medicală pe front. Eu când am auzit vestea, nu zic că nu mi-a păsat de soarta fetiței mele, dar a trezit în mine, așa, un spirit de luptător congolez cum n-am mai văzut până atunci. Am avut un sentiment de mândrie și de curaj în fața pericolului ce ne aștepta pe front.
Acum o lună, pe 6 mai, le-am dat peste nas germanilor și am ocupat Kigali. Până în ziua a șasea a acestei luni, am ocupat Burundi și Rwanda.
Au trecut șase zile de la ocupație și ne pregătim să luăm cu asalt Tabora, centrul administrativ al germanilor din Africa de Est. În timpul luptei pentru ocupație s-a întâmplat ceva cu adevărat ciudat. S-a întâmplat un lucru care m-a făcut să scriu această scurtă istorie a mea, printre rânduri, așa, când ceilalți se odihnesc sau stau la pândă în tranșee. Acum opt zile în timpul bătăliei, a sosit o coloană de belgieni care trebuia să ne ajute să înaintăm în fața germanilor. Cum stăteam lipit cu bărbia de malul tranșeei, am văzut alergând spre mine un ofițer. Era rănit, șchiopăta. Mi-am așezat arma peste mal și-am început să trag pentru al acoperi. După vreo câteva rafale m-am oprit. S-a apropiat destul ca să-i pot vedea chipul. Am avut un șoc. Cel pe care încercam să-l păzesc de tirurile germanilor era belgianul chior, cel pe care l-am căutat atâta vreme. Am strigat la el: „Hei! Chiorule! Nu mai înainta că te împușc!” Nu m-a recunoscut. Mi-a făcut semn cu mâna și-a strigat „Nu trage, sunt de partea ta, tâmpitule!” „Da!? Dar acum douăzeci și șase de ani, nu părea deloc că ai fi de aceeași parte cu mine. Sunt Juma congolezul, cel căruia i-ai ucis frații și părinții!” „Nefericitule, tu, crezi că ești singurul căruia i-am făcut asta? Crezi că-mi mai amintesc care dintre ei ești?” „Vino mai aproape, poate-ți amintești!” A mai făcut doi pași și-a fost secerat de-o rafală de gloanțe venită dinspre germani. Nenorocitul a fost lichidat. Cineva mi-a făcut dreptate. Într-un fel m-am bucurat că nu a trebuit să-mi pătez eu mâinile cu sângele acelui om malefic. Un singur lucru mă mai întreb: cum se face că un om atât de laș, un om care a fugit de-a mâncat pământul de teama lui Tippu Tip, a ajuns pe front în mijlocul războiului.
Acum stau și aștept vești de la copiii mei, până acum toate veștile au fost pozitive, sunt teferi. O să izbândim în luptă și o să ne întoarcem acasă sănătoși. Când vom ajunge acasă o să spun tuturor : eu sunt Juma, congolezul luptător. Dacă e război, atunci război să fie! Dacă e pace, pace fie! Nu mi-e frică nici de viață, nici de moarte! Iar ei, ei sunt copiii mei, care îmi seamănă și trebuie să-i respectați. Noi suntem OAMENI, nu sălbatici.
autor Ciprian Alexandrescu
Comentarii închise la Congolezul Juma
La o margine de lume
Avea obiceiul ’’urât’’ şi în pauza de masă, fugea cu Radu şoferul lui de pe autobasculantă, să admire plaja dintre ecluză şi tabăra Năvodari şi eventual să se scalde în mare. Maşina o ascundeau lângă dig, printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte, nu cumva să o zărească cei de la secţie deşi niciodată nu a avut nimeni curajul să-i spună… ‘’de ce chiuleşti’’!
De obicei era puţină lume şi din peisaj nu lipseau siluetele pescarilor înarmaţi cu mulinete şi prăjini, care de care mai sofisticate, aruncând de pe uscat undiţele cu râme de mare*, după labani*.
Radu, era un bucovinean frumos, mult mai tânăr decât el… care se credea tânăr! Aveau pregătite slipuri fiindcă, pe acolo zăboveau adesea amatoare de soare, linişte şi baie-n mare aşa că se pregătiseră pentru orice fel de întâlniri neprevăzute!
Vara încinsă şi nopţile scurte păreau interminabile! Temperaturile de zi şi noapte oscilau între ele cu 12 grade. Soarele înăbuşea orice tendinţă de evadare din cotidian, obosind oamenii. Permanent doar briza adia la intervale regulate şi mult aşteptate de toţi încât ajunseră să creadă că zăpuşeala nu se va termina nicicând.
Laur îmbrăcă slipul din maşină şi păşi pe plaja visurilor, însorită dar pustie spre mirarea lui… de obicei venea lumea dar acum, nu era nici ţipenie de om şi se gândea:
– Cu atât mai bine!
Când a zărit nisipul alb-auriu, cu scoici măcinate în granule fine, nerăbdarea puse stăpânire pe el. Dorind să alerge spre apă a înlemnit; a zărit mulţi copii, cu cele mai inimaginabile defecte, târându-se efectiv de la mare spre tabăra aflată la marginea plajei şi a crezut că visează urât.
Făceau parte din lumea celor cu dizabilităţi din naştere, abandonaţi de familiile lor care nu mai aveau ce face cu aceste reziduuri umanoide. Aveau din naştere diformităţi groaznice, malformaţii inimaginabile şi nu îşi închipuia că există o astfel de lume dar care, acum, se afla în faţa lui! În general erau slăbănogi, li se zăreau oasele sau descopereai la ei bose şi fose pe unde nu bănuiai! Chipurile le erau groaznice, de hidrocefali, la unii le lipseau picioarele, la alţii mâinile ori erau minuscule, deformate, însă aveau ochii mari în care se oglindea lumea obişnuită spre deosebire de a lor… şi a întors privirea tulburat. Nu putea şi nu avea curajul să-i mai privească! Era năucit de neprevăzutul şocului acestei întâlniri.
În acele clipe a uitat de soţia pe care o iubea, de fetiţa încântătoare care îl aştepta acasă, de tot trecutul, prezentul şi viitorul neprevăzut şi un văl se interpuse peste mintea lui şi realitate. Nu mai gândea, îşi spălase creierul care galopa în clipele acelea de la începuturi.
Laur, a observat ca prin vis plutind repede spre ei doua tinere superbe în costume de baie, formate din doua piese, având corpuri minunate care i-au întrebat:
– De unde sunteţi? Noi din munţi şi ne-am îndrăgostit de această zonă superbă!
Erau volubile şi fermecătoare! S-au aşezat pe nisipul fierbinte şi i-au poftit lângă ele făcându-le semn graţios cu mâinile, să se bucure împreună de frumuseţea mării interminabile.
Ei doi, aveau ochii gri-albaştrii şi le priveau încântaţi; ele… ochii liliacului în floare şi nu se mai săturau de atâtea indigouri ca şi de infinita Mare Neagră care în acele zile, era nesfârşit de albastră.
Aruncând privirea la gâtul lor le-a văzut tensiometrele şi a realizat încordat:
– Trebuie să fiţi cadrele medicale din tabără! Şi ele i-au confirmat bănuiala,
– Da… pe la ora două cu îngrijitoarele şi supraveghetoarele urmează să servim masa copiilor!
Lui îi era deja rău când se gândea la acele făpturi, paloarea feţei n-o putea ascunde nici bronzul soarelui. Acum fetele erau îngrijorate de starea lui şi au vrut să-i ia tensiunea, pulsul, temperatura, bătăile inimii,
– Fiţi liniştite că-mi revin! Nu ştiu ce m-a apucat!
Spuse cu glasul înăbuşit ascunzându-şi starea,dorind să le liniştească. Însă ele nu s-au lăsat până n-au pus aparatele pe el şi l-au controlat în timp ce se prezentau,
– Pe mine mă cheamă Lara şi pe ea Nora! Dar pe voi?
Şi-au dat seama ce se întâmpla cu Laur însă vroiau să-şi revină mai repede, să glumească împreună, să se privească în ochii lor azurii, să uite şi ele de suferinţele-chinuri ce le aveau veşnic în faţă.
Era a patra zi de când sosieră la mare însă nu sperau să se apropie cineva de tabără şi acum, se bucurau de prezenţa lor neaşteptată. Posibil, ar fi fost mulţumite cu oricine venea din lumea banală şi cum doar ei se iviseră pe acolo… au fost fericite!
Laur, şi-a revenit aşezat cu spatele la copiii care se târau pe nisip, mulţumiţi că văd şi aud valurile mării. În timp dorea să uite şi a uitat că la doi paşi de ei exista calvarul de neimaginat al copilaşilor-oameni.
Nu şi-a dat seama de ce pe Lara o prefera mai mult deşi erau asemănătoare. Poate i s-a părut mai miloasă, poate mai atentă cu el deşi amândouă erau blânde şi în orice caz, îl atrăgeau cu ochii lor care păreau să nu se mai dezlipească de ochii băieţilor aşa încât, le-a încântat cu glumele ce i-au trecut prin minte; simţea întruna cum îşi pierde firea când îşi adâncea privirea în ochii ei şi trecerea la paroxismul situaţiei s-a produs în mod firesc. Îşi mărturisea singur, uimit şi mai ales fermecat de existenţa celorlalţi,
– Nu poate fi adevărat, atât de uşor şi repede să ne apropiem!
Şi-a continuat… a uitat de fierătanii şi tinerele de pacienţi! Probabil timpul o luase razna şi se blocase; putea să acuze orice… marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă însă mai ales, capătul acela de lume. Deodată cuprins de nerăbdare le-a propus,
-Ne-am încălzit suficient! Hai să intrăm în apă să ne răcorim!
Fetele i-au răspuns imediat cu chiote de bucurie… de la început s-au împărţit perechi fără să se vorbească înainte ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles. Ele şi-au lăsat instrumentele medicale trântite aiurea; Laur i-a întins mâna politicos să o ajute să se ridice şi ceilalţi, ne obligaţi i-au imitat! Parcă imaginea lor se reflecta într-o oglindă uriaşă cu marea ca fundal. N-au simţit nevoia să se mai despartă conştienţi de clipele acelea inegalabile şi-au alergat voioşi, ţinându-se strâns de mâini pe plaja întinsă dar pustie, scăldaţi în soarele dogorâtor al după amiezii până s-au avântat în imensitatea mării.
Când au intrat în apă cu viteză, rezistenţa ei i-a despărţit pentru o clipă şi s-au jucat! Nu aveau nevoie de minge; există multe surprize care localnicilor nu li se par deosebite. A învăţat-o întâi să împroaşte cu apa sărat-amară, chiar a necăjit-o puţin că nu reuşea să-l stropească cu pricepere, aşa cum şi-ar fi dorit. I-a arătat cum să lovească apa,
– Nu ai teamă, este doar marea! Însă orbită de stropii care o izbeau, îl aştepta dând molatec şi haotic din mâini, parcă fără voinţă, ezitând şi încercând totuşi să îl ţină departe… dar el se apropia până distanţa dintre ei a ajuns la microni depărtare!
Ceilalţi priveau încântaţi zbenguiala lor şi încercau să îi imite.. exista în acele mişcări un erotism camuflat ca dansul preludiu al păsărilor pentru ce va urma.
Laur, ţinându-şi respiraţia a intrat cu capul sub apă şi a apucat-o de mâini ajutând-o să i se urce cu picioarele pe umeri. La început fata se suia cu îngrijorare. Pulpele ei îl mângâiau continuu, păstrau contactul permanent şi îi strângeau din ce în ce mai apăsat grumazul… atingerile, îi intrau în creier. Mâinile lor au început să se cerceteze cu-nfrigurare în celălalt sens… mai prelung, mai ferm, mai mângâietor, căutările devenind tot mai insistente! Marea fiind agitată deseori se dezechilibra, totuşi, când simţea că fata este în siguranţă o îndemna să se ridice în picioare pe umerii săi. Ea a sărit de nenumărate ori şi revenea iute înapoi strigând ca o copilă:
– Mai vreau! Mai vreau! Până au început să-l usture umerii.
Atunci a dispărut înotând sub apă, fugind în larg. Fetele surprinse s-au uitat înfricoşate după Laur, care ieşise departe, la adâncime unde nici unul nu îndrăznea să se avânte, fiind singurul care ştia să înoate, şi au început să urle înspăimântate,
– Laur întoarce-te…!
Chemările lor cristaline străbăteau dimensiunile şi dăinuiau peste talazurile mării. Impresionat de disperarea din glasul lor, a revenit lângă acel grup şi imediat cei trei s-au animat.
Fata aceea frumoasă era atât de radioasă când a apărut lângă ea de parcă ar fi fost plecat o veşnicie. Vrăjit de spaima ei le-a luat pe rând în braţe să le înveţe să facă pluta… după care a început să le arunce departe, însă cu toate că erau speriate şi ţipau, căderea lor vertiginoasă era amortizată de apă şi nu se loveau… le-a plăcut mult şi această hârjoană.
Radu a înţeles mişcarea, a prins curaj, şi cum ele mai vroiau să se joace la infinit s-au prins cu toţii în vâltoarea dansului.
Însă, zbuciumul şi zgomotul mării au îndepărtat perechile până nu s-au mai zărit! Apa cu puterea ei magnifică i-a despărţit şi n-au mai perceput nimic din exterior. S-au simţit deodată singuri dar în siguranţă, departe de orice frământări, însoţiţi numai de vuietul neîncetat al mării!
Deodată fata s-a prins de gâtul lui şi au căzut înlănţuiţi în valuri; aveau acum senzaţia că atingerile lor sunt permanente, extraordinar şi înfiorător de plăcute, parcă contactul pielii era al altui organism viu, lipit de celălalt având propria sa identitate. Au uitat toate problemele nerezolvate ce existau pe acest pământ şi sărutul i-a unificat într-un tot organic.
După un timp, calmându-şi frământările au privit perechea cealaltă în depărtare cum se apropia de ţărm şi i-au urmat. I-a plăcut atât de mult joaca încât fata l-a invitat oricând… după amiază, pe înserat chiar cât mai curând posibil, numai să nu uite că este singură şi plictisită de viaţa asta anostă.
Laur nu avea cum să se gândească la altcineva decât, la zâna neasemuită de lângă el care îl privea admirativ, pierdută în uitări; amândoi erau mulţumiţi de bogăţia sentimentelor ce le invadau sufletul. Splendoarea zbura în vânt, aruncându-şi sporii şi acum ieşeau din mare strâns îmbrăţişaţi în braţe cu apa şiroind pe trupuri. Se priveau înfioraţi, percepând clar momentele acela unice care nu se asemănau cu nimic!
Îşi făureau planuri într-o repetabilitate veşnică sau cel puţin cât va mai poposi pe aceste meleaguri şi cine ştie… poate vor reuşi împreună să prelungească această stare la infinit! Deosebeau clar cum iubirea ca o nălucă, izbucnise între ei şi sesizând din zgomotele mării cum îi învăluie dragostea când… i-a zărit iarăşi pe copii şi s-a dezmeticit într-o clipită.
Uitase şi iar s-a prefăcut că nu vede înfricoşat acele fiinţe care sperau… ce? Minunăţiile acestei lumi le erau inaccesibile totuşi trăiau şi le intuiau; unii erau bucuroşi dar şi geloşi pe femeile care îi îngrijeau când vedeau că râd, sunt vesele şi fericite cu toate că durerea lor permanentă se transformase în a doua natură întipărită în memorie, însă nu plângeau!
Acum aproape ajunseseră la sala de mese, unii dintre ei mai ”sprinteni” se căzneau să treacă pragul cantinei în timp ce alţii erau încă departe.
Fetele erau grăbite şi preocupate cum să-i aşeze la mese. Şi-au sărutat în viteză noii prieteni şi-au dispărut, totuşi, ea, i-a reamintit şi rugat în timp ce-l mângâia apăsat pe braţ,
– Vă aşteptăm mai târziu să ne înfrumuseţaţi viaţa!
A distins clar cum îl caută ochii albaştrii cu atâta speranţă încât a rămas emoţionat.
Deja între ei se stabilise o ierarhie… ea era conducătoarea grupului!
Cinci minute mai târziu, când Laur a ajuns la secţie era ora două însă, ca de obicei nu a dat socoteală nimănui iar la terminarea programului, Radu i-a spus:
– Şefu’, ne aşteaptă fetele! Sunt atât de frumoase! A vrut să-i răspundă,
– Am treabă multă cu actele, închiderea lunii, deschiderea următoarei… însă du-te, ia şi un prieten mai tânăr cu tine! A înghiţit în sec şi Radu insistă,
– Şefu’… ele pe noi ne vor că avem ochi albaştrii ca ai lor şi ştiţi, că în secţie numai noi îi avem aşa. Dacă nu veniţi degeaba mă mai duc! A continuat cu regret.
Laur se gândea că atâta suferinţă exista în acele fiinţe iar fetele, urmăreau, monitorizau fiecare pas, observau atente, făceau experienţe pe ei, îi controlau cu aceleaşi mâini cu care i-au mângâiat în apă însă îi aşteptau … de ce?
Să observe ce se întâmplă cu ele, ce se-ntâmplă cu ei şi după ce se termina totul… să noteze meticulos sau mai degrabă îşi închipuia că sunt două sfinte care aveau grijă de acei copii!!
Actele lui erau vraişte deja se apropia seara, ezita şi nu ştia ce să facă… temperaturile o luaseră razna!
Râme de mare* – mâncarea preferată a labanilor
labani – chefal, varietate de peşte foarte gustos
Fierătanii* – aici cu înţeles de utilaje, maşini, macarale etc
autor Stanescu Aurel Avram
Comentarii închise la La o margine de lume
Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund
Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund
Linz, 10 august 1881
Cazarma tereziană din Innenstadt, seamănă, aşa cum mă aşteptam, cu oricare dintre cazărmile din imperiu, de la Freiburgul meu natal, pînă în îndepărtatul Krönstadt: un patrulater de clădiri masive, tencuite-n gri mohorît, cu porţi solide din stejar patinat de ceaţă, încadrînd o curte interioară vastă, pardosită cu dale de piatră lustruite de paşii miilor de recruţi.
Oberst-ul Konrad von Hötzendorf, comandantul garnizoanei, m-a primit în biroul său auster, decorat doar cu portretele imperiale şi cu steagul regimentului 69 landwehr. A aruncat o privire peste actele mele, apoi s-a ridicat sprinten şi s-a apropiat, măsurîndu-mă indulgent prin pince-nez-ul cu rame de oţel. L-am privit la rîndu-mi de sus, fără să vreau, pentru că era scund şi îndesat: craniu brahicefal, pătrăţos, cu muchii bine conturate, ochi reci ca şi granitul, faciesul tipic al obsedatului de disciplină, care iubeşte mai mult ordinea exterioară decît eul lăuntric; probabil visele sale sunt aranjate riguros, ca şi cărţile dintr-o bibliotecă.
„ Evreu, domnule laitnant?”
Avea un defect de pronunţie, sîsîia consoanele, aruncîndu-le grăbit printre dinţi, ca un curent de aer rece trecînd printre crengile unei păduri iernatice.
„ Nepracticant, herr oberstbrigade!”
Continuam să stau nemişcat, cu călcîiele lipite şi cu palmele lipite regulamentar de vipuşca pantalonilor. M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu de stejar negru, a împins o cutie de trabucuri, de pe birou, spre mine, continuînd să vorbească în timp ce se plimba cu paşi apăsaţi în jurul încăperii.
„ Aici, în regimentul meu, nu facem deosebire de naţionalitate, confesiune sau rasă între ostaşii Imperiului; singura mea doleanţă este să participaţi la mesa matinală în capela regimentului!”
„ Am înţeles herr oberst!”
„Tatăl dumneavoastră e născut în Freiburg? Am avut un croitor de uniforme excepţional, originar din Freiburg: Friedel, … Friedman, cam aşa ceva!”
I-am răspuns că ştiam vreo două duzini de Friedel-Friedmani, aşa că probabilitatea să îl fi întîlnit pe croitorul domnului colonel era mare.
Am fost repartizat la Reservespithal-ul regimentului, ca asistent al medicului-maior Otto von Brüchner. Iată-mă aşadar, după studii prelungite de neurologie în clinicile vieneze, laitnant-medizinen k.u.k , ajutînd la tratarea băşicilor provocate de rosăturile bocancilor sau la aplicarea de alifii contra rîiei, muntenilor soioşi din Tirol.
Clădirea spitalului militar era lipită de cea a cazărmii, din curtea interioară se ajungea printr-un coridor întunecos, direct în antecamera de triere; saloanele erau curate, cu paturi aliniate în şiruri regulate, cu pereţii de un alb auster, dar cu un instrumentar medical destul de redus. Am primit o cameră împreună cu alţi doi ofiţeri, iar ordonanţa companiei mi-a cărat cufărul pînă sus, la al treilea etaj, unde m-am instalat.
12 august
Am visat-o azi-noapte pe Martha: ţinea în braţe doi copii, un băiat şi o fată, bucălaţi şi frumoşi, bruneţi ca ea, zîmbea enigmatic, curbura buzelor pline îmi amintea de Afrodita lui Praxiteles.
Colegii mei de cameră sunt: locotenentul-conte Sigfried von Wüpertahl, arian, ochi ceţoşi, nibelungici, talie rasată, elastică, strînsă într-o uniformă impecabilă şi căpitanul Jan Matuska, un slovac roşcovan, volubil, rotofei, din Pressburg. Amîndoi au fost uimiţi de numărul mare de cărţi pe care l-am scos din bagaje.
Uniforma mea feldgrau, cu insemnele din argint ale lui Esculap cusute la rever, e cam motolită, are nevoie de ajustări, iar chipiul regulamentar mă strînge, probabil că media indicelui cefalic în armata chezaro-crăiască este destul de mică.
Am participat la liturghie. Întotdeauna locurile în care se celebrează un cult al divinităţii mi-au creat anxietate; omul, în subconştient, l-a creat pe Dumnezeu ca să-şi facă nefericirea mai tolerabilă. În aerul mucegăit al capelei, cu adieri insistente de tămîie, priveam frescele decolorate din plafon: îngerii şi sfintele aveau contorsionări baroce à la grande hysthérie. Să nu uit să îi scriu maestrului Charcot.
!3 august
Von Wüpertahl, în ciuda originii sale aristocratice şi a aspectului său rigid, teutonic, este un bun camarad. M-a ajutat să mă instalez şi mi-a împărtăşit cîteva din secretele vieţii cazone. Seara, a comandat, de la un restaurant din apropiere , o cină copioasă doar pentru noi trei: aperitive, stridii ţinute la gheaţă, şniţel cu ciuperci, tournedaut Rossini şi şampanie franţuzească.
Matuska , un mîncău nemaipomenit a apreciat mai mult decît mine acest meniu rafinat; şi-a amintit cum la ultimele manevre a cîştigat un pariu, înghiţind două duzini de stridii Saint Jacques . Am mîncat şi am băut pînă după miezul nopţii; se pare că aceste agape ocazionale nu sunt interzise de regulamentele militare.
15 august
Ieri a fost ziua de naştere a lui Mutti. Pe cînd mai trăia, casa se umplea de arome irezistibile venind dinspre bucătărie: şalău umplut cu stafide, piept de gîscă afumat şi inegalabilele ei ştrudele cu mere; aici în Linz, se mîndresc cu un tort tradiţional, carese prepară după o reţetă neschimbată de sute de ani, mie îmi pare cam uscat şi cu Knödel, banale găluşte din cartofi, prăjite-n pesmet.
Amintirile acestea îmi răscolesc stomacul, la popotă meniul este cam frugal şi mă mă surprind gîndind, că instinctele primare: foamea şi libidoul, care este o tot o manifestare a insaţietăţii, dar sexuale, ne dictează, de la naştere, viaţa.
16 august
Astăzi am avut primul meu caz. Tocmai coboram dimineaţa scările, încheindu-mi grăbit nasturii la veston, cînd în sala de triere a fost adus un ostaş zvelt, brunet, armonios construit, legat peste faţă cu o cîrpă însîngerată. Unul dintre camarazii săi, care-l sprijinea, căci se pare că pierduse mult sînge, îmi spuse că se rănise la ochi, mînuind carabina. L-am întins pe masa de consultaţie şi l-am examinat: o rană adîncă îi brăzda faţa, de la arcada stîngă pînă sub pomeţi, globul ocular era secţionat şi sîngera abundent. Am curăţat plaga şi am suturat-o, dar nu am putut să-i salvez ochiul. Sanitarul Brandt, care mă ajuta, îmi spuse că flăcăul nu se rănise singur în timpul exerciţiului, era „opera” hauptscharführerului Katze, instructorul batalioanelor de recruţi, care-şi cotonogea cu regularitate subordonaţii. Interogîndu-l mai tîrziu pe flăcău, Jancso îl chema, de loc din pusta Szegedului, am aflat şi motivaţia acestui act de-o brutalitate extremă: băiatul îşi găsise o ibovnică, de aceiaşi naţie cu el, printre florăresele care vindeau buchete multicolore pe străzile din preajma cazărmii; pe fată pusese ochii şi plutonierul; înfuriat că rivalul său se bucura din plin de favorurile focoasei unguroaice, îl lovise peste faţă cu vergeau de oţel care servea la curăţarea armei. Am raportat incidentul colonelului von Hötzendorf, care a hotărît să muşamalizeze cazul, pedepsindu-l pe agresor cu două săptămîni de carceră şi reformîndu-l pe ungur, cu promisiunea unei pensii pentru invaliditate.
Cinismul acesta nu m-a surprins, pedepsele corporale, deşi interzise din vremea Kaiserului Franz I, sunt frecvente în cazărmile imperiale, dar i-am cerut colonelului permisiunea să-l examinez pe Katze; a ridicat din umeri şi a semnat un bilet care îmi permitea accesul în arestul garnizoanei.
L-am vizitat pe plutonierul-instructor în celula în care îşi ispăşea pedeapsa; un exemplar tipic de atavism criminal, demn de clasificarea lui Lombroso: nu prea înalt, dar musculos şi agil ca o pisică sălbatică din Alpi, craniul strîmt, cu fruntea teşită şi arcade proeminente, urechi mici, feline, lipite de scalp şi ochii înguşti, cu irisul galben-verzui, sticlind de-o răutate animalică; o pereche de mustăţi rare, subţiri, roşcate, desăvîrşeau asemănarea cu un linx. I-am spus că am ordin să-l examinez şi s-a supus fără crîcnire; am reuşit să îl hipnotizez cu destulă greutate. Cînd s-a trezit din somnul indus, l-am întrebat ce visase. S-a strîmbat dispreţuitor şi a încercat să se sustragă întrebărilor mele, dar pînă la urmă a recunoscut că visase o capră sfîşiată, însîngerată. În copilărie păscuse turmele părintelui său pe plaiurile styriene şi de fiecare dată cînd se pierdea vreun animal, căzînd în prăpăstiile muntelui sau pierea ucis de lupi, taică-su îl bătea cu sălbăticie.
18 august
E scrisoare voluminoasă de la profesorul von Brücke. Teoria sa privind tratarea nevrozelor prin stimularea ariilor lui Broca, oricît de seducătoare ar fi prin precizia detaliilor, mi se pare o utopie.
Discut seara cu Siegfried , ne tutuim acum după ospăţul din ziua venirii mele, despre monotonia vieţii de ostaş; originea sa şi educaţia tradiţională l-au împins spre această carieră. Totuşi e sensibil, destul de cultivat şi melancolic, are acea „schwermut” tipic germană şi îşi divinizează mama, căreia îi scrie săptămînal.
Matuska scoate vioara şi ne cîntă cu virtuozitate Brahms, Variaţiuni după Paganini.
21 august
Îndatoririle de serviciu îmi lasă tot mai puţin timp să completez acest jurnal; seara prefer să recitesc tragediile lui Sofocle sau să răsfoiesc lucrările lui Mesmer, de Puységur, sau Braid. Siegfried şi Matuska joacă stos cu alţi doi camarazii din regiment. Vinul de Moselle şi vizitele săptămînale la bordelul ofiţerilor din Hoffer-Platz, le menţin tonusul psihic, atît de necesar în viaţa de soldat.
25 august
Sunt din ce în ce mai ocupat; şeful meu, maiorul Brüchner a lăsat aproape toate tratamentele în seama mea; pe lîngă faptul că este antisemit, nu-mi poate ierta faptul că în cazul schilodirii băiatului acela ungur, am trecut peste ordinea ierarhică şi am raportat direct colonelui.
Ieri m-a surprins pe cînd efectuam măsurători ale indicelui cefalic unor recruţi. Întrebîndu-mă ce făceam, i-am răspuns că îi că verific să nu aibe paraziţi; nu a sesizat ironia mea sau habar nu are la ce foloseşte un compas antropologic.
Ca şi cum toate acestea nu erau îndeajuns, am depistat cîteva cazuri grave de dezinterie în garnizoană şi îi bănuiesc pe adjutanţii de la intendenţă, care aprovizionează bucătăriile cu alimente alterate.
27 august
Toată ziua mi-o petrec făcînd controlul medical unui batalion de recruţi: munca îmi este îngreunată de faptul că unii dintre ei nici nu vorbesc germana, grosul trupei fiind format din cehi, bosnieci, români sau ruteni.
Seara discut cu Jan Matuşka. În civilie e institutor în Pressburg, are doi copii şi este pasionat de şahul prin corespondenţă, acum tocmai joacă o partidă nemaipomenită cu un poştaş din Malmö.
3 septembrie
Avem o adevărată epidemie de dezinterie: sunt peste cincizeci şi opt de cazuri grave şi probabil de două ori pe atît , cazuri latente. Von Hötzendorf mi-a ascultat argumentele şi a decis instalarea măsurilor de carantină; din cauza lipsei de paturi în infirmerie, cazurile mai puţin grave vor fi transferate la spitalul municipal. Cei mai afectaţi de interdicţia de a părăsi garnizoana, pînă la noi ordine, sunt ofiţerii, care nu mai pot vizita stabilimentul din Hoffer-Platz şi nu mai pot colinda la sfîrşit de săptămînă bodegile şi cafenelele din oraş.
Brüchner a lăsat, bineînţeles, cu perfidie, toată munca de izolare şi dezinfectare în seama mea.
5 septembrie
Ieri, von Hötzendorf mi-a solicitat un raport privind situaţia epidemiei. I-am spus că după opinia mea, enterocolitele ar putea fi provocate de bacteriile din pîinea mucegăită furnizată de manutanţă. Există o practică, frecventă pe lîngă marile garnizoane, ca acest aliment să fie preparat din grîu de calitate inferioară sau care a încolţit în hambare; de escrocherie beneficiază angrosiştii de cereale şi brutarii, prin complicitatea plutonierilor de intendenţă. Solicitat să îşi exprime opinia, hauptmann Schulz, şeful aprovizionării, a negat cu vehemenţă acuzaţiile.
6 septembrie
După părerea camarazilor mei lucrez prea mult în infirmerie, suplinind superficialitatea lui von Brüchner. Majoritatea ofiţerilor din cazarmă, cu excepţia orelor cînd sunt de gardă nu fac mai nimic: dorm, joacă stos sau se îmbată prin cîrciumile din oraş sau în dormitoare. Oricît aş fi de obosit de activitatea din infirmerie, de orele scurse monoton în serviciul de gardă, îmi pun ordine în gînduri. Citind, de pildă, Oedip rege, cugetam la această mitică figură universală, care alegîndu-şi singur destinul, se automutilează simbolic, acceptînd pedepsa pentru faptul de a fi ignorat un tabu; atracţia copilului pentru părintele de sex opus poate dezvolta în adolescenţă o nevroză sui-generis.
8 septembrie
Profit de o perioadă de ameliorare a stării bolnavilor din infirmerie şi vizitez cazurile de la spitalul municipal; mă însoţeşte un furier care poartă un catastif cu numele celor internaţi acolo. Dacă imperiul se va prăbuşi, va fi şi din cauza birocraţiei excesive; totul este înregistrat, notat, catalogat şi arhivat, în cît mai multe exemplare, iar ordinele, atît cele militare cît şi cele civile se contrazic şi se intersectează frecvent. Deocamdată profit de birocraţia cazonă şi fac, aproape zilnic, plimbări prin oraş.
10 septembrie
A trecut o lună de cînd sunt în Linz. Viaţa cazonă nu mi se pare mai insuportabilă decît cea de intern. A fost alegerea mea să vin şi să-mi îndeplinesc îndatorirea civică de ostaş; puteam foarte uşor să obţin un act medical care să mă scutească de serviciul militar, aşa cum a făcut o mare parte a colegilor mei.
Azi noapte am visat-o, pentru a nu ştiu cîta oară pe Martha; de data aceasta era complet goală, cu trupul ei voluptuos de hamadriadă, sprijinit de o coloană antică în stil doric. Nu-mi analizez aceste vise din prisma conţinutului lor latent, din subconştient, fiind doar nişte proiecţii onirice ale libidoului meu nesatisfăcut.
13 septembrie
Siegfried mi-a cerut o consultaţie. I-am privit chipul slab, dar armonios de arian, căruia pînă şi cicatricile lăsate de dueluri îi confereau un farmec aspru, irezistibil, şi i-am spus, în timp ce îşi încheia pantalonii:
„Dragul meu, se pare că bănuielile tale se confirmă: e şancru, fără niciun dubiu!”
L-a înjurat pe colonel, care prin măsurile sale de carantină îl obligase să îşi întrerupă vizitele la şantanul unde jumătate dintre actriţe îi erau amante şi să recurgă, incognito, la servicile nocturne ale unei prostituate care făcea trotuarul, în preajma cazarmei.
I-am recomandat spălături cu hipermanganat şi doze moderate de poţiune mercurică.
Situaţia mi se părea destul de hilară, aşteptîndu-mă de la el mai multă tenacitate teutonică în suportarea abstinenţei. Libidoul exacerbat să fie, în cazul său, dovadă a unei traume psihice din adolescenţă?
16 septembrie
Azi dimineaţă, pe cînd treceam prin piaţă, ducînd condica la spital, mi-a tăiat calea o muieruşcă brunetă, cu buze ademenitoare şi ochi de jar, care purta în braţe un coş cu flori.
„Domnu’ doctor nu mă cunoaşte, da io îl cunosc, de cînd l-o cusut aşe fain pe Jancso al meu!”
Am întrebat-o ce mai face iubitul ei şi a strîmbat cu amărăciune din frumoasele-i buze cărnoase:
„ Amu-i cociş şi s-o jurat că dacă-l prinde pe plotonier, îi taie beregata…”
Mi-a prins la butonieră o garoafă turcească roşie, ce mirosea ameţitor a piper dulce şi învîrtindu-şi fustele a dispărut.
17 septembrie
Colonelul s-a interesat din nou de situaţia dezintericilor. Mi-a promis că va ordona o anchetă privind aprovizionarea cu grîu alterat. La plecare, după ce mi-a mulţumit pentru zelul arătat în oprirea epidemiei, mi-a cerut să o consult pe soţia sa, care suferă de migrene repetate. Am convenit să trec într-o după-amiază de joi, cînd doamna von Hötzendorf îşi primeşte prietenele.
19 septembrie
Vremea se menţine caldă pentru această perioadă a anului, un vînt fierbinte şi uscat înfoaie frunzişul platanilor din Hoffer-Platz; curvele au din nou profit, pentru că la solicitarea mea, comandantul a ridicat interdicţia de a părăsi cazarma.
I-am scris Marthei; nimicuri, anecdote cazone şi asigurarea că după două luni voi primi o permisie şi voi veni la Viena să o întîlnesc.
22 septembrie
Casa Hötzendorf de pe PrinzEugenstrasse e o vilişoară în stil secession, cu ferestre înalte, tencuită într-un vernil pal, ascunsă după un şir de tei robuşti. Interiorul respiră o opulenţă burgheză învecinată cu kitschul. Se pare că doamna von Hötzendorf, născută Stofelss, a primit-o zestre de la tatăl ei, un cunoscut antreprenor de construcţii în Styria.
Brandt îmi periase temeinic uniforma şi-mi lustruise cizmele, dar mă tem că tot nu am făcut o impresie prea bună doamnelor strînse în jurul unei măsuţe de servit ceaiul. În general medicii sunt priviţi în înalta societate ca nişte ciudăţenii: nu te poţi dispensa de serviciile lor, dar nici nu poţi să îi tratezi ca pe nişte egali, îi tolerezi la ocaziile mondene, cu condescendenţă.
După plecarea invitatelor, am fost condus în budoar şi am consultat-o pe amfitrioană; e o persoană nevrotică, de constituţie limfatică, cu tenul pal, părul castaniu-roşcat şi ochi cenuşii, foarte trişti. Se plînge de migrene repetate, palpitaţii, sincope şi în general de o anemie progresivă. Am consultat-o cu minuţiozitate şi am detectat toate semnele sindromului Charcot-Weiss-Baker: inflamarea dureroasă a ganglionilor limfatici, puls greu decelabil, atonie progresivă a membrelor, hipotensiune arterială. În timp ce îşi încheia corsetul, am observat pe o măsuţă de marmură din budoar, o sticluţă brună cu dop argintat. La întrebarea mea, mi-a răspuns că este o poţiune pe care i-o prescrisese medicul curant împotriva migrenelor; i-am deşurubat dopul şi am mirosit conţinutul: era laudanum. Am rugat-o să renunţe la acea poţiune şi am strecurat flaconul în buzunarul vestonului.
Între timp ajunsese acasă şi colonelul. A ascultat diagnosticul meu, încruntat, muşcîndu-şi mustaţa scurtă, aspră, cenuşie, iar cînd i-am recomandat să îşi ducă soţia la Marienbad, mi-a replicat că îi este imposibil pentru că peste două săptămîni vor avea loc manevrele de toamnă la care va participa însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig.
23 septembrie
Von Hötzendorf şi-a ţinut promisiunea, a ordonat o anchetă şi escrocheria celor de la manutanţă, care achiziţionau grîu alterat a fost dată în vileag; se pare că toată operaţiunea se efectua prin complicitatea lui Schulz care încasa sume frumuşele din toată afacerea. Dacă nu izbucnea epidemia de dezinterie nimeni nu ar fi aflat nimic şi matrapazlîcurile ar fi continuat.
Sanitarul Brandt mi-a şoptit azi dimineaţă, că her hauptman Schultz umblă spumegînd de furie prin garnizoană şi jură că îi va tăia urechile jidanului de doctor, care îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala; din moment ce sunt singurul doctor militar evreu din Linz, presupun că se referea la mine.
25 septembrie
Continui să o vizitez săptămînal pe doamna von Hötzendorf. De cele mai multe ori consultaţia mea se rezumă la examinarea pulsului, dar îi face plăcere să-mi povestească întîmplări din tinereţe. Ieri m-a rugat să o examinez şi pe o bună prietenă de a ei, văduva bancherului Feuehrig. Dacă lucrurile merg tot aşa, pînă la terminarea stagiului voi deveni un medic monden.
26 septembrie
Ceea ce era inevitabil să se întîmple, s-a petrecut ,pe neaşteptate, azi dimineaţă. Tocmai treceam grăbit prin coridorul care lega infirmeria de curtea cazărmii, grăbindu-mă să examinez un nou lot de recruţi, cînd m-am ciocnit fără să vreau de Schulz. S-a clătinat greoi şi m-a privit cu ochii săi porcini, cred că era încă beat decuseară, rîzînd prosteşte :
„ Jidane, în armata imperială un ofiţer nu îşi îmbrînceşte superiorul fără să îşi ceară scuze!”
I-am replicat că nu îl văzusem din pricina obscurităţii şi oricum nu avusesem intenţia să ne ciocnim. Asta a fost tot, dar după prînz am fost vizitat de un locotenent de la intendenţă şi un căpitan de artilerie, martorii individului , care veneau să pretindă satisfacţie în numele său. Siegfried, care are nenumărate dueluri la răboj, a discutat cu ei şi s-a oferit să mă reprezinte. M-a sfătuit să aleg spada şi nu pistoletul, Schulz fiind prea bătrîn şi prea gras ca să poată para atacurile mele. Iau lecţii de scrimă, cîte două ore pe zi sub îndrumarea lui şi ideea de a-l ciopîrţi pe porcul acela nesimţit, tocmai eu un mînuitor al bisturiului, mă face să mă amuz teribil.
28 septembrie
Am primit în sfîrşit răspunsul, printr-o epistolă foarte protocolară, de la profesorul Charcot: mă anunţă că ar fi onorat, ca anul viitor, să devin bursierul său. Salpetrière j’ arrive!
Toată cazarma nu vorbeşte decît despre duelul nostru; se pare că s-au pus pariuri, inclusiv printre subofiţeri. Evenimentul va avea loc peste cinci zile.
29 septembrie
Fac o vizită doamnei Feuerhig, văduva unui industriaş bogat, pe care am cunoscut-o în casa Hötzendorf. M-a primit în salonul ei ticsit de antichităţi, întinsă pe un recamier stil deuxiéme empire, într-un negligé vaporos din mătase ecru,moarată, care se potriveşte de minune cu tenu-i oacheş.
Fără pălărie si corset, cu buclele mătăsoase căzîndu-i pe umeri, cu faţa proaspătă, nefardată, pare mai tînără şi mai apetisantă decît la prima noastră întîlnire.
E italiancă din Bolzano, Tirolul de sud, vorbeşte germana cu un accent cîntat, fermecător şi în afara unei evidente neurastenii nu suferă decît de spleen.
Îmi vorbeşte agitată despre viaţa vieneză, despre baluri şi călătorii în sudul însorit. Fără nicio tranziţie, îi propun să-mi povestească ultimul ei vis. Roşeşte cochetă, îmi spune „mio caro dottore”, dar în cele din urmă îmi descrie un labirint oniric în care revine, obsedantă, imaginea unei coloane de marmură, încălzită de soarele sudic.
1 octombrie
Von Hötzendorf se interesează din nou în legătură cu starea de sănătate a trupei; se apropie data cînd sunt programate manevrele de toamnă şi acest fapt determină o stare de nervozitate în rîndul corpului ofiţeresc. După ce îi citesc datele din voluminosul catastif pe care îl completez zilnic, îmi prezintă o doleanţă a doamnei colonel care mă roagă prin intermediul său să fac o vizită medicală la mănăstirea de călugăriţe carmelite din Lustenau.
Cred că Şlomo Herkovitz, rabinul nostru din Freiburg, s-ar tăvăli pe jos de rîs dacă ar auzi că voi consulta nişte călugăriţe.
Sunt destul de uimit că nu mă chestionează în legătură cu apropiatul duel, despre care în mod cert a fost informat.
2 octombrie
Duelul s-a desfăşurat mai rapid şi mai simplu decît prima mea participare la o disecţie.
La miezul nopţii, în sala de arme a cazărmii, ne-am întîlnit doar noi şi martorii. Siegfried von Wüpertahl a prezentat spadele şi a repetat condiţiile duelului; în mod firesc la astfel de înfruntări este prezent şi un medic, dar von Brüchner a refuzat să asiste.
Ca în transă, am apucat mînerul greu al spadei şi m-am îndreptat spre mijlocul sălii. Un uşor tremur îmi zgîlţîia muşchii gambelor şi ai braţelor şi ca prin ceaţă auzeam ultimele indicaţii ale lui Siegfried.
Ne-am încrucişat spadele; Schulz, gras şi crăcănat, mă privea cu o ură evidentă, greţoasă, în ochii înceţoşaţi de alcool ( ulterior am aflat că băuse mai multe şnapsuri ca să-şi tempereze teama)pe deasupra lamelor albăstrii. Am parat din reflex primul său atac, am făcut o eschivă, apoi o paradă, doi paşi laterali pe parchetul de pin înnegrit de vreme, am atacat, şi brusc, schimbînd direcţia lamei cu o arcuire din pumn, am fandat, lovindu-i umărul; lama i-a străpuns deltoidul, sîngele a ţîşnit maculîndu-i cămaşa albă, a scăpat arma cu un vaiet surprins şi împleticindu-se, a căzut greoi în genunchi. Secunzii săi s-au repezit să-l sprijine, eu mi-am scos mănuşa groasă din piele de bou şi le-am spus să-l cheme pe Brandt, cu feşe, iod şi apă caldă. De fapt, bătrînul sanitar aştepta deja pregătit cu toate în dosul uşii. Am oprit hemoragia, rana nu părea a fi gravă, i-am administrat un calmant şi l-am pansat; două ordonanţe care erau şi ele prin preamă, l-au cărat, după ce şi-a revenit pînă în camera sa.
Siegfried entuziasmat, m-a felicitat în felul său:
„Sigmund, dacă nu aş ştii că eşti pasionat de medicină, ţi-aş prevedea o carieră de spadasin !”
Exagerează, bineînţeles, Schulz e un adversar insignifiant şi toţi sunt uşuraţi că lupta s-a încheiat astfel.
3 octombrie
M-am trezit tîrziu, colegii mei au ţinut să mă sărbătorească cu prelungi libaţiuni de muscat italian. Cu capul încă înceţoşat de vin, am coborît la infirmerie şi l-am căutat pe sanitar.Cu un zîmbet complice, pe faţa-i ridată, bătrîna cătană m-a asigurat că rănitul se simte bine, a cerut o găină friptă la dejun şi mi-a întins un teanc gros cu bancnote de 100 de koroane ; era remuneraţia cuvenită mie în urma plăţii pariurilor. Am izbucnit într-un rîs isteric, era pentru prima dată cînd eram plătit pentru rănirea unui semen de-al meu şi nu pentru vindecarea sa; am luat banii fără nicun scrupul, era o sumă destul de însemnată, în total vreo 8 000 de koroane, ceea ce reprezintă echivalentul soldei mele pe 10 luni.
În mod sigur, von Hötzendorf a fost informat în legătură cu duelul, dar nu am suportat nicio consecinţă a acestei întîmplări. La trei zile după acest eveniment, Schulz, cu braţul atîrnat într-o eşarfă neagră, a părăsit garnizoana, fiind mutat la cazarma din Kronstadt în Transilvania.
5 octombrie
După această victorie, o vizitez după-amiază pe doamna Feuerhig. Toată protipendada Linzului a aflat de duel. Graţioasa Rosanna, ne tutuim acum, mă ceartă că m-am riscat viaţa în numele onoarei, dar totodată e măgulită de aura mea de spadasin, iar eu simt că Marte îi deschide drum lui Eros.
De pe vremea cînd omul trăia în peşteri, masculul cel mai puternic din trib, cel care îşi altoia mai zdravăn rivalii se bucura cel mai deplin de favorurile reprezentantelor sexului opus.
6 octombrie
Aşa cum am promis doamnei von Hötzendorf, fac o vizită stareţei de la San Florian. Abaţia este foarte bine întreţinută prin donaţiile familiilor bogate din oraş, e decorată cu nişte coloane de marmură roz şi are o orgă minunată la care a concertat Bruckner.
Maica superioară mă conduce din capelă, printr-un coridor îngust la chilii; se opreşte în faţa unei uşi groase din stejar şi înainte de a o deschide cu o cheie mare, mă roagă să-i promit că nimic din ceea ce voi vedea nu va trece dincolo de zidurile mănăstirii. Îi amintesc de jurămîntul lui Hipocrat şi intrăm.
Într-o sală destul de încăpătoare, un soi de infirmerie după cîte am înţeles, pe trei paturi joase, legate cu funii şi cearşafuri răsucite se zvîrcolesc trei călugăriţe. Una dintre ele scoate nişte sunete ciudate, miorlăituri pisiceşti, grohăieli şi lătrături sacadate, cealaltă urlă, scrîşnind din dinţi: Abigor, Abraxas, Asmodei, Astaroth,Behemot, Beelzebub, Belial, Bifrons… şi aşa mai departe, tot alfabetul demonic, iar cea mai tînără dintre ele, o femeie brunetă, cu o faţă armonioasă şi ochi mari, cafenii, cu poalele rasei ridicate, geme şi gîfîie, contorsionîndu-şi şoldurile goale şi pîntecul, ca şi cum ar încerca-o extazul amorului.
După părerea stareţei toate trei sunt posedate, dar chemarea unui exorcist implică formalităţi birocratice, ca pretutindeni în imperiu. În opinia mea sunt doar trei cazuri de isterie religioasă, pe fundalul reprimării libidoului. Nu pot să fac mai nimic pentru ele, la plecare las flaconul cu laudanum ce-l luasem de la doamna von Hötzendorf, cu recomandarea să le administreze cîte o lingură, la două-trei ore.
7 octombrie
Primesc un billet doux de la doamna Feuerhig; doreşte să mă vadă înainte de începerea manevrelor. Ce gînduri sumbre s-or fi instalat în căpşorul ei drăgălaş, e doar un joc de soldaţi, nu mă paşte niciun pericol real, deşi von Brüchner, profitînd de autoritatea sa, m-a propus ca şef al eşalonului sanitar.
Mă întorc după miezul nopţii, euforic: am cules rodul strădaniilor mele! Matuska, mucalit, mă miroase ca un copoi, parfumul duceag, de violete al Rosannei Feuerhig mi s-a lipit de piele, şi-mi spune zîmbind:
„ Pevezenghiule miroşi ca lenjeria unei baroane…deşi eu aş fi preferat în locul tău o cameristă, sunt mai sincere şi nu dau bătăi de cap! Idealul meu e camerista unei baroane!”
Culmea e că nu am niciun scrupul deontologic, consider că satisfăcîndu-i libidoul, nu fac altceva decît să-i tratez nevroza.
8 octombrie
Von Hötzendorf a convocat toţi ofiţerii, ca să împartă responsabilităţile care le revin în timpul desfăşurării marilor manevre de toamnă. Ne anunţă, dar şi ăsta e un secret al lui Polichinelle, că la desfăşurarea de forţe a regimentului 69 landwehr va asista însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig. Aşa cum fusesem anunţat de şeful meu, maiorul von Brüchner , voi conduce eşalonul sanitar, ceea ce înseamnă că mă voi hurduca într-un furgon tras de patru cai de povară, în urma trupelor, înghiţind tot praful şi toate mirosurile lăsate-n urmă de răcani. Siegfried nu este nici el mai norocos, a primit comanda unui batalion care se va desfăşura în ariergardă, doar Matuska are motive de exuberanţă, el se va ocupa de popota şi de satisfacerea tuturor cerinţelor înaltului oaspete.
Ofiţerii îşi inspectează trupa şi fac pregătiri de plecare pentru a doua zi, în bucătărie e o larmă de oale şi crătiţi ciocnite, se taie găini şi purcei de lapte, ordonanţele aleargă dintr-o parte în alta, la intendenţă răcanii stau la coadă să-şi ia raţiile de pesmeţi, majurii urlă în dreapta şi stînga, e un haos de zici că a izbucnit o bătălie adevărată şi nu se pregăteşte doar un joc de-a războiul. Toţi fac exces de zel, nu e niciun secret pentru nimeni că nişte manevre reuşite pot ridica în grad ofiţerii, sau pot catapulta în ierarhia militară, comandanţii.
Profit de zarva generală şi fug să-mi iau rămas bun de la Rosanna; voi lipsi din Linz vreo patru zile şi acesta e un pretext bun să mai primesc o porţie de amor.
9 octombrie
Pe la orele 5 dimineaţa, întrega garnizoană este trezită de sunetele stridente ale trompetelor; reîncepe foşgăiala, se înhamă caii, se încarcă armele în căruţe şi pe nemîncate, întregul regiment iese încolonat pe porţile cazarmei şi se înşiră pe drumul ce şerpuieşte printre dealuri spre Mathausen-Gusen. Căruţele cu prozivii şi furgonul sanitar încheie acest boa în culori feldgrau, care se tîrăşte prin peisajul autumnal.
După trei ore de marş susţinut, batalionul din faţa mea începe să se destrame; sărmanii flăcăi, încărcaţi cu raniţele pline de fleacuri cazone, nemîncaţi şi uscaţi de sete, căci nimeni nu s-a gîndit să aducă provizii suficiente de apă, încep să se împleticească ca nişte muşte pe o hîrtie lipicioasă; cîţiva cad leşinaţi şi trimit sanitarii să-i ridice, se produce o busculadă, feldwebelli se opun şi îi altoiesc ca să se scoale. În cele din urmă cu ajutorul lui Siegfried von Wüperhtall, care încheie coloana, ordinea se restabileşte.
Pe la prînz toată armia se opreşte; se pregăteşte cantonamentul, se descarcă bucătăriile mobile de campanie, miroase a obiele transpirate şi a rîntaş.
Marşul continuă pînă spre seară, cînd toată suflarea regimentului soseşte la Leonding şi se culcă nemîncată, proviziile neajungînd decît pentru ofiţeri şi subofiţeri. Matuska are o teorie interesantă privind alimentaţia pe vreme de război: ostaşul k.u.k. luptă mai bine cu burta goală, decît cu stomacul îngreunat de mîncare; motivul e simplu pretinde el, tot răcanul se grăbeşte să-şi dovedească adversarul sperînd să-i şterpelească proviziile!
Adorm în furgon, unde Brandt a aşternut un braţ mare de fîn înmiresmat şi visez sînii cărnoşi şi fierbinţi ai Rosannei; mă joc cu ei ca şi un sugar cu sfîrcul mamei.
10 octombrie
Dis-de-dimineaţă tot regimentul e în picioare şi pleacă în grabă spre cîmpul de manevre. Corpul nostru de armată, comandat de însuşi arhiduce, primeşte cocarde roşii şi se va lupta cu albaştrii conduşi de kronprinzul Rudolf.
Trupele primesc muniţie de manevră şi se aşează pe poziţii, după toate regulile artei războiului. Apuc să îl zăresc de la distanţă pe arhiduce, un tip înalt şi corpolent strîns într-o redingotă roşie cu fireturi aurii.
Sunt aduse primele victime ale conflictului simulat, patru flăcăi cu membrele zdrobite de un cheson de artilerie răsturnat; am făcut rost de nişte morfină şi le alin durerile în timp ce sunt pansaţi.
Lupta continuă, din locul unde stau nu zăresc decît o îmbulzeală de uniforme gri-verzui, albastre şi negre. După patru ore de atacuri şi retrageri de ambele părţi se face o pauză. Trupele primesc în sfîrşit prima masă a zilei. Îl zăresc în treacăt pe Siegfried teribil de marţial, cu uniforma murdară de praf şi cu sabia în mînă; îmi zîmbeşte şi promite să-mi aducă urechea unui husar care l-a insultat, strigîndu-i că e un fătălău.
După ce şi-au potolit foamea ostaşii încep din nou joaca, se mai trag cîteva salve în vînt, un hauptmann gras cade de pe cal şi-şi rupe un picior; eu m-am plictisit de spectacol stau în furgon şi citesc din Höderlin. La căderea nopţii luptele se încheie, se ridică bivuacuri, armele sunt puse în piramide, trupa primeşte papricaş de cartofi şi rachiu, iar domnii ofiţeri împreună cu alteţele lor şi comandanţii se retrag la Leonding unde iau cina la un restaurant.
11 octombrie
Cu armele încărcate-n furgoane regimentul se întoarce la Linz. Nu am aflat de partea cui este victoria, dar se pare că-n timpul supeului arhiducele şi-a exprimat satisfacţia că au fost nişte manevre foarte reuşite. Au fost acordate şi o droaie de medalii, printre evidenţiaţi fiind şi Matuska pentru sufleul de raci cu anghinare servit la cină. Principalul beneficiar al jocului de-a războiul este însă von Hötzendorf care va primi probabil galoanele de general.
Nu reuşesc să o văd pe Rosanna, îi trimit doar cîteva bilete de amor,sunt ocupat cu răniţii ; celor cei striviţi de tun le-am amputat picioarele, încă un semn că manevrele s-au desfăşurat bine.
10 decembrie
Nu am mai scris în acest jurnal de vreo două luni. Proaspăt avansat general, von Hötzendorf este noul şef de Stat major al armatei chezaro-crăieşti. Rosanna a plecat imediat după manevre la Marienbad, însoţind-o pe doamna general. Adevăratul motiv al plecării doamnei Feuerhig îl cunosc doar eu: o sarcină inoportună.
Am reuşit să obţin mutarea mea la Viena la Spitalul militar „Arhiducesa Sophie”, loc care îmi permite să îmi continui studiile neurologice, voi mai purta uniforma încă jumătate de an, dar apartenenţa mea la grupul ofiţerilor va fi una pur formală.
În ultima noapte petrecută în cazarmă am avut un vis straniu: mă plimbam pe străzile din Freiburgul natal şi într-o piaţetă, pe lîngă hala de peşte, am zărit o statuie pe al cărei piedestal, săpat în piatră, mi-am citit numele. Nu trebuie să fi psihanalist ca să interpretezi acest vis; întotdeauna am avut conştinţa valorii mele şi certitudinea că am să las ceva imuabil în urma mea.
Linzul rămîne în urmă, o etapă din viaţa mea, o amintire a unor poveşti cazone de spus nepoţilor în serile de iarnă.
Anul viitor, în vară sper să ajung la Paris, asigurările lui Charcot fiind ferme: voi fi bursier şi intern la Salpetrière.
Acum aştept, cu nerăbdarea unui copil sărbătorile de iarnă. Ca un adevărat ateu, voi petrece Hanucka împreună cu familia, iar Crăciunul cu Martha şi cu prietenii mei.
autor Rechesan Gheorghe Dan
Comentarii închise la Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund
Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb
Comentarii închise la Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb
Ora de cumpănă…
Te aşteptam
la vechea răscruce
de care mi-ai vorbit într-o vreme.
Dimineţile mele
se zbăteau în strânsoarea
amintirilor
ca-ntr-un cerc vicios
şi toate zborurile erau trecute
sub tăcere.
Doar sufletul meu mai striga
în nopţile haine
plecate să vâneze…
…
Vino, iubite, să-mi vezi aşteptările
răscolind în fibrele pământului.
…
Te aşteptam la ultima răscruce
a zilei
adăpostită în vechiul altar
clădit pe ruine…
Cine să mai rostească
vreo întrebare
când rănile s-au adunat
într-un bulgăre de sare
şi sufletul îmi cerea neîncetat:
– apă! apă…
ca o condamnare, ca o risipire
într-o logică absurdă…
…
Vino, iubite, să vezi cum pământul
se crapă…
cum nopţile deschid câte o trapă
şi ploile te caută
în inima de foc
a ultimei poveşti
de iubire…
de iubire…
9 decembrie 2012
Ca-ntr-un ochi lunatic
Tăcerile
adânci
învolburau oceanul
şi valurile se striveau
de stânci
ca-ntr-un ritual păgân…
stăpân
în umbră – exultând…
la ţărm
o luntre prinsă în nisip
închipuite voci
alunecau
sub malul
îmbâcsit de alge
şi arginţi
tăceri
nedescifrate
întunecau oceanul
şi stâncile alarmate
se surpau
în mine
ca-ntr-un ochi lunatic…
singuratic
în noapte – meditând…
25 dec.2012
Striveşte-mi retina…
Înainte să-mi striveşti retina
cu primul răsărit
zăvorăşte-mă în somnul celor vii
şi lasă-mă acolo
uitată…
nu-mi întinde lemnul de cruce
să-l mângâi
Înainte să-mi smulgi inima
din rădăcină
şi s-o arunci convoilului funerar
zăvărăşte-mă în dragostea
celor orbi
şi lasă-mă acolo
dăruită…
lasă-mă… nu mă târî în pustie
lângă stârvuri şi corbi
Zăvorăşte-mă în beţie,
în dragoste
şi somn
şi nu mă lăsa să rătăcesc
pe drumuri – solemnă şi umilă –
Înainte să-mi striveşti retina
cu primul răsărit
avertizază lumea
că naşterea bocitoarelor
e un spectacol gratuit…
gratuit…
1 ianuarie 2013
autor 
valentina becart
Comentarii închise la Ora de cumpănă…
Fascinaţia ipotezelor
(posibilele adevăruri din legenda lui Grui-Sânger)
Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, cunoaşterea este …
Albert Einstein
În esenţă, putem considera ştiinţele ca fiind o sumă de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o măsură mai mare, sau mai mică, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivării unei ipoteze şi celelalte, adiacentele, îşi au factoriilor lor augmentativi însă, la un moment dat, din varii raţiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însă nici celelalte nu dispar. Uneori, aşa cum în istoria cunoaşterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimbă sub presiunea noilor descoperiri şi una uitată, sau temporar abandonată, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentată inclusiv în procesul didactic drept cea valabilă, cu gradul de cuprindere cel mai amplu şi cu cele mai bune capacităţi de a explica fenomenul la care se referă. Nu de puţine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu şi, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumită ipoteză, de cele mai multe ori neconformă cu acea admisă oficial până la data respectivă.
Istoria, o ştiinţă, prin definiţie politică dar şi puternic politizată, manifestă, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevăr şi nu de puţine ori acesta nu poate fi aflat niciodată. În studiul acestei ştiinţe, numită pe bună dreptate de căpătâi, întâmpinăm mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit şi uneori chiar de interpretat, deoarece, după cum ştim, încă de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intenţionat deformat, de regulă în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limbă oarecum cunoscută. Mult mai dificil este să descifrăm evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra cărora proiectăm propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoaştere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune că atunci când avem în faţa ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideraţiuni şi ne putem imagina orice despre acel eveniment, însă nu vom şti niciodată ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a făcut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinţă, adevărul despre acesta ne va rămâne necunoscut, iar cunoştinţele şi interpretările noastre ar putea mai mult să ne deruteze decât să ne apropie adevărul.
În concluzie, uriaşele dificultăţi de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari şi mai multe cu cât subiectul este mai îndepărtat în timp, fac din aceasta, nu de puţine ori, un vehicul perfect pentru manipulări de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precădere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de acţiune. Se poate considera însă ca fiind benefică această nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul conţinut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeşte, prin doza de incertitudine şi uneori chiar de enigmă, această ştiinţă devine subiect predilect de conversaţie sau dezbatere cu o cuprindere aflată mult peste ariile academice sau didactice. Există în context şi mult diletantism, sau exaltări de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor invenţii!) dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaşte fără să o confundăm cu un şir nesfârşit de date plictisitoare pentru memorat, ci un şir incitant de evenimente cu adevărat memorabile. Aici desigur, profesorii îşi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultător.
În acest context, ştirea care, în această vară (2011) a ţinut capul de afiş al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturală firească, după un sezon plin de informaţii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua maşină a unui rocker, sau mostrele de înţelepciune ale unei starlete. Rezumată, ştirea respectivă sună destul de banal: a fost descoperită, în România, localitatea Coliboaia din munţii Apuseni, o peşteră care are picturi parietale. Vechimea estimată 23.000-35.000 ani. Pentru mai multă credibilitate însă este bine să citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian:
Peştera şi gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei şi din cadrul Picturile Asociaţiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi arta rupestră”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)
La fel de importantă, vom vedea din ce cauză, pentru abordarea ulterioară şi dezvoltarea temei propuse, este şi prezenţa unor specialişti francezi în cadrul echipei de speologi români: Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în arta de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii. „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche”, a arătat preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Lascu. (preluat după site-ul lovendal.net)
Prin urmare, o descoperire speologică, având un potenţial uriaş în evaluarea istorică a existenţei şi a nivelului de dezvoltare a societăţii umane pe aceste teritorii. Prezenţa speologilor francezi, benefică sub toate aspectele, avându-se în vedere experienţa lor în acest domeniu, dar şi acela, devenit şi el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reacţiei mediului academic faţă de acest gen de descoperiri. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai modul penibil în care universitarii au încercat să mistifice adevărul la momentul descoperii picturilor din peştera Lascaux şi să acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu că s-ar fi schimbat cu Pasăre, peştera Chindiei trecerea anilor şi tot am fi avut nevoie de partici-
parea unor specialişti francezi la aceste verificări şi autentificări. Evenimentul în sine, nu este unul de excepţie. În România mai sunt picturi rupestre în peştera Chindiei, peştera Cuciulat, poate şi în altele, precum acea din munţii Buzăului, destul de contestată de altfel şi care nu va intra în această abordare.
Pasărea din peştera Chindiei, considerată de unii analişti şi ca o reprezentare a unei zeităţi, este policromă, cu o puternică sugestie şi bine păstrată. Vechimea este apreciată cam la 12-15.000 de ani, adică asemănătoare cu mult mai cunoscutele picturi din peştera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai puţin descifrate, sau reprezentarea solară, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei peşteri.
Amprente palmare(un scris?) şi reprezentare (posibil) solară, peştera Chindiei
Amintesc desigur şi faptul că există interpretări care plasează aceste picturi (amprentele şi discul solar) în aceeaşi perioadă cu celelalte de la Chindia, dar şi unele care afirmă că este vorba de intervenţii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fără specificarea unei perioade mai explicite.
Fără îndoială, această trecere rapidă prin problematică, intenţionat lipsită de comentarii, are rolul doar de a arăta că pictura rupestră este prezentă în munţii din arealul românesc, mai ales în munţii Apuseni, dovedind existenţa unei societăţi umane care manifestă interes şi chiar o anumită preocupare faţă de cultură, indiferent de motivaţie.
Putem deci să ne putem pune întrebarea, destul de firească, prin ce se deosebeşte pictura recent descoperită din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatică a desenului. Acesta este executat numai cu cărbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferenţiază ferm de anterioarele, iar altele respectă „tradiţia” şi sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazată pe spectrometria de masă cu ioni acceleraţi, care este mult mai sensibilă şi permite o datare mai precisă a picturilor rupestre, dar şi coroborarea datelor obţinute cu informaţiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, rămăşiţe lemnoase, etc…) posibil a fi făcute în bune condiţii, Felină, peştera Cuciulat
datorită materialului folosit (cărbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabilă deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar şi cu unele desene rupestre din Tassili şi mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din peştera La Sarga, provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani). Dar şi mai interesantă este reprezentarea interpretată ca fiind a unui rinocer, animal totuşi necunoscut în acest habitat, cel puţin în istoria didactică a locurilor. Chiar dacă interpretarea poate părea discutabilă (reprezentarea unui proboscidian ar fi
mult mai rezonabilă şi ar fi chiar mult mai credibilă, întrucât existau totuşi mamuţi!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert că un asemenea animal poate fi considerat
„Rinocerul”;peştera Coliboaia straniu pentru un privitor care nu a mai văzut un asemenea specimen, niciodată în viaţă. În rest picturile reprezintă alte animale dar şi unele scene din viaţa de zi cu zi a comunităţii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus menţionate. Ba chiar, se remarcă aceeaşi tehnică de „basorelief”, artiştii din străvechime folosind denivelările peretelui stâncos pentru a da senzaţia de volum reprezentărilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultură care, deşi răspândită pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de rădăcină comună, dând o ciudată senzaţie de unitate conceptuală şi de execuţie. Mai putem vorbi însă şi de o altă caracteristică comună tuturor acestor peşteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea şi au fost tratate multă vreme, mai ales de lumea academică, dar şi de biserică, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercări de fals cu scop autolaudativ .
Însă noi, acum, am putea să ne punem întrebarea dacă aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezintă forme primordiale de artă, indiferent de motivaţie, sau dacă o civilizaţie străveche are o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc uşor de procurat.? Sau care era motivaţia unor asemenea atitudini?
Studiile istorice ne demonstrează că, întotdeauna, motivaţiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizări de forţe şi au ca final adevărate opere de artă. Iar aceste reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate (este vorba de uciderea unor fiinţe!), necesită un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor
au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o Activităţi domestice (?) Coliboaia
rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafică rupestră are ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană.
O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă locaţiile respectivelor peşteri erau, la fel de greu de accesat şi atunci ca şi în vremurile când ele au fost descoperite. Răspunsul ar fi mai degrabă nu, deoarece, în răstimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de funcţionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin mişcările scoarţei la importante modificări ale locului dar şi a topografiei acestuia. Există chiar unele interpretări, corelate cu lipsa afumării pereţilor, inerentă unei activităţi de pictare într-un spaţiu mai degrabă întunecat. Se presupune că, la vremea decorării lor peşterile erau altfel luminat, ba chiar o anumită dispunere a desenelor pe o traiectorie circulară relevă un fapt surprinzător. Şi anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinocţiul de primăvară, sau poate un solstiţiu, evenimente oricum remarcabile în viaţa unei comunităţii, razele de soare revelau scenele într-o anumită ordine, fără îndoială cu mare semnificaţie, ducând la o puternică impresia asupra celor prezenţi, aşa cum, mult mai târziu, cinematograful a făcut-o cu spectatorii lui.
Dar pentru a nu rătăci prea mult printre presupuneri diletantiste să facem apel la unele clarificări ale perioadelor istorice, aşa cum sunt prezentate în mediul ştiinţific, precum şi a etapelor de dezvoltare a societăţii umane în aceste perioade. Pentru o mai bună echidistanţă, recursul la informaţiile Wikipedia, enciclopedia liberă, se impune de la sine.
Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic.
Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de apariția uneltelor rupestre, așa-numitele „Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.
PALEOLITIC INFERIOR
Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin apariția a două unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatră. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanţă majoră este descoperirea unui număr de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilităţii hominidului de a stăpânii focul pe teritoriul ce astăzi se numeşte România.
PALEOLITICUL DE MIJLOC
Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistența culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatră au început să se diferențieze în funcție de funcționalitatea acestora, și apare prima unealtă din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.
PALEOLITIC SUPERIOR
În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost descoperit în Peștera cu Oase de lângă Anina. Numit Ion din Anina, rămășițele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație ca având cca 42.000 de ani.
ECONOMIA
Caracteristica epocii paleolitice este totala dependență a hominizilor de natură. Comunitățile umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, semințe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, ouă, șopârle, pești și alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „prădalnic“. Sursa principală de alimentație o oferea vânătoarea realizată în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânătoare și cules: unelte rudimentare din așchii și bolovani de râu cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat și răzuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei până în sud-vestul Asiei și Sudul Africii). Aceste unelte evoluează către „toporașele de mână” în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe ambele fețe (Africa de Nord, zona centrală și de răsărit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificări și în structura anatomică. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, răzuitoare (racloare) pentru curățarea pieilor de animale și cojitul lemnului, vârfuri din silex pentru împuns și tăiat, folosite probabil și ca vârfuri de lance pentru vânătoare, vârfuri bicefale, mai reduse numeric: burine și gratoare întrebuințate pentru râcâit și tăiat. În această perioadă se ajunge la o diviziune naturală a muncii: vânatul – îndeletnicire a bărbaților, iar culesul – practicat de femei. O altă îndeletnicire era aceea a pescuitului.
În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cuțite, străpungătoare, răzuitoare și dălți lucrate prin tehnica așchierii, având ambele margini ascuțite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulițe de aruncat, sau pentru săgețile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrării osului, fildeșului și cornului (pentru sulițe, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânătoarea se realiza și cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).
AȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE.
La început, strămoșii oamenilor trăiau în așezările în aer liber, dar căutau să se adăpostească și în peșteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii să-și construiască colibe prevăzute chiar și cu vetre, spațiu pentru dormit, activități domestice, sau evacuare. Se constată o creștere a densității și o oarecare stabilitate într-un anumit loc. În aceeași vreme, în continuare, erau folosite și adăposturi sub stânci. Apare, totodată, tendința de concentrare a grupurilor umane și de revenire periodică în același loc.
RELAȚIILE SOCIALE
Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în această problemă sunt sărace. Desigur, o societate bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obține în cadrul societății o poziție deosebită (dovadă: descoperirea unor figurine antropomorfe și a unor înmormântări cu ocru roșu, precum și a unor morminte cu podoabe ce au aparținut unor femei).
VIAȚA SPIRITUALĂ Venus din Willendorf
Din paleoliticul mijlociu există dovezi materiale privind grija față de cei morți: depuneri rituale, dar concomitent se practicau și unele sacrificii rituale umane. Alături de cel înmormântat se depuneau ofrande: unelte din piatră, dinți de ren sau de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu ocru roșu.
ARTA
Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, reproducerea artistică a activității productive, a omului primitiv. Există reprezentări fantastice despre om și realitatea înconjurătoare (magia, totemismul ș.a.). Arta plastică se manifestă prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografică largă: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argilă, piatră, os sau fildeș cu o semnificație și funcție magică. În paleoliticul superior se remarcă pictura și gravura rupestră (sudul Franței, nordul, estul și sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, munții Tassili). Sunt redate figuri de animale în mișcare (urs, bizon, cal, cerb, țap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar păsări, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o funcție preponderent magică – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franța), Altamira (Spania) ș.a.
Prin urmare, se verifică în timp toate afirmaţiile anterioare şi, foarte important, se delimitează temporal activităţile care duc la reprezentări rupestre precum şi motivaţiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Rămâne însă o nelămurire! De la apariţia lor şi până la ieşirea din funcţionalitate picturile rupestre îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intră în uitare, iar mişcările telurice le scot chiar dintr-o eventuală posibilitate de a fi văzute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai aşa ele se pot păstra în forma, oarecum, iniţială. Există însă alte indicii despre aceste locuri, pentru că, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emoţional şi cultural puternic, pe o perioadă destul de îndelungată, mii de ani, ar fi normal să dea naştere altor forme de cultură prin care să le fie menţionată existenţa sau, de ce nu, funcţionalitatea…
Folclorul din spaţiul carpatic, unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact pare să aibă răspuns la această întrebare. Există o legendă, cea a lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o asemenea peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.
Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu, este aparent simplă:
Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa dar îngrozeşte pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acesta se retrage într-o peşteră unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerată de Sânger ca fiind nemaivăzute. Destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de peşteră (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său creşte un arbore cu frunze roşiatice numit sânger. Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, precum vom vedea, chiar şi în abordarea de faţă. Aşa cum am mai arătat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri această legendă şi îi modifică sfârşitul, însă problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (Povestire tradițională în proză sau în versuri, transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure.
1. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de strictă, la activitatea de vânătoare, dar sugerează şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţiei a acesteia.
2. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o naltă arătare/Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei! (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).
Iar cei impresionaţi de spectrala apariţie sunt: „Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare”… Iată deci cum poetul folosind forţa metaforei subliniază folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele apărute în societăţile umane odată cu noile diviziuni ale muncii. Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercită asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era agricultura, păstoritul sau, mult mai târziu, producţia industrială. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsit cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregătire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit şi acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti!). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.
3. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine ştie ce altceva şi abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spuen însă că el ştie despre peşteră, iar accesul în ea nu-i ridică nici o problemă. Spre deosebire de prezent când în peştera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate. Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam între 20.000 şi 10.000 de ani în urmă intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea amintirea lor rămâne în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânător la cel de agricultor (păstor), rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi.
Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină, demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.
Privind însă astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar dacă racordate logic, apare o problemă! Istoriografia didactică susţine existenţa comunităţilor umane în urmă cu mai bine de 10.000 de ani, numai că acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravieţuire, fără nici un fel de preocupări de tip cultural. Deşi, dacă luăm în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiuleşti, dar şi unele reprezentări antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societăţii omeneşti la nivelul continentului.
Aşa cum am spus însă toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uită că, păstrând, cu sfinţenie, proporţiile, tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice. Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!
autor Mihai Batog-Bujeniţă
Comentarii închise la Fascinaţia ipotezelor
Orbeţi şi orbi
În societăţile tradiţionale, bardul orb constituie o funcţie răspândită atât în Europa cât şi în Asia. Orbeţii erau băsmuitorii acompaniaţi de ceteră, mulţi dintre ei fiind orbi. Între orbete şi lume se interpune o pânză de păianjen, astfel încât activitatea lui nu poate fi distrasă de nicio faptă, el rămânând centrul universului.
În Orb sărac, din vol. Hanu Ancuţei de Sadoveanu, orbul transmite auditoriului Mioriţa, întovărăşind povestirea cu sunetul cimpoiului. De obicei rapsodul se rezema de un copac sau de o coloană, suflul din instrumentul său simbolizând Anima Mundi ce străbătea elementul vertical, Axis Mundi.
Tradiţia şi existenţa povestitorilor orbi s-a prelungit până-n Evul Mediu, iar la noi, mult mai târziu în contemporaneitate.
„Secretul băsmuirii s-a pierdut împreună cu celelalte ştiinţe tradiţionale. Ştim că era o epifanie, o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuiau divergent, în lumea sublunară.(pg. 30)
Voievozilor şi de altfel şi celorlalţi stăpânitori ai lumii li se spuneau basme, ori li se cântau balade nu doar la ospeţe, ci şi înainte de-a adormi. Atunci când i se recita, voievodul închidea ochii, adică, devenea orb ca şi partenerul său, între ei stabilindu-se o egalitate, un numitor comun: „iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)
În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea s-a numit : « O mie şi una de nopţi ». O mie de nopţi, fiind sinonim în mintea cititorului cu « infinite nopţi », „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.”
În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată, a trece într-un alt târâm-în cel al visului.
Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, Nopţile arabe, titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie şi una de nopţi, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală ? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care « adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap » şi, care, a cucerit Persia şi India, murind la Babilon.
Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri.Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea, dar iată că, la un moment dat, când primeşte solda, printre monede descoperă şi una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind către monedă zise : « Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella. » În aceeaşi clipă şi-a amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.
Dar întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Historia Natural despre India, despre Persia şi despre Bactriana. Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- Hanul Kubla ( Kublai Khan) :
« În Xanadu han Kubla porunci
Un falnic domn al desfătării :
Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci
Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci
În jos, spre-ntunecimea mării.”
În povestirea japoneză Cântăreţul cu urechile smulse, bardul orb Hoici colindă ţinuturile rostind epopeea prăbuşirii dinastiei Taira.
Acelaşi lucru îl aminteşte U-ceng-en în prefaţa la Călătorie spre Soare-apune. „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei. În Amintiri despre cele întâmplate în Hangdou (Sec. al XIII-lea) se scria că în Hangdou erau 93 de povestitori faimoşi dintre care 52 de meşteri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume. Pentru a putea fi urmăriţi mai uşor aceştia povesteau în graiul poporului, iar pentru ca firul povestirii lor să fie cât mai curgător şi bine legat , îşi pregăteau textul în scris. Aceste texte au fost numite huapăn. Cele mai multe au fost adunate şi publicate în antologii.” Notă : S-ar putea face o analogie între povestitorul de profesie chinez şi povestitorii de la noi(în special „Orbeţii”, amintiţi de Ion Budai Deleanu şi de alţi scriitori de Ardeal care au contribuit la păstrarea şi transmiterea creaţiilor populare, mai cu seamă acelor bătrâneşti.) pg. 19 ( U Ceng-en- Călătorie spre soare –apune, Biblioteca pentru toţi, 1971, trad. şi prefaţă Corneliu Rudescu)
Există o admirabilă poveste legată de Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu poveştile sale. Pentru frumuseţea lui, redau aici un dialog dintre ţar şi orb :
« -Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi poveşti să povestiţi ?
-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învăţat
-Cum asta ?
-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.
Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul, orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor : « Oh, unde pleci tu Hristoase Dumnezeule ? Pe noi cui ne laşi ? Cine are să ne potolească setea şi foamea ? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor : « Am să vă las , zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi ! » Şi-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul : « O, milostive Mântuitorule ! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpateşi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească ; Ci dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat. » Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc : « Facă-se voia ta, Ioane ! Ale lor să fie cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură, apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte ; deschise să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin. »(pg 85)
Inspirat de existenţa orbeţilor dar şi de un fapt divers citit în ziare, Dan Culcer scrie un frumos şi impresionant poem intitulat sugestiv : Homerid. Îl redau mai jos :
Homerid
Cu ochii albi, senin, stă drept,
Între şuvitele albe, între drumuri de fier.
Şoptind printre dinţi cuvinte
Şuierând cântece aflate, cunoscute doar
de el, învăţate de la Bătrâni.
Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe
În centrul Luminii, în centrul lumii, locomotiva năpustită
se opreşte blând fornăind ca un balaur,
sub pod, pe drumul de fier.
Un descântec.
Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.
Doar păsările fără cântec pier.(pg 86)
«Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.» Ziarele
(Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul 2010)
Spune Lev Şestov în Revelaţiile morţii, că într-o carte veche de înţelepciune stă scris că atunci când îi vine omului sorocul Îngerul Morţii coboară la el spre a-i despărţi trupul de suflet. În acel moment corpul său e acoperit de ochi de care, de fapt, nu are nevoie, nu i-au fost lui hărăziţi. Se poate întâmpla , însă ca apariţia lui să fie prea devreme. Atunci Îngerul Morţii îşi dă seama, nici măcar nu se mai arată şi-i lasă celui vizitat o pereche din mulţimea de perechi de ochi ce-i acoperă trupul. Pe lângă ceea ce văzuse până atunci, omul începe să vadă lucruri noi şi stranii, nu aşa cum le văd ceilalţi oameni, ci cum le-ar vedea locuitorii celorlalte lumi. Nimic din ce văd ochii normali, obişnuiţi, nu seamănă cu ceea ce văd ochii lăsaţi de Înger. Sunt două viziuni total opuse, de bietul om poate să creadă c-a înnebunit. Unul dintre cei vizitaţi de Îngerul Morţii a fost Feodor Dostoievski. Şi lucrul ăsta nu s-a întâmplat nici când a fost condamnat la moarte, nici pe vremea când se afla în Casa Morţii, ci atunci când a cunoscut subterana. „Subteranul nu înseamnă câtuşi de puţin cotlonul mizer în care Dostoievski hotărăşte viaţa eroului său, şi nu înseamnă, nicidecum, singurătatea lui, ce n-ar fi putut să fie mai desăvârşită în măruntaiele pământului, ori pe fundul mărilor, ca să folosim cuvintele lui Tolstoi.”(pg27) Însă Dostoievski nu e singur în literatura rusă. Alături de el trebuie aşezat Gogol cel despre care însuşi Dostoievski afirma: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.”
În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. El vedea asemeni personajului său Viii ale cărui pleoape atârnau până la pământ şi nu le putea ridica.
Şi dacă pe unii orbeţi această putere de-a vedea dincolo de trivialitatea lumii în care trăim, miezul ei încărcat de tragism, i-a vlăguit, i-a aruncat într-o agonie din care n-au mai avut puterea să iasă, pentru alţii intrarea în penumbră aînsemnat începutul unei alte vieţi. În cartea sa asupra antroposofiei, Rudolf Steiner afirma: „atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.” Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. „Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile – toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l folosească.” Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea, îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale. Şi pentru că am vorbit de însingurare, aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. „Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. „Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepuscul zilei, dar şi al vieţii, lumea vizibilă se îndepărtează dar, „Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea” (Poemul darurilor – J.L.Borges).
Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.
„Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate, auditivă„. De aici, acea maximă: „muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.
Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”
Un alt orb în ale cărui versuri, covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literatura.
La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I, a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă pe care se afla şi Milton: „Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.
Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile: „eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(„orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit „in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă. Însă Milton are şi alte versuri pe această temă precum sonetul de mai jos, versuri pe care le-a dictat unor persoane, ocazional.
John Milton – On His Blindness
When I consider how my light is spent,
Ere half my days, in this dark world and widte,
And that one talent which is death to hide,
Lodged with me useless, though my soul more bent
To serve therewith my maker, and present
My true account, lest he returning chide,
Doth God exact day-labour, light denied?
I fondly ask; but Patience to prevent
That murmur, soon replies, God doth not need
Either man’s work or his own gifts, who best
Bear his mild yoke, they serve him best, his state
Is kingly. Thousands at his bidding speed
And post o’er land and ocean without rest:
They also serve who only stand and wait.
„Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, „Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”
Aşadar, versul lui Shakespeare: „Looking on darkness which the blind to do sie” se referă de fapt nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii lumea lor, ci la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.
Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane – „Ulisse” şi „Finnegans Wake”, iar pe de alta, opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. „Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.
Fără să aibă cunoştinţă de mitica discuţie dintre Dumnezeu şi orb, Borges conchide că orbirea le-a adus acestor mari creatori un nou mod de viaţă, nu în totalitate nociv, pervers. Orbirea poate fi un mijloc de-a vedea dincolo de micimea acestei lumi. Ca şi-n crepusculul vieţii toate lucrurile-l părăsesc pe Orb. Rămâne doar cu el însuşi- „nosce te ipsum”. Potrivit sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine pe sine decât un orb? Şi nu doar pe sine, ci esenţa acestei lumi.
BIBLIOGRAFIE:1) U Ceng-en- Călătorie spre soare –apune, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1971,
2) Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul, Cluj-Napoca 2010
3) Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Editura Institutul European, Iasi 1993
4) Jorge Luis Borges-Cărţile şi noaptea, Junimea, Iaşi, 1988
5) Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1993
autor maria sava
Comentarii închise la Orbeţi şi orbi
Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple
Cum se defineşte o realitate? Prin naturaleţea unei întrebări. Necesitatea unui confort de zilnicitate nu poate fi asamblat doar din răspunsuri. Din acest motiv nu alerg la niciun maraton. Pentru că nu înţeleg sub nicio formă, de ce există două linii faţă în faţă şi numai una este cea câştigătoare. Este ca şi cum ai alerga de la un început la un alt început. Aş putea foarte bine să întrepătrund liniile şi se naşte un nou precedent. Într-un format explicativ deloc tendenţios, pot afirma că post-modernismul a fost întrebarea cu răspuns descifrat al vechilor criterii încorsetate într-un dogmatic comunist. Un strigăt modernizat după prăbuşirea anilor 60. Apoi a venit intervenţia generaţiei 80, ca un urlet elitar, care nu a făcut decât să adâncească întrebarea referitoare la realitatea literară românească.
Eu personal, desconsider oficialismul, mai ales în contextul personal impus de anumite terţe. Din acest motiv nu sunt pentru elucidarea celor 18 esenţe. Au existat şi există ca o certitudine, a unui curent literar de opoziţie, care a funcţionat într-un orizont delimitat de epoleţi şi gradaţii impuse în ordinea firească a lucrurilor. Exemplificările cărtăreştiene cu privire la definirea curentului post-modernist, sunt doar îndefiniri şi răsdefiniri ale unui sistem de valori, în care au existat inconstante specifice. Un pol de orientare nord-vestică, prin inflexiunile occidentale adoptate în manifestarea literară şi restul lumii care încerca justificarea propriei identităţi, în deplină legătură cu influenţa refractarilor ani 60. Din acest motiv nu consider ca fiind acum vremea unui alt anotimp al definiţiilor. Poezia ar trebui lăsată să umble în picioarele goale, până învaţă să se încalţe singură. Într-o formă mult diluată, post-modernismul a fost manifestul generaţiilor încruntate. Au existat învingători dar şi perdanţi. Şi totuşi urmarea acestui curent de experiment literar şi infuzie americană a condus spre optzecismul de mai târziu, unde s-a formatat o tradiţie lexicală şi prozodică ieşită din toate tiparele vehiculate până în acest moment. O cotitură dintr-un punct expansionist, într-o linie continuă de valenţe narative foarte bine conturate în realitatea poeticului, sau mai degrabă în necesarul acestuia de a pleca din fixul impus până atunci.
De exemplu, o parte relativ însemnată a optzeciştilor a raportat scriitura în comun acord cu lupta corp la corp dintre diviziunile deja existente între ei, care vehiculau acel new-generation, concretizată mult mai târziu în literatura fără nicio perdea(mai exact la aproape zece ani de la moartea lui Stănescu, prin simbolistica cărtăreştiană) şi modelul filosofic adoptat în periplul exilatului de la Păltiniş, inserţie pe care inclusiv subsemnatul o foloseşte în intrinsecul poetic, deşi factura propriului meu exprimativ face parte din noua factură neo-modernistă, care a urmat scabrosului practicat în anii 2000, ca un răspuns vehement la neo-modernismul nichitian. Totuşi corespondentul ideatic între cele două curente este predominant. Insul care a rupt tendinţele optzeciste a fost Cărtărescu cu noua poezie. Directă, înfiptă în cotidian până în măduva sângelui, a preschimbat latitudinea unui orizont cu influenţe post-moderniste sau optzeciste după caz. Însă s-a desacralizat conceptul ideatic. S-a sufocat într-un zilnic, din care nu răzbat decât foarte vag urmele unui concept poetic. Aş merge chiar să afirm că acest curent a devenit o groapă comună în care puteai excela doar dacă cooptai imagistică şocantă. Excentricul în poezie, nu este însă o noutate foarte mare. Mai mult o preluare după modelul americanului de origine germană Bukowski, a cărui predilecţie pentru normalitatea excesivă, a sexualului dus la extremul unei vieţi tumultoase, a fost inserată şi în culturalitatea românească, în speţă în poezie. 2000-iştii l-au exacerbat până la sfârşitul orizontului. Din acest motiv nici nu a rezistat foarte mult. Pe de altă parte,(ca o revenire la anteriorul aflat în discuţie), generaţia optzecist-postmodernistă, a configurat elementul definitoriu al unui nou orizont complexat de căderi şi ridicări spectaculoase, plus şi o infuzie de realitate inconfundabilă, care a generat fenomenul intitulat generaţionism. Din acest motiv fiecare generaţie poate fi depăşită, urmărind îndeaproape sau chiar deloc(cum este cauza noului curent poetic din România de astăzi) fenomenul optzecist postmodernist. Din acest motiv nu consider că o literatură se poate epuiza. Doar evoluează spre altceva. Astăzi există această tendinţă spre neo-expresionism în care se zbate şi subsemnatul, care, deşi educat de un optzecist, manifestă pentru eliberarea completă a poeziei de orice fel de clişee, sau preluări inerente. Dar nu putem să ne raportăm exclusiv la aceste old generations, care au conferit ideaticului românesc un pas spre reinventarea poeticului. Pentru că ar fi foarte greşit să ne agăţăm doar de performanţele unei generaţii întregi de intelectualitate şi să o ignorăm pe aceasta în formare. Deci spun un nu vehement unei literaturi epuizate. Poate doar obosită de avansarea ideilor din old generations, în prezentul îmbâcsit de anormalitate, unde pe de o parte este sesizată lipsa acută a unei culturalităţi a maselor, în ceea ce priveşte exprimativul ideatic, iar în cealaltă parte predomină expresivitatea nichitiană, cărtăriană şi optzecist-posmodernistă.
Poezia de astăzi are multiple forme de existenţialitate. Nu se divulgă decât foarte rar printre rânduri şi poate fi considerată un evolutiv juvenil al generaţiilor precedente. Însă ceea ce am constatat eu, este că astăzi, versul a suferit o modificare aproape majoră în ceea ce priveşte temporalitatea şi tipologia exprimată. Este scrisă şi descrisă doar realitatea imediată, sub forma narativului exprimat de poezia optzecistă, dar lipsită de chintesenţa metaforicului. De cele mai multe ori este o simplă rătăcire, o sfârtecare a cuvântului până la sfârşitul său, o prelungire a bunului simţ până la marginea prăpastiei ideatice.
Dar nu pot să corelez întregul poetic la o singură generaţie statuară. Ar însemna ca restul nostru cei care căutăm linia orizontului să fim încadraţi într-un curent sau altul. Normalitatea unei creşteri, nu presupune corespondarea infinită cu un curent legendarizat deja. Există răspunsuri în fiecare descreştere, doar în certitudionarul formei obsedate de non formă nu se poate găsi întrebarea.
autor DANIEL DĂIAN
Comentarii închise la Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple
Biografie completă / Arta de a muri / Limba neamului
Limba neamului
ne e limba ca o cobiliţă arcuită peste sufletele ce aşteaptă
reîntoarcerea poeţilor dispăruţi
cu ceara lipită pe unghia dreaptă a vremii
cad pădurile de brazi şi vântul poartă vreascurile
până la spirala întunecată
ne e limba Dunăre ce curge peste ogoarele pedepsite
de plânsul în scutece de cânepă crescută în galaxia vecină
unde s-au ascuns bătrânii de teama necuvintelor
şi pasc turmele albastrelor gânduri
ne e limba somn când păsările atacă zarea
trasând semne pe harta cerului
şi ochiul magic îşi deschide pleoapa udând fiecare destin
ne e limba culoar de foc în inimi
şi pulsează odată cu silabele răsturnate pe covorul verde
al câmpiilor atemporale unde soldaţii îşi odihnesc caii
la umbra neîmplinirilor
ne e limba floare de crin doar atât
cât vor fi urme de opinci
prin ţărâna lăsată de Bunul Dumnezeu
între coastele Carpaţilor
autor Any Dragoianu
Comentarii închise la Biografie completă / Arta de a muri / Limba neamului
Măsuratul oilor / După ghebe / Terorismul neexprimării
Măsuratul oilor
balanța dintre spirit și material
a ruginit şi s-a defectat.
prostituții oficializate prin vânzarea de sine
pentru o vilă o mașină de lux cu șofer la scară.
copilăria ne stă în stomac
ne provoacă indigestie
ne-am lăsat pervertiți
ispitiți de gustul opulenței
Doamne de-ar coborî iar
din munții prea prăpăstioși
în văi adânci inocente
amintirea în turmă de mioare cuminți
cu stâni cetate rezemate de noapte
sub fluierul duios al stelei
balade furișate sub umbră de lună
doine rotunjite în stropul izvorului
viața și timpul încremenite
într-o unică eternă îmbrățișare
un univers concentrat într-un balmoș
să aburească milenii pe masa de brad
să răstoarne legea pieirii de suflet
cu nonșalanța simplității
După ghebe
în țara obârșiilor mele
toamna răsfrânge culori mai profunde
cerul Brumarului e mai adânc codrii mai înalți
izvorul în care-mi afund buzele fața mai limpede
pleoapa din suflet mai tremurată
aripa în cuvânt mai înfiorată
mărturisirea mai avidă
când pe muchii de lacrimă noaptea
îmi refuză somnul schițând
miniatura unei zile cât șapte vieți
prin frunziș de metale topite
amintirile vârstei de aur
se măsoară în carate înalte
cândva toamnele n-aveau tristeți
doar miresme de gutui prăvălite din soare
de dovleac copt și brânză frământată
de pâine de casă aburind
a cartofi și a mâinile mamei
a untură și ceapă roșie
zdrobită în ștergar de cânepă
coaja feliei din care mușcam pofticios
între două alergări și trei sărituri
îmi zâmbea mereu cum o copilărie întreagă
mă sfințea pe dinăuntru
cu toate poveștile visele
concediul de suflet departe de Alpi
în orașul de la marginea Tâmpei
lângă credențul vechi de când lumea
mama mea unduit povestește
fiul meu înalt îmi zâmbește
mă leagănă toropeala țesută din reverii
și-un scrânciob uitat de copilărie
în bucătărie
cu nări din nou tinere
adulmec tocănița de ghebe
ce fierbe pe plită
și alerg către zâmbetul coajei
din felia de pâine
Brasov, 17 octombrie 2012
Terorismul neexprimării
hidos clonțul absurdului
ne sfâșie zilnic rațiunea
într-o țară de sfinți
condamnați la galera autoexilării
blestemați să trăiască în iadul minciunii
izvorul nu contenește nicicând
murmură legende uitate
haiducul pune șei gonește
pe șapte cai de foc și pară
spre năzuința aripei
fără să-și fi uitat zborul
spre adâncul mistuirii
ori înaltul regăsirii
se mai cutează pe sine uneori
dar se frânge mereu pe muchia dorului
de redevenire
de stăruire ca neam
lângă scrânciobul viselor treze
răzbate ascuțit plânsul triunghiular
mame vitregite de fii pierduți
viteji ce vijelesc creste pe Kogaionon
ori răscolesc sub copite
eroice câmpii în Elysium
zdruncinată din temelii muțenia supunerii
va năvăli șuier cu urletul lupilor
din stindardul zdrențuit durerea
va mușca din trupul fiarei
o va lipsi de cuvântul ispită
limba-i înveninată va fi hrana cățelei
ce-a procreat-o
vizuina dezbinării unde se lăfăie
arsă va fi până în molecula cenușei
aievea ne vom elibera de-a pururi
de terorismul neexprimării
autor Melania Briciu Atanasiu
Comentarii închise la Măsuratul oilor / După ghebe / Terorismul neexprimării
Crucea de Sud / La aniversara…
Crucea de Sud
Odinioară,
am stat şi eu ca un tigru flămând
în lumina siderală-a Solstiţiului de la cumpăna anilor,
adulmecând mireasma de sânge tânăr a noului an,
pe când zeităţi translucide fluturau printre zodii,
ca să-mi arate cărarea cea mai dreaptă
înspre stelele calde, scufundate sub Crucea de Sud.
Acum, vânător şi vânat, îmi caut o inimă vie
prin plasele de crengi ale sângelui negru
care mi-a mai rămas.
Doar că, acum,înaltă, fericită şi vie,
Crucea de Sud se înalţă din nou printre ceţuri,
sclipind şi clipind.
Ea spune, desigur, cuvinte,
dar nici o silabă măcar n-a ajuns la urechile mele
La aniversara…
Am început să-mi aduc totuşi aminte.
ca printr-un vis de la hotarul cel mai de est al viselor mele,
că obşnuiam,pe vremea aceea, să scriu cuvinte frumoase,
ca şi cum aş fi pictat îngeri pe ziduri,
şi că le trimiteam cu emoţie-n lume,
spunându-le că lumea e colorată, ipocrită şi dulce,
ca un şarpe exotic, adormit printre flori.
Era pe vremea aceea, dulce-amară,
când stelele-aveau încă ochi omeneşti
şi mă priveau, murmurând,
chiar şi din cartea închisă sub pernă,
peste Floarea Albastră a visului-vis.
Dimineaţa, devreme,Steaua Zorilor
îmi spunea, în limba română,poveştile limbii române.
Iar, mai târziu,chiar eu am scris o poveste
în care chipul de pe coperta din urmă a cărţii
avea ochii şi uimirile mele de-atunci.
autor Ioan Florin Stanciu
Comentarii închise la Crucea de Sud / La aniversara…
Mihai Eminescu – Floare-albastră
Mihai Eminescu – Floare-albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Pentru poezia românească, Eminescu a însemnat naşterea Poeziei însăşi. Întreaga sa lirică, ca şi viaţa de altfel este străbătută de durerea unor iubiri cu neputinţă. Absorbit de doruri necunoscute, pradă trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unei nepotriviri esenţiale dintre Sinele intens iubitor şi ceea ce îi este dat în lume, era firesc ca opera lui să tindă către o formulare extremă a acestei incompatibilităţi, către înscrierea ei în sfera inaccesibilului, care îl chinuie în eternitate pe Tantal.
Anul 1873 şi apariţia poeziei Floare albastră înseamnă întoarcerea poetului către intimitatea sa şi apariţia acelei muzici specifice eminescianismului. Motivul florii albastre pe care îl întâlnim şi la Novalis şi care simbolizează Infinitul, aspiraţia către absolut, este folosit de Eminescu pentru a sugera faptul că Iubirea stă la baza unităţii şi coerenţei Cosmosului, este principiul de bază al existenţei acestuia. O legendă populară thuringiană vorbeşte despre floarea albastră ce răsare pe muntele Kyffhauser, în noaptea de Sf.Ioan. Cel ce-o poate surprinde în toată splendoarea ei, e doar Poetul, poezia fiind forma cea mai deplină a absoluităţii cunoaşterii în viziunea romanticilor. În visul lui Heinrich von Ofterdingen, floarea-albastră se metamorfozează în fecioară, având trăsăturile iubitei, care, de fapt, e o întrupare a spiritului Poeziei. Taina Universului stă în revelaţia iubirii şi a unităţii de esenţă dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Natura e un spaţiu sacru al carui acces implică iniţiere şi aşa cum altădată îl chema pe micul prinţ, din poetul adult, să se întoarcă la sânu-i: ”O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult./ //În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi;/”(O, rămâi…) la fel iubita îl cheamă către acea iubire lipsită de griji ,de la începuturi:”- Hai în codrul cu verdeaţă, /Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă./” Dar şi de data aceasta avem o iubire cu neputinţă.
Adevărul ultim la care se ajunge după depăşirea treptelor iniţiatice, este Iubirea -acea Iubire dureros de dulce. Ideea integrării în natură creează o stare de voluptate , un sentiment de exultanţă, figurat erotic, dar ca şi Narcis, fascinat de propriu-i chip şi care se prăpădeşte de o patimă secretă, absorbit de doruri necunoscute, poetului îi este imposibilă iubirea de altădată. Avem de-a face aici cu un Paradis pierdut. Paradoxul şi drama dragostei constă în a fi împreună sub forma unei separaţii. Iubirea este act de creaţie, de transfigurare, e însăşi Poezia. Deşi, ciudat, poetului îi place mai mult decât prezenţa fetei, să fie departe de ea, să cugete la ea. Acest lucru semnifică libertatea spiritului care-l defineşte pe poet, nevoia de purificare, dincolo de senzualitate:
„-Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele./…//…Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare-/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!/”
Adevărul spus de mititica nu este similar cu adevărul poetului, aflat în căutarea Graalului, a propriei sale deveniri. Râsul lui enigmatic e râsul lui Narcis întors către sine. „Căci ceea ce eu doresc o port în mine, sărăcia mea vine din bogăţia mea”( Ovidiu – Metamorfozele III)
„Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah! Ea spuse adevărul;/Eu am râs n-am zis nimica./”
Dar toate acele posibile manifestări ale iubirii pe care fata i le propune poetului rămân fără răspuns. Finalul pune în evidenţă tragismul nostalgiei paradisului pierdut: „ Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră- /Floare-albastră! Floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume!/”
Lumea, fragilă casă a Fiinţei, este doar o clipă suspendată între stingerile inexistente anterioare şi cele posterioare. Precum Hyper-ion cel rătăcitor, căruia nu-i e dată decât dorinţa de a se prinde pentru o clipă în ceva, la fel şi natura artistului de geniu e incompatibilă cu orice fiinţă purtătoare de dragoste. De aici acel sentiment dureros de dulce născut din incompatibilitatea celor două făpturi.
ianuarie 2010
Bibliografie: Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1989
Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Ed.Humanitas, 1994
Novalis, Discipolii la Sais Heinrich von Ofterdingen, Ed. Univers, 1980
autor maria sava
grafică în peniţă CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ
Comentarii închise la Mihai Eminescu – Floare-albastră
Orizont
Când stai în mijlocul unei câmpii cu desăvârşire plane, te înfioară, în primul rând senzaţia tulburătoare a nesfârşitului. Pornind de la picioarele tale, toată firea miserioasă a câmpului se pierde încetul cu încetul către zare. Ierburile, insectele care foşnesc, bulgării mici de ţărână, pe toate le vezi cât sunt lângă tine; apoi se amestecă, se topesc, se fac neauzite. În cuprinsul nesfârşit al câmpului, o nelămurită lume ocru-verde îţi ia pur şi simplu minţile. Eşti pierdut şi n-ai curaj să te mişti, pentru că eşti foarte sigur că ai să te pierzi. Nici un reper, nici un martor către care să te poţi raporta, pe care să-ţi sprijini orientarea. Şi atunci preferi să aştepţi venirea cuiva, a oricui, a unui suflet care să te scoată din nesfârşitul labirint. Şi cât stai şi aştepţi, toate sunetele, şi mişcările, şi formele din apropierea ta îţi devin mai familiare, le poţi înţelege tot mai bine, le înveţi scopul şi justificările. Începe să-ţi placă lumea aceasta, îţi acaparează privirea, atenţia, te abate de la nesfârşit, de la zarea care odinioară te înspăimânta.
Acum nu te mai înspăimântă, pentru că nu mai este în procuparea ta. Sufletul tău este cu totul dăruit nădejdii în acel cineva care va veni să te scoată din situaţia aceasta. Pe măsură ce timpul trece, eşti tot mai convins că orice încercare de unul singur, orice aventură nu duce decât la rătăcire. Acel cineva este singura ta şansă de a ajunge „în lume”. Iar universul mărunt din jurul tău devine din ce în ce mai important; fără să-ţi dai seama dimensiuile lui se măresc, sensurile sunt tot mai acaparatoare. Se ridică – fără să ştii – un zid în jurul tău, şi numărul acţiunilor care nu-ţi sunt permise este tot mai mare. Se înmulţesc interdicţiile, sunt tot mai categorice şi te obligă să devii însuşi spiritul lumii în care trăieşti. Un fenomen ciudat se petrece: îţi dai seama că dimensiunile tale se micşorează, iar cele ale lucrurilor din jur cresc. Şi nesfârşitul începe să nu mai existe, începe să nu mai aibă legăură cu tine, să nu-şi mai arate forţa. Aici, în lumea în care aştepţi izbăvirea, eşti protejat. Ai învăţat totul despre ceea ce este în jurul tău. Viaţa îţi este protejată de un zid, care este şi nu este, dar care te învaţă tot ceea ce trebuie să ştii pentru a fi în lumea măruntă pe care ai învăţat-o. Doar speranţa confuză că cineva va veni stăruie în fiinţa ta.
Cu timpul, nu mai ştii nimic despre acela -, acela de la începuturi; habar n-ai ce fel de fiinţă va fi, nu ştii cum trebuie să arate, nu ştii dacă e om sau duh, sau vrea blândă zână. Oricum, e sigur că acela este un erou care poate orice, şi care grija ta o are cel mai adânc înfiptă în inimă. În tine imaginile se învălmăşesc zi de zi, de fiecare dată se schimbă, încearcă să se potrivească dorinţei din clipa ivită. Sunt atât de tulburi aceste imagini, încât îţi doreşti chiar ca ele să nu mai apară. Nu mai vrei să ai nici un fel de legăură cu lumea de dincolo de nesfârşit, şi te bucuri, din ce în ce mai profund, când observi că tot ceea ce este în jurul tău se măreşte, îşi schimbă dimensiunile, importanţa. Acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi fiinţa aceea salvatoare, care sigur va veni într-o zi.
Ciudat este că, uneori ai senzaţia că cineva, ceva a trecut pe lângă tine fără să ştii.
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Orizont
Episcopul cel minunat
Am luat cunoştinţă de pe mai multe pagini internet cu profil spiritual, de povestea episcopului cel minunat, Ioan, purtătorul de Dumnezeu şi care m-a impresionat în mod deosebit. Rus de origine, episcop vicar al Mitropoliei Kievului în 1915, fuge de prigoana regimului ateu, trece Nistrul pe o scândură plutitoare în România şi ajunge la schitul Crasna, Gorj unde i s-a rânduit să pască vitele. Face ascultare timp de 3 ani şi când este înştiinţat de egumen, Dionisie Lungu, că urmează să fie tuns în monahism, nevoind să-şi decline identitatea, părăseşte noaptea schitul şi sihăstreşte în munţii Sihlei, undeva în zona râpei lui Coroiu. (Acesta era din satul Durneşti, Botoşani căruia o decepţie în căsnicie, îi schimbă dramatic viaţa, silindu-l să ia calea codrului unde haiduceşte împrăştiind teroare printre jandarmi şi latifundiarii locali).
Episcopul cel minunat pustniceşte, se arată foarte rar oamenilor şi primul care îl întâlneşte este protosinghelul Vasian Scripcă, din obştea monahală a mânăstirii Secu, pustnic şi el în pădurile nemţene.
La începutul anului 1931 îl întâlnesc fratele Constantin (viitorul arhimandrit Ilie Cleopa) care păştea oile mânăstirii Sihăstria împreună cu fratele său de sânge Vasile şi pe acesta îl sfătuieşte să se pregătească de drum că are de făcut o călătorie lungă. În luna mai acelaşi an Vasile adoarme întru Domnul.
Unde nu există date certe, „umblă vorba” că ar fi avut un bordei tăinuit în pădure căci fără aşa ceva nu se poate. Varianta este verosimilă dar nimeni nu a ajuns vreodată la el. Asemenea se spune că un pădurar
din Văratic ştia de soarta lui şi-i ducea din timp în timp din cele necesare dar nici aceasta nu s-a vădit.
Apoi timp de 15 ani nu îl mai zăreşte nimeni deşi se adăpostea în zonă.
În primăvara anului 1945, protosinghelul Teodul Varzare, slujitor la mănăstirea Agapia îl întâlneşte şi-l descrie ca mic de statură, cu capul descoperit, cărunt, îmbrăcat cu o haină lungă de lână dar desculţ şi încins cu o frânghie de cânepă (!).
Episcopul îl binecuvintează şi îi spune: Ştiu că duci la Sihăstria la duhovnicul dumitale, părintele Cleopa. Şi eu merg adesea la Sihăstria şi asist la slujbă dar mă acopere Dumnezeu şi oamenii nu mă văd!!!
Uite că se mai petrec şi în aceste timpuri nu prea în depărtate lucruri atât de minunate ca un om să petreacă nevăzut la lumina zilei printre semenii săi.
Şi mai departe adaugă: Să nu te muţi de la Agapia la Sihăstria aşa cum te bate gândul de la o vreme, că mântuirea sfinţiei tale este la Agapia.
Episcopul îl roagă să-i cumpere hârtie de scris, peniţe şi cerneală de care are trebuinţă la scris!. „- Şi condei?” „- Nu, mulţumesc, uite câte am împrejur”. Şi arată spre crengile copacilor. „- Să vă aduc şi ceva pesmeţi de mâncare?”. „- Nu trebuie, are grijă Domnul de toate !”.
Şi după două luni s-au întâlnit în Poiana Trapezei ca din întâmplare, fără să fi aranjat înainte data şi locul. Avea chipul alb, luminat şi răspândea o bucurie cerească, străină oamenilor de rând. În mâna stângă ţinea metaniile, iar dreapta era aşezată pe piept ca pentru rugăciune.
Acum îi mărturiseşte episcopul că ar dori să se reîntoarcă în ţara sa chiar dacă Biserica era în continuare persecutată şi prigonită. Nu se teme să treacă graniţa care era păzită straşnic din ambele părţi? Avea convingerea că Dumnezeu îl va ocroti şi de data aceasta iar trecerea lui la Domnul dorea să se petreacă acolo în pământul unde văzuse lumina zilei.
În anul 1951 fratele Ştefan Juncu păştea oile mănăstirii Sihăstria prin pădure când zăreşte un pustnic bătrân, necunoscut.
– Frate Ştefan, vino încoace şi nu te teme. Ştiu că te spovedeşti la părintele stareţ Ioil dar să nu spui la spovedanie, nici la altcineva că m-ai văzut.
Şi s-a pierdut în adâncul pădurii. Fratele Ştefan mărturiseşte însă că l-a întâlnit, iar stareţul Ioil împreună cu Visarion, egumenul, l-au căutat o săptămână prin toate coclaurile însă nu a fost chip să dea de el.
După încă o lună, fericitul episcop Ioan îl întâlneşte pe fratele Ştefan păscând oile şi-l mustră:
– Frate Ştefan, te-am rugat un lucru când ne-am întâlnit ultima dată şi nu l-ai împlinit. Ai să pleci la armată dar să ştii că nu te vei mai întoarce aici.
Şi iarăşi s-a adeverit profeţia lui căci după efectuarea stagiului militar, fratele Ştefan a rămas între mireni, s-a căsătorit şi nu s-a mai întors la mănăstire.
Aceasta a fost ultima mărturie referitoare la episcopul cel minunat despre care nimeni nu mai ştie ce s-a mai întâmplat şi care a fost petrecerea lui până la mutarea sa către Domnul.
autor ion untaru
Comentarii închise la Episcopul cel minunat
Câteva cuvinte despre poezia Irinei Lucia Mihalca
M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.
Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă…” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme. Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” :
„Printre cuvinte şi gânduri,
gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.
Pe firul ierbii ne creştem câmpul,
cu norul singuratic pictăm un cer,
iar delta din trestia legănată în lungile tăceri.
Vreau să te luminez, să mă luminezi,
să renasc,
să fim un glob de lumină,
de durere, de plăcere.
Un foc viu în dansul cosmic,
– eu, fiica Soarelui
–
două vase prin care curge nectarul iubirii!
………………………………………….
Între chin şi sublim, o punte de nuferi,
Totu-i un vis ce dispare în zori,
o fâşie din timp,
şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!
Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele,
Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”
Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.
Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule…” întrebările cad ca o cavalcadă :
„Ştii tu, omule,
când primăvara nu va mai fi doar o zi,
când florile-şi vor continua înflorirea,
când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?
Ştii tu, omule,
când zâmbetul omului nu se va mai stinge,
când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,
când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?
Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!
Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,
În cruciada vânturilor,
fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,
prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.
……………………………………………….
Sub picăturile din cer,
în primul vis îmbrăţişat sub stele,
simte iubirea,
Respiră pacea din adâncuri,
acolo unde
lumina a străpuns întunericul
pentru ca sufletul să-ţi încolţească
cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!
Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă.
„Iubirea şi moartea!
Singura moarte dulce este din iubire,
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.
Iubirea nu există,
există doar o continuă căutare a ei!
Un vis, în rest, suntem pe-aproape
sau doar e în noi,
pe diferite scări, de la om la om!
Simţiri rare,
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!
Din abisuri urci cu noaptea
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,
Vrei să-ţi simt atingerile?
Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai,
Închid ochii
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!
Umbroasă? Da, un om cu umbră
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ”
În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui :
„Din ochii visului şi taina luminii,
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,
iar noi,
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.”
Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete” se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură :
„Iată lacrima unei fete
ajunsă într-un poem!
– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi…
– Ambele! am să îţi spun…
Trecutul – mereu iluzia clipei!
Memoria rămâne închisă acolo
căci fiecare primăvară e unică
şi dragostea cea mai nebună
şi mai durabilă
nu e decât un adevăr trecător.
Durere despletită. În urmă ruinele sunt
năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt,
Timpul nu trece
ci doar pe loc se învârte,
iubirea nu e mereu iubire
şi ura nu e mereu ură,
amăgitor destinul te trimite
spre porţi închise
iar mai târziu
după momentul zero
spre frigul ce te va cuprinde.
Din tine si din mine nici o urmă,
zâmbesc amar – Acesta-i timpul!
Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate,
scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor,
un câmp de maci şi verdele trifoiului
(mult timp zadarnic ai căutat-o)
cândva acolo am stat,
acum eşti liber,
de fapt nuntit doar cu un vis
purtat de timp prin timp!”
Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman. Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite.
În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.
Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt „traduse” în aromânește.
Nu-i urăm decât mult succes în urcușul atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.
autor Ionescu Ion
Comentarii închise la Câteva cuvinte despre poezia Irinei Lucia Mihalca
Despre voi, măreţi Nemuritori
„Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii.” Emil Cioran.
Când oamenii au realizat cât de efemeri şi firavi sunt în faţa timpului crud, că nimic nu poate sparge barierea acestuia şi că totul se naşte şi moare într-un ciclu bine stabilit de fortele Universului creatoare de viaţă, au început să caute metode prin care să-şi prelungească viaţa şi existenţa fizică pe acest Pământ.
Omul a visat dintotdeauna la existenţa unei vieţi fără teama unei morţi iminente, la o tinereţe eternă sau la existenta unei vieţi mai bune decât cea prezentă.
Dar în lipsa acestor lucruri imposibil de realizat, omul nu poate decât să viseze, să spere şi, de ce nu, să tindă spre acest ideal fără sorţi de izbandă. Căci în final, nu-i rămâne decât speranţa…
Şi, totuşi, unii dintre ei au reuşit imposibilul devenind nemuritori şi, când spun “nemuritori”, nu mă refer la o stare fizică, ci mai degraba la una spirituală.
Unii oameni aleg să-şi trăiască viaţa la fel ca o lumânare: ard încet şi luminează cu o flacară mică îin întunericul din jurul lor, crezând că sunt singuri şi nefolositori, dar ei nu-şi văd propria lumină ce este ca un far imens şi un ghid spre lumină pentru cei ce se află în acest întuneric.
Aceste mici “lumânări” sunt acele persoane care ne ghidează pe noi ceilalţi prin fapte şi acţiuni care ne determină să facem alegerile corecte. Şi, astfel, ei devin “nemuritori” în inima şi în amintirile noastre, pentru că ne vom aminti de ei veşnic.
Mai sunt şi acei oameni care se nasc să străluceasca deasupra tuturor, luminând atât de puternic şi de intens încât lumina lor este de-a dreptul orbitoare. Ei sunt “fulgerul” de la orizonturile necunoscutului, îi vedem odată sau de două ori în întreaga lor existenţa fizică, dar lumina lor ne dă de ştire că nu există un final propriu- zis şi, în ciuda faptului că n-o să le mai vedem vreodată lumina orbitoare, ştim că sunt acolo, că ei continuă să existe asemenea unui fulger în norii de furtună.
Aceste “fulgere” sunt oamenii care ne oferă forţa de a merge mai departe, ne inspiră să ne ridicam de la pământ atunci când rămânem fără vlagă. Aceştia sunt “nemuritorii” ce au viaţa unui fluture, dar numele acestora ne inspiră o forţă titanică de a merge mai departe în fiecare zi.
Daca unii „nemuritori” îşi câştigă înveşnicirea prin fapte, prin acţiuni sau chiar prin propria lor existenţă ce este luată ca un bun exemplu de ceilalţi, sunt alţi “nemuritori” ce-şi găsesc existenţa veşnică prin singurul lucru ce va dăinui dincolo de sfârşitul timpului, a umanităţii, a vieţii însăşi si anume: Cuvintele pe care aceştia le-au scris.
Ei sunt acei nemuritori care şi-au dobândit nemurirea atât în plan fizic cât şi spiritual. Ei sunt cei care au ghidat prin scrierile lor generaţii întregi de oameni. Ei sunt nemuritorii ce au împărtăşit lumii întregi înţelepciunea lor şi tainele ce le-au descoperit în întreaga lor viaţă…
Fără îndoială, fiecare om poate deveni nemuritor, fie prin fapte sale, fie prin exemplul pe care îl dă sau prin ceea ce aşterne pe foi albe.
Cuvintele unui om devin nemuritoare, căci ele sunt singurele care sunt nemuritoare în faţa timpului şi prin ele şi autorul devine etern.
“Şi voi măreţi nemuritori cu viaţa efemeră să straluciţi în întunericul neştiinţei ca stelele pe bolta nopţii.”
autor Satanista666
Comentarii închise la Despre voi, măreţi Nemuritori
Stare
Sunt înconjurat de oameni avuţi, sau de oameni care doresc avuţie. A devenit o obsesie, o preocupare precumpănitore. Când eram copil, apoi adolescent fusesem obişnuit să mi se vorbească despre bogăţie. Nu ştiu exact când am pierdut relaţia asta, nu am dat atenţie, nu mi s-a părut important. În vremurile acelea vorbem mult despre bogăţie, gândeam frumos, visând la orizonturile deschise de bogăţie; tot mai întinse; tot mai necuprinse şi mai felurite.
Avuţia nu-şi permite să viseze, ea are nevoi concrete, exacte, contabilizabile; are vitutea răbojului. Sunt tot mai mulţi oameni avuţi, şi odată cu ei se înmulţesc reflexele socotelilor. Să le dea Dumnezeu sănătate!, să se bucure de avuţia lor. Dar eu visez la oamenii bogaţi. Unii dintre ei aveau doar o geantă din piele de porc. O geantă de care nu se despărţeau. Alţii aveau o casă şi-un petic de pământ, cu câţiva pomi şi-o mână de zarzavaturi. Şi fiindcă erau bogaţi nu simţeau lipsa avutului.
Azi obsev îndârjirea cu care omenirea a plecat în cautarea avuţiei. E o preocupare serioasă şi e nevoie de multă ştiinţă, de multă băgare de seamă, de concentrare extremă. Avutul nu se obţine uşor! Avutul este un obiectiv care necesită determinare, exactitate, precizie şi rigoare. În timpul acesta, bogăţia este din ce în ce mai puţină. S-a prefirat pe lângă noi pe nesimţite, pierzându-se în cele patru zări. În ţara mea, de exemplu, în timpurile acestea, eu nu am ştiinţă să mai existe un singur om bogat. Cel puţin eu nu-l cunosc, şi nici n-am auzit ceva despre un astfel de om. În schimb, despre cei avuţi am ştiri felurite în fiecare zi, în fiecare oră. Şi aflu că sunt tot mai mulţi. Nici omenirea n-o duce mai bine, poţi număra bogaţii pe degetele unei pălmi. Şi pun pariu că-ţi mai rămân câteva.
Nu mi-a fost dat să mă găsesc nici alături de cei avuţi, dar nici lângă cei bogaţi. N-am avut acest noroc. Mi-am dus viaţa undeva între aceste două lumi, mereu nevoit să tânjesc cumva, să renunţ şi să mă resemnez. Încetul cu încetul am izbutit să ajung atât de sarac încât să nu-mi lipsească nimic. Am pus un picior într-o lume care m-a silit să mă curăţ de multe, să mă scutur, să-mi aflu bucuriile mele, pe care avuţii nu dau doi bani. Pentru că ele, bucuriile mele, nu se pot socoti, nu pot fi înscrise în conturi şi nici dosi în cămări. Bucuriile acestea nu fac parte din avutul nimănui, nici măcar al meu. Ele există pur şi simplu.
Se mistuie văleatul, anno domini, şi observ cum creşte îndârjirea celor din jur pentru sporirea avutului. Pretutindeni ţăcăne abacuri felurite şi buzunarele se lărgesc de nevoia avuţiei sperate. Chipuri împietrite de griji arată că vor fi alungate toate slăbiciunile omeneşti ce altă dată ne frăgezeau inimile şi înălţau gândurile, şi visele, şi speranţele.
E o lume şi asta, o lumea ce a pierdut rânduiala. Cam plicticoasă altminteri. Stau şi mă întreb când am să am curajul să-mi trag şi-al doilea picior în lumea ce mă primi.
Asta, până când voi face marele pas peste râu, în ţinutul Vrăjitorului Oz ( după cum spune un prieten mintos).
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Stare
Nochi și Pasărea de Plumb
Am început să număr pașii cu care mă îndepărtam de ușa masivă de mahon. Lăsam în urmă construcția masivă din piatră de râu și mă îndreptam către drumul ce ducea spre stâncile argintii,stânci care înconjurau grupul de sculpturi albastre(ciudățenie descoperită în urmă cu câțiva ani de primii vizitatori ai insulei). Unul dintre aceștia fusese mama mea-The Light. Ea mă adusese aici pentru prima dată. Îmi arătase tot ce era interesant pe insulă și, într-o dupa-amiază, mi-a zis că pot veni în acest paradis ori de câte ori nisipul de pe țărmul peninsulei se colorează în albastru (asta se întâmplă de două ori pe an- la echinocțiul de primăvară și la cel de toamnă).
Așa am și făcut: la fiecare echinocțiu de primăvară și toamnă, dacă eram la casa din peninsulă veneam pe I’Nolie (nume pe care mama mea îl dăduse ciudatei insule).
A fost totuși un an în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum știam: cu două luni înainte de echinocțiul de toamnă nisipul de pe țărmul peninsulei s-a colorat în albastru. Am hotărât să îl iau pe Nochi și am urcat în barca construită de bunicul meu din cochilii de scoici, vâslind timp de două ore in direcția insulei. Împrejurul nostru apa își schimba culoarea tot timpul, iar cea de lângă barcă avea sclipiri fosforescente.
Odată ajunși pe insulă am alergat în direcția stâncilor argintii și am văzut că se întâmplă un fenomen bizar cu sculpturile ce se înălțau în centrul perimetrului delimitat de siluetele tăcute ale acestora. Pornind de la vârful lor către bază fiecare dintre sculpturi începuse să ia o altă formă față de cea pe care o știam până atunci și nu aveam decât să îmi găsesc un loc unde să întind covorul țesut din frunze de papură și să aștept ca acest fenomen să ia sfârșit și să contemplu apoi noile forme ce rămâneau în locul celor pe care le admirasem până atunci.
Nochi privea nedumerit în aceeași direcție în care vedea că îmi îndrept privirea și mârâia abia auzit. Stătea câteva minute într-un loc apoi se muta la unu-doi metri mai la dreapta sau mai la stânga.
Erau trei sculpturile care începuseră să se transforme: una reprezenta un delfin, alta pe zeul Neptun și o a treia îl arătase privirilor noastre până atunci pe regele Arthur. Ce a determinat transformarea lor în alte reprezentări nu am reușit să aflu. Delfinul se transformase în scarabeu, zeul Neptun se transformase în zeul Soarelui iar regele Arthur îi făcuse loc lui Hamlet.
Am privit îndelung noile sculpturi (rămase tot albastre) și într-un târziu l-am văzut pe Nochi cum se rotește în jurul meu în cercuri tot mai largi, lătrând pentru a-mi atrage atenția și apoi își schimbă brusc direcția spre țărm. Privind după el am văzut motivul agitației lui-o pasăre imensă, de culoare gri-argintiu, fără pene se grăbea să traverseze porțiunea de plajă care o despărțea de mare și era evidentă intenția ei de a se scufunda în apă cât mai repede.
Urmele pe care le lăsa în nisip erau adânci și asta dovedea că era foarte grea, se și vedea după cum se mișca. Am privit mult timp în urma ei, chiar și după ce s-a scufundat în adâncuri și am gândit că există o legătură între prezența ei pe insulă și transformarea sculpturilor.
Dupa scufundarea Păsării de Plumb nisipul și-a schimbat culoarea albastra, plaja a revenit la culoarea ei obișnuită și eu am rămas privind spre pustiul valurilor cu un singur gănd: mama și ceilalți prieteni ai noștri vor fi tare mirați când vor veni să viziteze insula.
Eu nu voi fi aici să le povestesc ce s-a întâmplat și ei se vor afla-din nou-în fața unui alt mister.
autor Farcas Narcisa Liliana
Comentarii închise la Nochi și Pasărea de Plumb
Tehnologie
Pentru generaţiile tinere, legate direct de evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, este greu de imaginat o lume fără mulţimea de accesorii care ne domină existenţa. Au ele un farmec şi un îndemn la lene, o slăbiciune şi o stare de abandon a inteligenţei – în faţa tuturor obiectelor tehnice înzestrate cu un anume nivel de abilitate artificială, care încearcă să ne suplinească atât în deciziile pe care le-am lua, cât şi în soluţiile profesionale. Noi, bătrânii, probabil ultima generaţie care am cunoscut şi lumea de dinaintea exploziei tehnologice, avem temerile noastre; chiar dacă mulţi dintre noi am abandonat gândul că s-ar mai putea reface echilibrul existent pe timpuri; că am putea să domolim impetuozitatea tehnologică care se prăvăleşte pur şi simplu peste întreagă existenţa noastră, fără nici un fel de discernământ. Constatăm doar ravagiile aduse de nestăvilitul avânt, ne înspăimântă orbirea şi abandonul. Dar, în fond, nu mai este lumea noastră, iar perioada care urmează, cu sau fără voia noastră, se va consuma în felul ei, până la ultima consecinţă. Spectacolul dezechilibrelor deşănţate pe care ni-l oferă tehnologia de astăzi, ilustreză cu prisosinţă parcursul de la încântre la groază a ucenicului vrăjitor. Şi mă duce cu gândul la arta alchimiei, veche de când lumea şi dispărută odată cu Fulcannelli. În societăţile istorice, alchimia era aidoma tehnologiei de astăzi, doar că ea, cel puţin până la dezechilibratul şi arogantul Paracelsus, se întreţinea organic, în respectul necruţător pentru un cod atât moral cât şi de conduită profesională. Necruţător, spuneam, pentru că mulţi dinte alchimişti sfârşeau de tipuriu, de nu ştiau să manipuleze cele şapte elemente în devenirea lor prin cele trei stări esenţiale: aripa neagră, aripa albă sau aripa roşie; şi trecerea amalgamului prin cele trei faze: soluţie, cogulare, uniune. Arta alchimiei exista, dincolo de toate cele ce puteau fi ştiute de lume, prin câteva secrete, puţine la număr, fundamentale, pe care ucenicii le aflau doar prin viu grai, atunci când maestrul considera că au atins nivelul de înţelepciune şi măiestrie care îi ferea să pună în pericol Universul. Nici o aluzie măcar la aceste secrete nu era încredinţată veunui suport material, nu era scrisă pe ceva. Ele trebuiau să dispară odată cu alchimistul, să fie păzite de ucenicul cel mai înzestrat, pentru ca lumea să-şi păstreze viitorul luminos şi plin de speranţa bunăstării. Mii de ani, alchimia a oferit lumii binefacerile picătură cu picătură. Mii de ani! Până la Paracelsus. De atunci încoace, lucrurile au luat-o razana încetul cu încetul, ritmul a crescut din ce în ce mai mult, secvenţele s-au suprapus una peste alta şi iată-ne într-un moment de mare cumpănă. Ce mă amuză cel mai mult este continua lamentaţie despre o criză, când este evident că asistăm la un sfârşit, şi că ar trebui să schimbăm ceva în atitudine; că ar trebui să refacem apetitul pentru a TINDE spre atingerea înţelepciunii câştigate, şi nu să pretindem înţelepciunii să se facă înţeleasă minţilor noastre sărăcite de accesoriile tehnologice.
Doar că ăsta este un proces de durată; generaţii se vor perinda prin timpuri, târând după ele o existenţă tot mai săracă şi mai tehnologizată.
autor Ion Manzatu
Comentarii închise la Tehnologie
Max Blecher, un Kafka suprarealist
„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” Max Blecher, scriitor
Scurta biografie a poetului şi a romancierului din Moineşti este bine cunoscută. S-a născut în 1908, a făcut şcoala la Roman şi a murit în 1938 la numai 29 de ani. Ultimii 10 ani de viaţa sunt ani de suferinţă şi chin, petrecuţi în patul de boală, care nu-l deconectează de mersul vieţii de din afară. Traduce pe Apollinaire, comentează pe Heidegger dar mai ales corespondează intens cu scriitori occidentali: Breton, Andre Gide, Paul Fargue etc. Era prieten cu Geo Bogza, Saşa Pană , Ilarie Voronca. Scrie de timpuriu o nuvelă în „Bilete de Papagal” sub conducerea lui Arghezi. Apucă să publice o plachetă de versuri: „Corp transparent” şi două romane, amical sprijinit de Geo Bogza: „Întâmplări din irealitatea imediată”-1936 şi „Inimi cicatrizate”-1937. În prefaţa acestei ultime cărţi, Paul Bailey scrie că avem în faţă o capodoperă şi că stilul lui Blecher este elegant, comparabil cu scrisul lui Kafka şi Rilke.
Un ultim volum de proză apare postum în 1971: „Vizuina Luminată”, considerată de mulţi a fi lucrarea sa de forţă. Proza lui Blecher este îmbibată de atmosfera sanatoriului, este o autoscopie, uneori o adâncă introspecţie în inconştient, scopul este cercetarea absurdului care guvernează existenţa, mprevizibilul destinului uman. La graniţa dintre real şi vis, Blecher analizează freudismul şi onirismul folosind practici suprarealiste cu ţinta de a realiza un produs estetic, literar, de mare emoţie şi intensitate senzorială. Obsesiile sale sunt subiectiviste, halucinante prin adâncimile psihice, supuse spectacolului terifiant ale abisului.Cititorului el nu oferă realitate ci inversul ei, la o graniţă între freamătul vieţii şi reprezentarea ei în vise. Ca şi contemporanul sau Kafka care descoperă alienarea cetăţeanului, frustrarea şi deznădejdea în faţa sistemelor de robotizare, strivirea individului de mecanismele birocratice, Blecher intuieşte dezumanizarea, decăderea omul modern. Eforturile sale de a-şi expune identitatea interioară semănă cu o spovedanie dureroasă. Se aseamănă cu paroxismul lui Kafka care el însuşi mărturisea : ” A scrie înseamnă a te mărturisi peste măsură , dar cu sinceritate şi dăruire nemărginită…” Este înrudit structural cu Kafka (Ovid. S. Crohmălniceanu), care şi el mereu bolnav moare într-un sanatoriu de lângă Praga.
Opera lui Blecher intrigă presa franceza, iar editura Maurice Nadeau îl traduce şi publică integral. În România se scriu monografii şi teze critice care observă că „prin cele trei romane pe care le-a scris, Blecher reuşeşte să devină atât un caz special al evreităţii în literatură, cât şi un excepţional poet al suferinţei şi unul dintre marii autori ai „interiorităţii” pe plan universal, intensitatea literaturii sale fiind de multe ori insuportabilă”.
Criticul literar Nicolae Manolescu caracterizează astfel opera lui Blecher:
„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne îngăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şiinfinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”
În „Inimi cicatrizate” Emanuel este un tânăr bolnav de tuberculoza osoasă internat într-un sanatoriu de lângă Paris. Ca şi autorul cărţii, Emanuel este imobilizat într-un sarcofag de ghips care îi limitează mişcările şi produce suferinţă. Pacienţii demonstrează că deşi supuşi durerii au destule resurse ca să genereze sentimente puternice, să se îndrăgostească şi să experimenteze trăiri ca si cei normali, sănătoşi. Blecher ne arată că oamenii sunt cei mai vi înainte de moarte. Confruntat cu o realitate bizară omul închis în ghips se aseamănă cu o mumie cu foarte puţin spaţiu lăsat reveriei, în schimb subiectul se cramponează de viaţă cu neglijenţă şi veselie în ciuda faptului că este vorba de un om bolnav înconjurat de alţii foarte bolnavi. Cartea descrie sanatoriul, câţiva pacienţi, ca să focalizeze pe Solange, femeia care va deveni iubita lui Emanuel. În sanatoriu au loc aventuri romantice, ciudate sindrofii care ne apar suprarealiste, cu pacienţii petrecând culcaţi în paturi de fier. Câţiva bolnavi par să se vindece, dar Emanuel este interesat de cei aflaţi în declin. Se fac operaţii nereuşite şi condiţia nefericită a pacienţilor ne va preocupa prin subtilele schimbări care se produc în caracterul lor. Unele camere sunt închise cu o bandă adezivă în jurul uşii, semn de deces al ocupantului, care va fi fumigat după moarte. Emanuel devine fatalist şi încearcă să evadeze din sanatoriul macabru, săpând timp de luni în interiorul sarcofagului său de ghips, dar va abandona munca, frustrat şi ruşinat de actul său de laşitate. Emanuel este fascinat de lumea prin care navighează cu patul său cu rotile, ne descrie sălile de mese, banchetele şi petrecerile în care pacienţii elegant îmbrăcaţi chefuiesc doi câte doi la o masă, într-o lume orizontală. Cât despre Solange, relaţia lor devine minată, tânărul realizează că nu au un viitor, despărţirea le este teribil de grea, ca de un animal adorat, superb în toate, spune eroul. Blecher ne face să înţelegem ce înseamnă melancolia unei vieţi neîmplinite dar care trebuie continuată cu orice preţ deşi finalul este predictibil şi inevitabil. Nimeni nu ne poate înlocui în această aventură personală, visul se va termina irevocabil: l’autre c’est moi.
2012
autor Adrian Grauenfels
Comentarii închise la Max Blecher, un Kafka suprarealist
Mereu prezentul Nenea Iancu
– rondel –
Ca-n vremea lui Caragiale …
Ce corupte „soţietăţi” !
Moftangii şi mangafale …
Moravuri noi, vechi vanităţi .
Momeli de-o zi, „bărbi” şi mustăţi
Curat-murdar electoorale …
Sunt corupte „soţietăţi” ,
Ca-n vremea lui Caragiale .
Lefegii fără parale ,
Ipohondrii, mondenităţi ,
Scrisori cu trivialităţi ,
„Sperţuri”, să scapi de dandanale …
(Ceac-pac să-ţi meargă dumitale !)
Ca-n vremea lui Caragiale !
autor Gheorghe Suchoverschi
Comentarii închise la Mereu prezentul Nenea Iancu
O iubire imposibila !
Astazi se împlinesc 3 ani de cînd am absolvit Academia Stelară şi pentru că nu am excelat în nici un domeniu iar la capitolul relaţii interumane rămăsesem corigent , repartiţia a fost pe măsură : Supravegherea Barierei .
Bariera … cel mai straniu fenomen natural din univers !
Cînd a ajuns la el Flota Stelară , în urma relatării altor civilizaţii , avea vîrsta universului .
Departamentul Ştiinţific a petrecut ani şi ani studiind acest cîmp energetic şi a constatat că izolează perfect tot universul cunoscut în expansiunea lui .
Au instalat o reţea de sateliţi de supraveghere , staţii spaţiale şi au înfiinţat un corp al Flotei care să se ocupe de supraveghere , reparatii şi tot ce însemna menţinerea acestei reţele .
Aici am fost repartizat pentru că nu aveam pe nimeni , nu eram o persoană sociabilă şi nu mă deranja să stau singur timp îndelungat . O patrulare dura luni de zile şi era cel mai monoton lucru posibil .
Pilotam o navetă de la un satelit la altul , opream cît să facă o verificare calculatorul de bord si să descarce datele din satelit şi plecam spre următorul . Prezenţa mea nu era imperios necesară, aveam rolul de a lua decizii cînd era semnalat un eveniment şi cam atît . Distracţia mea preferată era să îmbrac costumul spaţial , să adaug rezervoare suplimentare de oxigen şi ajuns în spaţiu , să mă las remorcat de naveta .
Îmi plăcea la nebunie să plutesc singur între cele două universuri , Bariera fiind perfect transparentă puteam să privesc cele două lumi concomitent …
Ce dar mai frumos putea să-mi facă soarta cînd îmi sărbătoream cei 3 ani de serviciu decît să –mi trimită un eveniment : cu coada ochiului am zărit pentru o fracţiune de secundă, de partea cealaltă a Barierei, o navă . Se deplasa în sens invers decît al meu şi dacă nu aş fi fost afară , remorcat , nu aş fi avut nici o şansă să o zăresc .
Pe telecomanda de pe mînecă am ordonat lansarea cîtorva rachete de semnalizare pe un curs paralel cu al navei zărite şi am comandat întoarcerea si oprirea . La rîndul ei , nava străină a intors şi a oprit şi ea , încet , pînă a ajuns în dreptul meu , si s-a întors cu vîrful spre mine ca într-o aşteptare .
Mă uitam la nava străină şi gindeam întens cum aş putea comunica pentru ca nimic înafară de lumină nu trecea prin Barieră …lumină …monitor …Asta era ! M-am repezit în navetă şi am scos un monitor al calculatorului de bord afară din navetă şi l-am instalat cît am putut de aproape de barieră , am pus şi o cameră şi un reflector .
Am comandat rularea programul de contact pe care îl folosea Flota ori de cîte ori întîlnea o nouă civilizaţie şi m-am pus pe aşteptat. Nu a durat prea mult şi din navă a ieşit cineva , o fiinţă cu aspect uman , cap , două mîini , doua picioare , îmbrăcată în costum spaţial negru , blindat , cu o cască opacă . A adus ceva asemănător monitorului meu şi l-a instalat în fată lui iar după ce a terminat s-a apropiat de mine . Stăteam faţă în fată , plutind în spaţiu despărţiţi doar de Barieră …am întins mîna şi am atins Bariera , o făcusem de nenumărate ori , dar acum parcă o făceam pentru prima oară . Fiinţa din partea cealaltă a întins şi ea mîna şi a pus palma peste palma mea ….. am simtir o apăsare fermă . În acel moment a început să sune alarma costumului pentru că nu mai aveam oxigen , cu parere de rău i-am arătat indicatorul şi am făcut semn spre navă . A dat din cap şi s-a indreptat spre nava ei .
Ajuns în navetă , am dat doar casca jos şi aşezat în fotoliul de pilotaj am dat drumul la camera montată pe monitor şi am comandat afişarea pe monitorul de afarăa imaginii mele pe un colţ al ecranului , nu a durat mult şi pe ecranul meu , într-un colţ a apărut îmaginea ei .
Am rămas fără suflare , şi ghiaţă dacă aş fi avut pe piept , tot aş fi putut respira uşor , ochii aceia mari de culorea mierii , parul lung , alb , forma buzelor , totul era fascinant la frumuseţea ei .
Stăteam şi aşteptam ca cele două calculatoare să stabilească un limbaj comun ca să putem comunica , iar în timpul acesta doar o priveam .
Poate că nu va exista un limbaj comun niciodată dar eu eram mulţumit că întîlnisem idealul meu de frumuseţe şi nici nu puteam cere mai mult de la soartă , atingerea noastră fără barieră putea să însemne sfîrşitul a tot ce exista pentru că dincolo de Barieră era ANTIMATERIA .
Aşteptarea a fost destul de lungă , dar între noi doi deja a început să se înfiripe o comunicare , zîmbete , gesturi , schimb de imagini cu locurile de unde provenim …
Eu …
Ea …
Nu era nevoie de cuvinte , de o discuţie clară , eram în faza de tatonare .
Tot jocul semăna foarte mult cu legăturile între piloţii navetelor de supraveghere a Barierei , aşa ne făceam cunoştinţele , flirtam , apoi se închegau relaţii , relaţii prin intermediul calculatoarelor de bord . Dura luni de zile pînă doi piloţi se întîlneau în realitate pe vreo staţie de reparaţii şi odihna .
Jucasem şi eu acest joc de vreo trei ori dar din diverse motive nu m-am văzut niciodată cu nimeni , de vină să fi fost firea mea…sau un joc al hazardului mă tinuse departe de oricine , special pentru această întîlnire ?
Reuşeam sa ne înţelegem destul de bine şi repede , cea ce însemna că nu-i era străin acest mod de a comunica şi în felul acesta se confirma spusele unui mare filozof : Nimic nu-i nou sub soare !…la care eu puteam su siguranţă să complectez fără a greşi : Sub orice soare din orice univers !
Cind calculatoarele au reusit sa puna la punct un rudiment de limbaj a fost mai uşor , stiam deja multe despre noi doi , mîncasem de multe ori impreună , fiecare cu recipientul lui în braţe , în faţa ecranului , arătîndu-ne bucăţelele de alimente şi transmiţind poze cu provenienţa lor .
Aşa am înţeles ca eram foarte diferiţi , percepeam culorile altfel , doar pe forme ne puteam baza ca să avem un punct de comparaţie şi de plecare în discuţii . De multe ori am ieşit în spaţiu şi am făcut plimbări pe lîngă Barieră , fiecare de partea lui , arătîndu-ne stelele şi căutînd cu ochiul liber zona de univers de unde venea fiecare , uneori ne lipeam de Barieră ca un fel de îmbrăţişare şi stăteam aşa , nemişcaţi doar apăsîndu-ne unul către celălalt .
Au fost cele mai frumoase 3 zile din viaţa mea de pînă atunci , care s-au terminat o dată cu apariţia de partea mea a 7 nave imense pline cu personal specializat în cercetare şi remorcînd o staţie spaţială . Cu parere de rău a trebuit să o părăsesc , acolo în spaţiu , dar trebuia să dau raportul şi să transmit datele culese . Nici ea nu a mai avut mult timp liber la dispoziţie căci după cîteva ore a apărut şi de partea ei o flotă alcătuită din 8 nave tot aşa de mari .
Eram ca nişte piticuţi în mijlocul unor giganţi , ni s-a ordonat să ne luam aparatele şi să plecăm ca să nu mai încurcăm locul . Am ieşit pentru ultima oară în spaţiu şi mi-am strîns monitorul camera şi reflectorul şi urmaream cu coada ochiului cum la fel face şi ea .
Ne-am apropiat de Barieră şi ne-am lipit palmele ca într-o ultimă mîngîiere şi am stat aşa puţin , şi am mai fi stat dacă una dintre marile nave nu ar fi aprins un reflector peste noi şi ne–a semnalizat astfel că timpul se terminase şi trebuia să plecăm .
Si am plecat .
Ajuns la Bază , am fost întîmpinat cu urale de către personalul de acolo , bătut pe umeri , îmbrăţişat … devenisem peste noapte un erou , eu , despre care abia ştiau de existenţa mea 5-6 persoane . Am dat imediat raportul , am predat înregistrările şi m-am retras în cabina mea , o cămărută de 2 metri lătime pe 3 metri lungime , cu un pat de o singură persoană , o măsuţă şi un scaun…ş-atît .
Aşezar pe pat , dupa un timp , mi-am dat seama că đin momentul cînd mi-am dezlipit palma de palma ei nu am mai simţit nimic , am acţionat doar ca un automat , parcă îmi lăsasem în palma ei întreg sufletul şi eu am rămas un înveliş sec , gol de orice sentiment .
M-am ridicat am scos din buzunarul de la piept poza ei şi am ascuns-o în valiza de sub pat , nu era nevoie să o port cu mine , era prea adînc întipărită în memoria mea .
Timpul a trecut şi nu am realizat nici că am fost đecorat , nici ca am fost înaintat în grad şi nici că am fost numit comandant de escadrila pe o alta staţie , cu o multime de piloţi şi navete în subordine . Stiu ca m-am dezmeticit doar cînd s-a anunţat că s-a descoperit o metodă de a izola materia din universul acesta de antimateria din universul ei .
M-am repezit la primul comunicator cu universul ei şi am încercat să o caut pe frecvenţa pe care o stabilisem doar noi doi , dar la fel ca în alte dăţi , de partea cealaltă se aprindea receptorul , se vedea o încăpere şi atît , nu apărea nimeni …
autor alexandru tonko
Comentarii închise la O iubire imposibila !
Şi am fugit… (fragment, prolog, nuvela,…)
Şi am fugit… (fragment, prolog, nuvela,…)
Nu te opri! Îi simţea cum se-apropie, câştigând teren în fiecare clipită; le auzea răsuflările poticnite şi zgomotul paşilor mărunţi, cu călcătura uşoară de pe-un picior pe celălalt, drămuindu-şi puterile la fiecare mişcare precum nişte hăitaşi desăvârşiţi. Nu te opri, fugi! Se agăţă disperat de ultimele cuvinte ale cavalerului nerithean, în vreme ce trupul i se zbătea, mai să se frângă sub povara ultimei zile şi mai ales a nopţii care-i urmase.
Patru oşteni obişnuiţi, aşa-i părură la-nceput, doi dintre ei călărind nişte armăsari tuciurii, cu paveze heraldice atârnându-le pe crupe; ceilalţi, scutieri de bună seamă, îi însoţeau cu capetele plecate, având mâinile încleştate pe flamuri cu coadă scurtă, de pe care străluciseră cândva însemne cusute-n fir de aur. Moşneagul, filfizonul, neghiobul şi mutul, apărură dinspre răsărit, de după culmile Hogwarului şi de cum dădu cu ochii de ei, îi fu limpede că nimic n-avea să mai fie la fel în Cormyn, sătucul din Valea Myr.
Fugi! Muşchii îi tremurau ca nişte şerpi învârtoşaţi. Şi-i simţea întinşi precum parâmele unei corăbii frământate de valuri, deşi nu văzuse marea niciodată. Doar în poveşti am putut admira Întinsul de Ceaţă de la sud-vest, caravelele cu pânze imaculate şi nenumărate catarge de la Goratcha, porturile smolite ale Farei şi satele pescarilor asqwani. Poveştile-i plăcuseră dintotdeauna, mai ales cele istorisite cu har, ce-aveau întotdeauna un tâlc ascuns care se dezvăluia către sfârşit, aşa cum le depăna Um’r, Mai-marele Satului. Fiica acestuia, Nyeela, era doar o copilă pe când îşi pierduse mama. Acum e singură pe lume. Îmi seamănă în privinţa asta. Şi ei îi plac poveştile cu zmei şi fecioare despletite.
O săgeată cu spin îi trecu vâjâind pe la ureche. O alta i se-nfipse cu putere-n spate. Noroc cu săculeţul burduşit în care se afla pecetea. Mai repede! Răsuflă pe gură, trage aerul pe nas! Erau aproape, dar nu-şi îngăduia să-ntoarcă privirea, trebuia să vadă doar ce-i stă nainte şi să fugă mâncând pământul!
-O să poposim oleacă! Orma, caută niscaiva nutreţ pentru armăsari!
Vorbise apăsat, înflorind cuvintele şi făcând gesturi largi cu mâna învelită-n oţel, de parcă s-ar fi aflat la curte, printre nobili şi domniţe. E tânăr şi necugetat, nu te poţi aştepta la prea multe din partea sa. Engar văzuse destule de-a lungul vieţii şi nu-şi mai făcea iluzii. Pân’ într-o săptămână va fi mort! Poa’ şi mai repede. O să se ia-n gură cu vreunul dus de-acasă şi-o să sfârşească-ntr-o baltă de sânge.
-Şi… Orma! Băiatul saşiu ca o răscruce se opri-n soare, clipind întruna, nedumerit. Dacă-mi găseşti şi-o vadră cu apă, călduţă de-a fi cu putinţă, te ung cavaler cu mâna mea! şi-i trase cu ochiul, ştrengăreşte.
-Da Stăp’ne! se plecă scutierul.
Are chip de femeie! pufni Engar, privindu-i faţa lunguiaţă cu pomeţi ascuţiţi, buze cărnoase şi ochii mari cu gene lungi, întoarse şi negre, femeieşti. Chip şi apucături!
Ar fi trebuit să primească un om tare ca piatra, meşter în mânuitul armelor şi-al călăriei. În schimb se pricopsise cu El. Şi, colac peste pupăză, venea de la Quadesh, după scutul despicat de pe care străjuiau cele două cetăţi, încondeiate-n negru, verde şi azur. Ţinuturi dure, primejdioase, cu locuitori aşijderea, ăsta-i Quadeshul. Dar nu el. El e moale ca un boţ de lut şi încă nu şi-a şters caşul de la gură!
Îl măsură din nou, a suta oară de când se întâlniseră pentru prima dată la marginea apuseană a Ţinuturilor Însetate. Coif de oţel cu înflorituri argintate, fără vizieră. De-acolo o să i se tragă, cumpăni cavalerul. Cuirasă de fier roşu, deasupra cămăşii de zale nituite, mânuşi din piele neagră, peste care erau prinse benzi oţelite până la coate. Genunchiere lucitoare cu câte-o ţepuşă scurtă-n vârf, jambiere de fier negru peste cizmele de piele-tare. Nu ştii dac-a pornit spre un turnir sau către atelierul unui meşter-zugrav. Aşa cum apărea din vârful armăsarului focos, cu spatele drept şi mâna înfiptă-n şold, precum o relicvă străveche mângâiată de lumina amiezii, Vanar întruchipa fără doar şi poate războinicul legendar, de-abia scoborât din povestea în care ucisese zmeul şi… Pun rămăşag că nici măcar nu-i plac femeile! Zmeu’ o fi mort el, da’ fecioara salvată, to’ fecioară o rămas.
-Nobile Engar, am spus ceva amuzant?
Măcar glasu’ nu-i e piţigăiat… oftă din nou cavalerul nerithean pe când se pregătea să-i răspundă, ştergându-şi zâmbetul batjocoritor ce-i mijise-n colţul gurii. Se răzgândi repede, căci se trezi că nu mai are cui să-ntoarcă vorba tăioasă ce-i stătea pe vârful limbii. Vanar dăduse deja pinteni calului şi o porni la trap, spre colibele ţuguiate aflate-n marginea satului. Dintr-acolo se iviseră câţiva myreni, în frunte cu cel ce părea să fie Mai-marele lor, un pelandru[1] uriaş cu braţele precum nişte drugi, pieptul dezgolit de pe care flutura un smoc de păr negru şi sârmos şi, mai presus de toate, o mustaţă înfoiată, împletită la capete cu inele de fier, aramă şi bronz.
-Ziua bună! salută Vanar din vârful armăsarului, curtenitor şi nobil, după cum îi era felul.
-Bun-o fi! Uriaşul îl străpunse cu ochi bănuitori iar Engar îi zări mâna de pe care pulsau vene îngroşate, strângând coada unui baros înnegrit de fierar.
-Pacea regelui fie cu voi, Meştere! grăi neritheanul în vreme ce descăleca, bufnind pământul precum un sac de cartofi.
-Cei ce-o apără cât şi cei ce-o aduc! spuse celălalt vorbele potrivite. Bărbaţii îşi strânseră mâinile iar când fierarul dădu cu ochii de inel, îl luă pe după umeri pe Engar, fără să-i mai bage-n seamă pe ceilalţi şi se îndreptară spre o colibă pântecoasă, de pe coperişul căreia fumegau întruna câteva hornuri pitice.
-Ce necuviincios! murmură tânărul Vanar, uitându-se chiorâş după myrenii cu care-i întâmpinase uriaşul, ce-acum se împrăştiau ca nişte potârnichi fugărite de uliu. Urd, calul! rosti tăios, în vreme ce descăleca, lunecând cu graţie din şa.
Scutierul prinse dârlogii din mâna cavalerului şi-şi bătu pumnul de pieptarul oţelit, plin de crăpături şi zgârieturi.
-Ce mai e acum?!
Mutul îi arătă ceva cu braţul întins, cu-n deget noduros ca o ramură de stejar, care pleca de sub o apărătoare ruginită drept pe urmele bătrânului Engar. Vanar îi urmări pe amândoi, cavaler şi meşter, apoi dădu a lehamite din mână şi porni în direcţia opusă, spre o clădire smolită, înaltă şi dărăpănată, culcată pe-o rână de parcă fusese lovită de vijelie.
În pragul hanului se întâlniseră, tânărul cavaler de la Quadesh şi pândarul myrean. S-au măsurat o clipă, precum doi lupi ce poftesc la aceeaşi pradă şi până la urmă el a coborât privirea, salutându-l aşa cum se cuvenea, dar filfizonul a trecut mai departe, fără să-l învrednicească cu vreun răspuns. Aşa-s ăştia, născuţi cu lingura de aur în mână… îşi spusese atunci. Doar mai târziu l-a lovit, pe când se întorcea la adăpostul tavernei, cu gândul la carafa de vin promisă de hangiu, dacă avea să-i aducă veşti dinspre nord-vest, de către Drumul Bendei.
Aleargă de parcă zmeul îţi arde ceafa cu răsuflarea sa! Nu te opri! Nu poposi nici măcar pentru o gură de apă, altfel o să mori! Asta şi făcuse. De la marginea Tăului alerga întruna. Se prăbuşi de nenumărate ori dar continuă să se mişte de-a buşilea, ca un animal rănit. Şi era lovit căci îşi simţea sângele călduţ şi lipicios cum îi bălteşte-n dreapta, deasupra coastelor, acolo unde-l izbise paloşul sălbaticului. Îl hăituiau acum ca pe o ciută săgetată, ce lăsa-n urmă o dâră de spaimă şi durere.
Fugi spre ea! Doar pe ea o vede, cu ochii minţii sau poate că aievea, căci nu mai ştia de câteva ceasuri bune, ce anume e închipuire şi ce e adevăr. Dar descoperise chemarea ei şi-şi trăgea de-acolo forţe noi; cântul Frumoasei îi ridica povara de pe umeri şi-l lăsa cu sufletul uşor, şi-atunci iuţea pasul. Înainte, tot înainte, spre fecioara-nălucă ce-l chemă-ntruna din marginea pădurii.
Intrase în han visând la zâmbetul ei binevoitor, mai mult decât la vinul promis de hangiul pitic, Ingo cel iute ca piparca. N-apucă nici să dea ziua bună, nici să-i cerşească Nyeelei privirea tămăduitoare, nici măcar să guste licoarea acră şi înşelătoare, că-l şi văzu…
Îi dădea târcoale fetei la fel cum îl întărâtase şi pe el, la intrare. Mai că nu o amuşină. Tânăra-l privea de jos, de pe scaunul şubred pe care se aşternuse, ascultându-i istorisirile cu ochii măriţi de plăcere. E nespus de frumoasă; fu primul gând ce-i trecu prin minte. Albă ca laptele, cu pielea fină, aproape lucitoare, cosiţele întunecate, atât de negre încât aruncau reflexii albăstrii, ca o mângâiere molatecă, tremurătoare. Subţire, trasă prin inel, feciorelnică aşa cum şedea cu genunchii strânşi, cu spatele drept şi gâtul gingaş alungit, sorbindu-i cavalerului vorbele mieroase. Dar ochii… ochii ei îl făcură să se năpustească asupra netrebnicului. Mari, alb şi negru îmbucându-se într-o desăvârşire nemaivăzută, înlăcrimaţi, promiţând luna şi stelele, aşteptând… Pe el nu-l privise niciodată aşa. Cu descoperirea aceasta, ce-i ferecase tâmplele în cercuri de foc, tăbărî peste filfizonul împlătoşat, să-l sfâşie cu dinţii şi cu unghiile şi-alta ba.
Fu nevoie de cei doi scutieri, cavalerul nerithean şi de piticul Ingo ca să-l scoată din mâinile sale. Zâmbea întruna pe când îşi potrivea coiful, smuls de pe creştet de forţa cu care-i zvârlise-n ochi scăunelul. Dar ce era mai rău şi mai rău, ceva ce nu putea să-şi ierte niciodată, Nyeela suspina. Plângea cu sughiţuri, tremura toată şi-l privea ca pe-un tâlhar, ca pe-un nemernic, pe când el vrusese doar…
Fugi! Pădurea e aproape! Fereşte fagul şi strecoară-te pe sub trunchiul acela. Nu, nu luneca! Apucă zdravăn smocul de iarbă şi saltă-te! Aşa, ai trecut! Acum Fugi! Îi auzea vocea întruna; şi nu amintirea a ceea ce fusese până atunci, sfaturile bătrânului înainte de atacul de la marginea lacului, de la Tăul Fecioarei, nici vedeniile ce-ncepură să-l bântuie de câteva ore încoace, de la prea mult sânge pierdut. Vocea lui Vanar era altfel. De parcă i-ar fi stat alăturea, pe când se afunda printre trunchiurile de fag şi molid. Dar tânărul căzuse atunci, în vreme ce se retrăgeau de sub ploaia de săgeţi cu pană neagră. Una-i pătrunse-n falcă, peste grumăjer, cam pe unde-ar fi trebuit să se afle o vizieră trainică. Bătrânul Endar îl tachina câteodată, că de-acolo o să i se tragă pieirea dar Vanar nu-i răspundea. Zâmbea doar, aşa cum făcuse şi-atunci, în hanul Cormynului, pe când Nyeela bocea… Şi-acum, glasul său îngroşat îi călăuzea paşii prin pădure, îndrumându-l ca pe-un copilandru, deşi ştia să citească semnele pământului de pe toate potecile, cale de-o sută de verste[2] împrejurul sătucului din Valea Myr.
Pedeapsa veni iute şi fără părtinire. Tânărul cavaler trebui să plătească-n argint pentru stricăciunile lăsate-n urmă, în taverna lui Ingo. Cât despre pândar, neritheanul îl luă de călăuză, să-i însoţească până dincolo de coamele munţilor, peste Spinarea Zmeului, spre câmpia apuseană de unde şerpuia Drumul Nimrodean. M-o fi plăcut, bătrânul, pentru că-ncercasem să-i bag minţile-n cap lui Vanar? Oştenii aveau nevoie grabnică de călăuză iar el ştia din minte toate cărările de pe marginea Spinării, precum şi drumeagurile tăinuite de la poalele sale, printre punţi de piatră cenuşie şi capete ascuţite de cremene.
Chiar dacă Meşterul Em’r nu era Mai-marele satului, căci părintele Nyeelei se prăpădise-n urmă cu-o vară lovit de-o boleşniţă năpraznică, el se supuse. N-aveam de ales. Primi să-i îndrume dar sufletu-i era gol pe când se depărta de sat, cu chipul proaspăt al fecioarei plânse, stăruindu-i în minte.
Se înserează. Arborii sunt rari de parcă o vântoasă neîndemânatică i-a presărat peste pământul moale, semănând a clisă mucezită şi, câteodată, pe când se poticnea de-o rădăcină apărută din senin şi săruta glodul, împrăştiind acelaşi miros rânced.
Nu te opri! Nu trebuie să te prindă întunericul în pădure! Nici chiar eu nu te-aş mai putea scoate la liman atunci… Caută după muşchi şi urmează calea spre apus. Caută! Izbuti să ochească din goană câteva pete întunecate la rădăcina molizilor. Încă nu se rătăcise. Avea însă fierbinţeală, îi ardeau tâmplele şi partea dreaptă a pieptului n-o mai simţea defel. Sânge rău, aşa numea vraciul Cormynului beteşugul. Lipitori, cataplasme cu oţet de mere şi… nu-şi mai amintea. I-ar fi fost de-ajuns o baie fierbinte şi surâsul Enyeelei, ca să uite de toate. Oare o s-o mai văd vreodată? Primi răspunsurile în plin. O săgeată i se înfipse-n umăr iar cealaltă aproape că-i zbură bocceaua din spinare. Se rostogoli printre doi fagi măreţi, gemând şi blestemând. În cădere pierdu sacul de pânză negricoasă, în care se afla mesajul. Adică mâna însângerată. Inelul! Vanar i se fofilă din nou în minte, apoi îi auzi şi pe ceilalţi, nălucile ce-l bântuiau. Fără pecete, ne-am prăpădit degeaba! Trase sacul către sine, îl îmbrăţişă ca pe-o iubită şi se rezemă cu spatele de trunchiul cel mai apropiat. Acum că nu mai alerga, întreaga oboseală strânsă-n două zile şi-aproape două nopţi de goană i se prăbuşi în creştet, pe umeri şi peste şale, lăsându-l chircit, aproape fără răsuflare. Inelul cu însemnele regilor pelandrii e aici, în siguranţă. Îl simte la piept prin pânza subţire şi rărită. Inelul cu rubin şi mâna retezată. Kaila şi Nyeela. Privirea i se împăienjeneşte. Îi voi spune… Îi simte-n apropiere dar nu se mai împotriveşte. Frumoasa-l aşteaptă…
*
-Om pune tabăra aici, aproape de apă! Mutule, îngrijeşte-te de foc şi fă-l aşa cum ştii tu! Mic şi nevăzut. Nu trebuie să dăm de veste nimănui! E sfătos ca un bunic. Şi… Mutule… tare mi poftă de-o tocană vânătorească…
Scutierul îşi sluţi chipul, părând că smiorcăie şi-apoi ridică amândouă mâinile cu palmele-n sus, goale, arătându-i bătrânului ceaunul micuţ, ars pe fund de prea multă folosire.
-De asta mă ocup eu, râse Endar, să n-ai grijă! Apoi îşi luă arcul şi tolba şi porni pe malul lacului, spre apus.
Dacă ne oprim în mal, retragerea ne va fi blocată iar focul nu trebuie să fie văzut ci doar să fumege ca să ne-adulmece duşmanul… O gândise, însă nu se putu îndura să i-o spună. Era bătrân şi respectat între zidurile Cetăţii Neamurilor, Nerithul cel mândru; purtase cel puţin patruzeci de bătălii şi-n aproape jumătate din ele căpătase câte-o rană. E-un răboj ambulant, care strigă câteodată c-o să mor din cauza coifului… N-am de gând să-mi las oasele pe-aci! El în schimb…
-Orma!
-Stăp’ne?
Îl privi cu milă şi-i porunci să împiedice caii şi să le scoată şeile. Apoi, în ultima clipă, pe când scutierul se îndepărta, adăugă:
-La noapte să nu-ţi lepezi pieptarul! Cine ştie, poate…
-Da Stăp’ne!
De la o aruncătură de băţ, aplecat deasupra undelor, pândarul îl măsura din cap până-n picioare, la fel precum făcuse şi-n faţa hanului. A auzit?
-Stăp’ne! se maimuţări myreanul. Se lasă frigu’ peste noapte? Să-mi ţin pumnalul aproape?
M-a auzit, nefericitul! De data asta Vanar vorbi limpede, aşa cum nu-l lăsase inima nainte:
-Ai face bine să te hrăneşti! Pândarul îl privi chiorâş. Crede că-l iau peste picior. Respecţi zilele de post, myrene? Eşti credincios?
Se apropie. N-aş vrea să mai sară la mine, căci de data asta şi-ar pierde capul, nu doar mândria. Nu că i-a folosit la ceva, până acum… Răsuflă uşurat când îi auzi răspunsul scrâşnit:
-Da, cred în zeii culmilor şi-ai cerului înstelat, ca orice locuitor de pe Spinarea Zmeului! De ce mă-ntrebi?
-Pe seară trebuie să mănânci ca-nainte de Postul cel Lung. Şi să-ţi umpli buzunarele şi chimirul, cu posmagi şi carne afumată. Nu, nu mă-ntreba de ce, doar fă-o! Îl opri cu-n gest scurt, ce nu aducea deloc cu fandoselile de femeiuşcă răsfăţată de care râdea neritheanul. Încă ceva myrene! Celălalt înţepeni cu pieptul scos şi picioarele răşchirate. Eu… mă iartă pentru că am făcut-o să plângă… Dar îi plăceau atât de mult poveştile…
Pândarul nu zise nimic însă chipul i se înmuie oleacă, apoi îşi pironi ochii-n pietrişul de pe malul Tăului Frumoasei şi nu-i mai ridică, până ce nu-şi termină Mutul tocana.
L-am ascultat! Am mâncat în seara aceea cât cinci. M-am ghiftuit şi mi-am umplut tolba, buzunarele şi chimirul, precum mi-a spus.
Cam pe la miezul nopţii, pe când Benda cea mândră apăruse goală şi înfrigurată de după nori, au atacat. Nu ştiu câţi or fi fost dar săgeţile lor negre şuierau precum un roi de viespi. Orma a pierit primul, căci dormea cel mai aproape de foc. Săgeţile săreau din platoşa sa ca nişte stropi de ploaie, când lovesc caldarâmul. Apoi una i-a pătruns în piept, pe lângă umăr, strecurându-i-se pe sub pieptar. A gemut prelung Stăp’ne şi dus a fost. Ceilalţi şi-au apucat armele iar Vanar m-a tras la adăpostul pavezei sale. O vreme nu s-au mai auzit decât clipocitul apei şi loviturile înfundate, primite-n scuturile mari cu însemne frumos încondeiate.
De s-o întâmpla să cădem, îmi zise tânărul, o rugăminte am! Două, de fapt! Îmi zâmbi amar. A mea şi a lui Engar! Am încuviinţat, deşi mă-nfricoşasem dintr-o dată, de-mi îngheţă sângele-n vine. Să duci inelul cu sigiliul regal la Nerith! Inelul cu rubin de pe mâna bătrânului. Să le spui că molokhii atacă de peste Hogwar. Or ştii ei ce să facă mai departe. Jură! Am jurat pe cer şi pe pământ, apoi l-am întrebat de cea de-a doua, rugămintea lui. Atunci au început s-apară. Mulţi, ca nişte şobolani negrii, de-abia zărindu-se din noapte. Kalia! mi-a strigat în vreme ce-şi trăgea spada. În Nerith, caut-o pe Kalia!
Primii atacară de-odată, mişcându-se la unison, şfichiuind aerul cu iataganele late de pe care de-abia se mai reflecta lumina lunii, acum însângerată şi rece. Endar căzu al doilea. Fu copleşit, căci blestemaţii păreau că-l caută doar pe el. Se apără eroic, cu sabia şi pavăza de pe care străjuiau ursul muntean cu turnurile, soarele şi luna, dar apoi veniră securile. Scutul scartelat i se ciobi; îl lepădă şi prinse sabia lungă-n amândouă mâinile şi-ncepu să cosească printre sălbatici. În cele din urmă căzu precum un stejar bătrân, năpădit de securi. Un demon îi reteză mâna din încheietură. Altul vru să-i împlânte iataganu-n piept dar platoşa nu se supuse, frângând lama neagră de la jumătate. Bravul bătrân încă reuşea să-i ţină la distanţă, fluturând sabia cu mâna teafără, din ce în ce mai molcom însă. Atunci l-am auzit pentru prima oară. Un glas limpede, gros ca un tulnic şi-ncărcat de suferinţă, ce-mi urlă în minte. Inelul! Ia inelul şi fugi, până nu-i prea târziu! I-am văzut cu coada ochiului chipul alungit, străpuns de săgeată.
Din faţă veneau zeci, poate sute de arătări hâde şi crăcănate, de pe care luceau armuri negre. Spune-i… mi-a strigat în vreme ce era înconjurat de-un brâu de oţel întunecat dar n-aveam nevoie să aflu mai mult. Ştiam prea bine ce-are să-i spună Kailei sale. Nu te opri! Fugi! îmi striga bătrânul Engar, cu ciotul fluturând ca un stindard însângerat. Fugi mâncând pământul, păru că-mi urlă şi mutul, pe când îl hăcuiau vreo zece sălbatici. Şi am fugit.
–––––––––––––––––––––––––––
[1] Pelandru – om de la răsărit
[2] Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu 1,067 km
autor Adrian Sand
Comentarii închise la Şi am fugit… (fragment, prolog, nuvela,…)
Georges Braque- Revelaţii
1„Nu-mi protejez ideile, le expun”
2”Nu trebuie să imităm ceea ce dorim să creăm.”
3”Pictura nu are ca scop reconstituirea unei întâmplări, ci a unui act pictural.”
4 „A scrie nu înseamnă a descrie, a picta nu înseamnă a reda.”
5 „Vaza dă o formă vidului şi muzica tăcerii.”
6 „Nu scopul interesează, ci mijloacele prin care-l atingem.”
7.”Adevărul există; oamenii au inventat doar minciuna.”
8. „Iată un adevăr: îi prefer pe cei care mă exploatează celor care mă urmează; de la primii am ce învăţa.”
9. „Există o artă populară şi o artă pentru popor, aceasta din urmă creată de elite. Cred că nici Beethoven şi nici Bach, inspirându-se din creaţia populară, n-au intenţionat să creeze o ierarhie.”
10.”Progresul în artă nu înseamnă a-i depăşi limitele, ci a le cunoaşte foarte bine.”
11.” Vizualul separă obiectele unele de altele. Tactilul ne separă de obiecte.”
12. „Nu-mi doresc să deformez, ci să formez şi să informez.”
13. „Toba este instrumentul meditaţiei; cine ascultă tobele ascultă liniştea.”
14. „Viitorul este proiecţia trecutului condiţional în prezent.”
15 „Pictura gândeşte în forme şi în culori; obiectul în sine poartă poezia.”
16.”Am grijă să vibrez de fiecare dată la unison cu natura, nu s-o copiez.”
17 „A nu se confunda culoarea cu forma. Între ele există simultaneitate.”
18 „În artă un singur lucru are valoare: ceea ce nu poate fi explicat.”
19.”Cu timpul, arta şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.”
20.”Unii, precum naturaliştii, repară natura crezând că–i redau veşnicia.”
traducere maria sava
Comentarii închise la Georges Braque- Revelaţii
Un sertar relativ deschis
Prezență discretă în viața literară arădeană, după debutul editorial, destul de întârziat, cu volumul „Întrebări de toamnă”(2007), Lazăr Magu reușește cu „ Sertarul cu trandafiri”, Ed.„Rebeca”,Zădăreni, 2012, într-un timp relativ scurt, să publice cinci cărți de poezie( „Monologuri liturgice”(2009),„Cartea cu cinci anotimpuri”(2011) și „Cascada de nisip”(2010), încurajat fiind, probabil, și de faptul că reviste ca: „Arca”, „Apostrof”, „Luceafărul”, „Acolada”, „Oglinda literară”etc , și-au deschis paginile cu generiozitate creațiilor sale.
„Lazăr Magu are viziunea romantică, paseistă a timpului originar… o imagistică modernă, reflexivă și captivantă, alimentată de un acut sentiment al cotidianului”, susține Petru M.Haș iar Lucia Cuciureanu observă că „Versurile devin o alarmă de conștiință iar sentimentul predominant rămâne tristețea”.
Parcurgând volumul, ușor se poate constata dexteritatea cu care versifică, versurile, de regulă, în stil clasic sunt bine structurate, au greutate și limpezime, exprimând o gamă diversă de trăiri și sensibilități: „Când treci pe străzi cu pașii uzi de soare,/îngeri și pomi tu deopotrivă tulburi./Pui mici în cuib se-nalță în picioare,/privindu-te. Bărbații dau în muguri//(Cu pașii uzi de soare, p.19)
Cultivă cu predilecție sonetul shakesperian, melodicitatea și oralitatea sunt caracteriticile de bază ale acestor poeme:„Ninge frumos, cu curcubeie…/Zâmbește parcă o femeie/și părul luat de vânt/ eșarfe-ntinde pe pământ”//(Vraja, p.67)
Toamna și ploaia sunt pretexte pentru declanșarea tristeței învăluită în dulci melancolii: „Mai trece o toamnă peste lume./Cocorii pe cer plângând…/Se face frig la mine-n gând/și ploaia spală al meu nume./
Mai trece-o toamnă peste lume.”//(Toamna de ploaie, p.65)sau„Clădesc amintiri prin galbena ploaie/și galbenă fi-va și lumea de sus,/în care un înger o clipă m-a dus./Și-acolo e toamnă, e vreme de ploaie.„// (Poștasul, p.48)
Diverse scenarii, încropite din tușe fulgurante, par desprinse din Topârceanu sau chiar din Eminescu:„Ca o inimă ce bate de mai multe generații,/biblioteca ține-n viață idealuri, fapte, vise…/Din istorii vechi coboară în armură împărații,/să continuie războaie ce rămas-au indecise.”(Sertarul cu trandafir1, p.57)
Mergând pe linia tradiționalistă și încorsetat de rigorile prozodice, precum și limbajul poetic mai puțin actualizat, se ajunge la o monotonie stânjenitoare care pune stăpânire pe unele pagini din volum iar petalele „trandafirilor” din sertar pălesc.
Atunci când linia tradiționalistă este părăsită, când fantezia este lăsată liberă, Lazăr Magu scrie poeme care-l apropie de tendința liricii actuale și, în mod evident, crește calitatea volumului, ca de exemplu: „Criza exponențială”(p.18), „Naufragii”(p.35)și „Zambezi”(p.68) pe care-l cităm integral:„ Pe malul râului, un grup de femei /spală de o săptămână/ un copil care va fi dat spre adopție unei familii de albi./În aval, albii stau de o săptămână la plajă/pentru a prinde culoare, să nu sperie copilul./Conducătorii tribului au prins șarpele cel mare /mâncătorul de capre și câini./L-au întins între doi stâlpi,/ l-au prins în șuruburi,/ l-au făcut frânghie de uscat rufele/Îl măsoară cu metrul,/ să vadă câți ani are./Cei mai curajoși îl măsoară de la cap la coadă, /fricoșii îl măsoară de la coadă la cap,/ copii îl măsoară până la jumătate./Fiecare metru are o lungime proprie./Mâine, șarpele va fi jupuit/și fiecare bărbat va primi un costum nou…./Pe râu urcă un vapor /care trage toată apa după el./Peste o săptămână, vaporul se va întoarce,/ albii și copilul vor pleca,/ râul va începe să curgă din nou,/rufele vor fi luate de la uscat /iar oamenii vor uita/ de vapor, de șarpe și de copil.//”. Cu siguranță, unul dintre cele mai reușite poeme ale volumului.
Nu-i rămâne autorul decât să deschidă, mai hotărât, sertarul, pentru ca în viitorul volum „trandafirii” să fie mult mai vizibili.
autor Constantin Butunoi
Comentarii închise la Un sertar relativ deschis
Prinţul
Frumuseţea va salva lumea!
F.M. Dostoievski
În dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie, 1867, soseşte la Petersburg, un tânăr înalt, cu păr bălai, cu obrajii supţi şi o bărbuţă rarã ascuţitã, cu ochii mari albaştri, având o expresie blajinã,cu trăsături plăcute, fine şi delicate.
Astfel îşi face apariţia, în spirit, unul dintre cele mai fascinante personaje imaginate vreodatã – una dintre acele fiinţe minunate, precum Quijote, Hamlet, Ishmael, Zorba…, pe care nici bunul Dumnezeu n-a îndrăznit sã le făurească de-a dreptul.
Iar prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin chiar nu este de pe lumea aceasta, cãci, aşa cum se sugereazã adesea în paginile cãrţii, el, întrupare a smereniei divine şi a simplitãţii generoase, este purificat de orice urmã de vanitate omeneascã, fiind animat doar de o arzătoare necesitate de a iubi .
(“Prinţul se apropie de noi ca o fiinţã venitã de pe o altã planetã” scria Paul Evdokimov.)
Numai cã, asemenea albatrosului lui Baudelaire, rãtãcit în aceasta Vale a Plângerii, prinţul pare întruparea cea mai ridicolã a inadaptabilităţii. Naiv şi inocent pânã la limita dintre om şi înger, el le apare multora drept un biet idiot, anticipând viziunea sumbrã din Marele Inchizitor. Totuşi, în momente limitã, câteva dintre personajele romanului intuiesc cã se aflã în faţa unui miracol : „niciunul nu face cât degetul mic al dumitale, niciunul nu are nici mintea şi nici inima dumitale” (Aglaia), „Te aşteptam ca pe o providenţã!”, „A mai existat vreodata un astfel de om?”(Lizaveta), „citeşte în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisã” (Lebedev), „Mã întreb, de unde atâta naivitate şi inocenţã sufleteascã, cum poate nici în vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atâta clarviziune!” (Keller)
Desigur cã despre ţesătura secretă de aluzii şi de simboluri a acestei capodopere incontestabile s-a vorbit şi se va mai vorbi încã multa vreme, dar cu adevãrat importantã este ideea ca umanitatea se prãbuşeşte tot mai vertiginos în prãpastia pãcatelor sale letale şi cã nicio mântuire nu mai e posibilã, pentru cã, în aceastã Stranie Evanghelie profetică, Hristos, cel reîntrupat întru izbãvirea noastrã, a tuturor, este văzut doar ca un visător lamentabil şi inadaptat.
O undă de speranţã mai existã totuşi, atâta timp cât Idiotul-Sublim, Lev Mîşkin, şi „sora” sa Sonia Marmeladova, Prostituata-Înger, vor continua sã ne vorbeascã din paginile celor mai frumoase cãrţi ale neamului omenesc. Fiindcã şi eu mai cred, cu disperatã încrâncenare, cã FRUMUSEŢEA AR PUTEA SALVA LUMEA, alunecând adesea în capcana penibilă apropriilor mele himere, pentru că nu-i bine să uiţi nici o singură clipă măcar că Binele şi Frumosul nu sunt din lumea aceasta.
Chiar dacă speranţa moare ultima.
autor Ioan Florin Stanciu
Comentarii închise la Prinţul
Fotojurnalismul de război
Comentarii închise la Fotojurnalismul de război
Moda şi pictura
Era invitabil ca moda timpului să nu fie bine reprezentată în pictură. Mai mult decat atât, pictura a reflectat moda după cum şi-au închipuit pictorii că sunt îmbrăcate personajele. De pildă, eroii biblici, în reprezentările maeştrilor europeni, sunt îmbrăcaţi ca flamanzii, italienii sau nordicii. Până şi peisajul este european, eventual cu un palmier adăugat, aşa cum era scris în texte. Apostolii sunt îmbrăcaţi ca nişte călugări, sfinţii ca nobilii dar… şi acesta este un indiciu asupra modei europene în secolele 16 – 17.
Rembrandt a pictat unul din cele mai cunoscute tablouri ale sale, Rondul de noapte, cu dimensiuni mari (3,5 x 4,4 m) în care înfaţişează burghezi înstăriţi. Ca şi în Lecţia de anatomie în care vedem mai mulţi medici ai timpului, îmbrăcămintea este detaliată, grija pentru amănunte redând, în fond, moda acelei perioade. Dar, în mod deosebit, putem stabili o bună legatură cu moda spre sfirşitul secolului 19, în timpul Belle Epoque. În Art Nouveau, pictorii au fost tentaţi să surprinda moda în, mod special. În lucrările lor e prins stilul vremii, silueta feminină specifică, importanţa accesorilor: pălării, umbrele, bijuterii… În unele portrete celebre este surprinsă tendinţa vestimentară adoptată. Pictorii au inovat sau au continuat tradiţia. Este de menţionat şi influenţa artei orientale asupra costumelor vremii, elementele exotice pe care le regasim în modă, ca imprimeuri, croială, accesorii, bijuterii.
Rembrandt- Rondul de noapte
Matisse pictează Bluza românească, fiind o consecinţă firească a prieteniei sale cu artistul român Theodor Pallady. Aceasta l-a inspirat pentru tabloul care înfăţişează o tânără îmbrăcată cu o ie populară. Şi iată cum şeful foviştilor francezi realizează o lucrare de modă, aproape fără voie, dar care pentru publicul francez (şi nu numai) a reprezentat un prim contact cu artizanatul românesc.
Henri Matisse- Bluză românească
Am luat câteva tablouri, aproape la întâmplare… Este neîndoielnic căa, cu voia sau fără voia lor, artiştii au surprins în afara subiectului propriu- zis, şi elemente vestimentare caracteristice epocii, standardului social al personajelor respective, în ultimă instanţă modei.
Gustav Klimt-Doamnă cu evantai
Goya-Ducesa de Alba
Henri de Toulouse- Lautrec- Moulin Rouge
autor Dorel Schor
Comentarii închise la Moda şi pictura
Scrisoare pe-un petec de suflet..
autor
Comentarii închise la Scrisoare pe-un petec de suflet..
Bat inimile nopţii…
Bat inimile nopții, frenetice chitare
Și orga de lumini mai biciuie retina,
Căci noaptea e fierbinte și trupurile asudă
Să-și scuture zadarnic nisipul din timpane.
Bat inimile nopții și noaptea e fierbinte,
Neon, asfalt, benzină, se-amestecă de-a valma
Cu cioburi de culoare, în puls de-autostradă.
Chitarele răsună tăios, rece, metalic,
Rostogolind ecouri pe ziduri de beton….
Nu mai găsesc refugiul cabinelor de sticlă
De unde pot să-ți dau, iubito, telefon,
M-am rătăcit pe căi de labirint în clocot,
Cu mii de Ariadne și zeci de mii de fire,
Cu sute de oglinzi ce par a fi tot strâmbe
De hohot glacial când îmi refuză chipul.
Pașii nu mi-i aud, dar am mai multe umbre….
Bat inimile nopții, mereu, în depărtare,
Cetăți tentaculare își numără mereu,
Un ultim pasager, la ultimul metrou.
19.08.1985.
autor Andrei A. RADU
Comentarii închise la Bat inimile nopţii…
Luminile oraşului
Rac de casă,
ai ales să te schimbi
într-un leu de curte
după ce-ai bifat programul tv
și te-nvârți așteptând
noul film în premieră-pe-mahala
„Marea Stingere”
să sari gardul…
Și alergi, și alergi, și alergi
ca 335 până să i se tragă
semnalul în câmp
și vorbești cu umbra ta:
„Nu mă opri acum!!
Mă simt și eu în putere!…”
și ai ajuns la Caragiale
și te-ai uitat la drumul mare
și n-a apărut nicio turmă să te ia…
Și alergi, și alergi, și alergi
și nu-știu-cum,
ai ajuns pe nesimțite în centru
și-ți cântai libertatea
și te-nconjura o armată de zombie…
Nu mai aveai scăpare!
Doar prin minune,
a apărut cavalera-în-armură de piele
călare pe motor,
și-ați fugit, și-ați fugit…
…și te-ai trezit!
autor Marius Marian Ionescu
Comentarii închise la Luminile oraşului
Poeme, autor Elisabeta Iosif
Anotimp în flăcări
Toamna pictează dealul, aprinzând focul anotimpului.
Se prăvăleşte chihlimbariu peste arborii în flăcări
închişi în ţarcul sfârşitului de septembrie
Şi se propteşte în trei căpiţe aurii, gata să ardă,
Până-n căsuţa prinsă-n otava verii, încă verde.
Creuzetul Alchimistului cuprinde pădurea
Rostogolită-n toamnă, până în noiembrie…
Licărind, lumina curge pe faţa peretelui-cremene,
Pe coamă, pe arbori, până nu se mai vede.
Ce ofrande aduce copiilor prin lacrimi de sânge?
Cu ce joc magic îi implică pe scena ei tainică?
Mereu, ca un terapeut deschide calea spre cetatea
Cu imnul homeric, închinat zeiţei Demeter.
Toamna produce nemurirea, sub semnul focului.
ÎN OGLINDĂ
Femeia priveşte prin unghi de oglindă
Un ochi e mai limpede, altu-i strălucitor
Cad pleoape peste luciul din vis
Nud încovoiat prin magia ei
Atins de revelarea cuvântului iluminat.
Când cerc, când ploaie aplecată prin vers
În formele multiple ale luminii cu axa iluzorie
Invocând-o în cioburi de oglindă curbă.
La infinit, femeia, cer vertical
Asupra pământului orizontal.
Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda.
În noaptea tăcerii
În noaptea tăcerii ţi-am trimis un gând,
Floare alchimică în fereastra Templului…
Zeii soarelui nu se sfiesc de tăcerea nopţii violete
Ca şi Novalis, de copilăria edenică din Floarea de aur.
Fiorul tainic al zării de cristal verde e haina Poetului,
Descifrând taina lumii din noaptea tăcerii.
autor Elisabeta IOSIF
Comentarii închise la Poeme, autor Elisabeta Iosif
Poveste simplă, autor Sorin Tunaru
Poveste simplă
Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul lui victorios căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca u,n peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum, şi puţin probabil că va trece vreodată.
*
* *
Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.
Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru ca apoi să mă ridic în coate şi trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar tata venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise şi ne lăsase ca nişte jucării uitate într-un colţ. Iar tata nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune, desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.
Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în camera pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru că într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi prezenţa lor îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie.
Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sulfa atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.
Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâşi auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică acolo, aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cazi, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult de câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie, apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aşpri şi-l rugam până când se vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, “am luat-o pentru câteva zile, e a mea!“ Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.
Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi zguduia duşumeaua când ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf argintiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosind să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.” Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arăta de parcă ar ieşi din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o, vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.
Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.
Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.
Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabra speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celălalt erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute, cum putea şi el, dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.
Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.
În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridica pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.
Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uita după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”
Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, şi-i scutura de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama, iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după aceea, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă, cât vor putea, de tine. Sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, înălţam mâinile şi-l salutam. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uita la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţilor.
Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zilei pe cer şi noaptea doar luna. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă ca un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, dară-mi-te Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă, de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama se ridica şi o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.
A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe ceafă şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupă şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti! Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei. Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” şi el zâmbind, mi-a arătat farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, spunându-ne “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă dar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” O luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” O puse sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: “ în spatele munţilor se află o câmpie foarte bogată şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, dar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” apoi îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, dar eu ma întorceam din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.
A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă a început atât de repede, încât în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau ca şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai zis nimic, doar m-am uitat la el, “în două minute vin!” apoi dispăru în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” adăugă trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi fără să stea pe gânduri înaintă respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit să-mi spună ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se grăbit la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor şi din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apucă somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi să nu te gândeşti la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.
Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.
Dimineaţă, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpada continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi trecând prin spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi, de acolo, voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.
*
* *
Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilalţi? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul
autor Sorin Tunaru
Comentarii închise la Poveste simplă, autor Sorin Tunaru
Ţi-aş scrie un poem în decembrie, autor Alina Dora Toma
Ţi-aş scrie un poem în decembrie
mamei mele, cu dragoste
sunt scumpi brazii, nu ca atunci când mi-i aduceai tu
lămurind iarna cu vocea ta gravă să fie frumoasă şi albă
poate şi pentru tine erau scumpi, doar că întotdeauna ai fost mai bogată
decât mine, decât anii grăbiţi
pe care-i rătăceam pe covor printre resturi de globuri sparte şi de beteală
pădurile stăteau la coadă până noaptea târziu pentru o moarte eroică
purtai pe umeri trunchiul ciuntit gândindu-te la cât de gol fusese, pe vremea ta
raiul acesta al brazilor
păşeai printre oameni fără să simţi coaja aspră înfigându-ţi-se în braţe
fără să simţi
povara moartă a Crăciunului pe care-l voiai viu
ţi-aş scrie un poem în decembrie, nici decembrie nu mai vine de mult
încet, se stinge un anotimp oarecare
abia prididesc să adun amintirile
împachetate în hârtii zdrenţuite
mi se pare că sunt aceeaşi, numai pe tine nu te mai văd înălţând
mândră şi tristă
o frunte de cetină
autor Alina Dora Toma
Comentarii închise la Ţi-aş scrie un poem în decembrie, autor Alina Dora Toma
Producție de film la Cluj-Napoca
Producție de film la Cluj-Napoca
Toamna aceasta a oferit publicului clujean cinefil, câteva surprize pe măsura așteptărilor și când spunem aceasta, ne vom referi la producțiile Persona Media, o echipă ce realizează filmări profesioniste și activități cultural-artistice în inima Ardealului. Deoarece acoperă o paletă largă de producții cinematografice, filme artistice, de scurt, mediu sau lung metraj, filme de acțiune, documentare, videoclipuri, filme de prezentare, etc., una din lansările toamnei au fost, filmul artistic de lung metraj, adresat tinerilor ”În umbra luminii”, un manifest împotriva consumului drogurilor, sinuciderilor, sexului neprotejat, precum și lipsa comunicării, datorată distanței de mentalități și vârste. Regizat de Rareș Stoica, filmul pornește de la ideea piesei de teatru „Deşteptarea primăverii” de Frank Vedekind, subiectul fiind readaptat la actualitate. Având în centru povestea unori liceeni, cu preocupări specifice vârstei, ce întâlnesc o realitate crudă în căutările lor, ca mesaj, filmul cu durata de 90 de minute se adresează în principal tinerilor, însă el poate fi urmărit și de publicul adult de orice vârstă, pentru că până la urmă, orice adult se poate reîntoarce și regăsi în vârsta întrebărilor cu răspunsuri amânate. Prezentarea realistă a poveștii celor trei adolescenți e fin completată cu apariția secvențială a unui personaj aproape mistic, Domnul în alb, ce se ivește undeva în fundal, de câte ori tinerii sunt încercați în căutările lor. Domnul în alb este o metaforă a pericolului, trecută din planul spiritual în cel vizionar. Pentru că filmul este amintirea anilor de liceu, vreme în care Sebi, (personajul principal ce povestește) fusese mereu acompaniat de amicul său Marius dar și de prima lui iubire, Ela, prieteni pe care i-a pierdut undeva dincolo de dealul alb ce desparte viața de moarte. În scenariul filmului ”În umbra luminii” regăsim teme actuale conflictuale, cum ar fi cea a canoanelor sociale, conflictul dintre generații, precum și inhibiția unei comunicări firești datorată educației religioase excesiv de restrictivă, cazuri în care tinerii apelează la accesul informativ digital. În acest fel, ei obțin informații generale, care nu pot substitui sfaturile aplicate, prietenești și mature ale părinților. Frământările tinerilor, primele flăcări ale iubirii, lipsa de informație datorată graniței închise dintre ei și părinți, precum și stările conflictuale amintite pot duce la ireversibilitate! – este ceea ce filmul își propune să transmită generației tinere. Iar după semnele de întrebare, specifice vârstei premergătoare maturității, prin mesajul său, filmul ”În umbra luminii” nu face altceva decât să aducă un mare semn al exclamării referitor la schimbările aduse de această vârstă, ceea ce dincolo de artistic, devine educativ. Protagoniștii actori ai acestui film realizat în Cluj-Napoca sunt membri trupei de teatru ”Namaste”, foști elevi, care de altfel au și obținut anii trecuți premii naționale pentru interpretarea piesei de teatru ”Deșteptarea primăverii”.
Venind în întâmpinarea suicidului, un alt proiect Persona Media, artistic, social, informativ și în același timp educativ s-a concretizat prin filmul documentar ”Salvând vieți în România”. Realizat în colaborare cu Alianța Română de Prevenție a Suicidului, lansarea documentarului a avut loc în această toamnă, cu ocazia Zilei Internaționale de Prevenție a Suicidului, la Casa de Cultură a Studenților, Cluj-Napoca. Documentarul în regia lui Rareș Stoica oferă informații despre categorii de persoane predispuse suicidului, prin interviurile luate unor personalități de specialitate Prof. Dr. Doina Cosman, Conf. Dr. Horea Roman precum și preot Bogdan Ivanov. Partea artistică, jocul interpretativ al suferinței este susținut de nume cunoscute din lumea teatrului clujean: Miriam Cuibus, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu, Ramona Atănăsoaie, Florina Florian. Documentarul prezintă și exemplifică diferite cazuri și oferă soluții pentru salvarea sufletelor rătăcite în durerea care stârnește gândul suicidal. Urmărind acest documentar, avem ocazia să aflăm faptul că în România există voluntari care pot interveni în cazuri critice, dacă sunt apelați la un anume număr de telefon și că există diferite modalități de a corija atitudinea sau gândul suicidal.
Nu în ultimul rând, referindu-ne la varietatea producțiilor video Persona Media, la data de 1 Decembrie a fost lansat pe canalul youtube videoclipul ”Vreau” al trupei clujene hip-hop, ”Personal”. Filmările la care au participat în jur de 150 de tineri voluntari clujeni au început în octombrie și au avut loc în diferite locații ale orașului, piața Unirii, str. Năsăud, Potaissa, Liceu de Coregrafie și Artă Dramatică ”Octavian Stroia”, club Vertigo, precum și zone din localitățile Sic și Jucu. Pentru realizarea piesei ”Vreau”, trupa Personal a colaborat cu membri corului ”Jubilate” și chitaristul Cristi Chelsoi. ”Vreau” este un videoclip care transmite energie pozitivă, vorbește despre prietenie, solidaritate, șansă iar trecerea timpului, măsurată în călătorii, vise și gânduri pozitive se conturează în versurile piesei printr-o imensă dorință de cunoaștere și nu în ultimul rând, speranță.
Succesul activităților audio-video Persona Media Production constă în faptul că echipa este formată din profesioniști în mai multe domenii (actori profesioniști, regizori, scenariști, echipă de filmare, echipă tehnică de montaj și procesare audio/video, casting, construcție decor, etc.), cu o experiență de peste zece ani pe piața media. De asemenea, stând de vorbă cu Rareș Stoica, managerul Persona Media aflăm că ”stăm foarte bine la capitolul «organizare», avem un sistem implementat de lucru, dar eficient. Suntem deschiși să discutăm cu toți colaboratorii noștri și să le explicăm posibilitățile realiste de realizare a proiectelor, într-un anume timp dat. Știm să ne organizăm timpul de muncă de la stadiul de pre-producție și până la post-producție, ne place munca pe care o facem, de aceea ne și dorim în principal ca producțiile noastre să aibă cele mai înalte standarde calitative.”
Obișnuiți fiind ca producțiile cinematografice să fie realizate doar la București, am întrebat dacă nu cumva Persona Media se va muta în capitală și am aflat că ”am dorit să existăm aici, în Cluj-Napoca, pentru că piața bucureșteană este aglomerată, pe de o parte și pe de altă parte, dorim să oferim producție profesionistă și în Ardeal. Practic, Clujul are toate resursele pentru a produce film. Aici există o facultate de Teatru și Televiziune, de Media, școli de actorie, trupe de teatru, muzicieni, firme sau persoane fizice care doresc aceste servicii. Și apoi clujenii vor avea avantajul că nu mai trebuie să se deplaseze în București și în felul acesta își vor reduce din costuri. Proiectele noastre cuprind fimări cinematografice dar și filmări de evenimente și practic absolut tot ceea ce ține de domeniul audio/video.”, spune managerul Persona Media Production.
Publicul cinefi, va fi surprins și în viitorul apropiat, cu numeroase producții video fabricate la Cluj. Persona Media ne anunță că ”avem mai multe filme pe rol: un film de lung metraj în lucru și suntem în discuții cu diferite trupe pentru realizare de videoclip, de asemenea anumite firme au apelat la noi pentru a realiza filmulețe de prezentare, de tip corporate.”
Filmele lansate în toamna aceasta au fost și sunt în continuare prezentate în școli din toată țara și proiectate cu diferite ocazii, pentru că dincolo de plăcerea artistică a privitorului, ele au și un caracter puternic exemplificator și educativ. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm pentru că într-un important centru universitar din Ardeal a început să se producă cinematografie. Și să începem să urmărim filme video – made in Cluj-Napoca, by Persona Media Production!
autor Adina Ungur
Comentarii închise la Producție de film la Cluj-Napoca
Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” ( dec. 2009 )
Darul Sfântului Nicolae către iubitorii de proză
O noapte întreagă am tot umblat prin paginile voastre sperând că voi găsi, fie și numai într-o singură fereastră, o umbră lustruită de ciubote.
Micuțele ciubote!
Dar n-am găsit! și supărat pe mine însumi mai mult decât pe voi, că n-am știut un an întreg a însămânța în voi speranța, am smuls din pânza unui pictor această ponosită, șleampătă pereche. Unora le va veni ca unsă, altora posibil să le fie cumva prea strâmtă. Dar orișicum ar fi, eu zic că tot se merită perechea să fie încercată.
Nu am mari daruri și foarte greu îmi este să împart la toți urmând măsura dreaptă. Apoi mai e ceva… citind la voi pe poartă ‘republica’, sincer să fiu m-am cam temut să nu fie vorba de o farsă. Prea sună zgomotos și plin de fală pentru un grup de cetățeni așa…lipsiți de ghete. Dar cum și sfinții cât sunt ei de sfinți, în treburile artei nepricepuți s-au dovedit adesea, vă las în dar acest contur de carte:
http://falezedepiatra.net/
( structura viitoarei reviste – deocamdată în mediu virtual – a rețelei Cititor de Proză, primul număr la sfârșitul lunii decembrie 2009 )
De voi găsi după un an această carte închegată și răsfoind mă veți convinge, că fie numai și în artă, puteți cu adevărat să vă iubiți aproapele și renunțând la tot ce înseamnă trib și individualism feroce nu vă veți simți nici o secundă sărmani neîndreptățiți, ei bine atunci, altfel de daruri Sfântul Nicolae o să poarte.
Și vă mai las de-asemenea întru ajutor aceste vorbe, pe care tot le port de zeci de ani la pieptul meu :
“am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său.”
(Panait Istrati )
și
“Ce am eu de spus Umanității? “
(Mihail Bulgakov)
Să fiți iubiți și să păstrați cu grijă ciubotele lăsate în dar !
06 Decembrie 2009
Comentarii închise la Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” ( dec. 2009 )
Speranţa, autor Lucian Gruia
După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,
încercări încrâncenate de a scrie versuri,
perseverări nebuneşti,
iluzii, amăgiri, disperări, arderi şi stingeri,
am publicat, în sfârşit, pe banii mei
adunaţi cu multă trudă,
lucrând în schimburi de noapte
la depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală,
volumul de versuri SPERANŢA.
Pe coperţile Sale am reprodus fotografia color
a unei lumânări aprinse în noapte.
Editură mi-a fost LINIŞTEA.
Am dus-o fuga la libraria ILUZIA şi am ocupat
un raft întreg cu multe exemplare
ale minunatei mele cărţi,
ba şi în vitrină am aşezat câteva,
împreună cu un afiş mare
în spaţiul noutăţilor editoriale!
Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile
şi ţuşti la librărie:
– S-a vândut ceva?
– Nimic bătrâne, nimic.
– Cum aşa? E o carte foarte bună.
– O fi, dar lumea abia are bani pentru mâncare,
nu şi pentru cărţi.
Am plecat foarte dezamăgit şi am revenit după alte câteva zile, nu se vându-se nimic.
M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă
cu zarzavaturi, la piaţă.
Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă,
unii chiar le răsfoiau amuzaţi, cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase,
dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.
M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor
Toţi aşteptau să le dăruiesc câte o carte,
ceea ce am şi făcut.
Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux,
dar nici un magnat
nu a dorit să cumpere nici o carte.
Apucându-mă disperarea, am comandat la
Serviciul de pompe funebre, un coşciug, mic,
din mahon,
căptuşit cu dantele, mătăsuri şi catifea
numai bun să încapă cartea.
Am alergat la preot să-mi oficieze slujba
de înmormântare creştinească a SPERANŢEI.
Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,
în piept, în locul coastei din care
Dumnezeu a făcut-o pe Eva.
Spre surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat,
contra costului unei înmormântări obişnuite:
– Că doar tu te îngropi, nu-i aşa?
– Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ?
Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,
vin din belşug, ţuică
Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori:
critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc
(ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? – m-am întrebat deseori,
văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi
nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!)
Şi preotul a început slujba citindu-mi stâlpii:
Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Bacovia,
Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc
Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit
să de-a o lovitură de târnăcop în pieptul meu,
în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri.
Sângele curgea şiroaie, invitaţii râdeau,
criticii loveau cel mai cu sete
poeţii se strâmbau de plăcere.
La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai puţin.
În sfârşit, cartea a fost îngropată
în locul coastei scoase cu forcepsul
după ce a fost fierăstruită cu drujba.
Da, acum eram mulţumit, am încremenit senin, zâmbind.
Şi s-a încins o petrecere pe cinste,
toţi dănţuiau, mâncau şi beau;
vinul le şiroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mânjea mâinile.
După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:
– Ce să facem pentru pomenirea poetului?
După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit:
– Să-i citim un poem din SPERANŢA.
O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis:
– Bine, să auzim:
Şi cineva, urcat pe un scaun a citit.
S-a făcut linişte. După ce a terminat lectura,
publicul a aplaudat:
– Frumoasă poezie, ia să mai citim una.
Şi aşa au citit toată cartea.
Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat.
Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta,
pentru că m-am înălţat.
autor Lucian Gruia
Comentarii închise la Speranţa, autor Lucian Gruia
GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER-Amor eterno, iubire eternă
Podrá nublarse el sol eternamente ;
podrá secarse en un instant el mar;
podrá romperse el eje de la tierra
commo un débil cristal.
¡ Todo sucederá! Podrá la muerte
cubrirme con su fúnebre crespón;
pero jamás en mi podrá apagarse
la llama de tu amor.
Poate înnegura soarele veşnic
poate seca marea într-o clipă;
poate spulbera osia lumii
ca pe un pahar fragil de sticlă.
Toate se pot petrece! poate moartea
mă va învălui cu giulgiul ei moale ;
dar niciodată nu-mi va putea stinge
flacăra iubirii tale.
traducere: Ion Burhan
Comentarii închise la GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER-Amor eterno, iubire eternă
Vasyl SYMONENKO – Nunta lui OPANAS KROKVA
Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.
– Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta
s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.
Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copiii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.
Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.
– Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să tragă în voi.
Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.
– Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să
nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.
– Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.
– Pe toţi până la unul.
– Şi pe cine mai ai acasă?
– A fost baba, dar a murit.
– Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol
mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!
Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.
– Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.
– Îhă. A mea. A cui să fie?
– Într-adevăr feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe
bătrână.
– Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure…
I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.
* * *
Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui.
Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.
Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.
Traducere din limba ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA
Comentarii închise la Vasyl SYMONENKO – Nunta lui OPANAS KROKVA
dacă / ea, autor Marius Conu
şi a praf
deşertic
fruntea mea îngândurată…
că eu nu am
învăţat să iubesc
altfel decât
cu inima…
moartea mea
în vastele spaţii
ale însingurării…
şi a ţipăt
luminos
de lună
prelingându-se
în colţurile
întunecoase
ale camerei…
nu mă săruţi
pentru încă o
clipă.
pluteşte peste zâmbetul
tău ca o nostalgie…
ce trebuie ştiut,
ea râde…
ţie pe nume,
şi celorlalţi…
ascuns al luminilor vii
ale oraşului
în noapte,
ea este sensul soarelui,
pasările pentru ea zboară
mai înalt
şi munţii sunt mai gravi…
ca tu să ştii
toată înţelepciunea
şi mai înainte ca tu să
o săruţi ea te învaţă cu
tandreţe
şi gingăşie
despărţirea…
Comentarii închise la dacă / ea, autor Marius Conu
exerciţii de sinceritate – oamenii ferestre, autor Mihaela Popa
descătuşează seninul
şi forţa de atracţie
pentru
partea nevăzută
adevărul zici
are casa
pe cărări virgine
sculptează
piatră de temelie
colecționez priviri zâmbete
ce mă aduc mai aproape de mine
autor Mihaela Popa
Comentarii închise la exerciţii de sinceritate – oamenii ferestre, autor Mihaela Popa
Toamnă rece…, autor Victor Burde
Toamna ce întinde plasa brumii-naltă,
Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.
Fără bun rămas, frunzele rotunde,
Sărutând luceferi au pierit în unde…
Legănată barca ce mi-a dus iubirea,
Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea
Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,
Mai pluteşte numai sufletul, sărmanul.
Muţi, cocori pe apă scuturând aripa
Gata de plecare îşi aşteaptă clipa
Ca să se înalţe părăsind pământul,
Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul.
Numai eu jelesc şi cu frunza udă,
Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?
Dragostea mi-e dusă- altul să o poarte
Uite, moare frunza – peste altă moarte…
autor Victor Burde
Comentarii închise la Toamnă rece…, autor Victor Burde
Lupta pe care nu vreau s-o câştig…, autor Anca Tanase
las cerul
să-şi despletească ploile asupră-mi
las fulgerele
să cadă în jurul meu
şi accept
că unul mă poate nimeri
nu îmi astup urechile
când tună: e un avertisment…
toate
sunt un mod
de a mă lua la trântă,
sperând
că înfrângerea mea
va fi victoria
îngerului!
autor Anca Tanase
Comentarii închise la Lupta pe care nu vreau s-o câştig…, autor Anca Tanase
Eu neputinciosul…- autor: Gabi Schuster
Măcar de-aş avea fie şi minuscule
destule cuvinte
precum bezna umbre fără margini-contur
snop fedeleş să nu se împrăştie mânate
de roata soarelui
firea lucrurilor este alternativă
ziua urmează nopţii
cum şi iubirea iubirii
moartea naşterii
de m-o ţine în răsuflarea stelelor
sub voaluri plisate
iubita mea va fi un înger
desfăşurat în bolţi suprapuse
pătruns de eter vântul-văzduh
se destramă
eu neputinciosul îţi mângâi degetele.
autor Gabi Schuster
Comentarii închise la Eu neputinciosul…- autor: Gabi Schuster
Amintiri , autor Farcas Narcisa Liliana
Am primit mărgele de ziua gutuilor
Și trei rânduri de sandale într-o după-amiază cu castele,
Un breloc cu inimi de piatră jurând veșniciei iubire
Și un zâmbet de lămâie pictat pe ceașca de ceai a unui Mandarin
Am gândit că sunt amintiri frumoase
Pentru ziua când se va întoarce acasă
Vioara cu flori de pădure a tatălui meu.
autor Farcas Narcisa Liliana
Comentarii închise la Amintiri , autor Farcas Narcisa Liliana
despre lume, autor Dorina Neculce
făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu rob să nu mă
destăinui obrazului negru
cu armură de ceară
îmbracă-mi sufletul în franjurii sorţii
cotrobăie-mi în zile fade cu lumină
-substratul inimii-
pânză subţire
scuipată de păianjenii sorţii
spectacolul lumii începe a
nu ştiu`câta oară pot răsuna
tobele cu lovituri de bâte şi
o să mă caţăr în corabia băştinaşului ademenit
de cântecul solitar al pisicilor nebune
somnambulii o să-mi urmeze calea pe
umerii gândului o să şi murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al
strălucirilor deşarte
autor Dorina Neculce
Comentarii închise la despre lume, autor Dorina Neculce
Rondel de versificator, autor Ionel Mony Constantin
Eu sunt un simplu versificator
Armonizând cuvintele deşarte
Îmbălsămate-n înveliş sonor
Ideile sunt pentru mine moarte
Eu vă mimez dureri ce nu mă dor
Şi bat în tobe ce demult sunt sparte
Eu sunt un simplu versificator
Armonizând cuvintele deşarte
Eu sunt al nimănui şi-al tuturor
Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.
Vorbindu-vă de tot ce ne desparte
De dragoste, trecut şi viitor
Rămân un simplu versificator
autor Ionel Mony Constantin
Comentarii închise la Rondel de versificator, autor Ionel Mony Constantin
câmpul , autor Iordache Dan
de câţiva ani luptăm
şi când te baţi
fiecare mişcare a mâinii
e o boltă de catedrală.
orice furie
dacă o dai cu încetinitorul
devine un murmur
o pată infuzată
un mac poate ieşi prin palton
şi e atât de linişte
ca sunetul imediat următor
căderii barosului.
la sfârşit ne aşteaptă?
uneori simt că lipseşte ceva.
ceva nedesluşit
pe o baricadă de stele.
autor Iordache Dan
Comentarii închise la câmpul , autor Iordache Dan
Simfonia Libertăţii Absolute /Autoportret în alb , Costel Zăgan
Lumea cântă libertatea
Autoportret în alb
Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină
Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp
Cu iarbă care rugineşte de la prima oră
Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei
Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră
În negru şi-n alb abis lângă abis
Un Turn Babel în toate direcţiile
De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu
Cum omul coboară din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra deschisă
Cerul rămâne iar vacant
La pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală
Brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste îmi găureşte autoportretul
Lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor.
autor Costel Zăgan, CEZEISME IIComentarii închise la Simfonia Libertăţii Absolute /Autoportret în alb , Costel Zăgan
Cum se naşte cântecul, autor Llelu Nicolae Valareanu
Umbre îngheţate-n dansul lunii,fantomele…
păsări cu cerul smuls din aripi,
femeia departe cu mirosul de busuioc
al părului pe umerii gândurilor mele.
Iluziile casei, dorinţe rătăcite,
noduroase însemnări de cuvinte,
distilerii de vise, ceasuri de întâmplări
de care ne separă un arbore ireal,
simbol al timpului respirând viitorul
şi râul, malurile sale opulent încărcate
prin care înoată femeia să ajungă la timp.
Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale,
cineva le umple cu mirosul femeii grăbite
sculptând un lanţ de clepsidre
prin care nisipul se mişcă aidoma valurilor.
Zile şi nopţi se scad şi se adaugă
pănă în cilpa când ne vom întâlni
hrănindu-ne din cuvintele frământate,atunci se naşte cântecul în somn
autor Llelu Nicolae Valareanu
Comentarii închise la Cum se naşte cântecul, autor Llelu Nicolae Valareanu
Să uit de ce nu mor, autor Dorina Şişu
Să uit de ce nu mor
dar am să tac
război în cercul din care am scăpat
scad limitind privirea din omul nou sărac
în ce arest mi-e chipul ce-și doarme în nămol
sărmane străruințe
ispite judecate?
ah, în ce paloare lumina stă să pice
o salamandră-n noapte odihna și-o măsoară
alături de un vis și-un gând îmbătrânit
”mai stai cu mine” zic și ochii ți-i măsor
atât de reci de parcă zăpada dă să frigă
mă scaldă în splendori un hău venit fugar
și îmi șoptesc continuu să uit de ce nu mor
de ce iubirea vrea păcate ‘nduplecate.
autor: Dorina ŞişuComentarii închise la Să uit de ce nu mor, autor Dorina Şişu
șoptit , autor Nuta Istrate Gangan
tu nu mai crezi în sfârşituri de lume
eu nu mai cred că iubirile mor
calendarele se sfârşesc acolo
unde nopţile noastre încep
lumina dimineților sticloase
dezvăluie artere pulsând neputincios
și riduri pe care nu le mai putem ascunde
sub farduri
noaptea învăluie
trufia mâhnirea şi teama
definește acut simțurile
plătind tribut zilei care a fost
suntem doi orbi
testăm extrasenzori
îmi desenezi surâsuri pe piele
apoi le sorbi însetat
trupul meu devine
amfora nevoilor tale
patimi și dureri se contopesc
lumea sfârşită se înfăşoară
în jurul gleznei mele
palma îmi desface
părul şi rochia
cu gesturi îndelungi și moi
( șșșșșșșșș…
toamnă
ploaie
when a man loves a woman…
iubire)
pană când lumea se sfârşeşte
în şoaptele noastre prelungi
autor Nuta Istrate Gangan
Comentarii închise la șoptit , autor Nuta Istrate Gangan
Frica mea desenează zăvoare,autor Marilena Apostu
Frica mea desenează zăvoare
Plouă
în toată casa doar eu
şi această lacrimă răsfoită de umbre
aş vrea să fii aici
să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte
în pletele mele povestite de fluturi
pe stradă
nu e nimeni cu grabă sub tălpi
tac şi ascult
cum cineva încearcă
să deschidă trecutul uitat sub praguri
frica mea desenează zăvoare
autor Marilena Apostu
Comentarii închise la Frica mea desenează zăvoare,autor Marilena Apostu
În duminicile ploioase singurătatea, autor Rodian Drăgoi
În duminicile ploioase singurătatea
În duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)
le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang
dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil
ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei
autor Rodian Drăgoi
Comentarii închise la În duminicile ploioase singurătatea, autor Rodian Drăgoi
cuvant 29- uneori doare…, autor Gherbaluta Gabriel
Uneori dor…nu-şi găsesc locul şi dor.
Nişte cerşetori invitaţi la jubileul reginei…
Acolo, mai în coada mesei,
Amestecaţi cu îngerii domestici care poartă felurile de mâncare
La mese.
Alteori sunt bolovani de râu
Cenuşii, rotunjiţi de curgerea timpului,
Alunecoşi pentru ca si gândurile ne sunt de multe ori alunecoase.
Doi
Peştera din spatele lunii are lumina stinsă.
Nu avem nevoie de lumină
Pentru a ne alege cuvintele…
Luminează ele.
Un fel de…cuvinte licurici ?-mă întrebi-
Da,îţi răspund, un fel de…
Continuăm apoi căutarea bolovanului cel mare să astupăm intrarea.
Cuvintele nu trebuie să fugă din noi…
Se pot rătăci,nu ?
Şi dacă se rătăcesc cum le mai găsim noi ?
.
Trei
Oamenii au uitat cuvântul…
Zeii,nu !
l-au ascuns şi ei atât de bine, încât nu mai dau de el.
Dar îşi mai amintesc, din când în când,că a existat ceva
Pe care tot ei l-au numit
Logos
.
Ultima ?
Dintr-o claie de păr,amestec de barbă şi plete,
Orbul cel bătrân îşi roteşte curios
Ochii larg închişi.
Molfăie printre gingii o altă odisee
Acoperindu-se încet de cojile cuvintelor .
Nu le mai simte gustul !
Dar ştie…
autor Gherbaluta Gabriel
Comentarii închise la cuvant 29- uneori doare…, autor Gherbaluta Gabriel
Lasi’ghi N’aa, autor KageSinner
Lasi’ghi N’aa
[M-aştepţi şi tu?]
Aştept de e nevoie până dimineaţă,
Să-ţi curgă raze dulci pe-obrazul fin.
Aştept cu nerăbdare stropii reci de gheaţă
Ce-apar întodeauna când noaptea e-n declin.
Aştept un semn să-mi laşi pe cerul ce-a luat foc,
Aprins de soarele născut şi azi în spuma marii.
Aştept să te trezeşti din nou, dar în alt loc,
Să te descopăr iar, întinsă-n largul zării.
Aştept ca ochii tăi acoperiţi de fluturi,
Să-mi caute privirea cum au făcut-o ieri.
Aştept să te ridici, şi-apoi ca să te scuturi,
De florile de maci, de florile de meri.
Aştept ca mâna ta să-mi dea atingerea râvnită,
Să simt cum degetele-ţi cântă simfonia.
Aştept cu-obrazul meu bătut de vânt, cu pielea tăbăcită,
De-atâta timp şi vreme rea; redă-mi tu armonia…
Aştept să-mi cânte glasul tău încă odată
Nenumărate note dulci ale viorii ce îmi sunt străine;
Aştept cu ochii-nchişi să le aud pe toate adunate laolaltă,
În imnurile ce le cânţi tu pentru mine.
Aştept să-ţi simt pe buze sărutarea,
De-adorm, întinde-ţi braţele şi ţine-mă la tine.
Aştept să mă învălui, oferă-mi tu uitarea,
Ca mâine să te caut iar, să nu mă pot abţine!
autor KageSinner
Comentarii închise la Lasi’ghi N’aa, autor KageSinner
potecile, autor Ion Burhan
am iubit întodeauna potecile
potecile visului
potecile umbrelor
potecile iscoditoare de noi sensuri
ştiam că ele caută întodeauna pe cineva
care a trecut mai demult
grăbindu-se
caut prin mine iarăşi vechile poteci
acum când ştiu că viaţa
e asemenea unui cerc
că e aceeaşi vară
care a mai fost
şi surâsul tău la fel
ca-n prima zi
respir egal la urcuşul muntelui
iar piesele realităţii
par reaşezate pe marginea cărării
pentru o nouă şansă
ca după un joc trişat
care tocmai s-a sfârşit
sunt iarăşi tânăr
şi nu mi se pare ciudat
peste un timp voi zări un călător plin de colb
păşind înaintea mea
mă voi prinde din urmă
pe mine
cel care a plecat mai demult
grăbindu-se
autor Ion Burhan
Comentarii închise la potecile, autor Ion Burhan
Insomnii de demult, autor Camelia Constantin
Rotocol alb de lumină
sechestrat în întuneric-
gândul meu închis în tine
capătă-nvelişul sferic.
Se aşază-n forme stranii
şi în clipele fecunde
ale ceasurilor care
cred că îl mai pot ascunde.
Dar avid se dă de-a dura
prin ţinuturile-ntinse
şi îşi lasă numai urma
în ungherele neninse
nici de-o aripă albastră,
nici de-o creastă-a unui val,
neştiute nici de-o floare,
neumbrite nici de-un mal.
Cercuri albe de lumină,
Semne- albastre şi prelungi
în rotundul unor vise
care azi în mâini le strângi.
Insomnii brodate-n toamna
care nu ne-a cunoscut
şi mă-ntreb de ce tristeţea
printre braţe mi-a crescut.
autor Camelia Constantin
Comentarii închise la Insomnii de demult, autor Camelia Constantin
lucruri neterminate, autor Bianca Dan
în noaptea aceea cădeau comete de parcă Dumnezeu
căuta puțină lumină în oraș
printre umbrele bine zidite ca stâlpii de telegraf
ne tragem cagula și părăsim scena
nimeni nu coboară astă seară din galaxie semn că vine iarna
încă o irelevanță a timpului pierdut
rămân la fereastră și aștept să înceapă ziua
întunericul vibrează de cealaltă parte a patului
sunt într-o pasă proastă mesaj fără conținuturi
particip la stingerea artificiilor psihanaliza unui ecou
apoi te las să-mi sfâșii sufletul cu dinții
poate cineva va chema pompele funebre
autor Bianca Dan
Comentarii închise la lucruri neterminate, autor Bianca Dan
Sunshine of your love, autor Catalin Tibori
Astăzi nu vreau să-mi aduc aminte de tine!
Astăzi vreau să uit de trupul tău de pișcot înmuiat
în Finetti
și de ochii tăi negri
ca două bobițe crocante de M&M’s.
Astăzi vreau să uit de parfumul tău
Absynthe, pe care îl recunosc
dinte oricare alte trei mii de alte arome identice.
Astăzi vreau să fiu singur!
Este genul ăla de singuratate în care știi că ești doar al tău și că, dacă nu ar fi așa,
simți că te ia dracu’ pe loc și-ți crapă țeasta de tot felul de frici.
Așa sunt eu: fug de toți când îmi este frică.
Azi îmi este foarte frică de mine – de ce ți-aș spune dacă ai intra, acum, pe ușă…
pâș-pâș ca într-un dans d-a lui Căciuleanu
pâș-pâș cu talpile tale mici
pâș-pâș cu tălpile tale moi
Și-ți vei da jos botinele negre și o să-ți prinzi codița la spate
și-ai să mă întrebi ”A început demult filmul, iubire?”
Și-apoi o să aprinzi veioza cu abat-jour bordo
și îți vei trece degetele prin păr,
și mă vei privi lung
insistentă
ardentă
dementă
și vei avea privirea aia de
”Je ne sais pas quoi”
Și te vei prelinge, peste mine, peste mâinile mele, printre degetele mele,
în palmele mele, de-a lungul liniei vieții
pe sub tastele ASDF și POIU
Și mă vei răpi din fața laptopului meu argintiu, ACER.
Și ne vom iubi toată noaptea și mă voi simți din nou Bărbat.
Și tu știi că, indiferent cât de mascul aș pretinde că sunt,
nu pot să-ți rezist nici măcar o secundă. Și mă enervează la culme…
Că sunt fericit numai când îmi împart plapuma cu tine
Și când te țin în brațe până când îmi amorțește brațul drept.
Dar, nu! Azi nu vreau să te văd!
Astăzi nu mai vreau să împart cu tine nici un pieton de la
semaforul de la Clinicile Noi. Astăzi toți sunt ai mei! Numai ai mei.
Astăzi vreau să fiu singur
Și să scriu poezii și să termin cartea lui Cărtărescu. Să mă cuibăresc singur în pat
Și să visez cu ochii deschiși că voi fi un mare scriitor și că am destin poetic.
Când ești cu mine, îmi visezi toate visele.
Când ești cu mine, îmi trăiești toate gândurile.
Când ești cu mine, toate tăcerile prind glas…
Când ești cu mine, lumea încape într-o conservă.
Ah, dar astăzi,
astăzi aș vrea atât de mult să-mi aduc aminte să uit…
autor Catalin Tibori
Comentarii închise la Sunshine of your love, autor Catalin Tibori
O carte închisă, autor Ioan Florin Stanciu
Dincolo de fiecare perete al lumii e marea –
limpede plutind în lumina răsăritului veşnic –
Dar numai eu, îmbrăcat în cuvinte,
respir fericit vorbele spuse deja,
ghemuit într-o carte închisă,
la trei degete doar
de-apocalipsa de vorbe-a Tăcerii.
Deasupra mea, între aurore celeste
şi închisă-între rame de-argint,
Cartea-Mamă îşi alintă la sân
Cartea-Fiu.
autor Ioan Florin Stanciu
Comentarii închise la O carte închisă, autor Ioan Florin Stanciu
Pictura, autor Adrimir
Caut prin sertarele minții mele ultimul tablou în tonuri de gri
Tu stând la fereastră, încremenită într-un viitor anterior al speranțelor tale
Ochii tăi mari sunt mai mult decât o zare fără sfârșit, sunt abis.
Orice plăcere care aduce culoarea, acum este întoarsă pe dos în fundal
Din gânduri desprins, zămislit printr-un vis, un negru incubus cu aripi de înger
Învelește murdar fildeșul umerilor tăi, niciun contrast cu cerul de plumb.
În fortăreața cenușie a neliniștilor tale n-am căutat durerea, fericirea nici atât,
Mai degrabă am încercat să te zugrăvesc fără succes în lumea de canava
Așa cum erai, piele sidefie printre tonuri de gri, zăpada căzută din ultima noapte.
autor Adrimir
Comentarii închise la Pictura, autor Adrimir
MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI
Nu e brad mai brad decât bradul şi nici apă mai apă ca apa,
nu e moarte asemenea morţii dacă nu-i moartea ta –
numai moartea poetului Strozzi părea a tuturor fi,
părea mai moarte ca toate morţile trăite de toţi la un loc.
Ercole Strozzi nu de o moarte mort este el,
primită, permis de liberă trecere, odată cu naşterea,
ci de douăzeci şi două de morţi, lumânări ale trupului
prin care ies douăzeci şi două de cupe de trandafir cu
miresme-fecioare
când douăzeci-şi-două se umplu şi varsă pren cupe
cu fumegândele vinuri.
Şi sângele lui are arome pe care
zânele varsă-le peste arcurile de romaniţă
şi te întrebi dacă în trup nu i-au închis doar miresmele.
Douăzeci şi două pumnalele petrecute prin lişiţa trupului
ca o căruţă printr-o piaţă ceţoasă, la 5 dimineaţa.
Şi totuşi 22 e o cifră
şi nu ascuţişuri care-ţi vindecă viaţa!
Şi douăzeci şi două tăişuri s-au plâns la douăzeci şi două de mâini,
cu douăzeci şi două de umbre, douăzeci şi două de guri,
în mişcări simultane şi-n dansul
având coregrafia semnată de diavol.
Nu e nimic care să-mi aducă aminte de mine
vorbindu-i poetului Strozzi,
nu e nimic din mine şi nici n-a fost pe treapta palatului
când nescrisele-i versuri curgeau prin douăzeci şi două de guri –
şi nici pe câmp, nici în iepurii casei n-a fost nimic
să te facă să crezi că moartea există!
Nici în dimineaţă n-a fost nimic, nici în aer sau soare
când Ercole Strozzi a plecat în piaţă pentru a hrăni porumbeii
cu chiar inima lui.
Întâi a trecut pe la nişte amintiri,
a luat mirosul rapiţei de pe câmp să-l ducă îngerilor,
un laţ a făcut din privirile lui şi o capcană din auzul lui
în care au căzut vulpile, urşii, în care i-a căzut calul
pe care cu greu l-a învăţat scoaterea din prăpastia sunetului.
După el veneau, nescrise poemele
amuşinându-l ca ogarii pierzând vânătoarea,
după el se ţineau facerile plângând mai aspru ca nefacerea
şi-l urmau luceferii cu nevăzuta lor strălucire
din mijlocul zilei.
Pe mănuşa din pleoape de căprioară a poetului
trasă peste pielea dumisale din pleoape de rândunici
au coborât pajurele de pe steme, s-au aşezat vulturii steagului
şi zânele din descântece.
Atunci douăzeci şi două pumnale vorbeau cu tăişul,
cu douăzeci şi două de umbre şi douăzeci şi două de mâini urmărind
să-i desfacă pieptul şi să-i reteze
amintirile de amintiţi.
Poetul e pleoapa sub care, dacă se ascunde o lacrimă,
în ea e pământul cu toatele lui şi netoatele
cerului său.
Când douăzeci şi două de răni
umpleau douăzeci şi două de cupe de sânge
altundeva douăzeci şi două de cupe de vin
urcau la douăzeci şi două de guri
serbând rănile
ţinute în braţe de îngeri.
Porumbeii s-au înnegrit de douăzeci şi două de ori,
soarele era mai puţin luminos cu douăzeci şi două de luni
şi luna cu douăzeci şi două,
cu douăzeci şi două de semiluni.
Zâmbetele au fost prigorii ascunse-n pământ
dar cifrei 22
îi era o aşa de ruşine de ea
de nu mai ştia!
Când a urcat treptele lui 22 ale palatului
poetului îi cântau douăzeci şi două de cinteze
prin interiorul viselor lui părăsite
de visele lui.
Douăzeci şi două de mii de păsări albe,
cu alte douăzeci şi două de mii de păsări negre,
şi cu douăzeci şi două de alte mii de păsări negre
şi cu alte douăzeci şi două de mii de păsări
mor când e omorâtă
o singură picătură
din sângele unui poet!
Dimineaţa, o voie bună i s-a arătat,
o bună voie deschizându-i foile lumii
exact la pagina urcării la cer.
Poetul s-a şters cu nişte poeme la ochi
şi un vultur ieşitu-i-a din colţul lacrimii drepte
aruncându-se în inima lui.
Pe mări, douăzeci-şi-doul corăbiilor şi douăzeci-şi-doile pânzelor
spre vânt au căscat douăzeci şi două de guri;
nopţile s-au strâns toate într-o clipă din zi,
toate nopţile în trupul lui au intrat pe spărturi
ca apa de ploaie-n pământ.
Primul care l-a sărutat a fost destinul,
l-a îmbrăţişat întâiul oţelul lui 22,
ultimul care l-a îmbrăţişat a fost destinul,
cel din urmă sărutându-l a murit înaintea lui,
şi pământul l-a strigat cu numele lui de pământ
pe numele mic.
Şi pământul a strigat pământul din trupul poetului,
şi păsările au strigat păsările din inima poetului,
şi inima poetului a strigat-o pe ea
care era primăvara şi vara şi toamna
dragostei lui.
Pumnalele au trăit o clipă în trupul său, au văzut
cum e să fii pe dinăuntru poet,
cum e inima, starea vremii, dragostea,
s-au crezut şi ele poeţi, s-au ridicat din genunchi,
cum trăiesc pumnalele în genunchi, doar în carnea poeţilor se ridică,
s-au înălţat puţin, s-au crezut săbii,
dar în trupul firav al poetului
săbiile şi pumnalele zdrumicate de versuri şi dragoste
mor pe vecie.
A venit fâlfâire de pasăre
agăţată de gâtul amintirii lui,
a luat chipul şi blândeţea iubitei,
între două bătăi ale inimii, depărtată,
de douăzeci şi două de ori.
Poetul era fluture cu aripi de curcubeie,
prin rănile lui soarele şiroia, treceau primăverile
ca imaginea prin faţa unei caleşti;
prin rănile lui se vărsau poeme
gâlgâind pe caldarâmul din piaţă,
poeme pe care le ciuguleau porumbeii şi mierlele
şi cântau şi amarnic din ele.
Rănile poeţilor sunt rănile cântecelor
păsărilor care n-au mai cântat,
au cântat dar n-au mai fost ascultate,
au fost ascultate dar nu au mai, nu,
nu au mai avut pentru cine!
Dar în cupele din care 22 beau vinul succesului
s-au arătat morţile lor.
În cupele douăzeci şi două ale vinului
chefuia moartea cu părul pe spate lăsat,
moartea legănând fiecăruia capul
legat în piele de tigru pe ramuri de frasin
de spinările ei.
Iar după un veac, după două, şi trei,
nişte biete cuţite stăteau pierdute-n pământ şi plângeau
ca o ploiae de vară
risipită-n pământ.
autor Viorel Mirea
Comentarii închise la MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI
teniile orașului,autor Mihai Carabet
trezește-te iubito
dimineața a început să plângă în noi
ca într-un șervețel de hârtie
să mergem acasă prin crăpăturile asfaltului
aplatizați ca două tenii
pe spatele nostru talpă lângă talpă
număr lângă număr viață lângă moarte
spre casă iubito s-o parazităm
spre culcușul nostru ținându-ne strâns
unul lângă altul
prin mâini ca niște capse
vom mânca prăjiturile tale preferate
ciocolată ceai
vom scăpa de gustul cauciucului
acasă ne așteaptă un copil cu pixul în mână
gata să scrie poeme pe noi
gata să-și cânte dragostea
noi doar să-i dăm ritmul prin inimi
trezește-te iubito trebuie să-i părăsim
să ieșim din ei cum ies mucii din nasul unui copil bolnav
deschide ochii
privește cerul lor
privește cum stelele își dau coate
privește strada
privește pe ceafa mea marca adidas
uită-te în ochii mei și vei vedea toate mașinile lumii
doar palmele ne mai aduc aminte de casă
de pomii din gradină
te rog ridică-te
să nu mai stăm lipiți de asfalt
ca niște gume de mestecat
să mergem acasă iubito
e mai bine acasă
autor Mihai Carabet
Comentarii închise la teniile orașului,autor Mihai Carabet
Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012
Premiul I
Zâmbetul durerii sale, autor Viorel Mirea
Agățându-și a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure, și se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufișuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar.
Coșul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineață îi căzură din mână când mierla zbură din hățișul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coș chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre șinele care se închideau. Osul trozni și ea se simți trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâșie spinarea. Șina sfârâia ca para, și după ce își dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneșe păsări. Laptele de susan al neînțelegerii curgea din belșug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, și ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mișca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe față cu lampa lui de petrol, piatra și calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neștiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se știe cine. Limba de leșie a cosașilor și a păsărilor însetate fierbeau ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi și arici și furnici și albine îi spintecară trupul. Cât urșii de mari! Căzu prin ea Începea să nu-și mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele și capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în rețineri. Se simțea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, și ea începu să aibă frisoane. Mici și din ce în ce mai dese. – Și dacă nu mă descurc la Isaiia dănțuiește, gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danțul! Și nunii! Și își alungă repedele gând așa cum venise. Privi spre sfinții altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoși. Simți căldură și liniște când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămașa albă a iubitului, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, își zise. În dreptul inimii. Pe manșetă. Își zise. Oriunde! Zâmbi. Și zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri unde o aștepta el, și se întoarse pe fața sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Și plânse! Și plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe față. Se uita la mirele uimit care nu-i înțelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au păsări în cercuri din ce în ce mai largi, și mai sus. Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile și plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja și îi învelea piciorul, tot cu aer. Fata văzu dintr-o dată câmpul. Și câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp și de valuri. Și fata văzu!
– Doamne, ce să mă fac?
Și încercă. Durerea îi reteză oasele, despărți carnea de os și intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti și ajunse una comună, cumplită. Căzu în șezut, și veni disperarea.
– Doamne, ce să mă fac?
Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina și abia se prelingea din gură:
– Doamneeee… cu ce ți-am greșit, Doam-neeee?
Trecu timp, veni timp. Ieșiră la braț din biserică. Era fericită. Reușise. Căldura se mai împuținase. Era ca niște crăițari. Văzu un fluture și zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Și era fericită. Din ea nu mai putea plânge. Nimic.
– Ana, veni mama în zori, de ce nu ești îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntașii la poartă! Acu!
– Mai e timp, mamă, răspunse ea și zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămașă. De zmeură și de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea și iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă. Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise. Avea gura uscată ca șina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii și spinii îi pătrunseră palma. Simți iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-și vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca și ea, și toate cu fața ei. Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici și mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră niște rostocuțe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră și-i fu frică să nu cadă-năuntru. Ațipi. Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp. Și ea, ținând faldurile rochiei de mireasă căzând în țărână, ieși bucuroasă din biserică și începu să chiuie. Florile de pe cămașa mirelui străluceau ca luceferii…
Și după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor și spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puțin în ea însăși, respirând greu, ca o căprioară-n hățiș, și cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile și peste toate vietățile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere:
-NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU!
X
Alt pâlc de păsări se-așezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Și depărtat, depărtat, tot mai mult și mai mult, se-auzeau combinele unui neștiut treierat, al unui risipit avânt, al nimănui către nu se știe cine.
Ce era de auzit, se-auzi!
autor Viorel Mirea
Premiul II
Poarta fericirii , autor Viorel Ploeşteanu
autor Viorel Ploeşteanu Bătrînul e înalt şi slab, puternic ridat la faţă. Părul lung, complet alb, e prins într-o codiţă relativ anemică. Poartă un costum destul de vetust, jumătate militar, jumătate civil – aşa cum poartă uneori ofiţerii de pe navele spaţiale. Are o voce adîncă, surdă, cu un accent greu de localizat. Este, totuşi, clar de rasă umanoidă sinaică.
„Soarta îţi joacă de multe ori feste”, îmi spune. M-am aşezat întîmplător la masa ocupată de el, în colţul cel mai liniştit al barului. De aici pot supraveghea intrarea, aştept să-mi apară prietenii. În aşteptarea lor, beau un tonic. Tot tonic pare să bea şi străinul – doar că acesta are o culoare chihlimbarie.
„Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar am fost pe flota Ventys Trex. Da, da… Flota aia!”
Auzisem şi eu poveşti despre ea. Eram copil cînd povestea începuse să se răspîndească prin spaţiu. Nu credeam că ar mai fi vreun supravieţuitor al ei. Poate că a călătorit mult prin spaţiu…
„Ce ştii despre noi?” întreabă direct, privindu-mă în ochi. Pînă atunci păruse să-şi vorbească sieşi, indiferent parcă la prezenţa mea.
„Nu prea multe. O tragedie, parcă. Aţi distrus un sistem, se pare.”
„Da. Din eroare.” Tristeţea pare să se i se adîncească. Poate unde colţurile buzelor subţiri căzuseră şi mai mult? „Vrei să auzi povestea?”
„Desigur.” Tot trebuie să îmi aştept prietenii, nu am altceva de făcut…
„A fost cam aşa. A început acum cîteva sute de ani.” Oftează. „Eram tînăr ofiţer pe Ventys. Asta este pe una din ramurile Galaxiei. Aveam o societate militară, la care mîndria personală şi naţională era la mare rang. Colonişti ai străbunilor îndepărtaţi niponi. Aveam încă rudimente ale codului Bushido. Ai auzit de el?”
Dau negativ din cap. Fac parte dintr-un sistem cu ancestori europoizi.
„Mda.” Oftează iarăşi. „Am primit un mesaj trunchiat de departe, din sistemul Wallant Epsylon. Fragmentul conţinea injurii impardonabile la adresa noastră! Era pentru prima dată cînd societatea noastră era jignită în asemenea hal. Timp de un deceniu ne-am pregătit de război: injuria trebuia pedepsită! Am pregătit flota: cele mai perfecţionate arme, cele mai rapide nave de război, cei mai competenţi luptători. Am fost şi eu ales… Ştiam că nu aveam să-i revedem pe cei dragi. Drumul urma să dureze aproape cinci sute de ani! Deşi viteza era quasi-luminică. Am intrat în hibernare şi am plecat. „Datoria taie ca o sabie” – este unul din principiile noastre. Deseori, ucide. Eram gata de moarte.” Oftează din nou.
Fac semn unui robot să îmi aducă un nou tonic. Pînă acum nu aflasem nimic. Mai toate civilizaţiile trecuseră prin astfel de întîmplări.
„Am ajuns. Era un sistem solar destul de mic, doar şase planete. Una era clar locuită. ACOLO era duşmanul neruşinat! Ne-am pregptit şi am atacat, cu vechiul strigăt „TORATORATORA”. Nu au apucat să se apere. Praf i-am făcut! Sigur, nici noi n- am scăpat. Am fost atacaţi de bateriile de apărare anti-spaţiale, de roiuri de nave de luptă individuale, surprinse în spaţiu. La urmă a apărut şi un crucişător, de pe o altă planetă. Am supravieţuit numai noi – cei de pe super-cuirasatul VT-Onochi. Loviţi, sfîrtecaţi, dar în viaţă. Optesprezece luptători. Dar jignirea fusese spălată! Acum putea fi pace.”
Face şi el un semn şi i se aduce un nou pahar cu lichid chihlimbariu. Soarbe în tăcere,tot mai trist.
„Şi”?”
„Am trimis un mesaj acasă. Ştiam că noi nu aveam să mai ajungem. Cu nava avariată, ne-a luat două decenii să ajungem la un sistem locuit. Am ajuns doar patru. Acum, sunt singur… Acolo am aflat despre atac. Şi despre tragedia de pe Wallant. Locuitorii erau cu toţii niponi – imigranţi de pe Ventys. La două secole după plecarea noastră, tehnologia descoperise un nou tip de călătorie galactică, de zece ori mai rapidă decît a noastră. Bazată pe călărirea viermilor găurilor negre, auto-produse. Experienţele scăpaseră de sub control o astfel de gaură în preajma planetei – Ventys urma să dispară în mai puţin de un deceniu. Au suit pe navele disponibile toată populaţia – ei, cei care au încăput – şi au plecat. Au hotărît să atace şi să ocupe duşmanii deveniţi acum tradiţionali, cei de pe Walla. Dar cînd au ajuns acolo – planeta era nelocuită. Adică, erau ceva nativi, dar ei erau încă în perioada primă a metalelor. Nu ei erau autorii jignirii. Aşa că au colonizat paşnic planeta. Pînă am ajuns noi…”
„Stai puţin. Adică, ei erau … urmaşii voştri?”
Bătrînul dă trist din cap.
„Marea jignire” era un fragment al propriului nostru mesaj. În el se raporta stîrpirea „căinii turbaţi, lipsiţi de onoare, săbii tocite ale datoriei, trătători ai nobilului Bushido”. Din tot mesajul au ajuns doar aceste cuvinte – care reprezentau cele mai grave jigniri la adresa unui nipon! Da, da, ţi-am spus, Soarta e deseori crudă şi se joacă cu existenţa noastră!”
Bem trişti din pahare. Văzînd că mi-au venit prietenii, cer permisiunea să plec. Înainte de-a pleca, întreb:
„Ce înseamnă TORATORATORA?”
„O tîmpenie”, răspunde bătrînul, cu lacrimi în ochi. „O tîmpenie…”
autor Nick Sava
Premiul III
Vizita, autor Livia Dimulescu
Trebuie să înţelegi că n-am vrut să-ţi fac rău. Mă scoţi din sărite, ştii asta. Eşti o fată bună, uşor nebună- nu fac nicio aluzie-, păcat că nu-ţi vezi lungul nasului. Adică, să stai în banca ta, să nu răspunzi la apeluri necunoscute, să vii acasă la timp. Dă-i naibii ! Şi-aşa nu ne îmbogăţim. Ce-o să-ţi facă codoaşa aia de şefă? Ce dacă ţi-a dat mai mult la salariu? Oricum, i-ai cheltuit.Uite, acum aveam pentru doctori.Tu ştii cât mă costă ăştia pe mine? Şi muncesc din greu…habar n-ai cum se câştigă banul. Stai cu fundul pe scaun şi amesteci nişte cifre. Asta faci! Şi vii obosită. Cum naiba să nu mă enervez?! Şi-apoi, te machiezi prea strident. Bărbatu-i bărbat! Încearcă! Or, te-am luat ca să fii a mea. Doar a mea. Maică-ta mă enervează de fiecare dată. I-am zis că ai căzut pe scări şi că te-ai lovit la cap. Ţi-am zis să nu mai porţi tocurile alea de zece centrimetri. Cum să nu te împiedici?! Şi…ce ţi-am făcut atât de grav? Eşti sensibilă, asta e! Prea sensibilă. Altele sunt bătute cu genunchii în burtă, ce ştii tu?! Vorbesc băieţii de la muncă, de la ei ştiu.
O mimoză. Îmi trebuia o femeie zdravănă, voinică. Acum m-ai băgat la cheltuială. M-a întrebat doctorul dacă a fost o altercaţie. Mi-a luat un milion. Asta înseamnă că te faci bine. Sunt afectate vorbirea, deglutiţia…acu iar mă enervez. Şi ştii de ce?! Că vrei să mă simt vinovat. Că nu mă respecţi. Te crezi superioară. Nu eşti! Eşti o muiere şi atât. Nimic mai mult. Şi o să-ţi revii.
Mi-aduc aminte de taică-miu, săracu, când a făcut al doilea infarct. A stat în comă şapte zile şi doctoriţa nu mi-a luat nimic. Mi s-a părut suspect, ştii doar. Or, ăsta, îmi ia milionul fără să clipească. Şi mă pune să cumpăr trei reţete de medicamente. Şi nu sunt compensate. Habar n-ai cât mă costă tratamentul. Nu era mai bine să-ţi ţii gura? Ce dacă am venit cherchelit. Aşa-s bărbaţii! Dacă erai o femeie deşteaptă cum te crezi, mă luai cu binişorul şi mă băgai în pat. A doua zi sunt ca nou, ai văzut! Ai gura mare, ţi-am spus de la început. Nu pot să stau cu o femeie care nu mă respectă. Vasile, colegul meu de tură, se-mbată în fiecare seară. Şi e însurat de douăzeci de ani. Am cunoscut-o şi pe Florina, nevastă-sa. Durdulie, dar ştie ce vrea. Nu iese din cuvântul lui. Crezi că n-a luat şi ea o palmă din când în când?! Dar, ţine de casă, de familie. Ăsta e rostul vostru, dar v-a luat televizorul minţile. Unde m-ai găseşti unul care să-ţi aducă toată lichidarea acasă? Unde? Că mai toţi colegii mei au rămas în şomaj. Asta nu vezi!
Ai transpirat. Hai că te şterg pe frunte. Nepriceputa mea, nebunatica mea…ţin la tine, dar nu mă mai enerva. Fii modestă, naturală. De ce să te boieşti cu ruj? Pentru cine? Zici că sunteţi numai femei la birou. Lasă, te faci tu bine şi stai acasă. Mai bine mai săraci, dar liniştiţi. Vin de la muncă, găsesc mâncarea caldă, ne uităm la meciuri…poate te duc la iarbă verde. Mergem la mama, la ţară. E un islaz fain aproape de sat. Nici ţipenie de om. Acolo i-am făcut felul uneia din sat. Plângea ca proasta. Eram tânăr, ce ştiam?! Mă-sa zicea s-o iau de nevastă.
Lasă, că ne cununăm în octombrie. Se face vinul până atunci. O să-ţi revii, te întremezi şi gata! Să-ţi fie învăţătură de minte. Să nu mă mai superi, că am limitele mele. Tu crezi că n-am şi eu frământările mele?! Sufăr, dar nu plâng ca tine. Atâta ştiţi! La orice palmă să plângeţi. Ăsta e şantaj. Hai, că trece ora de vizită. Mai trec şi mâine. Să văd de unde mai iau bani.
Mă coşti cam mult, dulceaţă!
Când m-au pus să aleg de pe tava înflorată, uitându-se toți la mine cu acea privire în ochi care parcă spunea: „Haide, geniule, alege pieptenele! Frizer e o meserie de viitor!” sau „Alege biscuitele, la cât de gras e taică-tău sigur i-ar prinde bine un fiu bucătar!” eu am ales pixul. Apoi am zâmbit spre ei, spre toți, spre mama care încercase să-mi pună mai în față niște metanii negre cu cruciuliță, spre bunicul care exclamase: „Doctor!”. Doctor? Voi nu ați auzit de stetoscop? Ce poate reprezenta mai bine un doctor? Bunicule, ești patetic, un pix? Dacă aș fi ales sticla goală de vin ai fi exclamat viticultor? Bunicule, ai fi exclamat viticultor nu bețiv? Ar fi plecat dezamăgiți toți vecinii care se adunaseră din curiozitate să vadă ce va alege fiul trompetistului; și mătușile, desigur, și mătușile la brațul soților, una dintre ele știu sigur că nu a venit. Avea și ea un băiat, mai mare decât mine cu patruzeci și opt de ore, pe care trebuia să îl pună, conform tradiției, să-și aleagă meseria. Mama nu a fost de față, mă avea pe mine, cel care îi dădea destul de furcă. Cum de putusem să-i ignor șiretlicul, să nu mă las prins, nici măcar agățat de acele metanii negre cu cruciuliță pe care ea le așezase cu atâta băgare de seamă în farfuria înflorată? Bunicul ar fi exclamat: „Preot!” și toată lumea ar fi aplaudat la unison cu urale. Ar fi fluierat cu degetele în gură felicitând-o pe mama, apropiindu-și deja buzele de mâna mea. Probabil și cealaltă mătușă mi-ar fi lăsat baltă vărul, ar fi venit la mine, mi-ar fi apucat mâna sărutând-o cu evlavie și ar fi rostit: „Sărut dreapta părinte!” Eu i-aș fi răspuns cu același surâs cu care îmi tratasem toți invitații, din politețe, nu respect, politețe! Apoi m-aș fi întors către bunicul cu o privire scrutătoare, l-aș fi prins în brațe sărindu-i în poală direct din cea a mamei și aș fi purtat cu dânsul un dialog mustrător. Adică, cum vine asta, doctor? Matale ți-au cam scăpat niște lucrușoare pe care ar fi trebuit să le adaugi colea în farfurie. Un satâr de exemplu. Poate ar fi fost cazul să mă fac măcelar. Mai târziu, în viață, dacă voi avea vreodată ocazia ce le voi spune angajatorilor? „Domnilor, îmi pare rău, mi-am ales deja meseria, eu sunt doctor! Eu am extras un pix de pe farfuria înflorată, știți, la noi există o tradiție…ei bine și cu acel pix tot ce puteam face era să fiu doctor! Ce să fac eu cu un pix într-o măcelărie?” Un satâr, bunicule, asta ai cam uitat să adaugi în farfurie peste toate celelalte lucruri și o floare. Poate aveam de gând să mă fac florar. Să vând flori în piață celor interesați de legume și lactate, să mă extind cu lanțuri de florării în marile intersecții din oraș, să angajez vânzători care să sensibilizeze trecătorii cu replici ca: „Domnu’, vă pot oferi un buchet de trandafiri?” Iar dumnealor să răspundă: „Sigur! Sunt trandafiri de Olanda?” „Nu, îi creștem pe un bloc în zona industrială, știți…avem acolo o seră minunată!” Apoi să se îndepărteze, dumnealor, cu mâinile în buzunare, dezamăgiți de calitatea produsului iar vânzătorii să le strige din urmă încercând să țină pasul: „Avem lalele de Olanda! Proaspete, aduse de dimineață!” „Nu, mulțumesc, tocmai mi-am adus aminte că pierd autobuzul, poate cu altă ocazie…”
Toate astea din vina ta, bunicule, eu abia dacă știam să îngăim un: „Ga!…Ma…ga!” cum să-ți fi amintit de satâr și de floare? Bine că ai pus tu pixul și m-ai etichetat repede: „Doctor!” De fapt, la câte lucruri conținea farfuria înflorată nici nu cred să fi avut prea multe alternative. Dacă aș fi ales metaniile ai fi strigat: „Preot!” dacă aș fi ales talpa de șlap ai fi strigat „Cizmar!” dar și „Fotbalist!” sau „Patinator!”. În cazul în care aș fi ales cartea, ce ocupa trei sferturi din farfurie și deasupra căreia așezasei alte lucruri, ai fi strigat „Bibliotecar!” dar și „Profesor!” sau „Funcționar!”. În orice caz un elev silitor! Nu cititor, nu scriitor, doctor! Ei cum doamne iartă-mă să-ți petreci viața scriind? Este o activitate dezonorabilă, nu este o muncă, nu simți cum îți curge sudoare pe frunte așa cum ai simți de exemplu în cazul în care te-ai afla în postura de doctor. Ai asuda atât de tare în biroul tău mirosind a medicamente cu pixul ăla, scriind rețete în stânga și în dreapta, rețete peste rețete, teancuri întregi de rețete unor pacienți ce nu-și permit, financiar, să se îmbolnăvească. Pentru că vezi tu, bunicule, a te îmbolnăvi, ca și a scrie cu pixul în halatul alb, costă! Asta da meserie meserie, să transpiri singur cu un pix în biroul tău ce miroase a medicamente, într-un mediu cel mai probabil curat, să fii psihologul femeilor ce se plâng de dureri de burtă și să le dai trimiteri peste trimiteri, teancuri întregi de trimiteri, măcinându-le cu întrebarea: „Ați avut grețuri, dureri de cap…când v-a venit ultima dată?” „Nu pot fi însărcinată!” să izbucnească dumnealor deodată isteric apoi să se liniștească treptat, cu capul ascuns între palme, scoțând oftaturi prelungi și întrebându-te pe tine, cel cu pixul, cum de a fost posibil? „Scumpă d-nă…” „Domnișoară!” „…d-ră, sunteți tânără și virilă, se întâmplă foarte des ca…” „Nu!” să te întrerupă dumneaei aproape isterică „Ba da…” să continui tu încrezător „…se întâmplă…” „Nu, adică nu pot fi însărcinată!” „Bine, d-ră, dar nici nu am spus asta, vă voi scrie o trimitere, de aceea am vrut să cunosc mai bine simptomele, eu sunt medic de familie, în spital vă vor face mai multe analize și vă veți da seama exact dacă…”. Și întinzându-i o chestie lunguiață: „Eu vă dau și un test de sarcină dar în orice caz consultați și personalul specializat!” Iar femeia căruia în fugă parcurgându-i fișa ai observat că are nouăsprezece ani neîmpliniți, cu lacrimi în ochi să te întrebe: „Cu cine aș putea vorbi pentru…” „Pentru?” „Pentru…știți dumneavoastră…avort?”
Cum să răspunzi tu, omul cu pixul, transpirat, în halat alb, să fii tu bunicule în locul meu și să exclam eu când te văd cu pixul în mână chinuindu-te să rezolvi un Sudoku, „Doctor!” Te rog, domnule doctor, îndrumă această femeie de nouăsprezece ani înspre avort!
Din vina ta, bunicule, am apărut! Și nu pentru că într-o noapte nebună ai făcut amor cu bunica șoptindu-i că o iubești pentru ca nouă luni mai târziu, la spital, să întrebi dezgustat: „Iar fată?” Nu! Am apărut deoarece tu, bunicule, în momentul în care te-au pus să alegi ai pus mâna pe sapă. Ei, o familie de doctori, s-au rușinat și te-au pus să mai alegi o dată. La fel ca mama au împins mai în față o seringă îndreptând-o spre tine pe o farfurie. Dar tu te-ai aplecat, ai ignorat farfuria și ai prins din nou în mână sapa. Toată viața ai muncit cu ziua în satul în care și acum te mai vizitez din an în an să te văd cum faci același lucru, sârguincios, în grădină.
Pentru asta, bunicule, îți mulțumesc: pentru că mama neavându-te ca medic de familie a rămas însărcinată la nouăsprezece ani iar buzele nu i s-au deschis nici o clipă să pronunțe: avort. Eu am luat naștere și pentru a mă răzbuna pe ignoranța ta am ales din farfuria înflorată un pix. Acum îți stau în poală și te cert. Nu ar fi trebuit să exclami „Doctor!” ci „Scriitor!”
autor Nedelcu Pavel
Comentarii închise la Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012
Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012
Premiul I
O-MISIUNE, autor Anda Bejan
Se lăsa un amurg mistic și atmosfera devenea tot mai înecăcioasă.
– Mi s-a tăiat de toate dispozitivele astea smart. Viitorul tehnologiei smart va fi tehnologia foolish. Sper să nu dispară iarăși câmpul de observație.
– Cu puțin noroc nu va dispărea.
Nici un foșnet nu gâdila aerul.
– Ce idioți și savanții ăștia! De ce să inventezi o pădure artificială care s-o imite p-asta reală, când a din urmă era deja creată și trebuia doar să avem grijă de ea?!
– Dă-i în mă-sa. Lucrurile s-au schimbat mult în foarte scurtă vreme. De când au produs breșa aia în timp au reușit să materializeze toate proiectele aberante.
– Pe tine cum te-au arestat?
– Îm… Am avut un bunic pustnic. Găsea cu ușurință găuri de vierme prin munții unde își avea chilia. Bine, uneori putea dispărea cu tot cu chilie. Li se înfățișa doar anumitor inși. Pe el nu l-au găsit să-l aresteze, dar știi cum se întâmpla, că arestau toți descendenții care se apropiau genetic foarte mult de structura înzestratului. Din cei cinci frați ai mei, numai eu am avut bafta asta.
– Bine, chiar e o baftă. Că ne țin în acel areal e doar un mic inconvenient. Faptul că ne folosesc în misiuni ne ține mintea mufata la nou. Noi cu înzestrările native suntem mult mai breji decât robotăciunile create și mega antrenate. Dar dacă ne vom purta cum vor ei, dacă îi vom păcăli că am învățat îndoctrinarea lor, ne vom putea întoarce în lumea noastră.
– Da, dar totuși ne vor stoarce de puteri în misiunile astea. Poate ar trebui să mai lăsăm de la noi, să ne prefacem că ratăm misiunile, să ne dăm ramoliți.
– Tu de ce ești la pârnaie?
– Fabricam medicamente pe bază de plante. Am ajutat multă lume. Cu ceva leacuri băbești și un pic de chimie ciupită de la un prieten farmacist am reușit multe chestii. I-am ajutat pe mulți în acea perioadă când leacurile băbești deveniseră prohibite. Mai știi cum spuneau? Controlează hrana și vei avea omenirea la degetul mic. Atunci au început cu hrana modificată și cu introducerea codului farmaceutic obligatoriu.
Aerul zvâcni scurt și tremură pentru câteva momente ca o coardă întinsă la maximum zgândărită de o mișcare nevăzută. Ceva ca un fulger globular expulză un al treilea individ.
– Ești un geniu! A funcționat! Lasoul de portaluri a funcționat! Trăiască bunică-tu! Hai să-l altoim p-ăsta!
– Zi, bă, unde îi țineți? Zi că te caftesc de-ți merg fulgii!
– Stai mă, blând, așa glumește el ca să pară fioros. Zi care e treaba cu voi, cu gașca voastră de tâmpiți care ne-ați mâncat zilele ca să răscolim universurile după voi. Că am ajuns să fiu paralel cu orice lucru de când cu salturile în universuri paralele după voi.
-Oricum mă omorâți. Nu zic nimic.
-Fă-l mă să zică.
Inelul o dată desfăcut își făcu efectul.
– Tre’ să-mi zici totuși care e faza cu inelul ăsta. Mi-am tot bătut capul să-mi dau seama…
– Simplu nene. In vino veritas. Un praf pe baza unei substanțe din vin. Ceva în genul Serul-Adevărului.
– Avem o organizație. Noi facem criminalii să dispară. Îi punem la adăpost în anumite excrescențe ale timpului și spațiului.
– Ce excrescențe? Zi!
– Sunt Zone Spațiu-Timp-Morulă care pot atinge maturitatea, devenind parte realizabilă a lucrurilor. Hrănite de ideile subconștientului colectiv, se pot dezvolta până la înfăptuire. Pot ajunge să facă parte din Marele Destin.
– Vorbești serios? Există așa ceva? Cum putem ajunge într-o asemenea excrescența?
– Trebuie să înfăptuiți o crimă. Apoi călăuzele noastre se ocupă de voi.
– De ce protejați criminalii?
– Ei iau păcatele oamenilor. Lumea nu înțelege asta. Vă salvăm de voi înșivă. Creăm Colecționarii-de-păcate. Vom elimina criminalii, iar Colecționarii vor fi trimiși în Universuri pentru a echilibra prin crime karma lumilor. Cu timpul sperăm ca lumea să creadă în proiectul nostru pentru a-l putea materializa.
– Cine mai are acces la excrescențe?
– Toți cei care întâmplător visează și își doresc în chip sincer proiectul nostru pot ajunge în excrescență. Roboții nu pot ajunge aici. Numai umanoizii.
– În proiectul vostru nu credem. De omorât nu am omorât pe nimeni ca să fim introduși de călăuzele ca tine. Bine..singurele crime comise de-a lungul timpului au fost crimele față de noi înșine.
– Ce vreți să spuneți cu asta?
– Adică noi avem infinite posibilități de a fi. Putem fi orice. Alegerile care se ivesc ne obligă să omorâm visuri, să omorâm celelalte posibilități ale noastre, să omorâm eu-rile noastre alternative..
– Asta nu se pune. Dar mai e o soluție. Doi oameni care cred sincer în ceva pot forma o excrescență. Alegeți-vă un ideal comun și puteți evada pe acolo! Continuați să-l alimentați, continuați să creați și alte zone și sporiți Universurile! Asigurați infinitatea lucrurilor!
*
Seninul cerului tivit înspre dealuri de roșul apus al astrului făcea copacii să pară negri.
– Seamănă cu un apus rural din alte vremuri și spații… Crezi că ne va găsi cineva curând aici?
– Cu siguranță. Trebuie să mai fie și oameni care nu vor să schimbe lumea.
autor Anda Bejan
Premiul II
Vremuri , autor Helene Pflitsch
Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.
Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va putea întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.
Staţia era goală.
Indicatorul era același ca în urmă cu optsprezece ani, când mai călătorise pe ruta aceasta cu autobuzul. Era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL” (întreprinderea de transport local).
Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor, rezistase doar indicatorul şi, probabil, nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.
Indicatorul acela îi trezi amintiri.
Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desagi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru” domnu` doctor” sau vreun” profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.
Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometri făcuţi în asemenea condiţii.
Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce pe acolo.
Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.
Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.
Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.
Se aşeză pe un scaun, lângă geam.
Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.
Indicator, stație, autobuz și bilet, toate rămăseseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel:” Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.
Autobuzul îşi reluă mersul molcom.
Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.
Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.
De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. O iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de ea
Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.
Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.
Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.
Atunci tatăl ei a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată.
Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.
Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.
Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.
O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.
– No, apăi de unde ești și încotro te duci?
Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.
Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.
autor Helene Pflitsch
Premiul II
Aproape underground, autor Ionel Mony Constantin
Grăsanul transpira abundent, deşi în cameră era un frig pătrunzător. Pârâiaşe de sudoare îi alunecau pe frunte şi pe obrajii trandafirii, apoi se adunau în şuvoaie mai largi sub bărbia dublă, de unde se pierdeau în jungla părului, din estuarul întredeschis al cămăşii. Când se apleca deasupra ziarului aflat pe masă, marcând cu unghia arătătorului câte un pasaj mai elocvent, stropi grei picurau pe foaie, desenând un arhipelag printre cuvinte şi imagini. Uşa se deschidea rar şi atunci în cârciuma înghesuită, de cartier, pătrundea câte un val de aburi, iar frigul din interior înfrăţindu-se cu frigul de afară, se mai umaniza un pic, devenind mai suportabil . Vorbea singur, suficient de tare ca să-l înţeleg şi nu dădu semn că doreşte să se întrerupă atunci când am venit lângă el. Nu îl mai văzusem niciodată, nici măcar întâmplător. Intrase şovăitor, se aşezase într-un colţ şi ceruse de băut. Era singurul client în după-amiaza aceea de ianuarie, în care gerul îi alungase acasă pe toţi obişnuiţii casei, iar patronul uitase să mai umple cu rumeguş burdihanul de metal al sobei de lângă fereastră.
– Uite, spuse, făcându-mi semn să-i umplu paharul, cu ţuica aceea care odinioară era numită “Ochii lui Dobrin”, uite, repetă el, eu stau aici şi sufăr în timp ce alţii se îmbuibă. Stai jos şi toarnă-ţi şi tu, continuă, răstindu-se la mine de parcă aş fi fost eu vinovat de suferinţa lui. Îi vezi ? Pe toţi i-am cunoscut, ştiu şi ce lapte au supt de la mama lor şi acum uite-i cum s-au ajuns. Uite, sublinie paragraful din ziar cu indexul său dolofan, li s-au acordat noi privilegii, au diplome, sunt eroi, s-au sacrificat pentru victoria Revoluţiei! Ei sunt în fruntea bucatelor, în timp ce eu…
Lovi deodată cu palma în blatul negeluit al mesei provocând un mic seism. Paharul cu ţuică se răsturnă şi amestecă băutura cu picăturile de transpiraţie, lărgind astfel arhipelagul de pe ziar la nivelul unui continent, dar grăsanul nu îi dădu nici o atenţie.
Am început să şterg pata cu şervetul de la bar în timp ce el îşi continua monologul.
-Crezi că vreunul dintre ei a făcut vreo brânză, are vreun merit real? Sublinia cuvintele ridicând tot mai mult glasul. Unde au fost ei atunci când EL încă nu căzuse? Tremurau lângă amante sau în cel mai bun caz ascultau speriaţi Europa Liberă. În timp ce eu…
Repetă agresiv cuvintele „în timp ce eu …” privind încruntat la paharul gol.
Era evident că dorea să se descarce. Adunase în sinea lui, de prea multă vreme, veninul acumulat şi acum preaplinul dădea pe dinafară. Am adus un alt pahar curat, i l-am umplut şi mi-am turnat şi mie unul. Prin fereastra îngheţată pătrundea înserarea. Am aprins becul chior şi m-am aşezat.Venind din bucătărie, s-a prelins neauzit Gogu, motanul jigărit cu care mă pricopsise fostul barman. Ca într-o melodramă proastă de bulevard sosise clipa destăinuirilor:
-Uite, vezi măi dragă, îşi reluă el ironic peroraţia, la noi în oraş aş fi putut fi măcar „ultimul de pe listă cu voia dumneavoastră” dar nu am vrut să mă laud. Aşa cum ţi-am spus, în timp ce lor le dârdâia fundul de frică eu am luat iniţiativa, da, da, iniţiativa. Cred că îţi mai aminteşti cum erau zilele acelea când toţi ştiam că la Timişoara se întâmpla ceva dar nimeni nu făcea nimic, dar absolut nimic. Pretutindeni domnea numai teama, era prezentă peste tot, în apartamente, în magazine, pe străzi, în inimile oamenilor.
Vocea i se transformase şi ea, pe măsură ce vorbea, într-o şoaptă misterioasă, înfricoşată, apoi reveni treptat la tonul normal.
– Cât despre EL nu era nici măcar acasă să ne spună ceva, să ne explice cese întâmplă. Se găsise să plece tocmai acum la „prietinul” lui din Iran, ayatolahul…
Motanul a mieunat scurt cerându-se afară. Am întredechis uşa şi, pe faţă, vântul mi-a risipit câţiva fulgi.
– Se moaie gerul am zis, începe să ningă.
Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat, pentru că nu s-a întrerupt din povestire nici o clipă. Am pierdut un început de frază dar nu era nimic semnificativ :
-… aşadar, spuse, am decis să acţionez singur. Nu aveam cu cine să colaborez şi nici în cine să am încredere. Ştii de altfel cum se zicea pe atunci, din trei români unul este turnător şi altul securist. Era ora zece seara şi stăteam în sufragerie cu televizorul deschis aşteptând Dumnezeu ştie ce. O auzeam pe nevastă-mea sforăind sonor în dormitor, stătuse inutil pe undeva la vreo coadă, iar fiică-mea era plecată aiurea, la un video prin vecini, cu prietenii ei. Aşa că m-am hotărât, măi dragă, să fac manifeste, pe care să le împrăştii în timpul schimbului de noapte. Am ales zona industrială .
Eram conştient de pericol şi de dificultatea întreprinderii. Am conceput un text scurt, prin care le ceream muncitorilor să iasă şi ei în stradă, să se solidarizeze şi să lupte. Într-o oră puteam realiza manual, folosind şi o coala boţită de indigo, cam cincizeci de bucăţi. Când am terminat mi-am dat seama că scrisesem cu mâinile goale şi pe fiecare hârtie erau amprentele mele. M-am panict, o clipă am vrut să distrug totul, dar m-am hotărât să risc. La urma urmelor aveam de traversat întregul oraş, iar acolo nu mă cunoştea aproape nimeni. M-am decis să arunc manifestele pe geam din mersul maşinii. Numerele Daciei mele erau şi aşa murdare de noroi, iar parcurgerea câtorva kilometri cu luminile stinse, mă făceau aproape invizibil. Îmi dădeam singur curaj dar transpiram aproape ca acum, deşi eram cu mult mai slab.
Făcu o pauză, timp în care deşertă cu rapiditate ultimul pahar de ţuică de pe fundul sticlei şi îmi făcu semn, pe muţeşte, să mai aduc una. Ochii lui Dobrin clipiră şi ei conspirativ, aşa că m-am grăbit să mă execut, curios să aud urmarea. Începu, fără să mai fie nevoie să-l îndemn:
-Drumul s-a desfăşurat fără peripeţii, a trecut o patrulă, străzile erau pustii la ora aceea înaintată, maşinile aproape că nu mai circulau.
Pe bulevard singura lumină care ar fi putut să mă dea de gol, cea a lunii, era ascunsă de nori. Am redus viteza, am lăsat geamul lateral şi am scrutat atent intunericul din dreptul fabricii de prototipuri.
Cu manifestele în mâna stângă, mi-am făcut cruce şi mă pregăteam să le împrăştii, când lângă gardul viu am distins câteva mogâldeţe ghemuite. Cum ţi-am spus, aveam luminile stinse, aşa că am privit cât mai atent în beznă, cu piciorul pe acceleraţie. Atunci s-au auzit câteva focuri de armă, urmate de lătrături…
Tăcu vreme indelungată, cu capul în piept, privind concentrat insula de grăsime pe care degetul său unsuros o adăugase, mai înainte la mareea umedă revărsată din pahar. Probabil că îl ajunsese şi băutura aşa încât continua să tacă. Eram curios. Am dat unui puşti grăbit un pachet de Malboro şi, după ce a plecat m-am întors la masă.
-Ei! … l-am îndemnat să vorbească dar a continuat să tacă. A reluat brusc, într-un târziu când deja crezusem că a renunţat, după ce a plescăit zgomotos din buze:
-Ei ce să fie măi dragă, nu s-a intâmplat de fapt nimic. Lângă gard erau nişte câini vagabonzi, aveau nuntă şi i-am speriat. Uitasem că pusesem gazolină în rezervor, o cumpărasem la negru şi motorul dădea rateuri. A pocnit ca o puşcă, iar eu m-am speriat, am apăsat pedala până la fund şi am fugit. Atunci însă n-am ştiut, mi-am dat seama mult mai târziu.
Tăcu din nou dar numai pentru câteva clipe.
– Momentul cel mai tare a fost însă când am ajuns acasă şi m-am dus în baie să ard manifestele. Singura probă a „vinovăţiei” mele! Am privit foile şi nu mi-a venit să cred. Le-am mai privit o dată dar nimic nu s-a schimbat. Erau albe, înţelege-mă, în întregime albe fără o urma de cuvânt, vorba ceea, IMACULATA CONCEPŢIUNE.!
Nici astăzi nu ştiu cum de a fost posibil aşa ceva. Nici acum, când îţi povestesc, nu îmi vine să cred. Îmi spun adeseori că poate totul s-a întâmplat numai în mintea mea. Atunci însă m-am spălat pe mâini, am intrat în bucătărie, am ras o ţuică şi m-am culcat. Nevastă-mea continua să sforăie cu faţa în sus. Am adormit repede, fericit. Avusesem totusi curaj!
autor Ionel Mony Constantin
Premiul III
Tăcerea obiectelor pierdute, autor Anca Vieru
M-am sculat devreme astăzi pentru că voi merge în valea obiectelor pierdute. De ieri, de când m-au anunţat că am fost ales, sunt tulburat de sentimente confuze şi de gânduri contradictorii. Am auzit că e un loc unic, copleşitor, şi că atunci când ieşi de acolo eşti cu totul altul. Iar despre cei aleşi se spune că sunt oameni care au pierdut ceva, cândva. Poate de mult, poate de curând. Dar până la urmă, cine n-a pierdut ceva la un moment dat? Fiecare a uitat, a rătăcit sau a pierdut ceva: o bătălie, o carte, un vis, o încredere…
Dar astea sunt doar zvonuri, nimeni nu cunoaşte pe cineva care a fost acolo cu adevărat. Unii cred că e doar o legendă ca atâtea altele, o speranţă…
Plin de îndoieli şi incertitudini, mă duc în locul indicat, un loc oarecare, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să-l observ. Intru grăbit și înaintez pe culoare întunecoase şi din ce în ce mai îngheţate, cobor și urc scări înguste, iar în final ajung în fața unei uși pe care scrie: „Valea obiectelor pierdute”. O deschid curios şi ies. După semi-întunericul culoarelor, soarele de afară albește totul cu străluciri reci. Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc şi înaintez cu paşi şovăitori. Trec de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, las în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.
Într-o groapă, lângă alee, zăresc un etui transparent plin ochi cu farduri de tot felul. Parcă am mai văzut şi la noi în baie chestii de-astea, pe vremea când casa noastră nu era doar o tăcere goală. Mă uit iar și zâmbesc fără să vreau. Asta da pierdere! Îmi închipui disperarea posesoarei, să fie nevoită să înfrunte lumea cu faţa ei adevărată… Fără mască de protecţie. Sau de carnaval… Mda. În fond viaţa e un carnaval grotesc, fericiţi cei care nu-şi dau seama şi poartă cu naturaleţe masca lipită de faţă.
Dar drumurile se ramifică și eu nu mai știu pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Nu mă interesează, măcar de asta am scăpat, așa că o iau pe o potecă perpendiculară şi ajung într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se văd câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate, sau accidentate, altele noi, care te ademenesc cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.
O iau pe o alee la întâmplare şi nimeresc într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase. Tot ce vrei…
Merg mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le poţi imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Este o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se aude decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa… stau în mormane mari, sau aşezate pe rafturi, pe marginea străzilor, stau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă aici, în valea obiectelor pierdute, poți alege ce vrei. Iar lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.
Mă îndrept către o altă zonă, unde potecile sunt mai puţin bătătorite. Se vede că mulţi s‑au lăsat ispitiţi de tot felul de lucruri şi s-au mulţumit deja. La început nu înţeleg ce văd pe rafturi. Mai fac câţiva paşi şi deodată mă opresc îngrozit.
Aşa ceva nu se poate.
Este… este imposibil.
Ceea ce văd este un braţ omenesc. Nu vreau să mă mai uit şi totuşi nu-mi pot lua privirea de la degetele cu unghii tăiate scurt, inelarul cu verighetă subţire, stofa cafenie de la mânecă. Mai departe, pe acelaşi raft, văd un deget, dincolo un ochi. Mai încolo, ceva care pare un rinichi, nu sunt foarte sigur…
Este insuportabil.
Deja nu mai vreau nimic. Mi se pare că ceea ce am pierdut eu nu poate egala aşa ceva, iar toate lamentaţiile mele nu sunt decât dovezi de egoism şi de jalnică autocompătimire. Mă îndrept spre ieşire şi văd alte şi alte obiecte pierdute, însă nimic nu mă mai tentează. Dar trebuie să aleg ceva, aşa e regula. Orice.
Orice? Atunci o să iau un nasture, nu ştii niciodată când ai nevoie.
Aproape alerg ca să mă îndepărtez de rafturile care m-au îngrozit atât. Repede, repede către ieșire, fără să mă mai uit în dreapta sau în stânga. De atâta goană am rămas fără suflu, încetinesc pasul şi mă uit din nou la obiectele din jurul meu. Fără prea mare interes însă. Am ajuns acum în dreptul unor mormane de jucării şi chiar lângă mine văd o tobă roşie. Mă aplec, o iau şi văd zgârietura de care îmi amintesc atât de bine. Revăd scena de anul trecut, cearta cu ea, țipetele, țipetele, răpăitul continuu al lui Andrei la toba cea roşie. Enervarea mea, de atâta răpăit trebuia să țipăm și mai tare. Țipete și răpăit în toba cea roșie. Care s-a zgâriat când am aruncat-o de perete. Şi apoi, cumva, a dispărut. Așa cum a dispărut totul, iar în casă a rămas tăcerea goală.
Cu toba în braţe mă îndrept spre ieșire. Ce bine, o să-i fac două beţe, şi în sâmbetele în care-l iau la mine pe Andrei, o să-l las să bată la ea până se plictisește. Zâmbesc cu anticipaţie, gândindu-mă la momentele de bucurie pe care le promite toba cea roşie. Eu și el.
Și apoi, cine știe…
Eu și ea.
Noi.
Zâmbesc și merg din ce în ce mai repede, gândindu-mă la momentele în care toba cea roșie ar putea acoperi și altceva decât țipete.
Zâmbesc.
autor Anca Vieru
Premiul III
Prin haos, în paşi de dans, autor Nicolae Cîrstea
Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, aşa, ca să afle lumea că a fost repus în funcţia de şef al distanţelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat şi un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piaţa publică. Acidul l-a ros complet şi abia nesimţita ploaie care s-a uşurat pe zidul execuţiei l-a stins într-un tîrziu.
”Pericolul a trecut” îşi spuse în gând trecătorul consultându-şi ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simţindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul şi duse mâna spre buzunarul în care îşi ţinea ţigările. Cu ochii ţintă în focul brichetei, căuta poziţia perfectă pentru aprinderea ţigării iar gândul redundant îl făcu să-şi şoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai ştiu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă şoapta, practic uşoara mişcare a buzelor a făcut ca ţigara să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simţea că eşuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu ştiu cum apăruţi pe faţa de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca şi cum el ar spune cuiva vreodată ce face şi terminând cu ţigarea arzând imperfect.
– Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.
– Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.
Speriat de situaţie trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el şi respiră uşurat; era doar poliţistul străzii, om ca şi el, deşi pe la colţuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a poliţistului, căreia i s-au spălat creierii în aşa fel încât credea că e fiu de tren şi nicidecum de muncitor feroviar.
– Ei? insistă poliţistul, dornic să prezinte în faţa noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit şi rezolvat.
Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar şi cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu poliţiştii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare poliţistul a fost alertat prin staţie, cod şase şase şase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanţe de către un pacient aflat în comă.
Din ceea ce auzise prin staţia poliţistului, trecătorul începu să regizeze un film şi intriga trebuia să rezulte din contradicţia dintre puterile paranormale ale pacientului comatos şi totala neputinţă a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveştii şi, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.
În scurt timp mulţimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulţime, om cu ochii atât de roşii încât toţi cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu:
– E beat!
– Ei, na, râde ciob de oală spartă… zise o mahalagioaică, ce abia aştepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziţiona în contradictoriu, doar aşa, dând frâu liber complexului capitalistului atotştiutor în faţa mulţimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de aşteptat în preajma gărilor.
Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentaţia epileptică şi sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei şi această se prăvăli în ţărână.
– Vai, maică, mă trântişi! observă ea cu o voce nefiresc de calmă şi dădu să se ridice. Omul cu ochii roşii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică şi s-a apropiat de vitrina unui magazin. Şi-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulţime şi s-a prezentat:
– Sunt arlechin şi mereu încerc să aflu reacţia publicului la situaţii neprevăzute. Odată l-am imitat pe…
Lumea aştepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agăţate în eter, ca zburătoarele uşoare plictisite de zbor. Din spatele mulţimii se apropia poliţistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul şi şoferul ambulanţei se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.
Arlechinul ştia că poliţia fusese instruită să împrăştie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Şi poliţistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ţinea staţia şi cerea ajutoare.
– Ce se întâmplă aici? chestionă el mulţimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de uşa magazinului şi mulţimea făcea grup compact la ceva distanţă de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.
– Iar tu?! a întrebat ameninţător poliţistul luîndu-l în cătarea armei.
Arlechinul a început să danseze de unul singur, în paşi de vals. Mulţimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de poliţist din staţia de serviciu. Mahalagioaica părea pricepută foc la vals şi pe cât de împleticit era omul cu ochi roşii, finalmente ei au fost cei care au ieşit în evidenţă.
Când bateria staţiei s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.
– Dansaţi! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Şi oamenii dansau, unii să uite de foame, alţii de frig, câţiva chiar uitaseră ce voiseră să uite şi dansau de dragul dansului.
Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit:
– La alimentara urmează să primească ţestoase. Eu sunt primul la rând. Toţi ceilalţi acum fac liste de aşteptare.
Poliţistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră şi maţele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja şi-o închipuia pe nevastă-sa ţinând broasca de carapace şi pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuţit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toţi din familie îşi frecau uneori şi călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul ţestoasei rememorând mişcările mâinilor pricepute ce scăpaseră ţara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluţe făcute din carnea mai tare şi finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, aşa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe uşă.
La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un caiet ponosit de sub fuste şi un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului şi s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roşii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână şi fiecare şi-a înscris numele.
– Cetăţeni! a strigat poliţistul şi lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaştele ţestoase sunt protejate de lege, carnea lor e interzis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” şi-a spus poliţistul ştiind că cei din conducerea superioară mereu au la masă ţestoasă. E drept, asta şi fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de ţestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.
– La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaşte ţestoase?
– Sunt pline cu lapte şi miere! strigă unul din spate şi cum poliţistul nu l-a identificat în mulţime, s-a făcut că nu aude.
Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiş scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim ţestoase” a citit mulţimea. Arlechinul a respirat uşurat. Poliţistul l-a salutat respectuos pe omul dovedit nevinovat şi a făcut stânga împrejur.
– Îmi eşti dator, i-a şoptit vânzătoarea prin uşa întredeschisă. Sunt singură deseară…
Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să rişte o arestare.
– La cât închizi? a întrebat-o el.
Femeia i-a răspuns şi strângerea de mâini a pecetluit înţelegerea pentru câteva ore de bine reciproc. Binele lui urma să fie o porţie de carne de ţestoasă, ceva băutură mai acătării ori ţigări de import, că vânzătorii, ştia el, mereu îşi făceau parte din bunătăţile ce le intrau în magazin.
Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mişca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roşii, a luat poziţia de dans şi au început să valseze. După ea şi ceilalţi nemulţumiţi. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare şi ea să-l deconspire.
Poliţistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăştie mulţimile. Doar că atribuţiile lui se terminau acolo unde începea dansul…
autor Nicolae Cîrstea
sigla concursului: David.C
Comentarii închise la Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012
”Drumuri de cenușă” autor Tănase Serea
Ex Ponto, editură din Constanța, lector de carte scriitorul polivalent Sorin Roșca, tipărește un volum de 45 de poezii în 70 de pagini al tânărului confrate Tănase Serea, într-o prezentare-copertă-peisaj marin incendiat de flăcările răsăritului- de Leonard Vizireanu, volum intitulat Drumuri de cenușă.
Drumurile poetului sunt într-un teritoriu al tristeții, al deșertului și zădărniciei, rar presărat cu trandafiri negri. Poemele- lacrimi au născut un izvor paralel drumului, izvor oprit într-un lac incandescent al amintirii fratelui Voicu, al părinților și al iubitei, – tristețe ce-și leagănă clopotele. Și totuși… dincolo de acest peisaj elegiac, de pustiul pe unde umbla și poetul Ioan Alexandru într-una dintre cărți, mai demult Mihai Eminescu pe lângă plopii fără soț sau pe străzile Bucureștilor șoptind mai am un singur dor, o mamă, dulce mamă, dar și George Bacovia prin tărâmurle sale de plumb sau mai de curând Dimitrie Stelaru, cătând-o pe Eumene, or altunde Mark Orheianu în lacrimoramele sale, poetul Tănase Serea aduce sunete proprii, dar cum cuvintele (mele) nu vor spune niciodată totul, știind că viața este mântuire, rugăciune, speranță, voi lăsa poetul să vorbească prin cuvintele sale, nu înainte de a zice că, fiind la o răscruce, are un drum propriu și, de vom putea a-l însoți, ne vom bucura citindu-l.
Iată versuri ce-l definesc, azi, acum, aici în literatură (pagină, titlu, cuvinte alese): *10, ÎNVINȘII, învinșii nu vor cânta/ vor da drumul la păsări/ și se vor umbri; 11, MAREA, până când aripi frânte/ vor sfârși zborul/ la maluri pustii/ mare/ eternă nesfârșită lacrimă; 14, RECVIEM, muțenia mea/ îngână tăcerea ta/ în fiecare noapte/ aprinzi candelabrul/ în fiecare zi/ mâinele mele/ întârzie în iarbă/ pe creștetul tău;16, MELANCOLIE, tristețe, ochii tăi sunt blânzi/ și-n lacrime se sting crisale; 18, PARFUMUL TRISTEȚII, liniștit își leagănă noaptea clopotele/…/ amintirea adună tăcerea în cuvinte/ o mână de cenușă risipitor; 19. AMÂNDOI ÎN TIMP, eram aripi întinse/ peste-o lume de scrum; 20, FUMUL, o lumină venită din trecut/ timpul trecut prin flăcări; 22, DRUMURI DE CENUȘĂ, pe sub flori drumurile uitării/ frate al meu în liniștea îndurerată/ se aprind aminirile/ cuvintele nu pot șterge tristețea/ drumuri de cenușă ducând spre nicăieri; 24, ***, acum, frate al meu,/ viața e o luptă/ cu timpul și uitarea; 28, ***, norii du pe cer/ în cufere grele/ tristețea noastră; 39, ȘTIU, umerilor mei le-au crescut aripile; 40, CENUȘA UITĂRII, cenușa uitării adoarme lumea; 41, FEMEIE DIN DEPĂRTĂRI, ce-aș mai putea spune/ femeie din depărtări/ pe câmpia cât privești/ doar așteptaRea și vântul/ leagănă ierburi și păsări; 54, CÂMP DE ROUĂ, mâna mea stângă e o flacără/ mâna mea dreaptă e un apus/și deodată se făcu o câmpie de aripi/ peste care căzură îngeri.*
Și poeme întregi: Mama, Tata, Întoarcere, Tu, Clipe, Marile dureri, Rechinul, Satul, Să ne-amintim, Ochii tăi, Iertare, Epitaf.
Deși poetul Tănase Serea știe că tăcerea e ușa ce nu o deschizi, după cum spune la pagina 51, sunt sigur că va mai deschide uși cuvintelor, pentru că are cu ce să umple clepsidra și în lipsă/ mâinile învățară/ anatomia ta/ pe întuneric (pagina 60). Până atunci (vezi pagina 66) ascultă lin tăcerea cum se scurge.
autor Florin Grigoriu
Comentarii închise la ”Drumuri de cenușă” autor Tănase Serea
Florin Grigoriu – Cronici Literare
Daniel Prallea-Blaga, Zece dalbe columbițe, Editura Amurg sentimental, București, 2011, 48 de pagini.
Iată citate ce reprezintă un tânăr poet, cărturar, lector universitar în București, om de toată isprava și-n regia spectacolului, în teoria spectacolului, în tipărirea unor manuscrise ale bunicului său, preotul Vasile Prallea din Dumeștii din preajma Iașilor, participant la evenimente frumoase, de cultură din românime:
„Păsări se așează, ciugulesc,
apoi pleacă plutind spre-un cer roz
și îndrăgostit
*
În sângele meu
păsări de sticlă
melodia
atât de depărtată
*
Melancolia toarnă picături
pentru ochi
cel mai bun balsam pentru tenul tău
*
Pescăruș japonez
mirosul dăinuie în colivie
și după ce pasărea a dispărut
pe fereastra dinainte
*
Particule de ulei pe șosea
răsfrâng presiunea razelor
într-un minnat curcubeu
*
De ce trece fata aceasta cu păr creț
și mâinile în buzunare
atât de atentă la direcția vântului/
*
Roșu de piersică
ar mai putea spune multe povești
despre buzele care l-au atins.”
*
Elena Buică, Întoarcerea spre obârșii, Editura Anamarol, București, 2011, 458 de pagini:
O carte de retrospecție și de amintiri a unei expatriate în Canada. Volumul este și o monografie a satului de unde a purces, în 458 de pagini vorbind despre Țigăneștii din preajma Alexandriei, cu căldură, mândrie, grație, seninătate în descrierea vremii istorice, fără filozofări sau pătimașe acuze. Citez despre autoare, de la pagina 309: *Am publicat cinci cărți până în anul 2011 și am în plan încă să mai scot la lumină vreo câteva, dacă și bunul Dumnezeu îmi va sta în ajutor.* Pickering, oază de liniște de lângă Toronto, dar și satul său- Țigănești –gând purtat de dor– (carte din 2006) au în autoare *un zugrav de subțire*, iar dacă divinitatea adesea amintită în scrisul autoarei va aduce și altor scriitori menirea de a scrie despre locurile natale, despre cele văzute, trăite, gândite, ce bogați vom fi, noi, românii, duși de soartă în toată lumea!, dar mai ales cât de bogați vom fi, noi, cei rămași acasă, aici unde vine autoarea canadiană din când în când să pună o floare amintirii celor dragi, umbrei celor prezenți aici permanent în glie, în cer – și nouă, tuturor, celor încă suportându-ne pământul, Maica Geea.
*
Silvia Butnaru, Spectrograme, proză scurtă, Editura Global, București, 2011, 192 de pagini.
Carte vie, inspirată de întâmplări, condei alert, zgârcit în amănunte, liric uneori, pătimaș în zugrăvirea unor chipuri de cărturari din țară sau din Germania, unde locuiește, fragedă și formidabilă, publicistă de talent, poetă de stări sălbatice sau potolite, dar nobile, sincere, Silvia Butnaru este un autor/ autoare apreciată, vorba ceea, încă din secolul trecut – Ei, cum fug anii!, de când hotărâtă-și cioplește statuia în gresie și marmoră, încrustat cu…spectrograme, precum Filozoful și bucata de stâncă, În numele Partidului, Maestrul și ultimulucenic, La poarta casei mele, La miez de noapte, Cadouri de Crăciun, Albunuța, Iubirea nu apune. Mă socotesc printre prietenii domniei sale, printre care sunt Irimie Străuț, Ion dumitru, leo Butnaru, Valeriu Bârgău și mulți alți scriitori români și germani, ocrotiți de lumina eminesciană, goetheiană și a altor mari lumini, de pretutindeni și *de liniștea caldă, liniștitoare a păcii din lume.*
*
Marga Dumitrescu-Frasinu, Acces la transcendență, Editura Fundația Elisabeta, București, 2004, 102 pagini, jurnal de mesaje cerești. Citez gânduri transcrise, din lumea creațieei scriitoarei octogenare, autoare de încă douăzeci de cărți:
„Din poezie, din cântec curg mărgăritarele iubirii divine. Ele sunt glasul spiritului universal. –
-Omenirea trebuie să treacă prin toate fazele decadenței. Diavolul inspiră curente noi. –
-Arta face și materia să vibreze. –
-O minte elevată prin studiu și creație rămâne pururi plină de prospețime.-
-Secretul unei nemuriri/ este prețul unei pătimiri. –
-Blaga a muncit enorm și a suferit crunt, pentru un petec de nemurire.-
-Filozofia fără idei metafizice rămâne un aluat ce nu dospește.-
-Orice scris este o fântână de veșnicie.-
-Veșnicia este produsul binelui.-
-Nu te îndoi, lumina vine la lumină!”
*
Alex Vâlcu, Amintiri din mileniul II, Casa de Editură Amurg Sentimental, București, 2012, 152 de pagini. Scriitorul este un lăutar din Titu, adică își câștigă existența cântând pe la nunți, botezuri, onomastici. A scris și poezii și alte cărți de proză. Aceasta, tipărită în decembrie 2012, este un volum spumant, duios și excelent scris, putând fi tipărit cu succes și-n alte limbi, deoarece autorul își povestește viața de adolescent îndrăgostit și de tânăr soldat, om curat, aventuros, clocotitor. Pagini adevărate de viață, povestind și amoruri de neuitat, fierbinți, dar descrise delicat, cu o mare tandrețe față de femeile ce i-au înluminat sau înlunat viața. Talent nativ, optimist, de succes și-n viitor.
*
Elena Călugăru Baciu, Focul, proză, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, 84 de pagini: într-o călătorie în Rusia autoarea o întâlnește pe Maria, o basarabeancă născută în Siberia, părinții fiind deportați în 13 iunie 1941, și portă discuții interesante despre deportări, războaie, inclusiv în Afganistan, despre Nicolae Milescu Spătaru, Dimitrie Cantemir. Au și viziuni, coborâri în istoria noastră tragică, vorbind cu Artemidoros, onirocritul din Daldis, cu marele călător în China, ambasadorul țarului pe lângă marele han, Spătarul savant Milescu, dar și cu Dimitrie Cantemir, cu mama, cu soțul Ion și cu alții, inclusiv în vremea perestroicăi, a marilor manifestații pentru libertate, credință, descoperind măreția omului prin analogii istorice- evenimente, fapte, oameni-, sau mai înainte*Pe vremea când s-a descopetit fermoarul* gurii etc. Cităm:* Ziua fatală, 28.06. 1940, când toți deputații sin Sfatul Țării rămași în Basarabia au fost arestați, unii împușcați, pentru că au unit neamul românesc în 1918.*, *Vremurile au fost mereu la fel, cu suferințe, lupte interne și externe…Poate doar așa cu mici treceri de furtună, puțin soare și lumină lină.*
Romanul, alcătuit din trepte- călătorii de inițiere, dă samă de priceperea scriitoricească a unei prozatoare umblate prin lume, din stirpea căutătorilor de taine, simboluri, istorii, mândre de locul lor din lume a neamului în care s-au născut. Merită citit, pentru scriitură, fapte, cunoștințe reamintite (*De psalmodie bono, de marele predicator Niceta de Remesiana, este cea mai veche lucrare teoretico-muzicală din cultura noastră.* etc), având o multicoloră, surprizătoare încrengăură epică, lucru important în proză.
*
Corina-Lucia Costea, Flori în clepsidră, schițe, Editura Singur , Târgoviște, 2011, 152 de pagini
Scriitoare de miniaturi epice, de portrete literare, de clipe de jurnal, de goblenuri lirice, Corina-Lucia Costea a tipărit 44 din aceste întâmpări ale vieții de sine și din exterior. Iată începutul unor Fotografii de Sărbători: „Mereu, de Sărbători, obișnuim să ne facem fotografii. Casa e curată, bradul împodobit, masa îmbelșugată, familia reunită, micile discordii anulate. Așa e… de obicei. Răsfoiesc albumele. ” Iată și alte titluri din carte: Azi l-am cunoscut pe Dăncuș, Flori în clepsidră, Masaj la patru mâini, Podul din Praga,Vin sărbătorile, mamă Dara!,Câte lacrimi costă un zâmbet, Darul iubirii. Scriitorul Nicolae Băciuț, pe pagina a IV-a scrie: „Corina-lucia Costea scrie cum trăiește, trăiește cum scrie: cu naturalețe, cu sinceritate, confesiv, nostalgic.” Bine ai venit în biblioteca prozei românești și universale, cu prima carte, profesoară Corina-Lucia Costea!
*
Laurențiu Orășanu, A treia bancă, Editura Semne, București, 2012, 248 de pagini: Scriitorul stă în a treia bancă și citește un fals roman polițist, în realitate, o ironie la adresa mass-mediei. Laurențiu Orășanu mi-a dăruit romanul în 13 noiembrie 2012 la AGIR, la o ședință a cercului epigramiștilor unde suntem membri, romancierul fiind și epigramist sârguincios, vitriolant, dar și poet independent de mode și grupuri, sângerând social și liric, vulcanic, zânatic. În ce privește construcția romanului de față este o clădire labrintică, având multe uși, pe care sunt titluri în gen picaresc, fiecare ușă ascunzând o încăpere altfel zugrăvită, dar toate sălile demonstrând pricepere, umor cât cuprinde, antonpannesc, hasekian, jeromian k jeromian etc. Mai cred că autorul l-a citit și pe Urmuz, Swift și Mark Twain (asta sigur, fiindcă a fost o leacă de timp și prin State), Hemingway (scena somnului pescuit în Lacul Herăstrău citit într-o lectură publică de autor are și aspecte mitice, voiculesciene), romanul până la urmă povestind primirea unui premiu pentru un film ce descrie tocmai nașterea acestui film, cu scenariu furat, dispărut, ascuns etc. Cum autorul între timp scrie în altă bancă de date, așteptăm să vedem alte romane, fie ele și publicate fragmentar în revista Vânătorul și Pescarul, comentate și de ziare, autori din Călărașii de Dunăre, de unde e autorul sau din bucurești, unde scriitorul e… capitalist, bogat strașnic în talent.
*
Pe Paul Polidor, l-am întâlnit în 2012 și mi-a trimis în 30 octombrie 2012 două cărți De dor mai moare câte un actor, versuri, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, 2009. și Florin Silviu-Ursulescu, Paul Polidor între cauze nobile și muzică avangardist-futuristă, biografie, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, un amalgam de laude scrise în presa din românia despre un poet prahivean stabilit în București, muzician, cântăreț și compozitor pe versurile sale, impresii din viață și pe versurile altor poei, români (mare iubitor de Eminescu, Vieru, Nichita Stănescu și… Paul Polidor) sau străini, cu concerte și-n alte țări, în 13 limbi. Paul Polidor are o Fundație, tipărește cărți, Cd-uri, ajută copii talentați, fie din București, Ialiomița, Călărași, de oriunde, e pasionat de rebus … Unii zic că este un fenomen, om altruist, plin de energie, alții nu zic nimic, ascultă și aplaudă. Unii, precum subscrisul, mai și scriu puțin față de cât merită, dar conchide: Bravo!, citând și o strofă de cântec „iarna mea iară/ cântece ară/ sanie-n vară.”
*
Vasile Mustaţă, n. 06.09. 1936, Adjudul Vechi, jud. Putna (Vrancea), Facultatea de Construcții Feroviare, Drumuri și Poduri, 1966, Facultatea de Filosofie, București, 1973, doctor-inginer, ziarist, proiectant, scriitor important al zilelor noastre, necunoscut, cu o excepție onorantă, criticilor literari…iluștri.. Volume: Dureri condensate, prefață Ileana Manole- 1990; Neliniştile dorului, versuri, Editura Perpessicius, Bucureşti, 164 de pagini, prefață Marcel Crihană, 2003; Dor în amurg, sonete şi poeme, prefață Ion Rotaru, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005, 130 de pagini; Stihuri silvestrene, Editura ASA, Bucureşti, carte tipărită cu ocazia centenarului bisericii Sfântul Silvestru, Bucureşti, 1907-2007; Poezii pentru copilăria Annei, Editura Dorotea, București, 2007, 72 de pagini; Ideograme lirice, sonete şi glose, prefață Radu Cârneci, Editura Eminescu, 2008, 128 de pagini; Cristalizări, catrene, notă bibliografică, Editura Eminescu, 2011, 160 de pagini. A publicat în România (Scânteia; Paradox etc.) și Canada (Cuvântul Românesc) și în antologii.Despre literatura sa au scris: Emil Baltag, Nicolae Bordașiu, Radu Cârneci, Aurel Chivu, Marcel Crihană, Constantin Toni Dârțu (vol. XL- Personalități române și faptele lor, Iași, 2010), Ileana Manole, Ion Rotaru (inclusiv în O Istorie a Literaturii Români de la Origini până în Prezent), Nicolae Tudor, Florin Țapu, Membru al Societății Române de Haiku.
Scrie catrene, haikuuri, glose, poezii pentru copii, rondeluri, sonete.
*În fericire inima exultă,/ dar ea nu poate fi un scop în sine,/ în strop simțim puterile-i depline/ și suferim când este mult prea multă* (volumul Cristalizări, XCV, pagina 61)
Iată finaluri de sonete: *Clădim altarul arderii de sine, emoția o sorb ca vinul vechi, pe treptele credinței simțirea se dilată, nu poate nimeni cesul să-l prevadă,ne răsădim speranța-n univers, sub pleoapa grea lumina sângerează azi totul se întâmplă în timp dumnezeesc*
Iată o strofă (poemul Singurătate, vol. Neliniștile dorului, 2003): *bat tăcrile-n aramă/ lumea-n taine se destramă,/ doar descânt de șoapte vechi/mai răsun în urechi.*
Și un distih: *Doar prin veacuri, la răspântii,/ câte-un geniu taie pârtii (vol. Neliniștile dorului, poema Destin, pagina 16)
*
Doina Popescu-Brăila, Comisia Zurich, Editura Torent Press, Brăila, 2009, 238 de pagini. Romanul este” o carte despre „RĂUTATEA LUMII”, așa cum spune autoarea, iar în cele nouă cărți-capitole, intitulate poetic al războiului, al răilor, al rătăciitorului, al sorții- noaptea răilor, al actorilor, al poveștilor, al adevărului, al celor 13, și ultimul- cartea din manșetă, prezintă istorii din vremea războiului 1941-1945 și a *cucerirlor revoluționare*, inclusiv crimele pe care se bazează aceste cuceriri, dar și greutatea construirii unei alte Româniii, bazată pe împrumuturi și acțiuni secrete. Autoarea *are condei*aspru, răsucit, uneori tăios, dar cel mai adesea precis, tragic uneori, romanul fiind captivant, nu degeaba a și fost apreciat de mai mulți scriitori brăileni și nu numai și a continuat a scrie și alte întâmplări pe multe pagini, cu același simț al dialogului, al amănuntului relevant și al conflictului bine descris încet-încet, dar totdeuana important, determinant, vieți trăite pe acest pământ al oamenilor, de lângă Brăila-Ibrail sau din orașul salcâmilor înfloriți năpraznic istratian, fănușian etc. (Florin Grigoriu)
Comentarii închise la Florin Grigoriu – Cronici Literare
Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv
Spiritul flamand al unui poet maramureşean-VASILE MORAR
Mare şi anevoioasă este osteneala de a citi poemele lui Vasile Morar întocmite în volumul Nu vă temeţi( Editura Transilvania, 2011), şi facem vorbire abia despre volumul I. Poetul îşi copleşeşte prezumtivul cititor cu grandoarea ciclopică a întreprinderii sale. Ţine totul sub control, onestitatea lecturii, vrednicia opţiunii pentru el, poet deja consacrat şi definit, timpul fizic şi spiritual de dăruire a lectorului, în contrapartidă cu efortul de creator, devoţiunea faţă de o poezie încătuşată în prozodie clasică, în răspăr cu ritmul versului alb. Vasile Morar a anticipat cu ironie suavă supliciile lecturii unui volum de dimensiuni impresionante, şi, ceea ce este mai rău pentru spiritele cârcotaşe, este apariţia recentă a unui volum doi şi iminenţa volumului trei. Vasile Morar păşeşte din o mie de poeme într-o mie. Zice domnia sa cu umor buclucaş, lasă să fie multe, poat e doar aşa mă vor lua în serios. Subiectul este subînţeles pentru poet, pentru noi , subiectul probabil rămâne în mister: cititorii, confraţii poeţi contemporani, criticii , prietenii maramureşeni ai fatidicei zile de marţi, exorcizate la Ojete. ( Baia Mare, pentru uzul profanilor în materie de boemă cu clop) În ceea ce mă priveşte, parcurg cu plăcere nedisimulată versurile prietenului Vasile Morar, pentru că în universul său poetic mă aflu într-un tărâm cu care fraternizez spiritual, din perspectiva formaţiei mele livreşti, mereu în căutarea naturaleţii spontane , autentice. Vasile Morar aşează volumul impunător sub deviza papală care a făcut istorie sub ochii noştri. Este un lucru evident, dar să vedem cum a perceput POETUL îndemnul sacrosanct. Comentatorii lui Vasile Morar au observat aspectul ludic carnavalesc cu care abordează temerea noastră cea mai firească şi sâcâitoare, temerea de moarte. Asocierea versurilor sale cu picturalitatea lui Breugel este deja un bun câştigat în arealul comentariilor critice. Ileana Roman, prospectând cu fineţe volumele publicate înaintea volumului la care facem referinţă , sesizează cu acribie picturalitatea din versurile lui Vasile Morar, ba chiar observă că acestea rămân la stadiul de peisaj delirant, iar sub aspectul tendinţelor scriiturii îl caracterizează drept poet neoromantic la nord de Eden.* Ileana Roman , în proiecţia ei sensibilă asupra unor lecturi, se defineşte pe sine însăşi prin demersul comentariului critic. Ea sesizează peisaje apocaliptice, stranii, obsesii , fantasme necrofile. Anxietatea sudului danubian pliată pe o creaţie a nordului. O receptare critică interesantă, investită cu rafinament şi cu supleţe intelectuală. Rămânem din păcate doar la o simplă fantă prin care tragem cu coada ochiului la poeme, ca apoi să ne retragem cu satisfacţia analogiei suficiente , lămuritoare oarecum pentru poezie şi poet. Citim, asociem intuitiv cu reperul cultural cel mai vizibil, la o primă şi convenţională lectură, şi trecem cu lejeritate de consumatori de literatură, la alte cărţi, la alţi poeţi. Cazul Morar devine caz finit, clasat, o voce exotică şi pitorească maramureşeană, ce-i drept, singulară şi originală în metafora luxuriantă, cuvântul magic pus în slujba unui gând poetic, insistent, repetitiv , statornic , evaluarea critică e finită, corectă, stimulatoare pentru autor, cititorul are a-şi face şi el o idee, pe cont propriu, şi gata, aşezăm o carte frumoasă în raft, pentru altădată, când va fi să fie, eventual o ceremonie sau festivitate. O atare abordare mi se pare păguboasă, nu pentru poet, neapărat, domnia sa are partea lui de măgulire şi de flatare, nu e nici anonimizat nici marginalizat, are o cotă naţională prestigioasă. Maramueşul cultural care-l conţine pe poet e cam tăcut, mediul aulic nu se prea osteneşte cu promovarea poetului care este admirat în sud. E prea de-al nostru ca să-l înălţăm în rang înalt, laolată cu ceea ce se cheamă marea literatură română. Paguba e pentru noi cititorii. Suntem prea grăbiţi să percepem un act de cultură ,receptăm discursul literar fie superficial, într-un exerciţiu de conformitate cu preocupări literare, furat din durata cenuşie a rutinii cotidiene, fie unilateral, prin tălmăcirea unui interpret al textului literar. Ne situăm de bună voie sub tutela criticului literar cu implacabila sa autoritate şi fermitate categorială. Impact empiric sau impact dirijat. Desigur cazuistica se raportează nu numai asupra poetului asupra căruia încercăm să zăbovim mai pe îndelete şi mai nuanţat, ci asupra relaţiei noastre de consumator de lectură cu textul literar.
Preambulul are tocmai rolul de a pune în discuţie o privire „altfel” asupra textului poetic, cu atenţie expresă asupra ciclului de poeme din Nu vă temeţi, volumul I. Propun cu simplitate răsturnarea criteriului de abordare, anume să abandonăm pista originalităţii amprentei stilistice, şi să explorăm acele locuri comune şi, în măsura în care putem aduna din cioburi şi frânturi imaginea unei entităţi, a unui întreg, să configurăm în poezia lui Vasile Morar valoarea exponenţială a unei spiritualităţi. Să înţelegem dacă volumul este o simplă antologie de poeme, sau dacă acestea se adună într-o entitate spirituală de sine stătătoare. Să identificăm chemarea din adâncurile fiinţiale a unei voci poetice, luînd ca repere teme şi motive înţelese ca arhetipuri. Ioan Marchiş , artist plastic şi filosof, are darul de a fi declanşat pentru artă şi cultură interesul pentru scotocirea arhetipală. Viaţa, dragostea, moartea, natura, credinţa,feminitatea, sunt preexistente memoriei artistice colective sau individuale. Un poet nu poate face începutul lucrurilor, nu se poate situa în afara simbolurilor culturii şi civilizaţiei care-l conţine:
Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc, se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale**
Volumul Nu vă temeţi ne oferă o excepţională oportunitate de a detecta cum armonizează Vasile Morar zicerea sa poetică unică şi irepetabilă, cu semnalele statorniciei cutumiare, tocmai prin spaţiul generos de referinţă.
Feminitatea este permanent invocată, în cele două feţe ale preexistenţei sale: senzualitatea şi maternitatea, ambele componente ale feminităţii sunt procesate din arhetipuri precreştine, senzualităţii îi lipseşte ideea de culpă, de păcat, iar imaginea mamei e simplă, naturală, nu are transcendenţa mamei christice. Senzualism în simbioză cu austeritatea matriarhală, un joc de imagini buclucaşe cu imagini impregnate de timiditate filială şi duioşie, eros haotic şi spontan, şi mama rustică, robustă, mustrătoare, împăcată cu destinul firesc de muritor. Hedonism coexistând cu veneraţia bărbatului ce îşi amână fără termen ieşirea din copilărie, ieşirea de sub tutela convenabilă a mamei. Eludarea transcendenţei şi plonjonul în practica diurnă a realului domestic, fie el frivol, fie auster, este tributară influenţei lui Walter Witman. Vasile Morar se declară explicit admirator al poetului american , şi afirmă cu francheţe că frumuseţea lumii în detaliile ei senzoriale , i- a fost dezvăluită de poetica marelui precursor. Discursul poetic al lui Vasile Morar şochează lectorii formaţi în spiritul convenţional livresc, naturalismul eroticii pe-alocurea prezent, e de natură să producă sancţionarea unor frazări şi a unor intruziuni lexicale drept creaţie vulgata . Poetul premeditează asemenea efecte şi-şi râde în sinea sa de bon tonul ambalajului poetic romanţios, desuet şi ipocrit. Odată cu poetul se joacă alter egoul său cel mai vizibil, claunul, personaj omniprezent, direct sau sugerat prin meandrele ludice ale textului poetic.
Vasile Morar aplică în felul său, cu dezinvoltură, expresia poetică a paradigmei eros- thanatos. Moartea e un protagonist cu care viaţa însăşi face casă bună. Ideea morţii nu este nici obsesivă, nici lugubră, nici spăimoasă, poetul nu înalţă moartea la dimensiunea unui destin tragic. Un alt poetic Nordic, de expresie sobră, austeră, rafinat distilată intelectual, Vasile Grigore Latiş, dă glas reflexiv unui concept generat de reprezentările arhetipale, anume că viaţa însăşi coexistă cu moartea:
Eul îl găseşte pe celălat în Feminitate, într-o reluare infinită de sine, cu Mama, cu morţi cu tot, cu tot lucrul, cu nimic, Eul nu mai scapă de sine***
Ludicul sprinţar în toată textura volumului, secondând erosul şi moatea, deopotrivă, a dat prilej de definire a tendinţelor lui Vasile Morar înspre zona burlescă, chiar frivol parodică, spre farsa suculentă de tip Thyl Ulenspiegel.
Breugel, Thyl, scânteiază semnalele flamande, să ne dumirim dacă sunt simple corespondenţe culturale, sau ceva mai mult de atât. Să privim cu atenţie chipurile morţii din volumul Nu vă temeţi, izvodite dintr-o preexistenţă cutumiară în spaţiul rustic maramureşean. Aceste chipuri multiforme se includ în intervalul binomului cromatic arhetipal, alb-negru.
Pisica neagră a trecut prin faţa eşafodului( Prin faţa eşafodului)
Trec trenuri negre cu orarul rar/ca într-un lung cortegiu funerar( Trenul pustiu)
Prin gaura cheii s-a furişat moartea/ în casa cu un singur locuitor/ …moartea îmbrăcată în rochie de mireasă( Prin gaura cheii)
Păsărilor albe le-au crescut aripi negre (Numărătoarea)
Mierla ţipă şi flutură aripi învolburând steaguri negre-n copac( Cu morţii pe braţe)
Pasărea neagră străjuieşte viaţa şi moartea , ca semn terifiant. O asociere geo-culturală cu spaţiul flamand se strecoară insinuant:
Provincie fascinantă, Flandra, dar stranie, nicidecum feerică. Ieşirea la mare aduce Flandrei încă un contact cu ameninţări obscure, terifiante, pasăreaneagră din coşmarurile copilului Ensor****
Veşmintele ca pasărea neagră…feciorul…ce păcate a avut de-a trebuit/ să-ţi culce gloanţele în pieptul lui( Pasărea neagră)
Chelinţa, tărâm maramureşean învăluit de fantasmele someşene…, în consonanţă cu celebra provincie flamandă: Pe luciul Someşului curg lumânări/ moartea nu are niciodată zăvor( Podul)…şi nici delimitări spaţio-temporale, parafrazăm noi.
Pasărea neagră tutelară este anulată, în severitatea ei sepulcrală, de vocea de claun a alter- egoului poetic:
Se joacă preoţii în potirele de cuminecătură/ aruncă bărcuţe, fac valuri în vin/ îşi ling degetele umede şi râd în hohot( Naufragiu)
Preotul….cântă pricezne amestecate cu manele/ sfinţii beţi dănţuiesc şi înjură ( Petrecerea)
Îngerul are o sticlă de votcă şi trage/ Când începe prohodul începe şi el / să râdă în hohote şi să cânte manele( Îngerul alb)
…un preot face rugi/ şi mai jos e unul care sparge alune( Urechea de lemn)
..nu mai sunt preoţi /să cânte în urma morţilor ce vin/…porţia de colivă s-a înjumătăţit, cerşetorii se îngraşă şi sunt mofturoşi( Peretele de sticlă)…
Caii carului mortuar mânâncă ovăz/ un preot cade pe burtă în urma mea/ păşind, şi-a călcat pe patrafir( Se aude mormântul)
Stau în biserici sfinţii cu barbă/ privind petrecerea cu ochi măriţi/ haideţi măi fraţilor jos din icoane/ şi gustaţi vinul şi chiuiţi( Petrecere cu sfinţi)
Aleluia, aleluia cântă preotul stins/din strană răspunde diacul/pensionarii trec pe la chioşcul de pâine/ se bate pe burtă dovleacul ( Se trezesc suburbiile)
De pe străzi ies dricurile în strada principală/în oale imense bucătăresele învârt în ciorbă/când cortegiul opreşte la semafor/ies morţii să mai schimbe o vorbă (Sigilarea mormântului)
A cumpărat de toate pentru înmormântare/ piper, lumânări, sare iodată( Sicriul)
De iconostas am legat luntrea la inundaţii/ în iconostas sfinţii se întind şi cască/ după ce am delegat luntrea în valuri, tristeţe, preotul uitase damigeana cu vin/ ( De iconostas)
Cine-i mai frumos ca mine/în satinul dintre scânduri/draga mea te mai aştept/să-mi trimiţi câteva rânduri( Stropul de lumină)
Eu salut mulţimea cu săgeata în piept( În faţa săgeţii)
Să poată moartea încăleca/ şi la trap să mergem mai departe( La trap)
Vasile Morar, în avântul libertăţii anticalofile, creează inserţii de factură suprarealistă. Practică dezinvolt o destructurare a imagini, ca formulă de frondă împotriva structurilor logice.şi armonioase. Kitsch-ul florilor de plastic aduce moartea în platitudine şi deriziune. Un chip al morţii , banal, domestic şi ridicol:
Altă dată trece carul mortuar/ eu stau cuminte întins între flori/ aud preoţii cântând răguşit şi văd semafoarele schimbând culori( Zugravul)
Pe mine m-au scos din mormânt/ înmormântarea s-a făcut umbrei mele/ peste ea aşezau florile de plastic/ lumânările înălţau gâtul printre mărgele( florile de plastic)
Lumânările…numai floarea din pieptul tău era frumoasă şi vie( Floare roşie)
Florile şi accesorii ale grandorii trecătoare, consemnate cu realism descriptiv:
medaliile mortului din dric peste perna moale de catifea( Mâna)
În universul sepulcral îşi face vad şi moartea vlăguită, o moarte nevolnică, neputincioasă, obosită de propria regenerare şi perpetuare. Un concept coborât la rang de melodramă.
Mortul rămas singur s-a ridicat din sicriu/…văzând morţii, a început să plângă( Pe marginea prăpastiei)
Moartea coboară de pe cruce/ acolo stătuse ea cocoţată o vreme/ …de la un timp nimeni nu mai moare/ noi stăm la căpătâiul morţii bolnave( Moartea bolnavă)
Păpuşi, oglinzi, ochii, călăul, execuţia, gropi comune, imaginea crucii pe umăr, spânzuraţi, schelete, beţivi, golgota zilnică, omul fără cap-alegoria lui Ioan Botezătorul,panteism, motivul cuiului în palmă, oglinda ca blestem, magie neagră, copacul de sticlă, de oase, de ceară, alegorii zoomorfe, care mortuare, soldaţi , cucoane, un carnaval grotesc, o aglomerare de măşti funambulescă. Măştile lui Vasile Morar descind din măştile lui Ensor, să luăm însă aminte nu numai la o posibilă filiaţie analogă, ci să străbatem dincolo de vizibilul nemijlocit, facil:
Masca la pictorul Ensor pare a sugera încremenirea unei clipe de adevăr al omului. Ce de valenţe umaniste ascunde exploatarea staticului…E omul atât de urât? Ne putem întreba. Să mai aşteptăm un pic răspunsul. Copilul Ensor descoperă în „cabinetul de cutiozităţi” al casei sale combinaţia în carton a trupului carnavalesc şi a faciesului grotesc-tragic, făcătură ireală prin care Arta recompune realul unui tip uman esenţial. Atenţie la jocul tensionat ireal-real, cel care defineşte o categorie substanţială de flamanzi {…} Pânza „autobiografică” Ensor la harmonium insinuează în fundal invazia unei faune umane de chipuri caragioase( artistul şi masele), te şi întrebi ce e decisiv la Ensor, {…} o reflecţie despre omuleţi şi umanoizi, sau pur şi simplu continuarea în exploatare personal a unor Bosch şi Breugel din vâna lor de aur: fantasticul, stranietatea structurală în care se complică şi se complac flamanzii fără s-o ştie? Atenţie şi la la contribuţia pictorului Rene Margritte, la ironia care demască metodic supraestimarea valorii utilitare a obiectelor, cu dorinţa artistului de a le restitui puterea magică.*****
Un maramuresean să reitereze prin logos poetic sarabanda spiritualităţii flamande, smulgând CUVÂNTULUI picturalitate ? Transgresarea unui spirit robust al unui maramureşean în structuralitatea insidioasă a imaginilor spectrale răsfrânte în oglinda someşeană? Poetul culege cu voluptate elementele utilitare din arealul diurn , răsuceşte banalitatea şi recompune un spaţiu virtual înstrăinat de funcţionalitate domestică. Piper, sare iodată conexate imagistic unui sicriu. Din când în când se arată şi adie timid mireasma sacră a crinului de celebrare a Sfântului Anton. Şi cât se poate de discret apare într-o singularitate relevantă o imagine de referinţă la o orgă spartă, simbolistica de natură confesională este mai mult decât evidentă, poate şi de aici cavalcada unor oficianţi de cult creionaţi cu voluptate şi cu suculentă ironie, drept nişte saltimbanci. Sacrul e tangent profanului. Transcendenţa se salvează individual şi particular:
O să plec şi dacă tu vei vrea/ să te aşezi şi să-mi ciripeşti pe cruce
Cu fiecare zbor de pitulice/ îi mai curgea câte un rid pe obraz–––-Bătrâna ( Pasărea din colivie)
Copacul înfrunzit vine spre mine/ pe jumătate surd, pe jumătate orb/ …oare nu sunt chiar eu copacul/ pe jumătate surd, pe jumătate orb( Copacul orb)
Ea îmi şoptea cu groază cum aude/ cum şerpii curg, de gheaţă, în cuvinte( Din fiecare os)
Numai eu stau singur cu cărbunele-n mână/am început să desenez obiecte ciudate/…/Iisus trece prin oglindă cu crucea în spate( Trece Iisus prin oglinzi)
Lumânarea îmi şoptea ceva în tâmplă/rostogolesc spre mine roţile de la dric /clopotele bat de parcă sunt nebune/ numai eu stau şi nu pot face nimic( Sunt printre voi)
Stau pe arborele de oase( Cu oasele-n spate)…..
Îngerul se năousteşte asupra mea/ şi îmi smulge rugăciunea din gură( Graţierea)
Omul fiinţează în moarte acomodat cu repetabila şaradă a trecerii, arhetipul drmului e plasat de poet cu multă pasiune şi sensibilitate. Moartea ca drum . Calea Tăcută a Morţii .
Mai e un drum ce sprijină o cruce /e drumul care-atâta face, duce ( Drumul fără sfârşit)
Ataraxia. Chipul blând şi mântuitor al morţii oferă speranţa stării perfecte de linişte sufletească , prin detaşarea de frământările lumii. Împăcare cu sine, întoarcerea în liniştea primordială.
Toate le las, nimic nu mai vreau să aud /nici clopotul pentru vecernie,nici fântâna cu roată /mă voi muta în casa cu stejarul pe prispă /în a cărui uşă nimeni n-o să mai bată (Ronţăind nisipul)
Incursiunea prin discursul poetic al lui Vasile Morar, înnţeles ca act de transfigurare particulară a unor semnale preexistente, scoate aşadar la iveală comuniunea arhetipală cu spiritualitatea flamandă, iar moartea, conceptul tutelar , se înfăţişează în cele mai excentrice şi pitoreşti ipostaze. Chipul polimorf al morţii. Măştile spectrale carnavaleşti în abordare hermeneutică, se circumscriu raportului dintre aparenţă şi esenţă.
Esenţa odihnită în „aparenţă” se regăseşte reconfortată, se naşte prin mască. Avem deci în mască un element ambiguu, deoarece este atât aparenţă, ( faţă de prima aparenţă), cât şi esenţă( prin negarea a ceea ce a fost înainte aparenţa. Caracterul acesta ambiguu al măştii este de o fecunditate deosebită, întrucât oferă esenţei regăsirea ei, ceea ce înseamnă rezolvarea înstrăinării şi recăderea în liniştea primordială .******
Hermeneutul Marchiş se raportează în conceptul său la jocul în spaţiul scenic. Referinţa este cu atât mai oportună cu cât poetul Vasile Morar dramatizează scenic tablourile poetice, scena mare a vieţii şi a morţii e compusă din suite de scene miniaturale, într-o dinamică spectaculoasă. Adevărate tablouri vivante.
Aplicaţia hermeneutică a măştii, ca „esenţă odihnită în aparenţă”*, se poate extinde asupra logosului poetic, atunci când acesta întruneşte trăsăturile ambiguităţii, unde să coexiste elementele aflate în opoziţie absolută, esenţa şi aparenţa, unde masca este „locul unde se găsesc deodată şi una şi cealaltă*******
Chipurile morţii dezvăluite de imaginarul suculent poetic, exaltă, prin esenţa lor viaţa, în simplitatea ei primordială. Dinspre moarte către viaţă, iată o perspectivă care contravine bunului simţ comun. Cu un amendament, a nu se uita că Vasile Morar impregnează ludic spiritul nordului, unde poetul cărturar Vasile Latiş demontează clişeeele bunului simţ comun:
Zăboveşti…Ori cauţi neştiutor, şi ştii
c-odată-ai fost: că aceleaşi imagini le
poartă nesfârşitele-ţi morţi.(Cuvânt încet auzit de la unul la altul)********
Imaginile fractale ale vieţii din moarte germinate şi înspre moarteîndreptate. Chipurile joviale ale morţii , imagini consolatoare pentru conştiinţa lăuntrică a precarităţii. Pirueta flamandă a poetului Vasile Morar ne aduce lectura într-un vertij al culturilor şi ne provoacă un sentiment paneuropean de identitate. Şi atunci..
.Rămân măştile de vânzarepentru toată lumea, cartoane bălţate, macabre sau vesele( după tradiţia bipolară a provinciei), individul flamand liber şi modern poate avea revelaţia că le-a purtat pe toate în viaţă-lubrice, prosteşti şi tragice, vitrina –oglindă îţi oferă parcă, încremenite, clipele de adevăr ale biografiei tale, şi te mulţumeşti filosof cu masca pe care ţi-a construit-o viaţa.Şi în spatele măştii să păstrezi bine cocoloşit „ micul monstru” de care pomeneşte Malraux, sufletul viu, eul noastru individual.********
Vasile Morar răzbate prin avatarurile sprinţare ale morţii şi în cele din urmă se opreşte, într-o escală finală şi definitivă, pe Ultimul drum:
Crucea ca o piatră de hotar nu se mişcă
împing în ea cu umărul dar nu pot
s-o clintesc, s-o mut mai încolo c-o palmă
crucea blestemată, încremenită de tot
Şi claunul e obosit şi muritor, nu-i aşa?
autor VIRGINIA PARASCHIV, Baia Mare
NOTE
* ILEANA ROMAN, Poet neoromantic la nord de Eden, Prefaţă la volumul lui Vasile Morar, Dumnezeu câte un pic, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2011
** IOAN MARCHIŞ, Simbolica artelor nonverbale. Aplicaţii hermeneutice,
Editura Ethnologica, 2011, p.173
***VASILE LATIŞ şi GAVRIL CIUBAN, Viaţa de aer, Editura Grinta, Cluj-Napoca,
2009, p.91
**** FLORIN PARASCHIV, Trei Europe… în rosturi şi rostire,( Flandra şi flamanzii …Către un portret spectral al lui Andre Malraux sau frisoanele
unei genealogii comunitare), Editura Salonul Literar Focşani,
1998, p.73
***** FLORIN PARASCHIV, op. cit. p. 73/74
****** IOAN MARCHIŞ Concepte hermeneutice: Masca şi jocul în spaţiul scenic, Vatra
Chioreană, nr 4, septembrie , 2010
******* VIRGINIA PARASCHIV, Metafora mască, esenţă şi aparenţă
******** VASILE LATIŞ, Versuri premergătoare, Editura Proema, 2003
*********FLORIN PARASCHIV, op.cit. p. 78
.
Comentarii închise la Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv
Valiza cu bani, autor Ion Ionescu-Bucovu
Fragment din romanul PRIVEGHIUL
autor Ion Ionescu-BucovuComentarii închise la Valiza cu bani, autor Ion Ionescu-Bucovu
Viaţa în doi , autor Dorel Schor
Temele abordate in lucrarile pictorilor sint diverse si nenumarate, dar iata un subiect care mi se pare interesant, viata in doi. Nu ne propunem nici analiza convietuirii sau a relatiilor de cuplu, desi s-ar putea desprinde si acest aspect, ci prezentarea citorva lucrari care numara numai doua personaje.
Iata, de pilda, un tablou de Dan Hatmanu. Pictor controversat ca om(de anumiti critici), dar unanim recunoscut pentru valoarea sa de artist, el evadeaza din subiectele obisnuite, pentru a picta doi tineri indragostiti, intr-un joc firesc, lasind privitorului sa continue povestea. Lucrat cu fantezie si cu gust pentru cea ce este iesit din comun, imaginea cucereste tocmai prin simplitatea sa neasteptata.
Nahum Gutman a pictat intr-o maniera foarte israeliana. Cunoscut
pentru stilul sau ecletic care merge de la figurativ la abstract, ne ofera de asta data un tablou in adevarata traditie clasica a scolii europene, a unui cuplu de oamni simpli si muncitori. Perechea, care pare preocupata, sugereaza totusi pionierii din generatia celor care au construit aceasta tara, cu mainile lor.
Vom trece la Henri Matisse, pictorul cunoscut pentru coloritul sau caracteristic, intr-o lucrare ceva mai sobra, intitulata Conversatia.
Relatia personajelor pare distanta, atmosfera e rece, pina si fundalul sugereaza o discutie in contradictoriu. Acest gen de tablouri este o raritate la Matisse, cunoscut in deobste pentru caldura care iradiaza din tablouri, mai ales cind picteaza dansul sau interioarele viu colorate.
Moshe Rozentalis isi alege personajele-femei, figurativ-abstracte,
creionindu-le intr-o miscare rotativa, care pare a continua. Lucrarea cere un oarecare efort privitorului, dar fara indoiala creiaza senzatia dinamica propusa. Personajele sint tot doua, unite in efortul lor de a se desprinde de inertia statica. Si iata-ne ajunsi la Fernando Botero, pictorul cunoscut pentru personajele sale supradimensionate lateral, care nu numai ca nu-si fac o problema din faptul ca sint supraponderale, dar isi poarta cu mindrie si firesc kilogramele in plus. Privite cu simpatie, ele danseaza, discuta, in scene obisnuite si nu odata se desprind de grupuri pentru a ramine in doi.
Dr. DOREL SCHOR
Comentarii închise la Viaţa în doi , autor Dorel Schor
Scriitori de azi
Literatura chineză modernă, autor Paul Bady
CAPITOL VII
SCRIITORI DE AZI
La încheierea lungului coşmar, ţara este în stare de şoc: îi vor trebui încă doi ani pentru a ieşi din letargie şi a- şi da seama că nu este izolată de lumea ce o înconjoară. Nebunia colectivă, care n- a cruţat pe nimeni, e boală cu o convalescenţă mai degrabă lentă. Pe plan literar, scena este total goală sau aproape. Singur Hao Ran a publicat, în 1974, a sa Cale luminoasă (Jīnguāngdàdào) , un roman voluminos despre lupta de clasă la ţară. Iar dacă Yao Xueyin ( 1910- ) poate continua redactarea romanului Li Zicheng, fresca istorică pe care a început- o în 1963, este pentru că eroul cărţii este conducătorul revoltei ţărăneşti ce a răstrunat dinastia Ming. Mao însuşi a intervenit pentru a- l ajuta pe romancier. Dar, în afara acestor două excepţii, toţi scriitorii au preferat să tacă mai degrabă decât să fie condamnaţi brutal la tăcere.
Odată cu întoarcerea treptată la putere a lui Deng Xiaoping, lumea literară se populează gradual. Veteranii îşi regăsesc unul după altul propriul loc. În afară de Guo Moruo, inamovibil până la moarte, în 1978, Mao Dun a fost unul dintre primii care a reapărut. Nu i se restituie postul de ministru al culturii, ocupat până la demisia sa din 1964, dar el este cel care devine preşedinte al Asociaţiei scriitorilor. Prin redactarea Memoriilor ( Huiyi lu) sale, autorul romanului Miezul nopţii caută să încurajeze producţia romanescă: în ajunul decesului său, în 1981, ultimul său gest va fi acela de a crea un premiu care să- i poarte numele. De asemenea, dramaturgul Xia Yan, unul dintre Cei patru magnifici ( Si tiao hanzi) , împreună cu Tian Han, Yang Hansheng şi Zhou Yang, pe care gărzile roşii i- au umilit public în vara anului 1966, îşi reiau atribuţiile, în domeniul teatrului şi cinematografului.
Ba Jin, al cărui nume a fost pronunţat pentru premiul Nobel, anunţă că a întreprins redactarea unui roman, Noaptea cea lungă ( Changye) , în care se descriu persecuţiile suportate de intelectuali în timpul „ celor zece ani negri” . În fapt, va renunţa la acesta, pentru a se consacra altei lucrări: Note pe firul gândurilor ( Suixianglu) . Însă el propune crearea unui muzeu al literaturii moderne, care există azi la Pekin graţie unor importante donaţii consimţite de el însuşi şi de alţi literaţi ( sau familiile lor) .
În onoarea scriitorilor morţi ca urmare a maltratărilor suportate sau a unor false acuzaţii în timpul revoluţiei culturale s- au organizat ceremonii de reabilitare. Una dintre cele mai solemne a avut loc în iunie 1978 în memoria lui Lao She. Pentru foştii „ de dreapta” încă în viaţă, precum Ding Ling, Ai Qing şi mulţi alţii, revizuirea proceselor este deosebit de lungă şi întârzie eliberarea oficială. În cazul lui Hu Feng, reintegrarea în Partidul comunist intervine la mai bine de doi ani de la ieşirea din închisoare. Între timp, Congresul federaţiei lucrătorilor din literatură şi artă, care nu se reunise din 1960, se întruneşte în cele din urmă la Pekin în octombrie 1979. Pentru toţi cei scăpaţi din marea agitaţie, regăsirea este emoţionantă.
Iar încrederea în viitor este mai puternică decât amărăciunea trecutului. Transformările la care fiecare poate asista o dovedesc: tabula rasa de ieri, a făcut loc în câteva luni unei remarcabile diversităţi. Nu numai că principalele reviste naţionale sau locale au reapărut sub controlul autorităţilor, dar multe alte noi publicaţii sunt puse în vânzare, unele chiar fără autorizaţia necesară. Într- un timp record, aproape toate titlurile importante din literatura chineză modernă se regăsesc reeditate, iar numeroase traduceri de autori străini ( Sartre, Kafka, Beckett, Joyce şi Borges) devin disponibile.
Cu toate că marxismul rămâne doctrina oficială şi, cel mai adesea, referinţă obligatorie, o nouă stare de spirit începe a domni în universităţile , precum şi în diferitele institute de cercetare care depind de Academia de Ştiinţe sociale, fondată în 1978. Se observă, în mod special, că literatura contemporană nu mai constituie obiectul aceluiaşi dispreţ. Sub influenţa teoriilor occidentale, critica literară se liberalizează. Mai peste tot, cercetările în domeniul literaturii comparate îşi fac apariţia şi se dezvoltă rapid. În sfârşit, un număr tot mai mare de studenţi merg în străinătate pentru a- şi face studiile, în timp ce turiştii şi vizitatorii afluează în China. Toate condiţiile, intelectuale precum şi materiale, par a se reuni aşadar pentru a antrena după ele un avânt fără precedent al producţiei literare.
Din nefericire, situaţia politică, rămasă instabilă, frânează, în mai multe reprize, această evoluţie. În timpul a ceea ce s- a numit „ Primăvara de la Pekin”, libertatea de expresie atinge o culme, însă faimosul Zid al Democraţiei, unde părerile cele mai avansate pot fi afişate, durează doar vreun an, din toamna anului 1978 până la sfârşitul lui 1979. Între timp, Deng Xiaoping a enunţat „ Cele patru principii fundamentale” : calea socialistă, „ marxism- leninismul şi gândirea lui Mao Ţedun” , dictatura democratică a poporului şi conducerea de către Partidul comunist. Dizidenţii Wei Jingsheng, care propovăduia „ modernizarea” vieţii politice şi Ren Wanding, care apăra drepturile omului, se văd puşi după zăbrele. Începând din 1983, campaniile împotriva „ poluării spirituale” şi „ liberalismului burghez” iau progresiv amploare, în aşa măsură încât compromit definitiv credibilitatea celor care continuă a vorbi despre deschidere.
Contrar politicii de „ non- intervenţie” ( wu wei er yi) pe care o preconizează criticul Wang Ruowang ( 1918- ) , autorităţile se arată foarte adesea grijulii faţă de „ efectele sociale” ( shehui xiaogao) pe care le pot avea operele literare. De aceea, începând din 1981, acestea nu ezită în a da un exemplu, vizând poetul Bai Hua ( 1930- ) , un fost „ de dreapta” , pentru un scenariu de film intitulat O iubire amară ( Kulian) . Acesta aduce în prim plan un pictor care, în ciuda tuturor persecuţiilor a căror victimă a fost, refuză să părăsească China, chiar şi atunci când fiica sa îi atrage atenţia că iubirea lui e cam prost răsplătită: „ Îţi iubeşti ţara, dar ea te iubeşte? ” . Nu numai că filmul nu se va turna niciodată, dar se lansează o campanie naţională împotriva autorului nefericitului scenariu.
În 1984, cu ocazia Celui de- al 4- lea Congres al Scriitorilor, se fac promisiuni oficiale de la tribună referitoare în mod special la drepturile de autor şi o relativă supleţe în alegerea subiectelor şi temelor. Dar, atunci când Wu Zuguang solicită pe bune „ libertate de creaţie” ( chuangzuo ziyou) , face dovada unui curaj ce nu i se va ierta. La trei ani după, acest democrat autentic „ este sfătuit” să se retragă din proprie iniţiativă din partidul comunist.
În pofida acestei grave rigidităţi politice şi ideologice, nu se poate spune că lumea literaţilor nu se dezvoltă. La nivelul indivizilor, ca şi a curentelor pe care ei le reprezintă, diversitatea este aşa de mare încât e dificil a se proceda la gruparea acestora fără a fi arbitrar. Vom observa simplu că în afara ultimilor veterani despre care a fost vorba mai sus, scriitorii actuali ( şi activi) sunt repartizaţi în trei generaţii succesive. Una este cea care, născută la finele anilor 20 şi în cursul anilor 30, a fost foarte marcată de socialism, chiar dacă ea reuneşte majoritatea celor „ de dreapta” din 1957. A doua generaţie este cea mai puţin numeroasă: scriitorii născuţi în anii 40 au fost principalele victime ale revoluţiei culturale. În schimb, valul anilor 50 pare a fi avut mai puţin de suferit şi beneficiat de condiţii mai bune pentru a scrie şi publica.
De la realism sub toate formele sale la modernism, trecând prin umanimsm şi regionalism, literatura „ noii perioade” ( xinshiqi) numără mai multe curente importante. Primul care s- a manifestat, începând chiar din 1977- 1978, se inspiră direct din experienţele tragice ale revoluţiei culturale. Aşa cum arată titlul nuvelei lui Lu Xinhua ( 1954- ) este vorba de a arăta „ cicatricile” ( shanghen) , adesea foarte adânci, pe care zece ani de tiranie absurdă le- au lăsat în spiritul şi inimile oamenilor. Wang Xiaohua, eroina lui Lu, face parte din aceste milioane de „ tineri educaţi” trimişi la ţară. Convins că mama sa este o „ renegată” , ea a părăsit Shanghai- ul în 1969; când, după opt ani, află de reabilitarea mamei sale, ea ia trenul şi se duce grăbită la spital, dar e prea târziu: nefericita tocmai murise. Nuvela lui Liu Xinwu ( 1942- ) , Dirigintele ( Banzhuren) , evită mai bine pateticul: ea denunţă orbirea pe care „ Banda celor patru” a instaurat- o în şcoli şi dificultăţile pe care le întâmpină un profesor pentru a face să evolueze mentalitatea elevilor şi a colegilor săi.
Mărturiile lui Chen Ruoxi ( 1938- ) sunt cu siguranţă de un realism mai puţin convenţional. Originar din Taiwan, Chen a trăit pe continent din 1966 până în 1973. În Prefectul Yin ( Yinxianzhang) , culegere de nuvele pe care o publică în 1979, universul gărzilor roşii, brutal şi grotesc în acelaşi timp, este demascat cu multă subtilitate şi umor. Soră a unui martir al dictaturii maoiste, Yu a cunoscut lagărele şi surghiunul departe de capitală. În Poveste nouă de iarnă ( Xin dongtian tonghua)( 1980) adună amintirile de „ contra- revoluţionar” ; culegerea de nuvele evocă de asemenea, şi acest lucru provoacă scandal, noaptea nunţii pe care tânăra a avut- o în braţele unui bărbat luat în căsătorie din spirit de datorie.
Înainte de a fi condamnat drept „ de dreapta” în 1957, Liu Binyan se specializase deja în reportaje. Pentru Între oameni şi demoni ( Ren yao zhijian) ( 1979) s- a dus în mod special în Manciuria, unde tocmai fusese dată la iveală o monstruoasă afacere de corupţie. Liu apare ca justiţiar faţă de aroganţa şi lăcomia birocraţilor. În 1985, cu A doua formă de loialitate ( Di erzhong hongcheng) , nu va ezita să- l ridiculizeze pe Lei Feng, eroul maoist, arătând că nu există doar un mod de a te sacrifica pentru propria ţară. Acuzat de „ calomnie” , reporterul îşi va pierde locul de muncă la „ Cotidianul poporului” şi carnetul de partid.
La teatru, două piese reţin în mod special atenţia în perioada de început a „ noii perioade” . Semnată Zong Fuxian ( 1947- ) , prima dintre ele s- a jucat în 1978. Ea preia un vers din Lu Xun ca titlu: Într- un loc fără voci ( Yu wu sheng chu) şi se referă la evenimentele care s- au desfăşurat în Piaţa Tian’ an men de Sărbătoarea morţilor, în 5 aprilie 1976: pentru a onora memoria lui Zhou Enlai, mort câteva luni mai devreme, populaţia Pekinului iese în sfârşit din tăcere. Cea de- a doua, datorată lui Sha Zexin ( 1939- ) se intitulează Şi dacă aş fi cu adevărat ( Jiaru wo shi zhende) . Ea aduce pe scenă un tânăr impostor care ajunge să se strecoare în sferele înalte ale armatei etalându- şi „ relaţiile” ( guanxi) . Când se joacă în 1979 la Nankin, piesa are un aşa succes încât autorităţile hotărăsc să anuleze reprezentaţiile de la Shanghai.
„ Căutarea adevărului în fapte” ( shishi jiu shi) : formula care serveşte drept deviză conducătorilor de la moartea lui Mao nu e nici pe departe respectată. Astfel, indignarea mărturisită într- o operă literară poate fi mai mult ori mai puţin sinceră. „ Literatura de comandă” ( zunming wenxue) există încă, mai ales când este vorba să se evoce trecutul naţional sau evoluţia industriei. Povestirea consacrată de tânărul Jiang Zilong ( 1941- ) transformării radicale a unei uzine electrice, Directorul Qiao îşi intră în atribuţii ( Qiao Changzhang shangren ji) ( 1979) este fără îndoială un astfel de exemplu. Totodată, trebuie recunoscut că realismul a făcut progrese însemnate, atât în descrierea faptelor sociale cât şi în explorarea sentimentelor umane. În acest din urmă domeniu, contribuţia a numeroase femei scriitor este deosebit de importantă.
Dintre toate numele ce ar putea fi citate, acelea ale lui Zong Pu ( 1928- ) , Chen Rong ( 1936- ) Zhang Jie ( 1937- ) şi Dai Houying ( 1938- ) merită a figura cap de afiş. De origini familiale diferite, toate cele patru au avut privilegiul de a face studii superioare cu mult înainte de declanşarea revoluţiei culturale. În plus faţă de relativa lor maturitate, ele au în comun şi faptul de a fi trăit în medii intelectuale, ceea ce dă operelor lor o coloratură originală.
Astfel, o simplă povestire precum Visul arcuşului ( Xianshangde meng) ( 1978) îi este de ajuns lui Zong pentru a sugera strânsa legătură ce o poate ţese muzica între fiinţe. În Forţa vârstei ( Ren dao zhongnian) ( 1980) Chen zugrăveşte cu multă minuţiozitate conştiinţa profesională a unei femei chirurg, specializată în oftalmologie. Aripile de plumb ( Chenzhongde chibang) , care îi aduce lui Zhang premiul Mao Dun în 1985, subliniază rivalităţile care opun cadrele şi inginerii în sectorul industrial, de la o uzină de automobile şi până la ministerul de resort. În ceea ce o priveşte, Dai transpune, în Bărbaţii, ah, bărbaţii! ( Ren a, ren! ) ( 1980) falsele gâlcevi şi intrigi, cunoscute de ea personal, într- o universitate din Shanghai. Dând rând pe rând cuvântul diferitelor sale colege, ea dezvăluie multiplele faţete ale unei poveşti necruţătoare în urma căreia viaţa ei privată a avut mult de suferit.
Umanismul, de care Dai se prevalează, dar care caracterizează de asemenea şi pe celelalte romanicere din generaţia sa, se bazează în primul rând pe adevărul observaţiei psihologice. În această privinţă, „ mezinele” , care sunt: Zhang Kangkang ( 1950- ) , Zhang Xinxin ( 1953- ) şi Wang Anyi ( 1954- ) sunt demne de înaintaşele lor mai vârstnice. Provenind toate trei dintr- un mediu favorizat, ele au trebuit să plece la ţară în loc să- şi continue studiile. După debuturi literare marcate de iluziile sale de „ tânără instruită” , prima dintre cele două Zhang descoperă, scriind nuvele precum Dreptul de a iubi ( Aide quanli) ( 1971) , importanţa subiectivităţii şi începe să citească Freud. Cea de- a doua Zhang începe cu un roman cu caracter autobiografic, Pe aceeaşi linie a orizontului ( Zai tongyi diping xian shang ) ( 1981) , în care arată dificultăţile întâlnite de un cuplu, atunci când soţul şi soţia înţeleg să- şi urmeze, fiecare în felul său, cariera aleasă. În Sinantropul ( Beijingren) ( 1986) , pe care- l compune împreună cu ziarista Sang Ye ( 1955- ) , ea face să vorbească sute de persoane pe care s- a dus să le intervieveze în întreaga Chină. Fiică a romancierei Ru Zhijuan, Wang Anyi este foarte la largul său în evocarea vieţii de cartier în Shanghai, iar povestirile sale, începând cu Staţia finală ( Benci lieche zhongdian) ( 1981) şi până la O iubire pe muntele pustiu ( Huangshan zhi lian) ( 1986) , demonstrează o mare varietate şi libertate de expresie.
Atunci când nu au fost implantaţi cu forţa în regiuni îndepărtate, mulţi tineri chinezi au profitat de exilul departe de oraşe pentru a descoperi diversitatea geografică a ţării lor. Unii dintre ei au manifestat chiar un viu interes pentru minorităţile etnice, mai ales în Yunnan, Guangxi şi în toate zonele limitrofe Tibetului. Înainte de marile amestecuri de populaţie din timpul revoluţiei culturale, acest gust al singularităţii locale exista deja. Dar era cu predilecţie o problemă specifică scriitorilor ataşaţi de provincia ori districtul lor de baştină. În anii 80, acest curent regionalist se extinde mult, datorită în mare parte reabilitării operelor lui Shen Congwen.
Dacă autori precum Sun Li ( 1913- ) sau Kang Zhuo ( 1920- ) nu mai scriu absolut deloc, mai mulţi foşti „ de dreapta” găsesc în „ literatura cu specific local” ( xiangtu wenxue) o sursă foarte abundentă de inspiraţie. Liu Shaotang ( 1936- ) în Satul sălciilor ( Puliu renjia) ( 1982) rămâne fidel satului din zona Marelui Canal şi obiceiurilor pe care le- a cunoscut încă din copilărie. Lu Wenfu ( 1928- ) a ales, o dată pentru totdeauna, zona Suzhou, căreia îi laudă farmecul şi gastronomia înPofticiosul ( Meishijia) ( 1983) . Cât despre Deng Youmei ( 1931- ) , acesta nu e născut la Pekin, dar este adesea comparat cu Lao She, în special pentru Tabacherele ( Yanhu) ( 1984) , o povestire ce evocă viaţa rafinată a ulimilor manciurieni din capitală. În sfârşit, Zhang Xianliang ( 1936- ) , după ani de „ reeducare prin muncă” ( laogai) , a hotărât să rămână în stepele din Ningxia, unde fusese surghiunit. Acolo scrie nuvele, dintre care una va servi drept scenariu pentru filmul Păstorul de cai ( Mumaren) ( 1981) al cineastului Xie Jin şi Jumătatea bărbatului este femeia ( Nanrende yiban shi nüren) ( 1985) .
Pictura moravurilor, în special a dragostei şi sexualităţii, pare a fi mai bine primită când este amestecată şi culoarea locală. Autori tineri au înţeles acest lucru: atât Feng Jicai ( 1942- ) când evocă Tianjin- ul în perioada Revoltei Boxerilor în Biciul vrăjit ( Shenbian) ( 1984) , apoi picioruşele bandajate în Lotus de aur ( Sancun jinlian) ( 1986) , precum şi Gu Hua ( 1942- ) , atunci când narează, în Hibiscus ( Furong zhen) ( 1981) , viaţa unei frumoase femei din Hunan, vânzătoare de lapte de soia. Ţăranul- soldat- scriitor Mo Yan ( 1956- ) nici el nu ignoră acest lucru: romanul său Sorgul roşu ( Hong gaoliang) ( 1986) ar fi lipsit de relief dacă acţiunea lui nu s- ar desfăşura în Şantung- ul natal.
La mijloc de drum între povestitorii tradiţionali şi prozatorii moderni, A Cheng ( 1949- ) este îmbogăţit cu toată experienţa lui de „ tânăr instruit” , în Şănsi, în Mongolia Interioară şi Yunnan. Dar autorul Regelui şahului ( Qi wang) ( 1984) e prea pătruns de taoism şi budism pentru a scrie mai mult decât scurte povestiri. La şcoala lui Wang Zengqi ( 1920- ) , care a privilegiat dintotdeauna textele scurte şi fluide, Han Shaogong ( 1953- ) introduce în fiecare dintre nuvelele sale un dublu element de înrădăcinare şi îndoială. Originar din Hunan, Han a fost unul dintre primii care au vorbit despre „ rădăcinile literaturii” ( wenxue de gen) , iar viziunile sale cele mai aproape de natură sunt de asemenea cele care merg în lumea de dincolo, în timp ce personajele lui, adesea infirme, sunt purtătoare de mituri.
Despre „ modernism” ( xiandaizhuyi) este dificil să nu vorbeşti într- o ţară care, începând din 1978, trăieşte ora „ celor patru modernizări” . Dar acestea vizează industria, agricultura, ştiinţa şi apărarea: nu s- a prevăzut nici o modernizare pentru cultură în general şi literatură în special. Totuşi, în timpul Zidului Democraţiei, publicarea revistei Azi ( Jintian) dovedeşte necesitatea transformării în profunzime a lumii literare. După doar doi ani de existenţă, revista, al cărei succes indispune în mod manifest autorităţile, este constrânsă, în decembrie 1980, să- şi întrerupă apariţia.
Principalii colaboratori de la Azi sunt poeţi relativ tineri: cei doi capi de afiş, Bei Dao şi Mang Ke, sunt născuţi în 1949 şi 1950. Originalitatea lor constă în faptul că trăiesc în contact cu pictori şi sculptori, dintre care grupul numit Stelele ( Xingxing) , ce se reuneşte în aceeaşi epocă la Pekin. Împreună, artişti şi poeţi, şi- au propus drept scop să facă să strălucească realismul aşa că fiecare revendică pentru el însuşi dreptul de a- şi exprima în mod liber propria lume interioară. Foarte deschişi la diversitatea culturilor străine, sunt cu toţii conştienţi de criza profundă pe care o traversează civilizaţia lor, mai mult ca niciodată sfâşiată între tradiţie şi modernitate.
Poemele lor, ca şi ale lui Gu Cheng ( 1956- ) , Yang Lian ( 1955- ) şi Shu Ting ( 1952- ) , sunt repede denunţate cu un termen ( menglong) ce evocă „ vagul” ori „ obscurul” . Nu se poate însă spune că poezia lor este ermetică. Cu o compoziţie foarte liberă, aceasta invită cititorul să intre într- un univers singular, în care sentimentele, departe de a fi absente, sunt vizualizate în imagini. Contrar predecesorilor lor, poeţii de la Azi acordă o aceeaşi importanţă privirii ca şi vocii. Lirismului unui Ai Qing, ei opun acuitatea viziunii lor. Una dintre culegerile cele mai cunoscute ale lui Gu Cheng se intitulează exact Ochii negri ( Hei yanjing) ( 1986) . La Shu Ting, originar, ca şi Bingxin, din Fujian, marea şi muzicalitatea versului rămân două elemente fundamentale ale operei poetice.
În domeniul teatral, curentul modernist este mai puţin reprezentat. Este totuşi, şi încă într- o manieră remarcabilă, prin Gao Xingjian ( 1940- ) . Pentru acest diplomat de la secţia de franceză a Institutului de limbi străine din Pekin, revoluţia culturală a fost de două ori crudă. Ea l- a condamnat nu numai la exil, ci şi să- şi ardă cu mâna lui toate scrierile din tinereţe. Autor, în 1981, al unui eseu controversat despre tehnicile romanului modern, Gao nu neglijează niciun gen literar. Dar piesele lui de teatru sunt cele care îl fac cunoscut publicului. Jucată de Trupa artistică a poporului în 1982, Semnalul absolut ( Juedui xinhao) este o operă complexă, care concentrează în furgonul unui tren mai mulţi tineri, simbolizând diferitele contradicţii ale societăţii chineze actuale ( dragostea, locul de muncă, delincvenţa) . În anul următor Staţia de autobuz ( Chezhan) nu obţine acelaşi succes: cenzura se interpune, privând acest „ Aşteptându- l pe Godot” chinez de o parte din ecoul pe care ar fi trebuit să- l aibă.
Datorită unor critici mai luminaţi decât alţii, precum Wang Yanhua ( 1920- ) , Liu Zaifu ( 1941- ) sau tânărul Liu Xiaobo ( 1954- ) , teoriile noi, provenite din străinătate, nu sunt sistematic blamate. Astfel, „ noul roman” , el însuşi, este studiat, în timp ce o echipă de traducători se înhamă în sfârşit la traducerea integrală a operei lui Proust. Mai mult decât poezia, nuvela şi romanul par destul de refractare la inovaţii. Merită semnalate însă câteva excepţii ce stau mărturie a „ modernizării” artei romanului.
Prima este furnizată de Bei Dao, care semnează cu numele lui adevărat, Zhao Zhenkai, atunci când scrie nuvele. Sub aparenţa sa banală de anchetă jurnalistică, „ Strada Fericirii nr 13” ( Xinfujie 13 hao) este un text demn de Kafka: bărbatul care voia să ştie prea multe, se trezeşte el însuşi închis într- un spital psihiatric, de cealaltă parte a pereţilor peste care voia să treacă în secret. Este deosebit de incisivă ironia faţă de toate organizaţiile de cartier, care fac pe neştiutoarele şi caută să scape de vizitatori cât mai rapid cu putinţă. Scrisă în 1980, nuvela va aştepta cinci ani pentru a fi publicată într- o revistă autorizată.
Pentru Wang Meng, fostul politician de dreapta devenit ministru al culturii în 1986, literatura ( wenxue) înseamnă „ ştiinţa omului” ( renxue) . Iar autorul Fluturelui ( Hudie) ( 1980) spune acest lucru mai răspicat decât majoritatea contemporanilor săi: „ A explora lumea psihică a individului” trebuie să constituie inima creaţiei romaneşti. Dar, confundând adesea simplul recurs la monologul interior cu adevăratul „ curent de conştiinţă” ( yishiliu) al unui Joyce sau al unei Virginia Woolf, mai mulţi comentatori i- au dat lui Wang o imagine falsă. Fie că e vorba de „ Ochiul nopţii” ( Yede yan) , de „ Zmeul” ( Fengzheng piaodai) , de „ Vocea primăverii” ( Chun zhi sheng) sau „ Visul mării” ( Hai de meng) , scriitorul rămâne fidel unui cadru realist, chiar dacă recurge la tehnici noi pentru a pătrunde sufletul personajelor.
În analiza propriilor fantasme, romanciera Can Xue, născută în Hunan în 1953, merge mult mai departe. Profund traumatizată de revoluţia culturală, cea care nu era atunci decât o adolescentă, a trăit într- o lume populată de monştri şi coşmaruri. Nuvelele ei sunt tot atâtea tentative de a scăpa de umilinţele şi mârşăviile cărora le- a fost, cel puţin în mod inconştient, victimă. Dar imaginaţia e neputincioasă atunci când corpul îşi aminteşte şi constituie obiectul unui dezgust contant. În secvenţa ulterioară, a Dialogurilor în paradis ( Tiantang li de suihua) ( 1987) halucinaţiile regresează, în favoarea unei viziuni mai senine, în care se dezlănţuie relaţia unui cuplu.
Comparativ cu imaginaţia sălbatică a lui Can Xue, cultura şi raţionalismul lui Yang Jiang ( 1911- ) , soţia lui Qian Zhongshu şi traducătoarea lui Don Quijote dau un contrast special. Însă pudoarea şi reţinerea din Şase povestiri de la şcoala de cadre ( Ganxiao liuji) ( 1981) , precum şi umorul îngheţat din Duş ( Xizao) ( 1988) nu sunt calităţi total demodate, chiar dacă nu li se poate decerna label- ul modernităţii.
În 4 iunie 1989, represiunea care se abate asupra Pekinului şi manifestanţilor din piaţa Tian’ an men înainte de a se extinde în provincie nu pune doar punct unor legitime aspiraţii democratice. Ea ruinează de asemenea speranţele pe care o politică de „ reformă şi deschidere” , le întreţineau de mai bine de zece ani în opinia publică, în străinătate ca şi în China. Literatura este unul dintre domeniile grav atinse de tragedie. Mulţi scriitori de renume se văd condamnaţi la exil: în Europa ( Bei Dao, Gao Xingjian, Gu Cheng) , în Canada ( Gu Hua) şi mai ales în universităţile americane ( A Cheng, Liu Binyan, Zhang Xianliang) .
Aşa cum se întâmplase cu fraţii lor mai mari, cu patruzeci de ani mai devreme, există teama că dezrădăcinarea, dacă se prelungeşte, le va dăuna creativităţii. Cei care au rămas după „ evenimente” se cufundă în erudiţie sau, după exemplul lui Wang Meng, în redactarea unor povestiri satirice în limba clasică. Alţii, precum Bai Hua, sunt autorizaţi să publice, dar în afara continentului. La unii, Wu Zuzhuang de pildă, curajul şi luciditatea încearcă să treacă peste liniştea forţată şi disperare. Cei mai tineri, atunci când nu cad în nihilism, îşi iau singura libertate care le rămâne: aceea de a batjocori tot, precum Wang Shuo ( 1958- ) .
Viitorul literaturii părea cu atât mai compromis cu cât numărul cititorilor este departe de a urma creşterea demografică. Ca peste tot, televiziunea, casetele cu muzică, benzile desenate, romanele poliţiste, povestirile insiprate de artele marţiale, literatura SF sau chiar pornografia au câştigat mult teren. Opere literare celebre nu mai sunt cunoscute decât sub formă de adaptare cinematografică, respectiv telenovele. Adesea importată via Hong Kong, această cultură audiovizuală constituie un nou folclor, în care domină volens nolens inspiraţia occidentală. În orice caz, regimul pare a fi renunţat să promoveze, în numele „ socialismului” şi al „ civilizaţiei spirituale” literatura „ populară” ( minjian wenxue) la care visa Mao şi adepţii lui.
Printre marile naţiuni ale lumii, China şi- a regăsit azi locul, la jumătate distanţă între „ Lumea a treia” şi „ Grupul celor şapte” puteri care domnesc peste pieţele mondiale. Însă tot n- a obţinut premii Nobel nici pentru Pace nici pentru Literatură. Pentru acesta din urmă, Lu Xun a murit prea devreme: în 1935, Academia suedeză şi- a acordat un an sabatic, iar în 1938, ea a acordat premiul suprem lui … Pearl Buck, ceea ce a nemulţumit atât pe chinezi cât şi pe americani, care nu s- au simţit reprezentaţi prin Pământul chinezesc. De atunci, au fost invocate diverse nume, dar în van.
În diaspora chinezească, mai mulţi dintre scriitorii chinezi şi- au dobândit o reputaţie internaţională. Instalaţi în Statele Unite, romancierii Zhang Ailing ( 1920- ) , Nie Hualing ( 1925- ) se bucură de un prestigiu deloc neglijabil. În Taiwan, unde a fost încarcerat mult timp, Bo Yang ( 1920- ) este unul dintre cei mai respectaţi. Printre cei mai tineri, eseistul Li Ao ( 1900- ) cu o pană ascuţită, poetul „ suprarealist” Shang Qin ( 1930- ) şi mai ales autorul Oamenilor din Taibei ( Taibeiren) ( 1971) , Bai Xianyong ( 1937- ) , merită interesul pe care li- l arată compatrioţii. Cu urechea plecată la problemele insulei, Zhang Xiguo ( 1944- ) este de asemenea apreciat, aşa cum şi Li Ang ( 1952- ) este cunoscut pentru romanul săuUciderea soţului ( Shafu) . Între cele patru mări, cum ar fi zis Confucius, „ există un om în oricare dintre oameni” .
traducere din limba franceză : Maria Balasa
Comentarii închise la Scriitori de azi
Literatura chineză modernă, autor Paul Bady
INTRODUCERE
Literatura chineză modernă nu s- a impus de la o zi la alta. Faţă de o tradiţie clasică pe cât de puternică pe atât de îndelungată, nici nu se putea altfel. Cu toate acestea, odată cu căderea Imperiului manciurian şi instaurarea republicii, rezistenţele conservatoare din trecut, fără a fi deîndată măturate, n- au putut împiedica apariţia şi dezvoltarea ulterioară a unor noi forţe, pentru care tânăra literatură devine repede simbol, respectiv, stindard. În ciuda caracterului său brutal, deschiderea Chinei către lumea externă s- a dovedit repede a fi un element determinant al evoluţiei de atunci. Însă reînnoirea la care asistăm odată cu începutul secolului, cu siguranţă nu se datorează unor cauze externe: aceasta se bazează în egală măsură pe o transformare a mediilor intelectuale şi pe ansamblul lumii culturale.
Odată cu renunţarea la stilul scris şi adoptarea limbii vorbite, temele literare, precum şi expresia formei lor s- au lărgit în mod considerabil: ele ating de acum toate sectoarele existenţei individuale şi ale vieţii în societate. Diversitatea operelor şi genurilor reprezentate începând de atunci, fac dovada, cel puţin în prima jumătate a secolului, unei remarcabile fecundităţi. Această bogăţie este cu atât mai frapantă cu cât ea se manifestă într- o perioadă a istoriei în care răsturnările de situaţie în domeniul politic, militar, economic şi social ar fi trebuit să perturbe grav avântul cultural al naţiei chineze. Nici războiul, nici, mai târziu, excesele cele mai tiranice ale unui stat totalitar, nu vor putea pune în discuţie complet progresele anterioare. Paralizând în acelaşi timp orice creaţie veritabilă şi cea mai mică reflecţie, zece ani de „ revoluţie culturală” nu au făcut decât să întârzie cu acest număr de ani un proces de modernizare peste care scriitorii contemporani nu pot trece.
Importanţa acestei „ literaturi noi” (xīnwénxué) a fost adesea neglijată de sinologia tradiţională, atât în China cât şi în străinătate. E drept că puternica influenţă occidentală ce a fost exersată asupra lumii literare chineze risca să o facă pe aceasta din urmă mai puţin demnă de interes, ca fiind mai puţin originală. O tendinţă fundamentală a studiilor chineze începând de la Confucius a fost aceea de a „ da mai mare greutate trecutului decât prezentului” (hòugǔbójīn) . Un alt motiv al al pierderii creditului de care a putut suferi literatura modernă (xiàndài) şi contemporană (dāngdài) ţine de relativa sărăcie, până într- o epocă recentă, a criticii literare în China. Zdrobită, începând din anii 30, sub greutatea interpretărilor marxiste, literatura a fost mult timp considerată o simplă „ reflectare” a societăţii. Drept urmare, a fost sumar divizată în „ perioade” corespunzătoare principalelor etape ale revoluţiei comuniste, în timp ce diversele metode de investigare, mai exact metode textuale, care erau utilizate în restul lumii, erau proscrise în China continentală, dacă nu şi în Taiwan.
Pentru cititorii occidentali, scriitorii chinezi de ieri, ca şi cei de azi, nu sunt altceva decât, cu toate caracteristicile proprii, cei mai buni reprezentanţi ai culturii şi ai istoriei lor.
Notă. – În afara unor excepţii uzuale ( Pekin, Nankin, Canton, Thienţin) , numele şi termenii chinezi sunt transcrise conform sistemului oficial pinyin. Ca regulă generală, atunci când scriitorii sunt desemnaţi prin pseudonimul sub care sunt cunoscuţi, numele adevărat figurează între paranteze.
traducere din limba franceză : Maria Balasa
Comentarii închise la Literatura chineză modernă, autor Paul Bady
Serile cu flăcări puţine se întorc/ Învârteşte-mă şi uită măsurile/ Macii azi m-au chemat la ei , autor Suzana Deac
Serile cu flăcări puţine se întorc
Prefăcutele culori în serile fără etaje
leagă liftul mereu de loc
se depune rugina timpului
oră de oră
ceasul din turn bate tacticos
în ritmul părăsirii de sine
e secetă în straturi largi şi adânci
veşmintele culorilor nu se mai înalţă
e neagră grota istoriei
ne împotmolim
apoi îngheţăm în respiraţie
trenul personal
se sufocă câte un pic în fiecare zi
Învârteşte-mă şi uită măsurile
măsoară-mă în caruseluri
melci
şi cuvinte
învârteşte-mă
şi uită măsurile
Macii azi m-au chemat la ei
amintiri care zidesc turnuri
pânza realului se închide în casa melcului
cum se coace miezul de pâine
în secretul spicului de grâu
turnuri înalte zidesc amintiri
răpim sunete cu foamea din noi
se scaldă lumea în lumini de furtuni
margarete costumate
sticla nopţii încremeneşte pe sânii tăi cu pistil
în cartea noastră nu moare nimeni
autor Suzana Deac
Comentarii închise la Serile cu flăcări puţine se întorc/ Învârteşte-mă şi uită măsurile/ Macii azi m-au chemat la ei , autor Suzana Deac
La malul meu și al tău, autor Ligia Mihaela Ionescu
autor Ligia Mihaela Ionescu Comentarii închise la La malul meu și al tău, autor Ligia Mihaela Ionescu
Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944 , autor Maria Sava
“E un vers de Dante Gabriel Rosetti, care rezumă toată viaţa mea:”Look in my face, my name is Might-have-been„.”(pg.371)
Înainte de-a pătrunde în intimitatea scriitorului Mihail Sebastian, să facem o scurtă incursiune prin retorica diaristicii. Apariţia jurnalului intim s-a petrecut la bun început ca gen de sertar, pentru propriul uz, ca apoi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea să înceapă să se dezvolte ca formă literară publică, minoră. Abia în secolul al XX-lea şi-a căpătat un statut literar de sine stătător. Potrivit opiniei exprimate de T. Vianu în eseul Din psihologia şi estetica literaturii subiective(1946), jurnalul intim european începe cu Meditaţiile lui Marc Aureliu.
În studiul său despre diaristică Ficţiunea jurnalului intim Eugen Simion încearcă să schiţeze o poetică a jurnalului intim, oprindu-se asupra câtorva trăsături esenţiale.
Prima caracteristică a jurnalului ar fi aceea că jurnalul este un gen fără reguli are « oroare de literatură ». Scopul scrierii subiective este să convingă, nu să placă. Când începe să placă, jurnalul moare şi începe literatura. Stilul diaristic pune accentul pe spontaneitate, nu pe autenticitate.
Discursul diaristic, afirmă E. Simion, este un discurs fragmentar, intermitent ; practic este alcătuit din confesiuni fără legătură una cu cealaltă.
Una dintre condiţiile căreia i se supune discursul diaristic este cea calendarităţii, numită şi « legea lui Blanchot », conform căreia Maurice Blanchot susţine în „Le livre a venir „ , tocmai această condiţie esenţială : « să se respecte calendarul ». Clauza calendarităţii este completată de o altă regulă-cea a simultaneităţii, adică, « timpul trăirii » să fie sincronizat cu « timpul mărturisirii » Cine a citit jurnalul lui Adrian Marino îşi dă seama că suferă exact de acest păcat : a fost scris, rescris, adăugat, astfel încât lipseşte spontaneitatea scriiturii; jurnalul e, pur şi simplu, mort şi în locul lui citim un text memorialistic.
Pe lângă cele două elemente trebuie adăugat şi al treilea, la fel de important, artificiul sincerităţii, supranumit şi « legea lui Barthes ». Când e vorba de confesiune, sinceritatea diaristului este una dintre exigenţe. Legat de acest « artificiu », teoreticienii diarismului consideră că, în general, « sinceritatea nu prea apare în confesiuni », « cine se confesează, minte », întrucât confidenţa visează la glorie, la scandal, la propagandă. Jean Cocteau susţine că diariştii mint fără să vrea. Ţine de subiectivitatea individului, de imaginea pe care o are asupra propriei persoane şi de dorinţa de-a apărea în acelaşi mod în ochii celorlalţi.
Un alt element ce ţine de retorica jurnalului se referă la relaţia narator-personaje. Cine vorbeşte în jurnalul intim ? Autorul ? Naratorul ? Un personaj ? După spusele teoreticienilor cei trei sunt una şi aceeaşi persoană.
Aşadar, genul diaristic este prin excelenţă un gen al sinelui, al eului profund. Diaristul nu face literatură, ci, pur şi simplu, se confesează.
Având ca punct de pornire aceste câteva elemente ce ţin de retorica diarismului să vedem în ce măsură lectorul poate să se suprapună destinatarului jurnalului intim pe care Mihail Sebastian la ţinut vreme de aproape 10 ani.
Apariţia Jurnalului 1935-1944 la Humanitas cu untext îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici reprezintă un moment esenţial în diaristica românească. În anul 1995, Fundaţia Mihail Sebastian aducea Jurnalul în ţară şi-l oferea spre publicare Editurii Humanitas. Într-o scrisoare a lui Benu Sebastian( fratele autorului), către Ioan Comşa, acesta semnala pierderea câtorva file de la începutul jurnalului „în timpul deturului necesar” în Israel. Scos din ţară pe filieră diplomatică-ca multe alte manuscrise-la venirea comuniştilor la putere, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut şansa de-a reveni şi a fi publicat. Remarcabil efortul membrilor Fundaţiei Mihail Sebastian în transcrierea şi decriptarea paginilor din cele nouă caiete.
Pe numele său adevărat, Iosef M. Hechter, Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila şi a murit pe 29 mai 1945, fiind călcat de un camion sovietic în Bucureşti. Se poate spune că stilul diaristic e caracteristic întregii sale opere. În 1932 debutase cu un alt jurnal, Fragmente dintr-un carnet găsit, continuând în 1933curomanul Femei în care sunt unificate patru nuvele care au acelaşi personaj. Obsedat de problema evreiască publică în 1934 romanul scris la persoana întâi De două mii de ani, roman cu care va deschide în istoria literaturii române „cazul Mihail Sebastian”.Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, 1935 , este un dosar-anexă, o justificare a publicării romanului De două mii de ani . Urmează în 1935 Oraşul cu salcâmi, roman foarte îndrăgit de adolescenţi, în 1939 Corespondenţa lui Marcel Proust, comedia Jocul de-a vacanţa şi cel mai bun roman al său- Accidentul, în 1940. Postum îi apar piesele de teatru Ultima oră şi Steaua fără nume care se joacă şi astăzi pe scenele româneşti.
Mihail Sebastian nu împlinise încă 28 de ani(1935, februarie) când a început să se confeseze jurnalului, aflându-se la „ceas greu”, în plină criză existenţială. Motivul?
În primăvara lui 1934, Sebastian terminase „cartea evreiască” De două mii de ani…începută încă din 1931 cerându-i lui Nae Ionescu să i-o prefaţeze. Numai că, în acel moment, Nae Ionescu era arestat şi anchetat, iar tânărul discipol, Sebastian, anunţase încă din 1933 că va publica „o carte furtunoasă şi iritantă” prefaţată de „cuvântul cald” al magistrului. După eliberare(15 martie 1934), Nae Ionescu îi scrie prefaţa şi romanul apare în iunie 1934. De două mii de ani abordează „problema evreiască” din perioadele antisemite 1923 şi 1933, iar prefaţa lui Nae Ionescu vine mai degrabă, să încite spiritele, decât să le calmeze. Scria Mihail Sebastian:
„Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărţământ geografic cât unul psihologic şi dacă neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sunt, în ordinea valorilor româneşti, un valah, un muntean…Aceasta însă fără a înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. (…) Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civice. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut”.
În prefaţă Nae Ionescu îi răspundea plin de cinism :
„Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă n-ar fi prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”. „Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi că suferinţa ta e înfundată…Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat”.
Astfel, Mihail Sebastian s-a trezit, pur şi simplu, în vâltoarea unui scandal primind lovituri din toate direcţiile-atât de la intelectualitatea evreiască pentru acceptarea unei astfel de prefeţe, cât şi de la o majoritate atrasă în valul de antisemitism care începuse să ia amploare. În admiraţia sa faţă de profesor afirma:
„Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări„. Iar în Jurnal nota : „De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urmele lui, rămâne o „casă pierdută”, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot.”
„Casa pierdută”era ziarul „Cuvântul”condus de Nae Ionescu, apărut în 1928 şi suspendat în 1934, după asasinarea lui I.G.Duca.
(Citind opinii legate de acest moment m-am oprit puţin asupra justificărilor găsite de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian, carte pe care autoarea a scris-o studiind presa vremii. Teza avansată de Marta Petreu susţine că figura lui Sebastian a fost „mistificată”, curăţată de toate păcatele, făcând din el un personaj angelic. „Demistificarea” ei trece în acuze, Sebastian fiind ucenicul lui Nae Ionescu nu putea fi cu nimic mai bun, că alunecările lui sunt la fel de blamabile ca şi cele ale lui Eliade, Cioran…Ba, motivul pentru care nu i-ar fi respins prefaţa de la De două mii de ani se justifică printr-o legătură de natură erotică dintre cei doi.
Mă întreb de ce nu şi-a pus nimeni problema că nimic nu putea susţine mai bine antisemitismul acelor vremuri, mai mult decât acel document scris de o personalitate marcantă, aşa cum era Nae Ionescu; că o carte despre antisemitism nu putea fi mai bine justificată decât printr-o prefaţă antisemită. Rasat, stilat, cu o inteligenţă sclipitoare, evreul Mihail Sebastian venea dintr-un oraş cosmopolit, cum era Brăila şi pe el mediul ostil puternic antisemit bucureştean nu putea decât să-l uimească, să-l surprindă şi să-l rănească profund.)
În decembrie 1934 le răspundea tuturor cu demnitate, printr-un eseu de excepţie-„Cum am devenit huligan”, din care cităm:
“Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie – dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gîndire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii„.
„Cuvinte deşarte, fără obligaţii corespunzătoare, „stînga” şi „dreapta” românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conţinut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanţă strigătoare între ce spun oamenii şi ce fac ei, un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament…”
Personalitate marcantă în publicistica acelor ani, Mihail Sebastian începe să se simtă tot mai însingurat şi mai marginalizat, deşi continua să publice în Revista Fundaţiilor Regale unde a fost şi redactor între 1936-1940. Decizia de-a începe să se confeseze unui jurnal intim se înscrie şi în spiritul vremurilor- majoritatea scriitorilor din generaţia sa ţineau câte un jurnal intim.Aşa cum mărturiseşte, în acel moment citea chiar jurnalul lui Jules Renard:
Joi, 16 aprilie 1936, Breaza, consemna:
„Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui-deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează după 24 de ani, să fii mai viu, iar memoria ta să fie tot aşa ca o prezenţă fizică.
Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic-prin el-amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată.”
Mihail Sebastian nu are o poetică explicită a jurnalului. Pur şi simplu, notează tot ceea ce i se întâmplă alcătuind un fel de depozit de informaţii. A fost continuu urmărit de „dilema” conţinută în clauza lui Barthes : este jurnalul său literatură sau sunt simple notaţii? Iar dilema rămâne nerezolvată de vreme ce nu a revenit asupra notelor, nu le-a cizelat, nu le-a cosmetizat spre a le lăsa posterităţii. De altfel nici echipa de editori n-a intervenit prea mult în textul scris tocmai pentru a-i lăsa acea aură de autenticitate, de spontaneitate, de a-l trimite în lume viu, purtând cu forţă amprenta autorului.
Inteligent, rafinat, cultivat, Mihail Sebastian face parte din categoria diariştilor care reuşesc cu fineţe să surprindă atmosfera epocii în care trăiesc. Nu de puţine ori, dezamăgit de comportamentul confraţilor săi, cu ironie amară, surprinde esenţa unei lumi aflată în derivă.
Miercuri, 24 iunie 1936
„Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal( Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat.) Mergem poate spre un progrom organizat .”
Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine câteva niveluri distincte putând fi la rândul lui împărţit în câteva jurnale. La primul nivel există un jurnal intim al stărilor interioare, al experienţelor, al trăirilor, al aventurilor galante, impresii de lectură şi multă, foarte multă muzică clasică ascultată. Tot la acest nivel poate fi ataşat jurnalul evreiesc mărturie a tragicelor evenimente care au înnegrit cerul acelor ani. Apoi, distingem un jurnal de creaţie, veritabil laborator scriitoricesc în care prind contur piesele de teatru, romanul Acidentul sau eseul despre corespondenţa lui Proust. Iar al treilea este jurnalul intelectual şi politic, care de fapt, ocupă şi cel mai mult spaţiu şi în care notează evoluţia relaţiilor sale cu mediile literare intelectuale, cu prietenii. După invadarea Poloniei de către trupele germane şi sovietice şi după căderea Parisului, jurnalul politic va rămâne deasupra celorlalte.
Jurnalul intim
Muzică
Ascultă concerte de muzică simfonică la toate posturile de radio din Europa, face liste de titluri şi compozitori preferaţi, îşi deplînge autoironic proasta memorie muzicală, însă acceptă să fie cronicar muzical la Independenţa „pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat”, utilizînd un pseudonim pe care îl încredinţează numai Jurnalului. E un refugiu şi un fel de salvare a sufletului, o pasiune şi o obsesie, pînă cînd constată „Sînt obosit de atîta muzică. Dar e singurul lucru consolator din ultima vreme”. Iar cînd legile antonesciene interzic evreilor să deţină aparate de radio, merge la Lena Constante, la alţii, pentru că fără Bach, Brahms, Mozart, Cesar Frank, nu poate trăi. “Să-ţi spui ceva. Eu aveam un număr enorm de discuri. Nici eu nu prea aveam bani, dar puteam să le plătesc în rate. Şi-aşa că eu cumpăram mereu discuri. Şi la mine găsea muzică foarte, foarte bună. N-avea unde în altă parte să asculte muzică. Asta a fost prietenia mea cu el. Şi de aceea ţinea foarte mult la mine, pentru că îi dădeam posibilitatea un ceas, două, trei chiar să se liniştească, să se bucure. El ar fi putut merge la concertele simfonice, chiar ar fi găsit bani să-şi cumpere un bilet, dar i se părea că nu e demn din partea lui să dea bani unui şef de orchestră neamţ. Ne vedeam aproape în fiecare săptămână. El venea la mine. Aveam un aparat de radio extraordinar de bun, pe care l-am cumpărat şi l-am plătit în rate, iar în dormitor, care era un fel de salon pentru mine, instalam fotolii şi scaune. Musafirii veneau acolo şi ascultam. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă serveam cu ceva. Poate cu bomboane. El fusese nevoit să predea aparatul la poliţie, deoarece fusese înregistrat că are.”(Gabriela Gârmacea -Interviu cu Lena Constante , revista Ateneu)
Duminică, 3 noiembrie 1935
« Kempff şi Filarmonica, dimineaţa la Ateneu-trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor(op. 37), sol major(op.58) şi mi bemol major(op.73)Beethoven . Câteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu cetensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. »
Prieteni
Nae Ionescu
„Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări”,
„Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunaţi într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial şi că aşteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenuşa cărora visăm un nou pămînt„.
Mircea Eliade
« El, Mircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui este Stelian Popescu-şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera , de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului. »
Camil Petrescu
Vineri 11 septembrie 1942
« Îi povestesc lui Camil plecarea trenului cu deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu…
-Nu e nimic, zice Camil. Mă gândesc că ruşii au făcut aceleaşi atrocităţi când au clădit canalul Volgăi-şi conştiinţa mea e împăcată. »
Dinu Noica
Sâmbătă 17 decembrie 1938
« Dinu Noica îi trimite , de la Paris, lui Comarnescu o scrisoare prin care îi anunţă că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devinălegionar şi că, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale, fiind gata să înapoiezeîn cel mai scurt timp sumele luate ca avans.
Îl recunosc foarte bine pe Dinu Noica. »
Iubire
Începe însemnările din 1936 notând suferinţa chinuitoare la care-l supunea frumoasa actriţă Leny Caler « Era un veşnic îndrăgostit amărât. A fost foarte îndrăgostit de Leny Caler. Ea era câteodată foarte drăguţă cu el, râdea, era amabilă; nu ştiu dacă s-a culcat cu ea. Asta nu mă priveşte. Pe urmă nu îl mai vedea nu ştiu cât timp. Iar el, ca s-o vadă, seara colinda toate barurile din Bucureşti, pentru că ştia că ei îi place foarte mult să mănânce la barurile astea. Şi el apărea numai s-o vadă. El era un îndrăgostit foarte nenorocit.”(Gabriela Gârmacea- Interviu cu Lena Constante, revista Ateneu)
În Jurnal Sebastian nota:
“Aveam aseară, plecând de la Leni, sentimental că , dacă m-aş sinucideîn chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie bună…” Iar Camil Petrescu îl asemuia cu personajul său Ladima.
« Zi plină de întâmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă. E tânără, are o simplicitate de vorbă admirabilă-şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine »
Vise
În Jurnalul său, Sebastian notează foarte multe vise cărora încearcă să le găsească semnificaţia.
Marţi 30 august 1938
« Îl visez mereu pe Nae Ionescu. astă-noapte , l-am văzut întors de la miercurea Ciucului. Părea că suntem amândoi în curtea liceului de la Brăila. Vorbeam aprins, el foarte violent, fiindcă eu denigram Garda de Fier… »
Miercuri 16 iulie 1941
« Vis complicat azi-noapte. Nu-mi aduc aminte decât un singur moment. Eram cu Nae Ionescu la Brăila. Mergeam amândoi spre un fel de şezătoare, unde el trebuia să ţină un fel de conferinţă, iar eu să vorbesc despre el. Cred că-mi cerea să fiu foarte elogios… »
Vineri , 25 iulie 1941
Am visat azi-noapte Concertul pentru vioară , violoncel şi orchestră de Brahms. Mi se întâmplă pentru prima oară acest lucru.
20 august 1939
M-am visat în război azi-noapte.
Despre sine
Sâmbătă 19 iulie 1941
Frază găsită într-o scrisoare a lui Lawrence. Îmi place s-o transcriu.
« I feelImust leave this side, this phase of life, for ever. The living part is overwhelmed by the dead part, and there is no altering it. So that life which is still fertile must take its departure, like seeds from a dead plant. I want to transplant my life. I think there is hope of a future, in America. I want if possible to grow towards the future. There is no future here, only decomposition. »
Marţi 29 iulie 1941
« Sunt obosit, obosit, obosit. Şi jurnalul ăsta îl scriu , de la un timp, mecanic, fără chef. Şi mă tem să pierd gustul de aceti.
Dacă aş putea trăi câteva zile în pădure, la câmp, la o cabanăde munte aş respira , mi-aş reveni. »
« Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani…Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de amă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. »
« Am fost deci la Brăila. O Brăila cu toţi salcâmii înfloriţi, dar sfâşietor de tristăpărăginită, bătrână, obosită. Nici o clădire nouă(ba sa, una oribilă în locul băii Diana) ; toate aşa cum le-am ştiut acum zece ani, acum douăzeci, dar mai vechi, mai uzate, mai intrate în mizerie. Până şi bulevardul Cuza mi s-a părut ruinat : păstram despre el o impresie de maiestate, pe care n-am regăsit-o. »
Jurnal de creaţie
Aşa cum am spus, multe din însemnările sale se refereau la actul de creaţie cu împlinirile şi frustrările sale. Intenţiona chiar să facă un jurnal separat cu titlul Culise :
Bucureşti, 11iunie 1936
« Mă gândesc la o carte pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise şi în care aş strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi etc.,etc.
Volumul ar putea să cuprindă1) Jurnalul Oraşului cu salcâmi-aşa cum a fost tipărit pe vremuri…2)Jurnalul piesei de teatru ; 3)Seria de articole publicate în Rampa sub titlul Voluptatea de a fi scriitor…4)Diversele mele polemici cu Călinescu, Al O. Teodoreanu Stancu, Pandrea …; Criticii mei ,comentaţi, confruntaţi…6) Diverse întâmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine… »
Jurnal evreiesc
Miercuri, 4 iunie 1936 apar primele semne ale vremurilor triste ce vor urma.
« Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal…Mergem poate spre un pogrom organizat. Alaltăseară, MarcelAbramovici(al Tantiei Rachel de la Braşov) a fost doborât pe stradă de vreo douăzeci de studenţi care, pe urmă, l-au târât leşinat în pivniţa căminului lor, de unde l-au eliberat peste vreo două ore, cu o rană profundă la cap, hainele rupte şi însângerate. »
Sâmbătă 28 iunie 1941
« Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe..De ce ? de ce ? Ştiu foarte bine « de ce », dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă »
Jurnal politic este predominant o dată cu invadarea Poloniei de către armata germană.
Marţi , 5 august, 1941
« …Madeleine Andronescu la telefon :
-Mi-e ruşine de tine, Mihai ; mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu.
Ceva în genul ăsta îmi spunea Vişoianu(şi el nu e sentimental)mai alatăieri pe stradă, când ne ieşiseră în faţă şi trecuseră pe lângă noi un grup de evrei :
-De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun : « Domnule, vă rog să mă credeţi că eu nn-am nici un amestec »
Nenorocirea e că nimeni nu are amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată-dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu trebuie să râd când Vivi sau Branişte mă asigură că generalul Mazarini sau generalul Nicolescu sunt « uimiţi » de ce se petrece şi revoltaţi. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează ratifică, achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă. Cât despre mulţime, jubilează. Sângele evreiesc, batjocura evreiască au fost divertismente publice prin excelenţă. »
Miercuri 14 octombrie 1942
« Au fost eliberaţi aseară toţi cei care , în Sfîntu Ioan Nou, aşteptau deportarea. oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat Trăiască România Mare !, Trăiască Mareşalul !… »
Finalul Jurnalului este premonitoriu şi de o tristeţe sfâşietoare dezvăluind un personaj structural alienat, în pofida tutror încercărilor sale de a se integra în lumea intelectualilor vremii .
Duminică, 31 decembrie 1944 consemna :
« Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. »
Puţinele cuvinte şi citate nu pot reda grozăvia acelor ani cuprinsă în paginile Jurnalului. La final am tresărit : istoria se tot repetă şi malaxorul timpului nu l-a iertat nici pe Mihail Sebastian
Peste câteva luni(mai 1945) sfârşea tragic, aşa cum îi fusese şi viaţa, sub roţile unui camion sovietic. Închei cu versurile unui alt mare tragic al literaturii române :
“– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…”(Cu voi,G. Bacovia)
autor Maria Sava
Comentarii închise la Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944 , autor Maria Sava
Nopţile toamnei, autor Ana Hâncu
NOPŢILE TOAMNEI
1. Vin ploile
peste arşiţa durerilor din noi!
Gutuii îşi îndoaie coroanele de rod
peste obârşii deluroase,
fumul din hornuri s-a ivit,
lemnele-n sobe ard mocnit,
căldura prinde a-nvălui prin case.
Mă strigă din cerdac o amintire –
o durere vie – şi-l aud pe tata!
Mă roagă să îi duc găleata
plină de vise ne-mplinite,
s-o pună la dreapta Sfântului Ion
să-mi binecuvânteze dorinţa de-nălţare
din propria-mi cenuşă, către soare!
Un fulger scurt, chiar a tunat şi plouă!
Pământul îşi strigă în hohot, bucuria
căci setea îi săpase cascade seci în lut…
Vin ploile peste arşiţă, peste noi –
trupuri îngemănate, uzi şi goi –
arzând în muguri cu rădăcină seculară,
înmugurim speranţele a primăvară…
2. tunelul meu albastru
Lunatecă, imprevizibilă, mereu neliniştită
fiinţa îmi şopteşte să mă-nalţ spre tine,
ca spre tunelul meu albastru –
căuş de vise, medalie din stele,
noapte siderală
şi cuib de rândunele;
să mă transform în torţă,
ambroziei din bradul veşnic verde,
apoi în curcubeul vestind înseninarea
din liniştea speranţei, a tihnei
şi luminii nestinse de-nsesarea
ce-apune peste zi.
Licărul viu din mine nu se pierde
printre luceferi stinşi,
îngemănaţi în viul toamnei
înmănuşaţi cu-acelaşi dor
vom dăinui printre făclii,
ca doi luceferi vii!
12 – 10 – 2012
3. ochii tatei
Frunzele nucului din faţa casei,
încă verzi
îmi amintesc de ochii tatei…
chip luminat de bunătate, stând la umbră,
mama sorbindu-i galeş veselia glumei,
masa întinsă, mustul şi pastrama,
borcanul plin cu miere, miezul copt de nucă,
pâinea de casă cu gust inegalabil,
coaja rumenă cu aromă de vatră părintească,
zâmbetul cald al mamei,
tandreţea gesturilor ei,
pacea sufletului mângâiat
de copil alintat!
Frunzele nucului ruginind peste timp,
ochii amintirilor dureroase mustind
ne ţin treji, ne doinesc,
ne recheamă cu dor sub frunzele nucului
din curtea de ţară,
acolo, unde copilăria
va rămâne o veşnică,
inegalabilă primăvară!
4. Visul dimineţii
Nimic mai viu, mai colorat
ca visul, dimineaţa,
în care un fuior de curcubeu
îmi mângîie imaginaţia şi viaţa!
Alerg desculţă prin lucerna-nrourată,
pe cap am coroniţă de maci îmbujoraţi,
oglindă îmi sunt ochii mamei,
mereu inlăcrimaţi!
Iar frate-meu şi tata,
înmănuşând un leagăn de mătase,
mă poartă printre umbre:
bunici, părinţi, bărbaţi…
Nimic mai viu, mai relevant
şi asumat în conştient,
ca visul – emblemă de legendă,
nimburi sculptate
pe amforă, de timp înobilate –
apusele imagini, chipuri dragi!
27 – 10 – 2012
5. VAL…
din spumă de mare, sirenă
mă ridic spre înalt curcubeu,
cu aromă de cetină;
sufletul mi se îmbată
cu petala catifelată
din privirea ce mă ademeneşte,
precum zborul vulturului
căutându-şi zarea.
Eşti al meu!
încă îţi simt răsuflarea
din pecetea sărutului,
mângâierea petalelor crizantemei mov,
lăsată ofrandă îngemănării de dor,
îmi dăruieşte zborul
păsării PHEONIX!
încă mai ard pe rugul încins
de-nmănuşarea buzelor tale
cu gust de Val…de mare!
7 Noiembrie 2012
autor Ana Hâncu
Comentarii închise la Nopţile toamnei, autor Ana Hâncu
Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa
Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm
Predau limba chineză de mai bine de cincisprezece ani. Rândurile de mai jos constituie baza discuţiei pe care o am cu elevii mei în prima oră de curs şi sunt alcătuite în mare parte pe baza întrebărilor puse de elevi.
E ciudată limba chineză?
Orice vorbitor de limbă română, la primul său contact cu limba chineză îşi spune „ Ce limbă ciudată!” .
Să vedem de ce e „ ciudată” limba chineză. În primul rând ne spunem aşa în sinea noastră pentru că de regulă primul contact cu această limbă îl avem prin intermediul scrierii.
Despre scriere
Este o scriere „ desenată” ne spunem văzând de pildă banala inscripţie „ Fabricat în China” de pe orice produs.
Ce ar trebui să ştim aşadar despre scriere? În primul rând că această scriere pe care o percepem foarte diferită, aparţine într- adevăr unui sistem cu totul diferitdecât al limbii noastre: nu este o scriere alfabetică, ci ideografică.
Semnele pe care le vedem reprezintă cuvinte, respectiv silabe, întrucât limba chineză este o limbă silabică. Adică, o silabă în această limbă coincide cu un cuvânt, respectiv, totdeauna are un înţeles de sine stătător.
Povestea unui cuvânt
De exemplu, China ( denumirea prescurtată, deci nu cea oficială, care este Republica Populară Chineză) se spune în limba chineză: Zhōng guó 中国 ( citit: Djong guo). Cele două silabe, luate separat, înseamnă fiecare câte ceva: zhōng = centru, mijloc, iar guó = ţară, regat. Împreună, înseamnă aşadar China.
Denumirea ţării datează din antichitate ( sec. III î. C.) , din Epoca Statelor Combatante, epocă în care domnea dinastia Zhou ( Djou). Puterea centralizată a acestei dinastii a slăbit, iar ţara s- a fărâmiţat practic în câteva state care au început să se lupte pentru supremaţie. Din această luptă a ieşit învingător statul Qin ( Cin), care era condus atunci de faimosul Qin Shi Huang Di ( Cin Şî Huang Ti) / Împăratul Qin Shi Huang sau Împăratul Galben.
Statul Qin era amplasat din punct de vedere geografic aproximativ în centrul spaţiului chinez. Aşa s- a ajuns la denumirea de Regatul de Mijloc. Tot de la numele acestei dinastii, Qin ( pronunţat Cin), provine şi numele China din limba română şi din alte limbi. Se pare că în limba română acest cuvânt, ca şi multe alte toponime chineze, a ajuns prin intermediul limbii engleze. Sunt autori ce consideră că provenienţa ar fi din italiană.
Să revenim însă la scriere!
Despre scriere ideografică şi pictografică
Scrierea chineză este aşadar o scriere nealfabetică, o scriere ideografică. A evoluat de la scriere pictografică la semnele de astăzi. Scriere pictografică înseamnă că se desenează imaginea fizică a unui cuvânt. Cam asta făceau chinezii prin secolele 14- 17 î. C. în ceea ce priveşte scrierea. Unele dintre hieroglife, cele care notează cuvinte ce denumesc obiecte cu o existenţă materială, păstrează mult din caracterul pictografic iniţial al limbii.
Care este diferenţa faţă de română în afară de ceea ce ne apare clar la prima vedere?
Din punct de vedere grafic şi fonetic, orice scriere alfabetică ( inclusiv cea latină/ românească) notează sunete. În scrierea chineză se notează silabe/ cuvinte.
Din punct de vedere semantic, în română un total de sunete notate în scris prin litere, după ce a apărut scrierea, alcătuiesc un cuvânt. În chineză, o ideogramă/ hieroglifă notează un cuvânt, adică un grup de sunete (o silabă), care au un sens.
Din punct de vedere practic, faptul că limba chineză este o scriere ideografică înseamnă că în această limbă, fiecare silabă are propriul său semn.
Ni se pare, la prima vedere, ca utilizatori ai unei limbi cu scriere alfabetică, a fi un lucru dificil, dacă nu descurajant. Vom vedea că lucrurile nu stau chiar aşa.
Sunt multe semne în limba chineză?
Este lipsit de sens să stăm să numărăm câte semne/ ideograme/ hieroglife şi de fapt câte cuvinte există. Într- o viaţă de om, în nici o limbă, nici o persoană nu ajunge să cunoască toate cuvintele limbii materne. De ce? Extrem de simplu: pentru că nu are nevoie. În viaţa de toate zilele folosim un vocabular uimitor de redus: câteva sute de cuvinte. Dacă ne specializăm într- un domeniu, de asemenea nu avem nevoie de un număr enorm de cuvinte. De regulă o persoană se specializează în unul- două domenii, situaţie în care are nevoie de doar câteva mii de cuvinte.
Statistic vorbind, în China, la terminarea unei facultăţi, sunt stăpânite circa şapte mii de ideograme. Statistica se referă la un nivel mediu de pregătire.
Cel mai bogat dicţionar chinez- chinez ( similar Dicţionarului explicativ al limbii române) are circa şaizeci de mii de ideograme. DEX- ul are de asemenea circa şaizeci de mii de cuvinte. Tot statistic vorbind, o pagină de text tradus din română în chineză ori din chineză în română are în medie aceeaşi întindere, deci tot o pagină.
Orice alte afirmaţii cunoaşteţi referitor la cele de mai sus, trebuie să le priviţi cu îngăduinţă: conţin adevăruri ( cunoştinţe de specialitate) parţiale, deci nu pot oglindi realitatea aşa cum este ea.
Cum citim această limbă?
Avem deci în limba chineză scriere ideografică. Noi având o scriere fonetică în care printr- o convenţie numită alfabet citim fiecare sunet aşa cum îl scriem se pune firesc întrebarea : cum citim această limbă?
Ideograma nu indică nimic referitor la pronunţie. Răspunsul este: învăţăm pronunţia fiecărei ideograme.
De fapt şi în limba maternă, atunci când învăţăm să vorbim, precum şi în orice limbă străină pe care o studiem, facem acest lucru: învăţăm fiecare cuvânt, pornind de la pronunţie.
Există, desigur şi câteva reguli pe care lingviştii le- au creat pe baza faptelor de limbă şi care ne ajută să intuim în unele cazuri pronunţia unei ideograme pe care nu o mai întâlnisem la un moment dat.
Avem aici, când învăţăm chineza, o învăţare specifică? Desigur, dar aşa se întâmplă la oricare dintre limbi.
Despre transcrierea fonetică latină
Pentru a facilita învăţarea scrierii, lingviştii chinezi au creat de- a lungul timpului câteva sisteme de notare fonetică a limbii chineze. În prezent, este în vigoare şi se foloseşte cu mare succes, începând din 1958, un sistem de notare fonetică a limbii bazat pe alfabetul latin. Există deci şi o transcriere fonetică a limbii chineze, aşa cum există transcriere fonetică şi pentru alte limbi, ca de pildă engleza, care nici ea în scriere nu are un sistem fonetic, ca limba română.
Trebuie să reţinem până aici: limba chineză are o scriere ideografică, aşadar nealfabetică spre deosebire de limba română, precum şi o transcriere fonetică (pinyin) bazată pe alfabetul latin.
Un lucru de asemenea specific limbii chineze: deşi în diverse părţi ale Chinei se vorbesc diverse dialecte, toţi chinezii se înţeleg în scris.
Puţină caligrafie
Cum era firesc, scrierea ideografică a generat o caligrafie specifică limbii chineze. În China, într- o măsură mult mai mare decât în alte părţi, caligrafia este o artă. Există câteva stiluri principale de caligrafiere a hieroglifelor, au existat stiluri caracteristice pentru diverse epoci istorice. Tradiţional, hieroglifele se scriu cu tuş ( negru sau roşu cel mai adesea, dar şi de alte culori), cu pensulă, pe hârtie absorbantă.
Despre pronunţie
Primul contact pe care îl are un vorbitor nativ de limbă română cu limba chineză vorbită, îi lasă impresia unei limbi „ ciudate”, dar care de regulă inspiră o anume simpatie, ori, depinde, ceva ce pare sacadat, deci mai puţin plăcut.
Din punct de vedere fonetic, limba chineză conţine aceleaşi sunete, aceleaşi vocale şi consoane, ca şi limba română. Unele sunete au în cadrul cuvintelor din cele două limbi o importanţă diferită. Notarea lor în scris ( în transcrierea fonetică) conţine unele deosebiri, fireşti, faţă de română.
De ce ne pare chineza o limbă „ simpatică” ? „ Simpatia” aceasta este creată în fonetică, din existenţa unui număr mare de vocale per cuvânt. Ce înseamnă acest lucru? În chineză nu există niciodată în cadrul silabei două consoane alăturate; orice silabă conţine neapărat vocale ( sunt şi cuvinte monovocalice: a, e, u, i, o), dar nu există practic cuvânt alcătuit doar dintr- o consoană. De asemenea, consoanele pot ocupa doar poziţia iniţială în cadrul silabei, cu o singură excepţie. În limba chineză există, în aceste condiţii, un număr limitat de silabe – câteva sute- din combinarea cărora se creează aşadar comunicarea.
Despre tonuri
Impresia de „ limbă melodioasă” mai poate proveni din faptul că în limba chineză, în pronunţie, în afară de intonaţie şi accentuare mai există ceva specific: tonul. Tonul pe care îl are fiecare cuvânt ( aşadar silabă) este o caracteristică fonetică a silabei, nu a frazei cum este de pildă intonaţia. În limba chineză există patru tonuri. Ce este până la urmă tonul în fonetică, în redarea sonoră a cuvântului? Este vorba de variaţia de înălţime a vocii în interiorul silabei. Există teoretic şi practic tonuri standard şi există şi o interacţiune naturală, firească între tonuri: în dinamica frazei, tonurile suferă unele modificări. Este, repet, un proces firesc, deci nimic complicat de învăţat.
Unii percep chineza ca o limbă sacadată. Este credem impresia celor care au primul contact cu această limbă ascultând poezie ori operă cântată, specific chinezească. Impresia aceasta nu are aşadar o prea mare legătură cu limba chineză care se vorbeşte zi de zi.
Punem punctul pe „ i”!
Cum stăm însă din punct de vedere gramatical? Gramatica limbii chineze pare la prima vedere pentru un vorbitor nativ de limbă română imposibil de simplă. Limba chineză face parte dintre limbile neflexionare: nu are declinare, nu are conjugare, prin urmare nu avem terminaţii, modificări ale formei cuvântului. Unele categorii gramaticale existente în română, în chineză nu sunt regăsite, de exemplu articolul. Rezonabil, vor spune cei care ştiu franceză şi câtă bătaie de cap îţi dă diferenţa de gen a substantivelor în română şi franceză şi deci în utilizarea corectă a articolului.
Chineza are însă privitor la gramatică şi lucruri, câteva, specifice. Cel mai clar este importanţa covârşitoare a topicii cuvintelor în frază: cuvintele au nişte structuri destul de fixe după care se înşiruie pentru a alcătui fraze. Modificarea ordinii cuvintelor în frază implică adesea o modificare de sens a frazei.
¯¯¯¯¯
Ni se pare necesar să adăugam aici că limba chineză despre care vorbim este limba chineză oficială în prezent în Republica Populară Chineză, o limbă naturală, limba care se predă în şcoli, limba folosită în documentele oficiale, ziare, publicaţii, denumită putonghua, adică limba ( supradialectală) comună, denumită foarte adesea, în ultimii ani, limba mandarină, înţeleasă de chinezii din întreaga lume.
Vom încheia cu o observaţie necesară: apreciem drept o falsă problemă ideea „ limba X este uşoară, iar limba Y (chineză) este grea”. Experienţa personală ne arată că oricine este interesat/ motivat să înveţe ceva învaţă, fie că e vorba de o limbă străină ori altceva. Pe de altă parte, a face comparaţii între limbi în acest mod este total neavenit. Tot experienţa personală ne- a indicat în nenumărate rânduri că foarte adesea întâlnim în limbi diferite situaţii lingvistice pe care nu le putem compara.
Totodată, este foarte simplu de constatat că pentru un român a învăţa limba italiană ori spaniolă ori franceză nu este chiar un efort deosebit. „ Este uşoară! ” se spune frecvent despre italiană şi nu putem nega că un român ajunge să susţină conversaţii cotidiane absolut necesare ( de tipul: Unde este strada X? Cât costă asta? Vreau să mănânc. Mi- e sete. ) infinit mai simplu decât atunci când învaţă engleza ori chineza. Din punct de vedere lingvistic este foarte firesc, pentru că româna şi italiana sunt înrudite, lucru ce înseamnă că au o parte din vocabular comun şi numeroase structuri gramaticale comune, iar scrierea este foarte clar că utlizează acelaşi alfabet. Statistic vorbind, un român care nu a studiat niciodată limba italiană înţelege circa 80% dintr- un enunţ. La fel se petrec lucrurile cu celelalte limbi din familia limbilor romanice din care face parte româna, dar cu procente diferite de înţelegere a unui enunţ, în funcţie de mai mulţi factori.
La învăţarea chinezei lucrurile stau complet diferit, fiindcă româna şi chineza sunt două limbi total diferite, fără un fond de cuvinte comun şi cu puţine structuri gramaticale comune, ca să nu mai vorbim de scriere. Credem însă că tocmai acest lucru, faptul că sunt atât de diferite cele două limbi, face învăţarea limbii chineze foarte interesantă.
Foarte interesant este şi că mulţi chinezi spun că limba lor este grea. Este pe de o parte opinia celor care din clasa întâi ştiu foarte bine ce înseamnă să înveţi scrierea chineză, dar şi exprimarea admiraţiei şi respectului faţă de limbă a celor care au ajuns să exceleze în studiul ei. Pentru că a stăpâni o limbă nu înseamnă, desigur, exclusiv posibilitatea de a sta de vorbă cu vecinul, ci mai ales comunicare în prezent: exprimare de gânduri, de sentimente, de descoperiri ştiinţifice etc. , dar şi comunicare între generaţii.
Este însă bine să lăsăm pe seama cercetătorilor asemenea probleme, iar dacă vrem să învăţăm limba chineză, să începem cu primul capitol.
¯¯¯¯¯
Locul limbii chineze între limbile lumii
Raporturi genealogice ale limbii chineze cu alte limbi
Limbile înrudite ( care alcătuiesc o familie) au o limbă ca bază comună. Limba chineză face parte din familia limbilor sino- tibetane. Principalele limbi ale acestui mare grup de limbi sunt: chineza ( cu o scriere atestată de texte din sec. al XIII- lea î.Ch.) şi tibetana ( cu o scriere atestată din sec. IX î.Ch.). Din acest grup mai fac parte alte câteva zeci de limbi mai puţin cunoscute şi care sunt vorbite în sudul Chinei şi în peninsula Indochina. Astfel este grupul limbilor yi, limbi vorbite de circa 15 milioane de persoane. Majoritatea acestor limbi nu au scriere ori au scrieri de dată relativ recentă.
Raporturile tipologice ale limbii chineze cu alte limbi
Chineza are particularităţi care o deosebesc radical de tipul de limbi cunoscute în Europa. În lume există patru mari tipuri de limbi, clasificate în funcţie de modul în care se exprimă raporturile gramaticale între cuvinte:
1. Flexionare : în care raporturile gramaticale se exprimă prin modificarea formei cuvântului. Adică limbile care au declinare şi conjugare. Limbile indo- europene sunt în general limbi flexionare. Exemple: româna, franceza, engleza, rusa etc.
2. Aglutinante : limbi în care raporturile gramaticale se exprimă prin particule cu sens gramatical bine determinat, care se alipesc la rădăcina cuvântului. Astfel de limbi sunt limbile ugro- finice, japoneza, coreeana etc.
3. Izolante: în care raporturile gramaticale între cuvinte se exprimă nu prin modificarea formei cuvântului ci prin topică şi prin anumite auxiliare. Cuvintele nu se modifică niciodată. Limba chineză este o astfel de limbă. Alte exemple: toate limbile sino- tibetane, limbile thai, limbile africane, limbile bantu etc.
4. Incorporante: în aceste limbi, propoziţii întregi sunt exprimate printr- un „ cuvânt” . Exemple: limbile indienilor din America, limbile eschimose etc.
autor Maria Balasa
Comentarii închise la Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la revista online, seria nouă, nr.01, 2015 – (click pe titlu!)