Aşteptând venirea serii…

 

Dă-mi un motiv pentru a aştepta venirea serii,

poate motivul că în arşiţa zilei toţi s-au ascuns în spatele obloanelor

şi nu ai avut cu cine schimba două vorbe,

sau poate motivul că teama te-a oprit să măsori

caratele umbrei pădurii din faţa ta

alegând să te opreşti la umbra unui copac rătăcit,

sau motivul de a continua să cauţi un motiv

pentru a aştepta venirea serii

ar putea fi un motiv să rămâi aici

 

 

autor maria postu

Am ales să opresc scurgerea timpului…

 

Încerc să mă obişnuiesc cu idee aabsenţei tale, şi e ca şi cum aş încerca să mă obişnuiesc cu ideea că s-ar fi putut ca tu să nu fi apărut niciodată în carne şi oase în viaţa mea şi să rămâi doar una din imaginile virtuale cu care mi-am hrănit  ani la rând viaţa pînă cînd tu ai devenit efectiv parte a vieţii mele şi unica mea raţiune de a trăi şi de mă ajuta să stopez procesul meu de dezintegrare psihică şi de  limitare la o fantoşă din carne care le surâdea sau le reflecta maliţios celorlalţi imaginea , mereu încercând să se ascundă cât mai bine şi cât mai departe de ei şi de încercările lor de a-mi aduce zilnic retuşuri ca şi cum aş fi fost un obiect scos zilnic la piaţă pe o tarabă virtuală şi care nu-i trezea nimănui nici cel mai vag interes. Încerc să mă obişnuiesc măcar cu ideea absenţei mele, şi asta e foarte ușor , pentru că niciodată nu m-am considerat dincolo decât într-o scurtă sau lungă vizită din care la un moment dat trebuia să mă ridic şi să plec, profitînd de ieşirea scurtă a gazdei la bucătărie sau la bibliotecă pentru a satisface gusturile capricioasei musafire care eram eu. Încerc sa ma obisnuiesc cu ideea absenţei noastre şi asta e cel mai greu. Noi , care abia reuşisem cu greu să ne acceptăm povara propriei existenţe ca a unui cadou cu care ne-am trezit în braţe, care uneori este prea greu şi vrem să ne debarasăm de el, care uneori e uşor ca un fulg şi îl scăpăm pe jos pentru că nu ştim că valoarea lui nu stă în greutate ci în delicateţea încrustaţiilor pe care le are pe el scrijelite de o mână măiastră pe al cărei posesor nu am avut încă şansa de a–l întâlni, un cadou pe care nu ştim dacă trebuie să-l ducem spre o destinaţie necunoscută sau pur şi simplu să ni-l însuşim, având vaga presimţire că nu este al nostru odată pentru totdeauna şi simţindu-ne vinovaţi pentru această deţinere a unui obiect ce poate în altă posesie ar fi găsit o utilitate mai bună, noi care am învăţat că suntem unul doar împreună, acum nu mai putem fi nicidoi, nici unul. Ne-au obligat să rămânem, să părem acel unu , să continuăm farsa întreruptă acum câteva zile, pentru că, da, nu a fost decât o farsă pe care eu am luat-o drept adevărată şi am crezut că eu , pe bună dreptate, joc în ea unicul rol al vieţii mele şi desigur, tu joci singurul rol al vieţii tale, în această şaradă pe care nu o ghiceam şi pe care atunci când i-am intuit dezlegarea , era prea târziu s-o rescriu şi să redistribui rolurile  preferând să o întrerup brutal şi irevocabil.

De data asta, iubitul meu etern, apropierea noastră e indestructibilă, doar dacă nu cumva, peste cincizeci-şaizeci de ani vreunui strănepot căruia îi vom fi lăsat aminirea iubirii noastre, fără amănuntele vulgare şi crude care fac deliciul căutătorilor de detalii urât mirositoare prin biblioteci şi case mucegăite, detalii pe care ţi le voi oferi eu gratis aici şi acum,  îi va veni ideea să ne separe, să ne despartă pe unul de celălalt ,să ne cântărească greutatea viselor şi să folosească puterea iubirii  noastre într-o microcentrală . Ea va  lumina aleile parcului pe ale cărui bănci, alte cupluri, citindu-ne strania şi incredibila poveste, se vor întreba dacă am fost sau nu fericiţi şi dacă am ştiut vreodată că suntem protagoniştii unei poveşti de iubire rare. Iubitorul strănepot ne va separa imaginându-şi că doar îndepărtaţi unul de celălalt, putem continua să ardem mai bine chiar şi după combustia rapidă şi ineficientă a trupurilor noastre, combustia spiritelor noastre fiind mult mai puternică, imprevizibilă, ca a unui Vulcan care deşi considerat stins şi socotit potrivit să-ţi ridici o căsuţă de vacanţă pe coasta lui, te trezeşti cu el că erupe la miez de noapte şi trebuie s-o iei la fugă fără să mai ai timp să iei cu tine lucruri, valori sau mai ştiu ce fleacuri sentimentale. A doua zi muntele e liniştit  dar căsuţa ta nu mai e şi nimeni nu te crede că ai avut acolo o casă şi că peste noapte muntele  a avut o erupţie amintindu-şi că a fost odată un munte tânăr cum aţi fost şi voi doi odată:tineri şi indestructibili şi pe care nimeni nu v-a văzut îmbătrânind.Nu pentru că aţi fi descoperit secretul tinereţii eterne ci pentru că eu am ales să opresc scurgerea timpului aşa cum altă dată am ales să înlocuiesc imaginea unui iubit la modă oferit de generozitatea şi grija rudelor mele,  cu iubirile-surogat aflate sub protecţia anonimatului şi a efemerului, iubiri  sortite din start eşecului, ocrotite de umbrela generoasă şi otrăvitoare a serverului. Refugii nevinovate, gândeam eu, care de fapt mă pregăteau fără să ştiu pentru adevărata şi unica întâlnire ce avea să ne scoată pe amandoi din seria amanţilor de duzină şi să ne propulseze în sferele înalte , elitiste ale marilor amanţi către care se îndreaptă imaginaţia înflăcărată a puţinelor fecioare ale secolului XXI,  a băieţilor rămaşi încă puri la cincisprezece ani, prin nu se ştie ce accident genetic, tineri care viseză ca atunci când marea întâlnire se va produce , o să genereze asemenea combustie, de intensitatea celei generate de întâlnirea noastră combustie pe care încă ochii atenţi o mai pot zări deasupra mormintelor noastre. Le văd, adolescente anorexice, dezamăgite în dragoste, epuizate de nopţi nedormite, de călătorii virtuale mai obositoare decât cele reale, tastând fără întrerupere , încercând să ne caute urmele, jubilând când vreun server prost administrat, a scăpat crâmpeie ale acestei iubiri care virusa toate computerele bibliotecilor şi îşi croia drum spre marea carte în care-şi cerea dreptul să se adăpostească. Naivă, credea că poate rivaliza cu tot ce s-a trăit vreodată pe pagini de carte sau pe fâşii de real, când de fapt nu era decât povestea ţâşnită din imaginaţia perversă a unui rege ţicnit, a cărui goliciune n-o vede nimeni, aflaţi cum sunt toţi sub puterea drogului adoraţiei şi supunerii. Ideea despărţirii noastre,   chiar şi în viitor oricât de îndepărtat,  e singurul lucru care mă face să accept apropierea ta fără de care altă dată credeam că viaţa şi moartea mea nu aveau sens.Da, viaţa mea nu avut sens fără tine şi se pare că moartea are nevoie de un sens pe care cei din jur tot încearcă să i-l dea şi nu reuşesc.Îi auzeam cât de îndureraţi păreau când ne-au descoperit pe toţi trei, în aceeaşi încăpere, contorsionaţi în somnul unui coşmar din care nu ştiam că facem parte şi pe care eu îl tratasem ca pe un vis frumos.

Tanti Claudia, sora mamei e cea mai sincer îndurerată : »Ştiam că nu trebuia să i-o dea lui !(tatălui meu, unul din cei trei ce zăceam pe pat ori pe covor, alături de o mică băltoacă de sânge închegat.)El e de vină pentru tot ce s-a întâmplat ! »

Auzeam vocea procurorului, întâmplător sau nu, un bun prieten de-al tatălui meu pe care îl întâlnisem des în această casă : »Nu atingeţi nimic, vă rog !Nu vă apropiaţi !Vă rog să poftiţi în camera de jos să răspundeţi la câteva întrebări.) »

Se aude sunetul plăcut al aparatului de fotografiat.Cândva îmi făcea plăcere să mă las fotografiată. Apoi în nopţile mele de singurătate, răsfoiam albumele mele, albumele altora şi ţeseam poveşti pe marginea fotografiilor, a personajelor, imaginându-mi diverse contexte în care au fost făcute sau biografiile celor ce apăreau în ele, feţe cunoscute sau pe care nu le cunoşteam, nu aveam să le văd niciodată sau pe care timpul le schimbase iar eu nu le mai recunoşteam, deşi le vedeam în jurul meu.Fotografiile tatălui meu cu mama mă atrăgeau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât pe mama o pierdusem iar pe tata îl vedeam doar în vacanţe, eu fiind încredinţată bunicilor mamei din motive pe care nu le ştiam, deşi dorinţa mea, dacă m-ar fi întrebat cineva, era să stau cu tatăl meu. Ultimele mele fotografii, ale noastre, ale mele şi ale tale, nu le voi mai vedea niciodată.  Existau multe instantanee în care noi trei apărem alături :în excursii, în casă la diferite întâlniri oficiale, eu, Alex şi tata, Cu un gest ocrotitor faţă de Alex, asistentul lui, omul lui de încredere, fiul lui spiritual, eu, fiica lui biologică, mai mult decât atât, sensul vieţii lui după pierderea mamei, cea pentru care tata a mai găsit energie să-şi continue afacerile, să muncească, să se implice în proiecte pentru care era admirat, invidiat, blamat.

Nici nu s-au răcit bine corpurile noastre că vulturii au şi apărut la uşa  locuinţei.De atâtea ori tata apărea zâmbitor, calm, sigur pe el, gata să dea o informaţie, să infirme  un zvon, să calmeze spiritele ca atunci când informaţii secrete au ajuns în spaţiul public şi toată presa îl acuza că a construit acele case pe care le vindea cu un preţ sub cel al pieţei, pe un teren pe care cândva se efectuau experienţe chimice . »Nu, sunt doar atacuri rău-voitoare la adresa mea…Am pus la dispoziţia presei Dosarul cu demontarea tuturor acuzaţiilor.Terenul e curat…Poţi construi acolo o grădiniţă, o creşă, în care chiar eu îmi voi trimite viitorul nepot să crească…. »Reuşea, avea întotdeauna calmul, puterea, de a-şi reduce adversarul la zero, de a-l învinge şi de a-i oferi apoi elegant mâna oferindu-i prietenia sa, uitând parcă disputa anterioară. Lumea se aştepta ca tata să se ridice de pe pat , să iasă pe scări cu sângele şiroindu-i pe frunte, cu o rană uriaşă făcută de cartuşul pe care eu l-am îndreptat cu precizie spre locul cel mai vulnerabil al trupului său şi să spună : »Duceţi-vă acasă şi scriţi-vă calmi articolele !Nu s-a întâmplat nimic, e doar o glumă a fiicei mele pusă în scenă cu mare talent de ea, nu ştiţi, fiica mea regizor ! »

Şi acel tânăr, Alex, de unde oare răsărise aici în preajma tatei ? Pozele  de la nuntă nici nu au fost developate.Fotograful nu a avut timp. A doua zi după prima noastră noapte de soţ şi soţie pe care tata a insistat să o petrecem aici, sub acelaşi acoperiş cu el (nu ştiam de ce insista tata atât de mult), trebuia să plecăm cu biletele rezervate de tata din timp spre un loc misterios. Avea să aflăm doar la aeroport spre ce loc ne îndreptam. Spera oare tata ca acel loc să fie chiar acesta spre care i-am condus eu ?Poate că da, poate de aceea insistase să rămânem aici, oferindu-mi subtil ocazia de a afla adevărul.Un gând machiavelic îmi dă târcoale sau poate că acest gând i-a dat tatei târcoale ani la rând, de când  i-a venit demonica idee in minte la care a lucrat cu migală ani buni, făcându-mă să cred, făcându-te şi pe tine să crezi, (dacă nu cumva totul s-a desfăşurat cu complicitatea ta tacită), că şi eu puteam consimţi  la acaestă relaţie în trei.

Alăuri de noi l-au aşezat pe tata.Sau mai bine zis, pe bărbatul căruia cît timp eram în viaţă , eram obişnuită să mă dresez cu această formulă.”Tata!” Era cel care avea întotdeauna răspunsul, soluţia, explicaţia, scuza, resursele să te ajute, să renunţe la orice în folosul tău, fiica lui, să-ţi dea tot ce ceri sau tot ce nu ceri, să te despovăreze cînd nu ai nevoie şi să te împovăreze spre a te obişnui, spunea el, cu ideea viitoarelor poveri existenţiale, pe care, ştia el bine, văd acum, existenţa mi le rezervase.Devenisem în ochii tatei o creatură (pe atunci îmi plăcea să cred că sunt de fapt ocreaţie a tatălui meu pe care îl veneram mai mult decât orice pe lume şi cu care doream să stau permanent , în pofida iubirii pe care mi-o arătau bunicii, părinţii mamei mele dispărute în condiţii tragic) pe care nu o putea stăpâni aşa cum reuşea de minune când ne vedeam doar în wekeendurile rezervate mie de lege. Intrarea la liceu a fost pretextul mult aşteptat al mutării mele în oraşul C, în uriaşa locuinţă a tatălui meu , sediul afacerilor sale, pe care o împărţea cu o bătrână femeie, omul bun la toate, de la paznic, la acela de bucătar şi menajeră, loc de unde tata îşi conducea afacerile, cu success de  vreme ce zilnic intrau şi ieşeau o mulţime de clienţi cu care tata avea diverse treburi.Printre ei, era şi Alex. Pe care l-am început l-am urât pentru că ştia toate secretele tatei la care , credeam eu, nu aveam acces din cauza vârstei mele fragede. Apoi mi-a devenit cel mai bun prieten, confident şi frate, sfătuitor şi anexă convenabilă cu care mă afişam la petrecerile la care eram obligată să particip în numele tataălui.Nu am observat niciodată priviri ciudate aruncate mie şi lui Alex, doar surprindere placută, gândeam eu ca fugara dădea semen de îmblânzire, de acceptare a regulilor. Şi într-o zi ceea ce era între mine şi Alex s-a transformat în altceva. Îl excludeam pe tata din toată povestea asta.Nu ştiam că de fapt el a pus totul la cale. Mă veghea, ne veghea de undeva din umbră, gata să intervină, să rescrie scenariul nescris al acestei iubiri « aranjate » mult mai subtil, mai rasat, mai discret decât se aranjau asemenea legături între marile familii nobile în alte secole.Eu nu bănuiam.Tu bănuiai Alex ?De ce nu-mi răsounzi.Ştiai. Totul a fost cu acceptul tău. Ai vrut să devii totul pentru mine şi ai reuşit.Ai intrat în această iubire lucid dar , acum ştiu, pe parcurs, planurile tale s-au schimbat.dacaă ai fi pus la timp frână relaţiei cu celălalt, poate nu aş fi ştiut niciodată.Aş fi fost acum cu tine undeva în luna de miere, în insula aceea pe care nici acum nu ştiu unde se află şi cât timp am fi stat acolo.Aş fi stat pe plajă, aş fi trimis mailuri optimiste celor din ţară care ar fi murit de invidie. I-aş fi scris tatălui meu, de care uneori îmi aminteam că există şi că graţie lui trăiesc acaestă poveste de iubire unică.I-aş fi mulţumit pentru luna de miere.Nu aş fi ştiut niciodată.Poate cândva, la o chermesă târzie, când limbile devin mai slobode şi ochii mai alunecoşi, aş fi surprins anumite priviri cu subînţeles spre tine ale unor bărbaţi.sau poate chiar ale privirilor tale.Există riscul ca eu să fi aflat totuşi într-o bună zi adevărul.Ar fi fost mai puţin dureros oare decât acum ? Nu ştiu Alex…Poate ar fi trebuit să accept că poţi iubi în egală măsură doi oameni, chiar dacă unul este bărbat iar altul femeie.Nu am avut această înţelepciune.Poate o voi dobândi într-o bună zi.De aceea acum sunt aici, alături de tine , Alex şi alături de tata.Toţi trei, în eternitate ca şi în viaţă, alături.

 

autor maria postu

E foarte scurtă vremea cireşelor

 

Şi cum stăteam eu aşa şi numărăm jucăriile primite la ultima aniversare şi câte zile mai sunt până la următoarea, şi frunzele şi prietenii, a trecut pe lângă mine cineva. Mare. Îi vedeam umbra uriaşă care mă acoperea în întregime. Eu nu mă joc cu oamenii mari. Ei nu au ce căuta aici. Necunoscuţi, străini, din alt cartier, din alt oraş poate. Ştiu că nu trebuie să le dau cheia de la gât, nici numărul nostru de telefon. Nici nu trebuie măcar să le  răspund la salut, nici nu trebuie să le arăt unde locuiesc, chiar dacă ar pretinde că i-a trimis mama şi tata să le dau nu-ştiu-ce au uitat ei acasă.

Doamne, ce insistent mă fixează… A început să-mi fie frică… Să fug, dar se ţine pe urmele mele, nu spune nimic, doar notează ceva într-un carneţel gri… De-aş ajunge mai repede acasă. Uf! Nici măcar un loc sigur de joacă nu există pe lumea asta doar pentru copii, când vrei şi nu vrei dai nas în nas cu un om mare care te fixează cu privirea de parcă i-ai fi furat o bucăţică de viaţă. În sfârşit, acasă… Străinul ajunsese deja acolo înaintea mea.

Eram îngrijorată că iar trebuia să-i cedez musafirului camera mea şi iar trebuia să-mi mut jucăriile şi cărţile de colorat. Mama, însă, nu părea că l-a observat sau că ar avea de gând să pregătească o cină specială ca pentru un oaspete rar. Aşteptam să mi-l prezinte cum făcea ori de câte ori veneau unchi de care nu ştiam, veri, verişoare, vecini recent mutaţi, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seară, de o săptămână sau chiar de o vacanţă. De-a lor, că eu nu aveam vacanţe. Sau mai bine zis trăiam într-o vacanţă perpetuă. Mama nu mi l-a prezentat, de parcă nu l-ar fi văzut sau se prefăcea că îl ignoră sperând ca el să plece.

„Mami… am îngânat speriată, domnul acesta care stă pe scaunul de pe hol mă urmăreşte încă de afară, spune-i să plece sau pofteşte-l în sufragerie…Vreau să-i arăt ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respectă, ascundea poate sub mantia lui un dar şi pentru mine. Abia aşteptam să-l văd, să-l despachetez, să-l arăt încântată a doua zi prietenilor mei… „Cum arată musafirul? Eu nu-l văd?” I l-am descris cum ştiam eu mai bine: înalt, cenuşiu, trist, gânditor, pare de familie bună, deşi e îmbrăcat modest, nu ştiu ce limbă vorbeşte că nu l-am auzit vorbind. Are nişte ochi pătrunzători şi o gură roşie, de parcă s-ar hrăni doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parcă ar vrea să ia toate casele, tot cartierul tot oraşul în braţele sale şi mai ales nu pare să dea socoteală nimănui pentru faptele sale…”

Mama s-a uitat în jur şi părea că l-a văzut cu ochii fetiţei de acum treizeci de ani şi m-a luat în braţe ca atunci când urmează să-mi facă o dezvăluire foarte importantă…

Din seara aceea, poveştile au început să aibă miros de flori de primăvară . Visele mele cenuşii începeau să devină încet-încet roşii, ca şi cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor  ciudatului meu oaspete…

 

 

autor Maria Postu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

 

Această femeie refuză să mă urmeze / Asemănare

Această femeie refuză să mă urmeze

Primesc tot mai rar veşti despre mine

Ca despre o intrusă care a locuit clandestin în mine, ne despart zeci de încăperi , găuri negre pe care nu le voi putea străbate în sens invers niciodată

In locurile cândva pline de viaţă, acum cenuşă şi stele stinse, gardieni impenetrabili,

hohote de râs sau de plâns răsună ca şi cum Dumnezeu şi-ar bate joc de mine că m-am decis să-i fac o vizită,

m-am exilat pe mine din mine şi nu am prin cine să îmi mai trimit veşti,

cărăuşii care transporatu cândva bucurii interzise au fost capturaţi sau bucuria libertatii le-a explodat ca o bombă în stomac,

a mai rămas doar oglinda în care cealaltă femeie mă ţine captivă sau eu o ţin pe ea captivă

m-aşez în genunchi în faţa mea, îmi donez surplusul de trecut rămas neconfiscat la ultima vamă, îmi despletesc părul şi-l împletesc la loc

dar ea refuză să mă mai urmeze

de parcă noi două am fost vreodată o singură femeie,

îi promit mierea si sarea ultimului poem și îmi păstrez o mare golită de sensuri ca de epave…

Dar ea refuza sa ma urmeze…

Asemănare

Ajungeau până la mine adevăruri trunchiate,

zvonuri incerte, sunete înăbuşite în pâsla fricii

uneori

rămânea urma prezenţei tale undeva foarte aproape de mine,

clanţa uşii umedă de palmele tale,
perdeaua fluturând a ferestrei prin care trecuseşi
umbra ta pe zid întârziind să te urmeze
apa tulburată în paharul din care ai băut
chiar respiraţia ta alături de mine
când mă trezeai în miez de noapte

se spărgea câte un bibelou din vitrină
în urma trecerii tale prin oglinzile pe care le aşezam
naive capcane în care speram să cazi într-o noapte
am risipit atâtea insomnii să-ţi capturez esenţa într-o sticlă

atâtea metafore încât am infectat memoria computerului meu
ce-mi ţine loc de psihiatru, duhovnic şi coleg de celulă
poate am trecut de mii de ori pe lângă tine şi nu te-am recunoscut,

mă-ntreb dacă şi tu comiţi acelaşi gând impudic încercând
să-ţi imaginezi o femeie aplecată deasupra tastaturii ca asupra
unui glob pământesc din care încă n-a ţâşnit viaţa.

autor Maria Postu

premiul III la ediţia a IV -a, 2010-2011 , Concursul de poezie deschis tuturor organizaţiilor şi vârstelor ”Romeo si Julieta ”  de la Mizil.

http://www.romeojulietalamizil.ro/index.php?page=5_1

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

http://mariapostu.wordpress.com/
http://www.maria-postu.blogspot.com/

Vinovăţii asumate

Am băut fără să-mi fie sete. Am mâncat fără să-mi fie foame. Am făcut dragoste fără să iubesc. Am dormit fără să-mi fie somn. Am oferit sfaturi fără să-mi fie cerute. Am primit sfaturi fara să am nevoie și fără să cred că-mi vor folosi cândva. Și m-am înșelat. Am ocolit adevărul fără să fiu bănuită de sperjur. Am mințit fără să-mi tremure buzele. Am plâns fără să mi se vadă lacrimile. Am râs fără să mi se alăture cineva. Am plecat  fără să-mi simtă cineva lipsa. M-am ascuns fără să mă caute nimeni. M-am acuzat fără să fiu vinovată. M-am intors fără să mi se ureze bun-venit. Am zâmbit fără să-mi arăt amărăciunea și am tăcut fără să fi spus tot ce era de spus. Am vorbit fără să fi spus adevărul și am iubit fără să mi se răspundă. Am urât fără să ascult justificari. Am regretat fără să mă întorc să spun asta. Am trăit fără să știu că de fapt sunt trăită de viețile altora ca o mască pe care ți-o așezi pe suflet să-ți  reimprospătezi emoțiile. M-am dăruit gratuit fără să aștept recompense și am observat într-o zi cât am ramas de săracă.

Acum știu: că pâinea și vinul te îndestulează doar dacă ți-e foame și ți-e sete de viață, acum știu: cât doare să fii obligat să aprobi  fără să întelegi. Pe tine si pe cel care se află prins in cătușele acestei ecuații. Doare să acuzi fără să ai dovezi. Să privești în ochi pe cineva fără să-l vezi, să ți se intoarcă spatele ca unui paria și prietenii să te trădeze fără să  afli vreodată cauza.

Acum știu: că minciuna te poate lovi chiar pe tine și că nu poți para lovitura, că râsul fals îngheață cuvintele  pe buzele celorlați, că plânsul prefăcut îți lasă pe chip riduri iar iubirea neîmpărtășită e izvorul din care, dacă nu bea nimeni, se va transforma în mlaștină otrăvitoare.

Și în sfârșit: am inceput să înțeleg, prea târziu, poate, că cea mai mare vinovăție este să te ascunzi în cele mai dosnice încăperi ale vieții, când tu meritai să strălucești pe cele mai înalte podiumuri.

autor Maria Postu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

http://mariapostu.wordpress.com/
http://www.maria-postu.blogspot.com/

Mi-am zis in sinea mea…

Cochetez cu ideea ca urăsc tabuurile, că nu mă laud cu aşa ceva, că pot scrie, gândi, înţelege, fără a privi de sus, pe oricine, că pot empatiza cu duşmanul meu şi in final mă pot declara pe mine vinovată , devenind din victimă, călău, primind în locul lui penitenţa autoimpusă, că mă pot transpune în locul tău când ai nevoie să-ţi faci curăţenie de primavară in conştiinţă şi-ti pot prelua păcatele ca să-mi încarc eu cu ele agende, bloguri, emailuri şi alte bagaje care-mi vor eclipsa apoi propria mea viaţă încât s-ar putea la un moment dat să uit cine sunt eu, cine eram eu înainte ca să te las pe tine să-ţi descarci sufletul aici pe canapeaua ieftina din sufrageria sufletului meu unde nu am secretară să facă programări, nici telefon ca să anunţi înainte că ai nevoie de mine, nu am închiriat nici măcar o bancă reală pe care să putem sta comod şi să ne împărtaşim noile metode de îmblânzire a demonilor interiori…

artist Natalie Schor

Mi-am zis în sinea mea: eu nu am tabuuri, şi totuşi, nu voi scrie niciodată despre subiectele zilei, despre succese sau insuccese, cutremure , politicieni, pro sau anti-baseşti, manipulare politică sau genetică, gripe reale sau virtuale, despre încălzirea globală, salvarea balenelor, blocarea salariilor, a pensiilor sau alte blocaje in circulaţie, renale sau mai ştiu eu de care. Despre morţi anunţate, divorţuri subite, terenuri concesionate pe viaţă, bănci fraudate, maşini furate,(pe cei carora comunismul le-a furat viaţa, visele şi tinereţea nimeni nu -i poate face să câştige procesul cu istoria pe care nu-l vor intenta niciodată), procese pierdute sau pur si simplu, procese inventate, petiţii pentru salvarea planetei sau a unui om încarcerat de legi exterioare (pe cei încarceraţi în ei înşişi nu-i vede şi nu-i ştie nimeni). Nu voi scrie despre aceste subiecte niciodată, cu toate că e condamnabil să te retragi în turnul de fildeş, eşti un laş dacă accepţi să vorbească alţii care poate nu se pricep destul de bine , în numele lor dar şi al tău, şi totuşi, ideile le sunt preluate din mers . Un mare poet Geo Dumitrescu, spunea într-un poem celebru :”Dacă eu tac, tu mâine, n-ai nici un drept să taci…”, şi totusi, obisnuiţi ani la rând cu tăcerea impusă, mulţi dintre noi, am prins gustul tăcerii, singurul bun care nu se dădea pe raţie. ba dimpotrivă, era un “cadou” molipsitor, de care nici azi nu am scăpat decât cu greu. De aceea mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie , dar azi mi s-a părut că a trecut o veşnicie de când, furată de acele probleme despre care mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie niciodată,   nu am mai postat nimic pe blog, şi atunci am început să scriu încercând să-mi respect promisiunea făcută mie însămi.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

Arta de a face compromisuri

Tu spui că da, totul va fi perfect, ne vom preocupa de viitorul copiilor noştri, le vom deschide un cont în bancă, le vom cumpăra un teren, le vom închiria pe termen nedefinit fericirea. Şi te gândeşti tot timpul la tot ce ai ratat şi nu vei mai recupera niciodată: la cuvintele pe care nu le găseşti când ai mai multă nevoie de ele, la zâmbetul seducător al unui necunoscut poem de Rilke ca al unui bărbat misterios întâlnit pe stradă şi la şansa pierdută de a vedea ce gust are trupul lui în arşiţa unei zile de august, te apropii tot mai mult de limita aceea invizibilă celorlalţi, priveşti nevăzută peste gard, în hău, uite-i pe toţi gardienii aceia care te fixează şi îţi impun un cod pe care nu-l înţelegi, Dincolo sunt toate poemele acelea nescrise pe care, dacă ai trece clandestin le-ai putea salva de la viaţă sau de la moarte, dincolo, dar asta e unica ta preocupare, el îţi spune că a găsit un teren ieftin pentru a construi o casă, că a investit banii în mod profitabil, că este miezul zilei şi că sunteţi singuri acasă, hai în dormitor să ne odihnim, sau nu.E miezul verii, e miezul vietii, al unicei tale vieti, tu accepţi, de ce nu, oricum nu va şti nimeni, nu va ajunge el la tine niciodată oricât ar fi de aproape de tine. Intri, şi în timp ce te apropii surâzând de el formezi codul complicat al centurii de castitate al feminităţii tale. Şi din nou vă despart cele o mie de poeme şi de cuvinte în care te-ai pierdut şi nu te mai poţi  întoarce. Dar nici nu vrei asta. Acolo e perfect.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu