Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Gata!

Posted in Articole by Hopernicus on 10/03/2013

Gata!

 

S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate  ale unor  veleitari care râvnesc doar la  prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! – care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Gata!

Amintire

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.

Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat.  Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor  istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Amintire

Lume

Posted in Studii by Hopernicus on 16/02/2013

Bătea un vânt subţire, duşmănos, se învolburau aprig palele şi te apucau pe negândite, ca să te lase în clipa următoare răvăşit şi zgribulit. Cerul apăsa firea şi te ducea cu gândul la un adăpost cald, primitor. Era destul motiv ca neguţătorii de ocazii să se adune greu în dimineaaţa aceasta. Puţini apăruseră de cum mijise de ziuă, ceilalţi veneau agale, cu un umăr înainte, tăind vântul. Veneau la intervale rare, şi se vedea pe ei că furaseră câteva clipe dulci din somnul de dimineaţă. Se aşezau unii lângă alţii, după prietenii mai vechi, dar şi îngăduitori cu noii veniţi: oameni stângaci, rătăciţi, căutând să înţeleagă regula locului, învârtindu-se hăbăuci, căutând să-şi ascundă nerăbdarea şi speranţale ntr-un câştig frumos. Fiecare aşeza la picioare ce găsise de cuviinţă: un ziar, un sac de polietilenă, o muşama veche, ba erau unii care desfăşurau o coală albă de hârtie, pe care-o fixau la colţuri, cu pietre adunate din jur. Căutau să se strângă unii în alţii ca să-şi ţină paravan, să se apere de firele subţiri ale vântului care-ţi pătrundeau până în măduva oaselor. Mulţimea de negustori desenase o aşezare, aşa cum se adunau unul lângă celălalt; o aşezare cu uliţi şerpuite pe tot maidanul în care se ţinea iarmarocul. Era o aşezare care se ticluia după interesul fiecăruia, tot românul ţinând să-şi asigure loc mai cu vad, mai în picioarele celor ce vor veni. Cei vechi erau plini de şiretenie şi de viclenii, aveau năravuri moştenite de la înaintaşi, însuşite temeinic, păstrate cu sfinţenie şi taină de la cei care puseseră la cale această negustorie.

Domnul Gaston Bachelard, dacă ar fi trecut prin acest loc, poate că ar fi observat şiretlicurile cu spiritul său acuţit, şi ar fi notat în carnetele sale: „Şi totuşi, în comparaţie cu empirismul pur, pozitivismul apare cel puţin ca păzitorul ierarhiei legilor. El îşi ia dreptul de la a îndepărta aproximaţiile fine, detaliile, varietăţile. Dar această ierarhie a legilor nu are valoare de organizare a necesităţilor clar înţelese de raţionalism. Ba mai mult, bazându-se pe judecăţi de utilitate, pozitivismul este deja aproape să încline spre pragmatism, spre această puzderie de reţete care este empirismul.” [1]

Acuma este foarte adevărat, stimate cititor, că două temeinice îndoieli mă încearcă. Una ar fi că, nu ştiu, zău, dacă vreo unul dintre negustorii din iarmaroc ar fi auzit cumva de Domnul Gaston Bachelard, şi de gândirea sa plină de ascunzişuri. Şi, a doua ar fi că, este greu de crezut că Domnul Gaston Bachelard ar fi rezistat mai mult de un ceas în bătaia vântului acesta tăios, mutându-se de pe un picior pe altul în aşteptarea clienţilor. Aşa că se prea poate că neştiiţa negustorilor din iarmaroc să fie îndreptăţită, la urma urmei.

Să ne uităm, de pildă, la uncheşul acesta aciuat într-un colţ, apărat de unghiul pe care-l face gardul metalic. E subţirel, uncheşul, are o pereche de pantaloni din postav gros, care se termină prinşi în colţunii de lână, iviţi din bocanci. Un cojocel de oaie, alb, cu oarece broderii de piele pe piepţi îl apără de vântul ticălos. Cuşma a dat-o pe spate şi-un smoc de păr rar flutură subţiratic. E cam asudat, moşneagul, şi i-a cam ajus negustoria la os. S-a sculat pe la trei, şi-a venit în târg să vândă un drac de capră. E adevărat că ar fi trebuită să meargă la câteva sute de metri mai încolo; unde se vând animale. Dar acolo se cere gloabă, şi el nu se îndură, aşa că s-a aciuat în colţul acesta, nădăjduind în bunul Dumnezeu şi-n Măicuţa Precista. Dimonul de capră nu stă locului şi, ba smuceste de sfoara, pe care uncheşul a înfăşurat-o strâns pe pumn, ba seceră cu cornele şi behăie de ţi se rupe sufletul. Privind la bătrân, Aristotel ar fi afirmat: „În genere se poate pune şi întrebarea: De ce, în afară de Obiectele sensibile şi cele intermediare, trebuie să căutăm şi un alt element, rol pe care noi, platonicienii, îl atribuim ideilor.[2]  Întrebarea aceasta l-ar fi umplut de năduf pe bătrânul ţăran, care a plecat la vânzarea asta doar de gura babei, n-a fost de loc ideea lui.  El, tot caută să se lămurească, ce i-o fi trebuind, muierii, să-şi facă grilaj de fier la locul de veci? De când se ştia, la morminte văzuse ţărâna greblată acătării, lumânări şi candelă, straturi de flori, ba, şi-o tufă vie de liliac. Şi, de ce nu?, o fotografie a răposatului pe cruce. Dar, grilajul de fier e  tichie de mărgăritar, zău că da! Numai că de gura femeii nu scapi, şi uncheşul, pornise cu noaptea-n cap să vândă capra. Că vorba ceea: „Dacă am obţinut conceptul nostru de datorie de până acum din folosirea comună a raţiunii noastre practice, nu trebuie să conchidem de aici în nici un caz că l-am fi considerat ca un concept empiric. Dimpotrivă, dacă observăm experienţa despre comportarea oamenilor, întâlnim multe, şi cum admitem noi înşine, îndreptăţite plângeri că, în ce priveşte simţământul de a acţiona din pură datorie, nu se pot cita exemple sigure că, deşi multe acţiuni sunt conforme celor ce porunceşte datoria, totuşi este totdeaua îndoielnic, dacă ele au loc într-adevăr din datorie şi dacă deci au o valoare morală.[3]

După ce s-ar fi scărpinat îndelung în moalele capului, bătrânul ar fi căzut de acord până la urmă cu acest lucru, deşi avea o oarecare bătaie de cap cu cuvintele acelea meşteşugite, folosite de Domnul Immanuel Kant, parcă în ciuda firii. Pe el, însă, acuma, în momentul de faţă, îl trecuse os prin os, şi unde mai pui, că de la atâta smucitura, sfoara îi intra în carne adânc şi simţea durerea până sub lingurică. Silueta moşneagului se făcea parcă şi mai subţirică, sub valurile unei muzici ciudate, orăcăitoare ce venea de undeva de prin mijlocul aşezării. O postată mai lărguţă, era păzită cu  străşnicie de un tip încă tânăr, cu o faţă rotundă, rotundă, şi obrajii bucălaţi, în totală armonie cu rotunjimile generoase ale trupului nu prea înalt. Neprietenii omului spun obrajilor săi: fălci, ceea ce – să ne fie permis – nu se cade. Mai ales datorită pielii foarte fragede a respectivilor obraji, încât pare aproape transparentă. Nefiresc de transparentă. Parcă ar fi a unui nou născut pielea obrajilor, senzaţie subliniată generos de nasul scurt şi cârn, cu vârful foarte ascuţit şi roşu. Roşeaţa se datorează, în parte vântului, dar şi butelcuţei metalice care are adăpost într-un buzunar de la piept. Ochii tribil de albaştri ai omului, nu au astâmpăr o clipă şi priveghează atenţi avutul răspândit la picioarele încălţate cu o pereche de pantofi sport: Adidas. Bineînţeles că sunt nişte falsuri, pantofii, dar cine stă să analizeze diferenţa, în forfota iarmarocului. Printre cunoscuţi i se spune Geambaşul, dar să nu vă gândiţi nici o clipă la cai. Omul nostru vinde muzică felurită, filme şi tot felul de sisteme muzicale. Marfa se află în nişte cutii de carton, aşezate direct pe pământ. El însuşi este înconjurat de cutii de carton, clădite pe trei laturi. Sunt ambalaje de la felurite combine, sau instrumente muzicale, şi poţi gândi că are o afacere prosperă. Doar că toate cutiile sunt goale, şi-au fost aduse acolo ca să-i păcălească pe fraieri.

Acum, Geambaşul este ocupat să-i vândă unui ţigan tânăr o combină muzicală. Balaoacheşul este robit cu totul de mulţimea liniilor de led-uri felurit colorate, care clipesc cu o viteză ameţitoare.  Geambaşul îl urmăreşte atent, şi abia aşteaptă să vadă un semn, c-o să-l şi pună să plătească gros. Ţiganul se zbate ca peştele pe uscat; la început zbiară din toţi plămânii, înjură, pleacă, se întoarce. Pleacă iar. Se întoarce, şi se face că nu mai este interesat. Nu rezistă însă presiunii pe care liniile de led-uri o exercită asupra sa. Stă vreme lungă cu ochii lipiţi de liniile sclipitoare, apoi face o nouă propunere. „Întrucât orice raportare umană se situează fiecare în felul ei în deschis şi se armonizează cu acel ceva la care se raportează, trebuie ca raportarea fundamentală implicată în faptul-de-a-lăsa-să fie, cu alte cuvinte libertatea, să-i fi conferit  deja acea zestre a îndrumării interioare către adecvarea punerii-în-faţă la fiinţarea aflată în joc.[4] Dar cine are timp de ideile speculative ale lui Heidegger! Aici are loc o aprigă încleştare, şi chiar dacă nu e pe viaţă şi pe moarte, are aceeaşi încrâncenare. Se pare că Geambaşul începe să câştige bătălia, şi ţiganul nostru o să plece acasă cu un jaf care n-a funcţionat niciodată cumsecade şi nu-i poţi da o viaţă mai lungă de o săptămână. Ceva mai încolo, pe un petic de muşama, o bătrânică a adunat vreo şase ouă, trei grămăjoare de nuci, ceva pătrunjel şi morcov, legat laolaltă cu aţă de papiotă. Nu mare lucru. Dar speranţa ei în câştig se leagă de cele trei fire de flori artificiale. Le-a găsit aseară, aruncate pe pervazul ferestrei din magazie; le-a scuturat de colb, le-a şters grijuliu, să nu se destrame pânza petalelor decolorate, le-a lustruit, cum s-a priceput, frunzele din plastic de  un verde gălbui, şi le-a învelit într-o bucată de ziar. Sub zece lei firul, nu lasă în ruptul capului! Dacă nu primeşte banii ăştia, o să le ducă înapoi acasă, că nu cer de mâncare. Păi, trezeci de lei pentru ea sunt bani! Îşi adună mereu sub bărbie, baticul legat strâns, fără să scape de senzaţia că spurcatul ista de vânt îi intră până-n sân. Stă încruntată şi se sfădeşte în gând cu eventualul cumpărător. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, că nu-i curioasă. De altminteri, nimeni din iarmarocul ăsta nu-i curios pe alta decât pe marfa vecinului. Fiecare stă şi priveşte pe furiş la picioarele ălora din jur, şi se întreabă ce profit o face, şi de unde mama dracului a făcut ăsta rost de-o asemenea marfă. Poate să vină învăţatul învăţaţilor, regele Solomon poate să vină, că nimeni ne e curios pe alta decât pe câştiguri. Şi toaca-n cer dacă s-ar auzi, ar fi de-a surda!

Vis-a-vis de bătrână, îşi freacă palmele mai mereu şi se schimbă de pe un picior pe altul, un bărbat ca la patruzeci de ani, negricios, cu o mustaţă subţire şi slab ca vai de el. La viaţa lui a fost instalator, bun meseriaş, şi câştigase parale frumoase, dar l-a nenorocit băutura. Şi-n ziua de azi mai prinde câte-o comandă, dar oamenii nu mai au încrederea de altă dată, şi-i dau bani puţini. Îi lasă pe mână cât să-i ajungă de materiale, şi-i dau avansuri mici să nu scape hăţurile, c-apoi prafu’ s-alege de lucrare. Azi a venit cu câteva chei fixe, o legătură de şaibe de clingherit, pentru etanşare, nişte piuliţe de douăzecişipatru şi de treizecişidoi, o lulea de aragaz, un ceas deşteptător care nu funcţionează şi câteva cărţi pe care nu le-a citit nimeni. Una dintre ele a fost scrisă prin 1961 şi se cheamă „Măşti cosmetice” A fost editată într-un tiraj de o sută de mii de exemplare şi cumpărată de doamna scriitoare şi de familia ei. Nu tot tirajul!, vreo zece, douăsprezece exemplare. Ce s-a făcut cu restul, nimeni nu ştie. Cum ar spune Domnul Holbach: „Observatorul atent vede această lege aplicâdu-se, într-un fel mai mult sau mai puţin sensibil, de către tot ce-l înconjoară; el vede natura populată de germeni rătăcitori dintre care unii se dezvoltă, în timp ce alţii aşteaptă ca mişcarea să-i aşeze în sferele, în matriţele, în împrejurările trebuitoare pentru ca să se poată întinde, să poată să crească sau să devină mai sensibili prin adăugirea unor substanţe sau a unor materii corespunzătoare firii lor originare.”[5]

Se pare că scrierea doamnei nu şi-a găsit încă nici sferele, nici matriţele, şi nici materiile corespunzătoare pentru o dezvoltare pe măsură. Dar, omul nostru nu ştie asta, aşa că aduce de fiecare dată cartea respectivă, aşteptând un cumpărător. În spatele lui, o fetişcană de vreo paisprezece, cinsprezece ani, a aşezat două navete largi cu fundul în sus, şi le-a acoperit cu o pânză albastră. Pe taraba asta improvizată şi-a împrăştiat marfa, adică ceva cosmetice ieftine şi nişe podoabe făcute de mână: cercei, brăţări, broşe, agrafe de păr. Mă rog, mărunţişuri! Unele sunt făcute de ea, dar cele mai multe sunt luate de la  oameni care şi-au făcut o meserie din asta. E îmbrăcată cam subţire copila, şi dacă te uiţi la ea te cuprinde mila. Are un chip care păstrează urmele copilăriei, şi ochii mari, verzi sunt plini de o privire naivă. Pe sub hainele largi, poţi bănui formele rotunde, tari, ademenitoare, dar aspectul copilăresc nu te împinge să gândeşti cu păcat. Fata tot aranjează marfa, îi shimbă locul, o tot moşmondeşte şi se  răsuceşte agilă, aruncând priviri repezi prin iarmaroc. N-o face într-o doară, ci are un scop al ei, pe care nu l-ai bănui de loc, sub nici un chip. Privind mişcările agere ale fetei, nu-ţi poţi da seama că uitătura ei aleargă după barbaţii locului, şi tot pe la brâu caută.  Mintea ei lucrează iute şi poriveşte mereu un clasament al umflăturilor bărbăteşti. Mult ar da să vadă pe viu ce-ascund nădragii, şi fiorii care-o trec o fac să nu simtă vântul care parcă s-a mai întărit niţel. „Dacă atmosfera emoţiei este acolo, prezentă, dacă am respirat-o, dacă m-am lăsat pătruns de ea, atunci voi acţiona doar în conformiate cu ea, încurajat de ea.[6]

Al naibii, Domnul Bergson, cum le spune el pe şleau, fără nici un fel de reţinere! Tocmai aşa i se întâmplă fetei, şi asta e o treabă care o preocupă de ceva vreme. La şcoală se mai duce pentru că are posibilitatea să-şi ademenească colegii pe rând, cu credinţa că într-o bună zi o să dea peste unul mai acătării. Băieţii  ăştia se dovedesc cam nătângi şi nu prea dotaţi, iar ea e sătulă să-i tot îndemne şi să aştepte instrumentele lor blegi şovăind la intrare, până când se scutură trandafirul. A încercat şi cu doi, şi cu trei, tot sperând la vârtoşenie, la mărimi, la… dar ce să mai vorbim! Deocamdată totul se dovedeşte a fi doar poveste, şi ea e plină de necaz, pentru că tot încearcă să se apropie de un bărbat mai copt, şi le tot dă de înţeles, în fel şi chip,  intenţiile ei. Dar chipul copilăresc şi aerul de fetiţă, n-o ajută de loc. Bărbaţii toţi o cântăresc din priviri, şi-o împung cu glume în doi peri, iar ea doar se umple de ciudă.  Tot meşterul Bergson ne lămureşte şi-n privinţa acestei situaţii: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.[7]

Ce să-ţi spun, iubite cititor?, dacă ar fi să asculte vorbele astea, fetişcana ar da din umeri şi ar gândi că ea nu de vorbe duce lipsă. Apoi, mă tot gândesc dacă să continui a-ţi descrie, ba pe unul, ba pe altul, din iarmarocul acesta, pentru că – slavă, domnului! – personagii sunt cu duiumul în această aşezare. Uită, de pildă, cetăţeanul acela cu o navetă roşie legată în bandulieră, care se plimbă agale strigând cât îl ţin bojocii, şi fluturănd o sfoară de covrigi. Sau ţiganul burtos care scutură o haină de piele şi ţi se bagă mereu în suflet. Dacă vrei să ştii, el nu haina vrea s-o vândă. Haina e un pretext, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu un şuţ care foloseşte orice prilej să-ţi uşureze buzunarele. Găseşti caractere de tot felul, şi poveştile sunt toate pe măsură. Ce să zic?! Ispititoare, pentru firea mea pătimaşă. Dar, mă gândesc mai bine să nu-ţi pun răbdarea la încercare, pentru că mă bate un gând. Un gând care are musai nevoie de ajutorul dumitale. Nu-i chip altfel! Şi, iată că, mă gândesc să te rog, bunule cititor, să faci mata un efort, şi să-ţi imaginezi că deasupra acestui iarmaroc se găseşte un altul. Ce zici?! Ar merge?! Un iarmaroc care să stea desupra ăstuia. Aşa-i că s-ar potrivi? Numai că trebuie să facem nişte schimbări. Neapărat, trebuie să facem nişte schimbări! În primul rând, bărbaţii, dar şi femeile, se îmbracă ceva mai curăţel. Nu e greu; găsim pe la turci, sau pe la poporul harnic chinez, nişte haine mai de doamne ajută. Trebuie să-şi pună şi cravată, bărbaţii. Neapărat. Fără cravată nu se poate!  Înţelegi unde bat?! La condiţia asta nouă, marfa nu se mai poate ţine pe jos, aşa că oamenii, au, ba un chioşc, ba nişte cămăruţe pe lângă scara unui bloc…  Bătrânelul cu capra, de exemplu. Nu mai are capră. Se bărbiereşte în fiecare zi, joacă la şase din patruzecişi nouă şi are mari necazuri cu contabilul. Bătrânica, de-o văzurăm adinieauri, a fost de fapt vânzătoare până aproape de pensie, când firma a dat faliment şi din salariile compensatorii şi-a încropit afacerea asta. Pe instalator îl lăsăm în plata domnului că alcoolicii n-au leac. Dar fetişcana noastră e, de-acuma, o tânără de vreo douăzecişiopt de ani, cu aerul şi apucăturile copilăroase, şi cu uitătura jucăuşă. Are vânzătoare la chioşc, iar ea aleargă pe la firmele engrosiştilor, plănuind să-şi deschidă un magazin mai la centru. O să izbutească sigur, pentru că o văd cum deschide uşile, ceva mai spre seară, şi, de multe ori, maşina ei rămâne peste noapte în parcarea instituţiei. Nu, te rog, nu!  De ce să clatini din cap? Fata e stăpână pe ea, este suverană la urma urmei, iar cum ar spune Domnul Kant: „Conceptul de suveran conţine o ambiguitate, care dacă nu băgăm de seamă, poate da loc la controverse inutile. Suveran poate semnifica suprem (supremum) sau şi desăvârşit (consummatum). În primul caz el indică acea condiţie care, ea însăşi, este necondiţionată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); în al doilea, el indică acel întreg care nu este o parte dintr-un întreg mai mare de aceeaşi specie (perfectissimum).[8]

Fata e singură, s-a desprins de mult de familia ei şi doreşte cu ardoare să-şi încropească o afacere prosperă. S-a prins în jocul ăsta şi şi-a făcut un plan de marketing, cu etape pe termen scurt, mediu şi lung, cu task-uri şi ţinte precise. Despre şuţul cu haina de piele ce ar trebui să-ţi mai spun? Acuma şi-a deschis o firmă de fier vechi şi duce pachete groase de bancnote pe la cabinetele parlamentarilor. Aşa plăteşte el informaţiile despre uzinele care se taie după privatizare. Alte interse şi curiozităţi nu are. Ca şi ceilalţi de altfel! Ce alte curiozităţi să ocupe timpul, decât ce metode să mai născoceşti ca să câştigi ceva parale, fără să faci mare lucru. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi toată atenţia ta este concentrată pe  negustoria celuilalt. La altceva n-ai să te gândeşti nici în ruptul capului. Vezi, însă că şi eu asemeni negustorilor din iarmaroc, dacă am apucat pe o cale, nu mă mulţumesc cu puţin. Că de la puţin toată lumea fuge. Aşa că, am să vin în faţa ta, generosule cititor, cu o nouă rugăciune! Să nu mă refuzi, că tu eşti toată nădejdea mea! Hai să aşezăm desupra  acestui al doilea  iarmaroc,  un altul, un al treilea. Ce zici? Dacă nu ne-am împotmolit până aici, de ce să nu stăruim? Să nu mă laşi singur pentru că ai să mă duci la pierzanie: „Căci am şi acest lucru comun cu moaşele: sunt sterp la înţelepciune, iar lucrul pentru care mulţi m-au vorbit deja de rău: că altora pun întrebări, dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înţelepciune, este o mustrare dreaptă.[9]

Aşa că e musai să mă sprijin pe înţelepciunea dumitale, onorabile cititor. Lucrurile devin ceva mai complicate, situaţia e complexă, deci trebuie urmărită cu multă migală. Ţi-l mai aduci aminte pe instalatorul care vindea cărţi şi lulele de aragaz? Ei, bine, e la fel de beţivan, dar patronează o mare firmă de transporturi, şi învârte multe parale. Toată  ziulica stă la biroul lui elegant, sau la un bar pe care şi l-a făcut pentru uzul său personal. Treaz e doar când se duce la biserică, la împărtăşaniile mari, înainte de Paşte sau de Crăciun. Are în jur întotdeauna, vreo doi-trei ziarişti, care-i sorb vorbele din gură şi vreun lider de sindicat. Vorbeşte tare, şi-i cu ochii după picoliţele îmbujorate, pe care barmanul le schimbă cam la două săptămâni, odată cu lichidarea. Fetele nu pleacă niciodată nemulţumite, ba, o fac cu regret, pentru că: „Dacă, din contra, găsim că între amintire şi percepţie nu există o simplă diferenţă de grad, ci una radicală, de substanţă, atunci prezumţiile vor fi în favoarea ipotezei care face să intervină în percepţie ceva inexistent în amintire.[10]

Doar că fetelor, nu de asta le arde, ci, mai degrabă ar căuta un prilej care să le readucă în statutul pe care-l aveau în amintire. Şi, fiindcă tot vorbim de fete, fetişcana noastră, copila cu ochii verzi şi jucăuşi, s-a copt. E femeie trecută uşor de treizecişicinci de ani şi nu mai ademeneşte băieţi ca pe timpuri. Acum e suficient să se uite un pic mai lung şi cu înţeles, că respectivul se prezintă la domiciliu şi prestează cu abnegaţie serviciul pentru care a fost angajat. Apoi pleacă discret şi pe tăcute. Nu-i dă mâna să fie gură bogată; e mai bine aşa tăcut şi alunecos. Ştie că  răsplata se află pe drum şi-l va ajunge din urmă. Doar Doamna e membră influentă în Biroul Permanent. Cum adică, ce Birou Permanent?! Dar, contează ce Birou Permanent?! Un Birou Permanent, ajunge! Ce, dumezeu, cititorule, ţi-a luat dumnezeu minţile, zău aşa! Pui nişte întrebări… Da, e membră în Biroul Permanent, şi-a schimbat automobilul cu o limuzină şi se vorbeşte că… Nu, te rog să nu inisişti, pentru că asta chiar nu pot să-ţi spun… Ce-aş putea să-ţi mai spun este că, tot are nedumeriri în ceea ce priveşte termenul de vârtos. Stăruie mereu o îndoială, şi are  impresia că pe undeva umblă ceva cu adevărat vârtos, fără ştirea ei, fără putinţa de a afla la timp despre  acest ceva. Şi datorită acestei situaţii, femeia noastră ar fi de acord întru totul cu Hegel când acesta afirmă: „Obiecţiei că această metamorfozare a naturalului în spiritual ar corespunde unei alegorii a noastre sau uneia greceşti de mai târziu i se poate opune faptul că această răsucire a naturalului la spiritual este chiar spiritul grecesc. Epigramele greceşti cuprind asemenea treceri de la senzual la spiritual. Numai intelectul abstract nu este în stare să priceapă unitatea dintre natural şi spiritual.[11]

Ba, femeia noastră ar putea afirma că înţelege cu asupra de măsură contribuţia naturalului asupra evoluţiei spiritualului, doar că pentru ea are mai puţină impotanţă dacă este grec sau nu. Ea nu-şi pierde vremea cu curiozităţi ne la locul lor. Aşa cum nici cetăţeanul ăla cu covrigii n-o face. Tot umblând el de colo, colo, prin iarmarocul ăla vechi, auzea fără să vrea, ba una, ba alta. Într-o seară cu lună plină, tot  răsucindu-se în aşternuturi, i-a venit o idee. Aşa că-n scurt timp, din banii puţini câştigaţi pe covrigi a început o cămătărie la negru, şi-a mers aşa până la prins la înghesuială pe unu cu-n hotel. De aici lucrurile s-au desfăşurat după cum le închipuit Constantin Noica: „Dialectica obişnuită, cea liniară, de teză, antiteză şi sinteză, poate lua principial două forme de ansamblu: una de a fi liniară în întregul ei, deci monoliniară; plecând de la o singură teză ar urma să desfăşori pe o singură linie dialectică tot restul; sau ar putea fi arborescentă, adică să accepte mai multe planuri, în care de fiecare dată o altă teză ar duce dialectic la cât o serie dialectică specifică.[12]

Cum vor sta lucrurile, poţi, dumneata cititorule, să judeci şi singur. De la primul hotel la al doilea n-a fost decât un pas şi nişte poliţe scadente. Iar de la al doilea hotel, la o firmă care videa maşini… Şi crezi dumneata, cititorule, că ar fi izbutit el asemenea afaceri dacă era curios?! Dacă ar fi vrut să ştie cum vede Noica lucrurile? Dacă-şi pierdea vremea căscând gura la ce se întâmplă în lume? Şi să ne fie limpede: lumea din iarmarocul ăsta nu se mai poate îmbrăca de la turci şi nici de la harnicul popor chinez. Acuma se dă o fugă la Viena, la Paris, la Milano, se cumpără din magazine recomandate de alţii mai pricepuţi. Cuuuum?!?! Ce spui?!  Ai înţeles? Să trecem la următorul iarmaroc!! Păi, am trece că, ţie, onorabile, îţi dă mâna. Dar pe mine mă trec nişte fiori  pe şira spinării. Să-ţi spun drept nu-mi vine să mă mai uit la următorul iarmaroc. Cum?! E!, dumitale, cititorule, îţi vine uşor, că nu dumneata trebuie să-ţi bagi nasul… Eu mi-l bag, şi mie frică să nu rămân fără el. Vezi că, eu îmi ştiu lungul nasului! Poftim?! Vrei să ştii câte iarmaroace mai sunt deasupra? Şi ce s-a ales de negustorii noştri?! Dar, la ce-ţi trebuie, dragă cititorule?! Că doar dumneata tot atâta câştigi pe zi. Eu zic să lăsăm în plata domnului iarmaroacele; câte or mai fi, or mai fi. De-acum încolo, ne alegem numai cu belele, ascultă-mă pe mine.. Marfă proastă, negustori necinstiţi, cântare măsluite, vai de mama lor! Nu ştim noi cum se face târguiala în iarmaroc? Nu, te rog să nu mai insişti, că eu în următorul iarmaroc nu-mi spurc sufletul. Dumneata ştii ce se învârte într-un iarmaroc ca ăla? Hai mai bine să ne întoarcem noi la primul iarmaroc. E mai linişte, acolo, mai omeneşte,… aşa, nu ştiu cum! Şi dacă nu-ţi place  vremea, o schimbăm, dă-o-ncolo de vreme….

Soarele răsărea roşu, ca para focului, pe cerul siniliu de vară….


[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific moder, vol.II., traducere de Vasile Tonoiu, Bucurşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.13

[2]  Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, pp. 110-111.

[3] Immanuel Kant „Întemeierea metafizicii moravurilor”, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.24.

[4] Martin Hedegger, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 148.

[5] Holbach, Sistemul naturii, traducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 73

[6] Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Doina Murăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992, p. 59

[7] Henri Bergson,  Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 29.

[8] Imanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. p. 200.

[9] Platon, Theaitetos, în Opere, vol VI, traducere de Marian Ciucă, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi  Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. pp.191-192.

[10] Henri Bergson, Materie şi memorie, p. 64.

[11]  Heel, Despre artă şi poezie, Vol. I, traducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. p.145.

[12] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, vol.I, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Ştiinţifică, 1981, p.95

 

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Lume

Orizont

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

Când stai în mijlocul unei câmpii cu desăvârşire plane, te înfioară, în primul rând senzaţia tulburătoare a nesfârşitului. Pornind de la picioarele tale, toată firea miserioasă a câmpului se pierde încetul cu încetul către zare. Ierburile, insectele care foşnesc, bulgării mici de ţărână, pe toate le vezi cât sunt lângă tine; apoi se amestecă, se topesc, se fac neauzite. În cuprinsul nesfârşit al câmpului, o nelămurită lume ocru-verde îţi ia pur şi simplu minţile. Eşti pierdut şi n-ai curaj să te mişti, pentru că eşti foarte sigur că ai să te pierzi. Nici un reper, nici un martor către care să te poţi raporta, pe care să-ţi sprijini orientarea. Şi atunci preferi să aştepţi venirea cuiva, a oricui, a unui suflet care să te scoată din nesfârşitul labirint. Şi cât stai şi aştepţi, toate sunetele, şi mişcările, şi formele din apropierea ta îţi devin mai familiare, le poţi înţelege tot mai bine, le înveţi scopul şi justificările. Începe să-ţi placă lumea aceasta, îţi acaparează privirea, atenţia, te abate de la nesfârşit, de la zarea care odinioară te înspăimânta.

Acum nu te mai înspăimântă, pentru că nu mai este în procuparea ta. Sufletul tău este cu totul dăruit nădejdii în acel cineva care va veni să te scoată din situaţia aceasta. Pe măsură ce timpul trece, eşti tot mai convins că orice încercare de unul singur, orice aventură nu duce decât la rătăcire. Acel cineva este singura ta şansă de a ajunge „în lume”. Iar universul mărunt din jurul tău devine din ce în ce mai important; fără să-ţi dai seama dimensiuile lui se măresc, sensurile  sunt tot mai acaparatoare. Se ridică – fără să ştii – un zid în jurul tău, şi numărul acţiunilor care nu-ţi sunt permise este tot mai mare. Se înmulţesc interdicţiile, sunt tot mai categorice şi te obligă să devii însuşi spiritul lumii în care trăieşti. Un fenomen ciudat se petrece: îţi dai seama că dimensiunile tale se micşorează, iar cele ale lucrurilor din jur cresc. Şi nesfârşitul începe să nu mai existe, începe să nu mai aibă legăură cu tine, să nu-şi mai arate forţa. Aici, în lumea în care aştepţi izbăvirea, eşti protejat. Ai învăţat totul despre ceea ce este în jurul tău. Viaţa îţi este protejată de un zid, care este şi nu este, dar care te învaţă tot ceea ce trebuie să ştii pentru a fi în lumea măruntă pe care ai învăţat-o. Doar speranţa confuză că cineva va veni stăruie în fiinţa ta.

Cu timpul, nu mai ştii nimic despre acela -, acela de la începuturi; habar n-ai ce fel de fiinţă va fi, nu ştii cum trebuie să arate, nu ştii dacă e om sau duh, sau vrea blândă zână. Oricum, e sigur că acela este un erou care poate orice, şi care grija ta o are cel mai adânc înfiptă în inimă. În tine imaginile se învălmăşesc zi de zi, de fiecare dată se schimbă, încearcă să se potrivească dorinţei din clipa ivită. Sunt atât de tulburi aceste imagini, încât îţi doreşti chiar ca ele să nu mai apară. Nu mai vrei să ai nici un fel de legăură cu lumea de dincolo de nesfârşit, şi te bucuri, din ce în ce mai profund, când observi că tot ceea ce este în jurul tău se măreşte, îşi schimbă dimensiunile, importanţa. Acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi fiinţa aceea salvatoare, care sigur va veni într-o zi.

Ciudat este că, uneori ai senzaţia că cineva, ceva a trecut pe lângă tine fără să ştii.

 

Ion-Mânzatu-m2autor  Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Orizont

Stare

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

Sunt înconjurat de oameni avuţi, sau de oameni care doresc avuţie. A devenit o obsesie, o preocupare precumpănitore. Când eram copil, apoi adolescent fusesem obişnuit să mi se vorbească despre bogăţie. Nu ştiu exact când am pierdut relaţia asta, nu am dat atenţie, nu mi s-a părut important. În vremurile acelea vorbem mult despre bogăţie, gândeam frumos, visând la orizonturile deschise de bogăţie; tot mai întinse; tot mai necuprinse şi mai felurite.

Avuţia nu-şi permite să viseze, ea are nevoi concrete, exacte, contabilizabile; are vitutea răbojului. Sunt tot mai mulţi oameni avuţi, şi odată cu ei se înmulţesc reflexele socotelilor. Să le dea Dumnezeu sănătate!, să se bucure de avuţia lor. Dar eu visez la oamenii bogaţi. Unii dintre ei aveau doar o geantă din piele de porc. O geantă de care nu se despărţeau. Alţii aveau o casă şi-un petic de pământ, cu câţiva pomi şi-o mână de zarzavaturi. Şi fiindcă erau bogaţi nu simţeau lipsa avutului.

Azi obsev îndârjirea cu care omenirea a plecat în cautarea avuţiei. E o preocupare serioasă şi e nevoie de multă ştiinţă, de multă băgare de seamă, de concentrare extremă. Avutul nu se obţine uşor! Avutul este un obiectiv care necesită determinare, exactitate, precizie şi rigoare. În timpul acesta, bogăţia este din ce în ce mai puţină. S-a prefirat pe lângă noi pe nesimţite, pierzându-se în cele patru zări. În ţara mea, de exemplu, în timpurile acestea, eu nu am ştiinţă să mai existe un singur om bogat. Cel puţin eu nu-l cunosc, şi nici n-am auzit ceva despre un astfel de om. În schimb, despre cei avuţi am ştiri felurite în fiecare zi, în fiecare oră. Şi aflu că sunt tot mai mulţi. Nici omenirea n-o  duce mai bine, poţi număra bogaţii pe degetele unei pălmi. Şi pun pariu că-ţi mai rămân câteva.

Nu mi-a fost dat să mă găsesc nici alături de cei avuţi, dar nici lângă cei bogaţi. N-am avut acest noroc. Mi-am dus viaţa undeva între aceste două lumi, mereu nevoit să tânjesc cumva, să renunţ şi să mă resemnez. Încetul cu încetul am izbutit să ajung atât de sarac încât să nu-mi lipsească nimic. Am pus un picior într-o lume care m-a silit să mă curăţ de multe, să mă scutur, să-mi aflu bucuriile mele, pe care avuţii nu dau doi bani. Pentru că ele, bucuriile mele, nu se pot socoti, nu pot fi înscrise în conturi şi nici dosi în cămări. Bucuriile acestea nu fac parte din avutul nimănui, nici măcar al meu. Ele există pur şi simplu.

Se mistuie văleatul, anno domini, şi observ cum creşte îndârjirea celor din jur pentru sporirea avutului. Pretutindeni ţăcăne abacuri felurite şi buzunarele se lărgesc de nevoia avuţiei sperate. Chipuri împietrite de griji arată că vor fi alungate toate slăbiciunile omeneşti ce altă dată ne frăgezeau inimile şi înălţau gândurile, şi visele, şi speranţele.

E o lume şi asta, o lumea ce a pierdut rânduiala. Cam plicticoasă altminteri. Stau şi mă întreb când am să am curajul să-mi trag şi-al doilea picior în lumea ce mă primi.

Asta, până când voi face marele pas peste râu, în ţinutul Vrăjitorului Oz ( după cum spune un prieten mintos).

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Stare

Tehnologie

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

Pentru generaţiile tinere, legate direct de evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, este greu de imaginat o lume fără mulţimea de accesorii care ne domină existenţa. Au ele un farmec şi un îndemn la lene, o slăbiciune şi o stare de abandon a inteligenţei – în faţa tuturor obiectelor tehnice înzestrate cu un anume nivel de abilitate artificială, care încearcă să ne suplinească atât în deciziile pe care le-am lua, cât şi în soluţiile profesionale. Noi, bătrânii, probabil ultima generaţie care am cunoscut şi lumea de dinaintea exploziei tehnologice, avem temerile noastre; chiar dacă mulţi dintre noi am abandonat gândul că s-ar mai putea reface echilibrul existent pe timpuri; că am putea să domolim impetuozitatea tehnologică care se prăvăleşte pur şi simplu peste întreagă existenţa noastră, fără nici un fel de discernământ. Constatăm doar ravagiile aduse de nestăvilitul avânt, ne înspăimântă orbirea şi abandonul. Dar, în fond, nu mai este lumea noastră, iar perioada care urmează, cu sau fără voia noastră, se va consuma în  felul ei, până la ultima consecinţă. Spectacolul dezechilibrelor deşănţate pe care ni-l oferă tehnologia de astăzi, ilustreză cu prisosinţă parcursul de la încântre la groază a ucenicului vrăjitor. Şi mă duce cu gândul la arta alchimiei, veche de când lumea şi dispărută odată cu Fulcannelli. În societăţile istorice, alchimia era aidoma tehnologiei de astăzi, doar că ea, cel puţin până la dezechilibratul şi arogantul Paracelsus, se întreţinea organic, în respectul necruţător pentru un cod atât moral cât şi de conduită profesională. Necruţător, spuneam, pentru că mulţi dinte alchimişti sfârşeau de tipuriu, de nu ştiau să manipuleze cele şapte elemente în devenirea lor prin cele trei stări esenţiale: aripa neagră, aripa albă sau aripa roşie; şi trecerea amalgamului prin cele trei faze:  soluţie, cogulare, uniune. Arta alchimiei exista, dincolo de toate cele ce puteau fi ştiute de lume, prin câteva secrete, puţine la număr, fundamentale,  pe care ucenicii le aflau doar prin viu grai, atunci când maestrul considera că au atins  nivelul de înţelepciune şi măiestrie care îi ferea să pună în pericol Universul. Nici o aluzie măcar la aceste secrete nu era încredinţată veunui suport material, nu era scrisă pe ceva. Ele trebuiau să dispară odată cu alchimistul, să fie păzite de ucenicul cel mai înzestrat, pentru ca lumea să-şi păstreze viitorul luminos şi plin de speranţa bunăstării. Mii de ani, alchimia a oferit lumii binefacerile picătură cu picătură. Mii de ani! Până la Paracelsus. De atunci încoace, lucrurile au luat-o razana încetul cu încetul, ritmul a crescut din ce în ce mai mult, secvenţele s-au suprapus una peste alta şi iată-ne într-un moment de mare cumpănă. Ce mă amuză cel mai mult este continua lamentaţie despre o criză, când este evident că asistăm la un sfârşit, şi că ar trebui să schimbăm ceva în atitudine; că ar trebui să refacem apetitul pentru a TINDE spre atingerea înţelepciunii câştigate, şi nu să pretindem înţelepciunii să se facă înţeleasă minţilor noastre sărăcite de accesoriile tehnologice.

Doar că ăsta este un proces de durată; generaţii se vor perinda prin timpuri, târând după ele o existenţă tot mai săracă şi mai tehnologizată.

 

Ion-Mânzatu-m2autor  Ion Manzatu

 

Tagged with:

Comentarii închise la Tehnologie

Anotimpuri

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

Ies din spital târând cizma grea de gips. Infirmierii mi-au despicat cracul pantalonului şi stofa uniformei fâlfâie la fiecare pas. Un soldat ciudat şontâcăie prin Oradea. A  venit toamna peste oraş, o toamnă caldă şi umedă. Toată noaptea a plouat, a plouat şi-n zori. Totul e umed, galben şi cenuşiu. Mă chinuie cumplit cizma de gips, care s-a întărit cum au vrut doctorii, în forma aia a lor blestemată. Mi-au legat o piatră de moară de picior şi la fiecare pas se aude un pocnet sec de la bucata de lemn pusă drept toc. Ajung pe malul Crişului şi trebuie să traversez un parc mare. Mi se pare imens gândind la piciorul beteag. Mă uit în lungul aleilor goale şi toamna se prăvălşete peste mine, mă cuprinde ca pe o jucărie. Mă înghionteşte şăgalnic, toamna, se joacă cu pale de vânt şi mă face să văd aburii uşori care se ridică din asfalt. Fuioare subţiri ca nişte păreri, ca nişte iluzii. Vine vântul şi împrăştie totul, şi nu mai sunt.. Răsar în alt loc unde abia ating frunzele galbene care alunecă nehotărâte: să mai rămână în aer­­­, sau să plutească în apele strânse pe asfalt, băltind? Să cadă pe bănci, pe lemnul ud? Totul se mişcă în parcul gol; firele ierbii vibrând în adieri iluzorii, frunzele, aburii transparenţi. De pe râu vin fuioare de pâclă, plutesc pe sub arbori şi se destramă, se topesc absorbite de scoarţa groasă, nasc fire de apă ce curg între crăpături, alunecă spre rădăcinile ascunse. Nu e lumină în parcul umed, sunt doar reflexele umezelii, umbre ce te-mpresoară, te fac să nu vezi picăturile de apă ce cad de peste tot. Le simţi doar: pe faţă, pe mâini, pe gene, şi parcă le vezi abătute de pala vântului ce vine dinspre  râu. Se amuză  toamna, nu se poate stăpâni să nu se joace cu soldatul schiop; şi-l aţâţă, îl amăgeşte, îi strecoară în suflet bucurie adâncă, senzaţia libertăţii. Şi creşte ameţitor iluzia că orice ar fi în lume, orice s-ar petrece, de starea aceasta de libertate nu te poate lipsi nimeni. Bucuria devine mai adâncă, şi iubeşti tot ceea ce se petrece lângă tine. Devii tu însuţi făptura toamnei şi te topeşti în fiecare din minunile ei. Aud pocnetul lemnului din cizma mea de gips, şi râsul îmi umple fiinţa, mă roade zidăria albă şi-mi muşcă piciorul, dar sufletul meu aleargă după frunzele ruginii, după aburii palizi. Sunt un soldat tânăr care înţelege sursele bucuriei profunde, nelimitate.

 

*

 

Suntem patru în camera cabanei. O cabană sub Suhardul Mic. Din pat vâd coama Suhardului Mare, acolo unde schiem zilnic. O fostă pârtie oficială, abandonată acum, şi pe care noi o folosim ca să ne fandosim, să arătăm că suntem schiori de seamă. De asta Aurel arată ca o mască japoneză, acum cu două zile înaintea revelionului. Se dădea mare în faţa unor fete şi-a intrat cu capul într-un morman de zăpadă grunjoasă peste care trecuseră rânduri de geruri. Stăm la masă şi jucăm poker. Faţa lui Aurel străluceşte de cremele cu care se dă; doar, doar! Noi râdem de el, el râde de el, şi jucăm poker. Jucăm poker pe pastile de ciocolată; fiecare doreşte să piardă însă, să piardă tot. Suntem în cantonament de refacere şi primim suplimente alimentare: portocale, ciocolată,  metosan,  glucoză sau alte dulciuri. Glucoza n-o luăm, iar cu mentosanul ne batem sau aruncăm după vrăbii. În schimb obligtoriu: dimineaţa, două portocale şi-o ciocolată medie; la prânz, patru portocale şi două ciocolate mari, seara, două portocale şi o ciocolată medie. Cine dracu’ mănâncă atâta ciocolată?! După două zile nu mai putem suferi ciocolata, cu portocalele ne descurcăm, dar ciocolata a devenit… Şi n-avem voie s-o aruncăm. Trebuie musai consumată. În cantonamentul de la Lacu’ Roşu sunt adunate liceele cu profil sportiv din Liga I. Ca în fiecare an avem performanţe, şi deci finanţare din belşug. E ultimul nostru an, în primăvară terminăm liceul şi fiecare o ia pe alt drum: Moţoc şi Filipescu pleacă la Dinamo, Aurel se lasă pentru că dă la Agronomie, eu nu sunt foarte hotărât, dar dacă intru la filologie cred că mă las şi eu. Acum stăm la masă şi jucăm un poker ciudat, pentru că fiecare vrea să piardă, nu să câştige. Mormane de pastile de ciocolată se înalţă în faţa noastră, ciocolata nemâncată de zile întregi. Cel care-o câştigă e ţinta batjocorii, dar jocul e „pe bune”, nu trişăm, nu încercăm să păcălim. Aici e chicirezul: trebuie să joci cinstit, dar să pierzi, asta-i convenţia, aşa-i „regulamentul”. La un moment dat uşa se deschide şi-un puşti de-a noua, de pe la Focşani cred, ne anunţă că trebuie să fim urgent la sala de mese: e nu ştiu ce festivitate. Mormăim, şi-i dăm înainte. Mă uit la puşti şi-l văd cu ochii ţintă pe cicolata de pe masă. Înghite în sec. Parfumul suav îi aţâţă nările. Mă aplec spre Moţoc şi-i şoptesc ceva la ureche. Se uită la puştiul care nu vede nimic altceva decât ciocolata. Jucăm telefonul fără fir, şoptim între noi. Ne hotărâm. Fiecare scoate din valize toată ciocolata pe care n-a putut s-o mănânce. „ Dă fesul, băi acesta” – spune Moţoc. Puştiul nu înţelege, îşi smulge fesul din cap şi-l strânge-n mâini. „Da’ de ce?” „Las’ că vezi tu.” Puştiul nu spune nimic, dar ţine tare de fes, un fes ieftin din fibre sintentice. Moţoc are un metru nouzeci, e handbalist, şi-a spart vreo trei cochilii de portar. De multe ori, sărmanii nici nu stau în poartă când trage de pe şase metri.  E mai  bine să  faci ce-ţi spune. Întinde mâna, Moţoc, şi puştiul îi dă fesul. Are ochii umezi. Îndesăm ciocolata în fesul care se lărgeşte şi se lăbărţează. Pe măsură ce umplem fesul, ochii puştiului joacă: se uită la fes, la noi, la ciocolata de pe masă… şi speră. Îl văd cum se emoţionează tot mai mult; se zbate în sufletul lui nădejdea, dar şi neîncrederea. E prea multă ciocolată, îşi spune probabil, prea multă ca s-o primească el. Fesul arată monstruos şi nu-l putem aduna la gură. Moţoc nu spune o vorbă şi-l întinde către puşti. Acesta se uită lung şi nu face nici o mişcare. N-are curaj să gândească că-i adevărat ce se întâmplă, a lăsat ochi-n pământ şi aşteaptă un semn, o vorbă. Moţoc nu spune nimic, stă doar cu mâinile întinse către băiat. Nu mai rabd, i-au fesul de la Moţoc şi-i zic puştiului: „Ia, de aici.” Se uită la mine, întinde mâinile temător, mereu convins că-l vom păcăli. Când fesul, plin ochi de ciocolată, e în braţele lui, nu mai ştie ce trebuie să facă. L-a paralizat bucuria, este, în acelaşi timp, şi umilit, şi fericit, şi năuc, şi plin de poftă. Fără să poată spune ceva ţâşneşte pe uşă, grijuliu cu comoara sa. Ai mei se pregătesc să mergem la festivitate. Eu mă gândesc la puşti şi la bucuria lui stângace; cel puţin, am găsit o soluţie pentru ciocolata pe care n-o s-o manânc. „Diseară e poker pe beţe de chibrit – zice Filipescu. Să n-avem vorbe. Cinci bani băţul.” Plecăm la festivitate bucuroşi: în cameră nu mai este fir de ciocolată.

 

*

 

Deschid ochii şi văd umbra lui Ivan în cealaltă cameră. O văd prin perdeluţa ce acoperă geamul uşii dintre cele două odăi. Asta înseamnă că a trecut de trei jumate. Sar din pat, îmi trag pantalonii şi ies în curte. În găleată apa a prins o pojghiţă subţire, subţire de gheaţă. Mă spăl făcând zgomot, arunc apa rece pe mine. Îmi place apa rece, care-mi înroşeşete pielea. Spre deosebire de Ivan. Mereu râd de el: ”Ce fel de băltăreţ eşti tu, Ivane?! Te speli în casă ca muierile?” Smuceşte din cap în sus, semn că nu-i pasă. Nevasta lui Ivan îmi pune dinainte o strachină plină ochi cu tocană de lişiţă. E grasă tocana, sosul greu pluteşte în untura păsării, bucăţile de carne miros uşor a ghiol. Arunc pe gât paharul de ţuică parfumată. Ţuică de grind din fructe pline de soare: caise. O ţin scurt timp în cerul gurii să mă bucur de parfumul ce-mi urcă în nări, apoi înghit şi las alcoolul să-mi agite sângele. Afară, Ivan bocăne, zdrăngăne, agită lucruri, semn c-am întârziat. Mergem pe uliţa nisipoasă şi nu vorbim. Doar vântul subţire din baltă ne arde obrajii şi mâinile. E vânt de dezgheţ, vine dinspre mare şi se strecoară parşiv printre straie. Vânt înşelător de început de aprilie, abia a scăpat în primăvară. E ca un copil care a izbutit să fugă din ghearele iernii: obraznic, capricios, înşelător. Ajungem la lotca pregătită de cu seară. Nu e prea mare lotca, are douăzecişidouă de crivace şi e plină ochi cu setci şi vintire. Avem de muncă azi. Ivan pune paporniţa cu merinde în cutia de sub sidelca prova. M-aşez la rame, el apucă ghionderul şi împinge lotca la apă. Cînd ieşim în canal încep să trag la rame. La maluri strat subţire de gheaţă prinde stuful şi ierburile uscate şi saltă în undele largi, făcând să alunece lumina. Ieşim în Puiu şi dăm cotul spre Erinciuc, punem vintire în curba ghiolului, sub plauri. Apoi întoarcem, trecem de canalul spre Lumina şi Ivan desface setcile încet, iar eu trebuie să ţin barca în curent, să-o ţin drept, să nu facă burtă,  şi să-i dau timp să descurce ochiurile plasei, De-aia îi place lui Ivan să meargă cu mine la pescuit: sunt bălătăreţ şi eu, şi cunosc meremetul ramelor. Băltăreţ de pe Borcea, din inima Ialomiţei. Soarele s-a ridicat bine şi noi am făcut cale lungă, suntem la capătul lui Roşu. Am pus toate setcile, doar una mică de vreo şaizeci de metri, a rămas movilă pe fundul lotcii. Nu s-a hotărât Ivan pe unde s-o pună. Ne întoarcem în Puiu; după ce-o să mâncăm de prânz o să scuturăm capcanele. Trag la rame agale şi deodată văd ieşind din canalul Roşuleţ râu de apă mâloasă, gălbuie, tulbure. „Ivane, hai să punem setca mică aici. Să tăiem canalul.” Nu spune nimic, apucă setca şi-ncepe s-o lase la apă. A înţeles ce vreau şi nu mai vorbim. Acuma lotca e goală, n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm vemea când vom scutura plasele. Apa ghiolului e creaţă, vântul se schimbă mereu şi scânteierile joacă-ndrăcit. Dacă nu ştii să te uiţi, după zece minute te prinde orbirea, pentru că lumina îţi fulgeră ochii şi-n scurt timp nu mai vezi decât licăre verzui, galbene, roşii. O să te sâcâie toată ziua jocul scânteietor, iar noptea o să se întoarcă şi multă vreme te va necăji, şi-ţi va da senzaţia că te legeni între ape. O luăm din nou spre capătul ce duce spre Erinciuc, ajung la marginea stufului şi Ivan înfige ghionderul în fundul ghiolului, amarează strâns lotca şi scoate paporniţa cu merinde. Mâncăm încet şi barca ne leagănă. Ivan a terminat, îşi face cruce, pune paporniţa goală la loc, se-ntinde pe fundul lotcii cu pălăria pe ochi. Aţipeşte. Eu ascult liniştea ghiolului, doar ţipăt de pasăre o sparge rar. Altminteri foşnetul stufului diferit de cel ce va fi în vară. Un foşnet aspru din frunzele lungi şi uscate, tăios. Vreun val mai năbădăios, se-ntoarce loveşte lemnul lotcii şi clipoceşte. Vorbeşte pe limba lui ne’nţeleasă. La marginea stufului răpitorul se repede-n puiet, şi-l face să sară; se-ntoarce strâns, bate apa cu coada şi dă scântei către lume: e goană-n adâncuri. Nu pot să dorm, mi-e doar lene, stau cu mâinile pe genunchi şi-aştept. Nu trece mult şi Ivan se trezeşte, îşi aprinde o ţigară şi smulge ghionderul. Scuturăm vintirele. În primele nu-i cine ştie ce peşte, ceva biban, ceva albitură, crap-caras, vreo doi lini şi-o plătică frumoasă. Pe urmă vine un somn de vreo paisprezece kile, nişte şalăi, vreo patru, câteva mârliţe. Ne uităm pe fundul lotcii: să fie la patruzeci de kilograme de peşte. Ivan alege somnul, şalăii, plătica şi linii, deschide cutia de sub sidelca pupa şi-i aruncă înăuntru. Ăştia-s pentru pescar. O luăm spre capătul lui Roşu şi începem să scuturăm setcile. Pe măsură ce ne apropiem de Puiu, captura e tot mai bogată şi plasele se ridică morman. O să avem de muncit la descurcat peştele. Ajungem la setca mică şi când începe s-o ridice, bag seamă că-i bătută cu peşte. Ivan se uită la mine pe sub pălărie, eu mă înfoi: sunt mândru de mine. „Ai făcut tu ceva în scăldătoare”, îmi spune.  Peste mormanul de plase de pe care apa se scurge în fire subţiri, abia îl zăresc pe prietenul meu. Lotca s-a facut foarte grea, mai sunt vreo două degete şi apa dă peste copastie. Ivan mă ajută cu ghionderul, alegem un plaur mai mare şi acostăm, ne prindem de el şi muncim la descurcatul peştelui. E muncă urâtă şi grea să descâlceşti peştele din ochiurile setcii. Ne ia vreo patru ore tevatura asta, dar barca s-a umplut ochi de peşte. Ivan taie cu toroipanul nişte stuf şi pune peste captură. Frumoasă captură, azi; „E la douăsuteşaptezeci de kile, zice. Aşa, la ochi.” Mă uit la el şi-i văd bucuria. Obrazul nereas de vreo trei zile s-a destins, i-a trecut oboseala. Sunt bani frumoşi în barcă. Dumitru, frate-su,  o să moară de ciudă. Sunt certaţi din toamnă, dela împărţitul porcilor. Înainte de ceartă pescuiau împreună, dar tot Ivan era căpetenia. Pe urmă a trebuit să se descurcec singur până la venirea mea. Ochii lui negri au luminiţe şăgalnice. Se mişcă semeţ, Ivan, cu gesturi mai repezi. E pentru prima oară când pot să-i citesc atât de limpede bucuria. Se va vorbi din nou despre măiestria lui Ivan printre pescari. Îmi zice să ridic ramele şi-ncepe să ducă lotca din ghionder. Stă în picioare pe sidelca pupa, împinge scurt ghionderul şi fluieră Ne îndreptăm spre cherhana, acostăm la doc şi Ivan coboară cu mâinile în buzunare fluierând. Trece, salutându-se, printre pescari, îşi împinge pălăria pe ceafă şi intră în biroul achizitorului.

 

*

 

Tata mai pune o cârpă umedă pe jarul din cazan, se-nalţă nor negru de fum iute care mă face să lăcrimez. Dar de ţânţari nu prea scăpăm. E linişte pe fluviu şi apa-i sticloasă. Stăm la ancoră în amonte de Olteniţa, la vreo zece kilometri. O pădure de sălcii şi plopi dă să coboare în apele Dunării. Văd rădăcinile groase cum ies din malul râpos, gălbui. Pâlcuri de iarbă grasă se agaţă de buza malului în care  sătenii au săpat trepete să poată urca mai uşor. Stăm de ieri dimineaţă la ancoră, tata a avut de făcut măsurători în braţele fluviului. A fost inundaţie mare în primăvara asta, şi-acum se măsoară cotele de scădere, cât îi ia apei să se tragă la matcă. Căpitanul şalupei şi marinarul au pescuit toată ziua la undiţă şi la pripon. Mare lucru n-au prins, abia seara când a venit tata, marinarul a arunct prostovolul şi-a scos vreo zece kile de albitură. Au făcut focul pe mal şi-au pus peştele la fript, direct pe sare, pe tablă încinsă. Într-o cană de metal au fiert apă, au turnat mujdei într-o strachină cu  felii de ciuşcă şi roşii, şi peste amestec apă din cană. Cine vrea scaldă peştele în sos, cine nu îl mănâncă doar cu mujdei. Acuma stăm pe puntea şalupei. Bărbaţii beau ţuică de piersici, trasă de două ori, ţuică tare şi parfumată. Beau ţuică şi vorbesc de-ale lor, despre casă, despre neveste, despre drumurile lungi pe ape, despre pământ şi recoltă. S-a lăsat o linişte adâncă peste fluviu; din când în când mai pocneşte vreun jar. Luna se ridică, imensă, dinspre pădure; lună plină. E lumină ca ziua şi aerul s-a răcorit bine, s-a parfumat. Dincolo de pădure e câmpul bătut în flori, fel de fel, şi curentul apei trage parfumul spre aval. Nici nu-mi vine să cred câtă linişte e acuma, câtă nemişcare. Peste zi n-am putut scăpa de rusalii. Erau puzderie, erau milioane şi milioane, abia dacă puteam respira. Cum a dat soarele, s-au ridicat dintr-o dată şi-au început să înălbească văzduhul cu zborul lor. Pluteau peste Dunăre şi se-nvolburau după voia curenţilor apei. Se adunau în snopuri strânse, sau se lăsau răsfirate, se ridicau dintr-o dată ca un fuior răsucit, se-mprăştiau şi cădeau în apă. Peştii aşteptau lacomi, iar apa fierbea de la goana lor: sus-jos. Prindeau insecta şi plecau în afund, o înghiţeau şi reveneau după alta. Răpitorii au dat şi ei năvală; era rost de pradă bogată. Şi mâine o să fie la fel, vreo patru zile o să fie la fel. Efemeridele vor domina viaţa fluviului. În fiecare seară, marinarul va mătura în apă stratul gros de insecte moarte de pe puntea şalupei. Tata mă trimite la culcare în cabină, i-a promis mamei că n-o să dorm pe punte, că trage apa. Mă întind în patul îngust şi somnul nu vine. Suntem plecaţi de vreo cinci zile, stăm mereu prin ostrove, prin braţe, după interesele tatei. Iar emoţiile mele cresc într-una şi nerăbdarea la fel. Abia mâine o să se împlinească ziua cea mare. Mai după prânz o să ajungem la Ada-Kaleh, şi-o să mergem în sat, la turci. De trei ani, tata mă duce pe insulă în fiecare vară, doar că asta e ultima. Am nouă ani, termin clasa a patra la anul, şi ne mutăm la oraş. Îmi rupe inima gândul ăsta, mai ales că nu-mi place de loc la oraş; casele sunt îngrămădite, sunt una în alta, străzile sunt pavate cu piatră, n-ai voie să mergi desculţ, dacă te trimite să cumperi pâine, trebuie să te speli cu săpun şi după urechi, şi mereu trebuie să ai batistă. Am fost o dată la oraş, mi-ajunge. Sunt prea multe maşini. Odată m-am speriat de moarte pentru erau trei care mergeau în acelaşi timp. Mă gândeam că dacă se ciocnesc, eu n-o să am unde să mă feresc. Dar, nu pot să mă pun cu tata. O să ne mutăm la oraş şi n-o să mai pot merge vara în insulă. Asta-mi face inima cât un purice, mi se strânge tare, tare, şi-mi doresc şi mai mult să ajung cât mai repede la insula mea cea dragă. La bunătăţile de care nu mă mai satur. Mă răsucesc în pat şi nu mă hotărăsc cu cce-o să încep mâine. Cu sarailii. Nu, nu cu saralii, că asta face şi moş Ali, turcul din sat. Cu cataif, sau cu baclavale. Nu. Mai bine cu îngheţată. Da’ de care? De lămâie, de trandafiri, de fistic, de alune, de căpşuni, cu sirop, sau fără sirop; aici e problema! Ştiu că tata o să-mi cupere la pachet: pricomigdale, rahat, alviţă, şi cu nuci, şi cu alune, fistic, arahide în coajă, roşcove, smochine, fructe confiate. O să-mi cumepre tot ce se poate lua la pachet. Aşa face în fiecare an. Când ajung acasă mă ţin de mama să-mi arate. Luna bate-n hubloul şalupei, eu mă zvârcolesc, mereu cu gândul la ziua de mâine. O să stau la masa de lemn, în hudiţa prăfoasă şi-o să mă desfăt. Tata o să bea cafea la nisip, mastică, şi-o să fumeze ţigări „Aroma”. Eu n-am voie. Da’ poate să fumeze şi narghilea, dacă vrea, şi să bea lichior de ouă, proaspăt, abia făcut, şi triple-sec, sau uzo, sau lichior de anason. Pe urmă o să mergem la birt, şi-o să mâncăm. Birtaşul ne-aduce mai întâi aperitivele: felii subţiri de ghiudem, mezel de mistreţ şi de căprior, telemea uscată, peşte afumat, batog de somn, cegă sărată, măsline. Bărbaţii or să bea ţuică la toate astea, ori de caise, ori de piersică. Pot să le deosebesc după parfum.  Pe urmă grătare, pastrămuri, mititei şi pui la ceaun ca să meargă şpriţul de vin rozaliu de grind. Am voie şi eu o jumătate de pahar: e acrişor şi înţeapă de la sifon. De multe ori mi se urcă în nas şi mă ustură. Seara dormim la vreo gazdă şi a două zi până să plecăm, mai apuc să mă desfăt cu ceva bunătăţi. Bucuria îmi cuprinde inima deopotrivă cu nerăbdarea. De ce ar trebui să mai dormim? Dacă plecăm acum, spre dimineaţă suntem la Ada-Kaleh. Luna e tot mai mare şi bate în hublou, în cabină e lumina multă şi chiar dacă închid ochii tot o simt. Trebuie să mă gândesc temeinic ce am de făcut. Cu ce-o să încep mâine, cu care din bunătăţile turcilor. Dar, somnul parşiv, vine pe neaşteptate, se strecoară în fiinţa mea de copil de nouă ani şi mă leagănă toată noaptea în bucuria imaginilor ce se rostogolesc în mine. Şi pe care le aştept an de an.

 

autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Anotimpuri

Bunicul

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

E  sfârşit de august şi plouă de două zile apăsat. Ploaie măruntă, veşnică, neiertătoare. Ne-am aciuat în vagonul lui Moş Tudosă, vagon de marfă amenajat cât de cât pentru un suflet de om. Două paturi cazone, o plită de fier, cu cuptor, două mese înguste şi ceva taburete. În perete, bătute în cuie, cutiuţe de lemn, „peretare”, pentru felurite nevoi: sare, boia, praf de ardei, zahăr, ceai. Cînd plouă, aici ne facem veacul, într-o margine de „cocoaşă”, în vagonul lui Moş Tudosă. Suntem doi liceeni, angajaţi sezonieri la întreţinerea căii ferate, dar echipa ne alungă mereu. Ei au norme, au de câştigat bani şi nici un chef să se încurce de noi. Când e vreme frumoasă, stăm mai mult prin livezi, pe la margine de bălţi, pescuind oblete şi cărăşei cât degetul. Mai smulgem buruieni de pe terasamente, la o adică, atunci când echipa are de lucru la şină, la schimbat traverse, la pus plăci noi. Mă rog, daraveli de ceferişti.

Când plouă ne strângem în vagonul lui Moş Tudosă şi jucăm table. A fost şi el ceferist; manevrant, o viaţă de om a muncit aici la „cocoaşă”, până s-a pensionat, pe urmă l-au chemat din nou să fie paznic de noapte la garniturile din triaj. Noapte de noapte, Moş Tudose  merge agale printre linii, suflă-n ţignal şi din când în când strigă: „Te văd!, te văd!”. Vede pe dracu’!, nu s-abate nimeni să fure din garnituri, că-i puşcărie multă şi ghişeft puţin. Nici măcar ţiganii nu vin, au alte vaduri. Da’ Moş Tudosă e conştiincios şi se târâie în fiecare noapte printre vagoane, cu ţignalul într-o mână şi-n cealaltă cu un steguleţ de manevră, de care nu se desparte în timpul serviciului. A fost unealta lui vreo 37 de ani, şi-a văzut multe steguleţul galben. Ziua stă mai mult prin vagon. De dormit, nu prea doarme, aţipeşte aşa soldăţeşte, rezemat în pernele înalte. Mai deretică, mai trece liniile până la birtul „Prutul” unde-şi ia ţigări, da’ şi ceva d-ale guri de la mahalagii care pun marfa direct pe trotuar, sau de la alimentara lipită de cealaltă crâşmă: „Mureşul”. Sunt celebre birturile astea, stau faţă-n faţă, şi beţivanii mahalalelor ies din-ntr-una să se-nece în cealaltă.  De două ori pe lună, bea şi el  un cincizeci de secărică; la leafă. E strâns la mână Moş Tudosă.

În dimineaţa asta, stă întins în pat şi priveşte tavanul vagonului. Îşi apucă mustaţa cu buza de jos, o trage spre dinţi şi muşcă vârful firelor de păr. Mă uit la el, din ungherul unde m-am tras, către capătul vaonului, la fereastra mică. Mă uit afară la ploaia care bate fără milă.  Vine-n rafale, cu stropi mărunţi şi deşi; până la piele te udă în câteva minute. Vântul e şi el subţire şi rece. De table m-am cam săturat, şi acum ascult ropotul ploii,  sunteul zarurilor şi vocea domoală a lui Gică, prietenul cu care împart slujba. Joacă cu un mahalagiu de peste linii, unu’ care stă gar în gard cu casa lui Buzatu, fostul călău. A venit la Moş Tudosă după o foaie de arc de vagon; are nevoie să-şi facă cuţite pentru porci, pe la iarnă. Şi foaie de arc s-a făcut.

Trec orele cu greu, se apropie amiaza doar, până la cinci când se termină programul e cale lungă şi mi-e din ce în ce mai greu. Moş Tudosă, îşi muşcă mustaţa, Gică îl snopeşte pe mahalagiu şi stă cu gura pe el, iar mie mi se urăşte. La un timp se deschide uşa vagonului şi apare Petruş, nepotul lui Moş Tudosă, elev de profesională. Mai are un an jumate şi va fi lăcătuş-mecanic. E ud tot, mai zgribulit ca un câine. Nu-l bagă nimeni în seamă. Îşi schibă hainele şi se-ngrijeşte de prânz. Aţâţă focul, pune în cercul mare un ceaun, presară mălai, din peretar ia sare cu vârful degetelor şi-o aruncă în apa rece. Moş Tudose e cu ochii pe el. Puştiul, scormoneşte c-o lingură de lemn într-un chiup de vreo cinci kilograme şi culege untură, bucăţi de carne şi cârnaţi. Pune totul într-o farfurie de tablă, o pune şi pe asta pe plită, şi se-apucă de pisat usturoi. „Măi, Petruş, se aude glasul bătrânului, ai pus sare-n mămăliga aia?” „Am pus, bunicule.” – îşi vede de-ale lui  Petruş. Se vede că-i din familia lui Moş Tudose, la fel de vorbăreţ. „De unde ai luat sare, din peretar?” – se aude după o vreme. „Da, bunicule.” „E cam de mult sarea aia. Stă cam de mult în peretar. Mă gândesc să nu se fi desărat.” Petruş nu spune o vorbă, merge la peretar, i-a sare din nou şi o aruncă în apa care începe să fiarbă. Mă uit la bătrân şi mă umflă râsul. Moş Tudose n-are ochi pentru noi, stă cu ei în tavan, cu mâinile pe burtă, cu picioarele încrucişate, şi-i tare caraghios cu ţuguiele de la şosetele de lână împletite cu patru andrele şi scăzute la vârf până se termină cu gurguiul ăla ascuţit. Aşa purtăm toţi iarna, şosete din astea, ca să nu mai punem obiele. Moş Tudose le poartă şi vara. Nu se uită la nepot. Acesta termină treaba, răstoarnă mămăliga, i-a farfuria sfârâindă, îşi face câteva cruci şi înfige lingura de lemn în mămăligă. Mestecă de câteva ori şi se strâmbă, nu-i place de loc. „ E sărată, ai?” se aude; puştiul dă din cap şi tace. „Mă, tare eşti tu prost. Da’ cum are să se desăreze sarea. La asta nu te-ai gândit?” Vocea bătrânului se-neacă într-un soi de chicot. Dar nu e aspră vocea asta, nu ceartă, e o glumă făcută cu dragoste şi-atât.

Mi-am readus aminte povestea asta aseară, după multă vreme. Mi-am adus-o aminte pentru că am coborât la prăvălie, şi-am luat o pungă de sare. Am urcat, şi neavând ce face am citit eticheta. Mi se spunea că pachetul ală conţine sare şi conservant care să prelungească viţa alimentului. O viaţă întreagă am crezut că eu nu sunt prost ca Petruş, şi ştiu ce va să zică sarea. Da’ uite bătrânul Moş Tudosă m-a contrazis.

De aseară mă tot gândesc: oare nu s-o fi desărând sarea asta?!

 

autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Bunicul

Interludiu

Posted in Articole by Hopernicus on 19/10/2012

 

 (Fragment din volumul „Comicul nimicniciei”)

Înainte de a continua să urmărim cum se dezvoltă dialectic jocul antinomiilor – un joc pe care ni l-am propus din raţiuni evident partizane -, considerăm că sunt necesare două scurte priviri asupra unor aspecte ale problamaticii puse în discuţie:

pe de o parte, am dori să  evidenţem  începuturile unor diferenţieri sistemice între opera de artă – creată exclusiv din nevoia   inducerii în receptor a momentelor emoţionale care provoacă iluminarea şi care contribuie la configurarea sistemului său de valori fundamentale, adâncind permisivitatea spre cunoaştere – şi stările de plăcere, de satisfacere a capriciului pe care le produce produsul informaţional guvernat de raţiunile unui sistem de marketing;

iar pe de altă parte, am vrea să ne oprim asupra câtorva momente din biografia lui Cehov, momente care, credem noi, sunt hotărâtoare pentru filosofia sa creativă.

„Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”[1] – avea să evidenţieze cu multă limpezime diferenţa dintre plăcere şi emoţie Edmund Burke. Evoluţia istorică a acestei diferenţe dintre cele  două afecte a ajuns să fie hotărâtoare în stabilirea diferenţei între opera de artă şi produsul informaţional, pentru că funcţiile lor au devenit, în parcursul istoric, atât de diferite.

Chiar dacă suntem partizanii operei de artă, cu toate funcţiile sale fundamentale pentru evoluţia umanităţii, nu pledăm nicidecum pentru dispariţia sistemului care întreţine produsul informaţional. Şi de ce am face-o? Ar fi în mod evident un demers inutil şi ridicol chiar. Dorim doar stabilirea unor criterii care să lumineze diferenţa dintre cele două categorii, să evidenţiem faptul că avem de-a face cu teritorii substanţial diferite.    În zilele noastre o stare de confuzie amestecă respectivele categorii, producând anularea unor funcţii esenţiale, exacerbarea altora, sau apariţia unora  efemere, care adâncesc şi mai mult dezorientarea, în egală măsură a creatorului, dar şi a receptorului. Artistul prezentului, prins în strânsoarea unor liste de proceduri, nu mai are posibilitatea să opteze clar pentru condiţia sa, nu mai poate apela la sprijinul liberului arbitru, ceea ce face ca creaţia sa să devină vulnerabilă şi să alunece spre derizoriu. Procedurile sunt instrumente tehnice – care trebuie să respecte raţiunile de marketing -, şi ajungând să fie socotite axiome nu mai trebuiesc, sub nici o formă, analizate. Totul devine însă atât de amestecat încât de cele mai multe ori artistul – fără ştirea, sau voia sa – ajunge să aparţină unei categorii din care n-ar vrea să facă parte. Încetul cu încetul furcile caudine ale cenzurii au fost înlocuite cu funcţiile listelor de proceduri, de task-uri, care se dovedesc cu mult mai necruţătoare cu destinul creatorului

Totul a început undeva în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când condiţia artistului – datorită instrumentelor noii tehnologii – a cunoscut o schimbare radicală: profesionalizarea. Condiţia de profesionist a artistului, faptul că-şi poate câştiga existenţa având un statut social recunoscut, a dat naştere unei sume de reguli care au evoluat contradictoriu până în zilele noastre. Diferenţa dintre artistul care, fie era independent financiar prin statutul său social, fie era dependent de un personaj anume, şi acela care face parte dintr-o categorie socială definită, cu statut reglementat, cu un venit provenit din creaţia sa, a produs  liberalizarea radicală a activităţii creatoare. Acest lucru a fost înlesnit de instrumentele tehnologice care au modificat funcţiile sistemului de relaţii sociale. Nu trebuie sub nici o formă să idealizăm noua condiţie a artistului, în fapt el a schimbat un iad cu altul, doar că acesta din urmă era cu mult… mai liberal. Fundamental a fost doar faptul că noul sistem a introdus posibilitatea opţiunii: vezi cazul Rimbaud, sau Paul Gaugain, ca să ne referim doar la două dintre cele mai spectaculoase. Posibilitatea opţiunii a fost un element deosebit de importrant pentru evoluţia conştiinţei artistului, ca şi a atitudinii acestuia, a responsabiltăţii sale, dar şi a poziţiei  într-un liber arbitru care începea să fie definit în alţi termeni, mai puţin mistici. Artistul începe să-şi configureze, în felul său specific, un statut de cetăţean, îşi doreşte să contribuie mult mai substanţial la sistemul de valori sociale prin opera sa, depăşind graniţa sistemelor de valori morale, religioase sau filosofice, sisteme care îi ofereau în trecut domenii  de exprimare. „Creatoare de semne specifice, posedând regulile sale proprii de înţelegere şi reprezentare, arta se prezintă ca fiind una din funcţiile spiritului.”[2] Ca atare artistul simte nevoia să atingă, în operă, nivele noi ale emoţiei revelatoare, cu funcţii care să contribuie la  nuanţarea şi liberalizarea sistemelor de valori: vezi Goethe, Schiller, Balzac etc..

În paralel însă, se dezvoltă un „proletariat al imaginii” format din cei care răspund nevoilor sistemului de marketing care începe să se înfiripe. Oareacari literaţi, indivizi cu abilităţi plastice etc. pun bazele sistemului care începe să creeze imaginea de produs. Sistemul cu pricina nu se va putea dezvolta exploziv, pentru simplul motiv că singurul instrument tehnic pe care îl poate folosi este tiparul, dar în toată acestă perioadă se pun bazele viitoarei filosofii a imaginii de marketing care va ajunge să domine atât de categoric lumea noastră.  Odată cu publicaţiile de mare tiraj, apar şi funcţiile de marketing despre care Cehov se plânge în corespodenţa sa. Ele funcţionează din ce în ce mai necruţător impunând condiţii care trebuiesc respectate cu stricteţe, şi, iată că, alături de cenzura oficială, apare o nouă formă de cenzurarea a artistului; disimulată, perfidă, demolatoare. Cenzura oficială, sub presiunea liberalizării societăţii, dispare încetul cu încetul, ocazie cu care cea iniţiată, şi consolidată temeinic,  de sistemul de marketing va deveni stăpână definitivă în domeniul creatorilor; îşi va crea formele sale, instrumentele, mijloacele tehnice şi administrative etc.. Toate acestea conducând la distrugerea relaţiei dintre artist şi liberul său arbitru, cu mult mai eficient decât oricare altă formă de cenzură existentă vreodată în istoria omenirii.  Această formă de cenzurare a creaţiei – care pare a deveni din ce în ce mai demolatoare – are ca rezultat direct alterarea gravă a întregului sistem de valori al omenirii. Valorile: cele morale, religioase, filosofice, sociale etc. sunt în zilele noastre purtătoarele unor abcese purulente care distrug sensul şi conţinutul acestora.

Dar asta este o problemă care ţine de alt demers, ce trebuie dezvoltat de oameni pricepuţi.

 

 


[1] Edmund Burke, Op. Cit., p. 94.

[2] Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p.153.

 

autor Ion Manzatu

pictură Gina Baranovschi

Comentarii închise la Interludiu

Edecari

Posted in Articole by Hopernicus on 09/03/2012

            S-a făcut mai bine de un an de când trudesc necontenit să dau trup unui proiect la care visez de multă, multă vreme. În lungul a atâta amar de vreme am stăruit să mă apropii de miezul acela pe care-l bănuiam viu, fertil şi benefic. Să mă apropii şi să-l scot la lumină. Nu vreau să discut, şi n-aş vrea ca cineva să se gândească imediat la atitudinea semenilor. Pentru că nu este o problemă, n-a fost o problemă de împărţit cu cineva, de apelat la atitudinea cuiva. Era, şi este, un proiect care vine din intimitatea fiinţei mele şi din relaţiile mele directe cu miezul firii. Aşa cum mi se arată ea mie, cum vrea ea să mă aşeze în mersul firesc al elementelor ei unice. Au trecut vreo cinsprezece ani tot încercând să aduc acest proiect într-o formă de vieţuire. Am eşuat de multe, foarte multe ori şi am luat-o de la capăt, căutând o altă cărare, o potecă abia zărită, un drumeag pe care să ies la lumină. Cincisprezece ani. Şi dintr-o dată parcă lucrurile din jur au descoperit o normalitate a gândurilor mele, a speranţelor, a năzuinţelor. Ştiam, şi ştiu în continuare că dacă mă aflu în media creativă a lucrurilor, întreg sistemul se va dezvolta cuprinzându-mă şi topindu-mă cu totul în firescul evoluţiei sale. Mă voi îndrepta atunci spre acea stare a anonimatului la care visez de atâta amar de vreme, dar pe care o încalc împins de justificări atât de umane, deci atât de subiective.

Spuneam că trudesc la acest proiect care a început să-şi găsească încetul cu încetul formele lui, mijloacele prin care poate crea structuri. Ori atunci când structurile încep să ia fiinţă nu mai este nevoie de individ, pentru că întregul începe să se găsească pe sine. Curiozitatea m-a împins să iscodesc interesul semenilor pentru o astfel de neobişnuită încercare şi am lansat un APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID. Rezultatele au fost cele la care mă aşteptam, şi anume că totul era privit din interiorul mentalităţilor dominante şi tratat ca atare; o scriere uşor exotică venită de la un tip cam rupt de realitate. (Mulţumesc pe această cale Domnului Ioan Popescu pentru că a găsit că Apelul poate fi folosit într-un proiect al Domniei Sale.) De la momentul acelei scrieri şi până astăzi proiectul a luat forme  sociale şi economice care-i permit să înceapă a urmări deja o strategie. E mult, oare?! Se putea mai mult?! Cred că atât este firescul acestor etape şi cel mai important este să lăsăm firescul să ne poarte spre viitor.

De când trudesc la acest proiect, pe măsură ce devin tot mai implicat în realitatea lui socială mă simt tot mai legat de Ilia Efimovici Repin, de lumea lui. Dar mai ales de tabloul său Edecarii. Mi-e tot mai limpede că totul în lumea de astăzi depinde de edecari, de oamenii pe care îi dispreţuim atât de mult încât nici măcar nu suntem în stare să-i vedem. Mă simt – cu mândrie! – făcând parte din lumea asta înhămată la o construcţie şi mânată să o târască înainte, spre un ţel, spre un obiectiv. În spatele hamurilor, la capătul odgoanelor, se află o lume, pe care noi, edecarii, nu o cunoaştem nicidecum. Auzim o anume larmă, vedem de departe siluete, auzim zgomote de voci şi zvon de muzică, clinchete. Totul ne arată că acolo este o realitate, o anume realitate care atârnă în întregime de responsabilitatea noastră. Dacă dăm drumul la odgon…

Să mă credeţi, vă rog, scriu toate aceste cu regret. Nu pentru ceea ce afirm, ci pentru faptul că scriu. Este un gest de o profundă inutilitate ce se va adăuga să completeze tabloul profundei inerţii. Textul acesta nu va fi citit pentru afirmaţiile sale, pentru a încerca să mergem pe firul lor până la un înţeles. El va fi citit pentru a întări convingeri de nezdruncinat, ce nu pot fi smintite din sistemul nostru. Dacă nu contribuie la un atfel de proces, atunci…

Mă simt bine în lumea mea de edecari. O lumea departe de a fi perfectă, o lume ciudată, de multe ori grosolană, redusă, dar este lumea care ţine odgonul…

 

 

autor Ion Mânzatu

Tagged with:

Comentarii închise la Edecari

George Pruteanu

Posted in Articole by Hopernicus on 08/11/2011

Era mare dandy George, şi mare cuceritor. Îi plăceau femeile înalte, blonde, elastice. Umbla mândru, înfoiat, la braţ cu duduia. Îmbrăcat elegant: pantaloni de caşa, gris-fer, sacou bleumarin, cu nasturi metalici, cămaşa albă, scrobită, cu manşete duble, bogate şi butoni emailaţi, de serie mică. Cravata în dungi, roşu, albastru şi alb, cu nodul strâns, dublu. Nu ca noi, ăilalţi, care alergam după blugii cauciucaţi, mulaţi pe picior, sau evazaţi de sub pliul fesier, cu malete, cu tunici copiate de la beatlesi, cu părul lung şi bărbile până la brâu. Mereu hărţuiţi de miliţie, de profesorii făcuţi cu dosar, de activiştii bine instruiţi. În luptă aprigă să fii primit în examen fără să te tunzi, să-ţi tai barba, să-ţi pui costum şi cravată.

Era prin aprilie, sfârşitul lunii, se făcuse cald, înverzea totul şi venise seara Învierii. Nic Manea, Corneliu Popel, Aurel Brumă şi cu mine urcam Copoul spre căminele din Codrescu. Nic primise pachet de acasă, iar la asta nu se mai adaugă nimic. Urma apoi să ne ducem la Înviere, la biserica 40 de sfinţi. Pe scările Universităţii, George stă cu două blonde înalte şi aşteaptă ceva, sau pe cineva. E ca un cocoş: uguie. Blondele cotcodăcesc cu bărbiile ascunse în umăr, cu priviri furişate spre noi. Le ştim, sunt de pe la alte facultăţi. Faceţi o talpă, băieţi?! – aruncă George şi blondele chicotesc. Ele au bărbaţi, au o seară promiţătoare, fierbinte, clocotitoare. Pe când noi… Rânjim. Doar Aurel, fiu de răzăşi neaplecaţi, se opreşte şi-ntreabă: Da, tu, George?… paşti? Paşti?! O clipă e linişte, apoi hohotim zgomotos. George râde şi el. Un pic strepezit, dar n-are încotro. Ne face cu mâna: Adevărat a-‚nviat, băieţi! Plecăm, ne vedem de-ale noastre.

Trec anii. Trec mulţi. Din când în când cumpăr cărţi de la George, cel mai original librar din oraş. Librăria lui este într-un Fiat 850. Cărţile sunt etalate pe capotă şi are titluri rare, ce se găsesc greu. Dar ce-mi place cel mai mult este umorul fabulos cu care face pachetele obligatorii. Nu cumperi o carte bună, dacă nu cumperi şi-o porcărie de partid. Mă rog, principiul lui: cine nu papă unghiuţă, nu papă nici ochişor. S-a ofilit, George, ceva s-a uscat în el. De fiecare dată, schimbăm câteva vorbe, dar nu suntem în largul nostru de loc. Sunt stări care s-au rupt, s-au destrămat.

Vine Revoluţia, îl văd pe George pe la televizor, vocal, înbăţoşat, din ce în ce mai fundamentalist. Un alt George, unul care se vrea serios, aşezat. Nu-mi place George acesta. Mie îmi place George acela sprinţar, imprevizibil, spiritual, cu o inteligenţă sclipitoare şi spectaculoasă. Mereu inventiv, mereu încleştat într-o luptă, mereu cu licărul din ochi, care anunţa că urmează o nefăcută.

Apoi trec iară anii, şi dispar amândoi.

 

sursa foto http://blogs.click.ro/anca_bejan/category/2-invata-din-experienta-altuia/

 

autor  Ion Manzatu 

Tagged with:

Petre Brânzei

Posted in Articole by Hopernicus on 08/11/2011

E spre sfârşitul anilor ’70, iar noi stăm în cabinetul lui de la spital şi pălăvrăgim. Sărim de la una la alta după cum ne duce conversaţia, dar doctorul nu e în apele lui. E mereu cu gândul aiurea. Mă tot gândesc la un lucru – spune brusc – nu-mi dă pace de fel. Am răbdare şi în cele din urmă îmi spune.

 

artist Nynna Vizireanu

 

“Acum vreo şase luni au fost repatriaţi ultimii prizonieri de război din Siberia. Cînd li s-a spus că vor pleca acasă nu au crezut. Şi-au spus că este o diversiune, ca să fie duşi undeva şi împuşcaţi, aşa că s-au organizat militar şi au hotărât să nu se despartă sub nici o formă. În felul acesta execuţia lor nu putea trece neobservată. Opinia internaţională ar fi aflat şi măcar atâta să rămână în urma lor: un semn despre cruzimea fără rost. Cu chiu, cu vai au fost urcaţi în vagoane şi cu toate eforturile depuse de autorităţile civile şi militare, cu toate semnele de bunăvoinţă, prizonierii nu au putut fi clintiţi din hotărârea lor. Când au ajuns în gară la Ungheni, şi li s-a spus că sunt liberi, au refuzat să coboare din vagoane. M-au chemat cei de la armată, am stat de vorbă cu comandantul lor dar n-am obţinut nimic. Vor rămâne în vagoane. Li s-a spus că se află pe teritoriul Romaniei, sunt acasă, acolo unde au visat să ajungă de ani lungi, că noi vorbim româneşte, că dorim să-i ajutăm să ajungă la ai lor. Au rămas neclintiţi. Şi atunci am hotărât să-i punem în nişte camioane, să-i ducem undeva în câmp şi să-i lăsăm acolo. Pur şi simplu să-i părăsim. Am ales un poligon de la poalele unui deal împădurit. Voiam să fac observaţii şi aveam un foişor la câţiva kilometri, în coama dealului. Un timp nu s-a întâmplat nimic, câteva ore pur şi simplu au stat în camioane. Apoi au început să coboare timid, să cerceteze locul. În jur nu era ţipenie de om. Câmpul şi pădurea de la vreun kilometru şi jumătate. Când au înţeles că într-adevăr sunt liberi, manifestările de bucurie au fost copleşitoare: s-au îmbrăţişat, au chiuit, au sărutat pământul, îl ridicau în pumni spre cer, îl prefirau printre degete. Au încins hore şi au dansat îndrăcit multă vreme. După care au început întrebările: ei ce fac? Unde sunt? Cum vor ajunge acasă? În jur ţipenie! I-am lăsat suficient până să devină îngrijoraţi, apoi am dat fuga să-i organizăm, să-i îndreptăm spre casă. Izbutisem să-i convingem! Când ne-au văzut, cei mai mulţi au izbucnit în plâns, aproape am fost sufocaţi de îmbrăţişări. Au fost duşi în cazarma pregătită, hrăniţi şi îndreptaţi spre case.” Tragedia lor abia acasă a început – mi-a mai spus doctorul:  Cei mai mulţi n-au fost recunoscuţi de nimeni. Veniseră într-o lume care nu mai era a lor.

 

autor  Ion Manzatu 

Comentarii închise la Petre Brânzei

Paralizie

Posted in Dezbatere by Hopernicus on 12/08/2011

Un anume tip de folclor afirmă că în faţa şarpelui prada paralizează, hipnotizată fiind de privirea intensă a reptilei. Lucru cu totul neadevărat. Nemişcare vietăţii este în fapt o armă, cu care aceasta îşi apără viaţa. Departe de a fi „hipnotizată”, ea face eforturi teribile să se confunde cât mai mult posibil cu peisajul; chiar şi temperatura corporală se străduie s-o scadă, pentru a păcăli reptila. E şansa ei.
Mă gândesc tot mai mult la această situaţie, asistând la ultimele evenimente din peisajul economic şi financiar. În afară de cei implicaţi direct, toată lumea aşteaptă paralizată soluţiile. Este evident că oficialii sunt depăşiţi, este evident că orice declaraţie ar trebui privită extrem de critic şi de rezervat. Ei sunt nevoiţi să facă astfel de declaraţii, poziţia pe care o au, fie politică, fie financiară, fie economică nu le permite să afirme că totul se prăvăleşte.
În fond, nici măcar nu este o mare nenorocire: asistăm la moartea unui sistem social. S-a mai întâmplat asta în istorie de vreo trei, sau patru ori, de fiecare dată atunci când principiile ce puneau în funcţiune mecanismul social erau depăşite. Repet nu moartea sistemul social este problema, ci paralizia comunităţilor. Se pare că este tot mai evident că, cu cât un sistem este mai sofisticat şi mai global, cu atât este mai paralizant pentru componenţii săi în situaţiile critice. Mă tot gândesc la afirmaţiile lui Mircea Eliade (lucidă, extrem de lucidă minte!!!), sau la marile legede al omenirii, care ne dovedesc că trecutul nu înseamnă mare lucru la nivel fundamental; deşi ar trebui, deşi ar fi de fapt şansa nostră. Omenirea se pare că nu poate să înveţe din marile lecţii, din gravele exemple pe care le-a consumat. Sub o formă sau alta ne întoarcem mereu la imperii, la suprasisteme, la formule ce induc momente inerţiale până la nivelele de bază. Apoi apare situaţia de criză care dinamitează totul pentru că totul paralizează. Informaţiile importante, pârghiile, butonale, soluţiile sunt adunate undeva, şi întregul sistem este curpins de nemişcare, în aşteptarea rezolvării. Doar că, acolo unde se află factorii decizionali totul este blocat, pentru că soluţiile căutate sunt pentru salvarea sistemului, nu pentru modificarea lui. Acolo nu se acceptă că sistemul în funcţie nu mai poate face faţă şi că trebuie acceptată moartea sa. Acolo se caută modalităţile prin care agonia să mai fie prelungită o zi, o lună, un an. Aşa au pierit toate marile formaţiuni sociale. Mereu s-a demonstrat că baza vieţii comunitare sunt structurile mici, foarte mobile, active, capabile mereu să-şi modifice conformaţia pentru a se adapta, dar – tot mereu! – s-au găsit nişte oarecine orbiţi de nevoia unui imperiu.

Compozitie, artist Gina Baranovschi

 

S-au scurs mii de ani de viaţă comunitară pe această planetă, se vor mai scurge sau nu, şi din nefericire dovedim că singurul lucru pe care l-am învăţat temeinic este: paralizia. Paralizia de frică, de groază, de lene, de lipsă de curaj, de nepăsare, de inconştienţă. Paralizăm şi aşteptăm, sperăm că va veni un erou care să ne salveze. Din nefericire eroii nu fac altceva decât să spună pe nume unei situaţii care ne omoară sau ne chinuie lent.
Se pare că doar asta ne poate scoate din paralizie.

 

autor Ion Mânzatu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

Comentarii închise la Paralizie

APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID

Posted in Articole by Hopernicus on 12/08/2011

1. Cu bună ştiinţă

În mod normal un astfel de demers nu ar fi trebuit să folosescă internetul pentru a fi lansat. Uzanţele academice impun folosirea canalelor care au suficientă autoritate pentru a atesta că materialul provine dintr-o sursă demnă de încredere, sau recomandate sunt, desigur, canalele oficiale pentru a putea provoca reacţii ale autorităţilor. Cu bună ştiinţă vreau să folosesc internetul la difuzarea acestui material, ţinând cont tocmai de spiritul extrem de frivol al acestui canal de propagare. Dacă televiziunea se dovedeşte a fi cea mai superficială formă de jurnalism, internetul întrece, cu largheţe, măsura oferită de aceasta consumatorilor săi. Credem, aşadar, că reacţiile faţă de acest Apel ne vor da o anume imagine al coeficientului de luciditate din societatea contemporană. Desigur nu cea mai exactă, desigur nu cea mai precisă. La fel de cu bună ştiinţă putem afirma că aşteptările ca reacţiile să fie bogate nu sunt foarte optimiste, pentru că cei mai mulţi internauţi nu vor avea curiozitatea să citească materialul; o altă largă categorie va citi primele rânduri, şi atît; apoi sunt cei care vor frunzări, ici, colo, şi-şi vor întări vechile convingeri; rămâne doar un coeficient neglijabil care îi vor da atenţia cuvenită, şi la urmă vor ofta neputincioşi. În sfârşit vor fi şi unele reacţii, cele mai multe paradoxale. La asta ne referim mai ales când vorbim despre luciditate.

 

 anul 2011…, artist David Croitor

 

 

2. Evenimentele

În cercuri de specialişti se vorbea de mai multă vreme despre o revenire a crizei economice şi financiare. Se prevedea că undeva în primăvara anului viitor (2012) vor apărea primele semne. Dar iată că recidiva a explodat neaşteptat de repede şi de violent. Evenimentele care au debutat nu sunt decât începutul a ceva ce nu poate fi nici prevăzut şi nici evitat. Desigur, oficialii trebuie să evite panica şi atunci ne sunt prezentate scenarii în care situaţia este sub control. Doar că nimeni nu mai crede în aceste situaţii controlate, dar, pentru că aşa se obişnuieşte, fiecare îşi bagă capul în nisip, cu speranţa că năpasta va trece fără să-l facă să sufere prea mult. Doar că de data aceasta sunt serioase semne de întrebare, şi, după cum arată, se pare că lucrurile nu vor sta deloc aşa. Ne simţim obligaţi să vă atragem atenţia că nu mai vorbim despre evenimente care se vor petrece cândva, undeva în viitor, că nu ne vor privi, că ar trebui să ne gândim la cei ce vin după noi etc., că alte generaţii vor trebui să facă faţă problematicii. Nu, de data asta vorbim despre lucruri copleşitor de grave care se vor petrece în prezent, ne vor privi în mod nemijlocit, şi noi vom fi cei care vom plăti nota de plată, care poate fi şi ultima. Nu luaţi aceste afirmaţii ca pe o figură de stil, ci gândiţi-vă că, dacă acum câţiva ani am realizat că stăm pe un butoi cu pulbere, acum am aprins şi fitilul. În scenariile prezentate public se vorbeşte despre o perioadă dificilă de aproximativ zece ani. Toate evită să pomenească de varianta ca în aproximativ trei, cinci ani, odată cu adâncirea fără precedent a efectelor crizei, situaţia să scape cu totul de sub control, şi pământul să fie cuprins de cele mai distructive forme ale violenţei. ( Oare când, în istorie, omenirea a arătat luciditate în perioadele grave de criză?!) Pentru că o scânteie este suficientă să inflameze până la distrugere o situaţie tot mai tensionată. Şi noi către asta ne îndreptăm, după cum ne-o arată evenimentele ce se produc cu o frecvenţă îngrijorătoare. Şi mai lipseşte un lucru din scenariile prezentate: nevoia contribuţiei noastre active, creative, contribuţia oamenilor de rând în găsirea unor soluţii. Oficialii ne prezintă soluţiile de la vârf, din birourile elegante, ni se cere doar să le finanţăm. Soluţiile acestea sunt tot mai scumpe şi mai nesigure, efectele lor sunt tot mai neimportante, dar costă tot mai mult; în toate planurile, sub toate formele.
Ne tot întrebăm de ce n-am putea contribui şi noi la identificarea unor soluţii. E adevărat, asta, abia asta, ar fi o noutate în istoria omenirii. Şi totuşi, schemele evoluţiei cosmice arată că soluţiile adevărate ale unui proces stau în materia invizibilă, impalpabilă.

3.Istorie

Nici pe departe nu am vrea să acredităm ideea ca oficialii nu sunt competenţi şi de bună credinţă. Sunt competenţi, şi sunt de bună credinţă, doar că sunt cuprinşi în rigorile scorţoase ale unor principii eronate şi depăşite, principii care îi obligă să nu privească niciunde în altă parte decât în interiorul sistemului. Un sistem ce se află acum în agonie profundă, trage să moară, un sistem care dovedeşte că este mai periculos, mai scump şi mai nerentabil, să fie salvat, decât să fie lăsat să dispară. Doar că oficialii nu-şi pot permite asta, lor le-a fost încredinţat spre bună gestionare. Ei nu-şi pot permite, dar noi da.

4. Greşeli

Greşelile nu au început de ieri, de alaltăieri, au început de mult, cam imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au fost puse în mişcare principii care atunci păreau fertile şi, mai ales, funcţionau. Acum însă, ne costă foarte scump să le mai ţinem active, ne costă atât de scump, încât foarte curând vom asista neputincioşi la părăduirea ultimilor rezerve. Din nefericire, un sistem social nu poate fi schimbat aşa cum schimbi o locuinţă. El se schimbă prin contribuţia celor care încep să pună în mişcare mecanisme noi, mecanisme care fac să apară funcţii noi, şi principii noi. De asta este nevoie de luciditate. De luciditate şi de credinţă, ceea ce – în perioade istorice ca aceea prin care trecem – sunt cele mai evitate trăsături morale. Şi mai este evitat un factor fundamental al fiinţei sociale: binele general. Toate acţiunile sunt trecute prin filtrul binelui individual, din care cauză toate, dar absolut toate, poartă pecetea distrugerii, însingurării şi suferinţei. Pe această planetă şi cel mai firav fir de apă îşi duce obolul în oceanul planetar, care, la rândul său îi asigură supravieţuirea. Circuitul funcţionează atâta vreme cât fiecare parte are credinţă, şi se lasă în seama celeilalte.

5. Soluţii

Pentru că trăim în vâltoarea aceasta şi suntem dependenţi de ea, nu putem găsi noi soluţii de salvare din perioada tristă pe care ne e dat s-o străbatem. Putem căuta şi găsi soluţii de evitare a momentelor cruciale, de ameliorare a unor efecte degajate din cauze pe care nu le-am controlat la vreme. Nu putem folosi panacee, ci doar pune cataplasme, dar este oricum mai bine decât să asistăm la cum suntem târâţi către o situaţie fără ieşire. Or, pentru asta ar trebui să ne impunem o gândire care să aibă în centru imaginea binelui general, acel bine care mă cuprinde straşnic, care mă protejează şi-mi aisgură viitorul. Ca să gândeşti la binele general este musai să realizezi că starea ta cea mai adecvată este iniţiativa. Fie că este scornită şi cultivată de tine, fie că este una la care participi, iniţiativa pune în valoare efecte desprinse direct dintr-o realitate nemijlocită. În această stare empirică vom găsi soluţii pentru viitorul noastru, cel adevărat, nu cel prezentat pe hârtie, într-un scenariu scrobit şi tributar tuturor viciilor politice şi diplomatice. Acesta nu este un material de promovare şi ca atare vă rugăm să iertaţi toate clişeele pe care le-aţi regăsit în el. Am crezut de cuviinţă să nu evităm aceste clişee, atâta vreme cât ele definesc exact ceea ce ne dorim să comunicăm.

 

6. De ce: NOI?

Noi, pentru am încercat să păşim dincolo de vorbe şi, la Iaşi trudim să ia fiinţă o iniţiativă care să folosească luciditatea noastră aşa cum este ea la momentul actual. Este vorba de o asociaţie economică: CENTRU PENTRU PROMOVAREA ECONOMIEI LOCALE REGIONALE ŞI INTERREGIONALE. O asociaţie care aşteaptă spiritele ce cred că pot să-şi depăşească limitele, inerţiile şi, mai ales, îi aşteaptă pe cei care au atâta curaj, încât au devenit conştienţi că e musai să scormonim după noi soluţii.

De crezi că poţi să te laşi atras într-o astfel de aventură ne poţi contacta:

Ion Mânzatu

imanzatu@gmail.com

GSM: 0740-508345

Dar gândeşte-te bine, începuturile presupun abnegaţie şi credinţă, presupun altruism şi trudă. De simţi mai degrabă aplecări către curiozitate şi interes, cel mai bine este să stai acasa, aşa cum o vor face şi ceilalţi semeni ai tăi.

Dar un gest tot poţi să faci: să pui în cirulaţie acest material.

Tagged with: ,

Comentarii închise la APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID