Gata!

Gata!

 

S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate  ale unor  veleitari care râvnesc doar la  prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! – care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.

 

autor Ion Manzatu

Amintire

Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.

Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat.  Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor  istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.

 

autor Ion Manzatu

Ceilalţi partizani

Râvna şi documentarea extrem de serioasă şi aplicată a celor mai mulţi dintre cercetătorii istoriei noastre recente, au adus la lumină fapte şi crâmpeie de viată în bună măsură necunoscute opiniei publice.

Despre erorile şi mai ales despre ororile petrecute în spaţiul românesc în jumatatea a doua a secolului XX, a început a se scrie şi a se vorbi de putin timp. Data relativ recentă de la care a fost posibilă începerea cercetărilor, [ !] precum şi complexitatea fenomenelor, nu au permis alungarea întunericului care acoperă ca un giulgiu tutelar fapte şi întâmplări. Cenuşa uitarii şi mesajul malefic alcătuit cu care s-a încercat acoperirea unor grozăvii au fost dirijate în aşa fel încât nocivitatea lor să se aştearnă ca o pâclă otrăvitoare  peste memoria colectivă şi peste conştiinţa de neam a românilor.

Din nenumăratele aspecte şi faţete ale tragediei petrecute în spaţiul locuit de români, încerc în această spovedanie, făcută în numele celor din neamul meu care ori nu mai sunt ori nu consideră a fi făcut ceva spectaculos, să mă refer la ceea ce s-a petrecut în planul al doilea al dramei individuale a fiecăruia dintre cei care la timpul respectiv au îmbrăcat cămaşa morţii. Ce a însemnat viaţa pentru familia şi pentru întregul univers al unui luptător în perioada cand eram învăţaţi la şcoală să ne demascăm [ !] părinţii dacă ascultă la radio posturi străine sau dacă dau mâncare unor necunoscuţi, -iată pagina de istorie în care încerc eu să inserez un episod încredinţând neuitării unul din sutele de cazuri petrecute în acei trişti ani. Denumirea de partizani dată de opinia publică acestor oameni cu menire mucenicească asumată, era  descifrată în accepţiunea oficială ca fiind vorba despre nişte anarhişti, nişte răufăcători şi nişte duşmani ai poporului. Interpretărilor date acestui cuvânt le scapă esenţa ideii de partizan şi anume aceea de partizani ai unei anumite filozofii, ai unei conceptii de viată, partizani ai libertăţii şi demnităţii naţionale şi individuale,  pentru care-iată- erau dispuşi să lupte până la ultima consecinţă.

Eroismul acestor sfinţi mireni ai pământului românesc, care în majoritatea lor covârşitoare nu au putut dezbraca cămaşa cernită a morţii, pe care au purtat-o ani la rând, nu a fost, aşa cum s-ar crede, izolat şi singular.

În jurul lor şi mai ales împreună cu ei s-au aflat în majoritatea cazurilor, familiile, multe din rudele de sânge şi chiar vecinii, prietenii şi în multe cazuri oameni necunoscuţi. Aflaţi în sprijinul direct sau indirect sau numai fiind în cunostinţă de existenţa unui partizan, toţi aceşti oameni au avut în comun riscul enorm, de necuprins astăzi cu mintea, de a înfunda beciurile securităţii şi de a nu mai vedea ani în şir soarele, sau poate niciodată. Teama înfricoşătoare pentru viaţa lor, dimpreună cu a celui care a ridicat sabia împotriva nelegiuirii, şi în jurul căruia se aflau cu toţii, i-a stimulat pe cei cu caracter de oţel pentru a rezista cu atât mai mult cu cât pericolul era mai prezent şi palpabil. Ceea ce până la urmă a diferenţiat familiile unele de altele şi a asigurat succesul în cazul unora şi esecul în cazul altora.

Unul din neamurile a cărui unitate şi credinţă a izbândit în lupta cu sistemul opresiv, de departe cel mai draconic de dupa Cortina de fier, precum şi cu laşităţile, ispitele şi slăbiciunile specific omeneşti, a fost neamul fraţilor GLIGOR CANTEMIR SI AUREL din comuna Hălmăgel, judeţul Arad.

Aşa după cum se cunoaşte de către toată suflarea din acea parte de plai românesc şi de către cei apropiaţi fenomenului, cei doi fii ai preotului Gligor Alexandru din Hălmăgel au ridicat sabia împotriva comunizării României şi a scoaterii ei de pe orbita civilizaţiei occidentale. Absolvenţi ai unor prestigioase universităţi europene, cei doi fraţi, cu sacrificiul şi lupta lor, desfăşurate sub semnul crucii şi al credinţei strămoşeşti, au albit ca neaua şi sufletele neamului lor în faţa Judecăţii de Apoi. În acel dramatic concurs de împrejurări, ei au ocazionat neamului lor nedorita posibilitate de a dovedi în faţa lui Dumnezeu, şi, –iată-în faţa posterităţii, că au purtat în minte şi în vintre virtuţile strămoşeşti de curaj, dârzenie şi demnitate şi că idealurile le-au fost mai tari decât teama pentru viaţa lor, şi, dacă vitregiile sorţii au cerut-o şi-au demonstrat cu fapte opţiunea.

Simpla înşiruire a întâmplărilor petrecute şi a faptelor de arme ale partizanilor şi ale susţinătorilor lor se constituie întrun document important  pentru istorici şi o lectură înălţătoare, demnă de un adevărat memorial al demnitătii, pentru urmaşii acestora şi pentru cititorii interesaţi de istoria înaintaşilor lor.

Fără să îşi imagineze nici o singură clipă că au fost abandonaţi de lumea democratică occidentală  într-o altfel de Siberie rusească, dar la fel de înspăimântătoare, instituită aici, la noi acasă, partizanii, ca şi strămoşii lor, dacii, s-au retras în munţi cu certitudinea că rezistenţa lor va aduce poporului şi ţării mântuirea.

În aşteptarea ajutorului anglo-american cetele de partizani purtau o luptă total inegală cu trupele de securitate, cu un diabolic sistem de represiune în care era prinsă de fapt întreaga ţară şi abia apoi cu lipsurile, vitregiile naturii şi disperarea pentru soarta celor de acasă, a căror viaţă era uneori la fel de grea.

Munţii Apuseni, ale căror ascunzişuri şi întunecimi au găzduit în zbuciumata lor istorie pe Horea şi ostaşii lui, pe Iancu şi ai lui, şi-au oferit ospitalitatea şi partizanilor anticomunişti în fruntea cărora se aflau fraţii  Gligor. În perioada anilor de grea prigonire, Gligor Aurel, avocat, Doctor în Drept, cu doctorat luat la Bruxelles cu MAGNA CUM LAUDE, văr primar, ca şi fratele său dealtfel, al tatălui semnatarului acestor rânduri, era ascuns în şura unui cetăţean numit Aurel din Dealul Crişului. Acolo, în ascunzătoare, era într-o relativă siguranţă, datorată pe lângă unei severe izolări în munte şi faptului că proprietarul şurii era un om cu o moralitate ireproşabilă şi cu o comportare care excludea orice bănuială. De asemenea, reuşita evitării organelor de represiune s-a datorat şi faptului că vărul său bun, CHIŞ ANDOR din Hălmăgel, lua seara târziu desagii în spinare şi pleca, pe cărări necunoscute străinilor, cale de o noapte întreagă, până în Dealul Crişului şi acolo cu precauţiunile de rigoare, lăsa hrana pregătită de soţia sa CHIŞ FLOAREA pentru vărul lor.

Când necesităţile conspiraţiei au cerut-o, Gligor Aurel a efectuat alte sarcini ale luptei lor, iar pentru aceasta avea nevoie de o altă identitate. Acelaşi văr, CHIŞ ANDOR, cu care se asemăna fizic, i-a pus la dispoziţie buletinul său de identitate, de care fugarul s-a servit timp de 8 ani, fără să trezească nici cea mai mică bănuială. Pentru persoanele care au trăit acea etapă este uşor de imaginat la ce risc enorm s-a supus această familie şi din ce motive merită cu prisosinţă să-şi afle numele în această galerie suis generis a eroilor. Apoi este de imaginat ce frustrare ar resimţi un eventual supravieţuitor dintre urmăritorii săi la aflarea acestor detalii.

Pe această alee imaginară a eroilor acelor timpuri şi acelor locuri, trebuie să-şi afle chipul încununat cu laurii reverenţei adânci şi ai respectului, încă alte câteva nume, pentru înălţimea la care au ţinut ridicată ştacheta demnitaţii, curajul, solidaritatea şi conştiinţa de neam, de a căror prestaţie se lega succesul multor acţiuni.

Deoarece din motive de păstrarea conspirativitătii şi a securităţii personale, o bună parte dintre aceştia nu sunt cunoscuţi, câteva din troiţele pe care merită să le ridicăm, măcar în sufletele noastre, acestor conştiinţe, care ne ridică tuturor media standardului moralităţii, vor trebui să fie nenominalizate şi în locul unui chip şi a unui nume sa fie scris cu majuscule UN OM.

Asumându-ne riscul ca din neştiinţa şi slaba documentare a semnatarului acestor rânduri, o parte a celor care înnobilează cu fapta lor demnitatea românească, să fie omişi de a fi pomeniţi IN MEMORIAM, aducem totuşi la cunoştinţa cititorului numele câtorva familii de a căror sprijin au beneficiat fraţii partizani GLIGOR.

Astfel, familiile IUGA IOAN şi MARIOARA şi IUGA PETRU şi VARVARA se fac „vinovate”  de ascunderea, asigurarea cu alimente şi transmiterea informaţiilor între partizani, cu riscurile de rigoare, precum şi cu dusul în spinare în toiul nopţii a partizanului GLIGOR AUREL dintr-o ascunzătoare în alta pentru a nu lăsa urme detectabile de către securitate, cu câinii de urmărire.

De asemenea „vinovăţii” pot fi acuzaţi şi familia CHIŞ CORNEL, care era fratele lui CHIŞ ANDOR, verii celor doi partizani GLIGOR, şi familia STAN NICOLAE şi MARIOARA, care este soră cu Floarea, soţia lui Chiş Andor, precum şi mama acestora Gligor Rozalia, pentru contribuţia lor la păstrarea acestui mare secret şi pentru împrejurarile favorabile pe care le-au creat pentru abaterea atenţiei de la casa şi locurile unde era ascuns vreun partizan. Sunt îndreptăţiţi să-şi afle numele şi chipul dăltuite în granitul memoriei unei pagini de istorie şi pentru susţinerea morală şi solidaritatea manifestată în acei ani, cu cei implicati direct şi familia mătuşii noastre MIHUŢA ELENA născută IUGA, din Timişoara, care, în principal, dar nu numai, prin fiica ei PAPP LAURA si fiul MIHUŢA PETRICĂ au fost conectati la evenimentele care au avut loc, prin susţinerea logistică [cazare, informarea cu date şi ştiri despre intenţiile organelor, aflate prin ginere, avocatul Papp Amos, etc] a celor doi proscrişi ai regimului, prin riscurile la care s-au supus susţinând moral dar şi material pe cei doi fraţi. Utilizând toate relaţiile şi metodele de inducere în eroare a organelor de anchetă, dar şi a celor de pază în timpul proceselor, recursurilor etc, Mihuţa Petrică asumându-şi riscuri grozave, a intrat în sala de tribunal în timpul procesului, cu pachete de ţigări încercând să le strecoare vărului său CANTEMIR GLIGOR. In urma acelui proces CANTEMIR GLIGOR a fost inchis la Aiud timp de 15 ani iar fratele sau a fost gasit mort pe teritoriul comunei natale. Faptele celor care au „pactizat cu duşmanul”după expresia oficială, sunt atât de multe încât a le afla şi a le da unei pagini de istorie, este o întreprindere care ne copleşeşte sub raport emoţional dar şi depăşeşte  posibilităţile actuale de documentare ale semnatarului.

Din motive de minimă modestie amintesc în finalul ediţiei întâi, nerevăzută şi neadăugită încă, a prezentei lucrări şi numele familiei mele IUGA, compusă din IUGA ALEXANDRU, văr primar cu cei doi partizani, IUGA LETIŢIA, soţia,  TRIF NICOLAE, socrul lui Iuga Alexandru, cuscru cu fraţii Gligor, din satul Cărăstău, com. Baia de Criş, care au stat aproape cu fapta, cu sufletul dar şi cu frica îngrozitoare, ani în şir, pentru ceea ce se putea întâmpla dacă o nefericită întorsătură a lucrurilor avea loc. Chiar daca toţi aceştia şi încă mulţi alţii au fost soldaţii unei bătălii dinainte pierdute, faptele lor sunt demne de o odisee antică, iar noi, cei care le descoperim de sub vezuviul uitării şi al unei nepăsări induse, nu avem dreptul sa tăcem.

autor IUGA NICOLAE

Monahul faţă cu recesiunea

Arta este un anti-destin.

MALRAUX

 

 

Aş  vrea să-i amintesc de benedictini, fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit de sărăcie şi izolare, aşa cum se hotărâse să-şi ducă restul zilelor, un fel de preambul al plecării lui la mănăstire, plecare pe care o tot amână de câţiva ani de teama iminentei morţi ce-l aşteptă, acolo, între zidurile sfântului lăcaş. Mă trezesc pronunţând numele lui Emil Cioran, care, odată fugit din ţară de teama represaliilor comuniste, se refugiase în mansarda din rue de l’Odeon, într-o strâmtă cămăruţă, unde, «scepticul de serviciu al unei lumi în declin», cum avea să-l numească Liiceanu, cel ce făcuse apel la lichele, îşi petrecuse modesta sa viaţă, asemenea unui anahoret. Singurul eveniment literar a mai rămas doar întâlnirea cu el, vechiul meu amic de provincie. Rămas, asemenea lui Goya la bătrâneţe, într-o desăvârşită solitudine, revine o dată la două, trei săptămâni din stahanovistele itinerarii, unde construieşte capitalismul cu o conştiinţă de exemplaritate makarenkoiană, înălţând vilele celebrilor mafioţi, senatori şi deputaţi, pescuitorilor în ape tulburi, ce au apărut ca ciupercile pe toată această perioadă postdecembristă. Nu o dată l-am văzut văitându-se de oase şi de ţepele ce i se dădeau, fiind luat mai mult cu forţa, cum se făceau arestările gestapoviste şi urcat într-o Dacie antediluviană, cu tabla roasă de rugină, hârbuită, cu ţeava de eşapament târându-se pe jos, îndreptându-se într-o direcţie de multe ori nici de el cunoscută.

Părăsit de soţie, revenea când nici nu te aşteptai la ruina casei părinteşti, la care se uita neputincios cum pe zi ce trece se surpau, asemenea Sionului eremit, căci după moartea părinţilor săi rămăsese o casă pustie, apărată, aşa cum se exprimase odată, într-un poem, doar de un scut antirachetă de viespi, în jurul căreia creştea, într-o devălmăşeală de savană cucuta şi ştevia, carismatica alimentaţie a săracului, unde se ascundea, scriindu-şi vitriolantele sale poeme argheziene. De obicei era de găsit doar în zilele de sărbătoare, când, după calendarul ortodox, cădea Înălţarea la ceruri, a treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Duminica Sfintei Cincizecimi, zile în care până şi ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră, îşi încetau muncile lor istovitoare, bându-şi, într-o tăcere pioasă, poşircile oţeţite din butoaiele lor nespălate.

După periplul supliciilor acelea îl găseam tolănit pe iarbă, cu plaivazul în mână, înconjurat de Bachelard, Musil, Camus, pregătit să-şi înceapă epopeea, în maniera unei naraţiuni versificate, privind canoanele prin care-i fusese dat să treacă, memorabilă rămânând ziua în care plecase cu hârbul acela de Dacie, ce făcea obiectul rabla. Din cauza înghesuielii (citisem în ciorna la care tocmai lucra, povestindu-şi viaţa de salahor), se trezise cu un picior amorţit în curtea bisericii din Beceni, aflate în renovare, ce aparţinea unui sat de munte. Forţându-l în diferite poziţii cu ironia şi neliniştea cu care scuturi un amic, ce refuză să se trezească din somn, sau e pus pe farse, deodată, ca o detunătură fulgerătoare, îi bubui prin minte că nu capriciile vascularizării ar fi putut fi de vină, ci pur şi simplu începutul unei instalări de arterită. Fusese o săptămână a patimilor, alta decât cea consemnată de Patriarhie. Obligat să se sprijine mai mult pe piciorul valid (îşi continua poemul în proză, sub forma unui scenariu cinematografic, încât, citindu-l, îţi dădea impresia unui splendid început de roman), de dimineaţă până seara avea să care, şchiopătând, găleţile cu mortar din curtea bisericii pe treptele din spatele altarului, în interior, unde, cei trei zidari, îi impuneau un ritm din ce în ce mai alert, sub tirul rafalelor lor de băşini răsunătoare, date acolo în pronaus, făcându-l pur şi simplu să îngheţe, căci sacrilegiul acela a lor îi mai şi amuza. Mai întâi trebuiau să desprindă fresca de pe bolta şi turla bisericii ce urma a fi repictată. Căzute din înaltul bolţii, fragmentele din Geneza masacrată, răbufneau pe podea şi se umflau în ample ciuperci de praf. Interiorul de smerenie şi reculegere devenise un spaţiu irespirabil. Turla devenise şi ea o imensă coroană de praf compact. Dacă n-ar fi fost acordul părintelui, un proaspăt misionar ieşit de pe băncile catiheţilor, ce avea menirea şi harul de a respecta tipicul, cu o faţă lată, umbrită de o barbă tuciurie, de parc-ai fi jurat că te afli în faţa junelui junimist Ion Creangă, ce tocmai îşi începea cariera de păstor al sufletelor, te-ai fi crezut în baletul înnoroit al filmelor acelea alb negru din Rusia anilor ’20, cu entuziasmul prăfos, smucit şi tern al demolatorilor de biserici. Şoaptele, rugile şi plânsetele dezintegrate, se reîntorceau în plămânii lor deveniţi bulgări de pământ, în toracele acelor cavaleri apocaliptici, bucuroşi că prinseseră o lucrare din care se puteau câştiga ceva arginţi, întorcând cu pasionalitatea păgânismului lor subcutanat paginile Bibliei cu toporul. Lucrarea trebuia grăbită, căci în vara aceea, un celebru pictor din Focşani mai avea şi alte comenzi, concepând Facerea Lumii pe bandă rulantă, cea din lăcaşul acela sfânt având pereţii devastaţi de rubliovienele picturi prin care erau reprezentaţi sfinţii, a căror obraji scofâlciţi veneau din îndepărtatul Bizanţ, acum adunaţi într-o remorcă sub formă de piramidă de moloz, din care ochii unui Moise în plină mânie şi dispreţ faţă de neguvernabilul său popor, ai Sfântului Gheorghe, ai Sfântului Ştefan, cel ucis cu pietre, ai vârstnicei Sara, sfioasa femeie ce-şi deplângea sterilitatea pântecului la auzul veştii pe care cei trei îngeri aveau să i-o dea la apusul soarelui, îl priveau cu compătimire, căci devenise un rob cu picioarele zdrelite, încât, ar fi căzut într-o îndelungată îngenunchiere, numai ca să-şi relaxeze gamba piciorului drept, deja învineţită, cu toate că gestul acesta a lui ar fi provocat furia şi râsul sarcastic al celor ce mânuiau cu abilitate mistria, fără a înceta să-şi arate înalta cultură, redusă la rafalele acelea de pârţuri.

De acolo, de pe înaltul schelelor, una dintre acele bestii otrăvitoare, îl scuipase-n cap, propunându-i să-i dea muie într-o limbă a ţiganilor, ce-l învăţase meserie, dar nu şi bunul simţ, pe care, o fracţiune se secundă, fusese tentat să se suie la el şi să i-l reamintească, miruindu-l cu toporul ce se afla pe măsuţa unde se vindeau lumânările, unealtă pe muchia căreia se găseau urme de culori provenite de pe frunţile sfinţilor, cu care păgânii loviseră pe rând, hăhăind şi distrugând tot într-o veselie drumul celor trei magi şi a intrării în Yerushalaim. Oricum, era într-o zi de vineri, aşa că, fără să primească nici o recompensă materială de pe urma modestei sale contribuţii la (re)Facerea Lumii, cărând balast cu roaba, cum o făcuse şi ţarul Petru cel Mare, punând umărul şi ridicând din mlaştini fermecătorul Petesburg, ar fi putut străbate drumul înapoi, luându-se după dâra aceea pe care ţeava de eşapament o lăsase-n urmă, asemenea salvatorului fir al Ariadnei.

Cu această imagine se sfârşea pasolinianul scenariu, pe care, prietenul meu de când lumea, ca să citez o formulă deja consacrată, îl scrisese sub formă de poem. Fără a face parte din grupul perdanţilor, ai gregarienilor cu mentalitatea de sclavi, căci în percepţia noastră libertatea cuvântului însemna totul, până şi noi eram nostalgicii paradisului miltonian. Câştigasem, iată, libertatea cuvântului, dar pierdusem clipa copilăriei în favoarea eternităţii, cum o spusese cineva în prima frază a romanului său, şi, după cum o ştiam amândoi la fel de bine ca şi autorul acela, eternitatea nu ne aparţinea. Întinşi, aşa cum obişnuim să stăm, pe iarba cehovienei liverzi de vişini sălbăticiţi, de unde se aud ultimele ţipete ale unor cocori ce umblă brambura de colo, colo, rătăciţi pe cerul întunecat şi sumbru, o ploaie măruntă de toamnă târzie îşi varsă asupra noastră aciditatea, luându-ne la goană. Ne retragem în grabă în locuinţa lui, care se reduce doar la o cameră de ¾, o bucătărioară, în care tatăl său, dat afară prin anii cincizeci din armată, bolnav de prostată, îşi petrecuse ultimele zile, înconvoindu-se de atâta durere, asemenea unui muezin, cameră acum ticsită de cărţi cumpărate cu sacrificiul muncii la negru.

Fatalitatea îl urmăreşte, dacă aş putea spune aşa, încă înainte de a se naşte. În copilărie fusese îngrijit de o guvernantă, pe numele ei Didina, o spoitoriţă, a cărei frumuseţe te apuca un gol la lingurică, îndrăgostindu-se în secret de ea. Soţul acesteia, Mârzac, murise de cuţitul altui spoitor, ce-l spălase-n sângele său, dovedindu-se mai iute de mână, în urma unei altercaţii, reglându-şi în felul acesta între ei conturile. Prima nenorocire (ca să-l citez pe autorul Contractului Social, recte Jean Jacques Rousseau), a fost venirea lui pe lume. Prin cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, când comisese, după expresia folosită chiar de el, monumentala gafă de a se naşte, bunicului său, Radu, care a vrut să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc, îi fusese rechiziţionată moara.  E un lucru prea bine știut faptul că mai toate morile din literatura română, de la cea a lui Sadoveanu, care fusese luată de Siret, şi până la cea a lui Călifar, au sfârşit într-o manieră fatalistă. La rândul lui, pe motiv de origine, tatăl său fusese demascat de către un politruc şi înlăturat din rândurile armatei populare. O mamă despotică, ce avea să-i tiranizeze copilăria şi să-l persecute ca o Chiajnă, atâta timp cât trăise. Eşecul la IATC, secţia regie, unde a dat de două, dacă nu chiar de trei ori, însă, fără nici un rezultat. Căsătoria cu Fany, soţia, şi cei doi copii, care l-au părăsit. Proprietar, la rândul lui, al morii de absolut, prin valţurile căreia curg preceptele abstracte, la ora actuală, poetul, victimă a economiei de piaţă, în care «proprietatea este un moft», ca să cităm un ex preşedinte de stat, un liber cugetător, sărac şi curat, adept al democraţiei originale (băga-mi-aş votul în ea!), rămasă în coadă de peşte (recte nea Nelu Cotrocelu), este pe punctul de a pleca şi a se izola între zidurile unei mănăstiri. Singura, ce i-a rămas fidelă, este doar muza, cu care cochetează din perioada primilor ani de liceu, comiţând sacrilegiul de-a o rupe din albumul unui pictor celebru şi a o pune într-o ramă agăţată pe perete, înnegrită de atâta timp de când o ştiu acolo.

Cel mai relevant i s-a părut a fi Marele nud a lui Amadeo Modigliani, desenat în ulei pe pânză. Deşi trecuse mult timp până să se decidă între mulatrele botoase şi senzuale, renunţase în cele din urmă la Paul Gauguin, care plecase special în Tahiti, aflat în luxuriantul peisaj tropical din Polinezia Franceză, de unde se vedea transparenţa Oceanului Pacific, în care înotau rechinii şi pisicile de mare, stând tolănit în hamac, la umbra răcoroasă a palmierilor, cu piranda lângă el, o băştinaşă ce-i ţinuse de urât, unde-şi pictase nenumăratele sale tablouri, preferindu-l pe Modigliani, care avea predilecţia portretelor feminine, mai ales a nudurilor, ale căror obscenitate numai temperată nu mai era. Stând aşezată cu capul pe pernă, întinsă cu faţa în sus, o mână îndoită, cu ochii închişi, Marele nud a lui Modigliani înfăţişa, cum o spunea şi titlul tabloului, femeia în toată splendoarea ei. Ce te izbea din prima secundă, nu era abundenţa flocilor dintre picioare şi părul de sub braţ, ci ochii săi închişi în mod ostentativ, ce declanşau o dorinţă arzătoare de a o poseda aşa în somn. Ani de zile, muza aceea răvăşitoare, făcuse din el un adevărat serv al cărnii. Dorinţa, în perioada primilor ani ai adolescenţei, de a privi o femeie adevărată, complet dezbrăcată, devenise aşa de arzătoare, încât, într-o noapte, părinţii săi fiind plecaţi la un revelion, se repezi asupra Didinei. Spoitoriţa, încă tânără, nu s-a opus, dezbrăcându-se la peleu şi răpindu-i fecioria viitorului pohet. Pentru prima dată, nudul acela a lui Modigliani, avea să pălească în faţa splendorii spoitoriţei, rămasă complet goală în semiobscuritatea camerei, unde avusese loc pervertirea inocentului, pierdut în mângâierile uneia din fiicele zeiţei Ra. Toate acestea mi le-a povestit nici eu nu mai ştiu de câte ori. Ploaia se-nteţeşte, întunecând încăperea. Cei de la RENEL l-au deconectat de mult de la reţeaua electrică. Pentru el capitalismul înseamnă minus electrificarea. Din toată prosperitatea de altădată au mai rămas doar vrafurile acelea de cărţi aruncate pe podea, în mijlocul cărora se instalează, asemenea unui maharajah, de unde îmi aruncă privirile-i iscoditoare şi într-un fel interesul de a-mi asculta argumentaţia privind apologia sărăciei. Are un amestec de inteligenţă şi de erudiţie care mă înspăimântă. „Moaşta pe gheaţă, eu te-am format!”, obişnuieşte să-mi zică, revendicându-şi paternitatea spirituală asupra uşurinţei şi a aşa zisului meu talent de a scrie. „Poate vrei să spui că m-ai deformat!”, îi dau şi eu de fiecare dată replica. Ultimii zece ani i-a petrecut la moara lui Terteleac, aflată în Costieni, aceasta fiind retrocedată fostului proprietar. Ochii săi par cam tulburi, din cauza, n-aş îndrăzni să spun, credinţei, amanetate lui Bachus, deşi-n ultima perioadă le cam trage la măsea, cât a necazurilor deconcertante, ce s-au abătut în ultima perioadă asupra lui de când nu mai e morar  şi nevasta l-a părăsit, plecând în Grecia, încercând să găsească uitarea nenorocirilor ce se năpustesc ca un făcut asupra lui, toate pe partea dreaptă: piciorul care se umflase şi se învineţise, muşcat de un câine, pentru care a fost internat, pe socoteala statului, vreo trei zile, mâna scrântită şi cine ştie câte alte belele, ce-l pândesc, ca nişte pantere pregătite, cu agerele lor instincte, să-l sfâşie. Odată, într-un moment de mare sinceritate, prietenul meu de când lumea, mi-a mărturisit că idealul lui era de a deveni spoitor. I-am răspuns că visul acesta era practic imposibil de realizat din moment ce nu s-a născut ceea ce şi-ar fi dorit, singura posibilitate de a i se fi împlinit, rămânând doar o mutaţie de ordinul ingineriei genetice. Răspunsul meu, la fel de inteligent ca şi cel a lui Ceauşescu, care fusese ovaţionat în ropote de aplauze, când, la nu mai ştiu ce conferinţă, spusese că revenirea capitalismului va fi posibilă doar atunci când va face plopul mere şi răchita micşunele, îl făcu să râdă în hohote. Fascinaţia pe care o avea faţă de spoitori, aceşti nomazi chemaţi de zarea depărtărilor, cu coviltirele lor la apusul soarelui, venea de la Cumătrul de la Galbenu, un lăieţ cu tălpile picioarelor crăpate, care sosea în fiecare an, mergând pe jos, pe drumul prăfuit de ţară, cu părul răvăşit, cu barba sa de hirsut, zdrenţăros, desculţ, ţinând în braţe o păpuşă numită Siva şi pătrunzând în casele celor ce-l primeau, unde, în schimbul unui ciur de mălai, cădea în genunchi şi se ruga în faţa icoanei, de parcă ar fi fost un mesager al civilizaţiei mayaşe, un descendent a lui Hanab Ku, ce asculta, cu auzul său fin, zgomotele ciudate, venite din centrul galaxiei, prevestind sfârşitul lumii, apucându-se de păr şi văicărindu-se, invocând în limba lui de spoitor cine ştie ce spirite protectoare. Pe lângă ciurul de mălai, drept recunoştinţă, lumea-i mai dădea şi nişte jumări, astfel încât cu păpuşa aceea făcută din cârpe în braţe şi cu sacul în spate, Cumătrul de la Galbenu, pleca mulţumit la şandramaua de unde, anul următor, urma să revină negociind cu jelaniile lui Sfârşitul Lumii. Continuăm dialogul socratian. Zic: Lucrul cel mai primejdios este să ne lăsăm robiţi de materie. Să lăsăm la o parte apocaliptica, sumbra viziune despre lume a filozofului de la Coasta Boacii şi să trecem la cele lumeşti. Ştii cum zicea odinioară un politician englez: “Mi-ar fi mai bine să fiu sărac într-o casă plină de cărţi decât un rege fără dorinţa de a citi.” Surprins în flagrant de lectură, exemplul îl vizează direct. Îl văd cum îşi apleacă privirile. Dealtfel, continui eu peroraţia, făcând apologia sărăciei, chiar Cioran, în exaltările sale, susţinea că şi o mătură, dacă-ţi aparţine, şi e deja prea mult. Pelasgul Alexandru Macedon, la stăruitoarea sa dorinţă, a fost îngropat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el. Toate acestea i le spun de pe aceiaşi poziţie al unui paria, vorba povestitorului : “Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” Discursul meu, plin de o ostentativă elocinţă, are în el o mare doză de cinism, căci, cu o noapte în urmă, m-am visat Sultanul din Brunei, omul cel mai bogat de pe Planetă (de la data conversaţiei noastre este foarte posibil ca topul să se fi schimbat), unde un rezervor de petrol era mai ieftin chiar şi decât o pâine. Se făcea, în visul acela marquezian, pe care i-l povestesc cu lux de amănunte, că Hassanal Balkian îmi oferise mâna fiicei sale şi o dată cu asta şi jumătate din averea lui. Dacă şeicul din Abu Dhabi, emirul Qatarului, regele Arabiei Saudite, regele Thailandei, pe care îi aveam la degetul mic, erau foarte bogaţi, în comparaţie cu ei devenisem putred de bogat, căci, tatăl socru, care avusese ambiţia de a ne face nunta la Kuala Lampur, îşi dăduse ortul popii imediat după cele două săptămâni, cât a durat fastuosul banchet, unde, bineânţeles, îmi oferise darul, iaca, un flecuşteţ de vreo 30 de miliarde de dolari şi câteva coliere de platină cu diamante şi safire zmeurii, astfel că în locul celui de-al 29-lea descendent al liniei neântrerupte din matusalemicul sultanat de proporţii liliputane, unde munca era desfiinţată prin lege, cei ce nu respectau acest decret al dictaturii statului degeaba în stat fiind amendaţi, nimeni, neavând voie să ridice un pai de jos, să plătească vreo taxă, beneficiind în schimb de o pensie barosană, devenisem singurul moştenitor cu acces nelimitat la fondurile micuţului stat din insula Borneo, deţinând puterea supremă în Brunei, unde votul era interzis prin lege, nemaifiind nevoie să-mi sparg capul cu fel de fel de decrete aduse din condei, să devin părintele vreunei noi constituţii, cea existentă fiind destul de permisibilă ca să redirecţionez întregul PIB spre propriile-mi buzunare. Başca palatul cu cele aproape 2000 de camere din marmură italiană, iahturile placate cu aur de 24 de carate, periile, din aur şi ele, de curăţat toaleta, căzile de baie cu jacuzzi, mobilierul stil Ludovic al IV-lea, celebrul avion Boeing, bineânţeles tot din aur, şampania Cristal, maşinile unicat, tot acest orbitor şi în acelaşi timp ofensator lux, mă transformase din cel mai sărac om de pe Planetă, într-unul, care saluta mulţimea din Rolls Royce-ul lui, sau Bentley Java 4×4, improvizat din motive ecologice, să funcţioneze pe bază de ulei de palmier, condus de un şofer cu galoane de general. Cât durează relatarea acestui vis observ în colţul buzelor sale un zâmbet fin ce-mi demolează toată argumentaţia. Plecând de la cele câteva exemple de sărăcie ajunsesem la opulenţa cea mai sfidătoare. Ştiu (îl cunosc prea bine), că toată averea aceea ar da-o, fără nici cea mai mică ezitare, pe o cinzeacă de rachiu, sau un apus de soare, în faţa căruia nu o dată l-am surprins înmărmurit, privind pe deasupra viilor aflate în spatele casei părinteşti. I-au apărut două cărţi de poezie. Speră, înainte de a pleca la mănăstire, să o scoată şi pe cea de-a treia. Iată unul din memorabilele poeme din primul său volum, subţire ca o lamă de ras, apărut totuşi într-o ediţie bibliofilă: ”Zilele trec, anii trec la Moulin Rouge/ aşteaptă etilică statuia lui Lautrec./ Parcă te vezi picând pur şi simplu/ fără poliţe de asigurare;/ o piatră de moară-ţi va fi colacul ultim de salvare./ Ţi-a mai rămas o bănicioară de viaţă,/ o vei da-o pe mai nimic;/ seismul fin ce-ţi scutură degetele/ indică o rezolvare în viteză./ Aştept reglând valţuri, valsuri cu cheia franceză.” Drept răzbunare că l-a părăsit nevasta s-a apucat de beţie. Până şi tocurile uşilor le-a dat pe te miri ce. Într-o zi l-am găsit demontând o sobă. „Protege-o”, i-am zis. „Ha! Pe mine cine mă protege?” mi-a răspuns damnatul poet. Zâmbetul lui amar parcă ar conţine în el toate durerile răstignirii. Ştiu la ce te gândeşti, îi zic, pretendentului la sutană, privind la Biblia de care nu se desparte. Pentru a-i da satisfacţie continui: ”Este prea bine ştiut faptul că mai uşor se strecoară cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor.” Cât de curând (presimt), voi pierde şi singurul prieten pe care-l mai am. Sfatul pe care mi l-a dat, de a nu spune nimănui despre plecarea iminentă la mănăstire, un fel de legământ al tăcerii, este ultima lui dorinţă. ”Îţi las toate cărţile. Să vii într-o zi să le iei. Plec la Mănăstirea Frăsinei, Athosul nostru, unde s-a retras, după ce l-au bătut minerii, şi actorul Dragoş Pâslaru, ajuns acum şeful cancelariei. Te las pe tine să-mpărăţeşti lumea. Dacă întreabă cineva de mine, zice el, să-i spui că am plecat la muncă în străinătate.” ”Proprietatea este un moft?!” îl întreb, citându-l, cu o vădită ironie pe nea Nelu Cotrocelu, care va ieşi, după propria sa mărturisire, din politică doar cu picioarele-n faţă. ”Proprietatea este sfântă”, îmi răspunde cuviosul monah, trăgând o înjurătură ca la uşa cortului, animalului politic, ce a absolvit şcoala de la Moscova. Părerea lui este că fără chivuţa asta de Iliescu & Comp, România ar fi întins o mână frăţească Americii şi ar fi scos-o din recesiune. Pentru ideea de monarhie s-ar lăsa ars pe rug ca Giordano Bruno. Mai mult de jumătate din cărţile, pe care promite că mi le va da, îmi aparţin. Îl privesc cu tristeţe. De vreo câteva zile n-a mâncat nimic. Pentru un adevărat monah, care va lăsa la poarta mănăstirii şi opţiunile politice şi tot, cu excepţia, poate, a împărtăşaniei, făcută din vinul ce va simboliza sângele lui Hristos, înghiţit cu linguriţa, foamea este o virtute, căci, orice suferinţă, venită din partea lui Dumnezeu, este o adevărată desmierdare, cum o spusese odinioară Jacopone, unul din adepţii înflăcăraţi ai lui Francisc din Asissi. Iată, îmi zic, nu numai preşedinţii de stat dar până şi monahii au început să fie învinşi de sistem. „Vei păstra acelaşi nume conspirativ de pe vremea când erai informator?!” îl întreb, pentru a mai înlătura tristeţea ce ne-a cuprins pe amândoi. Tudor, aşa cum îl alinta colonelul de securitate Zotolea, îşi muşcă buza de jos. Se vede că nu-i mai arde, ca altădată, de glumă. Cât a lucrat pe vremea lui Ceaşcă la hotel Pietroasele ca recepţioner (eram soldat şi aflat în drum spre casă trecusem o fugă şi pe la el, găsindu-l îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă, papion), dăduse în primire un cocoşat, ce-şi atrăgea clienţii la toaletă, unde făcea speculă cu blugi. Asta fusese toată activitatea lui de turnător. Nici măcar o jumătate de normă, obişnuiam să-l ironizez, amintindu-i de Ion Caraion ce îşi concepea mirobolantele lui note informative cu atâta pedanterie. Îmi vorbise despre colaborarea lui cu securitatea înainte de apariţia tardivă a legii lustraţiei, ba chiar şi înaintea lui Alexandru Paleologu. Acum pare îngrijorat, căci, toamna, cu puroaiele ei galbene, ca un Iov în levitaţie, cum scrisese odată, într-un poem, e pe sfârşite. Istoria, această purcea pusă la îngrăşat pe cincizeci de ani, devoră deavalma, tratate, mărgăritare, ştroturi şi vieţile a cel puţin două generaţii de fii, consemnează undeva prin ciornele sale. După cincizeci de ani vomită resturi confuze din toate acestea sub formula impozantă de «acte reparatorii», dar o face cu o atât de mare lentoare de parcă ar monta din pilitură de eternitate într-o cameră obscură o bijuterie pe inelarul justiţiei. Cât de curând va sosi generalul iarnă. Lucrul acesta îl îngrijorează cel mai tare. Până una alta îl văd cum îşi pregăteşte lumânarea, la lumina căreia, peste noapte, va mai citi o Duhovnicească din Arghezi, a cărui carte o aşează peste Sfânta Scriptură şi Patericul românesc, alături de care va escalada încă o noapte de abstinenţă, plângând după Fănica, soţia sa, pe care o doare-n cur de soarta lui de poet blestemat şi care mai mult ca sigur că la ora aceea, nu departe de ruinele civilizaţiei antice greceşti, doarme ca o felină, cu capul pe pieptul lui Ahile, posesor al unui bolid 4X4, metafizica poetului, «câine spurcat, culcat pe o vertebră de înger», neţinându-i de cald. Luându-l pe nepregătite, îl întreb: „Te vezi monah?” „Da!” răspunde fără nici o ezitare. S-ar putea ca asta să fi fost ultima noastră discuţie. Restul e tăcere, vorba unui prinţ al Danemarcei.

 

autor  ion ifrim

Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

 

autor Emanuel Stoica

Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar

 

Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice,  moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică , misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul  lui Dumnezeu făcea ordinea  morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale  prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică.

Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura  pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, – tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit.

Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu.

Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică  a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe  Neagu ( Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul  calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor  paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema  „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica” , aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori  în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers.

Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el  ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar  cititorul, nu doar mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos.

Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa ( cauza accidentală), alteritatea  fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke ( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

Iaşi, 21 ianuarie, 2004

autor Stelian Baboi 

Un colţ de rai din arealul românesc

 

 

Judeţul Vâlcea este situat în nord-estul Olteniei cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea. Pentru cei care au fericita ocazie să treacă prin acest oraş cochet, le-aş recomanda un popas de câteva zile în împrejurimile acestuia, precum şi în zona de nord al ţinuturilor vâlcene. Cu siguranţă vor fi încântaţi de splendorile geografice întâlnite atât pe spectaculosul defileu al Oltului, Valea Lotrului până la barajul Vidra şi mai departe până la Obârşie, Valea Latoriţa, dar şi Munţii Căpăţânii şi Muntele Cozia. La toate acestea se adaugă numeroasele staţiuni, printre care amintim Olăneşti, Govora Băi, Călimăneşti-Căciulata, Voineasa…

Obiectivele turistice din aceste itinerare pot fi îmbogăţite cu complexele monahale creştin ortodoxe. De fapt, întreaga zonă de centru-nord al judeţului Vâlcea constituie, în unitatea sa, un ansamblu de aşezări monahale, începând de la poalele dealurilor şi munţilor, pe văi sau piscuri, până sub abrupt-urile stâncoase ale marilor înălţimi. Fiecare aşezământ în parte îşi are istoria sa, monumentul şi specificitatea sa.

Locuitorii acestor meleaguri sunt oameni harnici, inteligenţi şi cu credinţă în Dumnezeu. Ei îşi păstrează datinile, obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul din moşi strămoşi şi-l transmit, ca pe o ştafetă, mai departe urmaşilor. Cu spiritul lor ospitalier şi vesel şi îşi duc cu mândrie existenţa în acest colţ de rai.

Vâlcea este judeţul cu numărul cel mai mare de mănăstiri şi schituri din România, iar în municipiul Râmnicu Vâlcea se găseşte seminarul teologic şi Arhiepiscopia Râmnicului.

Voi începe enumerarea  lăcaşurilor de cult cu Mănăstirea dintr-un Lemn, a cărui bisericuţă a fost construită acum câteva secole din trunchiul unui singur stejar secular. Şi acum se mai află în incintă câţiva stejari de sute de ani. De acolo se poate ajunge la mănăstirea Surpatele şi Govora sau, pe sub poalele Munţilor Căpăţânii, la complexul monahal Horezu, la Mănăstirea Bistriţa unde se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, iar la intrarea în spectaculoasele cheiuri ale Bistriţei, Arnota. Apoi pe lângă munte spre Olăneşti, Mănăstirile Pătrunsa, Jgheaburi, Sărăcineşti, Iezer, unde se află moaştele Sfântului Antonie şi undeva, mai sus, în surplomba abruptului stâncos se găseşte Schitul Pahomie. Toate aceste palate ale creştinismului ortodox românesc, cu istoria lor,  sunt construite într-un cadru pitoresc care îţi încântă privirile şi-ţi aduc în suflet linişte sufletească.

Este necesar de amintit biserica din adâncul Salinei de la Ocnele Mari, în care pereţii acesteia îl constituie chiar masivul de sare în una dintre cavernele subterane.

Urmând cursul bătrânului Olt, undeva pe munte, intrând prin localitatea Muereasca, descoperi două mănăstiri, una de femei şi alta mai sus, de bărbaţi. Ultima este Sfânta Mănăstire Frăsinei ctitorită de Sfântul Calinic de la Cernica, unică în România de acest fel, funcţionând după legea din Sfântul Munte Athos, în ea fiind interzis accesul femeilor.

Înainte să pătrunzi în defileul Oltului, cu splendorile sale atât sălbatice, dar şi prin amenajarea de hidrocentrale şi lacuri de acumulare pe cursul râului, afli de Schitul Ostrov. Acesta se găseşte în mijlocul unei insule, din lacul de acumulare de la Călimăneşti. În permanenţă curtea sa este presărată cu flori care înfloresc de primăvara timpuriu şi până toamna târziu, aproape de sosirea anotimpului friguros şi al primilor fulgi de nea. Cu excepţia iernii, în celelalte anotimpuri, în curtea schitului, ai impresia că ai păşit în rai, aşa este de frumos.

Puţin mai sus, pe malul drept al râului, se află Mănăstirea Cozia, ctitorie a marelui voievod Mircea cel Bătrân şi este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ortodox din ţară. Pe aici se perindă zilnic sute, sau pe timpul verii chiar mii de turişti, încântaţi atât de istoricul bisericii cât şi de întreaga arhitectură modernă a complexului monahal.  Un spectacolul inedit ni-l oferă apele bătrânului Olt, care se lovesc în permanenţă de zidurile acestei cetăţi a creştinismului ortodox ce domină prin vechimea  şi importanţa sa întreg spaţiul românesc, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, de la Tisa până la Dunăre şi dincolo, până la Pontul Euxin.

Cum treci Oltul pe cealaltă parte, într-un cadru mirific, la poalele Muntelui Cozia, este Mănăstirea Turnu, unică nu numai în România dar şi în Europa, deoarece este cu etaj. Clădirea are de fapt două biserici, una la parter şi alta la etaj. De acolo, dacă te îndrepţi spre vârful Cozia, chiar sub el se găseşte, într-o vale cu o privelişte pitorească, de vis, Mănăstirea Stânişoara. Păşeşti în acea zonă ca „pe-o gură de rai…”

Cum pătrunzi deja în defileu, pe dreapta, pe malul Oltului, întâlneşti Schitul Cozia Mică, iar mai în amonte, după ce treci de confluenţa Lotrului cu Oltul, întâlneşti Sfântul Schit Cornet.

Dar în ultimul timp au mai apărut pe plaiurile loviştene trei mănăstiri. Una dintre acestea a fost construită la Boia, între munţi, într-un cadru natural încântător şi unde personal am răspuns de execuţia lucrărilor la biserică de la fundaţie până aproape de final, excepţie făcând acoperişul, tencuiala şi pictura. Următoarele două lăcaşuri monahale au fost ridicate, una de călugări la Gruiul Lupului şi cealaltă de maici la Blănoiu, ale căror biserici se înalţă ca nişte palate dumnezeieşti deasupra colinelor. Sunt cele mai mari şi mai spaţioase biserici monahale din zona nordică a Vâlcei. Sunt adevărate catedrale creştin-ortodoxe ridicate pe plaiurile mioritice ale Ţării Loviştei. Dar prin voinţa Domnului au mai fost ctitorite două mănăstiri şi pe spectaculoasa Valea Lotrului. Una dintre ele se află în zona de un pitoresc aparte a localităţii Malaia, iar cealaltă într-un cadru natural de o frumuseţe inedită la Obârşia Lotrului.

Acest colţ de rai vâlcean întregeşte arealul creştin ortodox românesc, ca spaţiu al dumnezeirii…

 

autor  ION NĂLBITORU

Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple

Cum se defineşte o realitate? Prin naturaleţea unei întrebări. Necesitatea unui confort de zilnicitate nu poate fi asamblat doar din răspunsuri. Din acest motiv nu alerg la niciun maraton. Pentru că nu înţeleg sub nicio formă, de ce există două linii faţă în faţă şi numai una este cea câştigătoare. Este ca şi cum ai alerga de la un început la un alt început. Aş putea foarte bine să întrepătrund liniile şi se naşte un nou precedent. Într-un format explicativ deloc tendenţios, pot afirma că post-modernismul a fost întrebarea cu răspuns descifrat al vechilor criterii încorsetate într-un dogmatic comunist. Un strigăt modernizat după prăbuşirea anilor 60. Apoi a venit intervenţia generaţiei 80, ca un urlet elitar, care nu a făcut decât să adâncească întrebarea referitoare la realitatea literară românească.

Eu personal, desconsider oficialismul, mai ales în contextul personal impus de anumite terţe. Din acest motiv nu sunt pentru elucidarea celor 18 esenţe. Au existat şi există ca o certitudine, a unui curent literar de opoziţie, care a funcţionat într-un orizont delimitat de epoleţi şi gradaţii impuse în ordinea firească a lucrurilor. Exemplificările cărtăreştiene cu privire la definirea curentului post-modernist, sunt doar îndefiniri şi răsdefiniri ale unui sistem de valori, în care au existat inconstante specifice. Un pol de orientare nord-vestică, prin inflexiunile occidentale adoptate în manifestarea literară şi restul lumii care încerca justificarea propriei identităţi, în deplină legătură cu influenţa refractarilor ani 60. Din acest motiv nu consider ca fiind acum vremea unui alt anotimp al definiţiilor. Poezia ar trebui lăsată să umble în picioarele goale, până învaţă să se încalţe singură. Într-o formă mult diluată, post-modernismul a fost manifestul generaţiilor încruntate. Au existat învingători dar şi perdanţi. Şi totuşi urmarea acestui curent de experiment literar şi infuzie americană a condus spre optzecismul de mai târziu, unde s-a formatat o tradiţie lexicală şi prozodică ieşită din toate tiparele vehiculate până în acest moment. O cotitură dintr-un punct expansionist, într-o linie continuă de valenţe narative foarte bine conturate în realitatea poeticului, sau mai degrabă în necesarul acestuia de a pleca din fixul impus până atunci.

De exemplu, o parte relativ însemnată a optzeciştilor a raportat scriitura în comun acord cu lupta corp la corp dintre diviziunile deja existente între ei, care vehiculau acel new-generation, concretizată mult mai târziu în literatura fără nicio perdea(mai exact la aproape zece ani de la moartea lui Stănescu, prin simbolistica cărtăreştiană) şi modelul filosofic adoptat în periplul exilatului de la Păltiniş, inserţie pe care inclusiv subsemnatul o foloseşte în intrinsecul poetic, deşi factura propriului meu exprimativ face parte din noua factură neo-modernistă, care a urmat scabrosului practicat în anii 2000, ca un răspuns vehement la neo-modernismul nichitian. Totuşi corespondentul ideatic între cele două curente este predominant. Insul care a rupt tendinţele optzeciste a fost Cărtărescu cu noua poezie. Directă, înfiptă în cotidian până în măduva sângelui, a preschimbat latitudinea unui orizont cu influenţe post-moderniste sau optzeciste după caz. Însă s-a desacralizat conceptul ideatic. S-a sufocat într-un zilnic, din care nu răzbat decât foarte vag urmele unui concept poetic. Aş merge chiar să afirm că acest curent a devenit o groapă comună în care puteai excela doar dacă cooptai imagistică şocantă. Excentricul în poezie, nu este însă o noutate foarte mare. Mai mult o preluare după modelul americanului de origine germană Bukowski, a cărui predilecţie pentru normalitatea excesivă, a sexualului dus la extremul unei vieţi tumultoase, a fost inserată şi în culturalitatea românească, în speţă în poezie. 2000-iştii l-au exacerbat până la sfârşitul orizontului. Din acest motiv nici nu a rezistat foarte mult. Pe de altă parte,(ca o revenire la anteriorul aflat în discuţie), generaţia optzecist-postmodernistă, a configurat elementul definitoriu al unui nou orizont complexat de căderi şi ridicări spectaculoase, plus şi o infuzie de realitate inconfundabilă, care a generat fenomenul intitulat generaţionism. Din acest motiv fiecare generaţie poate fi depăşită, urmărind îndeaproape sau chiar deloc(cum este cauza noului curent poetic din România de astăzi) fenomenul optzecist postmodernist. Din acest motiv nu consider că o literatură se poate epuiza. Doar evoluează spre altceva. Astăzi există această tendinţă spre neo-expresionism în care se zbate şi subsemnatul, care, deşi educat de un optzecist, manifestă pentru eliberarea completă a poeziei de orice fel de clişee, sau preluări inerente. Dar nu putem să ne raportăm exclusiv la aceste old generations, care au conferit ideaticului românesc un pas spre reinventarea poeticului. Pentru că ar fi foarte greşit să ne agăţăm doar de performanţele unei generaţii întregi de intelectualitate şi să o ignorăm pe aceasta în formare. Deci spun un nu vehement unei literaturi epuizate. Poate doar obosită de avansarea ideilor din old generations, în prezentul îmbâcsit de anormalitate, unde pe de o parte este sesizată lipsa acută a unei culturalităţi a maselor, în ceea ce priveşte exprimativul ideatic, iar în cealaltă parte predomină expresivitatea nichitiană, cărtăriană şi optzecist-posmodernistă.

Poezia de astăzi are multiple forme de existenţialitate. Nu se divulgă decât foarte rar printre rânduri şi poate fi considerată un evolutiv juvenil al generaţiilor precedente. Însă ceea ce am constatat eu, este că astăzi, versul a suferit o modificare aproape majoră în ceea ce priveşte temporalitatea şi tipologia exprimată. Este scrisă şi descrisă doar realitatea imediată, sub forma narativului exprimat de poezia optzecistă, dar lipsită de chintesenţa metaforicului. De cele mai multe ori este o simplă rătăcire, o sfârtecare a cuvântului până la sfârşitul său, o prelungire a bunului simţ până la marginea prăpastiei ideatice.

Dar nu pot să corelez întregul poetic la o singură generaţie statuară. Ar însemna ca restul nostru cei care căutăm linia orizontului să fim încadraţi într-un curent sau altul. Normalitatea unei creşteri, nu presupune corespondarea infinită cu un curent legendarizat deja. Există răspunsuri în fiecare descreştere, doar în certitudionarul formei obsedate de non formă nu se poate găsi întrebarea.

 autor DANIEL DĂIAN

Orizont

 

 

Când stai în mijlocul unei câmpii cu desăvârşire plane, te înfioară, în primul rând senzaţia tulburătoare a nesfârşitului. Pornind de la picioarele tale, toată firea miserioasă a câmpului se pierde încetul cu încetul către zare. Ierburile, insectele care foşnesc, bulgării mici de ţărână, pe toate le vezi cât sunt lângă tine; apoi se amestecă, se topesc, se fac neauzite. În cuprinsul nesfârşit al câmpului, o nelămurită lume ocru-verde îţi ia pur şi simplu minţile. Eşti pierdut şi n-ai curaj să te mişti, pentru că eşti foarte sigur că ai să te pierzi. Nici un reper, nici un martor către care să te poţi raporta, pe care să-ţi sprijini orientarea. Şi atunci preferi să aştepţi venirea cuiva, a oricui, a unui suflet care să te scoată din nesfârşitul labirint. Şi cât stai şi aştepţi, toate sunetele, şi mişcările, şi formele din apropierea ta îţi devin mai familiare, le poţi înţelege tot mai bine, le înveţi scopul şi justificările. Începe să-ţi placă lumea aceasta, îţi acaparează privirea, atenţia, te abate de la nesfârşit, de la zarea care odinioară te înspăimânta.

Acum nu te mai înspăimântă, pentru că nu mai este în procuparea ta. Sufletul tău este cu totul dăruit nădejdii în acel cineva care va veni să te scoată din situaţia aceasta. Pe măsură ce timpul trece, eşti tot mai convins că orice încercare de unul singur, orice aventură nu duce decât la rătăcire. Acel cineva este singura ta şansă de a ajunge „în lume”. Iar universul mărunt din jurul tău devine din ce în ce mai important; fără să-ţi dai seama dimensiuile lui se măresc, sensurile  sunt tot mai acaparatoare. Se ridică – fără să ştii – un zid în jurul tău, şi numărul acţiunilor care nu-ţi sunt permise este tot mai mare. Se înmulţesc interdicţiile, sunt tot mai categorice şi te obligă să devii însuşi spiritul lumii în care trăieşti. Un fenomen ciudat se petrece: îţi dai seama că dimensiunile tale se micşorează, iar cele ale lucrurilor din jur cresc. Şi nesfârşitul începe să nu mai existe, începe să nu mai aibă legăură cu tine, să nu-şi mai arate forţa. Aici, în lumea în care aştepţi izbăvirea, eşti protejat. Ai învăţat totul despre ceea ce este în jurul tău. Viaţa îţi este protejată de un zid, care este şi nu este, dar care te învaţă tot ceea ce trebuie să ştii pentru a fi în lumea măruntă pe care ai învăţat-o. Doar speranţa confuză că cineva va veni stăruie în fiinţa ta.

Cu timpul, nu mai ştii nimic despre acela -, acela de la începuturi; habar n-ai ce fel de fiinţă va fi, nu ştii cum trebuie să arate, nu ştii dacă e om sau duh, sau vrea blândă zână. Oricum, e sigur că acela este un erou care poate orice, şi care grija ta o are cel mai adânc înfiptă în inimă. În tine imaginile se învălmăşesc zi de zi, de fiecare dată se schimbă, încearcă să se potrivească dorinţei din clipa ivită. Sunt atât de tulburi aceste imagini, încât îţi doreşti chiar ca ele să nu mai apară. Nu mai vrei să ai nici un fel de legăură cu lumea de dincolo de nesfârşit, şi te bucuri, din ce în ce mai profund, când observi că tot ceea ce este în jurul tău se măreşte, îşi schimbă dimensiunile, importanţa. Acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi fiinţa aceea salvatoare, care sigur va veni într-o zi.

Ciudat este că, uneori ai senzaţia că cineva, ceva a trecut pe lângă tine fără să ştii.

 

autor  Ion Manzatu

Câteva cuvinte despre poezia Irinei Lucia Mihalca

 

 

M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.

 Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă…” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului  în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme. Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” :

„Printre cuvinte şi gânduri, 

gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.

Pe firul ierbii ne creştem câmpul, 

cu norul singuratic pictăm un cer,

iar delta din trestia legănată în lungile tăceri. 

 

Vreau să te luminez, să mă luminezi,

să renasc, 

să fim un glob de lumină,

de durere, de plăcere. 

Un foc viu în dansul cosmic, 

– eu, fiica Soarelui

–                    
două vase prin care curge nectarul iubirii! 

 

………………………………………….

Între chin şi sublim, o punte de nuferi, 

Totu-i un vis ce dispare în zori,

o fâşie din timp, 

şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde! 

Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele, 

Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”

Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.

Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule…” întrebările cad ca o cavalcadă :

„Ştii tu, omule,

când primăvara nu va mai fi doar o zi,

când florile-şi vor continua înflorirea,

când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

Ştii tu, omule,

când zâmbetul omului nu se va mai stinge,

când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,

când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,

În cruciada vânturilor,

fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,

prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

……………………………………………….

Sub picăturile din cer,

în primul vis îmbrăţişat sub stele,

simte iubirea,

Respiră pacea din adâncuri,

acolo unde

lumina a străpuns întunericul

pentru ca sufletul să-ţi încolţească

cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

 

 Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă.

„Iubirea şi moartea!
Singura moarte dulce este din iubire,
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.
Iubirea nu există,
există doar o continuă căutare a ei!
Un vis, în rest, suntem pe-aproape
sau doar e în noi,
pe diferite scări, de la om la om!
Simţiri rare,
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!

Din abisuri urci cu noaptea
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,
Vrei să-ţi simt atingerile?
Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai,
Închid ochii
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!
Umbroasă? Da, un om cu umbră
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ”

 

În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui :

„Din ochii visului şi taina luminii,
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,
iar noi,
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.”

Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete”  se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură :

„Iată lacrima unei fete

ajunsă într-un poem!

– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi…

– Ambele! am să îţi spun…

 

Trecutul – mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo

căci fiecare primăvară e unică

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită. În urmă ruinele sunt

năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt,

 

Timpul nu trece

ci doar pe loc se învârte,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor destinul te trimite

spre porţi închise

iar mai târziu

după momentul zero

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine si din mine nici o urmă,

zâmbesc amar – Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate,

scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor,

un câmp de maci şi verdele trifoiului

(mult timp zadarnic ai căutat-o)

cândva acolo am stat,

acum eşti liber,

de fapt nuntit doar cu un vis

purtat de timp prin timp!”

Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman. Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite.

În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.

Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt  „traduse” în aromânește.

Nu-i urăm decât mult succes în urcușul  atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.

 

autor  Ionescu Ion

Despre voi, măreţi Nemuritori

„Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii.” Emil Cioran.

 

Când oamenii au realizat cât de efemeri şi firavi sunt în faţa timpului crud, că nimic nu poate sparge barierea acestuia şi că totul se naşte şi moare într-un ciclu bine stabilit de fortele Universului creatoare de viaţă,  au început să caute metode prin care să-şi prelungească viaţa şi existenţa fizică pe acest Pământ.

Omul a visat dintotdeauna la existenţa unei vieţi fără teama unei morţi iminente, la o tinereţe eternă sau la existenta unei vieţi mai bune decât cea prezentă.

Dar în lipsa acestor lucruri imposibil de realizat, omul nu poate decât să viseze, să spere şi, de ce nu, să tindă spre acest ideal fără sorţi de izbandă. Căci în final, nu-i rămâne decât speranţa…

Şi, totuşi, unii dintre ei au reuşit imposibilul devenind nemuritori şi, când spun “nemuritori”, nu mă refer la o stare fizică, ci mai degraba la una spirituală.

Unii oameni aleg să-şi trăiască viaţa la fel ca o lumânare: ard încet şi luminează cu o flacară mică îin întunericul din jurul lor, crezând că sunt singuri şi nefolositori, dar ei nu-şi văd propria lumină ce este ca un far imens şi un ghid spre lumină pentru cei ce se află în acest întuneric.

Aceste mici “lumânări” sunt acele persoane care ne ghidează pe noi ceilalţi prin fapte şi acţiuni care ne determină să facem alegerile corecte. Şi, astfel, ei devin “nemuritori” în inima şi  în amintirile noastre, pentru că ne vom aminti de ei veşnic.

Mai sunt şi acei oameni  care se nasc să străluceasca deasupra tuturor, luminând atât de puternic şi de intens încât lumina lor este de-a dreptul orbitoare. Ei sunt “fulgerul” de la orizonturile necunoscutului, îi vedem odată sau de două ori în întreaga lor existenţa fizică, dar lumina lor ne dă de ştire că nu există un final propriu- zis şi, în ciuda faptului că n-o să le mai vedem vreodată lumina orbitoare, ştim că sunt acolo, că ei continuă să existe asemenea unui fulger în norii de furtună.

Aceste “fulgere” sunt oamenii care ne oferă forţa de a merge mai departe, ne inspiră să ne ridicam de la pământ atunci când rămânem fără vlagă. Aceştia sunt “nemuritorii” ce au viaţa unui fluture, dar numele acestora ne inspiră o forţă titanică  de a merge mai departe în fiecare zi.

Daca unii „nemuritori” îşi câştigă înveşnicirea prin fapte, prin acţiuni sau chiar prin propria lor existenţă ce este luată ca un bun exemplu de ceilalţi, sunt alţi “nemuritori” ce-şi găsesc existenţa veşnică prin singurul lucru ce va dăinui dincolo de sfârşitul timpului, a umanităţii, a vieţii însăşi si anume: Cuvintele pe care aceştia le-au scris.

Ei sunt acei nemuritori care şi-au dobândit nemurirea atât în plan fizic cât şi spiritual. Ei sunt cei care au ghidat prin scrierile lor  generaţii întregi de oameni. Ei sunt nemuritorii ce au împărtăşit lumii întregi înţelepciunea lor şi tainele ce le-au descoperit în întreaga lor viaţă…

Fără îndoială, fiecare om poate deveni nemuritor, fie prin fapte sale, fie prin exemplul pe care îl dă sau prin ceea ce aşterne pe foi albe.

Cuvintele unui om devin nemuritoare, căci ele sunt singurele care sunt nemuritoare în faţa timpului şi prin ele şi autorul devine etern.

“Şi voi măreţi nemuritori cu viaţa efemeră să straluciţi în întunericul neştiinţei ca stelele pe bolta nopţii.”

 

autor Satanista666

Stare

Sunt înconjurat de oameni avuţi, sau de oameni care doresc avuţie. A devenit o obsesie, o preocupare precumpănitore. Când eram copil, apoi adolescent fusesem obişnuit să mi se vorbească despre bogăţie. Nu ştiu exact când am pierdut relaţia asta, nu am dat atenţie, nu mi s-a părut important. În vremurile acelea vorbem mult despre bogăţie, gândeam frumos, visând la orizonturile deschise de bogăţie; tot mai întinse; tot mai necuprinse şi mai felurite.

Avuţia nu-şi permite să viseze, ea are nevoi concrete, exacte, contabilizabile; are vitutea răbojului. Sunt tot mai mulţi oameni avuţi, şi odată cu ei se înmulţesc reflexele socotelilor. Să le dea Dumnezeu sănătate!, să se bucure de avuţia lor. Dar eu visez la oamenii bogaţi. Unii dintre ei aveau doar o geantă din piele de porc. O geantă de care nu se despărţeau. Alţii aveau o casă şi-un petic de pământ, cu câţiva pomi şi-o mână de zarzavaturi. Şi fiindcă erau bogaţi nu simţeau lipsa avutului.

Azi obsev îndârjirea cu care omenirea a plecat în cautarea avuţiei. E o preocupare serioasă şi e nevoie de multă ştiinţă, de multă băgare de seamă, de concentrare extremă. Avutul nu se obţine uşor! Avutul este un obiectiv care necesită determinare, exactitate, precizie şi rigoare. În timpul acesta, bogăţia este din ce în ce mai puţină. S-a prefirat pe lângă noi pe nesimţite, pierzându-se în cele patru zări. În ţara mea, de exemplu, în timpurile acestea, eu nu am ştiinţă să mai existe un singur om bogat. Cel puţin eu nu-l cunosc, şi nici n-am auzit ceva despre un astfel de om. În schimb, despre cei avuţi am ştiri felurite în fiecare zi, în fiecare oră. Şi aflu că sunt tot mai mulţi. Nici omenirea n-o  duce mai bine, poţi număra bogaţii pe degetele unei pălmi. Şi pun pariu că-ţi mai rămân câteva.

Nu mi-a fost dat să mă găsesc nici alături de cei avuţi, dar nici lângă cei bogaţi. N-am avut acest noroc. Mi-am dus viaţa undeva între aceste două lumi, mereu nevoit să tânjesc cumva, să renunţ şi să mă resemnez. Încetul cu încetul am izbutit să ajung atât de sarac încât să nu-mi lipsească nimic. Am pus un picior într-o lume care m-a silit să mă curăţ de multe, să mă scutur, să-mi aflu bucuriile mele, pe care avuţii nu dau doi bani. Pentru că ele, bucuriile mele, nu se pot socoti, nu pot fi înscrise în conturi şi nici dosi în cămări. Bucuriile acestea nu fac parte din avutul nimănui, nici măcar al meu. Ele există pur şi simplu.

Se mistuie văleatul, anno domini, şi observ cum creşte îndârjirea celor din jur pentru sporirea avutului. Pretutindeni ţăcăne abacuri felurite şi buzunarele se lărgesc de nevoia avuţiei sperate. Chipuri împietrite de griji arată că vor fi alungate toate slăbiciunile omeneşti ce altă dată ne frăgezeau inimile şi înălţau gândurile, şi visele, şi speranţele.

E o lume şi asta, o lumea ce a pierdut rânduiala. Cam plicticoasă altminteri. Stau şi mă întreb când am să am curajul să-mi trag şi-al doilea picior în lumea ce mă primi.

Asta, până când voi face marele pas peste râu, în ţinutul Vrăjitorului Oz ( după cum spune un prieten mintos).

 

autor Ion Manzatu

Tehnologie

 

 

Pentru generaţiile tinere, legate direct de evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, este greu de imaginat o lume fără mulţimea de accesorii care ne domină existenţa. Au ele un farmec şi un îndemn la lene, o slăbiciune şi o stare de abandon a inteligenţei – în faţa tuturor obiectelor tehnice înzestrate cu un anume nivel de abilitate artificială, care încearcă să ne suplinească atât în deciziile pe care le-am lua, cât şi în soluţiile profesionale. Noi, bătrânii, probabil ultima generaţie care am cunoscut şi lumea de dinaintea exploziei tehnologice, avem temerile noastre; chiar dacă mulţi dintre noi am abandonat gândul că s-ar mai putea reface echilibrul existent pe timpuri; că am putea să domolim impetuozitatea tehnologică care se prăvăleşte pur şi simplu peste întreagă existenţa noastră, fără nici un fel de discernământ. Constatăm doar ravagiile aduse de nestăvilitul avânt, ne înspăimântă orbirea şi abandonul. Dar, în fond, nu mai este lumea noastră, iar perioada care urmează, cu sau fără voia noastră, se va consuma în  felul ei, până la ultima consecinţă. Spectacolul dezechilibrelor deşănţate pe care ni-l oferă tehnologia de astăzi, ilustreză cu prisosinţă parcursul de la încântre la groază a ucenicului vrăjitor. Şi mă duce cu gândul la arta alchimiei, veche de când lumea şi dispărută odată cu Fulcannelli. În societăţile istorice, alchimia era aidoma tehnologiei de astăzi, doar că ea, cel puţin până la dezechilibratul şi arogantul Paracelsus, se întreţinea organic, în respectul necruţător pentru un cod atât moral cât şi de conduită profesională. Necruţător, spuneam, pentru că mulţi dinte alchimişti sfârşeau de tipuriu, de nu ştiau să manipuleze cele şapte elemente în devenirea lor prin cele trei stări esenţiale: aripa neagră, aripa albă sau aripa roşie; şi trecerea amalgamului prin cele trei faze:  soluţie, cogulare, uniune. Arta alchimiei exista, dincolo de toate cele ce puteau fi ştiute de lume, prin câteva secrete, puţine la număr, fundamentale,  pe care ucenicii le aflau doar prin viu grai, atunci când maestrul considera că au atins  nivelul de înţelepciune şi măiestrie care îi ferea să pună în pericol Universul. Nici o aluzie măcar la aceste secrete nu era încredinţată veunui suport material, nu era scrisă pe ceva. Ele trebuiau să dispară odată cu alchimistul, să fie păzite de ucenicul cel mai înzestrat, pentru ca lumea să-şi păstreze viitorul luminos şi plin de speranţa bunăstării. Mii de ani, alchimia a oferit lumii binefacerile picătură cu picătură. Mii de ani! Până la Paracelsus. De atunci încoace, lucrurile au luat-o razana încetul cu încetul, ritmul a crescut din ce în ce mai mult, secvenţele s-au suprapus una peste alta şi iată-ne într-un moment de mare cumpănă. Ce mă amuză cel mai mult este continua lamentaţie despre o criză, când este evident că asistăm la un sfârşit, şi că ar trebui să schimbăm ceva în atitudine; că ar trebui să refacem apetitul pentru a TINDE spre atingerea înţelepciunii câştigate, şi nu să pretindem înţelepciunii să se facă înţeleasă minţilor noastre sărăcite de accesoriile tehnologice.

Doar că ăsta este un proces de durată; generaţii se vor perinda prin timpuri, târând după ele o existenţă tot mai săracă şi mai tehnologizată.

 

autor  Ion Manzatu

 

Prinţul

Frumuseţea va salva lumea!

F.M. Dostoievski
În dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie, 1867, soseşte la Petersburg, un tânăr înalt, cu păr bălai, cu obrajii supţi şi o bărbuţă rarã ascuţitã, cu ochii mari albaştri, având o expresie blajinã,cu trăsături plăcute, fine şi delicate.

Astfel îşi face apariţia, în spirit, unul dintre cele mai fascinante personaje imaginate vreodatã – una dintre acele fiinţe minunate, precum Quijote, Hamlet, Ishmael, Zorba…, pe care nici bunul Dumnezeu n-a îndrăznit sã le făurească de-a dreptul.

Iar prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin chiar nu este de pe lumea aceasta, cãci, aşa cum se sugereazã adesea în paginile cãrţii, el, întrupare a smereniei divine şi a simplitãţii generoase, este purificat de orice urmã de vanitate omeneascã, fiind animat doar de o arzătoare necesitate de a iubi .

(“Prinţul se apropie de noi ca o fiinţã venitã de pe o altã planetã” scria Paul Evdokimov.)
Numai cã, asemenea albatrosului lui Baudelaire, rãtãcit în aceasta Vale a Plângerii, prinţul pare întruparea cea mai ridicolã a inadaptabilităţii. Naiv şi inocent pânã la limita dintre om şi înger, el le apare multora drept un biet idiot, anticipând viziunea sumbrã din Marele Inchizitor. Totuşi, în momente limitã, câteva dintre personajele romanului intuiesc cã se aflã în faţa unui miracol : „niciunul nu face cât degetul mic al dumitale, niciunul nu are nici mintea şi nici inima dumitale” (Aglaia), „Te aşteptam ca pe o providenţã!”, „A mai existat vreodata un astfel de om?”(Lizaveta), „citeşte în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisã” (Lebedev), „Mã întreb, de unde atâta naivitate  şi inocenţã sufleteascã, cum poate nici în vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atâta clarviziune!” (Keller)
Desigur cã despre ţesătura secretă de aluzii şi de simboluri a acestei capodopere incontestabile s-a vorbit şi se va mai vorbi încã multa vreme, dar cu adevãrat importantã este ideea ca umanitatea se prãbuşeşte tot mai vertiginos în prãpastia pãcatelor sale letale şi cã nicio mântuire nu mai e posibilã, pentru cã, în aceastã Stranie Evanghelie profetică,  Hristos, cel reîntrupat întru izbãvirea noastrã, a tuturor, este văzut doar ca un visător lamentabil şi inadaptat.

O undă de speranţã mai existã totuşi, atâta timp cât Idiotul-Sublim, Lev Mîşkin, şi „sora” sa Sonia Marmeladova, Prostituata-Înger, vor continua sã ne vorbeascã din paginile celor mai frumoase cãrţi ale neamului omenesc. Fiindcã şi eu mai cred, cu disperatã încrâncenare, cã FRUMUSEŢEA AR PUTEA SALVA LUMEA, alunecând adesea în capcana penibilă apropriilor mele himere, pentru că nu-i bine să uiţi nici o singură clipă măcar  că Binele şi Frumosul nu sunt din lumea aceasta.

Chiar dacă speranţa moare ultima.

 autor Ioan Florin Stanciu

Fotojurnalismul de război

Recunosc că nu invidiez reporterii militari. Să stai acasă în fotoliul comod, să citeşti ştiri de pe front sau sau să vezi pe ecranul televizorului scena unei lupte este una, dar să fii cel tăvălit în moloz, fum, noroi, riscându-ţi moartea la orice pas, este alta. În 2004 David Lesson a câştigat premiul Pulitzer pentru fotografiile sale luate pe viu în Irak. În interviul dat cu această ocazie Lesson şi-a afirmat credinţa că o serie de poze sau chiar una singură ar putea opri un război. Forţa jurnalismului „pe viu” este decisivă, covârşitoare de când imaginile zboară în timp real de pe front, pretutindeni. Dacă Lesson nu a găsit fotografia care va anula războaiele lumii cert este că aparatul fotografic a devenit o armă în a povesti adevărul.O pleiadă de aparate electro-optice supraveghează inamicul, înregistrează din sateliţi mişcările, echipamentul folosit, dau alarma, măsoară traiectoria obuzelor sau caută terorişti ascunşi în spatele unor ziduri. Ele sunt martorii atrocităţilor, ai eroismului sau al disperării.

Un om cu o cameră devine responsabilul unei realităţi pe care o poate schimba. Tonul şi acţiunile soldaţilor se schimbă în clipa în care presa apare la locul altercaţiilor. O mare expoziţie (deschisă în Houston- USA) numită ” Imagini ale conflictului armat şi consecinţele lui” ne aminteşte că fotojurnalismul e o artă care de 165 de ani însoţeşte războaiele planetei. Expoziţia ne învaţă că toate războaiele urmează o schemă similară. Ele încep cu o stare de pregătire şi ameninţare reciprocă, apoi se declanşează războiul în sine, urmat de mizeria postbelică.

Dacă bătălia de la Anghiari din 1440  a fost o bătălie de lux soldată cu un singur ofiţer căzut de pe cal (descris de o frescă magistral pictată de Leonardo  Da Vinci), nu aşa arată câmpul de bătălie modern. Armele sofisticate, dinamita şi bombele lansate din avioane fac din arena luptei un adevărat infern. Dar esenţa războiul nu este bătălia în sine. Un soldat care a participant la Războiul Civil a definit războiul ca fiind compus din 99% plictiseală şi 1% spaimă îngrozitoare. Reporterii de război au o altă optică. Ei trăiesc şi respira acel 1% navigând de la conflict la conflict, de la un război la altul.

Îmi amintesc fotografii eroice în care un pieton cu o sacoşe în mâna opreşte un tanc trimis să anihileze protestanţi. Ne amintim copiii vietnamezi care fug  plângând terorizaţi de avioanele care mitraliau din zbor satul lor. Ne amintim de fotografia soldatului care agaţă pe Reichstag steagul roşu fluturând asupra Berlinului cucerit de armata sovietelor.

Fotografia de război ne prezintă războiul ca o îndeletnicire perenă, o disfuncţie a speciei umane. Fotografii timpurii, datate 1846 imortalizează războiul  Americano-Mexican. Dar atunci tehnologia era fragilă şi irepetabilă. Mai târziu apar camerele de vederi cu plăcile negative – o emulsie fotosensibilă depusă pe sticlă, camerele erau făcute din lemn, erau greoaie, cereau un lung timp de expunere făcând mişcarea  imposibil de captat. Dar morţii nu se mişcă, aşa că scenele de luptă acoperite de cadavre devin imediat o fascinaţie şocantă. Sau fotografiile unor oraşe total distruse ca Dresda, Hiroshima, Nagasaki.. ne rămân pentru totdeauna pe retină.

Tehnologia a înaintat, la fel şi setea publicului pentru imagine. Vizualul întrece naraţia prin forţa sa de expresie şi detaliu, aşa se face că ziarele primului război mondial cereau scene de luptă dramatice, realiste. Dar aceste scene erau dificil de captat, se cunoaşte cazul unui reporter australian care regizând artificiale scene de luptă a fost rechemat de pe front. Vrem sânge adevărat, nu vopsea roşie, spunea presa timpului.

Se ştie că presa încearcă să pună pe roate conflicte din motive comerciale sau din competiţie. Magnatul presei Randolph Hearst aude de explozia misterioasă a navei americane Maine în portul Havanei şi trimite imediat un reporter care să fotografieze epava sperând să iniţieze astfel un război cu Spania. În secolul XX se disting fotojurnalişti importanţi care însoţesc şi raportează despre conflictele planetare.

Aş pomeni de elveţianul Christian Frei care a graduat Universitatea Fribourg la secţia de jurnalism şi comunicaţii. Un film documentar numit „Fotograf de război” îl face celebru în lumea întreagă. Pentru acest film, Frei acompaniat de fotograful James Nachtwey , sacrifică doi ani de muncă petrecuţi în zone de criză. Frei joacă rolul spectatorului iar Nachtwey apare un om timid, rezervat, un profesionist departe de imaginile fierbinţi asociate cu profesia sa periculoasă. Cei doi sunt confruntaţi cu ambivalenta războaielor, cu dilema fotografiei şi rolul mediilor. Filmul degaje compasiune şi atacă esenţa lucrurilor:  Este necesar războiul? Ceva mai în vârstă, James Nachtwey este născut în 1948 în USA, va studia Istoria artei şi ştiinţele politice la colegiul Dartmouth din Massachusetts. În 2003 pe când corespondentul revistei Time în Bagdad, a fost rănit de o grenadă. Este jurnalist de război din 1981 an în care capătă un contract ca să acopere războiul civil din Irlanda de Nord. De atunci Nachtwey este prezent la toate conflictele armate majore: Africa de Sud, Orientul Apropiat, Rusia, America Latină, Irak, Afganistan etc.

Reportează deasemenea acte teroriste, foametea pe planetă, drogurile, subiecte social-politice sau crimele Mafiei. În 2011 cu ocazia atacului World Trade Center, produce o importantă masă de fotografii documentare. Este prezent în Sudan, însoţeşte mişcarea de protest în ţările arabe (The arab spring) iar în 2011 publică în magazinul Vogue o serie de fotografii ale masacrului din Siria provocând rumori şi valuri de protest.

Nu putem să nu amintim de ziaristul Peter Gregg Arnett, născut în 13 Noiembre 1934, Riverton- Noua Zeelandă.

Arnett a lucrat pentru revista Naţional Geographic şi reţele importante de TV ca de exemplu CNN. Este bine cunoscut pentru reportajele sale din Vietnam şi războiul Golfului. A primit premiul Pulitzer pentru munca sa în Vietnam.

Din 1962 şi până în 1975, a lucrat pentru prestigioasa „Associated Press news agency”. În 1994, Arnett scrie despre viaţa de jurnalist de război în cartea sa „Live from the Battlefield: From Vietnam to Baghdad, 35 Years în the World’s War Zones”.

 În Martie 1997, Arnett este singurul ziarist care îl intervievează pe Osama bin Laden.  Arnett a obţinut un exclusiv necenzurat interviu cu Saddam Hussein. Războiul Golfului devine vizibil on line la TV prin lentila lui Arnett, care este singurul fotograf prezent în Bagdad timp de 5 săptămâni.  Transmitea direct din balconul hotelului Al-Rashid unde era instalat. CIA îi cere să părăsească hotelul ca acesta să fie bombardat de aviaţia americană, Arnett refuză, ziaristica este mai importantă decât politica americană de război.

Azi, marea problemă a fotojurnalismului este inundaţia de imagini, fluxul enorm de fotografii luat de civili cu telefoanele celulare, chiar în câmpul atrocităţilor sau al crimelor care se petrec sub nasul nostru. Morala acestor fotografii scade cu cantitatea lor, pe de altă parte ele afectează nivelul nepăsării colective la agresiune aşa cum filmele cu lupte de cartier au făcut agresivitatea „deja vu” şi nu ne mai lăsăm impresionaţi de băieţii care se înjunghie pe ecrane. Puţine imagini ne mai stârnesc emoţia după aceşti 165 de ani de fotografie a cruzimii şi a distrugerii.

Să stabilim un fapt: fotografia nu poate sista un război, şi nu o poate pentru că defecţiunea nu este în fotografiile noastre, ci este adânc înşurubata în noi umanii.

autor  Adrian Grauenfels

2012

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

autor  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

desene CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Scrisoare către Socrate

ÎNȚELEPTULE SOCRATE,

O sentință la moarte: „Socrate se face vinovat de a nu onora zeii pe care îi onorează cetatea și de a introduce divinități noi. Se mai face vinovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută: moartea!”

Realitatea e alta, tu ai atacat pe sofiști, pe poeți, pe generali, pe oamenii politici etc.

Ai fost primul  cel mai mare și  cel mai înțelept om al antichității, ai întemeiat morala și dialogul. Fiu de sculptor, la rândul tău și tu sculptor, apoi cetățean brav, războinic, luptând în luptele de la Delium și Amphipolis, la 30 de ani ai devenit mare filozof, ai fost acuzat de sofiști că strici tinerimea și zdruncini credința în zei, ți-ai creat un  mare renume și ca drept răsplată ți s-a servit otrava, condamnându-te la moarte ca pe orice proscris al timpului. Te-ai educat la Atena, studiind muzica, gramatica, limba, ai cunoscut pe marii literați ai vremii, Eschil, Sofocle și Euripide, ideile eleaților  prin Parmenide și Zenon, doctrina pitagoricienilor, materialismul și dialectica lui Heraclit ( totul curge…), te-ai opus sofiștilor. De la tine nu a rămas nimic scris, învățăturile tale ți le-au dus discipolii mai departe.

Independența ta morală, curajul de a fi rostit adevăruri care nu erau pe placul celor două partide din Atena, precum și lipsa de înțelegere a unor spirite mărginite, a dus la sfârșitul cunoscut: acuzat de a nu fi venerat zeii cetății( adică pentru ateism) și de corupere a tineretului, ai fost condamnat la moarte prin otrăvire.

Învățătura ta însă a fost dusă mai departe de Platon, fondatorul școlii socratice, de Euclid din Megara, etc.

Cicero a spus despre tine că ai coborât filozofia din cer pe pământ!

Le-ai spus că virtutea este o știință și  că omul înainte de toate să se cunoască pe sine însuși. Cunoașterea de sine este împiedicată de pofte senzuale, de aceea omul are nevoie de stăpânire de sine și de cumpătare. Le-ai spus că virtutea supremă este dreptatea care se măsoară după legi scrise și nescrise ce derivă de la zei. Ești primul care ai presimțit existența unui singur Dumnezeu și a nemuririi sufletului. Le-ai spus că adevărul îl avem în conștiință, că orice învățare este o aducere aminte. De aici metoda ta analitico-inductivă și forma euristică.

Cu oricine te întâlneai pe stradă, prefăcându-te prost, prin ironie și întrebări, începeai să-l înveți morala cu metoda ta.

Supremul tău adevăr era binele. Dacă binele se află în spiritul omului, cunoașterea lui înseamnă cunoașterea de sine. Exact ce scria pe frontispiciul templului de la Delfi: gnoti seavton! (cunoaște-te pe tine însuți!) <A te cunoaște pe tine însuți este începutul înțelepciunii și cea mai mare plăcere în fața căreia toate celelalte trebuie să stea în urmă.>

Ai cultivat la tineri rațiunea și ți-ai educat poporul grec să se elibereze de orice formă de ascultare servilă. I-ai  întrebat și le-ai răspuns la întrebări ca : ce este bine? ce este rău? ce este drept? ce este nedrept? ce este înțelepciunea? curajul? lașitatea?virtutea?

Și pentru asta ți s-a pregătit moartea prin otrăvire!

Tu spui: <Cea mai bună slujbă adusă lui Dumnezeu este un mod de viață onest și evlavios!>

<Fiecare om are voința îndoită: una rațională și alta senzuală. Când într-un suflet învinge rațiunea, individul duce o viață virtuoasă, când e cuprins de senzualitate, sufletul trăiește în vis, haotic , fără a ști ce face!>

Un pios omagiu, maestre!

 

autor Ionescu Ion

Interludiu

 

 (Fragment din volumul „Comicul nimicniciei”)

Înainte de a continua să urmărim cum se dezvoltă dialectic jocul antinomiilor – un joc pe care ni l-am propus din raţiuni evident partizane -, considerăm că sunt necesare două scurte priviri asupra unor aspecte ale problamaticii puse în discuţie:

pe de o parte, am dori să  evidenţem  începuturile unor diferenţieri sistemice între opera de artă – creată exclusiv din nevoia   inducerii în receptor a momentelor emoţionale care provoacă iluminarea şi care contribuie la configurarea sistemului său de valori fundamentale, adâncind permisivitatea spre cunoaştere – şi stările de plăcere, de satisfacere a capriciului pe care le produce produsul informaţional guvernat de raţiunile unui sistem de marketing;

iar pe de altă parte, am vrea să ne oprim asupra câtorva momente din biografia lui Cehov, momente care, credem noi, sunt hotărâtoare pentru filosofia sa creativă.

„Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”[1] – avea să evidenţieze cu multă limpezime diferenţa dintre plăcere şi emoţie Edmund Burke. Evoluţia istorică a acestei diferenţe dintre cele  două afecte a ajuns să fie hotărâtoare în stabilirea diferenţei între opera de artă şi produsul informaţional, pentru că funcţiile lor au devenit, în parcursul istoric, atât de diferite.

Chiar dacă suntem partizanii operei de artă, cu toate funcţiile sale fundamentale pentru evoluţia umanităţii, nu pledăm nicidecum pentru dispariţia sistemului care întreţine produsul informaţional. Şi de ce am face-o? Ar fi în mod evident un demers inutil şi ridicol chiar. Dorim doar stabilirea unor criterii care să lumineze diferenţa dintre cele două categorii, să evidenţiem faptul că avem de-a face cu teritorii substanţial diferite.    În zilele noastre o stare de confuzie amestecă respectivele categorii, producând anularea unor funcţii esenţiale, exacerbarea altora, sau apariţia unora  efemere, care adâncesc şi mai mult dezorientarea, în egală măsură a creatorului, dar şi a receptorului. Artistul prezentului, prins în strânsoarea unor liste de proceduri, nu mai are posibilitatea să opteze clar pentru condiţia sa, nu mai poate apela la sprijinul liberului arbitru, ceea ce face ca creaţia sa să devină vulnerabilă şi să alunece spre derizoriu. Procedurile sunt instrumente tehnice – care trebuie să respecte raţiunile de marketing -, şi ajungând să fie socotite axiome nu mai trebuiesc, sub nici o formă, analizate. Totul devine însă atât de amestecat încât de cele mai multe ori artistul – fără ştirea, sau voia sa – ajunge să aparţină unei categorii din care n-ar vrea să facă parte. Încetul cu încetul furcile caudine ale cenzurii au fost înlocuite cu funcţiile listelor de proceduri, de task-uri, care se dovedesc cu mult mai necruţătoare cu destinul creatorului

Totul a început undeva în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când condiţia artistului – datorită instrumentelor noii tehnologii – a cunoscut o schimbare radicală: profesionalizarea. Condiţia de profesionist a artistului, faptul că-şi poate câştiga existenţa având un statut social recunoscut, a dat naştere unei sume de reguli care au evoluat contradictoriu până în zilele noastre. Diferenţa dintre artistul care, fie era independent financiar prin statutul său social, fie era dependent de un personaj anume, şi acela care face parte dintr-o categorie socială definită, cu statut reglementat, cu un venit provenit din creaţia sa, a produs  liberalizarea radicală a activităţii creatoare. Acest lucru a fost înlesnit de instrumentele tehnologice care au modificat funcţiile sistemului de relaţii sociale. Nu trebuie sub nici o formă să idealizăm noua condiţie a artistului, în fapt el a schimbat un iad cu altul, doar că acesta din urmă era cu mult… mai liberal. Fundamental a fost doar faptul că noul sistem a introdus posibilitatea opţiunii: vezi cazul Rimbaud, sau Paul Gaugain, ca să ne referim doar la două dintre cele mai spectaculoase. Posibilitatea opţiunii a fost un element deosebit de importrant pentru evoluţia conştiinţei artistului, ca şi a atitudinii acestuia, a responsabiltăţii sale, dar şi a poziţiei  într-un liber arbitru care începea să fie definit în alţi termeni, mai puţin mistici. Artistul începe să-şi configureze, în felul său specific, un statut de cetăţean, îşi doreşte să contribuie mult mai substanţial la sistemul de valori sociale prin opera sa, depăşind graniţa sistemelor de valori morale, religioase sau filosofice, sisteme care îi ofereau în trecut domenii  de exprimare. „Creatoare de semne specifice, posedând regulile sale proprii de înţelegere şi reprezentare, arta se prezintă ca fiind una din funcţiile spiritului.”[2] Ca atare artistul simte nevoia să atingă, în operă, nivele noi ale emoţiei revelatoare, cu funcţii care să contribuie la  nuanţarea şi liberalizarea sistemelor de valori: vezi Goethe, Schiller, Balzac etc..

În paralel însă, se dezvoltă un „proletariat al imaginii” format din cei care răspund nevoilor sistemului de marketing care începe să se înfiripe. Oareacari literaţi, indivizi cu abilităţi plastice etc. pun bazele sistemului care începe să creeze imaginea de produs. Sistemul cu pricina nu se va putea dezvolta exploziv, pentru simplul motiv că singurul instrument tehnic pe care îl poate folosi este tiparul, dar în toată acestă perioadă se pun bazele viitoarei filosofii a imaginii de marketing care va ajunge să domine atât de categoric lumea noastră.  Odată cu publicaţiile de mare tiraj, apar şi funcţiile de marketing despre care Cehov se plânge în corespodenţa sa. Ele funcţionează din ce în ce mai necruţător impunând condiţii care trebuiesc respectate cu stricteţe, şi, iată că, alături de cenzura oficială, apare o nouă formă de cenzurarea a artistului; disimulată, perfidă, demolatoare. Cenzura oficială, sub presiunea liberalizării societăţii, dispare încetul cu încetul, ocazie cu care cea iniţiată, şi consolidată temeinic,  de sistemul de marketing va deveni stăpână definitivă în domeniul creatorilor; îşi va crea formele sale, instrumentele, mijloacele tehnice şi administrative etc.. Toate acestea conducând la distrugerea relaţiei dintre artist şi liberul său arbitru, cu mult mai eficient decât oricare altă formă de cenzură existentă vreodată în istoria omenirii.  Această formă de cenzurare a creaţiei – care pare a deveni din ce în ce mai demolatoare – are ca rezultat direct alterarea gravă a întregului sistem de valori al omenirii. Valorile: cele morale, religioase, filosofice, sociale etc. sunt în zilele noastre purtătoarele unor abcese purulente care distrug sensul şi conţinutul acestora.

Dar asta este o problemă care ţine de alt demers, ce trebuie dezvoltat de oameni pricepuţi.

 

 

---

[1] Edmund Burke, Op. Cit., p. 94.

[2] Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p.153.

 

autor Ion Manzatu

pictură Gina Baranovschi

Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu

A intrat în lume cu un ţipăt,

ca noi toţi;

plângând,

ca noi toţi;

în inima iernii,

când Dumnezeu a hotărât din nou

să fie lumină şi cruce

 

Seara, la leagănul pruncului au venit ursitoarele. Prima ţinea în mâini un glob de aur şi, apropiindu-se, a aşezat globul in legănel, rostind cu glas de izvor:

– Îţi dăruiesc aur, pentru că vei fi rege.

Păşind ca prin vis, a înaintat  a doua , cu un glob de argint şi a rostit cu glasul vântului de primăvară:

– Îţi dăruiesc argint, căci vei fi copilul pădurii de argint.

Cu pas ezitant s-a apropiat a treia, purtând un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri, în petalele căruia cânta o privighetoare. A privit pruncul cu tristeţe şi cu un glas de-abia auzit a rostit:

– Când petalele trandafirului vor cădea, privighetoarea va continua sa cânte între spini…

 

Anotimpurile au curs prin lunci şi poieni, miresme de tei şi tămâie, şi copilul creştea , ca noi toţi, dar către alt destin.

 

Într-zi, a cunoscut-o pe Sephora; i-a ieşit în cale brusc, cu părul ca un rug aprins şi ochii ca marea-n furtună; mergea dansând şi dansa mergând, iederă purtată de vânt. Braţele i se arcuiau ca ramurile de salcie , glasul era o şoaptă înălţată până la hohot, de râs sau de plâns, era în ea o nestăpânire, o fugă spre ceva , spre un undeva pe care doar ea îl presimţea.

Umblau amândoi cât era ziua de lungă, vorbind despre toate şi despre nimic, ca într-un vis fără început şi fără sfârsit. In serile de iunie, rezemaţi de câte o căpiţă, cu ochii pierduţi în luceafăr, se înfăşurau în tăceri lungi, pe care -după un timp – nu le mai împărţeau.

Din adâncul unei astfel de tăceri, şoapta Sephorei a ajuns până la el, obosită, ca şi cum ar fi străbătut ceruri :

– Ar trebui să te numeşti Hypherion.

– Hypherion ? De ce?

– Eşti la fel de frumos şi la fel de departe….

El a tăcut, ştiind că ea are dreptate…petalele trandafirului se scuturaseră şi privighetoarea cânta altfel, despre iubire şi moarte, despre  trisţete şi singurătate, depre năzuinţa lui doi înspre unu. La scăpăratul stelelor, turmele suiau dealul şi buciumul suna, anunţând despărţiri.

Într-o zi, Sephora a plecat. În el, cuvintele au început să se aşeze altfel, după rosturi numai de ele ştiute. Codrii albeau în depărtare şi spinii trandafirului se adânceau în carnea privighetorii, ţintindu-i inima. Steaua numită cu numele lui, numele pe care i-l dăruise Sephora, scânteia mai tare, de parcă ar fi vrut să se arunce in mare.

 

A plecat şi el, invăluit în miresmele de tei şi tămâie, lăsând în urmă codrii şi lacul lor albastru, a plecat să-şi piardă urma şi umbra în marile oraşe şi, poate, s-o regăsească pe Sephora.  Arcuirea salbatică a numelui ei ardea înalt pe fundalul întunecat al nopţii, din ce în ce mai înalt, pe măsură ce stelele căzătoare se înmulţeau. Unicornul a început să se intoarcă în vis; avea două aripi mari , albe, şi în lumina lor, singurătatea lui se îmblânzea. Ziua rătăcea prin oraşul mare şi aglomerat, privind chipuri parcă desprinse din ceaţă, oprindu-se să schimbe câteva vorbe cu vreun cunoscut, gândindu-se la marea din ochii Sephorei. Femeile il iubeau, căci umbra regalităţii lui se pogora asupra lor şi pentru un timp, mai lung, mai scurt, erau şi ele regine. Versul lui le recrea din spuma mării, moarte Afrodite readuse la o viaţă pe care n-o trăiseră niciodată.

Seara se retrăgea în camera mică şi rece, se aşeza in faţa unei coli, aprindea lumânarea, şi versul începea să se depene, în mirosul verde de brad care se ridica spre el din lemnul mesei , mirosul copilariei lui; universuri se năşteau şi piereau “în tot atâtea clipe”, se frângeau zboruri şi explodau planete, în spatele frunţii albite de nesomn alergau herghelii şi zvonuri de lupte, câteodată, cuprins de frică şi febră ştergea tot, cu mişcări furioase, în jurul lui mormanul de coli creştea , un munte de păsări care traversaseră oceanul în zbor, moarte în clipa atingerii ţărmului .

 

“Nemuritor şi rece”, Hypherion de sus asista impasibil la zbuciumul acestui alter-ego al său, ştiind că oamenii, ca şi imperiile, se nasc şi mor, iar el trebuie să rămână “oriunde ar apune”, căci e “din forma cea dintâi”, e “veşnica minune”. Trecuse timpul când se rugase să piardă nemurirea, în schimbul unei ore de iubire.

 

S-a trezit într-o dimineaţă ştiind că Sephora nu mai este…se stinsese rugul părului ei şi vuietul mării in priviri….spinii erau foarte aproape de inimă , şi alţi trandafiri creşteau din picăturile de sânge…învăţa să moară, puţin câte puţin, ştiind acum că podoaba numită “kosmos” a fost dintru-nceput creată in forma crucii.

Spinii au atins inima şi vântul a purtat peste lume ultimul tril al privighetorii, purtându-l până în luceafăr, într-o răcliţă de aur şi argint, înăuntrul căreia strălucea un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri….de-atunci, Poetul se numeşte, întotdeauna, Eminescu.

 

 

desen CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

autor Anca Tănase

Dragobetele la români şi mărţişorul- fotoreportaj de la Liga Scriitorilor din Bucureşti

Ieri 25.02.2012,  am simţit primăvara aidoma unui fluture fâlfâind de sub zăpadă. Ultimile zile ale lui februarie se topesc sub razele de soare la fel ca şi zăpada transformată în apă de ploaie, care se scurge la canal.

Într-o asemenea zi frumoasă, mângâiată de razele soarelui primăvăratic am paşit spre biblioteca Metropolitană la întâlnirea cu Dragobetele şi mărţişorul, o temă pe ordinea de zi a cenaclului Ligii Scriitorilor din Bucureşti.

Amfitrioana acestei frumoase teme a fost preşedinta Ligii, poeta Elisabeta Iosif care a deschis acest cenaclu prin prezentarea revistei „Cetatea lui Bucur”, ultimul numar.

Poeţii, scriitorii, prezenţi la această întâlnire au citit din creaţiile proprii, având ca temă dragostea şi mărţişorul.

Invitată fiind, am luat parte cu plăcere la acest eveniment, venind „înarmată” cu volumul meu de poezii, „Fereastra de la răsăritul cuvântului”, în cuprinsul căruia am şi poeme de dragoste.

Pe lângă creaţiile citite, nu se putea să lipsească muzica, astfel că, fiecare dintre noi  a fost acompaniat la pian de prof. Maria Calleya.

Domnul profesor Ştefan Lucian Mureşan a citit un eseu scris special cu ocazia zilei de Dragobete la români, începând cu rădăcinile şi tradiţiile acestei zile de sărbătoare a dragostei, terminând cu o discuţie despre etimologia unor cuvinte în limba română ce a stârnit discuţii pe marginea acestui subiect.

Au citit din creaţiile lor, poeţii: Elisabeta Iosif,  Constantin Stroe, Viorel Gongu, Maria Niculescu, Ana Maria Bălaş, Elis Rapeanu, Vasilica Ilie.

Poeta Elisabeta Iosif a citit o frumoasă poezie despre mărţisor, o poezie plină de simboluri:

Te leg prin alb, mereu, cu inocenţa mea.

Dezleg prin roşu, de deochi şi-o stea,

Pe fruntea ta. În Martie îţi strâng din jur,

Dorinţa şi ardoarea. Şi-a zilelor din Şnur.

 

Şi vine iarăşi clipa, ce leagă egal noaptea

În echinocţiul slobod. Îţi mai citesc iar cartea-

Zilelor poeme…E-un Mărţişor din soare,

Iubirea ta – vioară! E ziua sărbătoare!

 

 

 

Domnul Constantin Stroe a citit un poem despre „Întâiul vestitor”.

 „E martie, întâiul vestitor

Cu muguri de slove-n poezie

Lăcrimând în adâncul dor

Atâta şi-atâta bucurie…”

A urmat poeta-epigramist Elis Râpeanu care ne-a recitat o poezie despre dragoste şi câteva epigrame, dânsa le-a recitat pe de rost, nu am reţinut versurile, dar am admirat-o pentru fiecare în parte.

Gongu Viorel a citit o glossă, el fiind un as al glosselor.

Au mai citit poetele Maria Niculescu, Ana Maria Bălaş.

Nu putea să se încheie această frumoasă întâlnire fără un poem de dragoste, citit de mine:

„Declaraţie de dragoste”

 

Nu ştiu de ce la început nu puteam să-ţi spun “te iubesc”

dar tu îmi spuneai:

 „Eşti mai presus decât acest cuvânt.

 Eşti gândul care îmi înconjoară sufletul şi mi-l face senin.

 

 Tu ştii să mă vindeci când sunt răcit,

ceaiul pe care mi-l faci cu multă lămâie şi miere

îmi topeşte toate frisoanele răscolite în mine,

ciorapului din lână îi simt mângâierea

şi a mâinii tale care mi-l croşetează pe picior.

 

Nu ştiu cum faci tu,

dar atunci când stai culcată pe pieptul meu

cu urechea lipită de piele

parcă îmi smulgi toate declaraţiile de iubire.

Umezeala şoaptei tale

pătrunde în inima mea prin toţi porii ca un val de căldură

şi mă întreb: cine eşti tu, cine sunt eu, cine suntem noi?”

 

Eu eram cuprinsă de căldura trupului tău şi de răsăritul soarelui şi-ţi zâmbeam:

„câteodată sunt gândul care mă întrece pe mine

 mă pipăi să văd dacă mai trăiesc alături de tine.

 

 Mă întreb: „Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi?”

 

La sfârşitul acestei întâlniri, bărbaţii-poeţi prezenţi ne-au dăruit flori, ne-au servit cu fursecuri, prăjituri, sucuri. A fost o atmosferă destinsă, prietenească.

Când am plecat de acolo soarele strălucea pe cer şi razele lui dogoreau ca într-o adevărată zi de primăvară.

 

autor Vasilica Ilie 

Citind „Lumea de sub pod ” de Zoltan Terner

                                                                      

    Citind „Lumea de sub pod”, mi-am dat seama că Zoltan Terner a adunat, de-a lungul anilor, printre altele, şi nişte cioburi de oglindă, mai mici sau mai mari, şi le-a alăturat, le-a potrivit, voind să facă din ele o oglindă nouă, a lui. A potrivit bucăţile una lângă alta, cât mai aproape. A luat o scândură şi a pus o substanţă care lipeşte sticla de lemn. A lăsat opera sa să se usuce. Lumina se reflecta acum frumos şi straniu. Lipiciul însă nu se aşezase uniform, iar bucăţile de oglindă s-au fixat cu unele înclinaţii, fiecare cum i-a venit, reflectând lumina şi intunericul în felul ei, din unghiul ei. Atunci, Zoltan Terner, publicistul, eseistul, poetul, regizorul de film, filozoful, omul de artă cult şi priceput, a făcut o pastă fantastică şi fabuloasă, alcătuită din toate aceste atribute ale sale, şi a uns-o pe de-asupra, netezind, unifomizând asperităţile şi umplând golurile. Şi iar a lăsat-o la uscat. Apoi, cu un aparat foarte special şi foarte personal (e invenţia lui şi numai a lui!) i-a dat din un nou lustru. Acum oglinda lumii, de sub pod şi de pe pod, sclipeşte şi reflectă chiar şi ce nu se vede. E o oglindă fermecată, grea, dar – tocmai pentru că e grea, autorul a transformat-o în carte. Dacă citeşti şi te uiţi atent, te poţi vedea chiar şi pe tine însuţi. Eu m-am regăsit în această carte. Din narcisism, dar şi din iubire pentru Lume, ca şi din grijă pentru destinul ei…

     Cartea fascinează. Te duce într-o frumoasă lume urâtă a declasaţilor. Dar te aduce şi aici, printre noi. Am început lectura cu frică, să nu dau de o scriere greoaie, „nemanjabilă”. Astfel de cărţi mă indispun. Sorin Vieru, în prefaţa cărţii, de altfel interesantă şi bună, avertizează oarecum în legătură cu un stil nu tocmai la-ndemâna lecturii oricui; un text poate ceva mai greu de citit –  pentru unii. Când se spune cuvântul „unii”, imediat mă văd şi pe mine. Dar prefaţatorul nu are dreptate. Eroare. Cartea se citeşte cu satisfacţie şi interes, ea incită şi are percutanţă. E o carte bună. E o carte interesantă, e o carte originală. Iar dacă Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română a „lansat-o” recent, printr-un deosebit de antrenant colocviu, condus abil de prof. dr. Andrei Strihan, ea nu a făcut altceva decât să-şi sublinieze un bun nivel de intelectualitate. Ion Ştiubea, prin intervenţiile sale, a briat. Ceilalţi vorbitori  au fost la o temperatură de inteligenţă culturală adecvată subiectului. Aş zice că aceasta este, de fapt, o ştachetă, de care trebuie să se ţină seama şi pe viitor.

     Ce personaje mişună sub „Podul” acesta al lui Terner, povestind şi căutând, ba chiar  aducând tâlcuri, noime? Fiecare are povestea lui, flămând, cum remarca cineva, pe drept cuvânt, nu numai de blidul de mâncare, ci mai ales de nişte înţelesuri, de sensul vieţii, al lumii. Declasaţii aceştia, aflaţi sub un pod simbolic, povestesc, pun întrebări, sugerează răspunsuri. Condiţia umană, balanţa dintre bine şi rău, sensul – mai ales trist – al vieţii, curg, cu o „zarvă”,  aş zice surdă, spre moarte, ba chiar spre apocalips. La o primă lectură a cărţii m-a impresionat mai ales tragismul acesteia. Spectacolul lumii, al unei lumi de mizerie şi de speranţă, nemulţumită de ea însăşi, dorind şi neputând să se evadeze pe (şi din) sine însăşi, resemnată şi insurgentă, are un puternic dramatism esenţial, aş zice chiar copleşitor. Coşmaruri, temeri, dezamăgiri. Silă. Ură. Fărâme de iubire. Câteodată – vise şi chiar (arareori, e drept!) speranţe. De fapt autorul se zbate să vină nu o dată în contrapunct, dar viaţa e mai puternică decât propria sa voinţă. El lasă adevărul să colcăie plin de micimea şi nimicnicia lumii. Speranţa, balanţa binelui, visul de frumos, setea dureroasă de fericire (aproape inexistentă, chiar şi noţional) sund, în interpretarea mea de acum, mai palide, dar respiră, creând un abur de farmec existenţial, emanat de oglinda fermecată a unui magician , pe nume Zoltan Terner.

     Realismul ternerian are, adesea, forme fantastice, halucinante, şi totuşi realităţile sunt verosimile, concrete, palpabile, obligându-ne să ne plimbăm cu încântare, pe nesimţite, şi într-o lume reală a himerelor; visul, fantezia suprarealistă interferându-se, printr-un adevărat farmec artistic, cu viaţa adevărată, trăită de povestitorii păduchioşi, adică şi de noi, cititorii şi participanţii la marele conflict şi la teribilul deznodământ… Este vorba de un anume realism fantastic ternerian, de o lume a ideilor, mai mult decât de cea a trăirilor diurne ele declasaţilor de sub podul vieţii, este vorba de o scriere de literatură contemporană care oferă satisfacţii estetice realizate cu o rafinată meşteşugire a ideilor şi literelor româneşti. Vorbim aici, de fapt, despre o carte în care autorul este personajul principal, însumându-i pe toţi de acolo, el find şi Diavol şi Dumnezeu. Il regăsesc în mine, mă regăsesc în el. Câte-un pic, pic, pic…

     Uneori, lumea ideilor cărţii – căci e o carte de idei, spusă adesea cu mijloacele visului – este şi lumea mea. Câteodată – o lume pe de-andoaselea. O lume cu capul în jos. Interesantă şi originală. O lume în care, de mai multe ori, teza şi antiteza se sărută uşor, tandru şi predestinat. Stilul e fabulos, dubitativ, frizează absurdul, e himeric. Totodată, autorul foloseşte iscusit mijloacele esteticii urâtului. Lumea asta de dedesupt, la care, vrem-nu vrem, suntem părtaşi, e o lume dizgraţiosă, dar, poate şi pentrucă şi noi suntem acolo, ea apare şi cu o anume frumuseţe. Prin zbateri şi întrebări, prin gânduri şi iluminări de dorinţe, prin îndoieli şi nesiguranţă. Dar chiar şi prin imaginile care se relevă printre mişcările de umbre şi lumini şi iarăşi umbre… Imi vine în minte, aproape fără să vreau, vorba lui Arghezi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”…

     Zoltan Terner simulează şi disimulează oniric-suprarealist. El realizează cu autentic succes verosimilul neverosimilului. Sordidul, întunericul, mizeria fizică şi morală sunt prezente în colcâiala subterană. Totuşi, aici sunt oameni, şi ei ne apar cu plusuri şi cu minusuri, frumoşi, la urma urmei, precum frumoasă este, totuşi, viaţa. Care curge spre moarte, odată cu amarnica noastră tristeţe. Dar, revenind la oamenii de sub pod, pentru a ne face o idee – iată doar câteva nume ale  învinşilor soartei, acum netrebnici şi ticăloşi, dar care povestesc despre viaţa lor de pe pod, unde au fost şi ei, unde suntem şi noi. De fapt, unde suntem noi? Sus?! Jos?! Autorul ne arată uneori cu degetul. (Numai să vrem să-l vedem!). Deci: Povestaşul, Ologul, Leprosul, Filozoful, Tâlharul, Cântăreţul, Celălalt, Podarul, Mica Circăreasă, Bunicul, Contele, Nebunul,  Păduchiosul,  Nebunul II,  Intelectulalul, Nebunul III, Cârtiţa – porecla altui nebun, Nebunul Mult Prea Nebun, Vagabondul, , Litera, Rozalia – mamă bună,  Moty – Copilul Rău, Episcopul,  Bibliotecarul Nebun, Măcelarul,  Frida, asistenta medicală,  Celălalt Cineast Nebun, Gică Contra, Omul Negru, Pribeagul,  Ciungul,  Vânzătorul de Frate şi alţii, încă mulţi alţii, pe care sigur că i-am omis. Acestora, la un moment dat, povestitorul li se adresează : ”Iubiţii mei ultimi oameni de pe lume”.  Perspectiva este tragică, iar povestirile din cadrul acestui maraton narativ capătă mai ales lumina violacee a întunericului din oglinda specială a realismului fantastic  semnat de Zoltan Terner.

     E o carte fascinantă, atât ca stil, dar şi ca valoare ideatică. O carte cu o mare încărcătură morală. O carte plină de meditaţii, care incită la meditaţie. E, totodată, o carte cu mult farmec intelectual, cu multe ascunzişuri pe care cauţi să le-nţelegi,  ele determinându-te apoi să-i descoperi şi alte frumuseţi şi-nţelepciuni, nesesizabile la prima vedere. E o carte cu mai multe „chei”, care pot descihde uşi spre străliciri şi cuprinderi esenţiale. Căci, cum se spune într-unul din moto-uri „Naturii îi place să se ascundă” (Heraclit). Una din aceste chei s-ar afla, cred, în „Povestea bătrânei doamne în mov”. Doamna „Z” citeşte la Cenaclu o poveste în care autorul se regăseşte pe sine însuşi, în timp ce oamenii îmbătrânesc, scaunele se golesc treptat, căci cei prezenţi mor, timpul se scurge nu într-un sfert de ora, cât i se acordase Doamnei să citească, ci trec ore, zile, ani… Rămâne numai autorul, rămâne Povestea, rămân poveştile cu personajele lor – care sunt, de fapt, nişte cuiere de idei! Iar autorul, aşa cum însuşi recunoaşte însumează toată această lume: „In fond eu îi conţin pe toţi”…

    O parte din platforma morală a autorului, pe care se bizuie, zic eu, şi cartea în discuţie, reiese din cele zise, cu un alt prilej, de Zoltan Terner într-un interviu acordat talentatei publiciste Biti Caragiale ( prezent şi în cartea „Omeneşte vobind”, a aceluiaşi scriitor): „… Numai trăind din plin, cu intensitate – zice Domnia Sa – bucuria şi tristeţea existenţei, afli cine eşti şi îţi dai şanse să îţi împlineşti destinul. Important este să alegi dragostea şi nu ura, înţelegerea şi nu resentimentul, empatia şi nu invidia”…

     Totuşi, cum să înţeleg, în acest context, prezenţa tristeţii ce reiese din „Lumea de sub pod”, tristeţe cu care rezonez profund? Răspunsul îl găsesc în acelaşi interviu, când Zoltan Terner ne spune un crud adevăr, dureros şi de cea mai mare actualitate: „Dacă nu se va elabora şi aplica urgent o nouă MINIMA MORALIA, dacă „Homo ethicus” nu se va trezi, se vor prăbuşi înseşi temeliile civilizaţiei. Grava criză etică prin care trece specia umană cere(…) o maximă şi urgentă concentrare a tuturor izvoarelor valorice, întru salvarea omului. Dacă „homo” nu se dovedeşte acum cât de cât „sapiens”, îl paşte prăpastia. A ajuns deja pe marginea ei”. În această lumină văd eu tragismul zguduitor al Lumii de sub pod şi de pe pod. Cu licăriri onirice, cu scânteie de nebunie hamletiană, cu dubitativul „a fi sau a nu fi” în subtext, cu luciditate şi curaj, cu paradoxală încântare faţă de frumoasa „corolă de minuni a lumii”…

     Este o carte admirabilă… Iar talentatul domn în mov, Zoltan Terner – este un autor a cărui bună nebunie se ascunde în spatele altui motto al acestei cărţi, semnat de Salvador Dali: „Diferenţa dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun”. Dar ce sunteţi, domnule Terner?

      Cartea se încheie cu cuvintele „Sunt trimisul lui Dumnezeu!”…  Aşa să fie?!

 

autor Roni Căciularu

Rînduiala

Urmăream pe Youtube un interviu realizat de Grigore Leşe în Ţara Loviştei. Un bătrîn de peste 80 de ani, născut, trăit în acel sat de pe dealuri. Un petec de ogor pe vale, o casă, o curte plină de animale.  Singur: copiii, nepoţi plecaţi pe la casele lor. Îşi ducea singurătatea cu munca, amintirile şi horitul.

 

”Kogaion”, artist Nick Sava

În cele aproape 50 de minunte ale interviului, bătrînul a pronunţat de mai multe ori cuvîntul „rînduială”. Rînduiala era… zicea el. După rînduială… Prin acest cuvînt el înţelegea: legea, obiceiul, tradiţia, morala, buna cuviinţă. Întreaga viaţă a comunităţii era supusă rînduielii, se învîrtea în jurul ei. Nimic nu era început dacă nu era „după rînduială”, nimic nu se făcea, nimic nu se împlinea. Decît prin rînduială. Cînd Leşe îl întreba „dar de ce?” , bătrînul răspundea simplu: „aşa era rînduit” – de parcă acest cuvînt le împlinea pe toate, nu era necesar să mai explice. Era evident că el se aştepta ca tot omul să înţeleagă profunzimea explicaţiei: unde e rînduială, nu există tocmeală!

Omul nu părea de loc a fi revoltat de „dictatura” rînduielii. Nu credea că i se ştirbeşte vreun drept. Se supunea de bunăvoierînduielii. Era rînduit să muncească de dimineaţa pînă seara, de cînd se ţinea minte şi pînă acum, iată, la 84 de ani. Întreaga familie, copii, maturi, bătrîni, femei şi bărbaţi. Să plătească dările. Să-şi facă datoria faţă de Stat, de Ţară – atunci cînd Ţara ţi-o cere. Să păstrezi buna rînduială: să munceşti cînd e de muncit, să horeşti cînd e de horit, să te bucuri de sărbători.

În felul lui era un rapsod. Nu se considera a fi unul. Cînta pentru că era de cîntat. Horea pentru că era de horit. Mergea la horă cînd era de învîrtit şi la biserică, cînd era vremea de spus rugăciunea. Colinda de Crăciun şi lucra în şezători în timpul iernii, cînd munca la cîmp înceta. Cioplea, spunea snoave, poveşti şi basme. Îşi ajuta megieşii cînd erau la nevoie, fie prin clacă, fie la şezători, fie ca buni vecini – că aşa era rînduiala. Formau o comunitate. Şi-a ajutat părinţii, şi-a crescut copiii; cînd aceştia au crescut, l-au ajutat la rîndul lor. Apoi au plecat la copiii lor – că rînduiala se stricase. Asta era durerea bătrînului: rînduiala piere şi, odată cu ea, comunitatea şi satul şi Ţara!

Norodul a avut întotdeauna o rînduială. De cel puţin trei mii de ani, poate chiar de pe timpul Cucuteniului neolitic şi mai dinainte.Rînduiala nu era creştină, nu era un rit religios – deşi acoperea şi astfel de rituri, mituri, tradiţii. Cînd au venit romanii şi au adusPax Romana, aceasta nu a dislocat rînduiala, nici măcar nu au schimbat-o prea mult. Obştea sătească, cu rînduiala ei, a format cu timpul formaţiunile pre-feudale, apoi statul român feudal, apoi statul român modern. Cu vremea, Statul avea două „rînduieli”: cea rurală şi Legea orăşenească. Ele nu se excludeau, mai curînd se completau. Ţăranii înţelegeau că, intraţi în lumea de la oraş, trebuia să respecte „rînduiala” acestuia. O respectau, deseori cu sfială şi umilinţă. Au pătimit şi multe nedreptăţi. Pe atunci puţini dădeaurînduiala pe care o ştiau acasă pe cea străină, de la oraş.

Acum însă, de o vreme, lucurile s-au schimbat. Tot mai mulţi ţărani au părăsit rînduiala. Au plecat la oraş, încearcă să se integreze noii vieţi. Dacă înainte rînduit era să supravieţuiască demn în cadrul comunitaţii, acum e bine să supravieţuieşti „mai bine decît vecinul tău”. Să te poţi făli cu mai multe. Să faci orice, oricum, chiar fără rînduială, pentru a avea mai mult, mai repede. Să renunţi la demnitate şi cinste, dacă e nevoie. Să calci orice rînduială şi lege, dacă nu e altă cale. Să renunţi la tradiţii, obiceiuri. Nimeni nu mai ţese, nimeni nu mai coase, nimeni nu mai ciopleşte – muncă multă şi fără folos. Prea puţini mai muncesc. Nici nu mai ştiu hori. „Sărbătoarea” lor se petrece în faţa televizorului, muzica lor e maneaua adusă de la mahalaua oraşului, „hora” lor e discoteca unde se lasă cu bătăi şi beţii…

Desigur, în acest mileniu, libertăţile personale au devenit ţelul suprem. Cine se mai supune rînduielii? Cum să respecţi principii, reguli, bun -simţ – cînd vecinul, sau copilul lui, care nu le mai respectă e dus în Italia şi îşi face un viloi la care nici nu poţi visa, după o viaţă de nevoi şi muncă? La ce îţi mai folosesc acestea? Tradiţiile mor oricum, s-au învechit, au „îmbătrînit” şi ele. Nu mai sunt la modă. Nu mai rentează să le respecţi. Nu mai au căutare nici ciopliturile, nici cusăturile, nici ţesăturile, nici muzica, nici hora, nici colindele… Iar munca? Dar cine mai munceşte azi – dacă nu are încotro? Să te mai miri auzind ţărani din sate de munte că Statul nu are grijă de ei, că nu au „nici măcar lemne de foc”? Că mor de foame în casă pentru că nu au făină, mălai, cartofi, fasole, carne… şi nici măcar apă!

Desigur, e rău destul. Nu vreau să par foarte pesimist – dar ţăranul a fost întotdeauna „talpa Ţării”. Fără această „talpă”, Ţara nu mai poate sta în picioare. Chiar şi statele occidentale, unde industrializarea a făcut ca ţărănimea să reprezinte poate nici 30% din populaţie, nu au ajuns în situaţia noastră imposibilă: măcar îşi asigură hrana de la propriile ferme. România, cumpăra 70% din necesarul de alimente! Şi pe acolo tradiţiile dispar. Au apărut tradiţii noi, orăşeneşti – dar la ei tradiţiile orăşeneşti, ale burgurilor, sunt vechi de sute de ani. La noi, ţărănimea reprezintă încă circa jumătate din populaţie. Iar tradiţiile orăşeneşti numără, deseori, doar cîteva decenii. Românul se află în „mahalaua” oraşului, nu departe de barieră… Nici ţăran, nici orăşean. Şi, din păcate, mahalaua s-a întîns acum pînă hăt, în sat!

Dar e chiar mai grav de atît. Aşa cum observase încă Eliade, în urma Primului Război Mondial, teritoriul unui Stat, demnitatea şi fiinţa unui neam e ţinută de „talpa ţării”- Ţăranii au luptat la Mărăşeşti şi Oituz, ei şi-au adus prinosul de jertfă. Ei şi cei care nu se rupseseră încă de comunitatea sătească: învăţătorii, profesorii de ţară. În rest, orăşenii, politicienii, miticii, intelectualii de cafenea, au fost lesne trădători ai intereselor ţării. Tot aceştia au fost primii care au dat năvală peste graniţe, părăsind ţara. I-au urmat ţăranii. Am ajuns în punctul în care ne trădăm nu numai tradiţiile, ci şi limba şi neamul. Patriotismul şi-a pierdut semnificaţiile.

Pentru că am pierdut mai întîi rînduiala. Nu mai are ce ne ţine în picioare. Şi, probabil, vom dispărea, ca hunii, ca avarii, ca bulgarii. Ca, înaintea noastră, românii de dincolo de graniţă: cici, vlahi, basarabeni, imigranţi… dacă nu ne recîştigăm cît de curînd respectul faţă de rînduiala strămoşească, viitorul va vorbi la trecut despre români!

 

autor Nick sAVA

Edecari

            S-a făcut mai bine de un an de când trudesc necontenit să dau trup unui proiect la care visez de multă, multă vreme. În lungul a atâta amar de vreme am stăruit să mă apropii de miezul acela pe care-l bănuiam viu, fertil şi benefic. Să mă apropii şi să-l scot la lumină. Nu vreau să discut, şi n-aş vrea ca cineva să se gândească imediat la atitudinea semenilor. Pentru că nu este o problemă, n-a fost o problemă de împărţit cu cineva, de apelat la atitudinea cuiva. Era, şi este, un proiect care vine din intimitatea fiinţei mele şi din relaţiile mele directe cu miezul firii. Aşa cum mi se arată ea mie, cum vrea ea să mă aşeze în mersul firesc al elementelor ei unice. Au trecut vreo cinsprezece ani tot încercând să aduc acest proiect într-o formă de vieţuire. Am eşuat de multe, foarte multe ori şi am luat-o de la capăt, căutând o altă cărare, o potecă abia zărită, un drumeag pe care să ies la lumină. Cincisprezece ani. Şi dintr-o dată parcă lucrurile din jur au descoperit o normalitate a gândurilor mele, a speranţelor, a năzuinţelor. Ştiam, şi ştiu în continuare că dacă mă aflu în media creativă a lucrurilor, întreg sistemul se va dezvolta cuprinzându-mă şi topindu-mă cu totul în firescul evoluţiei sale. Mă voi îndrepta atunci spre acea stare a anonimatului la care visez de atâta amar de vreme, dar pe care o încalc împins de justificări atât de umane, deci atât de subiective.

Spuneam că trudesc la acest proiect care a început să-şi găsească încetul cu încetul formele lui, mijloacele prin care poate crea structuri. Ori atunci când structurile încep să ia fiinţă nu mai este nevoie de individ, pentru că întregul începe să se găsească pe sine. Curiozitatea m-a împins să iscodesc interesul semenilor pentru o astfel de neobişnuită încercare şi am lansat un APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID. Rezultatele au fost cele la care mă aşteptam, şi anume că totul era privit din interiorul mentalităţilor dominante şi tratat ca atare; o scriere uşor exotică venită de la un tip cam rupt de realitate. (Mulţumesc pe această cale Domnului Ioan Popescu pentru că a găsit că Apelul poate fi folosit într-un proiect al Domniei Sale.) De la momentul acelei scrieri şi până astăzi proiectul a luat forme  sociale şi economice care-i permit să înceapă a urmări deja o strategie. E mult, oare?! Se putea mai mult?! Cred că atât este firescul acestor etape şi cel mai important este să lăsăm firescul să ne poarte spre viitor.

De când trudesc la acest proiect, pe măsură ce devin tot mai implicat în realitatea lui socială mă simt tot mai legat de Ilia Efimovici Repin, de lumea lui. Dar mai ales de tabloul său Edecarii. Mi-e tot mai limpede că totul în lumea de astăzi depinde de edecari, de oamenii pe care îi dispreţuim atât de mult încât nici măcar nu suntem în stare să-i vedem. Mă simt – cu mândrie! – făcând parte din lumea asta înhămată la o construcţie şi mânată să o târască înainte, spre un ţel, spre un obiectiv. În spatele hamurilor, la capătul odgoanelor, se află o lume, pe care noi, edecarii, nu o cunoaştem nicidecum. Auzim o anume larmă, vedem de departe siluete, auzim zgomote de voci şi zvon de muzică, clinchete. Totul ne arată că acolo este o realitate, o anume realitate care atârnă în întregime de responsabilitatea noastră. Dacă dăm drumul la odgon…

Să mă credeţi, vă rog, scriu toate aceste cu regret. Nu pentru ceea ce afirm, ci pentru faptul că scriu. Este un gest de o profundă inutilitate ce se va adăuga să completeze tabloul profundei inerţii. Textul acesta nu va fi citit pentru afirmaţiile sale, pentru a încerca să mergem pe firul lor până la un înţeles. El va fi citit pentru a întări convingeri de nezdruncinat, ce nu pot fi smintite din sistemul nostru. Dacă nu contribuie la un atfel de proces, atunci…

Mă simt bine în lumea mea de edecari. O lumea departe de a fi perfectă, o lume ciudată, de multe ori grosolană, redusă, dar este lumea care ţine odgonul…

 

 

autor Ion Mânzatu

Eminescu reacţionar?

Detractorii contemporani ai lui Eminescu, după ce au minimalizat valoarea sa literară, au atacat doctrina sa politică şi l-au anatemizat drept şovin. Dacă valoarea estetică a creaţiilor eminesciene este imposibil de negat, celelalte două probleme sunt discutabile şi merită atenţie. În doctrina sa politică Eminescu s-a arătat un partizan al monarhiei constituţionale, promotor al clasei ţărăneşti şi adept al unui progres social lent, bazat pe dezvoltarea formelor tradiţionale.

În “Dicţionarul explicativ al limbii române”, cuvintele: reacţionar desemnează un partizan al reacţiunii politice, un contrarevoluţionar; reacţionarismul este o concepţie politică reacţionară, o atitudine duşmănoasă faţă de progres; reacţia denominează împotrivirea politică şi economică a claselor în declin faţă de orice manifestare a progresului social; în concluzie, reacţionarii fiind cei care susţin această împotrivire şi vor restaurarea orânduirii vechi.

Aplicând strict aceste conotaţii, am avea argumente atât pro, cât şi contra unei gândiri eminesciene reacţionare. Faptul hotărâtor constă în faptul că Eminescu nu făcea parte dintr-o clasă privilegiată care îşi apăra interesele. Toate articolele sale politice (remunerate prost şi cu întârziere), deşi conservatoare, atestă o sinceritate şi o grijă pentru naţie ieşite din comun.

Cercetând în amănunţime viziunea sa politică, trebuie să nuanţăm aspectele.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă a fost Eminescu în gândirea sa politică reacţionar, trebuie să urmărim succint teoria sa, ţinînd cont de condiţiile istorico-sociale şi economice din vremea sa. Am folosit ca material documentar ediţia comentată de D. Murăraşu – MIHAI EMINESCU – SCRIERI POLITICE (Ed. Criterion publishing, Co. Ing.USA, 2000).

1. Condiţiile istorice, sociale, politice şi economice din vremea lui Eminescu

Austro-Ungaria stăpânea Ardealul şi Bucovina(din 1874), Turcia (până în 1877) şi Rusia aveau suzeranitatea Principatelor Române Unite (începând cu 1859).

Autonomia Transilvaniei din 1863 e pierdută în 1867 (prin pactul dualist austro-ungar). În perioada 1867-1881, reprezentanţii români în Dieta de la Budapesta propovăduiau pasivitatea nostră. În 1881 apar memorandiştii energici, dar nici ei nu obţin autonomia Ardealului. Naţionalităţile dominatoare promovează deznaţionalizarea noastră: ungurii n-au pus nume ungureşti; în Bucovina, austriecii au promovat catolicismul împotriva ortodoxiei autohtone; preotul austriac Hacman a fost numit mitropolit al Bucovinei (în 1873); rutenii au primit privilegii ca să ne dezbine, la Cernăuţi s-a înfiinţat Universitatea germană. În ţară, domnitorul sub care s-a realizat unirea Moldovei cuŢaraRomânească, Ioan C. Cuza a fost detronat (1866) şi înscăunat regele Carol I. Austro-Ungaria s-a infiltrat în economia ţării (în concesionarea căilor ferate, industrie, comerţ etc), Constituţia a fost revizuită în favoarea străinilor.

Partidele politice care luptă pentru supremaţie sunt partidul liberal şi cel conservator. Rivalităţile au devenit atât de aprige, încât politica a devenit singura pasiune a românilor.

După Războiul de Independenţă (1877) patimile politice devin şi mai înverşunate.

 

2.Gândirea politică a lui Eminescu

În viziunea eminesciană, omul, supus egoismul individual (poate sub influenţa filosofiei lui Shopenhauer)  se comportă conform dictonului ”Homo homini lupus!” Totuşi, prin evoluţie şi specializare, apar interesele comune şi astfel se creează clasele, iar principiile comune conduc la naşterea partidelor. Odată cu trecerea timpului, clasele privilegiate se închistează, devenind caste.

Statul trebuie să asigure armonizarea intereselor individuale cu a claselor. Viaţa socială e mişcare, statul e stabilitate.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să se dezvolte organic, natural, ca o plantă sau ca un organism, trăgându-şi sevele din tradiţie ca să evolueze fără salturi. Statul trebuie să fie în slujba naţiei, să-i asigure interesele şi dezvoltarea. Omul nu aparţine întregii omeniri, ci naţiei sale.

Străinii, prin interesele lor cosmopolite, şubrezesc naţia (bazată pe limbă şi tradiţii). Unitatea socială este asigurată de naţie şi nu de stat. În jurul monarhiei naţia se organizează ca albinele în stup în jurul mătcii lor. Statele cu monarhii ereditare, stabile, au progresat. Noi, în perioadele în care ne-am răsturnat domnii am decăzut. (Influenţa austriacă – conferinţă ţinută sub auspiciile Junimii la 16.03.1876 şi publicată în „Convorbiri literare” din  01.08.1876). Eminescu are o încredere exagerată în instituţia monarhică, în spiritul ei de dreptate.

În articolul Să facem un congres (“Federaţiunea” 17/5.04.1970) Eminescu afirmă că dualismul austro-ungar este o mostruozitate, românii trebuie să facă un congres în care să arate că Ardealul e al lor şi să apeleze la spiritul de dreptate al tronului. De ce ungurii să stăpânească aici: “Avem dreptul de a petiţiona. Sala tronului este, trebuie să fie deschisă popoarelor ca şi indivizilor, şi inima suveranului trebuie să fie dreaptă şi nepărtinitoare, fără considerente unilaterale faţă de toţi…”Cehii cer autonomia Bohemiei şi noi de ce nu o cerem pe a Ardealului? “Oricare bun cetăţean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale şi de aceea şi românii prin natura lucrurilor au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea naţiunii româneşti faţă cu o eventuală schimbare a sistemei constituţionale.” Eminescu acceptă situaţia de fapt, dar cere autonomia Ardealului.

Organizarea de stat recomandată de Eminescu trebuie să asigure: a) stabilitatea prin monarhie ereditară; b) munca eficientă, prin eliminarea paraziţilor; c) economia echilibrată între recompensă şi efort.

a) Scopul suprem al statului trebuie să fie propăşirea naţiei, bunăstarea ei. După aceste criterii, poetul laudă oligarhia şi critică liberalismul,  pe care-l consideră dominat de interese personale, care şubrezesc statul înăuntru şi în afară, periclitându-i existenţa.

În concepţia lui Eminescu, statul trebuie să asigure “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă”. Formele împrumutate din Franţa nu corespund tradiţiei noastre. Sunt forme fără fond. Progresul trebuie să se facă  încet şi gradat. Prin ereditate/tradiţie suntem conservatori, ceea ce încetinează mersul înainte, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini noi care accelerează progresul, dar nicio schimbare nu se face spontan pentru că atunci puţini progresează şi majoritatea rămâne în urmă.

Civilizaţia nu înseamnă introducere de forme noi care nu ni se potrivesc, ci naţiile trebuie să-şi urmeze evoluţia lor firească. Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii. Noi  nu avem încă o civilizaţie românească. Mai bine stat sănătos cu instituţii barbare decât stat putred cu instituţi frumoase.

b) Despre muncă, Eminescu afirmă cu deplină îndreptăţire: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi.” Temeiul statului este munca: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.” Aceasta este “teoria socială a compensaţiei”. În forme vechi trebuie să aducem un spirit nou.

Eminescu neagă evreilor drepturi politice pentru că ei nu muncesc, ci speculează, condamnă clasa conţopiştilor ca inutilă, clasa politică şi a elementelor superpuse ca exploatatoare şi cere drepturi pentru ţărani.

c) E lăudată epoca boierilor pentru că ţăranii o duceau mai bine. Când erau boieri mari şi puţini era mai bine decât atunci când erau mulţi şi mai mici cu pretenţii la fel de mari care trebuiau satisfăcute de ţărani.

D. Murăraşu concluzionează: “Astfel pentru Eminescu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el dezvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-l arată ostil progresului politic şi social.”

1. Acuzaţia de reacţionarism adusă conservatorilor, inclusiv lui Eminescu , de către liberali

Liberalii, prin revista Românul, îi acuză pe conservatorii (inclusiv pe Eminescu) precum că ar fi reacţionari. Capetele de acuzare sunt: monarhismul, elogierea regimului moşieresc şi şi a clasei ţărănimii, naţionalismul, vor întoarcerea la trecut şi se  împotrivesc progresului.

 

1. Răspunsul lui Eminescu

Eminescu răspunde la toate aceste acuzaţii aduse de liberali (Lămuriri asupra Influenţei austriece în “Curierul intereselor generale nr. 22/1876), în felul următor.:

4.1. Nu a afirmat că despotismul e fericirea popoarelor, ci că puterea statului, domnia legii trebuie să fie mai tare decât tendinţele claselor sociale şi să le înfrâneze.

4.2. Nu trebuie ca ţăranul să rămână ţăran, ci înaintarea dintr-o clasă în alta să fie bazată pe muncă.

4.3. Nu e rău sistemul constituţional, dar prin dreptul tuturor la alegeri conduce la lărgirea privilegiilor progeniturilor claselor privilegiate din trecut (în special ale fanarioţilor şi evreilor).

4.4. Influenţa austriacă e nefastă pentru că ia din mâinile noastre comerţul, meseriile, proprietatea funciarăurbanăşi în cele din urmă lotul ţărănului român.

În “Timpul” (V) 15.05.1980, Eminescu lămureşte chiar sensul termenului de reacţionar.

4.5. El consideră că la noi termenul de reacţionar nu are niciun sens pentru că partidul conservator şi nici el nu doresc reîntoarcerea la forme vechi de organizare. Conservatorii au luptat pentru realizarea unirii, pentru egalitatea civilă şi instrucţiunea populară, secularizarea averilor bisericeşti etc, fapte pe care acum şi le asumă liberalii. Conservatorii nu au propus niciun candidat la domnie, nu cer nici măcar revenire la regulamentul organic, nu apără privilegii şi constituţii vechi, nu vor să se amestece puterile judecătoreşti cu cele executive, ci doar ca alegătorul să nu fie stânjenit în opţiunile sale prin presiuni morale, ameninţări, promisiuni deşarte etc. Dreapta nu voieşte trecutul.

4.6. În articolul intitulat Reacţiunea (“Timpul” (V) 22.07.1980) Eminescu demonstrează că liberalii atacă pe conservatorii cu fraze goale. În concepţia sa, politica liberală a dus la saturarea ţării cu străini, ţăranul nostru devenind simplu salahor agricol, meseriile/breslele au dispărut şi elementele demagogice şi exploatatoare au devenit elemente politice ducând spre transformarea principatelor într-o Americă dunăreană, orientală, deschisă tuturor imigranţilor.

În politică, cuvântul reacţiune a fost folosit întâi la 1789 desemnând contrarevoluţia  franceză. Apoi termenul a evoluat, înseamând o acţiune pentru restabilirea unei stări de lucruri care au existat odată: “Acest soi de reacţiune ni se impută nouă, şi aceasta e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapişti iresponsabili, – toate acestea ar fi un progres pe lângă ceea ce se-ntâmplă astăzi, nu o reacţiune.”

Instituţiile noi încurajează lipsa de caracter, imigraţia, câştig fără muncă pe spatele nefericitului nostru popor. Politica trebuie s-o facă oligarhii, bogaţi şi elevaţi din tată în fiu, tradiţionalişti care vor binele naţiei, fără salturi cu oameni noi neisprăviţi, escroci, puşi pe căpătuială.

 

1. Concluzii

Trei aspecte trebuie remarcate în legătură cu doctrina politică a lui Eminescu:

1. Unitatea remarcabilă a viziunii;
2. Formidabilele cunoştinţe istorice ale autorului (nu numai ale istoriei noastre, dar şi a celorlaltor state europene, ba chiar ale Americii);

3. Curajul de a spune cu sinceritate absolută lucrurilor pe nume (nu numai împotriva imperiilor vecine care ne-au asuprit, dar şi împotriva pasivităţii şi dezbinării noastre).

Eminescu a făcut politica partidului conservator din dragoste pentru ţăranul român, motiv pentru care accepta un progres lent, bazat pe tradiţiile clasei ţărăneşti, pe care o considera producătoare de bunuri şi, ca atare, singura reprezentantă legitimă a naţiei: “Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român.”

Este un fapt pozitiv faptul că poetul considera munca motorul societăţii. Din acest motiv, el se ridică împotriva evreilor şi urmaşilor fanarioţilor care nu produceau direct, ci acaparaseră serviciile, românii fiind mai puţin întreprinzători. Eminescu nu a înţeles că şi serviciile sunt necesare şi, pentru că de aceste lucruri se îndeletniceau străinii şi nu românii, naţionalismul său ia forme de-a dreptul şovine. Nu mai exemplificăm, pentru a un resucita resentimente inutile.

Eminescu are încredere în tron. Putem proclama autonomia Transilvaniei fără a periclita unitatea Austriei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Austria trebuie reconstruită prin federalizare.

Tot cu aceeaşi vehemenţă critică şi inactivitatea românilor: “puterea şi mântuirea noastră în noi este!” (articolul În unire e tăria publicat în revista Federaţiunea din 22/10.041870).

În ceea ce priveşte reacţionismul, trebuie să menţionăm că Eminescu nu făcea parte din clasa privilegiată şi nu avea de ce să o apere. El promova politica conservatoare crezând că e spre binele naţiei. O făcea în primul rând penru apărarea ţărănimii pe care o admira sincer. Apoi, după cum mărturiseşte, nu era împotriva progresului, aşa cum susţin reacţionarii care nu vor să-şi cedeze privilegiile, dar credea că progresul trebuie să fie lent şi să se bazeze pe tradiţiile româneşti, nu poate veni progresul prin impunerea unor instituţii copiate după modelul francez, dar care nu au la noi nicio tradiţie.

Istoria a infirmat părerile politice ale lui Eminescu. El nu a înţeles că o clasă socială devenită castă, nu cedează puterea şi de aceea schimbarea unei orânduiri sociale închistate se face prin revoluţie, deci nu lent, ci prin salturi.

De asemenea, poetul avea un respect şi o încredere utopică în corectitudinea tronului. Ori tocmai împăratul Austiei a instituit dualismul austro-ungar în Transilvania, în scopul dominării asupra naţiei noastre.

Nu vedea cu ochi buni iniţiativa individuală şi concurenţa.

Eminescu nu luptă împotriva principiilor de liberatate şi egalitate, ci împotriva abuzului ce se face cu ele. Cere ca alegătorul să fie lăsat în pace să-şi exprime opţiunea şi nu cumpărat cu băutură şi minciuni.

Pentru că nu era împotriva progresului (chiar dacă propovăduia unul lent, bazat pe tradiţii) nu-l putem acuza pe Eminescu de reacţionarism. De naţionalism şi şovinism, da. Istoria nu a confirmat părerile politice eminesciene, nu ştim dacă evoluţia organică a ţării noastre ar fi fost mai bună decât ceea ce s-a întâmplat. Personal consider doctrina idilică, dar din acest motiv nu-l pot considera pe Eminescu reacţionar.

Menţionăm că luptele politice erau şi pe vremea lui Eminescu extrem de virulente, ca şi astăzi.

Lupta acerbă pentru interese proprii în dauna naţiunii, demagogia, intriga, specula, avantajarea consorţiilor internaţionale fără protejarea celor autohtone (în schimbul unor comisioane grase) etc se practicau venal şi atunci ca şi astăzi.

Acum, când ne aflăm sub presiunea globalizării şi a intereselor economice ale companiilor multinaţionale ale Uniunii Europene, trebuie să ne gândim la vorbele lui Eminescu şi să ne protejăm interesele naţiei.

În final să-l cităm pe D. Murăraşu despre gândirea politică a lui Eminescu: ”El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de cenzor al plăgilor vieţii noastre politice pe de alta.”

autor Lucian Gruia 

Te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar

• 
  

 

Suntem eroii din povestea noastră.

Scrisă de noi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Indiferent de rol, rămânem stăpânii neîncoronaţi ai scenei. Dramă sau comedie, spectatorii aplaudă în picioare, finalul fericit sau tragic.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

Uneori poţi avea „mult” fără să realizezi cât de „puţin” ai.

Într-o singură zi strigi speriat: „am pierdut tot!”.

Urli, cazi, te târăşti. O oră, o săptămână, apoi îl vezi pe Dumnezeu şi simţi că eşti viu. Îţi aminteşti exerciţiul de supravieţuire. Exerciţiul pe care îl aplicai în sălbăticie. Deja, dacă EŞTI şi EŞTI împreună cu EL, CEL care a creat restul câte te înconjoară, îţi dai seama că ai TOTUL.

Te pipăi, atingi pământul, te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar şi eşti fericit că nu ai pantofi.

Desculţ, păşeşti întotdeauna cu grijă să nu striveşti furnica şi firul de iarbă.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

„Acasă” începe să fie libertatea pe care ţi-au dat-o „prietenii” atunci când te-au vândut şi-au fugit.

„Acasă” începe să fie omul în care nu credeai, dar acum ţi-a întins mâna.

Când nu mai ai nimic, abia atunci ai totul. Fiindcă ceea ce era din belşug nu valora nimic.

Acum nu te mai risipeşti în „prea multe”, iar inima ţi-e liniştită şi plină de iubire. Exerciţiul de supravieţuire printre oameni este bucuria cu care-i priveşti.

Nu te interesează haina ta ponosită şi faptul că nu ai casă, atâta vreme cât te simţi acasă.

„Acasă” înseamnă să nu judeci istoria oamenilor şi să-i iubeşti pe ei şi lumea lor. Cu un zâmbet şi-o mângâiere, tu, cel fără nimic, poţi încălzi sufletul celor ce sunt. O … abia atunci ai ajuns acasă, acolo se numeşte „acasă”!

Acolo unde omul în care nu credeai se-aşază desculţ lângă tine!

Suntem eroii din povestea noastră. Actori pe scena vieţii. Nu există drame decât în primul act, căci piesa nu e la final. Pe acesta din urmă continuăm să-l scriem. Piesa supravieţuirii este povestea celui mai bogat om, iar averile lui sunt Legile Universului şi IUBIREA nemărginită.

Când nu mai ai NIMIC şi casa ta nu mai înseamnă „acasă”, „acasă” a devenit Dumnezeu, iar Dumnezeu e TOTUL!

autor Cristi Iordache 

Numele meu sună frumos azi, 29 decembrie

Numele meu este Alina Dora Toma.

Hoinăresc prin existenţă însoţită de aceste trei substantive proprii.

Bună parte din copilărie am simţit o invidie nedeclarată pentru toţi cei care aveau o zi onomastică, pentru că sărbătoreau şi primeau cadouri de două ori, pe când la mine nu veneau decât o singură dată. Între timp, m-am obişnuit.

În familie mi s-a spus întotdeauna Alina, cu derivatele de rigoare. Bunicii, de exemplu, mă alintau Alinuş. Nu-mi plăcea prea mult varianta oficială, consemnată în certificatul de naştere. Alintul, în schimb, purta dragostea lor în fiecare literă şi în felul aparte în care-l pronunţau, cu o anumită modulaţie a vocii plină de căldură şi duioşie. Un vecin de acolo din sat, nea’ Ionică, tată a patru fete şi trei băieţi, cu vreo douăzeci şi ceva de ani diferenţă între primul şi ultimul, mă striga Alioşa şi deschidea mai tot timpul spre mine un zâmbet larg. Chiar şi după ce s-a certat şi nu a mai vorbit ani buni cu bunicul. Tot Alioşa o chema şi pe iapa lui. Botezată, bineînţeles, după mine, deşi parcă o ciocolată sau o pungă de pufuleţi ar fi fost o mult mai potrivită dovadă de afecţiune.

Un cal este, totuşi, un cal. Mă consolam cu ideea că până şi cea mai răpciugoasă mârţoagă poartă în ochii mari un semn de nobleţe, mai ales că mă aflam în plină eră Black Beauty, după care erau toţi copiii înnebuniţi. Bunicii mei nu s-au lăsat nici ei mai prejos. Cai nu aveau, aşa că numele mi-a trecut în posesia unui ghemotoc rozaliu din producţia de purcei anuală. Toată ziua o auzeam pe bunica prin curte: Dorica în sus şi Dorica în jos, până a depăşit Dorica suta de kilograme şi s-a transformat, în buna tradiţie a familiei, în şuncă afumată, cârnaţi, muşchiuleţ, tochitură…

Alina a avut întâietate şi în anii de şcoală, în afara profesoarelor de franceză, trei la număr, care l-au preferat fără excepţie pe celălalt, deşi nu era la fel de popular în rândul colegilor. Numai unul îmi spunea Dorica din când în când, fără să înţeleagă de ce mă supăr.

Dora a câştigat teren mai târziu, prin anii de facultate. Prietenii îmi mai spuneau Tomiţă (Krk şi Rex) sau Olive (Ionuţ), cea din urmă poreclă fiind datorată unei fantasmagorice asemănări cu iubita lui Popey. Ce-i drept, şi mama mă striga uneori Măslinuţă, din nu ştiu ce motive bizare legate de nasul meu.

Nu am fost niciodată curioasă în privinţa originii numelor. Cu toate acestea, m-am simţit prost când un profesor de la facultate m-a întrebat, în timpul unui examen oral şi fără vreo legătură cu subiectele de pe bilet, dacă le ştiu semnificaţia. N-o ştiam. Nici acum n-aş putea zice că mi-e lămurită prea bine. Despre Dora ştiu că înseamnă „dar”, pentru că Teodora e „darul lui Dumnezeu”, iar eu sunt restul dacă-l dai deoparte pe Theos. Alina are o explicaţie mult prea complicată pentru memoria mea imperfectă şi mi-e imposibil să-i dezleg sensurile fără a apela la bunăvoinţa articolelor de pe internet. Când am ajuns, însă, la vârsta la care bărbaţii încep complimentele pe care nu le mai pot justifica lungimea picioarelor şi forma fundului, explicaţiile s-au simplificat, reducându-se la două cuvinte: alinarea şi dorul. S-ar zice, deci, că-s numai lapte şi miere. Dar nu-s. 🙂

Analizat fonetic, numele meu reuneşte singurele două consoane lichide din limba română: sonanta laterală alveolară [l] şi vibranta alveolară [r], una lunecoasă şi moale, aproape caldă, cealaltă dură şi ţeapănă ca o babă afurisită. Ca opţiune a mămicilor din ultimele decenii, Alina e mai comun, pe când Dora ceva mai rar şi cu un oarece aer interbelic. Literar, Dora s-ar potrivi personajelor lui Călinescu sau Camil Petrescu. Alina e atât de inexpresiv din acest punct de vedere încât nu s-ar potrivi nimănui.

Numele de familie îl am de la tată. Aşa fac taţii, ca să scape de bănuieli: încarcă plodul cu câteva litere şi-şi iau de-o grijă. Evident că n-am fost scutită de tachinări, de la Toma Alimoş prin clasa a VII-a până la Toma Necredinciosul când am învăţat că femeilor le stă bine să judece drept şi să calce strâmb.

Totuşi n-a fost propriu-zis numele unei familii, cel mult al unei familii în sens restrâns. După divorţ, l-a păstrat şi mama, ca să nu ne cheme pe mine Toma şi pe ea Amariei (pe care, în caz de forţă majoră, l-aş fi pus primul: Amariei Alina-Dora). N-am idee cui îi mai aparţine. Probabil unor veri pe care nu mi-i mai amintesc. Ştiu doar că cel mai mic e nebun, iar cel mai mare arăta frumos tare într-o fotografie cu mustaţa abia mijind, chipiu pe-o parte şi uniformă militară.

Luat pe de-a-ntregul, numele n-a avut niciodată asupra mea vreun efect narcisist, nici nu mi-a repugnat într-atât încât să-l dau pe altul. Mai demult, dacă aş fi putut face troc, aş fi ales Maria, azi are prea multe adunate în spate ca să-l mai vrea cineva la schimb.

Pe internet l-am renegat în vreo câteva rânduri, dar nu cu intenţia de a-l ascunde. Mă tentau fel şi fel de id-uri, în funcţie de site-ul sau chat-ul pe care intram. Am fost, pe rând, Moonlight, Chandni, Allya. Alegeri destul de comune. Nici în materie de titluri n-am prea multă imaginaţie, nici pentru alter ego-ul meu virtual n-am fost în stare să găsesc o denumire care să mă reprezinte mai bine decât zestrea din naştere.

Literatura din toate timpurile ascunde multe taine şi multe pseudonime. De Ion N. Theodorescu, Otilia Valeria Coman, Demetru Demetrescu Buzău, Grigore Pişculescu, Amandine Dupin, Eric Arthur Blair, Samuel Langhorne Clemens, Mary Ann Evans, Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, Jean-Baptiste Poquelin, Sami Rosenstock sau François-Marie Arouet au auzit mai puţini. Toată lumea ştie, însă, de Arghezi, Blandiana, Urmuz, Gala Galaction, George Sand, George Orwell, Mark Twain, Apollinaire, Molière, Tzara sau Voltaire. Nu sunt nici pe departe infatuată, bineînţeles că între mine şi aceştia nu există termen de comparaţie. Da’ mă gândesc şi eu aşa, ca tot omul care mai scrie din când în când: cărui alt nume i-ar sta bine lângă poeziile mele?

Recent am primit prin poştă o carte căreia i-am semnat postfaţa. Văzându-mă acolo, m-a încercat un sentiment plăcut, parţial de mândrie, parţial al lucrului împlinit – o măruntă realizare, pe care am garantat-o cu numele. Acelaşi nume de împăcare şi de gâlceavă, de călcat în străchini şi de lipit cioburile la loc…

Alina-Dora Toma sună frumos, cel puţin azi, 29 decembrie.

 

autor Alina Dora Toma

Comunicare imposibilă

O bronşită cronică m-a determinat  să  merg,  într-o  dimineaţă,  la spitalul de  pneumologie.   M-a preluat o asistentă  cu ochi verzi, atentă mai   mult ,,la  om’’, decât  la oameni. După ce mi-a luat  sânge şi spută  pentru analize,  a rugat-o , prin telefon,  pe o doctoriţă  de la etajul 3, să mă preia. Amabilitatea ei sporise odată cu primirea ,,dreptului’’. E mare  foame de bani prin spitalele noastre, îmi zic.

  ,,Mergeţi la  etajul trei,  la doctoriţa  Sandu’’, îmi recomandă   asistenta. ,,Ah, zic eu  în sinea mea, dezamăgit  la auzul numelui  Sandu,   iarăşi am nimerit la Sandu?  Am fost la  un alt spital,  la un doctor,  Sandu,     pentru aceleaşi probleme  şi m-a rezolvat româneşte.  Adică m-a trimis, în modul acela  specific mioritic,  la plimbare. ,,N-ai nimic,  domnule!’’

Ce să-i  mai spun unui doctor, specialist în pneumologie că am ceva, când el numai   de profesie nu se ţinea. Cu telefonul în mână, agitat şi   preocupat   de aranjamente  pentru  dosare de  pensionare, n-avea timp  de bronşita mea. Cum  n-am nimic cînd  o expectoraţie   permanentă,  abundentă, jenantă şi  dezagreabilă mă  deranjează.                                                                                                                     Nu cunosc  dacă  e  doar o coincidenţă de nume sau  sunt rude.  Ajuns la etajul trei,  doctoriţa Sandu,  pare a fi  pasionată de muncă ei, aşa că mă întreabă  asupra  istoricului   bronşitei cronice, dar cum la radiografie nu apărea nimic, m-a întrebat dacă sufăr de alte afecţiuni pulmonare.  Îi spun  că  două persoane, (mama şi soţia)  au observat oprirea respiraţiei,  timp de mai multe secunde, în timpul  somnului.  Îmi zice că e vorba de SAS    şi mă  expediază la  etajul patru.

  ,,Mergeţi   la doctoriţa  Bercea. Ea se ocupă  de  SAS,  e domeniul ei.’’ ,,Ce înseamnă SAS ?’’ ,,E sindromul de apnee în somn, adică oprirea  pentru mai multe secunde a respiraţiei.’’                                                                                          Urc la patru , oarecum  sceptic,  convins că  a vrut să scape de mine,   şi  mă  poartă  în stil  mioritic,  de la un medic  la altul, spre  a  sfârşi   prin a fi expediat, cum  m-a expediat doctorul Sandu , sub motivaţia că n-am nimic.                         Doctoriţa  Raluca  Bercea  mă ascultă, mă   programează   să   port timp de o noapte un aparat care monitorizează  respiraţia. ,, Acum sunt mai mulţi pacienţi programaţi. Avem puţine aparate. O să vă  anunţ eu cînd să veniţi. Apoi o să mă  pronunţ  asupra  diagnosticului  şi vă voi  indica  medicaţia’’.                      Am crezut că o spune,  de convenienţă,  să scape de mine. N-a fost aşa. M-a sunat şi mi-a spus să mă prezint seara să-mi  pună  aparatul. Observându-i   interesul m-am  gândit  să-i ofer ceva, cum se obişnuieşte la noi.  Dar ce?! Îmi era teamă să n-o jignesc, oferindu-i  bani ca la funcţionarii de la primărie.

               ,,Doamna  doctor,  îndrăznesc eu, am scris o carte, –  Cum să scriu un eseu…, pot să v-o ofer?’’ ,, Dacă e vorba de  o carte,  o primesc   cu plăcere.  E  un fenomen   bizar ce mi se întâmplă  în ultimul  timp’’, spune ea  perplexă .  O fi  un semn al destinului,  o fi  vorba de   faptul că sunt  o cititoare   pasionată,  nu ştiu ce să cred, dar, în  ultima vreme,   mi-au fost oferite  multe cărţi de către profesori sau scriitori din Iaşi. Când veniţi  să vă pun  aparatul, aduceţi-mi  şi cartea!’’

Zis şi făcut. Mă bucur în sinea mea, că am mai câştigat un cititor,  cât de cât avizat. Cum ajung acasă, scriu  o dedicaţie  s-o  duc doctoriţei când voi  merge să-mi  pună  aparatul. Nu ştiu cum se face că încurc cărţile  şi iau altă carte, iar cea cu dedicaţie   rămâne. Când descopăr gafa  o  sun şi-ii cer scuze  pentru încurcătură.  Doamna doctor  îmi spune că deja a început să citească Cum să scriu  un eseu… şi chiar se gândea să-mi ceară să-i scriu ceva pe pagina de gardă.  ,,E deja scris  şi  v-o  aduc mâine.  În grabă am luat un alt exemplar.  Dimineaţa,  mă   prezint cu aparatul de monitorizare a respiraţiei   şi cartea   mea.   Îi  ofer cartea cu dedicaţie  şi  o primesc pe cealaltă. Doctoriţa îmi  spune  să  aştept  până decodifică  informaţia de pe aparat.  Îmi aduce fişa cu rezultatele la analize şi  zice:  ,,Am citit cartea dumneavoastră   şi pot să vă spun că este foarte  interesantă  şi  realistă.’’                                                                                                                   Asta mă  bucură   mult. Ce bucurie mai mare  pentru un scriitor  decât aceea, să afle că este citit.  Iată, îmi zic,  o caracterizare critică, care  printr-o   sintagmă  –  foarte interesantă şi realistă  –  pune  o pecete cărţii mele. Nu cred că  este  o apreciere de complezenţă, îmi zic eu. Caracterizarea făcută cărţii  – foarte interesantă  şi realistă  –   dovedeşte că a citit-o. Dacă e  pasionată de citit,  are o  cultură   apreciabilă şi poate emite judecăţi competente.                                                 ,,Se pare că  nu aveţi nimic la plămâni   şi e  posibil să  fie mai degrabă o rinită  alergică.’’ ,, E foarte posibil. Cred că rinita o am de la cărţile  vechi  pe care le citesc.’’  ,,Să purtaţi o mască când citiţi cărţi vechi’’, îmi recomandă  doctoriţa. ,, Am să port. Ştiu că fac  alergie  la praf.’’

,, Nu vreau să  vă   îndop cu antibiotice  pentru plămâni  şi să comit, astfel,  un mal praxis. Mai bine  facem  investigaţii  şi la  ORL. Dacă  nu e nici rinită,  atunci  o să  vă programez să  facem  o pneumotahografie. Cu certitudine suferiţi de apnee. Am  să vă dau nişte  medicamente, dar  nu înlăturăm cauza. Aveţi obezitate de gradul II , asta este  principala cauză. Trebuie să  slăbiţi vreo douăzeci de kilograme. În timpul somnului excesul de grăsime apasă asupra traheii, mai cu seamă  dacă dormiţi cu faţa  în sus.’’ ,,.Nu dorm cu faţa  în sus, doamnă doctor.   Mă culc, de  obicei, pe partea dreaptă.’’ ,,Da, dar e posibil ca în timpul somnului să vă întoarceţi cu faţa în sus. Aparatul indică mari sincope  în respiraţie. Apneea duce la tensiune arterială. Aveţi tensiune nu-i aşa?’’  ,,Da, am tensiune. O ţin în limite normale cu medicamente!’’  ,,Apneea  afectează inima şi poate  provoca un a.v.c.  –    să vă traduc  abrevierea – atac vascular  cerebral. E cauza celor mai multe  decese în somn. Şi mai e ceva, aveţi glucoza peste limita maximă…, obezitatea şi diabetul fac casă bună…  ’’                                   

Avertismentele doctoriţei  mă pun pe gânduri. Auzisem ce vrea să  însemne diabetul – orbire, picioare tăiate, insuficienţă renală,  nebunie… Doamne fereşte!   ,,Diabetul   e un adevărat coşmar. Fac sport  o oră  la două zile, doamnă doctor,   dar se  pare că e  prea puţin. Maică-mea face  mişcare  în fiecare  zi. Are optzeci  şi cinci de ani  şi  nu stă o clipă  locului. Nu ia medicamente, nu o doare nimic, nu se plânge de nimic,  face treabă toată ziua şi mai bea câte un păhărel…  A despicat,  singură două căruţe de buturugi.  Şi mai şi  posteşte…’’ ,,Ei vedeţi ce  înseamnă  viaţa în mişcare, la ţară,  în contrast cu viaţa sedentară de la oraş! Postul este adevăratul  regim de slăbire,  nu  regimurile  de slăbit  cu care îi amăgesc şarlatanii  pe oameni. Echilibrează  excesele  energetice şi întăreşte sănătatea.  Alternanţa între dezlegare  la plăcerile culinare şi abstinenţă  e benefică pentru organism şi psihic.  Viaţa  este un exerciţiu de existenţă, iar existenţa este o continuă alternanţă  între  lumină  şi întuneric, între Inn şi Yang, cum  spun chinezii. Pentru om,  viaţa  trebuie să alterneze, la fel ca existenţa, între  extremele  moralei socratice  –    hedonistă  şi  cinică.  Postiţi?’’ ,,Da, postesc.’’  Fără alcool…, altfel  nu se poate spune că postiţi.’’  ,,Fără alcool, doamnă doctor,’’ promit eu.

,,Trăind în societatea de consum, continuă doctoriţa, oamenii  ajung   repede  la abrutizare. Obezitatea  este  primul pas  spre abrutizare.   Consumismul  ne vrăjeşte  şi  ne corupe cu fel şi fel de ispite gastronomice. Mulţi devin dependenţi de produsele apetisante, pline cu e-uri. Produsele  alimentare, care de care mai ispititoare, alcoolul sub cele mai variate forme şi publicitatea   induc, hipnotic,  ispite  ce ne  fac dependenţi.  Uităm, astfel,  de  binefacerile  ascetismului  în  post.

Din păcate, ortodoxismul  nu impune o autodisciplină riguroasă ca  alte religii –  budismul sau jainismul, de pildă.  Religia ortodoxă   e  cea  mai  tolerantă şi mai  democratică  –  te lasă să alegi, să decizi, să optezi, nu-ţi impune  nimic. Dacă vrei posteşti, dacă nu, nu. Preoţii  ortodocşi   recomandă, nu impun.  Postul nu are doar conotaţie religioasă, ci, cred eu,  în egală măsură, e şi un balsam pentru sănătatea organismului şi implicit a psihicului.  În   trăirea vieţii  moderne,  agitate, aflaţi  mereu sub  presiunea timpului,  uităm că  organismul are nevoie şi de dezintoxicare, uităm să mai  facem mişcare, să mergem pe jos, să  ne plimbăm,  să  facem  excursii. Corpul uman e făcut pentru mişcare, nu pentru sedentarism. Mişcarea e adevăratul  panaceu pentru sănătate. Adagiul acela latin, aflat pe toate  frontoanele instituţiilor sportive, Mens sana  in corpore sano  a devenit astăzi desuet,  poate dintr-o prea  frecventă apelare teoretică , dar, aplicat  în  practică,  e un adevărat balsam.’’

,,Aveţi dreptate doamna doctor, dar munca la birou, televizorul, calculatorul, internetul, toate aceste  invenţii ale epocii  moderne  ne tentează cu iluzii,  ne captivează,   şi ne fac dependenţi   tot mai mult la viaţă sedentară! Aproape că încep să  regret societatea socialistă multilateral dezvoltată, care ne înfometa şi ne făcea, astfel, pe toţi, asceţi. Nu exista, în acele vremuri  nici  riscul de a deveni obezi şi nici spectrul sumbru al diabetului….’’                                                                    Doctoriţa  zâmbeşte.  ,,Haideţi să  vă   conduc  la  ORL!’’, zice ea ,  trezindu-mă  din  obsesiile efectelor diabetului.   ,,Aşteptaţi până  vine rândul  şi  după consultaţie apoi mă sunaţi să cobor să vă  dau rezultatele.’’

Aştept. Mai erau   câţiva pacienţi veniţi înaintea mea. Cînd îmi vine rândul, intru cu cartea în mână, la ORL. Aici, o  doctoriţă  blondă,   în vârstă,  poartă o mască pe gură. Nu-i pot distinge bine faţa.  Pare şi ea un pic obeză. ,,Deh,vârsta…’’, zic eu  în gând.

Doctoriţa  observă cartea  în mâna mea   şi  mă  întreabă.  ,,Ce carte e asta?  A…,  Cum să scriu un eseu… ’’ ,,  E scrisă  de mine’’, mă laud eu.  ,, De dumneavoastră?! ’’ ,,A , da Anton Vasile…    Fiica mea, în  liceu, avea  nevoie de cum să scrie un eseu .  Profesorii  îi omorau pe  bieţii copii cu eseuri…,   aici cred că   descrieţi  cum se scrie  un eseu, nu?’’  ,,Da şi cum se scrie un eseu…  Cartea se  adresează  elevilor de liceu, studenţilor,  tinerilor  în general, dar şi celor de vârsta a treia. Sunt câteva eseuri care îi vizează şi pe vârstnici.  Pot   să v-o ofer?’’  ,, A, nu  zice  orelista. Nu stricaţi orzul pe gâşte!’’  Rămân un  moment  în stare de perplexitate. Ca un şofer ce-i  oferă şpagă unui poliţist şi acesta îl refuză .                                                                                                                         Cum se poate?  Un  doctor să nu  primească ceva  când pacient îi  oferă?’’  ,,Am un vecin,  zice orelista,   profesor  de engleză,  care  scrie  cărţi  de literatură. Şi el mi-a oferit cărţi, dar cine să le înţeleagă?  Nu există  cale de comunicare , numai ei între ei, înţeleg ce scriu. Numai ei se pot citi.’’ ,,Snobism sau ignoranţă?’’  mă  întreb.  ,,Şi  una şi alta’’,  îmi zic în gând.                                                                   Chiar,  de ce să dau cartea mea,  fie şi unei doctoriţe, dacă nu are apetit pentru citit, nici capacitate de a înţelege cuvântul scris.  Cred că e una din acele femei ce se uită doar la telenovele. Gura doctoriţei, de la ORL, adevăr grăieşte: nu stricaţi cărţile pe necititori! Întâmplarea îmi aminteşte de poemul lui  Daniel Corbu  –   Scrisoare deschisă   necititorilor mei.                                                       ………………………………..

,,Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi pruncii
şi femeile voastre.”

Oare toţi oamenii acestor vremuri  s-au  metamorfozat, ca doctoriţa, în gâşte?!   

autor Anton Vasile

Câteva grade sub zero – din amintirile unuia care credea că e (bine să fii) jurnalist

“ Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”
Luca 12, 24-25
S-a bătut cu ursul. În sân purta mereu coji de pâine. Zice că le-a înlocuit cu niscai medicamente. Nişte netrebnici i-au furat bruma de bani, ciomăgindu-l, în pădure, în timp ce purta grija celor zece capre. Animalele i le-a vândut cineva când era la spital.Prietenul lui cel mai bun a avut o soartă cumplită. L-a mâncat un consătean. Ţapul cu coarne uriaşe, de care era aşa mândru, îl încălzea iarna.
La 80 de ani, Vian Meteşan şi-a refăcut viaţa. Familia lui- un câine, berbecul Oacheş şi o pisică. Sunt… fericiţi. Toţi patru dorm sub ceea ce bătrânul a reuşit să ridice sub forma unui acoperiş. Aici parcă e mai cald. Afară îţi îngheaţă mucii în nas. O familie resemnată, în mizeria crâncenă pentru o fiinţă umană din Europa secolului XXI.
Cu câteva ierni în urmă, nişte politicieni îi promiteau o casă, o baracă în care să nu-l mai ningă.

*
Februarie 2006. Bătrânul răspunde sfios, parcă temător, la salutul de bineţe. Un câine îşi aruncă lătratul peste pârleaz şi priveşte curios, odată cu stăpânul. Omul se căzneşte să treacă peste gard un sac aproape gol în care, parcă, se zbenguie nişte paie.
-Vian Meteşan… Nu vă mai ţin minte. Da, aicea stau. Haidaţi. Aşa a decurs întâlnirea.
Pentru el timpul a încremenit. Spune că are 81 de ani. Are aproape 80. S-a născut în decembrie 1926 dar, după cum arată, parcă e din altă lume, parcă a coborât din legende, parcă e de-o seamă cu dealul pe care şi-a făcut bordei.
Între octogenar şi animalele cu care trăieşte există o legătură nevăzută, misterioasă. Îl urmează cu încrederea pe care un copil o are în părinte. Nici Vian Meteşan nu le dezamăgeşte. În fiecare dimineaţă el ştie că nu trebuie să le fie foame. Se mândreşte cu familia lui. Nu stă nici o clipă pe gânduri dacă i se propune să facă fotografii cu animalele. Mai ales, cu Oacheş berbecul, „că-i fain şi de-aia i-am zis aşa”, ţine să explice capul familiei. Oacheş are trei ani. „Cu de-astea am trăit”, parcă încearcă să se apere Vian Meteşan vorbind despre animale.
Înainte de a ajunge la spital, zdrobit de bâta unui nemernic, avea zece capre. Alături de ele, mândria lui – un ţap care înspăimânta şi lupii. Avea ochi de drac şi nişte coarne uriaşe. Pentru animale s-a bătut cu ursul. De frică s-a bătut cu el. „I-am dat cu săcurea peste bot”, spune bătrânul.
A scăpat cu bine de fiara din pădure. Oamenii însă i s-au arătat mult mai fioroşi. Copleşit, n-a mai putut să se apere.
-Care-o putut, o crezut că mor când am fost la spital şi
mi-o luat caprele… Aveam zece capre. Ţapu l-o tăiat. O zâs că are grijă de el da l-o tăiat, se destăinuie el.
Da, îşi aminteşte de politicienii care-i promiteau o casă ori o baracă în care să locuiască… Nu ştie de câte ori au trecut maşinile oficiale pe lângă bordeiul lui, nici nu-l interesează. A rămas tot afară. Nu-i priceput la politică şi nici nu-i pasă. Ştie că săracii ca el şi politicienii mincinoşi sunt o stare de fapt, o necesitate pentru cei care cunosc secretul înavuţirii pe spinarea celor mulţi.
Are silicoză şi în nopţile geroase se înveleşte cu o pătură. În tinereţe a fost miner câţiva ani. E pensionar. Micul lui noroc social era să-l coste viaţa. 150 de RON pensie. Sau 1.500.000. lei vechi care au fost pretextul bătăii cumplite îndurate de bătrân, în pădure, în timp ce-şi hrănea animalele. Aşa a ajuns, către apusul soarelui, pentru prima dată, în spital.
-M-o bătut unu din sat şi mi-o luat nişte bani când am fost în pădure să dau aşternut la capre, îşi aminteşte fără nici o urmă de resentiment în glas. Aşa a înţeles că acum are nevoie de medicamente. Le poartă în sân. Are silicoză şi se înveleşte cu o pătură… Sunt secretele vieţii lui Vian Meteşan…
Facem cunoştinţă cu berbecul Oacheş. Încornoratul pare-se că e cam timid. Aruncă în treacăt o privire de complezenţă dar are, cu siguranţă, alte planuri. Pufneşte, tropăie, abia aşteaptă să fie eliberat şi o zbugheşte bucuros către „dormitorul” lui Vian Meteşan. De fapt, spre casa lor. Bătrânul nu mai ascunde faptul că noaptea visele lui se cuibăresc într-un culcuş pe care-l împarte cu animalele.
O pisică perversă spionează discuţia. Se gudură pe lângă stăpân, face ochi dulci musafirilor nepoftiţi, trage concluzii, se plictiseşte… Cu o atitudine de cucoană neplăcut surprinsă, pune apoi coada sub semnul întrebării şi fuge, ascunzându-se în „cetatea” octogenarului.
-Dormiţi cu animalele, cu berbecul?- întrebare inutilă, de reporter nemernic…
-Da, că şi berebecu-i omu’ nimănui, ca şi mine. Aş putea să am şi eu o casă, spune într-un târziu. Da, aş sta cu animalele în ea, recunoaşte cu o seninătate tremurândă.
Ştie de ce trăieşte aşa. Pare că s-a resemnat. Are şi puterea să mai zâmbească uneori. Privirea lui – un hău dureros de albastru. Rudele şi lumea din sat nu-l înţeleg. E un ciudat, un fel de hippy. Nu prea are parte de mâncare gătită. Nici nu vezi prin preajma lui decât oale sparte, aruncate de alţii. Nu l-am întrebat la ce-i folosesc. Meteorologii, oameni deştepţi, au anunţat pentru la noapte nu ştiu câte grade sub zero. Cu siguranţă, undeva, acolo în Europa,Vian Meteşan va dormi bine. Îl încălzesc trei animale, familia lui. Ceilalţi oameni locuiesc departe.

 

autor  Emanuel Stoica

Dreptul la considerare

Nu spun în fiecare zi că te iubesc de crapă piatra în o mie de bucăți și aceste o mie de bucăți se fac nisip și acest nisip se face infinit iar acest infinit îl țin în mâna dreapta și îl sărut cu toată iubirea mea pentru că este timpul în care te voi iubi totdeauna.

Mi-am spus că trebuie să smulg dorința și să o sărut ca pentru ultima dată. Dar năpustirea uitatului m-a legat de o singură amintire. Amintirea cu mine copil. E singura fără imagine. Știu că am o amintire și știu sigur că am fost copil. Să-mi acord un imaginar simbolic doar pentru că uitarea mi-a acoperit ochii?

Am căutat puncte de sprijin dar am găsit un ordin depresiv care dădea definiția omului.

Am încercat să găsesc logica disperării dar am dat peste un act mărturisind noblețea singurătății continue.

De unde vin emoțiile? De ce răul se rotește în jurul zborului nostru?

Dau ruga mea în schimbul privirilor întoarse de la milă. Dau mâinile celor care stau în genunchi cerșind sub masca neavutului umilința ca ceilalți să meargă, mândri, demni, mai departe, cu numele ascuns de zâmbetul ironic.

Moartea pare blândă în fața sincerității și ruine se vor numi sufletele oarbe.

Am căutat să privesc prezentul dar  am găsit o aripă ruptă care se chinuia să-mi fie umbră împingând viața în mine.

Ce ușor e să trăim fără să ne dăm seama!

Am rătăcit în sufletul meu căutând libertatea. Nu am crezut că mă pot pierde în mine. Am râs de neputința de-a cânta viața de parcă nimic nu mi se întâmplase.

Cât de poetic poate deveni cuvântul? De ce realul pare precum un gard ruginit în cimitir? De ce ne folosim de cuvintele care definesc suferința, lipsa, întunericul, moartea? Să primim mângâiere? Cuvintele  se întorc împotriva noastră. De ce iubirea vine din suspin?

Am căutat drumul închis și cerul cu mulți nori. Am găsit timpul iertării. M-am așezat în genunchi a rugă chiar dacă știam că nimeni nu-și va da mâinile în schimbul disperării.

Izbeşti firav ochii de cer şi te miri că noaptea mai umblă în cerc paradoxuri, şi focul… Focul roteşte cu şoapte chemarea.

Puteai să ucizi cu piatra copilul. Puteai să nu spui că ăsta-i destinul. De ce să mă naşti cu milă şi plânsă apoi să mă dai supusă şi mută? Înghite în grabă cuvântul cu nume. Copilul mai plânge când ţipi către cer, blestemul nu doarme. Mai taci. De ce speri?

Privesc şi înghit mormanul de piatră.

autor Doria Șișu Ploeșteanu

Festivalul Naţional de Epigramă „Traian Demetrescu” Craiova

Festivalul de la Râmnicu Vâlcea, desfăşurat la început de noiembrie, părea să încheie ciclul manifestărilor epigramatice din acest an. Dar, spre surprinderea tuturor, avea să apară pe harta epigramei româneşti un nou oraş: Craiova. Sub egida Primăriei Municipiului Craiova, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Craiova, în colaborare cu Cenaclul Epigramiştilor Olteni şi revista „Cugetul” au reuşit, în timp record, să organizeze ediţia inaugurală a Festivalului Naţional de Epigramă „Traian Demetrescu”.

În zilele de 9-11 decembrie, la Craiova, ospitalitatea românească a fost la ea acasă. Organizatorii ne-au aşteptat la gară şi ne-au condus la Hotelul Parc. Acolo, domnul Radu Alexandru, secretarul general al Cenaclului Epigramiştilor Olteni, ne-a înmânat mapele festivalului. În mape se aflau, pe lângă programul activităţilor, câteva publicaţii (ziarul „Raţiunea”, revistele „Turburele” şi „Hofigal”) şi volumul „Întâlniri memorabile” semnat Petre Gigea-Gorun.

 

După masa de prânz, participanţii ne-am strâns în holul hotelului, apoi am pornit spre Primăria Municipiului Craiova.

Deoarece întâlnirea cu epigramiştii fusese anunţată dinainte, când am ajuns, Sala Mare a Primăriei era plină de craioveni iubitori de epigramă.

Din prezidiu, au vorbit domnii Petre Gige-Gorun – preşedintele Cenaclului Epigramiştilor Olteni, vicepreşedintele U.E.R. şi sufletul festivalului, George Corbu – preşedintele U.E.R., Mihai Sălcuţan – vicepreşedintele U.E.R. şi Alexandru Stuparu – directorul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” a Municipiului Craiova. Domnul profesor Ştefan Cazimir ne-a relatat, cu şarmu-i caracteristic, un şir de întâmplări hazlii, cauzate de asemănarea dumnealui cu domnul Mircea Ionescu-Quintus.

În decorul feeric, au răsunat colinde interpretate de o elevă a Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova şi de artista lirică Ilinca Zamfir.

Fiecare epigramist a citit patru epigrame, dar foarte gustate au fost replicile compuse ad-hoc.

Au citit epigrame şi gazdele (Petre Gigea-Gorun, Marius Coge, Laurian Ionică, Janet Nică şi alţii) dar la sfârşit, ceea ce l-a determinat pe simpaticul epigramist Laurian Ionică să facă următoarea intervenţie:

Mă întristasem, dar încet,
Iar bănuiala mi se curmă;
Mi-a spus vecinul meu, Janet:
”Mă, cei mai buni citesc la urmă!”

De-a dreptul impresionant a fost recitalul celor doi epigramişti nevăzători (Sandu Marin şi Radu Florea), care au citit epigrame proprii, scrise cu alfabet braille.
Se înserase când am plecat de la această întâlnire. Afară ne aştepta oraşul împodobit de sărbătoare.

Înainte de a porni, la pas, spre Restaurantul Flora, am mai făcut câteva fotografii.

Seara a continuat cu multă veselie. La masă, epigramiştii au dovedit că sunt şi buni cântăreţi. Au interpretat cântece de petrecere: Marian Dobreanu (cel mai cântăreţ dintre epigramişti), Ion Diviza, Laurian Ionică, Elis Râpeanu, Viorel Martin, chiar şi domnul Ştefan Cazimir.

A doua zi, după micul dejun, am fost conduşi la o clădire din apropierea hotelului, fostă casă de oaspeţi. Acolo a fost găzduit, în noaptea de 15-16 mai 1968, generalul Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. Aici, a fost amplasată o placă pe care sunt gravate impresiile înaltului oaspete:

„Din tot ce am văzut şi am auzit despre populaţia dumneavoastră, îndeosebi din cele văzute la Craiova, duc cu mine o amintire de neuitat. În încheiere, ca şi la început, vă spun: Mulţumesc! Hai să dăm mână cu mână! Trăiască Craiova! Trăiască România! Trăiască prietenia română-franceză!”

Inspirat de vizita în acest loc, domnul George Petrone a creat o epigramă bazată pe un joc de cuvinte extraordinar, pe care, ulterior, a citit-o la festivitatea de premiere. V-o prezint scrisă chiar de dumnealui:

Colegul său de cenaclu, Vasile Larco, a venit cu următoarea replică, la fel de inspirată:

Atenţionare pentru George Petrone, privind dorinţa amoroasă cu o „de goală”
G. Petrone-n astă sală
Eu îţi spun făr’ de ocol:
Stând în pat cu o „de goală”,
Vezi să nu te dai de gol!

Festivitatea de premiere a avut loc la Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, mai exact într-o încăpere, la subsol, amenajată pe locul casei unde s-a născut, a trăit şi a visat poetul Traian Demetrescu. Acesta este, de altfel, şi locul desfăşurării şedinţelor lunare ale Cenaclului Epigramiştilor Olteni.

Aici, ni s-a comunicat că au participat la concurs 90 de autori. Juriul (alcătuit din domnii George Corbu – preşedinte, Ştefan Cazimir şi Mihai Sălcuţan) a selectat, dintre lucrările primite, pe cele care au respectat temele („Banii Craiovei” şi „La Lilieci”), acordând următoarele premii:

Premiul I: Vali Slavu (Aninoasa)
Premiul al II-lea: Ioan Toderaşcu (Vaslui)
Premiul al III-lea: Stefan-Cornel Rodean (Sibiu)

Menţiunea I: Dan Căpruciu (Galaţi)
Menţiunea II: Ion Diviza (Chişinău)
Menţiunea III: Gheorghe Bâlici (Chişinău)

Gheorghe Bâlici, când a mers să-şi ia premiul, a dedicat organizatorilor festivalului următoarea epigramă:

Oraşul Craiova
Când viaţă bună-n ţară nu-i,
Craiova are bani destui,
Dovadă-i că i-a premiat
Pe mulţi ce nu au meritat.

Foarte inspirat, domnul director al Casei de Cultură, a răspuns imediat: „Luaţi, totuşi, plicul!”.

S-au mai acordat premii speciale următorilor concurenţi care au trimis epigrame reuşite: Eugen Albu, Gheorghe Constantinescu, Grigore-Marian Dobreanu, Florina Dinescu, Nicolae Dragoş, Laurenţiu Ghiţă, Ionel Iacob-Bencei, Vasile Larco, Dorel Lazăr, Valerian Lică, Viorel Martin, Ion Micuţ, Nicolae-Paul Mihail, Nicolae Nicolae, Dan Norea, George Petrone, Elis Râpeanu, Nichi Ursei şi Nelu Vasile.

La festival, au mai participat domnii Nicolae Claudiu Şimonaţi şi Aurel Dâncşoreanu, organizatori de manifestări culturale, în oraşul Geoagiu din judeţul Hunedoara, care intenţionează să iniţieze acolo un festival de epigramă.

Referitor la ceremonia de premiere, Marian Dobreanu a făcut următoarea destăinuire:

Ceremonia e frumoasă,
Ţinută după tot tipicul
Îmi place diploma lucioasă,
Dar cel mai mult îmi place… plicul!

E drept că plicul ne-a plăcut tuturor, dar ne-a plăcut şi ce am văzut în continuare. La expoziţie, am admirat caricaturile semnate Gabriel Bratu, portretele realizate de Lucian Bulătan şi instantaneele surprinse de fotograful Constantin Brânzan
A urmat un tur al oraşului, avându-l drept ghid pe distinsul domn Petre Gigea. Bun cunoscător al urbei pe care a păstorit-o chiar dumnealui, în perioada 1965-1968, ne-a prezentat istoria fiecărui obiectiv pe care l-am văzut.

Am trecut pe lângă două parcuri importante ale oraşului. Parcul „Nicolae Romanescu” a fost proiectat de arhitectul francez Edouard Redont, în stil romantic. Craiova se poate mândri că mai există în lume doar trei asemenea parcuri, în oraşele Lodra, Roma şi Paris. Parcul Tineretului a fost realizat în ultimii ani, fiind amenajat special pentru tineri.
În periplul nostru, am trecut pe lângă statuile lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol I şi pe lângă Grădina „Mihai Bravu”, locul unde a venit domnitorul Cuza, în 1859. Am văzut Teatrul Naţional, Universitatea Craiova, Muzeul de Ştiinţe Naturale al Olteniei, dar şi Casa Băniei, cea mai veche clădire.
Pentru că este la început de drum, îi dorim festivalului craiovean viaţă lungă, iar organizatorilor, să aibă puterea să realizeze cât mai multe ediţii la fel de reuşite ca aceasta!

 

 

autor Vali Slavu

 

 

ROMÂNIA

 

 

 

 

Poporul din preajma tribunei oficiale

Aspecte de la Marea Unire

1 Decembrie 1918 – Marea Adunare de la Alba Iulia

Episcopul Iuliu Hossu citind Actul Unirii poporului

Doctor Aurel Vlad vorbind de la tribuna oficiala

 

Privesc cu mare emoţie aceste imagini de arhivă. Îmi imaginez bucuria celor ce înfăptuiau un act istoric. Sunt pagini de istorie adevărată, pagini sfinte pentru fiecare român. În fața acelor oameni ce au luptat pentru unire cuvintele noastre sunt sărace. Mai mult de o jumătate de milion de soldaţi români au căzut pentru patrie în primul război mondial. Jertfa lor a adus libertatea și a arătat lumii întregi că românul este curajos și poate să își apere chiar cu prețul vieții țara și neamul său.

1 Decembrie 2011.

Nu voi rosti cuvinte mari. Nu voi scrie fraze pretențioase.  Adevăraţii eroi sunt cei care înfăptuit Unirea.  Astăzi voi evoca doar amintirea lor și voi aprinde  o lumânare, așa cum datina o cere. Unirea este și va fi pagina cea mai frumoasă a istoriei noastre. Consiliul Național Român Central a ales cetatea Bălgradului (Alba Iulia) pentru a primi delegațiile românilor ca un semn peste timp. La  1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intra triumfător pe porțile cetății după bătălia de la Şelimbăr. Tot în acest loc istoric  Horia , Cloșca  și Crișan erau mutilați și uciși pentru că se ridicaseră cerând dreptate în numele românilor. Alba Iulia era locul cel mai potrivit pentru a se proclama Unirea cea mare.

1228 de delegați oficiali au fost prezenţi în ziua Marii Uniri. Ei reprezentau 130 de cercuri electorale din 27 de comitate românești. Poporul a sosit din toate zonele țării purtând însemnele nației, tricolorul și costumele naționale. Opt tribune au fost ridicate și de acolo au luat cuvântul personalități ale neamului nostru care au explicat semnificația acelei zile sfinte. Delegații au ținut adunarea în sala Cazinei militare. Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu rostesc discursuri istorice.

De atunci au trecut ani și anotimpuri. Ne-am luptat pe front, am fost asupriți. Ne-am pierdut unele drepturi și apoi le-am redobândit prin lupta. Am fost eroi, am fost și prea pașnici. Timpul ne-a împărțit bucuriile și greutățile aproape cu aceeași măsură. În ciuda tuturor greutăților România e stat liber și independent. Deși încă o parte din teritoriul nostru e înstrăinat putem spune că ne-am păstrat neamul și țara.

Sunt mândru că sunt român. În țara mea au scris poezie Eminescu, Nichita, Blaga. Aici iarba e verde și izvoarele reci. Aici Coloana Infinitului sprijină cerul ca o rugăciune spusă în bisericile din sate. Aici viața și moartea sunt sacre și iubirea nu se cumpără pe bani.

 

 

Textul Declarației de la Alba Iulia

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanţii lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

• Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
• Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
• Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
• Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

• Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

 

 

Sunt român. Țara e casa mea, mormintele strămoșilor mei, inimile celor pe care îi iubesc. România e zâmbetul copiilor, e poezia de dragoste scrisă în nopțile cu luna plină, este ecoul munților străbuni, este albastrul Dunării. România e fiecare român în parte și va dăinui atat timp cât românii vor exista. Și pentru că astăzi e ziua tuturor celor ce au fost, sunt și se vor naşte români nu pot decât să vă doresc fericire și sănătate oriunde v-ați afla. . .

   LA MULȚI ANI ROMÂNIA !!

autor  Dorneanu Eduard

Stephan Roll – Avangarda in aer liber

Mai putin citat în dicţionarele Avangardelor este poetul şi prozatorul  Stephan Roll (Gheorghe Dinu)  1903-1974.

Stephan Roll a intrat de timpuriu în mişcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul şi directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacţional de la Punct (1924-1925) şi Integral (1928).

Roll este un autodidact. Colabora frecvent la revistele Unu, Contimporanul, 75HP,

Punct, Integral şi Urmuz cu poezie şi proză. Avea şi o lăptărie care devine cafenea literară , locul în care se întâlneau amicii săi de la Unu.

În 1932 publică în revista Unu „Sugestii înaintea unui proces”, (este vorba de procesul

lui Geo Bogza), un manifest personal în care neagă contemporaneitatea

încheiată, falimentară dar exalta „optimismul ce rezidă în natură,

adevăratul avangardism, acela care nu face concesii trecutului prezent”.

Roll cheamă la acceptarea materialismului ştiinţific ca o soluţie

la metafizica de altădată, în condiţiile de viaţă ultimă, în drepturile imperative

ale omului. Aşa se face, nu întâmplător,  primul său volum este numit

„Poeme în aer liber”, în el poetul propune o permutare continuă, dinamică,

fantezistă a elementelor şi faptelor lăsate în deplină libertate.

Aceasta năzuinţă se află la intersecţia esenţelor dadaismului cu futurismul,

suprarealismul şi constructivismul, în dorinţa programat declarată „de a urma

 optimismul naturii”.

Nori infuzam atomului dinamică

elastici constructivi

plămânii oraşelor

vertebre de bronz

muşchii schije de platină

suntem aorta zilei…

Poezia pe care o scrie Roll, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant.

Inovaţia să majoră este substituirea ironică a limbajului tradiţional cu termeni moderni şi subminarea semanticii:

„apasă-te lira sterlină -te- citroen- mă moară de eucalipt

şi probabil să ne plimbăm 

bitte iubirea mea 900 metri peste nivelul mării

văd plămânul tău cu parcuri şi chaisse-longue..”

Citim:  „norii au staţionat preocupaţi de probleme agrare”,

sau: „prin oraşul tău cubist D-zeu e cu scaun la cap”.

Imaginile inversate bulversează sensurile într-o colosală mirare:

 

Mai ştii brăţara ţipătului

în pasăre de cerneală vezi?

În proza sa Moartea vie a Eleonorei (1930) găsim imagini stranii care construiesc poeme de dragoste :

Violetă desfacerea şi dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în 

gesturile dezolate în pâlnia de cenuşă picura minutul măr de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii.

 

După 1930 Roll se distanţează tot mai mult şi ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social şi politic de stânga.

      Opera literară

* Poeme în aer liber, Tipografia Union, Colecţia Integral, Paris, 1929 (cu 4 desene de Victor Brauner; tiraj de 162 de exemplare numerotate)

  

Diana

lui Ilarie Voronca

O dată cu noi
regii din basorelief plecau la vânătoare
fii fără grijă praful de puşcă
a dezinfectat pentru azi pădurea de lupi
pe braţul meu muntele urcă până în pisc
şi cerul mută ca o colivie pădurea
aproape şi mai departe
pentru a câta oară
ce sportivi plopii alergând paralel cu noi;
vezi? pe aici sălciile cresc
ca pescarii: pe marginea gârlelor.

Deschide-ţi degetele cu prăselele de os
atenţie – păşim cu acurateţe
nu ezita deloc
în aer liber câinii fac gargară cu stele
cerbii sunt regizorii ramurilor, apelor
şi prin potecile nevertebrate, drumul
se decapitează în râpe.

Priveşte: lumina e albă
ca pieptul păsărilor de mare
în corpore pitpalacii îşi chiuie limbile
ecoul umple gurile văzduhului şi clopotele de aer

Eu sunt mai înalt decât tine cu o vrabie
împuşcat în piept aerul îţi sângeră pe gură
sub tălpi ne trec drumurile cârtiţelor
vânătoarea începuse.

Din cuierul aerului desprindeam
cocoşi sălbatici
sângele îţi bătea cu grindină în geamul inimii
cerul saltimbanc se tăvălea pe câmpuri
(să nu-ţi răneşti mâinile în cuiele vântului)
glasul cornului se dezbracă în fagi
scade treptat iepurilor inima de fragi
aici vocea puştilor se izbea cu fruntea de grinzi
iar în castelul pustiu
luna se da cu capul de oglinzi.

Lentilă

(din revista unu, nr. 23/1930)

În orbita orologiilor câte nopţi cu părul de faianţă
felinare cu bale de lumină, cu capete de poeţi
cine va smulge din tenebre ferestrele cu bonete de lămpi
cine va salva nisipul din mugetul mării

O vermină de drumuri îşi ascute roţile în călcâi
scârţâie cireada în ferestraiele de iarbă
e sângele rotund în femei, asasini cu regi în gând
zi după zi putrezim la uşile veşniciei

Chiot

* Moartea vie a Eleonorei, editura unu, Bucureşti, 1930 (cu 2 desene de Victor Brauner)

Se desface în beteală şi în rochiile de apă
păunul unui apus cu cozile în purpură
cerului i-ajunge luna pe o pleoapă
când serile palpită cu nuferii pe gură

S-aprind pe rând copacii unşi toţi cu petrol
ca dansatori se mlădie viermii în fruct domnesc
în spirală toamna inventă în cer un stol
şi întregi mânerele câmpului putrezesc

Se trudeşte ţara cu şoldurile agrare
ceasu-aceasta vânăt galben e de humă
prin sârmele de in şi pojarul de grâu du-mă
să-şi plimbe-n aer vântul degetele fanfare

Iar tu aminteşti în zgomotul rotund
vedeniile cu lunci de chihlimbar şi atlas
părul tău învie, o clipă, cerealele fecund
în penumbră au dansat păpuşi albastre în bas

Pupila ta topeşte în snopi plugurile de alamă
în subţiori îţi ţipă păsările captive în viaţa ta
în fiecare os te port buric şi filigrană
când toate fotoliile pământului vor aplauda.

 ***

autor   Adrian Grauenfels

2011

Iulia Haşdeu

 

 

Pe 16 noiembrie 1869 în casa savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu vedea lumina zilei ultima descendentă a familiei, Iulia Haşdeu. Lilica, cum o alintau cei apropiaţi, deja recunoştea literele şi recita poezii la doi ani şi jumătate; la patru ani înţelegea nemţeşte şi povestea basmele pe care le ştia de la străbunica. Salturile peste vârste au fost înnobilate de o minte iscoditoare şi de o imaginaţie debordantă. La şase ani, Lilica parcursese deja manualele din cursul primar, iar la 8 ani, cu dispensă de vârstă, a trecut examenele pentru cele patru clase.

În 1876 Haşdeu este numit director al Arhivelor Statului, prilej cu care se mută în incinta clădirii. În grădina de pe Dealul Mihai –Vodă, împreună cu Hermina Walch, Mathilda Pană şi Florica Zaharescu, prietene dragi, Iulia îşi trăia din plin jocurile copilăriei ca oricare alt copil. Era admirată de toată lumea pentru precocitatea ei, lucru care a declanşat un soi de revoltă  a fetiţei de numai zece ani, care s-a materializat într-o compoziţie la limba engleză: se imagina o prinţesă care era admirată nu pentru calităţile ei, ci pentru faptul că era fiica suveranului.

În 1881 după ce luase cu brio examenele de la Liceul Sf. Sava din Bucureşti a fost înscrisă la Colegiul Sevigne din Paris. Şi aici a trecut examenele cu succes devenind bursieră a statului român. Astfel, în iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona, frecventând totodată cursurile la Ecole des Hautes Etudes.

Între tată şi fiică se creează legături strânse de înalt nivel spiritual şi de o deosebită intensitate,  legături dezvăluite de întreaga corespondenţă purtată între cei doi. Când şi când bătrânul Haşdeu, care cunoştea preocupările literare ale fiicei sale, se îngrijora de tusea rebelă şi de durerile de cap care-i cedau doar când venea acasă în vacanţă. Citea şi scria foarte mult noaptea pentru a nu afecta situaţia şcolară. A paisprezecea aniversare au găsit-o ţintuită la pat cu febră foarte mare şi aceeaşi tuse rebelă. Medicii i-au recomandat în primul rând odihnă, însă dorinţa de realizare plenară a Iuliei Haşdeu, ce urma să se concretizeze în performanţa de-a fi prima femeie doctor în Litere a Facultăţii din Paris, îi consuma toată energia. Se impusese atât în faţa colegilor cât şi în faţa profesorilor prin inteligenţă dar şi prin erudiţia ei excepţională obţinută printr-o muncă asiduă.

Doi ani mai târziu, în 1888, la recomandarea medicilor, a încercat o cură care pe alţii îi vindecase de ftizie, în Alpii Elveţiei. Zadarnic. Boala ei avansa pe zi ce trece spre disperarea părinţilor care au dus-o la mănăstirile din Moldova cu speranţa că aici se va tămădui. Aflată în ultima fază este adusă în camera ei din clădirea Arhivelor unde în  după amiaza de 17/29 septembrie are ultima hemoptizie. Astfel, la aproape 19 primăveri, se frânge zborul unui înger care ar fi putut însemna foarte mult pentru cultura română.  Prin moştenirea, în mare parte în limba franceză, numele Iuliei Haşdeu stă cu demnitate alături de alte două celebre Doamne ale literelor româneşti care s-au exprimat în limba lui Voltaire: Elena Văcărescu şi Anna de Noilles( născută Brâncoveanu). Volumul său de debut care  ar fi trebuit să apară în 1887 şi s-ar fi intitulat Bourgeons d’ avril a apărut abia în 1889 însă sub titlul Oeuvres posthumes. Fantaisies et reves.

Îmbătrânit de durere, aproape pierzându-şi minţile tatăl său, Bogdan Petriceicu Haşdeu, îşi va dedica restul zilelor memoriei Iuliei. După parcurgerea minuţioasă a caietelor ei de însemnări, va publica următoarele volume: Chevalerie, Confidences et Canevas şi Theatre. Legendes et contes.

Întreaga operă a Iuliei Hasdeu,  începând cu proiectul tezei de doctorat intitulat Filozofia populară a românilor: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea şi continuând cu lirica şi povestirile sale au ca sursă de inspiraţie  natura, folclorul şi istoria patriei în care  a văzut lumina zilei: „La picioarele tale, jos, pe pământ vei zări/În asfinţit un fluviu uriaş, un fluviu-rege,/ Şi munţii cu păduri încărcate de taine mii./Acolo, aurit-un colţ de rai; de vei zice:/ „Este o ţară sfântă, pământul binecuvântat!”/ Muza mea, tu ai rosti adevărul-adevărat/ Acolo este România.”(La Roumanie, 1887)

Începuturile literare ale Iuliei Haşdeu stau sub semnul poveştilor pentru copii. În noiembrie 1876 , la nici şapte ani scrisese povestirea –roman pentru copii Mihai-Vodă Viteazul şi, surprinzător, un an mai târziu scria povestirile cu tentă filosofică Trei muribunzi şi Ce este moartea. Încă din 1877 începuse să scrie în limba franceză – povestirea Le bon Chien fiind datată cu acest an. În 1881 termină romanul Les Etourderies de Denisse  scris sub influenţa lecturilor moralizatoare pentru copii.

Imediat ce s-a adaptat regimului parizian de studiu, a început să scrie în limba franceză crochiurile literare publicate sub titlul Fantaisies et reves:

 

Anacreontică

 

Odată Cupidon printre bobocii de flori

Zburda, sorbind rozele cu miresmele lor.

Şi o roză-i plăcu, străluciri în culoare având.

 Curios şi timid, vru s-o ştie-ndeajuns,

Însă floarea-l răni cu un ghimpe ascuns:

Cupidon îşi luă zborul plângând.

 

Peste deget îşi suflă, şi-l suge, şi-l apasă,

Dar zadarnic! Atunci la zeiţa frumoasă

Se duse, Bosumflat:- „Iubirea mea de flori s-a isprăvit!”

Şi Venus surâzând îi zise:-Te-mpotriveşti.

Copil frumos ca ele, tu însuţi chinuieşti,

Trimiţi săgeţi în inimi şi totuşi eşti iubit!”

Paris, septembrie 1885,

(trad. Victoria Ana Tăuşan)

 

Cu timpul expansivitatea bucuriei copilăreşti este înlocuită cu meditaţia romantică din care transpare lectura din V. Hugo, S. Prudhomme, A. Chenier, A. De Musset, Lamartine. Imaginaţia cultivată a Iuliei Haşdeu descoperă romanele cavalereşti medievale, o mare influenţă asupra ei având povestea hidalgou-lui Don Quijote. Iată câteva strofe dintr-o frumoasă baladă pe tema trecutelor vremi cântate şi de Villon:

 

Frumoasele vremuri vechi

Baladă

O, vremuri vechi, de cavaleri, vremi când

În cinste se credea şi în iubire,

Şi pentru ţară te jertfeai oricând,

Ori pentru Doamna ta, cu bună ştire!

Cuvântul dat, viteazul şi-l ţinea

Şi jurăminte nu erau pustii.

În ce făcea frumoasa şi-o chema:

       Ah! vremurile –acelea n-or mai fi!

 

Un cavaler ştia ce nu se-ntină,

Pe slab îl apăra cu braţul său:

El nu lăsa din mână lancea, până

Nu-l răzbuna, plătind cu-acelaşi rău.

Blând întru pace, iute-n bătălie

Îl pomeneau, câţi el îi ocroti,

Iubea pe Domnul, nu.l temea-n mânie:

    Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!

………………………………………………………..

În veacul nostru , când doar viciu e crezare,

Când aurul ia locul, al cinstei şi-al iubirii,

Cum vrea virtutea să mai dea în floare?

Buna-credinţă nu se-arată firii.

Nimic nu e de seamă, murdar e peste tot.

La douăzeci de ani, plictisul în inimi ne cuprinde.

Şi-atunci de ce să mire că, precum Don Quichotte,

Regret vremuri frumoase şi vechi, de mai-nainte?( Paris 20 octombrie 1886)

Trad. Victoria Ana Tăuşan

 

Poezia sa poartă  amprenta stranie a poeziei medievale căreia încă îi mai era tributară, mai ales, prin tematica abordată. Cu timpul influenţele livreşti se estompează spre a lăsa loc originalităţii . Abordează noi teme, profund filosofice cum ar fi: viaţa şi moartea, spiritul ce prevalează în faţa materiei, umanul şi supranaturalul.  Boala de plămâni îi accentuează depresia care nu de puţine ori o fac să răbufnească în versuri de-o tristeţe profundă. Îşi intuia apropiata moarte, motiv pentru care căuta refugiu în însingurare şi în reculegere. Tulburătoare poezia  A ce papier cu un moto din Sully Prudhomme: „Toujours intact aux yeux du monde…”Traducerea îi aparţine lui Ciprian Doicescu:

Unei file

Sărmană filă-n care-aştern

A gândului comoară

Nu ştii câte dureri se cern

Când vin spre tine iară.

 

Ca lumea , rece mă priveşti

Mă vezi surâzătoare

Dar rana cum s-o potoleşti

Când inima te doare?

 

Sunt rele care nu se scriu

Şi nu se spun în şoapte,

În ele chinu-i tot mai viu

Şi sufletul e-o noapte.

 

Păţi să mă plângi hârtie deci

Ca mută mărturie;

Ce grea amărăciune

Să râzi, când plânsu-nvie!

(Paris, februarie 1880)

 

În varietatea planurilor sale de creaţie s-a înscris şi dramaturgia, însă piesele  de teatru au rămas neterminate. Din toate temele abordate prioritară este cea a românismului, Iulia Haşdeu având o mare pasiune pentru folclorul şi istoria naţională. Intenţiona chiar să traducă în franceză din bijuteriile populare, începând cu Mioriţa şi continuînd cu basmele lui Petre Ispirescu. Pe lângă scris, o mare pasiune a avut pentru grafică şi acuarelă, mărturie fiind sutele de desene din caietele sale cu portrete ale personajelor din piesele de teatru. Hrănită din filonul romantismului şi cel folcloric românesc, dublate de o autentică vibraţie lirică, personalitatea Iuliei Haşdeu se dezvăluie cu timpul ca fiind aceea unei erudite în formare „cu un destin deschis către posteritate”. Închei cu o poezie de o stranie frumuseţe, încărcată de dramatism:

 

Jours d’ ngoisse/Zile de nelinişte

                                                                                       

 Ed era grave sopra ogni mart

 Che il mal ch’ avea, si vergognava a dire…

                                                 (Ariosto)

 

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm

În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm

În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:

Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,

Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,

Să stingă orice cânt!

 

Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;

Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!

 

O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,

Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,

E că m-am obosit de-o îndelungă silă;

Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,

Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,

Cu un prinos de milă!

 

Şi cine poate crede că tânără cum sunt,

Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,

Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,

Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,

Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,

Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?

 

Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-

Că sufletu-i linţoliu chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dar respins de cer!

 

Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,

Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:

Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,

Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;

Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm

Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

Paris, aprilie 1887

(Trad. Ciprian Doicescu)

 

„Je suis stupefait de la precocite de cette jeune intelligence et de ce talent deja si sur a un age ou les essais poetiques ne sont ordinairement encore que des tatonnements. Jamais je n’ai reconnu plus clairement qu’en lisant les poesies de M-lle Hasdeu en quoi consiste l’aptitude au language des vers. L’inspiration lui etait donne par la richesse et la profondeur de sa sensibilite que le commerce des lettres anciennes et modernes avait exercee par sympathie et que la vie avait eprouvee deja, car les ames de cette espece, a defaut de douleurs reelles, s’en creent d’imaginaires au spectacle de ce monde imparfait ou elles se sentent captives. Mais l’inspirationne fait pas les vers: il faut qu’elle soit seervie par toutes les ressources de l’art; ces ressources le poete les puise dans son inne. Il existe, je ne sais comment, dans chaque langue, une musique toute speciale, merveilleusement appropriee a l’expression des mouvements de l’ame et qui s’organise spontanement comme la langue meme et avec elle; les poetes sont de depositaires de ce signe naturel intimement uni au signe conventionnel par un lien mysterieux. M-lle Hasdeu etait l’un de ces depositaires. Son talent est comparable a une fleurs exquise dont l’eclosion a ete brusquement interrompue, mais dans laquelle le botaniste reconait tous les caracteres de la plus rare varietee.”(Sully Prudhomme)

 

 

Bibliografie: Iulia Haşdeu, Scrieri alese,Editura Minerva, Bucureşti, 1988

 

 

 

autor   Maria Sava 

Văpăi epigramistice de iarnă

De câte ori m-au acroşat irezistibilii domni , Filipicul şi Elegiacul, mă rugam să iasă din uz, să fie cenzurată epigrama, numai să nu fac eu  cronica umoriştilor legitimaţi şi parafaţi oficial. Domnii aveau un aer subversiv şi sumbru, erau purtătorii de catrene rimate pe tema iernii, semnate de confraţii responsabili cu râsul în Baia Mare. Făcură ce făcură şi mi-au dat în custodie capodoperele de umor amărât. Îi luăm pe rând, cu alicele lor versificate şi pomădate stylistic. Ioan Fîrte Adi , marele comparatist sociologic, a descoperit că aleşii moţăie în parlament: Pot s-afirm făr* de emfază/ Că la noi, cu mult talent/ Nu doar urşii hibernează/ Ci şi cei din parlament. Epocală descoperire!

Filipicul Romică e subtil , eludează Hibernarea plăcută a  lui Adi şi dezbate o temă socială de mare fierbinţeală electorală, Ger în Casa de Cultură. La spectacol de umor/ Cât pe-aci era să mor/ De-atâta literatură/ Şi de frigul din …cultură. Victimizează seraphic Romică, trecând sub tăcere marele secret al culturii maramureşene, metafora stropită cu palincă.

Din Tazlăul mitologic, se aude clinchetul de zurgălăi de la pintenii duduii Viorica Găinariu. Cu profunzimea şi geniul feminin  characteristic , grăieşte versificat această porumbiţă mefistofelică: La sfârşitul anului/ Este vremea Moşului/ Unii îl aşteaptă în silă/ Că-i un fel de Moş Gerilă. Superbă această tranşare politică a moşilor, poeta cu nume de floare are o viziune lucidă şi cumva aguridă asupra dărniciei congelate din bătrâni.

Distinsul Domn Vasile Mureşan practică o severă satiră socială, asociind reumatismul cronic cu patologia guvernamentală: Simţi că-n iarna asta rece/ Frig prin oase îţi tot trece/ Cu-ajutorul de căldură/ Dârdâie dinţii din gură. Spirit critic şi mare progresist, Mureşan oferă Ajutor călduros tropăitului social democrat al protestelor de stradă.

 

Winter haystacks, artist David Croitor

Marele şi inevitabilul Guru al prozodiei captive în poezia cu forme şi idei fixe, ne propune o şaradă cu un tâlc abscons, misterios: Iarna nu-i ca vara, citând cu smerenie civică din vorbele cârmaciului de la Cotroceniul aflat în deranj oranj: Zis-a ca un şiretlic/T. Băsescu bun de gură/ În sfârşit să-l contrazic/ Apelat- am la natură. Mă înebunesc după sintaxa aeriană, după inversiunea topică arhaizantă, şi după abisul tenebrous din spatele  abrevierii T. (Numel de Ioan Şiman e păstrat în arhivele secrete ale Spinului)

Vasile Tiucaş e străbătut de fiorii emoţiei hibernale, şi gângureşte Vine Moş Crăciun: Pe aşa cumplite geruri/ Prin nămeţii adunaţi/ Moş Crăciun aduce daruri / Numai la copii bogaţi. Urlă din toţi bojocii, dincolo de gânguritul primordial, vocea luptei de clasă. Numai că primarul Cătălin Cherecheş cel cu inimă bărbată, va veghea ca urbea să nu se troienească, copiii străzii vor fi duşi la adăpost, creştinii bisericoşi şi miloşi vor milui săracii, iar epigrama militantă se va goli de conţinut, că formula estetică e seacă şi blegită de demult.

Alt răsculat al sorţii, Mircea Micle cel oropsit şi viteaz, clamează sibilinic în Iarna Înfometatului: Nu mai am de ce mă teme/ Iarna este un câştig/ Dacă vine mai devreme/ Moare foamea mea de frig. Ce revoltă dreaptă şi deşteaptă, demnă de vechea şcoală de partid a proletarului cu stilou şi cască.

Nistor Bud îşi scaldă reveriile De revelion în paharul cu vin şi se încarcă de ciudă până la sughiţ : Unii îl petrec la mare/ Alţii peste trei hotare/ Numai eu ca pensionar/ Trag cu ochiul la pahar. Mare impostură cu acest poem veninos şi oţeţit. Domnu Bud, cu state vechi de plată la Caspev, se lamentează şmechereşte de singurătate ca să-l audă diva din vecini şi să-l cheme la pomana porcului când bărbatul ei e beat şi prăbuşit în adormire .

Alt glumeţ abil. Toma Rocneanu chipurile se dă la primar cu ironie creatoare. El descrie cu talent cum arată o fictivăBucurie de primar: Iată iarna ca un dur/ Ce-l încântă pe primar/ Tot ce nu e de văzut/ Sub zăpadă e căzut. Comparaţia dulcinenei de iarnă cu bărbatul dur se pretează la o interpretare psihanalitică . Toma Rocneanu are , se pare predilecţie pentru transexualitate, îi prieşte iarna în travesty. Apoi el plonjează cu freza spre  orhideea sălbatică şi absconsă de sub volanele înzăpezite ale străzii, rămâne de văzut dacă invizibilul metafizic se relevă în viaţa de noapte sau de zi. Nu înţeleg ce profit cu bucurie ar avea primarul cu nume de seducător luciferic din plonjonul erotic al lui Rocneanu.

Regalul poemelor întroienite poartă o cunună a graţiei ţepoase În seara de Crăciun. Epopeea antimioritică a Aureliei Velea, căci de ea e vorba, are două părţi. Prima parte, o parte cugetătoare şi contemplativă: Pe la uşi ni se perindă/ Dă necazul până-n grindă…Punctele de suspensie sugerează o pauză de gândire. Apoi urmează şi trama narativă: Urătorii fortuit/ Ne colindă… gratuit. Se deduce că trecerea bruscă de la singular la plural, trozneala lexicală fortuit/ gratuit, îmbălsămează stilistic gospodăria omului necăjit care îşi agaţă deznădejdea existenţială în grindă.

Şi acum, bomboana pe colivă. Doctorul poet frisonează şi el în stih epigramistic. Mihai  Ganea suspină şi jeleşte dupăO doamnă la Caspev: Vara o plimbă veselia../ Pe la cor şi e fudulă/ Iarna, ţâfna şi prostia/ Le ascunde sub căciulă. Hotârât lucru, omul o caută cu lumânarea şi-mi aprinde şi mie paie-n cap. Şi-a pus în gând să poarte sub pălărie, eticheta de misogin. O fi vreun amor din prima tinereţe, şi, în cel mai sadic stil ultramaramureşean, se răzbună acum pe domnişoara care i-o fi refuzat asalturile amoroase. 

E miezul nopţii, eu mă opintesc cu făcăturile epigramistice, mi s-a dat şi metrajul cronicii pentru capodoperele de la Spinul, eu mă strofoc pentru ei şi ei se gândesc cum să profite de mine ca să-i tămâiez şi să-i nemuresc. Filipicul şi Şoimanul elegiac , vigilenţi, îmi vor da un telefon abstract şi innocent, de bineţe. Am citit până la desfiinţarea sinelui meu epigrame de iarnă, ce e mai rău e că mai sunt şi alte anotimpuri şi dulăii ăştia vânjoşi şi antrenaţi nu se vor opri din scris, vor recidiva. Şi vor şi publica, iar la divinele lansări de carte vor veni oficialii municipali şi judeţeni ca să facă poza electorală de oameni iubitori de cultură. Om mă fac dacă mă apuc şi eu de epigrame, să mă bucur şi eu de fudulie auctorială şi să mă dea, la oră de vârf, la ştiri, pe sticlă:

Iarna cu asfalt

             Dezgheţatul Cătălin, în plin avânt electoral

             Se opinteşte metafizic cu infrastructura.

             Îngroapă-n găuri negre devizul şi factura

             Cu smoală rece ctitoreşte-un paradis fiscal.

Notă: Epigrama mea este cea mai bună, mai frumosă şi incitantă.

 

autor Virginia Paraschiv 

Cuvinte răzleţite adunate în CUVÂNT

VALEA PAMÂNTULUI, ION BOGDAN, CRONICA

                      

Valea Pamântului, volumul de poeme semnat de Ion Bogdan(Editura DaciaXXI,2010), a avut traseul firesc al unei cărţi aparţinând unui poet consacrat şi apreciat de critica literară pentru eleganţa discursului poetic. Este deja ştiut că Ion Bogdan , în strădania de a sacraliza natura, poate fi considerat un discipol al lui Lucian Blaga, Alexandru Piru a identificat şi a definit poezia lui Ion Bogdan în această paradigmă. Filon blagian şi imersiune în meandrele mitologiei milenare maramureşene. Ion Bogdan, purtător de aură semeţ livrescă dar şi arhaizantă, poate fi un  fericit creator răsplătit cu verdicte critice măgulitoare. Şi totuşi suita de incantaţii din Valea Pământului poate fi citită şi auzită lăuntric şi altfel. Am în vedere, ca premiză şi temei de abordare “altfel”, poemul Citadină, unde poetul defineşte geografia urbanităţii noastre cea de toate zilele:  totul şi toate încep de aici de la străzile/ limpezi şi largi ce ne leagă de infinit de la/ constelaţiile marilor blocuri multicolore statornice/obişnuite cu neliniştea somnului nostru (p.72).Comunitatea percepută vizual este reductibilă categorial la o singură dimensiune:vecinii: vecinii mei/ din blocul ce îl văd/ pe fereastra de la balcon/ şi-au făcut o mansardă/ prin ea să se ascundă/ să locuiască/ să se piardă/ au lăsat-o nevăruită pe dinafară/ au lăsat-o într-o doară(p.64). Semenii din proximitatea domestică, anonimii frisonând cu  tentative de mister părelnice, ratate, unde altundeva decât în valea gasteropodelor.Prin interogaţia retorică din finalul de poem cu trimitere explicită Ion Barbu, poemul trădează afinitatea lui Ion Bogdan cu poetica de sorginte expresionistă. Înţelegem astfel spiritul voit eclectic al structurii poetice, unde incantaţia convieţuieşte cu elemente prozaice, mitul primordial se împleteşte cu irosirile cotidiene, iar metafora luxuriantă este spartă de enunţuri lapidare, expresii ale unor trăiri de-o clipă în prezentul obturant pentru imaginarul metafizic. Ritualul pâinii sacre se acomodează cu bol de  plastic drastic soft(praf de copt, p.114). Melanjul anticalofil, este ţesut poetic cu migală şi îndemânare de condei poetic îndelung exersat şi instaurează o formula unei disperări existenţiale ale unui poet care se caută pe sine în noianul de cuvinte epuizate şi care nu se pot aduna în unitatea incantatoare , sacră, de CUVÂNT. Blazarea ia locul uimirii extatice: nu pleca înspre nord înspre/ marea Baltică/ e doar o băltoacă(praf de copt,p.114). Mirajul nordului eşuează aşadar în mediocritate şi deriziune. Interesantă este această geografie imaginară a spiritului lui Ion Bogdan , autentic maramureşean, o voce extrem de expresivă a nordului românesc. Poetul parcă ar vrea să se smulgă de sub tirania nordului tutelar, altminteri spaţiul predilect pentru expresionismul european, prin care arta a izbucnit ca strigăt al conştiinţei sufocate de invazia reglementărilor inflexibile în viaţa socială şi în expresia artistică. Fizionomia expresionistă a discursului poetic din Valea Pământului se înscrie într-o tendinţă literară inedită. Logosul poetic, ca zămislire, o recreare a lumii, , prin distorsionarea voluntară a formelor, ba chiar prin alterarea intenţionată auctorial a armoniei metaforizante, îşi are expresii surprinzătoare în poezia română contemporană. Ion Bogdan are accente expresioniste inserate în tonalitatea pură elegiacă. Poeta Marcela Blaga, descinsă din tărâmul magic vrâncean, înalţă emoţia trăirii până la paroxism apocaliptic. Poeta se avântă în exil monoton  cromatic, Exil portocaliu( Editura Transilvania, 2009). Apocalipsa are o singură dimensiune, dimensiunea arderii pe rug a sufletului său. Ion Bogdan substituie dimensiunea apocaliptică nimicitoare şi violentă  cu aceea a eşecului sordid, ca izvor al dezechilibrului universal: posibilă destructurare în evoluţia/ viei  materii/ renunţare totală la tot ce ar putea/ să-ţi scadă fiinţa totul făcut pe/ jumătate sau chiar mai puţin( vămile văzduhului, p.27). Iar păcatul primordial al lumii şi vieţii contemporane , ar fi lipsa de Unicitate, înserierea noastră non-existenţială şi amorfă.

Cândva, în alt spaţiu de referinţă culturală , un exponent de geniu al nordului european, Goethe a părăsit vremelnic Germania fără chip şi s-a revigorat psihologic şi creativ, în Italia, în strălucirea mirifică a sudului cultural. Ne aflăm însă într-un mileniu al disoluţiei globale şi iluzia splendorii sudice nu mai este funcţională. Suntem noi înşine atinşi de morbul măreţiei imposibile, imaginarul nostru este frânt şi limitat. Minunile lumii străvechi sunt ele însele în plină criză de reprezentare. Ion Bogdan glosează ironic şi razant: Italia are talie mică/ nu este decât o cizmă privită cu pizmă( Pontus Euxinus, p.82). Nici sudul românesc nu este de bun augur pentru apoftegtematicul poet: ce-ar fi să zicem / că Euxinus Pont/ a murit/ cu neruşinare […] Pontul Euxin/ de unde oameni nu vin/ numai lut/ numai verin…(Pontul Euxin, p.85) Şi atunci unde sălăşuieşte Pantheonul lui Ion Bogdan? În Maramureş, afirmă poetul fără echivoc, fără urmă de sfială şi de îndoială. Maramureş, tărâm statornic, izbăvitor şi dătător de har celest. Maramureş, locul geometric al omeniei şi al metafizicii nedisimulate: Maramureş/ pentru că noi mai ştim să fim/ pentru că noi/ prin vremuri grele şi ger/ suntem aproape de cel cer/ ce-i necuprins şi nu ne doare/ decât străluminarea(Pontus Euxinus, p. 85). Din această perspectivă de intepretare a textului lui Ion Bogdan, zeii tutelari , Eminescu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Ion Barbu, îşi află în Maramureş templul de elecţiune. Ion Bogdan  îşi venerează poeţii din Pantheonul imaginar, pentru miracolul adunării cuvintelor răzleţite ale limbii române în CUVÂNT. E de înţeles aşadar de ce poetul nu se iroseşte în nefertile călătorii imaginare prin univers, devreme ce îşi poate aduce poezia, acasă, în Maramureş, în altar. Exerciţiul de adoraţie în faţa valorilor literaturii naţionale îi dă vigoarea şi motivaţia interogaţiei existenţiale obsesiv rostite: cine sunt/ cine am fost( portret, p.14), eu cine sunt(Valea Pământului, p.43), cine voi fi cine voi fi încet încet/ când vor veni zorii de zi încet încet( lacul, p.88). Un poet aflat într-o severă scrutare de sine, de căutare a identităţii creative izbăvitoare.

Valea Pământului, tărâmul  imaginat de Ion Bogdan, este un loc al providenţei divine, un spaţiu magic binefăcător.

În Cartea lui Enoh, Valea Pământului este valea de foc şi de tortură pentru păcătoşi.  Stihiile de ape vor cotropi şi vor îneca pământul.  Locuitorii din partea de jos a cerurilor vor fi nimiciţi. Valea însemnă adâncime, hău, e distantă în raport cu bolta cerului divin. Oamenii din Vale îşi petrec o viaţă stătută, vegetativă, sunt înstrăinaţi de zborul gândului spre înălţimi celeste. Îşi petrec şi ziua pe ne-lumină, cu privirea coborâtă în jos, numai în jos. Timpul este mort în vale. Nimic nu este de aşteptat decât Marea Viitură care să şteargă până şi umbra nevredniciei şi nimicniciei omeneşti. Valea Pământului din Cartea lui Enoh este tărâmul statornicit pentru urgia lui Dumnezeu( cap. 54).

Ion Bogdan aşează Valea Pământului în coordonatele mitologiei maramureşene. El oficiază un ritual străvechi de exorcizare prin CUVÂNT. Nimic din graiul său poetic nu săgetează otrăvit în vis deşart, demoniac. Întoarcerea în timp este tămăduitoare pentru artistul şovăind în prezentul steril şi urât. Întoarcerea perpetuă în timp şi acasă, mereu acasă, în Maramureş. Lumea dincolo de munţi e cum e, o lume globalizată şi confuză, sau o lume lâncedă şi ticăloasă. Cine sunt ei, cei dincolo de Valea Pământului, nu prea are importanţă, câtă vreme Maramureşul este, în cutumele lui, de neclintit. Ion Bogdan săvârşeşte o conversie a simbolului malefic, Valea, în hotarele unui miraj paradisiac. Un miraj aproape indefinibil, de necuprins , şi vulnerabil. În pragul imaginarului utopic, lumea reală tropăie şi îşi clamează barbaria. Şi ameninţă să contamineze Valea, Valea Pământului, a lui Ion Bogdan.

 

autor Virginia Paraschiv 

George Pruteanu

Era mare dandy George, şi mare cuceritor. Îi plăceau femeile înalte, blonde, elastice. Umbla mândru, înfoiat, la braţ cu duduia. Îmbrăcat elegant: pantaloni de caşa, gris-fer, sacou bleumarin, cu nasturi metalici, cămaşa albă, scrobită, cu manşete duble, bogate şi butoni emailaţi, de serie mică. Cravata în dungi, roşu, albastru şi alb, cu nodul strâns, dublu. Nu ca noi, ăilalţi, care alergam după blugii cauciucaţi, mulaţi pe picior, sau evazaţi de sub pliul fesier, cu malete, cu tunici copiate de la beatlesi, cu părul lung şi bărbile până la brâu. Mereu hărţuiţi de miliţie, de profesorii făcuţi cu dosar, de activiştii bine instruiţi. În luptă aprigă să fii primit în examen fără să te tunzi, să-ţi tai barba, să-ţi pui costum şi cravată.

Era prin aprilie, sfârşitul lunii, se făcuse cald, înverzea totul şi venise seara Învierii. Nic Manea, Corneliu Popel, Aurel Brumă şi cu mine urcam Copoul spre căminele din Codrescu. Nic primise pachet de acasă, iar la asta nu se mai adaugă nimic. Urma apoi să ne ducem la Înviere, la biserica 40 de sfinţi. Pe scările Universităţii, George stă cu două blonde înalte şi aşteaptă ceva, sau pe cineva. E ca un cocoş: uguie. Blondele cotcodăcesc cu bărbiile ascunse în umăr, cu priviri furişate spre noi. Le ştim, sunt de pe la alte facultăţi. Faceţi o talpă, băieţi?! – aruncă George şi blondele chicotesc. Ele au bărbaţi, au o seară promiţătoare, fierbinte, clocotitoare. Pe când noi… Rânjim. Doar Aurel, fiu de răzăşi neaplecaţi, se opreşte şi-ntreabă: Da, tu, George?… paşti? Paşti?! O clipă e linişte, apoi hohotim zgomotos. George râde şi el. Un pic strepezit, dar n-are încotro. Ne face cu mâna: Adevărat a-‚nviat, băieţi! Plecăm, ne vedem de-ale noastre.

Trec anii. Trec mulţi. Din când în când cumpăr cărţi de la George, cel mai original librar din oraş. Librăria lui este într-un Fiat 850. Cărţile sunt etalate pe capotă şi are titluri rare, ce se găsesc greu. Dar ce-mi place cel mai mult este umorul fabulos cu care face pachetele obligatorii. Nu cumperi o carte bună, dacă nu cumperi şi-o porcărie de partid. Mă rog, principiul lui: cine nu papă unghiuţă, nu papă nici ochişor. S-a ofilit, George, ceva s-a uscat în el. De fiecare dată, schimbăm câteva vorbe, dar nu suntem în largul nostru de loc. Sunt stări care s-au rupt, s-au destrămat.

Vine Revoluţia, îl văd pe George pe la televizor, vocal, înbăţoşat, din ce în ce mai fundamentalist. Un alt George, unul care se vrea serios, aşezat. Nu-mi place George acesta. Mie îmi place George acela sprinţar, imprevizibil, spiritual, cu o inteligenţă sclipitoare şi spectaculoasă. Mereu inventiv, mereu încleştat într-o luptă, mereu cu licărul din ochi, care anunţa că urmează o nefăcută.

Apoi trec iară anii, şi dispar amândoi.

 

sursa foto http://blogs.click.ro/anca_bejan/category/2-invata-din-experienta-altuia/

 

autor  Ion Manzatu 

Petre Brânzei

E spre sfârşitul anilor ’70, iar noi stăm în cabinetul lui de la spital şi pălăvrăgim. Sărim de la una la alta după cum ne duce conversaţia, dar doctorul nu e în apele lui. E mereu cu gândul aiurea. Mă tot gândesc la un lucru – spune brusc – nu-mi dă pace de fel. Am răbdare şi în cele din urmă îmi spune.

 

artist Nynna Vizireanu

 

“Acum vreo şase luni au fost repatriaţi ultimii prizonieri de război din Siberia. Cînd li s-a spus că vor pleca acasă nu au crezut. Şi-au spus că este o diversiune, ca să fie duşi undeva şi împuşcaţi, aşa că s-au organizat militar şi au hotărât să nu se despartă sub nici o formă. În felul acesta execuţia lor nu putea trece neobservată. Opinia internaţională ar fi aflat şi măcar atâta să rămână în urma lor: un semn despre cruzimea fără rost. Cu chiu, cu vai au fost urcaţi în vagoane şi cu toate eforturile depuse de autorităţile civile şi militare, cu toate semnele de bunăvoinţă, prizonierii nu au putut fi clintiţi din hotărârea lor. Când au ajuns în gară la Ungheni, şi li s-a spus că sunt liberi, au refuzat să coboare din vagoane. M-au chemat cei de la armată, am stat de vorbă cu comandantul lor dar n-am obţinut nimic. Vor rămâne în vagoane. Li s-a spus că se află pe teritoriul Romaniei, sunt acasă, acolo unde au visat să ajungă de ani lungi, că noi vorbim româneşte, că dorim să-i ajutăm să ajungă la ai lor. Au rămas neclintiţi. Şi atunci am hotărât să-i punem în nişte camioane, să-i ducem undeva în câmp şi să-i lăsăm acolo. Pur şi simplu să-i părăsim. Am ales un poligon de la poalele unui deal împădurit. Voiam să fac observaţii şi aveam un foişor la câţiva kilometri, în coama dealului. Un timp nu s-a întâmplat nimic, câteva ore pur şi simplu au stat în camioane. Apoi au început să coboare timid, să cerceteze locul. În jur nu era ţipenie de om. Câmpul şi pădurea de la vreun kilometru şi jumătate. Când au înţeles că într-adevăr sunt liberi, manifestările de bucurie au fost copleşitoare: s-au îmbrăţişat, au chiuit, au sărutat pământul, îl ridicau în pumni spre cer, îl prefirau printre degete. Au încins hore şi au dansat îndrăcit multă vreme. După care au început întrebările: ei ce fac? Unde sunt? Cum vor ajunge acasă? În jur ţipenie! I-am lăsat suficient până să devină îngrijoraţi, apoi am dat fuga să-i organizăm, să-i îndreptăm spre casă. Izbutisem să-i convingem! Când ne-au văzut, cei mai mulţi au izbucnit în plâns, aproape am fost sufocaţi de îmbrăţişări. Au fost duşi în cazarma pregătită, hrăniţi şi îndreptaţi spre case.” Tragedia lor abia acasă a început – mi-a mai spus doctorul:  Cei mai mulţi n-au fost recunoscuţi de nimeni. Veniseră într-o lume care nu mai era a lor.

 

autor  Ion Manzatu 

Susan Sontag – o mare scriitoare americană

 

În 2007, în colecția COTIDIANUL a apărut o carte de succes,„În
America”, tradusă după originalul apărut în 2000 în SUA. Deși
traducerea nu este la nivelul originalului, am citit cu mare interes
despre mentalitățile americane în secolul XIX, care s-au perpetuat,
evident în secolul următor. Despre autoare se știu o serie de date din
cărțile apărute în România, „ Boala ca metaforă” –Ed. Dacia- 1995 (
traducerea Aurel Sassu) , „Împotriva interpretării” – Ed. Univers-
2000 ( traducerea Mircea Ivănescu), primul fiind roman, al doilea un
volum de eseuri, prin care autoarea se detașează de propria boală
(cancer) , extinzând aria reflecțiilor asupra altor boli grave, cum ar
fi SIDA, etc. S-au mai publicat la noi două romane de dragoste.
Născută la New York , la 16 ianuarie 1933, a căpătat numele Sontag de
la al doilea soț al mamei, în 1954-1955 obține licența la Harvard
University, în engleză și filosofie.În 1958 se află la Paris pentru
studii, în 1963 publică primul roman „ Benefactor”, apoi obține o
bursă Rockefeller , de studii, publică în continuare romane, eseuri,
în 1968 se află în Vietnam, scrie reportaje, critică politica militară
a SUA, este autoarea a mai multor scenarii de film, este invitată în
jurii de prestigiu, la festivalurile internaționale de film. În 1974
realizează documentarul „ Promised Land”, despre Israel. Primește în
1977 National Book Critics Award. Moare în 2005, la New York.
Creația Susanei Sontag este cu totul remarcabilă prin îmbinarea unui
modernism care include absurdul, a și pus în scenă o piesă a lui
Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”,respectul pentru tradițiile
democratice, a criticat vehement politica propriei țări în Asia, în
Balcani, ca și o înțelepciune care s-a concretizat în eseuri pline de
miez , în romane de înaltă calitate artistică.
Romanul „În America” începe cu propoziție pe cât de simplă, pe atât de
sugestivă –„ Șovăind, nu, tremurând, mă strecurasem la o petrecere
care a avut loc în salonul de mese privat, al unui hotel”. Urmează o
descriere amănunțită a interiorului, farmecul narațiunii se insinuează
treptat, personajele discută dezinvolt, în stil american. „Orice idee
nobilă e o nebunie”, spune cineva..
ANEXĂ
•
Minciuna este un mijloc elementar de autoapărare.

Perversitatea este muza literaturii moderne.
Sănătatea psihică e o minciună confortabilă.
Nu există nimic mai murdar potenţial decât un război ascuns.
Singurele răspunsuri interesante sunt acelea care distrug întrebările.
Nu vroiam ca visele mele să-mi interpreteze viaţa, ci ca viaţa mea
să-mi interpreteze visele.
SIDA îi face pe oameni să se gândească la sex ca având, probabil, cea
mai îngrozitoare consecinţă – sinuciderea. Sau crima.
Cel mai frumos lucru într-un bărbat viril este un element feminin; cel
mai frumos lucru într-o femeie feminină, este un element masculin.
Aparatul de fotografiat ne transformă pe fiecare dintre noi intr-un
turist în realităţile altor oameni, şi poate chiar şi în propria
noastră realitate.
Trecutul în sine, în vreme ce schimbările istorice sunt tot mai
alerte, a devenit unul dintre subiectele cele mai suprarealiste- aceea
de a crea posibilitatea de a vedea o nouă frumuseţe în ceva ce
dispare.
______________________________

__________
Cărţi
Literatura universala:Privind la suferinta celuilalt (Susan Sontag)Lady Hamilton (Susan Sontag)
__________________________

 

Sionism, antisionism, postsionism (I)

 

M-am întrebat adeseori ce înseamnă sionism, precum și care este semnificația unor termeni proveniți din acest concept, indicând respingerea lui sau pierderea aspectelor lui principale.  Mi-am pus și alte întrebări referitoare la această  problemă care continuă să trezească interesul lumii contemporane.  Cine sunt evreii sioniști și care sunt tendințele lor sociale, politice și culturale? Cine sunt adversarii lor, evreii antisioniști? Este posibilă o reunire a celor două tendințe în una singură, de dată relativ recentă, postsionismul? Există și alți sioniști în afară de evrei? Care este mobilul orientării lor? Fără să pretind că voi putea da răspunsuri complete, voi căuta să fac mici observații pe această temă.

 

Astăzi la Ierusalim, artist Natalie Schor

 

Sionismul și istoria lui

Sionismul reprezintă un curent ideologic și politic naționalist apărut în rândul evreilor din Europa centrală și răsăriteană în anii 70, 80 și 90 ai secolului al 19-lea. Apariția lui a fost treptată, sub forme diferite, în funcție de condițiile existente.  Unii istorici au vorbit despre o mișcare presionistă, care ar fi precedat sionismul politic. Istoriografia contemporană a demonstrat  că este vorba de același curent exprimat în forme diferite, în funcție de perioada și locul afirmării. Ideologia susținută de rabinii Zvi Hirsch Kalischer, Samuel Mohliver și Yehuda Alcalay, ca și de Leo Pinsker, iar în România de Karpel (Nathan Pethachya) Lippe,  Samuel Pineles, Israel Teller, Menahem Braunstein-Mibashan,  – precum și mișcările  ”Chowewe-Zion”,  ”Chibath-Zion”,  ”Yishub Eretz-Israel”  nu reprezintă  fenomene menite să anunțe sau să pregătească apariția sionismului politic susținut și profesat de Theodor (Benjamin Zeev) Herzl, ci faze evolutive ale aceluiași  fenomen.

Sionismul s-a născut ca urmare a câtorva aspecte:  nereușita  rezolvării  problemei  evreiești  pe calea  integrării totale în societatea înconjurătoare (parțial respinsă de mediul non-evreiesc, parțial respinsă de evreii tradiționaliști care respingeau asimilarea); apariția antisemitismului modern (care includea elementul de excludere a evreilor din societate, cerând reghetoizarea și chiar alungarea lor din țară, ajungând chiar la pogromurile din  Rusia de sud – ”Hasufoth beNeghev” – și la reacții antisemite în Franța în timpul  ”Afacerii Dreyfuss”, deși emanciparea fusese obținută în această țară); apariția  romantismului și ulterior a naționalismului modern la popoarele central-est europene (în special cele din Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist ), care a exercitat o influență puternică și asupra minorității evreiești;  influența romantică a ideii mesianice (care părea să fi fost părăsită în mod parțial în timpul polemicii pentru emancipare și a reformismului religios iudaic), dar care este reluată și reunită cu ideea renașterii evreului ”de tip nou”;  fenomenul modernizării culturale a evreilor pe calea școlarizării, ideea  productivizării lor pe calea muncii agricole, a regenerării lor pe aceeași cale și a reorganizării vieții evreiești pe baze moderne, parțial laice (deci, în mod parțial, tocmai un rezultat al mișcării de Haskala – iluminismul evreiesc);  întărirea iudaismului tradiționalist și hasidic est-european și adaptarea unei părți a lui la noile condiții ale modernizării și naționalismului.

Ideea ideologilor sionismului era cea a revenirii evreilor  ”acasă”, a transformării lor în agricultori în țara pomenită de ei în rugăciuni de trei ori pe zi, loc în care nu vor mai fi respinși de nimeni, vor dispune de pământuri proprii și nu vor mai fi considerați paraziti economici, uzurpatori de terenuri agricole sau străini, precum și ideea renașterii naționale evreiești. Unii ideologi vorbeau chiar de regenerarea biologică evreiască, de crearea unei noi rase evreiești de tip oriental, diferită de tipul fizic est-european al evreului respins, evreii orientali fiind considerați mai puternici și mai sănătoși decât evreii așkenazi, de ideea reîntoarcerii evreului la natură, desigur sub influența filosofiei tolstoiene. Era și ideea renașterii statale, bazată pe amintirea monarhiei israelite antice în Palestina. Baza istorică era în Biblia Ebraică (Tanah), iar istoria evreiască din Diaspora era respinsă, trecută cu vederea.  Era o încercare de a vorbi despre o renaștere pe teritoriul strămoșesc părăsit ulterior, fără a fi luate în considerație alte faze istorice mai târzii.

Palestina, numită Eretz-Israel în limba ebraică, reintrase  în circuitul politic și intelectual evreiesc european (în afara aspectului simbolic și religios din rugăciuni și din comentariile biblice) în mod practic sub influență germană, franceză, rusă, engleză ca urmare a evoluției atitudinilor politice în ”Chestiunea Orientului” și a creșterii interesului pentru istoria antică și arheologie. Ideea solidarității evreiești se baza pe ideologia dezvoltată de organizația ”Alliance Israélite Universelle” , deși aceasta începuse să-și piardă rolul după înfrângerea Franței în războiul franco-german (1871) și ulterior s-a opus ideologiei naționaliste evreiești. Ideea romantică a renașterii evreiești fusese influențată de răscoala greacă anti-otomană, renașterea greacă și apariția unui stat grec modern. Ideea naționalistă fusese influențată de ideologia revoluțiilor de la 1848, precum și a fenomenelor ideologico-politice care le-au urmat, printre care răscoala poloneză. Ideea egalității sociale fusese influențată atât de ideologia revoluției franceze, cât și de ideea socialistă: pe această cale s-a născut atât socialismul evreiesc ”bundist” (opus naționalismului sionist), cât și sionismul socialist. Trebuie să menționăm că sionismul este o mișcare națională târzie, după ce alte popoare își realizaseră dezideratul național, sau cel puțin iși creaseră ideologia necesară realizării acestui deziderat.

Pe scurt, putem afirma că sionist este cel care tinde spre Sion. Muntele Sionului, Tzyyon (în limba ebraică) sau Zion, era citadela Ierusalimului, cucerită de regele israelit David (1004-967 î.e.n.)  și devenită centru al regatului său. Termenul modern ”sionist” (în limba germană ”Zionismus”) a fost stabilit de ideologul și ziaristul Nathan Birnbaum, aflat la Cernăuți pentru o perioadă de timp (dorința lui era de a cunoaște viața evreilor din răsăritul Europei (”Ostjuden”). Birnbaum a folosit acest termen în coloanele ziarului său naționalist evreiesc în limba germană ”Autoemanciparea”, începând din anul 1890. Ziarul său a apărut până în anul 1895, scopul editorului fiind construirea unei punți între evreii vest-europeni și evreii est-europeni. Ulterior, Nathan Birenbaum a fost un susținător al lui Theodor Herzl. Mai târziu, el s-a apropiat de tradiția și viața religioasă evreiască și s-a alăturat partidului alternativ (deși el însuși sionist, dar în altă formă), Agudath Israel.

În  privința termenului ”sionist”, sensul lui a devenit: cel care consideră că problema evreiască poate și trebuie să fie soluționată pe calea palestiniană: emigrarea evreiască, întemeierea unui cămin național și a unui stat evreiesc în Eretz Israel. Această idee nu includea – și nu include – aspectul politico-ideologic: în rândul curentului sionist au apărut – și există și astăzi – partide politice bazate pe ideologii diferite, existente și în alte societăți și state. Un evreu sionist, stabilit în statul Israel sau locuitor al altui stat, poate fi liberal, religios, socialist sau de orice altă orientare, aparținând însă cadrului general sionist, care nu este afectat de apartenența ideologico-politică a adepților săi. Disputele politico-ideologice au loc în acest caz în interiorul sionismului și nu în afara lui; ele sunt între sioniști de diferite orientări politico-ideologice, de stânga și de dreapta și nu între sioniști și nesioniști sau antisioniști.  Limba oficială adoptată de mișcarea sionistă organizată (începând cu primul congres sionist, de la Basel, din anul 1897) este ebraica, aleasă ca limbă națională a poporului evreu. Propunerea venea din partea lui Karpel (Nathan Pethachya) Lippe, medic și publicist în limbile germană, română și ebraică din Iași, participant la primul congres sionist. Dicționarul ebraic al filologului Eliezer Ben Iehuda a contribuit la renașterea limbii ebraice ca limbă vorbită.  Ideea de naționalitate evreiască a fost paralelizată cu cea a apartenenței la religia evreiască (mozaică).

În România această idee a fost susținută, printre alții, de Șef-Rabinul Dr. Iacob Isac Niemirower. Theodor Herzl a susținut că întoarcerea evreilor în Palestina, patria lor istorică, trebuie prcedată de întoarcerea lor la iudaism. În prezent, orice evreu locuitor al Israelului, indiferent de concepția sa politică și religioasă este considerat sionist, cel puțin din punct de vedere practic. Sionist este considerat și orice evreu din afara Israelului, care susține acest stat sau instituții din cadrul lui, fie politic, fie material, chiar dacă nu-și declară atașamentul față de acest stat.

Sioniști au apărut și în rândul unor prieteni ai evreilor, creștini. Motivul orientării lor era de natură ecumenistă. Unul dintre primii adepți ai lui Theodor Herzl a fost un pastor protestant. În România, un susținător al ideii sioniste a fost preotul, ebraistul și scriitorul Gala Galaction, autor al broșurii ”Sionismul la prieteni”. Desigur, era vorba despre oameni care credeau sincer în soluția problemei evreiești pe calea întemeierii unui stat evreu în Palestina. În afară de ei au existat antisemiți care voiau emigrarea forțată a evreilor, excluderea lor din societate. Aceștia au adoptat lozinca ”Jidanii la Palestina” încă de la prima emigrare organizată și reușită, din anul 1882. Acești oameni transformaseră visul mesianic evreiesc într-o armă de excludere a evreilor, lucru demonstrat de Charles Netter, unul dintre liderii Alianței Israelite Universale. În România asemea curent a fost susținut de Nicolae Ionescu, A.C.Cuza, mai târziu de unii lideri ai regimului antonescian. În polemica sa cu politicianul antisemit și juristul Alexandru Constantin Cuza, rabinul Iacob Isac Niemirower a demonstrat că atitudinea acestuia nu era sionism (așa cum se străduia Cuza să susțină), ci terorism antisemit. În prezent, orice susținător al Israelului care nu este evreu, indiferent de apartenența lui politică sau religioasă și de funcția pe care o îndeplinește poate fi considerat un sionist gentil sau cel puțin un prosionist.

Istoria sionismului modern a cunoscut câteva faze evolutive. Prima este cea a organizatiilor ”Chowewe Zion”, ”Chibath Zion”, ”Yishub Eretz-Israel”, care au funcționat în prima jumătate a anilor 80 ai secolului al 19-lea. Ele funcționau în Europa est-centrală. Ideologia lor era cea a colonizării agricole a Palestinei, fără să pună problema întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul ei. Ideea era ca acești agricultori să se bucure de autonomie ca supuși ai sultanului turc, după modelul autonomiei de care se bucurau evreii din Galiția, ca supuși ai împăratului austriac.

Ideea întemeierii unui cămin național evreiesc în Palestina a apărut mai târziu, odată cu apariția broșurii lui Theodor Herzl, ”Der Judenstaat: Versuch einer modernen Loesung der Judenfrage” (Leipzig și Viena, 1896). Broșura s-a bucurat de un succes deosebit, ideea  întemeierii unui stat evreu, susținută de autorul ei câștigând numeroși adepți atât în rândul evreilor est-europeni, cât și a celor vest-europeni. Ea a cunoscut numeroase editii și traduceri (până în 1990 au apărut 80 de ediții în 18 limbi; există traduceri și în limba română, prima fiind apărută la Botoșani în anul 1896, de Martin Spinner, puțin după apariția originalului; alta   a fost făcută de publicistul și scriitorul I. Ludo și publicată la București. Primul congres sionist, organizat deTheodor Herzl la Basel în anul 1897, a dus la o nouă organizare a mișcării sioniste, la întemeierea Organizației Sioniste Mondiale. Declarația Balfour (2 noiembrie 1917) a adus o primă reușită politică a mișcării sioniste. Pentru prima dată se vorbea despre întemeierea unui cămin național evreiesc în limtele dreptului pubic în Palestina, obligația sioniștilor fiind respectarea drepturilor comunităților de alte religii și naționalități din țară. Imigrarea evreiască în Palestina a crescut, deși nu într-un ritm accelerat, deoarece posibilitățile economice ale acestei țări erau considerate insuficiente. Imigranți evrei au venit din toate colțurile lumii, în mod special din Rusia, ca urmare a instalării la putere a regimului comunist (1917), a războiului civil și a foametei din Ucraina.

Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, care fusese deja ocupată de trupele ei. Dar ea trebuit să facă față conflictului evreo-arab. Acest conflict apăruse încă din perioada otomană, înainte de primul congres sionist, odată cu vinderea de pământuri de către cămătarii arabi coloniștilor evrei la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea. Era vorba de pământuri luate de acești cămătari de la felahii arabi în schimbul unor datorii agricole neplătite din cauza condițiilor grele în care era făcută agricultura. Anterior, cămătarii înapoiau pământurile felahilor, primind înapoi datoria în mod eșalonat: cămătarii nu aveau ce face cu pământurile, nimeni nu era interesat să le cumpere. De data aceasta, se găsise client. Atunci când felahii s-au dus să lucreze pământurile pe care sperau să le primească înapoi de la cămătari, au constatat că acestea nu mai erau ale lor. În mod paralel, aveau loc reacții ale unor notabili arabi față de sionism. Într-o scrisoare către un cunoscut evreu, un notabil arab creștin a afirmat că sionismul este un curent important, bun, cu condiția să nu fie pus în practică, ci să rămână pur teoretic. Conflictele între evrei și arabi s-au agravat după primul război mondial, culmea fiind   pogromul din Hebron din anul 1929. Britanicii au schimbat un element principal din declarația Balfour, limitând imigrația evreiască în Palestina și promulgând  vestita Carte Albă.

Mișcarea sionistă mondială a cunoscut o slăbire deorece nu putea să-și îndeplinească scopul în condițiile limitării imigrării, a celui de al doilea război mondial și a Holocaustului evreimii europene. Ulterior, întemeierea statului Israel independent ca stat evreiesc în Eretz Israel (14 mai 1948) a reprezentat realizarea scopului central al mișcării sioniste. Activitatea Organizației Sioniste Mondiale și a Agenției Evreiești a fost îndreptată spre susținerea Israelului, ajutorarea lui politică, economică și culturală. Mai târziu a apărut chiar ideea că sionismul și-a încetat existența în calitate de curent ideologic după întemeierea statului Israel, deoarece și-a realizat scopul final, ulterior căpătând forma atitudinii față de statul Israel, și fiind urmat de o fază nouă denumită postsionism. Această fază ar include o coordonare a activității întregii evreimi mondiale, fiind bazată pe o reunire între sionism și antisionism în formele lor existente înainte de întemeierea statului Israel, deci o reunire între teză și antiteză, din care ar fi rezultat sinteza postsionistă. Ideea s-a dezvoltat în special după apariția conceptelor de ”postmodernism” , ”postcomunism” și ”postliberalism”. Totuși, ea este discutabilă, deoarece conceptul ”sionism” este național, nu politico-ideologic. Desigur, o posibilitate în acest sens există, deși nu este suficient de clară, cel puțin în condițiile politice actuale, în care statul Israel nu este recunoscut de lumea arabă ca stat al poporului evreu, când disputa asupra teritoriului Eretz-Israelului și a așezării sale evreiești continuă, când mai mult de jumătate din evreimea mondială a ales să rămână în în afara Israelului, când există și un număr mare de evrei antisioniști de diferite orientări.

– continuarea în numărul viitor –

 

autor Lucian Zeev Herscovici

Urme(le) de dragoste, (ale lui) Marian Malciu

Acţiunea se petrece în România, ţara contrastelor şi a anumitor posibilităţi. Este izbitor contrastul opulenţă-sărăcie, iar modul de comunicare este limbajul banului. Cel al dragostei pare cel puţin depăşit, lăsat, parcă intenţionat, în epoca cenuşie, în exterior, a comunismului. Sunt lipsuri care aruncă o bună parte din populaţia acestei ţări în nostalgia forţată a comunismului, determinată de rateurile succesive ale guvernelor democrate şi amatorismul în politică împletit cu marele talent al politicienilor de a încurca legile pentru a-şi dezvolta propriile afaceri.

Romanul Urme de dragoste (Ed PIM, Iaşi, 2011), surprinde viaţa, aşa cum a fost ea în cele două decenii post-comunism, fără orizonturi clare, fără principii, dominate de dezorientarea libertăţii prost înţelese.

Marian Malciu surprinde viaţa în deplina ei goliciune. Din păcate, viaţa nu are trupul unui model rubensian, amintind mai degrabă de imaginea unei babe scofâlcite sau a unei prostituate îmbătrânite înainte de vreme, fapt care zgârie retina, însă este imaginea nedisimulată a realităţii, pe care autorul se încumetă să ne-o arate, fără a ne menaja naturelul simţitor. Exagerează, poate, cu limbajul obscen, în dorinţa de a-şi face personajele cât mai credibile.

Individul care iese în prim-plan este Mişu Diaconescu, tipul beizadelei răsfăţate, care crede în mod firesc că i se cuvine totul. Păcat că autorul nu a insistat pe trăirile interioare ale acestuia, pe zbuciumul său sufletesc, lăsându-ne să ghicim, numai, continua luptă ce se dă între mintea şi sentimentele lui.

Familia Violetei şi Violeta însăşi pare ruptă de realitate. Această familie de ţigani nu pare să aparţină acestui secol. Autorul a vrut să ne prezinte o altă faţă a unei etnii care a făcut totul să-şi câştige oprobriul întregii societăţi. Din punctul meu de vedere, personajul Violetei abia spre final reuşeşte să câştige o oarecare autenticitate.

Este un roman rupt din viaţă şi chiar dacă uneori realitatea este exacerbată, o punem pe seama dorinţei autorului de a ne fixa pe imaginea crudă a realităţii.

Marian Malciu reuşeşte în a doua parte să ne implice în acţiunea romanului, să „vedem” personajele ca şi cum ne-ar fi cunoscute, apropiate, fapt care-l plasează în rândul scriitorilor autentici, cu ştiinţa scrisului întru captarea cititorului.

Urme de dragoste nu este un roman pretenţios, dar este literatură, lucru de care se distanţează tot mai mult autorii contemporani.

 http://en.calameo.com/read/0003100515b14f69b69c1

 

autor Viorel Ploesteanu 

5/11 octombrie

5 octombrie 2011. Există un sentiment ( nu vreau să zic “un complex” ) al ortomaniei, care nu e acelaşi lucru cu amorul propriu şi nici cu complexul de superioritate. Sentimentul ortomaniei nu-l poate avea decât un tip hipersensibil. ( Aşa un tip îmi pare mie ciobanul din balada “Mioriţa”, aşa un tip cred c-a fost şi autorul ei anonim. Ce bine că nu se cunosc nişte date din viaţa “civilă” a acelui autor anonim ( aşa ar zice Delia Mathe, draga de ea! ), ce bine că nu se cunosc datele “civile” care au fost procesate literar-muzical cu acest rezultat absolut sublim: “Mioriţa”. )

Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie apreciat, chiar iubit pentru sensibilitatea lui mare, indiferent dacă are sau nu deja nişte performanţe pe plan profesional, intelectual sau artistic. Sau sportiv. Sau dacă performanţele lui deja existente îl reprezintă, dacă spun foarte mult despre unicitatea lui sau nu. ( Vrea să fie iubit pentru “sufletul lui frumos”, cum spun cei care… îl iubesc, sau cum îşi spune uneori el însuşi, pentru ca apoi să se mustre pentru “narcisism”. Există în el un rest de narcisism romantic juvenil, aş zice eu. )

Nu atât nişte merite nerecunoscute îl pot deprima pe “ortomanul” nostru, cât sentimentul că “nu este înţeles”. Poate să aibă un succes şi majoritatea celor apropiaţi să creadă că şi-a satisfăcut o ambiţie. Să nu înţeleagă aproape nimeni că el de fapt a avut ceva de spus lumii sau, în cel mai rău caz, s-a jucat. Vrea să fie lăsat să se bucure şi apreciat fiindcă atinge uneori excelenţa în joacă. ( Aşa cum şi el se bucură pentru alţii şi îi apreciază de maniera aceasta. Pornirile de invidie şi le cam conştientizează şi transformă din faşă. ) Un “ortoman” poate aborda şi rolul profesionistului care îşi cam forţează inspiraţia şi marile reuşite, dar rolul acela nu îl prinde şi îl va şi uza mai repede decât îi uzează pe alţii. ( Pe orişicine cred eu că uzează un astfel de rol, mai repede sau mai lent. ) Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie văzut şi apreciat pentru ceea ce poate ( , inclusiv din punct devedere civic, etic şi sufletesc ). Să fie văzut şi  apreciat nu atât pentru ceea ce a realizat cât pentru ceea ce poate şi reprezintă.

Un astfel de “complexat” se va simţi frecvent “înţeles greşit”, va suferi când i se vor atribui intenţii pe care nu le consideră nobile ( care “nu i-ar fi făcut cinste” ) sau când i se va atribui câte un calcul meschin pe care el “nu şi l-ar fi putut face niciodată”.

Creştinismul, hinduismul şi budismul îi oferă o soluţie la suferinţă: diminuarea egoului. Soluţia “nepăsării spirituale”, cum spun nişte asceţi ruşi. Un înţelept asiatic sfătuia pe cineva: “Acum continuă să faci binele până vei uita că faci binele.” Cred că este… o soluţie practică… Mai lucrez, sigur!

 

Se vorbeşte şi se scrie de ani buni despre un “sindrom Maica Tereza”. Stau şi mă-ntreb dacă acest sindrom Maica Tereza nu este de fapt o formă a sentimentului ortomaniei care mă preocupă pe mine acum. “Dacă ajut pe cineva în munca lui de auto-restaurare, oamenii mă vor vedea că sunt băiat bun sau fată bună. Mă voi vedea în primul rând eu ca atare, fiindcă în primul rând eu nu ştiu cum să mă mai văd şi cum să mă mai uit la mine.” Aşa pare să sune calculul pe care şi-l face în sinea lui “ortomanul”, când s-a hotărât să facă un gest de bun samaritean.

Eu mi-am ales acum optsprezece ani bărbatul din acest “sindrom Maica Tereza”. Am vrut, da, să mă mărit ca să ajut pe cineva să se regăsească ( , în timp ce eu însămi mă identificam încă greşit ).

Eşecul era garantat şi de ignoranţa mea, dar şi de incompatibilitatea dintre motiv şi gest: nu te căsătoreşti ca să restaurezi, ci ca să întemeiezi ceva… Cum spun anglofonii: “don’t do it for the wrong reasons”…

 

 Mă voi ridica, artist Maia Martin

 

 

“Sunt prea bună pentru lumea asta!”

“Ce milă ţi-e de tine! Chiar crezi că eşti singura?! Uite, aici greşeşti: lumea e plină de oameni prea buni pentru ea! Capul sus! Uită-te mai bine în jurul tău, că ai cu cine-ţi împărţi şi uşura durerea!”

 

11 octombrie 2011. N. N.  spunea ca succesul în afaceri este oriunde, numai în zona noastră de confort nu.

Îmi permit să extrapolez: dreapta judecată este oriunde şi glasul intuiţiei mele se aude de oriunde, numai din zona mea de confort nu.

Odată ce am păşit pe cale raţională ( eu, sau orişicine ) dincolo de hotarul zonei mele de confort, am acces la adevărul intuibil, la adevărul care va suna întotdeauna ca o încuviinţare şi niciodată ca o călduţă revendicare.

 

Iar mi-i amintesc pe Jansen şi pe Köhler, cum îmi vorbeau şi cum gesticulau din zona lor de confort. Köhler chiar m-a batjocorit puţin o dată, arătându-mi printr-un gest de fereală că ea s-ar teme grozav de mine. Am văzut acolo mai degrabă băşcălie decât ironie, şi nu prea aş vedea eu nici profesionalism în aşa un gest, dar nu de asta-i vorba. Ea-mi comunica faptul că este în siguranţă, că ea va rămâne în zona ei de confort orice aş face eu.

Cine jubilează pentru că rămâne în zona lui de confort nu cunoaşte adevarata dreaptă judecată…

Iar Jansen a ridicat tonul la mine de cum i-am contrazis aşteptările; pur şi simplu n-a acceptat în clipa aceea ideea că eu mă pot simţi deja liniştită şi bine. A reacţionat la ameninţarea mea de a-l scoate din draga de ea de comfort zone.

Interesant… Cine se laudă cu zona lui de confort se laudă de fapt cu incapacitatea lui de a judeca obiectiv… Iar cine oricum nu este în zona lui de confort are şanse mult mai mari să nu se amăgească. Asta să fi vrut să spună Hristos când a formulat “fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura”?

E aproape două noaptea. Am să-mi pun paradoxul şi nădejdea pe rană şi-am să mă duc să mă culc.

( Am citat această fericire în prolog, îmi revine în minte acum. Poate că este un semn că jurnalul meu se-apropie de sfârşit. )

 

11 octombrie, ora 7.40. Mă trezesc recapitulând ce-am conştientizat în ultimele săptămâni.

Raţiunea-i bună să mă scoată din zona de confort, în afara zonei de confort îmi aud intuiţia.

Ceea ce ştiu intuitiv nu-mi poate lua nimeni. ( “Ceea ce descopăr singur”, cum a zis Daan Perez. Am trăit-o şi eu, da, stimulată de Daan înspre căutare, dar în momentul în care “am găsit” nu mai era Daan cu mine… )

Când îmi pot asculta intuiţia, nu mă mai poate spăla nimeni la creier. ( Atunci mi-am depăşit temerile şi încântările pe care mizează spălătorii de creiere. )

 

E bine când nu-mi dă nimeni dreptate… Când nu confirmă nimeni ceea ce zice raţiunea mea. E semn că trebuie să-i mulţumesc raţiunii pentru servicii, s-o concediez pentru o vreme, să-mi recunosc intuiţia după glasul ei cel relaxat şi blând şi să mă las călăuzită în continuare de aceasta. Şi-atunci… da: mă satur de dreptate… Relaxată şi blândă, mă satur de dreptate…

 

Bun început de zi! Doamne-ajută!

 

( Si totuşi… ce limbaj: îmi “concediez” raţiunea, îi mulţumesc pentru “servicii”. Se vede că m-am apucat de curs de marketingul serviciilor! Monica a terminat A.S.E.-ul bucureştean şi se amuză copios pe seama învăţăturii mele actuale şi, mai ales, pe seama zelului pe care-l constată la mine. Monica are diplomă de licenţă de economist şi lucrează ca economistă. Dar este poetă. )

 

( Ieri am avut şedinţă-lecţie de “pianotat tensiuni” cu Joke ( de eliminat tensiuni nervoase “vechi” prin nişte mişcări de pianotare ). La începutul şedinţei mă simţeam făcută cu ou şi cu oţet ( nu de către instructoarea mea! ), mă simţeam singură, neocrotită de nimeni… La sfârşit, “primită şi ocrotită, Joke… de Dumnezeu şi de univers…”

 

Azi-noapte l-am visat pe fostul meu soţ. Mă batjocorea într-un mod oarecare, eu mă întrebam dacă ne vede cineva.

 

Da, mă văd în stare să-i ajut într-o zi pe alţii să-şi scoată stresul din corp prin pianotări. )

 

Doamne… De câteva zile tot “aud” plânsul lui Jozef de când era nou-născut. Mă obsedează.

Nu sunt neliniştită. Am să trec oricum pe la Ruud de Jonge cu nişte alimente pe care le-am primit. Altfel aş trece “pentru două vorbe”, fără să-i intru în casă.

 

11 octombrie, ora prânzului. Am terminat de citit “Timpul de care avem nevoie”. Am închis cartea cu liniştea de după furtună în suflet. Bine că… s-a terminat cu bine… Eroina are curajul şi meritul de a o rupe cu autoiluzionarea în care trăiseră trei generaţii de femei din familia ei. Va plăti pentru aceasta. Dramatic.

 

Vasile Andru spunea undeva că drama umană se joacă între siluire şi slujire.

 

Am avut un vis acum cinci ani, la începutul terapiei cognitive: peisaj rural românesc, un ciob de oglindă pe un stâlp de telegraf vechi din lemn, eu mă gândeam c-o să mă privesc în el şi-o să mă văd frumoasă. Dar m-am văzut cu un chip absolut obişnuit, care însă nu mi-a displăcut, deloc. Mi-am continuat drumul.

Dacă mă gândesc bine, ultimii trei ani şi jumătate din viaţa mea s-au “jucat” între două oglinzi. Una prăfuită, împăienjenită, sluţitoare de chipuri. ( Cât seamănă verbele româneşti “a silui” şi “a sluţi”… ) Aşa sunt limbajele de lemn, indiferent ce ideolog, ce funcţionar sau ce şmecher le foloseşte. La capătul celălalt al drumului, acolo era o oglindă curată, de parcă nici nu s-ar fi putut aşeza praful pe ea vreodată. Ceea ce-ţi arată o oglindă curată poate semăna şi cu un coşmar: poate fi tocmai ceea ce rişti sau tocmai o evoluţie primejdioasă de care te-a ferit Dumnezeu. Astfel de oglinzi sunt cărţile bune. Acelea pe care eşti recunoscător că ai avut ocazia să le citeşti. Şi sigur că eşti recunoscător: o carte bună este un act de slujire a semenilor.

 

Probabil că la tine însuţi ajungi pe o cale “oblică”. Ajungi la tine căutând altceva… Libertate bine înţeleasă, sinceritate faţă de alţii, trăirea maternităţii… pe Dumnezeu… Îl strigi pe Dumnezeu şi ai surpriza să auzi cât de limpede şi de puternică a devenit vocea ta. Şi-n clipa aceea ştii şi că Dumnezeu nu se va lăsa strigat mult de-aşa o voce! ( Nu afirm că eu m-am găsit deja pe mine însămi de-aşa manieră, încât să nu mă mai scap din mână niciodată. Nu; sunt… pe cale… )

 

 

autor Ioana B. Carp 

Radu Bogdan

Radu Bogdan ( martie 1920- august 2011)

Plecat fiind  din țară , am aflat cu oarecare întârziere, prin vocea tremurată la  telefon a  soției marelui critic plastic,  că s-a stins din viață unul dintre cei mai distinși  specialiști în  istoria artelor plastice din România, Radu  Bogdan. Îi revăd statura, părul alb, figura leonină, îi aud vocea inconfundabilă, ușor răgușită,  îi admir și acum precizia informației, virulența energizantă, în totalitate o prezență care nu se uită ușor, deși, în ultimii ani, boala și multe alte pricini l-au ținut departe de vechi prieteni, mulți dispăruți pe parcursul  secolului XX.  A făcut cinste culturii române, merita cu mult mai mult, sub aspectul recunoașterii, dar au fost   destui intelectuali destoinici care l-au apreciat-  Louis Hautecourt, Jacques Lassaigne, Andrei Pleșu, Mihai Oroveanu, Pavel Șușară,ș.a. , iar Nichifor Crainic, într-o scrisoare adresată lui   Dinu Pillat, în anul 1972 îl  considera drept unul dintre ci mai destoinici   critici de artă plastică, monografia sa despre Ion Andreescu fiind  un reper  prin metodă și spirit analitic pentru mulți specialiști în domeniu. Era un  expert în  cunoașterea operei lui Aman, Grigorescu, Brâncuși, Stan Pătraș,Georgeta Năpăruș, Andre Lothe, Chagall, Skira, Berenson, Bialostoski, Tinguely, ș.a.  A avut o viață  plină de eveniment o copilărie nu foarte fericită, la Galați, era un om cu vederi de  stânga, dar a refuzat dogmatismul și înregimentarea, era superior acestor forme de  degradare  intelectuală. Imediat după război a  fost reporter, s-a întâlnit cu celebrul la acea vreme, scriitor Ilya Ehrenburg, mi-a arătat și o fotografie de la o discuție în limba franceză, despre care Radu Bogdan  amintea cu umor – Ehrenburg vorbea o franceză mult influențată de accentul slav, ceea ce îi dădea o notă oarecum comică. În casa de pe strada Vasile Lascăr , unde a locuit  mulți ani, plină de albume, tablouri de preț ( sperăm că Ministerul Culturii va avea grijă de moștenirea sa), mi-a povestit o întâmplare aproape incredibilă despre un episod legat de  viața președintelui iugoslav, Iosip Broz Tito, cu o tangență la un tablou celebru. Au mai scris despre   Radu Bogdan, Iulia Deleanu. Avram Croitoru și subsemnatul.  Ceea ce putem regreta din plin este faptul că nu a avut răgazul, într-o viață de peste nouă decenii să scrie  unul sau mai multe volume de memorii, deși fragmente au apărut o perioadă în ROMÂNIA LITERARĂ, sub numele de George Radu Bogdan, așa cum era trecut în acte, că, explica  maestrul, Radu Bogda sunt mulți. NU, nu credem că sunt mulți, să vă odihneaască în pace Dumnezeu și să fiți înscris în Cartea Vieții.

autor BORIS MARIAN

sursa foto adevarul.ro

 

 

«THALASSA…! THALASSA…!» – un roman al Deltei Dunării în alb-negru şi, pe alocuri …gri

Însuşi «Thalassa…! Thalassa…!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri,  soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privi­le­giu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.

Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?… despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.

La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo  de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.

 

În derivă, autor Mihai Catruna

 

În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre  sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului  de pescari în anii comunismului», însă ațățat  de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei  sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!… Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.

În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…

Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor –  «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete  al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»

Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea  este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»

Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind  cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că  duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»

Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia  îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»

Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va  naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de  doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.

Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» –  Silvia Zabarcencu își  crează personajele în antiteză,  nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza  eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».

Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l  trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?… Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…

Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri  ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!

 

 

autor Mihai Traistă

Dispersia neurolingvistică în toleranţa excesivă a culturii

 

 

 

Cuvinte cheie: neurolingvistică, dispensie, toleranţă, receptor, emiţător, cuvinte, intonaţie, prozodia incantaţiilor.

 

1. Efectul neurolingvistic al cuvântului rostit

 

Defel, toleranţa excesivă excede îngenuncherea receptorului de către emiţător. Gesticulaţia şi intonaţia zicerilor, care susţin într-un joc al hipnozei pe cel, ce uimit urmăreşte discursul, cade într-o vrajă ameţitoare, stopându-i-se orice încercare de a se elibera de sub dominaţia logoreei emiţătorului. În acel moment energiile îi sunt consumate, iar receptorul intră într-o criză a insuficienţei mişcării. Cuvintele exprimate se succed, atrag creierul concentrat al partenerului şi, astfel, se produce legarea, sudarea de liniile energetice ale celui, care are acest dar, de a pătrunde cu puterea magnetică a cuvintelor în creierul receptorului său. Înregistrarea de către materia cenuşie a receptorului, a ideilor emiţătorului, face, de multe ori, ca acesta să-şi piardă personalitatea, atacat fiind de energiile infraroşii ale emiţătorului. Cuvintele au întotdeauna înţelesuri şi subînţelesuri însă cele mai distrugătoare sunt cele din urmă, pentru că seacă creierul de puterea energetică de a se mai concentra, rămânând canalizat pe unda de şoc a cuvintelor care i-au transmis şocuri cerebrale dar pe care nu le-a putut descifra. Subînţelesurile cuvintelor sunt ca nişte coduri, pot spune că numai cei iniţiaţi le pot descifra. Acest joc al inteligenţei excesive îl întâlnim la marii poeţi, cu înnodarea înţelesurilor, chinuitoare pentru profanii care nu au rostul codurilor în a dezlega misterul acelor cuvinte. Codurile sunt de fapt pentru cei care exersează, pentru cei care învaţă să-şi  lepede cenuşiul, acoperindu-se, în timp, cu albul pur.

 

Tg.-Mureș; Imagine din centrul orașului la inceputul sec XX, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Noi, oamenii, avem o libertate pe care nicio vietate de pe pământ nu o are însă suntem sclavii propriei noastre etnii, pentru că Dumnezeu ne-a lăsat deplina putere de a discerne. Şi atunci când întoarcem spatele, prin tot ceea ce gândim şi facem rău, ca fiinţe îndărătnice ale chinului conştient, Dumnezeu ne primeşte cu cuvintele noastre, pe care vrem să le rostim întru slava supremei energii deusiene însă încărcarea cu elemente pozitive nu se realizează decât conştientizând că răul nu este altceva decât suma energiilor telurice care ne domină când nu ştim cum să ne facem scutul de apărare al întregului nostru corp. Cuvintele anume, pe care le rostim într-o continuă meditaţie şi şoptire sacadată, deschid porţile codificate ale Celui de Sus. Recunoaşterea răului prin cuvinte destăinuite rupe lanţul de energii malefice care ne împresoară trupul.

Atunci, când răul ne simte dezarmaţi, datorită gravei noastre slăbiciuni, pătrunde în materia cenuşie prin cuvinte, pentru că numai cuvântul are puterea de penetrare a gândului, pe care îl distorsionează, îl seacă de tot lichidul uscându-l, survenind moartea.

V-aţi putea întreba cum cuvântul poate produce moartea subită a receptorului iar eu vin cu un exemplu: o ştire înspăimântătoare, de distrugere a carierei tale, produsă şi perpetuată prin cuvinte, îţi poate produce un puternic scurcircuit în creier, energiile distrugătoare să te rupă de adevărul existenţial iar tu să-ţi pui capăt zilelor.

Cuvântul este cu adevărat cel care te poate face fericit dar şi nefericit. Jocul ambiguu al acestora este ca un joc al ielelor, după cum mărturiseşte marele romancier român, Camil Petrescu, în eseurile sale filosofice despre idee ca produs materializat al cuvântului.

Semnul este un simbol al semnificaţiei semnificantului trăit de cel care caută să exprime un adevăr existenţial. NLP-ul (programarea neurolingvistică) este un progres însemnat în psihoterapie şi consiliere, un studiu al structurii trăirilor subiective. Un film, cu un subiect relaxant, despre viaţa liniştită a unei familii de la ţară, cu toate ocupaţiile de fiecare zi, cu exprimări degajate, lipsite de tensiuni, destind imaginaţia dând posibilitatea creierului să alunece în lumea imaginarului, unde subiectivismul vieţii calme este un miracol terapeutic. În esenţa ei, NLP desemnează o atitudine de curiozitate, pasiune şi dedicare în studiul comportamentului uman şi al modalităţilor de îmbunătăţire al lui, o ştiinţă nouă în marea ştiinţă a antropologiei culturale.

S-a observat că în comunităţile umane, unde intensitatea accentuării cuvintelor este mai mare decât cea normală, a intervenit şocul inepuizabil al conflictului. Cuvântul, care irită auzul datorită accentului ridicat, neadecvat dialogului civilizat, a realizat întotdeauna surprize neplăcute de comportament din partea celor care comunicau. Accentul apăsat strident sau ridicat excesiv pe anumite silabe ale unui cuvânt a creat întotdeauna suspiciuni de interpretare, modificând, de multe ori, până şi funcţia gramaticală a cuvântului în expresia folosită, de exemplu:

Prozodia incantaţiilor, la şedinţele de magie, uzitează de următoarele aspecte, care stau la baza comportamentului nostru verbal şi nonverbal, definind, de altfel, ştiinţa care este neurolingvistica:

1. ca epistemologie, ea deţine un sistem de cunoştinţe şi valori;

2. ca metodologie, oferă procese şi proceduri pentru aplicarea cunoştinţelor şi a valorilor;

3. ca tehnologie, oferă tehnici (tools) de aplicare a cunoştinţelor şi a valorilor.

Vom observa, studiind cuvântul murmurat, că acele cuvinte care au ca terminaţie consoanele m şi n sunt delirante în incantaţii, produc unde care şochează atât atenţia cât şi memoria. Statutul acestor litere semnifică pluralitatea, tripcesul sau diapazonul cu vârfurile îndreptate în jos, ca o descărcare de energii puternice, hipnotizatoare. Să pronunţăm cuvântul zum şi deja simţim cum ceva se mişcă în noi, litera z având în alfabetul dac o însemnătate profund mitică. Literele nu au fost create la întâmplare şi nu s-au legat unele de altele decât în urma unor îndelungi fapte de existenţă umană, trăite, gândite în fundamentul existenţei mitice a omului. Fiecare entitate umană, formată prin distrugerea voită a unităţii de început şi a dorinţei de a domina, şi-a creat un sistem propriu de semne ale căror sunete sunt proprii evoluţiei sale în timp. Pronunţia cuvintelor este un rezultat al culturii acelei entităţi, la perioada de timp istoric când şi-a creat-o, şi reprezintă trăsăturile specifice ale caracterului, ale puterii de evoluţie rapidă dar şi de resemnarea în neputinţă.

Studiul limbii unui popor a însemnat, întotdeauna, noi descoperiri ştiinţifice în domeniul caracterologic al acelei entităţi, un domeniu utilizabil de cercetare antropologică.

În continuarea studiului vom da exemple de discursuri, ale unor personalităţi politice, din timpul istoric al lumii, şi vom căuta să descifrăm influenţa cuvântului, al intonaţiei, a vocalelor şi consoanelor des uzitate şi semnificaţia lor. Vom urmări influenţa neurolingvistică a discursului asupra auditorului şi efectele dorite de către emiţător.

Înainte de a trece la prezentarea celor menţionate mai sus, vă voi face cunoscut un mod personal de a dialoga cu un vorbitor coleric. Eram obligat, de multe ori, să explic un mod de activitate unei persoane grăbite şi iritate, pe drept cuvânt, pentru că la noi în ţară sistemul birocratic încă constituie un mare consumator de energii umane, care deblochează o puternică stare de nervozitate şi, implicit, stres-ul. De fiecare dată când aveam de-a face cu astfel de persoane, îi ascultam atent, ţintindu-le aparent interesat privirile şi mişcările, iar când timbrul vocii lor urca în intensitate, răspunsul meu era invers proporţional vocii lui ridicate, până aproape de cea şoptită, mod de discuţie care îl făcea inconştient să coboare în intensitate volumul vocii, producându-i o calmare aparentă, lipsită totuşi de şocuri. După acest mod urmau explicaţiile, din care mă disculpam, tolerându-ne prezenţa.

Modul de exprimare, rob al diezului sau bemolului, pe care îl intonăm în folosirea cuvintelor, a dat întotdeauna efectul dorit asupra receptorului. Litera a constituit şi constituie un semn conştientizat printr-un sunet comun tuturor vorbitorilor de pe Pământ. Dacă semnul este specific fiecărei entităţi în parte, sunetul trădează faptul că într-un timp al istoriei noastre, pentru comunicare se utiliza o singură limbă în vorbire.

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Bandler, Richard, Magie în Acţiune, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard, Aventurile lui Oricine, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard, Vremea Schimbării, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard şi Grinder, John, Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene, editura Curte Veche, Bucureşti 2007,

Dilts, Robert, Bazele NLP (Programării Neuro – Lingvistice), Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Dilts, Robert, Schimbarea sistemului de crezuri cu ajutorul NLP (Programării Neuro – Lingvistice), Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Dilts, Robert, Strategii de Geniu, vol. I – III, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Steve, Andreas şi Faulkner, Charles, NLP şi succesul, editura Curtea Veche, Bucureşti

Seymour, John şi O’Connor, Joseph, Introducing Neuro-Linguistic Programming. NewPsychology of Personal Excellence, Thorsons, San Francisco, 1993,

Sue, Knight, Tehnicile programării neuro-lingvistice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.

 

autor   Ştefan Lucian MUREŞANU

Depeizarea egoului în romanul superrealist

Cuvinte cheie: superrealism, romancier, privaţiuni, mafie, drogat, aurolac, egoul, fiind, cerc strâmt, teluric, energii, cosmic, stigmat, real.

 

Romanul superrealist este creaţia literară a secolului al XXI-lea, un început cu traume care şi-a pus amprenta pe omul creator, dând la iveală nerealizările materiale şi sentimentale ale societăţii care se supranumeşte super ok. Este noua entitate a furiei introvertite, a eşecului cu înăbuşiri viciate, a celui ce crede că niciodată nu va mai avea vreo scăpare de a se vedea împlinit. Este un timp bolnav al celor ce cred că toţi trebuie să se privatizeze, să-şi caute o meserie de rob în amăgirea existenţei şi a fiindului debusolat. Câţiva, care au luat din fugă totul, fiind reali în dospirea unui aluat clăbucit şi smuls din faţa celor mulţi, cu mâinile lor murdare, de la cei ce aşteptau cuminţi o lege normală de convieţuire umană, fac legi ejectate şi toaletizate în intimităţi improprii, cu care de altfel gândesc.

Romanul superrealist necesită o analiză atentă asupra actului de desfăşurare a acţiunii dar şi un studiu caricatural al personajelor. Acestea sunt limitate la cuvinte simple, vulgare, un dialog excremental, din care lesne deduci potenţialul de exprimare, la care sunt folosite puţine cuvinte, aparent banale însă cu un substrat din care tragi concluzia unei existenţe închise. Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt, închis, care sufocă egoul survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian, pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.

Romanul superrealist macină de multe ori cuvinte absurde, le scămoşează şi le întinde ca pe nişte intestine de capră, pe gardul văruit al fiindului, pentru că, de acolo, cel pornit să irumpă realul cititorului, în realitate, îl secătuieşte de imagini. Cine se doreşte umbrit de trivial tânjeşte la exhibiţionism, care nu este un păcat netolerat însă dorit în intimitatea fiecăruia, pentru a nu cădea în ridicol. Vorbele sunt exprimări sonore, şir de cuvinte cu sau fără înţeles care, dacă nu ar avea intensitate şi denivelări accentuale, nu ar însemna nimic pentru auditorul avid de informaţie. Informaţia se transmite pentru a impresiona, pentru a atinge dimensiunile existenţiale ale furiei fiindului. Scrise, cuvintele absorb interesul cititorului şi, de multe ori, rămân doar semne imprevizibile observate vizual însă insuficient conştientizate. Creaţia superrealistă trezeşte interese, de multe ori meschine pentru că termenii sunt triviali şi excitanţi în mintea absorbită de sărăcie a diluatului. Romancierul superrealist, trăitor în vremuri vitrege de lumină, sădeşte sămânţa în întunericul spinos al termenilor triviali, dătători de foame pseudointelectuală profanilor, care o acceptă şi o îngurgitează lacomi, nu citind-o, ci auzind-o înăbuşit, în coclaurile personale, ridicate la rang de birou şi funcţie, tapisate cu diplome a căror stemă este banul.

 

Doamna de fier, artist Luiza Cala

 

Stigmat al aurolacului cuvântul din romanul superrealist se coboară la nivelul de stradă, de putreziciune şi dezgust din partea literatului, de snobism şi agresiune din partea profanului. Personajele sunt entităţi ce îşi doresc să trăiască, nu cunosc cum însă fără să aibă o activitate sau un succes al fiindului în nefiind decât să aibă banul, care să îl facă stăpân viciat, puternic peste toţi cei care sunt obligaţi să i se închine, slugi amorfe din acelaşi aluat cretin de dezvoltare cu al său, rupţi în permanenţă de mijloc, un embrion greşit genetic. Literatul surprinde viaţa aşa cum se extinde din mentalitatea entităţii-om fie că este european, american sau de oricare altă spaţialitate continentală.           Parcurgem un secol instabil din toate punctele de vedere: mental şi aici aş menţiona spiritual, moral, conceptual. Toate sunt, pentru cei mulţi şi lipsiţi de cultură, stări ce favorizează, din partea profanilor aflaţi pe scaunul înalt al puterii, manipularea, decesul sumbru a ceea ce ne-am dorit şi am suferit din cauza lipsei de cultură, o degradare continuă a civilizaţiei omeneşti. Şi aceasta nu numai în societatea noastră românească, ci în toate societăţile, care au rămas pur şi simplu vii, pe mapamond.  Cădem încet şi sigur într-un abis dorit de cineva, care cunoaşte că sfârşitul gândirii noastre se apropie. Totuşi, vor fi puţini cei care vor putea rezista transferului de la ceea ce suntem, în momentul de faţă, la ceea ce s-ar putea să devenim, într-un viitor foarte apropiat. Literatul superrealist atrage atenţia prin scrisul său că omul, în viaţa de dincolo, nimic nu ia, ca element material, decât ceea ce materia lui cenuşie a cuprins ca stare superioară de detaşare de teluric. Elementele chimice ale corpului uman se vor uni, cu elementele active ale pământului, refăcând unitatea care a produs facerea.

Se constată în romanul superrealist o luptă între două situaţii: vulgaritate şi ascensiune. Ascensiunea este o dorinţă a eului care dispare în vulgaritate, compătimit de literat şi succedat de profani. Răul se poate naşte şi dintr-un bine însă greul este în voinţa celui căzut de a se mai putea ridica spre lumea cosmică, pe care o repugnă şi nu are încredere în ea, pentru că această lume nu îi oferă mirosul sodomic al gloatei de insuficienţi. Personajele sunt trăiri reale ale unor segmente de viaţă negative, posedate de energii viciate insuficient de realizate, cu gândiri întunecate şi străfulgerări nervoase umbrite de oboseala permanentă a trupului. Romancierul îl prezintă ca om, mergător şi doritor de viaţă dar el, personajul, se smulge către o lume greu de identificat, fuge de tot ceea ce se poate identifica în persoana lui ca o entitate spre un neînţeles absurd, respingând ajutorul propriei conştiinţe. În romanul secolului XXI personajul, care nu are vârstă atunci când singur îşi vinde capacităţile sau când, pur şi simplu, este luat şi vândut pentru alţii ca un obiect este sclavul, drogatul, mafiotul, sceleratul, sodomistul, împricinatul unui altuia, care are banul, pistolul, într-un cuvânt puterea nelimitată asupra fiindului său. Fiindul nu este altceva decât perioada pe care entitatea-om o are de trăit pe pământ, bine sau rău prins în cercurile energiilor de care singur are puterea să şi le aleagă. Nu i se impune să se drogheze, decât dacă doreşte. Nimeni nu îl trimite în lanţul subjugării sexuale, decât dacă slăbiciunea lui este foarte mare şi îndreptată spre un astfel de viciu, ca de altfel şi cel al consumului exagerat de alcool. Nimeni nu îl târăşte în bandele mafiote decât dacă impulsul său energetic nu îşi găseşte veriga înrobitoare într-o astfel de rocadă infecţioasă a fiindului. Suntem stăpâni pe propria noastră conştiinţă şi avem puterea, numai dacă vrem să spunem nu energiilor amăgitoare ale răului. Din această existenţă a realului lumii secolului al XXI-lea, romancierul, trăitor de vremuri forţate privaţiunilor materiale şi spirituale, îşi alege exponatele, le dă viaţă în creaţia sa superrealistă, şi îi lasă în libertatea deplină a rostului lor jignitor asupra egoului fiind.

 

Va urma…

 

autor  Ştefan Lucian MUREŞANU

Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

Programul zilei a şasea a cuprins şi prezentarea cărţii SIMBOLICA ARTELOR NON-VERBALE, aplicaţii hermeneutice, autor artistul plastic, sculptorul şi doctorul în filozofie ION MARCHIŞ.

Umbre1, artist Nick Sava

Lucrarea a fost prezentată de către Virginia Paraschiv, critic şi eseist avizat care a dezvăluit în expunerea sa intenţia generoasă a autorului de a integra ţinuturile din nordul României, mai exact, Maramureşul istoric în cultura Europeană şi Universală ca parte integrantă şi obligatorie. Concomitent cu expunerea a fost proiectat filmul „Drumul morţii şi renaşterii”

Consemnează, Mihai Ganea

 

Prezentare de carte

Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice

 

            Maramureş-matrice a limbajului universal

 

O lucrare doctă este o lucrare doctă. Ingredientele livreşti susţinute de o logică argumentativă. Cartea lui Ioan Marchiş,  Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice, se conformează inteligent exigenţelor specifice unui studiu de cercetare ştiinţifică  analitică şi aplicată. Instanţele aulice reprezentative au recunoscut în unanimitate standardele înalte ale expresiei spirituale şi culturale ale volumului interesând hermeneutica artelor non-verbale. Ceremonia de lansare a cărţii, desfăşurată în amfiteatrul Universităţii Nord din Baia Mare, a confirmat şi a întărit prestigiul auctorial al lui Ioan Marchiş, lucrarea a fost comentată din perspectivă filosofică şi antropologică. Cartea la care facem referire este o sinteză a ceea ce a fost discurs didactic erudit alcătuit sub constrângerile şi rigorile unei teze de doctorat. Să privim însă cu realism şi cu onestitate cazul particular al lui Ioan Marchiş. Maestrul Marchiş nu are trebuinţă  publică de blazonul unei teze de doctorat. Artistul Marchiş are însă nevoie de comunicare verbală cu lumea, şi atunci redactează o carte, o carte cu substrat, cu tâlc. El vine dintr-o zonă a comunicării non-verbale, după o experienţă creativă pe durata unei vieţi de om. El smulge din lemn, din piatră şi din metal trecut prin foc, statornicia materiei primare, dincolo de senzorialitatea spaţio-temporală. Şi tot semne ale statorniciei extra-senzoriale le aşterne pictorul Ioan Marchiş pe suprafeţe plane. Aflat în etapa deplinei maturităţi creatoare, Artistul Plastic a descoperit cu nelinişte o fisură în arta comunicării sale cu lumea. Percepţia iubitorilor sculpturilor şi tablourilor lui este aceea a  unui tărâm misterios şi mirific maramureşean. Un Maramureş izolat de lume, straniu, un Maramureş al antinomiei simplificatoare: soare-întuneric. Un artist limitat spiritual în spaţiul civilizator naţional. Am observat pasiunea, iar uneori înfrigurarea cu care  Ioan Marchiş recomandă prietenului său cititorul, modalitatea eficientă de lectură: „Vezi că prima parte este strict teoretică, poate nu ai răbdare, du-te la partea a doua , de aplicaţii hermeneutice”. Să ne înţelegem, cititorii lui Ioan Marchiş sunt persoane cultivate reunite sub pavăza unei comunităţi spirituale , dincolo de zarva perisabilă a societăţii vulgarizate şi abrutizate, acestea se orientează în labirintul erudiţiei şi detectează deliciile distanţării autorului de bibliografia intimidantă şi ale trecerii acestuia în domeniul conceptului personalizat. Artistul este frământat de o îndoială chinuitoare: „ Nu ştim dacă acea libertate individuală de a percepe realitatea şi simţirea, întreaga noastră „înţelegere” nu e un labirint arhetipal predestinat”(p.171). În peripluul său documentar prin teoriile comunicării verbale şi non-verbale, Ioan Marchiş ia ca repere fundamentale arbitrariul semnului lingvistic în opoziţie cu caracterul motivat al simbolului,  şi  evoluţia percepţiei vizuale de la general la particular. Paradigma suprarealistă a lui Margritte constituie necesara punte între cele două modalităţi de comunicare, verbală şi non-verbală.  Recursul la Margritte este un demers inspirat prin care plasticianul Marchiş sfâşie barierele convenţionale de comunicare. Să nu ignorăm că pictorul Margritte s-a exprimat în armura logosului codificat ambiguu, cândva, într-un expozeu care a făcut vogă în epocă, la început de secol XX, Les mots et les immages.  Ajungem aşadar la categoria „ambiguitate” opusă opţiunii tragic disjunctive, plasticianul Marchiş ne călăuzeşte întru dumirire prin exemplificarea a două structuri plastice arhaice, POARTA şi STÂLPUL( p.91-p.97). Gradualitatea arbitrariului semnului lingvistic face obiectul unor controverse şi polemici, pe care Ioan Marchiş le identifică şi le configurează cu acurateţe de observator, corect, atent şi fără implicare partizană ineficientă. Ioan Marchiş se arată cu obstinaţie interesat de distincţia Semn şi Simbol. Simbolul este raportat la un conţinut de conştiinţă asociat între elementul  simbolizant şi obiectul simbolizat. Libertatea imaginarului simbolurilor gravitează în jurul semnelor generată de analogiile repetitive. În planul vizual libertatea balansează între spirala ritmurilor repetate ale vieţii şi spirala rectangularizată , îngheţată în unghiuri, meandrul. Aşadar noi ne aflăm cu toate ale noastre extratemporal şi extraspaţial, între dinamica evolutivă şi vegetarea stătută în labirint. Analogii speculative livreşti, spuneam cândva, „de nimeni interzise”, ne poate îngândura platforma  bibliografică pe care Ioan Marchiş o subordonează implacabil axiomelor arhetipale. Brâncuşi este artistul total de referinţă pentru sculptura esenţializată arhetipal şi reductibilă la două concepte: Coloană şi Ou. Brâncuşi se eliberează de tutela formelor decorative sau ambientale, el este generator de „forme pure”, dezgolite de estetismul redundant. Ioan Marchiş zăboveşte cu acelaşi interes de scrutător al formelor arhetipale asupra operei lui Mihai Olos, confratele maramureşean. COLOANA, NODULşi…discret… urmează SPICUL. Brâncuşi, Olos, Marchiş. Ceea ce părea a fi o lucrare erudită cu inserţii aplicative aleatorii se dovedeşte o citadelă argumentativă de mare forţă şi generatore de o dramatică tensiune. Ioan Marchiş a ales să se exprime pe sine, creator al artei non-verbale, în formula logosului livresc. Gândire şi plăsmuire magică în armonie cu raţiunea discursului didactic. Ioan Marchiş a trăit dramatic, precum alţi făurari ai artei spaţiale, confuzia percepţiei operelor sale. Pe drept cuvânt Margritte se arăta preocupat de imaginea trădată prin cuvinte. Marchiş vine acum să pună capăt crizei de comunicare verbală a configuraţiei imaginii din arta sa. O carte în aparenţă descriptivă , o juxtapunere părelnică de concepte şi noţiuni. În realitate o tragică interogare asupra mirajului limbii universale. Spun miraj, pentru că noi înşine ne-am înstrăinat de arhetipuri şi bâjbâim cu apetenţă cognitivă prin labirintul formelor. Aparatul teoretic selectat cu predilecţie din cercetările lingvistice interesând arte posibile ale comunicării verbale, îl serveşte de minune pe artistul plastician preocupat de comunicarea sinelui cu lumea. Ioan Marchiş nu face afirmaţii tranşante, nu instaurează autoritatea ex cathedra. Ioan Marchiş este, înainte de orice, un Artist, un artist care se îndoieşte de unicitatea artei sale. De altminteri „originalitatea” în sensul uzual al termenului, este de natură tocmai să-l pună pe gânduri pe artistul Marchiş.  Noţiunea de „geniu”, înţeles ca anomalie creativă, nu este tocmai pe placul unui artist-cugetător care ştie că OPERA , oricare ar fi aceea , este o mulare a unui concept privat, unic şi irepetabil, într-o matrice predestinată comunitar. „Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc,se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”(p.173). Explorarea teoriilor comunicării verbale confirmă ceea ce Ioan Marchiş va fi intuit demult. Limbajul verbal este deficitar tocmai în funcţia lui fundamentală, funcţia de comunicare. Ioan Marchiş nu afirmă acest lucru explicit, el lasă porţi deschise unei astfel de posibilă interpretare, tocmai impunând arhetipul imaginii ca modul de comunicare cu valenţele râvnitei universalităţi. Limbajul verbal, construit , în virtutea arbitrariului lingvistic, prin analogii aleatorii, are o teribilă ambiguitate. Polisemia ne duce adesea pe cărări întortocheate ale înţelesului din exprimarea verbală. Imaginea plastică poate fi tălmăcită cu limpezime: „ Mulţimea de semne preistorice traversează timpul cu o precizie şi o liniaritate sfidătoare”(p.172). Aşadar imaginea plastică conţine într-însa latenţa unei funcţii de comunicare decisă şi fermă. Ioan Marchiş îşi construieşte demonstraţia din aproape în aproape şi scoate artele plastice de sub incidenţa ludică. El consimte la conceptul lui Pierre Francastel, conform căruia arta are funcţie cognitivă, „ ea oferă informaţii inedite despre un popor, despre o civilizaţie, o cultură”. Ioan Marchiş este fundamental convins că arta nu este un joc estetic gratuit, ci un imperativ al condiţiei umane. Universalitatea arhetipurilor şi cunoaşterea umană. Ioan Marchiş evadează, prin discursul erudit, din capcana aurei de artist închis între cutumele unei culturi închise, izolate. El ţâşneşte din arealul unei provincii arhaice europene în orizontul generos şi oblăduitor al condiţiei umane. El conferă  Maramureşului  matrice a universalităţii comunicării …

Virginia Paraschiv

APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID

1. Cu bună ştiinţă

În mod normal un astfel de demers nu ar fi trebuit să folosescă internetul pentru a fi lansat. Uzanţele academice impun folosirea canalelor care au suficientă autoritate pentru a atesta că materialul provine dintr-o sursă demnă de încredere, sau recomandate sunt, desigur, canalele oficiale pentru a putea provoca reacţii ale autorităţilor. Cu bună ştiinţă vreau să folosesc internetul la difuzarea acestui material, ţinând cont tocmai de spiritul extrem de frivol al acestui canal de propagare. Dacă televiziunea se dovedeşte a fi cea mai superficială formă de jurnalism, internetul întrece, cu largheţe, măsura oferită de aceasta consumatorilor săi. Credem, aşadar, că reacţiile faţă de acest Apel ne vor da o anume imagine al coeficientului de luciditate din societatea contemporană. Desigur nu cea mai exactă, desigur nu cea mai precisă. La fel de cu bună ştiinţă putem afirma că aşteptările ca reacţiile să fie bogate nu sunt foarte optimiste, pentru că cei mai mulţi internauţi nu vor avea curiozitatea să citească materialul; o altă largă categorie va citi primele rânduri, şi atît; apoi sunt cei care vor frunzări, ici, colo, şi-şi vor întări vechile convingeri; rămâne doar un coeficient neglijabil care îi vor da atenţia cuvenită, şi la urmă vor ofta neputincioşi. În sfârşit vor fi şi unele reacţii, cele mai multe paradoxale. La asta ne referim mai ales când vorbim despre luciditate.

 

 anul 2011…, artist David Croitor

 

 

2. Evenimentele

În cercuri de specialişti se vorbea de mai multă vreme despre o revenire a crizei economice şi financiare. Se prevedea că undeva în primăvara anului viitor (2012) vor apărea primele semne. Dar iată că recidiva a explodat neaşteptat de repede şi de violent. Evenimentele care au debutat nu sunt decât începutul a ceva ce nu poate fi nici prevăzut şi nici evitat. Desigur, oficialii trebuie să evite panica şi atunci ne sunt prezentate scenarii în care situaţia este sub control. Doar că nimeni nu mai crede în aceste situaţii controlate, dar, pentru că aşa se obişnuieşte, fiecare îşi bagă capul în nisip, cu speranţa că năpasta va trece fără să-l facă să sufere prea mult. Doar că de data aceasta sunt serioase semne de întrebare, şi, după cum arată, se pare că lucrurile nu vor sta deloc aşa. Ne simţim obligaţi să vă atragem atenţia că nu mai vorbim despre evenimente care se vor petrece cândva, undeva în viitor, că nu ne vor privi, că ar trebui să ne gândim la cei ce vin după noi etc., că alte generaţii vor trebui să facă faţă problematicii. Nu, de data asta vorbim despre lucruri copleşitor de grave care se vor petrece în prezent, ne vor privi în mod nemijlocit, şi noi vom fi cei care vom plăti nota de plată, care poate fi şi ultima. Nu luaţi aceste afirmaţii ca pe o figură de stil, ci gândiţi-vă că, dacă acum câţiva ani am realizat că stăm pe un butoi cu pulbere, acum am aprins şi fitilul. În scenariile prezentate public se vorbeşte despre o perioadă dificilă de aproximativ zece ani. Toate evită să pomenească de varianta ca în aproximativ trei, cinci ani, odată cu adâncirea fără precedent a efectelor crizei, situaţia să scape cu totul de sub control, şi pământul să fie cuprins de cele mai distructive forme ale violenţei. ( Oare când, în istorie, omenirea a arătat luciditate în perioadele grave de criză?!) Pentru că o scânteie este suficientă să inflameze până la distrugere o situaţie tot mai tensionată. Şi noi către asta ne îndreptăm, după cum ne-o arată evenimentele ce se produc cu o frecvenţă îngrijorătoare. Şi mai lipseşte un lucru din scenariile prezentate: nevoia contribuţiei noastre active, creative, contribuţia oamenilor de rând în găsirea unor soluţii. Oficialii ne prezintă soluţiile de la vârf, din birourile elegante, ni se cere doar să le finanţăm. Soluţiile acestea sunt tot mai scumpe şi mai nesigure, efectele lor sunt tot mai neimportante, dar costă tot mai mult; în toate planurile, sub toate formele.
Ne tot întrebăm de ce n-am putea contribui şi noi la identificarea unor soluţii. E adevărat, asta, abia asta, ar fi o noutate în istoria omenirii. Şi totuşi, schemele evoluţiei cosmice arată că soluţiile adevărate ale unui proces stau în materia invizibilă, impalpabilă.

3.Istorie

Nici pe departe nu am vrea să acredităm ideea ca oficialii nu sunt competenţi şi de bună credinţă. Sunt competenţi, şi sunt de bună credinţă, doar că sunt cuprinşi în rigorile scorţoase ale unor principii eronate şi depăşite, principii care îi obligă să nu privească niciunde în altă parte decât în interiorul sistemului. Un sistem ce se află acum în agonie profundă, trage să moară, un sistem care dovedeşte că este mai periculos, mai scump şi mai nerentabil, să fie salvat, decât să fie lăsat să dispară. Doar că oficialii nu-şi pot permite asta, lor le-a fost încredinţat spre bună gestionare. Ei nu-şi pot permite, dar noi da.

4. Greşeli

Greşelile nu au început de ieri, de alaltăieri, au început de mult, cam imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au fost puse în mişcare principii care atunci păreau fertile şi, mai ales, funcţionau. Acum însă, ne costă foarte scump să le mai ţinem active, ne costă atât de scump, încât foarte curând vom asista neputincioşi la părăduirea ultimilor rezerve. Din nefericire, un sistem social nu poate fi schimbat aşa cum schimbi o locuinţă. El se schimbă prin contribuţia celor care încep să pună în mişcare mecanisme noi, mecanisme care fac să apară funcţii noi, şi principii noi. De asta este nevoie de luciditate. De luciditate şi de credinţă, ceea ce – în perioade istorice ca aceea prin care trecem – sunt cele mai evitate trăsături morale. Şi mai este evitat un factor fundamental al fiinţei sociale: binele general. Toate acţiunile sunt trecute prin filtrul binelui individual, din care cauză toate, dar absolut toate, poartă pecetea distrugerii, însingurării şi suferinţei. Pe această planetă şi cel mai firav fir de apă îşi duce obolul în oceanul planetar, care, la rândul său îi asigură supravieţuirea. Circuitul funcţionează atâta vreme cât fiecare parte are credinţă, şi se lasă în seama celeilalte.

5. Soluţii

Pentru că trăim în vâltoarea aceasta şi suntem dependenţi de ea, nu putem găsi noi soluţii de salvare din perioada tristă pe care ne e dat s-o străbatem. Putem căuta şi găsi soluţii de evitare a momentelor cruciale, de ameliorare a unor efecte degajate din cauze pe care nu le-am controlat la vreme. Nu putem folosi panacee, ci doar pune cataplasme, dar este oricum mai bine decât să asistăm la cum suntem târâţi către o situaţie fără ieşire. Or, pentru asta ar trebui să ne impunem o gândire care să aibă în centru imaginea binelui general, acel bine care mă cuprinde straşnic, care mă protejează şi-mi aisgură viitorul. Ca să gândeşti la binele general este musai să realizezi că starea ta cea mai adecvată este iniţiativa. Fie că este scornită şi cultivată de tine, fie că este una la care participi, iniţiativa pune în valoare efecte desprinse direct dintr-o realitate nemijlocită. În această stare empirică vom găsi soluţii pentru viitorul noastru, cel adevărat, nu cel prezentat pe hârtie, într-un scenariu scrobit şi tributar tuturor viciilor politice şi diplomatice. Acesta nu este un material de promovare şi ca atare vă rugăm să iertaţi toate clişeele pe care le-aţi regăsit în el. Am crezut de cuviinţă să nu evităm aceste clişee, atâta vreme cât ele definesc exact ceea ce ne dorim să comunicăm.

 

6. De ce: NOI?

Noi, pentru am încercat să păşim dincolo de vorbe şi, la Iaşi trudim să ia fiinţă o iniţiativă care să folosească luciditatea noastră aşa cum este ea la momentul actual. Este vorba de o asociaţie economică: CENTRU PENTRU PROMOVAREA ECONOMIEI LOCALE REGIONALE ŞI INTERREGIONALE. O asociaţie care aşteaptă spiritele ce cred că pot să-şi depăşească limitele, inerţiile şi, mai ales, îi aşteaptă pe cei care au atâta curaj, încât au devenit conştienţi că e musai să scormonim după noi soluţii.

De crezi că poţi să te laşi atras într-o astfel de aventură ne poţi contacta:

Ion Mânzatu

imanzatu@gmail.com

GSM: 0740-508345

Dar gândeşte-te bine, începuturile presupun abnegaţie şi credinţă, presupun altruism şi trudă. De simţi mai degrabă aplecări către curiozitate şi interes, cel mai bine este să stai acasa, aşa cum o vor face şi ceilalţi semeni ai tăi.

Dar un gest tot poţi să faci: să pui în cirulaţie acest material.

De la Dada la Suprarealism

Muzeul de istorie Evreiască- Amsterdam – Iunie-Octombrie  2011

Curator : Radu Stern

 

 Tristan Tzara

În primele decenii ale secolului XX, lumea artei a fost luată cu asalt de către experimentalismul îndrăzneţ al mai multor evrei din România: Tristan Tzara (1895-1962), Victor Brauner (1903-1966), Marcel Iancu (1895-1984) , şi MH Maxy (1895-1971). Împreună cu mai vârstniul  Arthur Segal (1875-1944) ei au catalizat naşterea unui influente mişcări avangardiste. Alţi tineri artişti Jules Perahim (1914-2008) şi Paul Păun (1915-1994), inspiraţi de predecesorii lor, au dus arta la culmile suprarealismului. Dadaismul, lucrările suprarealiste, abstractul, şi expresionismul, variaţiile cu un caracter personal pe temele Constructiviste , nimic nu a rămas neexperimentat.

  Expoziţia recent deschisă la Amsterdam continua colocviile internaţionale care au avut loc la Tel Aviv şi Bucureşti pe tema contribuţiei evreieşti la avangarda română, cu acest prilej ni se dezvăluiesc lucrări unice de la Dada la Suprarealism, produse între 1910-1938 în România.

  Expoziţia confirmă importanţa oraşului Bucureşti în arta avangardistă europeană. De asemenea, viaţa şi munca celor şapte bărbaţi pune în lumină relaţiile dintre identitatea evreiască şi modernismul radical.

                                        Saşa Pană pictat de V Brauner – Din catalogul expozitiei

   Zurich   

La 5 februarie 1916, s-a deschis în Zurich Cabaretul Voltaire: acolo s-a  născut Dada. Dada se opune convenţiilor stabilite în lumea artei ,  exprimând repulsie faţă de ororile Primului Război Mondial. Această nouă formă de expresie , provocătoare , a făcut uz de tehnici neobişnuite, cum ar fi colajele, montaje, precum şi spectacole de dans, combinate cu  teatru, muzică, şi poezie.

Tristan Tzara şi Marcel Iancu au fost mentorii mişcării Dada. Iancu a făcut afişe, măşti, costume , pentru majoritatea apariţiilor Dada. Tzara a scris manifestul mişcării Dada în 1918 şi treptat a devenit orchestratorul   Cabaretului Voltaire. Sfârşitul primului război mondial a sistat activitatea Dada din Zurich.

 

Zurich – Tristan Tzara

Tristan Tzara (Moineşti, 16 aprilie 1895 – Paris, 25 decembrie 1962)

Tzara, a început să scrie poezie la o vârstă fragedă. La vârsta de 17 ani, a colaborat cu Ion Vinea şi Marcel Janco la una dintre primele reviste de avangardă din România, Simbolul. În 1915 el a adoptat pseudonimul de Tristan Tzara („trist în ţara mea”). În acelaşi an, a plecat la Zurich pentru a studia filosofia şi ştiinţele umaniste. Acolo a co-fondat cu Hugo Ball Cabaretul Voltaire. După retragerea lui Hugo Ball, Tzara a devenit adevăratul conducător al mişcării Dada şi în 1918 el a lansat Manifestul Dada, o declaraţie semnificativ programatica a acestei mişcări anti-artă. 

Tzara a fost în primul rând un poet şi scriitor, se ştie că a pictat şi o serie de guaşe abstracte şi pictograme în care un poem începe cu un scris cursiv care se transformă într-o formă vizuală fără mesaj. La sfârşitul anilor 1920, pe când locuia în Paris, Tzara a luat contact cu suprarealiştii, care la început au aderat la dadaism. Tzara a fost un simbol al implicării evreieşti în arta avangardistă şi politica de stânga,  dar din 1930 această apartenenţă a generat nenumărate atacuri antisemite. După al  doilea război mondial, scrierile sale au fost  interzise în România. În 1947  a primit cetăţenia franceză şi a părăsit România pentru totdeauna.

 

 

Zurich – Marcel Iancu

  (Bucureşti, 24 mai 1895 – Ein Hod, 21 aprilie 1984)

Marcel Iancu la Ein Hod

Marcel Iancu este privit ca unul dintre cei mai de seamă artişti români ai avangardei .  S-a ocupat cu arhitectură , desen , pictură . A fost, de asemenea editor    la  revista de avangarda Contimporanul.  După liceu, în 1915, a părăsit România pentru a studia în Zurich. Fiind unul dintre cei mai vechi dadaişti a participat la numeroase expoziţii şi montări de spectacole din 1916 încoace. La întoarcerea la Bucureşti în 1921,  a devenit o figură influenta în dezvoltarea avangardei în ţara natală. Iancu a rămas afiliat cu Contimporanul până în 1920 . De asemenea,  a lucrat ca arhitect, proiectând clădiri moderniste în capitala Bucureşti. În 1930, viaţa a devenit dificilă pentru evreii din România.  In această perioadă  Iancu vizitează pentru prima dată Palestina. În mai 1939 Iancu a avut ultima sa expoziţie în România. Pe când fratele său vitreg a fost torturat   în timpul pogromului din ianuarie 1941 în Bucureşti, Iancu a emigrat în Palestina cu familia sa. Acolo, el a fondat în 1953 la Ein Hod colonia artiştilor .  În 1983, un an înainte de moartea sa, se deschide la Ein Hod  Muzeul  Janco Dada .

  Zurich  – Arthur Segal

(13 iulie 1875, Iaşi – 23 iunie 1944, Londra)

Arthur Segal este văzut ca tatăl avangardei evreieşti din România. Segal a petrecut primii ani ai vieţii într-un oraş în nord-estul ţării. Nu arăta interes pentru şcoală şi se simţea exclus, deoarece era evreu. Tatăl lui Arthur dorea ca fiul său să devină un bancher şi a descurajat interesul său timpuriu pentru artă  . În 1892, Segal a plecat la Berlin pentru a studia pictura la Academia de Arte Frumoase. În 1910 a avut loc prima sa expoziţie personală în Bucureşti,   prezenta românilor arta modernă. În 1914 să muta  în Ascona, Elveţia, unde face cunoştinţă cu alţi artişti moderni, ca de exemplu Hans Arp, Hugo Ball, şi Tzara . Datorită acestor legături, a fost invitat să participe la evenimente Dada. La întoarcerea sa la Berlin în 1920, a început să  dezvolte un stil personal. După ascensiunea lui Hitler la putere în 1933, artistul a părăsit Germania şi s-a stabilit în Anglia. Segal a murit de un atac de cord în timpul unui bombardament german în Londra.

 Bucureşti

 

Anii 20 au adus un val de inovaţie artistică în România. Artiştii evrei s-au simţit ca acasă în mişcările provocative , moderne, care se răzvrăteau împotriva  societăţii care le refuza dreptul la cetăţenie. Marcel Iancu, care a revenit la Bucureşti în 1921, MH Maxy, care se întorsese de la Berlin în 1923, şi pictorul Victor Brauner au lucrat împreună pentru a aduce o nouă energie pe scena artelor.   Datorită  eforturilor lor  anul 1924 a fost unul dintre anii cei mai productivi pentru  avangarda  româna. La sfârşitul anului 1924, Maxy şi Iancu au atras atenţia europeană, cei doi au reuşit să  organizeze prima expoziţie internaţională de artă „Contimporanul”, expunând operele lui Brauner, Iancu, şi Maxy şi alţi artişti avangardişti.

M.H. Maxy

(Brăila, 26 octombrie 1895 – Bucureşti, 19 iunie 1971)

Maxy este pseudonimul lui Maximilian Herman. După liceu, Maxy a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1922, el a devenit   elevul lui Arthur Segal la Berlin, acolo a descoperit avangarda în toată diversitatea să. Tot acolo a fost expus Constructivismului şi s-a alăturat grupului de expresionişti Novembergruppe. În 1923 Maxy s-a întors în România. În paralel cu activitatea la revista Contimporanul,  a stabilit o nouă mişcare, în anul 1925 cu revista avangardistă Integral , care urmărea să concentreze esenţa tuturor noilor direcţii în lumea artei. Maxy a proiectat, de asemenea, decorurile de scenă pentru un număr de teatre. În 1928 a deschis Studioul de Artă Decorativă. În 1930, viaţa socială a avut o influenţă sporită în pictura lui: subiectele erau lucrători ,ţărani  . După 1941, legile rasiale au împiedicat pe Maxy să mai expună. A devenit instructor la Şcoala Evreiască de Artă , predând elevilor evrei care au fost expulzaţi de la academiile de artă oficiale. În România comunistă, Maxy a fost director al Muzeului de Artă Naţional din Bucureşti de la 1949 până la moartea sa în 1971.

 Victor Brauner

(Piatra-Neamţ, 15 iunie 1903 – Paris, 12 martie 1966)

Victor Brauner a fost un reprezentant important al suprarealismului, mişcarea care subliniază legătura dintre vis şi realitate.  Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, oraş în care jumătate din populaţie erau evrei. După răscoala ţăranilor  în 1907, familia sa se mută în Germania şi ulterior în Austria. În 1919, la cinci ani după întoarcerea la Bucureşti, le-a fost acordată cetăţenia română. În acelaşi an, Brauner se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

În 1924 are loc prima sa expoziţie solo în Bucureşti, a luat parte la prima expoziţie internaţională de artă Contimporanul,  eveniment care a adus noile tendinţe naţionale şi internaţionale din arta modernă în atenţia publicului românesc. În 1930, André Breton şi Brauner se întâlesc la Paris şi astfel Brauner descoperă suprarealismul, care i-a devenit o nouă sursă de inspiraţie  . În 1935, probleme financiare l-au silit să se întoarcă la Bucureşti.  A plecat din nou în 1938, în Franţa, acolo se instalează permanent. După al Doilea Război Mondial, reputaţia lui Brauner a crescut rapid, pictorul a expus în mod regulat la New York, Londra, Paris, şi Amsterdam  .

  Anii 1930    

În anii 1930, artiştii Marcel Iancu şi MH Maxy încep  a se distanţa de la noile tendinţe radicale. Iancu s-a rupt de mişcarea Dada deja prea provocătoare şi a revenit la un stil figurativ, expresionist. Maxy a renunţat la integralism,    preferând un stil mai strâns legat de realismul socialist.

Un al doilea val al avangardei româneşti a fost centrat în jurul publicaţiei Unu  o revistă produsă de către Saşa Pană (Alexandru Binder). Victor Brauner a contribuit în mod regulat la Unu, abandonând treptat stilul Dada şi Constructivismul în favoarea suprarealismului.

 

   Tânăra generaţie

În anii 1930, o tânără generaţie de artişti au apărut pe scenă, printre ei evreii Jules Perahim (iniţial Blumenfeld) şi Paul Păun (Zaharia Herşcovici). În 1930, Perahim la 16 ani, a debutat în  revista suprarealistă Unu .  În acelaşi an Păun (15 ani), şi alţi trei prieteni (Gherasim Luca, Sesto Pals, Fredy Goldstein) , au fondat revista avangardistă Alge .  În 1945  Păun a fost unul din principalii reprezentanţi ai grupului suprarealist Bucureşti despre care  André Breton spunea:  „este noua capitală a suprarealismului”. În timpul celui de al doilea război mondial toate grupurile progresiste au trecut în ilegalitate. Ca ulterior, să se bucure de o scurtă perioadă de relativă libertate între fascism şi stabilirea comunismului postbelic în 1947.

  Jules Perahim

  (Bucureşti, 24 mai 1914 – Paris, 2 martie 2008)

Jules Perahim, (născut Iuliş Blumenfeld), a fost un membru de frunte al grupului suprarealist Bucureştean. Perahim şi-a făcut debutul în revista Unu .  În anii care au urmat, el şi alţi artişti tineri au publicat o varietate de reviste progresiste, care au provocat adesea mari controverse. De exemplu, Perahim şi co-editorii au fost arestaţi pentru lansarea de texte pornografice.

 La 7 februarie 1932, Perahim a deschis prima sa expoziţie solo în Bucureşti, organizată de Marcel Iancu. Între 1936 şi 1940, a colaborat cu desene  angajate social care apăreau în presa militantă a vremii. În 1940  au fost adoptate legi rasiale şi Perahim care se simte ameninţat din cauza simpatiei sale pentru stânga, se refugiază în Uniunea Sovietică. Acolo a fost trimis în Caucaz şi Armenia, unde a trebuit să efectueze munci necalificate. Perahim a revenit la Bucureşti în august 1944 şi s-a dedicat realismului socialist. Începând din anii 1950, s-a concentrat pe ilustraţii de carte şi desene sau decor de teatru,  două forme de artă mai puţin  monitorizate de cenzori. În 1969 a emigrat în Franţa. La Paris, el a revenit la stilul său suprarealist în pictură, luând parte la numeroase expoziţii în Franţa şi alte ţări.

    Paul Păun

  (Bucureşti, 5 septembrie 1915 – Haifa, 8 aprilie 1994)

Paul Păun, a fost mezinul  unui cuplu de evrei moldoveni  Helena şi Rudolf Herscovici . El a ales pseudonimul Paul Păun încă din liceu.   A devenit membru al grupului avangardist Alge , şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină şi chirurgie.   In timpul celui al doilea război mondial, Păun, ca doctor evreu, a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi.   În iarna anului 1945, Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o  nereuşita  încercare de plecare ilegală din România, în 1948.   A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se în Haifa, a reluat practica sa medicală şi activitatea sa ca artist. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Cunoscut în principal ca poet, Paul Păun a fost si un desenator fascinant. Deşi a fost în întregime autodidact, a stăpânit tehnica de desen într-un mod surprinzător, linia lui are precizia data de un profesionist. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite de  de chipuri fragmentate şi organisme bizare, sau total abstracte.

iulie 2011

autor  Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Colecţia online de literatură Cititor de proză

NOI APARIŢII

Dragii mei, iată mai jos lista ultimelor cărți apărute în Colecția online Cititor de proză:

 

 

 

OMUL DIN CUTIE, ANTOLOGIE POEZIE

http://en.calameo.com/read/000310051df84c161a3e9

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FEMEIE ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU, MELANIA CUC

http://en.calameo.com/read/000310051f801299f0dd7

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEȘERTĂCIUNE ÎN DEȘERT, DRAGOȘ CONSTANTIN

http://en.calameo.com/read/000310051079fd24cfe36

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DISPARE DRAGOSTEA? ANTOLOGIE BIBLIOTECA MAIA MARTIN

http://en.calameo.com/read/00031005192d430b0e4a1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI COMENTARII BECARTIENE

http://en.calameo.com/read/0003100513271f92d37ee

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lectură plăcută!

Maia Martin

 

 

 

Eu Robot…

 

Pe insulă nu mai era nimeni decât un robot imens care adulmeca cu antene subţiri un vapor în zare şi metalul din el..
(Anatoli Dneprov-Insula Crabilor)

***
O poveste SF din tinereţea mea punea nişte crabi electromecanici să se reproducă identic în ideea de a consuma astfel tot metalul unui duşman ipotetic. O defecţiune în program face să apară generaţii de crabi din ce în ce mai mari care la epuizarea metalului din insula se devorau între ei în primul act canibal robotic din istorie.
Într-un final dramatic al nuvelei ei ucid chiar şi pe inventator ca să recupereze dinţii de aur ai acestuia. Caut să descopăr ce s-a schimbat în cei 50 de ani care mă despart de citirea acestor rânduri. Robotica şi mai ales inteligenţa artificială care mâna maşinile de azi au făcut mari paşi înainte. Precizia şi eficienţa roboţilor industriali folosiţi în mai toate domeniile (asamblare de automobile, producţie de serie, îmbuteliere, depozitare etc) sunt bine cunoscute. Dar aceste maşini sunt înzestrate cu programe fixe, limitate la o muncă strict repetitivă. Azi cercetătorii vizează o nouă dimensiune în robotică, ei caută să dezvolte maşini care gândesc, simt, reacţionează şi învaţă ca şi noi umanii. Suntem oare pregătiţi să întâlnim noile modele robotice? În Coreea se fac teste cu roboţi casnici. Ei primesc comenzi verbale, să zicem că le cerem un toast. Robotul va ştii de unde să ia pâinea, o va introduce în maşina de prăjit, va aştepta ca să fie gata şi ne va servi gustarea navigând prin casă, folosind sensori vizuali şi picioare mecanice acţionate electric.
La universitatea americană Carnegie Mellon un robot numit Actroid este învăţat să devină uman. Actroid este construit din epidermă de silicon umflată cu aer comprimat, are o faţa umană de femeie, ridică braţele şi schiţează un zâmbet. Ochii robotului scrutează camera, clipeşte, mă vede şi vine spre mine. Eşti surprins că sunt robot? întreabă cu flexiune în voce. Arăt bine, nu? 250 000 $ au fost investiţi în această păpuşă vorbitoare capabilă de mişcări dificile, destul de bine sincronizate. Un alt model de android mai avansat a fost botezat Yume (vis în japoneză).

 

 

Androizii sunt concepuţi ca să ocupe un rol în şcoli, locuinţe, birouri înlocuind oamenii la munci rutiniere. Cercetătorii vor să realizeze modele care gătesc, spală rufe, sau au grijă de copii sau de bătrâni pe când părinţii supraveghează de la distanţă mersul lucrurilor.
Peste 5 -10 ani androizii vor funcţiona cu succes printre umani. Deja jucării robotice (căţei, pisici, foci) amuză copii în Japonia şi Coreea. În New Jersey o casă de bătrâni foloseşte un robot care discută şi acompaniază pe cei în vârstă alungând singurătatea. Se pun deja probleme la nivel psihologic şi social. Suntem pregătiţi să stăm de vorbă cu un robot cu înclinaţii romantice? Îmi aduc aminte de o experienţă de acum 10-12 ani în care o firmă americană care se ocupa cu vânzări prin telefon pusese la punct un robot vorbitor care telefona la femei casnice propunându-le să le ofere un cutare şampon de păr. Deşi avea un vocabular destul de limitat maşina imita perfect vocea unui bărbat matur şi după puţin timp, spre stupoarea cercetătorilor s-a descoperit că 23 din cele 51 de femei accesate se îndrăgostiseră de bărbatul misterios cu vocea plăcută. Firma a fost nevoită să ceară ajutorul unor psihologi care să explice doamnelor neînţelegerea iscată.


Roboţi care Socializează
Un robot mobil cu şorţ vinde sandviciuri la Şcoala de Ştiinţe Carnegie. Ştie să înţeleagă comenzi, capăta bani şi dă restul. Uneori greşeşte şi îşi cere scuze politicos. Studenţii sunt înţelegători şi acceptă faptul că robotul poate greşi. Producătorul, în mod conştient, nu a dat o formă foarte umană robotului urmând teoria japonezului Mori Masahiro care acum 40 de ani a avertizat că un robot prea asemănător omului devine ameninţător şi este repede respins.
Alt japonez Ishiguro, care predă la Universitatea din Osaka a construit o copie fidelă a sa. Micromotoare plasate sub faţa de silicon modifică mimica robotului în timp ce Ishiguro vorbeşte studenţilor de departe, prin internet, fără să fie prezent la cursul ţinut. Androizii caută să fie oglinzi imperfecte create cu scopul de a studia umanii şi reacţiile lor la un robot şi în felul acesta să ducă robotica la un stadiu mai confortabil umanilor.

 

Cum se face un robot deştept?

În 2007 un psiholog Peter Kahn de la Washington University întreba cinic „Ce este un uman?” încercând să definească reguli pentru a realiza un robot umanoid perfect. Un robot amuzant numit Robovie prezenta ghicitori umanilor. După câteva runduri un asistent a întrerupt jocul exact când era rândul robotului spunând că e timpul să fie returnat în dulapul său.
Robovie a protestat cerând să i se dea şansa să termine jocul. „Eşti doar un robot. Tu nu contezi” a ripostat asistentul. Robovie a continuat să facă vehement scandal. Azi există roboţi militari antrenaţi să lupte. Ei sunt dotaţi cu arme şi grenade. Guverne diverse dezvoltă modele care vor lua singure decizii dacă să deschidă sau nu focul. Problema crucială este cum să înveţi robotul să nu ia o decizie greşită. Etica robotică este modelată de Ronald Arkin de la Institutul de Tehnologie din Atlanta. Ce va limita roboţii în luptă va fi etica umanilor. Arkin dă exemplul unui grav incident în Irak în care marini americani panicaţi au deschis focul la întâmplare, rezultatul fiind femei şi copii ucişi. În tumultul unei bătălii roboţii nu suferă de emoţie sau frică. În consecinţă ei vor face mai puţine greşeli şi nu vor ucide nevinovaţi. Programul etic al robotului va evita focul în cazul că va periclita civili. Un alt program numit consilier de responsabilitate va scurtcircuita deciziile unui robot care ezită sau din contra, e prea zelos în a lua decizii capitale.

Roboţii şi imortalitatea umană
Într-un viitor ceva mai îndepărtat putem face prezumpţia unui transfer uman spre imortalitate. Se prevede că tehnologia va evolua spre procesoare cuantice care operează la nivel atomic, atât de rapide încât vor simula procesele paralele din creierul uman. Memoria computerului va fi practic infinită conţinând toată informaţia pe care omenirea o posedă şi foloseşte. Programele, aşa cum le cunoaştem azi vor dispare. Computerul va fi înzestrat cu sensori, cu intuiţie şi mecanisme emoţionale, capacitatea de a învăţa, şi comunica. Umanul va transmite computerului experienţa sa de viaţă simpatiile, preferinţele, un fel de semnătură a egoului nostru. Computerul practic imortal, va continua să păstreze şi să ne continue spiritul într-o lume în care umanii şi maşinile vor comunica fără fire, în directă legătură cu cortexul uman. Va dispărea parţial nevoia de reproducere, ecologia şi demografia vor fi sever controlate de maşini administratori. Omenirea va fi dependentă de roboţi, de serviciile lor, aşa cum azi industriile, transporturile sau sistemele financiare nu funcţionează fără super computere care susţin permanent curgerea şi procesarea informaţiei. Omenirea trece de la producţia de bunuri de consum la epoca informaţională. Din ce în ce mai mult suntem obsedaţi şi seduşi de prelucrarea şi răspândirea informaţiilor. Mediile devin multidimensionale, fractale, polivalente. Sunt adresate 3-4 simţuri în paralel, copiii de azi răspund în timp real la jocuri complexe care cer îndemânare motorică dar şi reflexe mentale imposibile unui neantrenat. Computerul viitorului va emula creierul uman într-o perpetuă bătălie între materia inteligentă şi produsele unei tehnologii în dezvoltare. Marea grijă rezidă în delimitarea graniţelor. Ar fi o tragedie să ne pierdem definitiv sufletul şi destinul în favoarea unor maşini-roboţi, fie ele cât de sofisticate.

autor Adrian Grauenfels

 

Expoziţia de grafica „Gest” la Palatul Parlamentului

http://apps.cooliris.com/embed/cooliris.swf?t=1307582197

 

 

Muzeul Costumului Popular, Palatul Parlamentului, organizată de Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu
mai – iunie 2011

---

Dragii mei,
am avut plăcerea de a participa la expoziţia de grafică „Gest”, găzduită de Muzeul Costumului Popular, situat în Palatul Parlamentului. Proiectul expoziţional a fost rodul colaborării între Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu.

Expoziţia a putut fi vizitată în perioada 28.05.2011 – 08.06.2011. Sala de expoziţii era precedată de exponatele minunate ale Muzeului Costumului Popular. Traversând zona de întâlnire cu folclorul nostru ajungeai într-o sală cu pereţi de sticlă ce propunea o viziunea complementară: arta a secolului 21, grafică a artiştilor contemporani. Am avut bucuria să descopăr alţi nouă artişti, cu viziuni diferite, artişti ce sunt ca formaţie graficieni sau pictori.

Artiştii care au expus sunt : Constantin Apostol, Mara Diaconu, Cristian Tarba, Iuri Isar, Alexandra Siminic, Catalin Tzetze Radulescu, Octavian Popescu Pilat, Maia Martin, Andra Nenciu, Matei Crisan.*

Deşi anunţat foarte târziu, vernisajul a avut un public numeros, spre bucuria amfitrionilor şi a noastră. În deschidere au vorbit reprezentantele Muzeului Satului care au promis o continuare a acestor proiecte de grup şi găzduirea lor şi într-o sală mai mare din cadrul Muzeului Satului.

Doamna Ioana Constantinescu, reprezentanta Galeriei Mensual Art 25 şi cea care a organizat expoziţia, a reuşit să ne mulţumească şi să ne spună că suntem artiştii sufletului ei, apoi, emoţiile au copleşit-o, lacrimile de fericire împiedicând-o să continue. Deşi o vedeam pentru prima dată în această postură, mărturisesc ca emoţiile ei m-au făcut să o îndrăgesc pe loc.

Lucrările expuse m-au încântat prin diversitatea de viziune, prin calitatea prezentării, prin ţinuta artistică, prin mesaj, prin tehnicile diferite abordate, prin prospeţime şi migală.
Am privit îndelung fiecare lucrare şi bucuria sufletului era mare. Iată câţi artişti români tineri extrem de valoroşi creează alături de noi.
Arta va fi mereu aproape de noi şi între noi, indiferent de ce veţi auzi. A fi artist e o opţiune serioasă, dar pe care mulţi dintre noi şi-o asumă.

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Foto: Cătălin Martin şi Maia Martin

Sylvia Plath sau poemul ca armă de autodistrugere

                 

Sylvia Plath

 

Se spune că scrisul îi salvează  pe  oameni, ceea ce este posibil. Chiar dacă istoria omenirii nu prea a ținut cont de poeți, ei există și vor exista. Sylvia Plath, ca și Marina Țvetaeva, cu care semăna ca temperament și ca destin nu a știut să se descurce în viață. La vârsta de opt ani scrie primul poem, dar îi moare tatăl, la vârsta de 21 de ani nu reușește să intre la Harvard University și face o încercare de sinucidere cu tablete. La  30 de ani, în ziua de 11 februarie 1932 ( n.27 octombrie 1932- Massachusetts, SUA) se sinucide prin gazare, într-o cameră alăturată cu aceea a copiilor.

Fiul ei, Nicholas Hughes îi urmează exemplul la vârsta de 46 de ani. Un morb, o psihoză genetică a pătruns în destinul acestei strălucite poete. A terminat Smith College, în SUA cu summa cum laudae, apoi a obținut o bursă Fullbright și a studiat în Anglia, la  Cambridge Unuversity. A publicat două volume de versuri „The Colossus” și „ Ariel”, iar în ultimul an al vieții lucra la romanul „ The Bell Jar”, autobiografic, în care eroul se sinucide. Adevărul este că soarta i-a fost potrivnică, cariera eu a fost scurtă și recunoașterea   valorii a urmat morții. Soțul ei,Ted Hughes, un poet și eseist britanic o înșela cu o scriitoare, ceea ce, fără îndoială a aruncat-o în brațele disperării. Mediocritatea vieții de familie, sociale o înăbușeau. În 1982, postmortem, i s-a acordat Premiul Pulitzer. Nu demult a fost realizată o peliculă biografică, rolul Sylviei fiind interpretat de inegalabila Gwyneth Paltrow. A lăsat în urmă poeme minunate, ca de pildă, „ Fragii amari”, „ Copacii în iarnă”, „ Traversând apa”, alte poeme, scrisori către mama sa, unor prieteni, povestiri pentru copii. Suicidul nu este un bun exemplu pentru nimeni, dar fiecare om își cunoaște limitele suportabilității.

Să lecturăm unele poeme din volumul „ Ariel”, apărut în ediție bilingvă la  Ed. Univers, în 1980, o antologie cu traduceri de Vasile Nicolescu. Coperta cărții este semnată de artistul Vasile Kazar. „ Iubirea te-a pus în mișcare ca pe un ceas de aur”… „ Cuvântul unui melc în palma unei frunze”…

„Oameni și stele/dezamăgiți mă privesc” …„ De ai doar un ochi, e o priveliște toată”… „ A muri e o artă, ca oricare alta/mie-mi izbutește al dracului de bine”… „ Ei mi-au proptit capul între cearșaf și pernă/ca pe un ochi între două albe  pleoape”…„Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită” …

„Cunosc străfundul, spune ea. L-am cunoscut cu brațul unei rădăcini/Ție de el ți-e teamă/Eu n-am nici o spaimă, am fost acolo”…„Am îndurat cruzimea atâtor asfințituri”…„Un surâs s-a prelins pe iarbă/Irecuperabil!”…„Femeia din ambulanță/a cărei inimă îi înflorește uimitor prin palton”…„Din miezul pământului care asudă/ plictisit de moarte/ și-un fâlfâit de negri lilieci”…„ Cu timpul îți veida seama de o absență/care va crește lângă tine ca un copac”… „ Cernelurile umede ale zorilor se topesc în albastru”…„Sunt argint și pșrecizie. Nu am idei preconcepute”…„Lac negru, barcă neagră, doi oameni negri, decupați din hârtie”…„Îmbătrânește vara, mumă vitregă” …„Așa cum zeii au făcut o lume și omul alta” .

Ca privire generală, desigur, fără pretenția de a cuprinde exhaustiv opera, Sylvia Plath nu este doar o artistă desăvârșită a  versului, a cuvântului, ea trăiește propria dramă în contextul dramei timpului său. În poemele sale se aude ecoul  tragediilor umane, ale Războiului Mondial, ale Holocaustului ( v.

„ Lady Lazarus”), fără a explica nimic,  ea știe mai bine decât mulți autori contemporani cu ea să sugereze, ea nu  arată cu degetul, ci cu inima. Suferința ei nu este cauzată numai de dramele personale ( moartea tatălui, când avea opt ani,  căsnicia nereușită, neajunsurile materiale în  condițiile întreținerii și educării a doi copii, viața într-o țară care nu îi era patria  natală), ea  știe foarte bine în ce lume trăiește, uneori este sarcastică, ironia ei zdrobește  meschina  automulțumire a omului limitat  de mărunte succese. Puțin poeți au vibrat cu atâta vigoare într-un trup măcinat mereu de o angoasă de neînvins.

 

autor Boris Marian

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poetul Rodian Drăgoi

Rodian Drăgoi

 

Cred că primele poeme ale lui Rodian Drăgoi le-am citit prin anii 70.Spre deosebire de   poeții generației sale ( și ale mele, oarecum ) el nu avea nimic din „avântul revoluționar” care făcea bine scriitorilor în devenire. A fost premiat și a debutat la Editura ALBATROS, în 1981, dar primele versuri le-a publicat în revista ATENEU, din Bacău. Numele de Rodia, așa cum mi-a explicat personal, vine de la rod în ianuarie. Este un poet al miracolului rural, un conjudețean cu Zaharia Stancu, iubește Câmpia Bărăganului, fantasmele care se nasc pe întinderile ei, raza de soare, este bolnav de frumusețea unui fluture, are o candoare care i se citește pe chip, iar modestia nu-l ajută deloc să fie celebru, ceea ce nici nu ar trebui să aibă importanță.  Marian Drăghici , Constanța Buzea au  găsit în poezia sa filonul de aur. A publicat, se pare numai patru cărți, ultimele două, „Poeme de trecere ” ( 2006), „Lumină de mireasă” ( 2007) fiind bine primite, dar fără surle și tobe. În 1982 a fost premiat de revista LUCEAFĂRUL, pe atunci o revistă de prestigiu, ca și ROMÂNIA LITERARĂ.

 

artist Ebrahim Fleep

Poeziile sale au fost traduse și cuprinse în antologii de limbă engleză, franceză, sârbă, maghiară, ș.a. Este redactor asociat la revista „MEANDRE” din Alexandria,  destul de activ pe diverse site-uri. Ca poet profesionist este, cred, unul dintre cei mai buni la ora actuală. Optimist și tragic, totodată, admirator al lui Dimitrie Stelaru, căruia i-a dedicat și un frumos poem, Rodian Drăgoi este un poet complex, independent de mode și  curente efemere.  „Se-aude cum cântecul în păsări îngheaţă / şi serii îi curge lumina pe faţă // nu mai ştiu cum arata trupul / în care mi-am petrecut o iarnă înfierbântată / casa de o lacrimă stă rezemată // acum sub tălpile trecătorilor întunericul ţipă / şi-afară singurătatea se înfiripă // respiraţia tatei îndoaie geamul la casă / oare câtă zăpadă încape într-un corp de mireasă ? / prietenul meu a luat moartea de la început / eu fiecare şoaptă de-a ta o sărut // mama mă aşteaptă cu lacrimi aburinde pe masă / şi-o zăpadă flămândă dă buzna în casă“ (Prietenul meu a luat moartea de la început).
„M-am trezit  cu o flacără pe umărul stâng / pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge // cu ochii deschişi dormea poemul în mine / luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge // vântul se sparge în ţăndări de geam / drumul spre tine trece mereu printr-un nor // mama îşi împachetează plânsul într-un ziar / în rafturi cărţile respiră liniştitor“ (Mama îşi împachetează plânsul într-un ziar).    „Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă / cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut // tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr / eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut // deodată vântul începe să clatine drumurile / în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică // secundele intră zgribulite în casă / iubito fă te rog singurătatea mai mică // luna răsare tot mai des dintre câini / păstorul e păscut de propria sa turmă // mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele / mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă“ (Deodată vântul începe să clatine drumurile).
gură / şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă / în locul cuvintelor // iată zăpada definitiv mă acoperă / şi tu continui să râzi / şi râsul tău viscoleşte zăpezile“ (Ninge stau în ninsoare). mă bate prieteneşte pe umăr / şi îmi arată realitatea năpădită de ierburi // cineva deschide o fereastră spre mine / şi se aude dialogul dintre tăcere şi muguri“ (Realitate năpădită de ierburi).
„Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului / şi cu mâinile mortului // cu mâinile copilului / şi cu mâinile bătrânului // cu mâinile soldatului / şi cu mâinile generalului // cu mâinile judecătorului / şi cu mâinile criminalului // acum poetul cu disperare îşi caută mâinile // dacă va greşi / cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte ?“ (Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului).
O parte din versuri le-am preluat dintr-o recenzie a Niculinei Oprea, din publicația Centrului Cultural din Pitești.  Despre Rodian Drăgoi se va mai scrie și poate că i se va acorda un loc mai vizibil în peisajul literaturii românești contemporane.Succes, Rodian !

autor Boris Marian

O sută de ani – Lea Goldberg

O sută de ani – Lea Goldberg

 

 Lea Goldberg

Poezia ebraică din secolul XX nu poate fi   evocată fără a pomeni  de un nume strălucit – Lea Goldberg. S-a născut la 29 mai 1911, la Koenigsberg ( Kaliningrad, cum a fost denumit orașul  ocupat de URSS), a studiat în Lituania, unde tatăl ei a fost arestat, bănuit de a fi fost spion bolșevic, evident că nu a fost, omul și-a pierdut mințile și a murit în urma schingiuirilor. Lea a trăit alături de mama ei, nu a fost măritată niciodată, dar a iubit  un bărbat, pe poetul  Avraham Ben Itzak , cu care nu s-a căsătorit, totuși. Și-a continuat studiile la Bonn și Berlin, a obținut doctoratul,  iar în 1935 se stabilește în Palestina, la Tel Aviv. A colaborat la publicații „ Davar”, „Mishmar”, în 1952 a fost invitată la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi a devenit șef de catedră pentru limbi comparate.

În 1949 i s-a acordat premiul „ Rupin” după numele unui mare militant sionist, iar postum, în 1970

( a murit la 15 ianuarie 1970, fără a mai afla de premiu) i s-a acordat Premiul Israel .

   Poezia Leei Goldberg  a fost influențată de simbolism, de acmeismul rus, i-a avut ca mentori și confrați pe Șlonski, Nathan Alterman, pe marele Bialik, poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi, engleză, rusă, spaniolă, ca și, desigur, în română ( Maria Banuș. Sebastian Costin). Ea însăși a tradus „Război și pace” a lui Tolstoi, povestirile  lui Cehov, teatrul lui Shakespeare („Cum vă place”, ș.a.),Ibsen ( „Peer Gynt”), Petraraca, ș.a., a scris trei piese de teatru, volume de eseistică, iar în poezie s-a impus cu 14 volume de versuri ( jumătate, postum).  

„ Ce spune aerul?

Ce spune orașul tău?

Copilăria ta ce spune,

Umplând camera?

Ca un tablou pe perete,

Apoi vântul nopții te pătrunde,

Apoi ploile   dinspre mare,

Ceața dinspre oraș”.-  un poem al nostalgiei  omului  care abia la maturitate și-a găsit patria.

„Piatra am sărutat-o răcoros în visu-i,

Ea este liniștea, iar eu sunt cântul,

Ea este  taina, eu o dezvălui,

Suntem ciopliți din aceeași veșnicie.

Carnea ei singuratică am sărutat-o,

Eu sunt trădare, ea fidelitate,

 ea e constanta, misterul creației,

eu sunt schimbare, revelația ei,

știu că am atins o inimă amuțită.

Ea este lumea, eu sunt poetul”.

În antologia „ La marginea cerului- poeți ebraici contemporani”  ( Ed. Cartea românească-1992, traducere Sebastian Costin) găsim poeme remarcabile – „Încă o zi”, „ Cântecele sfârșitului de drum”,

„Dragostea lui Samson”, „ Iubirea Theresei de Meun”  ( o legendă în 12 părți).

 O poetă mereu îndrăgostită de frumusețea umană și nu numai, Lea Goldberg scria – „ Să spun că ești lumina albăstrie/ ce-și tremură gingaș,  în flăcări, harul? / În ochii mei, tu n-ai asemănare”.

 Poate că am prezentat mai sumar această personalitate de primă mărime a poeziei ebreice  moderne, totuși, se poate reține că valorile în noua cultură a Israelului nu lipsesc, vechea moștenire se îmbogățește cu vocile celor veniți în ultimele două secole.

      autor Boris Marian               

Un poet al iubirii

Baki Ymeri

 

Biografia şi opera poetului, eseistului, publicistului şi traducătorului Baki Ymeri îmi pare uimitoare. Urmărind firul vieţii sale, orice iubitor al românismului încărcat de istorie nu se poate simţi altcumva decât un privilegiat călător prin spaţiul multispiritual aflat la sud şi la nord de Dunăre. Dacă aş porni într-o călătorie iniţiatică spre înţelegerea universului ymerian, aş începe cu data de 1 august 1949, zi în care se naşte poetul, în Šipkoviţa, Republica Macedonia. Izvor de mare putere politică în antichitate, peste munţii parcă vrăjiţi ai Macedoniei se vor prăvăli de-a lungul mileniilor diferite culturi şi civilizaţii. Măreţia spaţiului spiritual în care s-a format poetul poartă încă în sine seducătoarele seminţe aruncate de împletirea valurilor traco-ilirice, romane, bizantine, creştine şi islamice. Peste ani, Ymeri, devenit el însuşi o importantă voce a aceluiaşi spaţiu, va refuza asimilarea: „El nu este bradul/ Tatălui meu,/ Ci trecutul nostru nescris./ Păşim prin faţa lui/ Ca prin faţa unei turle creştine/ Care se ridică spre cer/ Dincolo de Pârâul Bisericii./ Trecem prin faţa lui/ Aşa cum trecea şi Fran Kola/ Prin faţa Cetăţii din Tetova/ Pentru a-i aduce aminte sultanului/ Că din punct de vedere-al credinţei/ Şipkoviţa şade la sânul Romei.” (Bradul din Şipkoviţa)

 

Mândria de a fi român

 

Albanez după tată, între anii 1969-1973 îl vom găsi pe tânărul si însetatul de viaţă, cultură şi istorie la Priština, unde a frecventat, în cadrul Universităţii, Facultatea de Filozofie, secţia de Limbă şi literatură albaneză. Dar, fiind şi român după mamă, Baki Ymeri ne va purta curând, între anii 1974-1975, prin alte două capitale europene, Viena şi Bucureşti, pentru a urma cursuri post-universitare de Limbă şi literatură română.

Valul revoluţiilor ce s-a stârnit în spaţiul est-european în cursul anului 1989 va schimba nu numai destinul ţărilor cuprinse aici, ci şi viaţa încărcată în neprevăzut farmec a prietenului nostru. Fidel moştenitor al biografiei părinţilor săi, Baki Ymeri a ales să se statornicească, în urmă cu 13 ani, în Bucureşti: „Viţa de vie sălbatică întinde/ Spre mine frunze rănite./ Şi părinţii mei au trecut pe aici!/ Glasul lor se aude prin ziduri:/ «Fii puternic, nu-ţi fie teamă,/ În frunze e doar sângele toamnei -/ Fii un vas de cristal/ Care se umple de murmurul nostru!»” (Motive bucureştene). Devine doctorand al Universităţii din Bucureşti şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este redactor-şef al revistei Albanezul/ Shqiptari. Ce ar mai trebui să ştim despre Ymeri?

Pe scurt, voi spune doar că a muncit mult. Poartă pe umerii săi curajoşi o bogată activitate de poet, traducător, eseist, publicist. De-a lungul timpului, a publicat traduceri în limbile albaneză, macedoneană şi slovenă, în diferite reviste, din operele a peste 50 de scriitori, poeţi şi istorici români. Printre volumele traduse de Ymeri, amintim: Nichita Stănescu, Ekspozitë e të palindurve/Expoziţia celor nenăscuţi (Priştina, 1986); Anghel Dumbrăveanu, Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului (Scopie, 1986); Slavco Almăjan, Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească (Priştina, 1989); Marin Sorescu, Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt (Priştina, 1990); Halil Hageosai, Umbra cuvintelor/Hija e ëndrrave (Bucureşti, 2004); Carolina Ilica, Duke dashur në fshehtësi/Iubind în taină (Pogradec, 2004); Sali Bashota, Exilul sufletului/Ekzili i shpirtit (Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2004) etc. Din dialogurile purtate cu domnia sa am înţeles, fără dificultate, că este un om profund moral şi un patriot adevărat, dacă acest sentiment nu vi se pare demodat. Fără a deveni patetică, nu am putut fi decât în acord cu idealul său, nobil şi generos, al cărui scop îl mărturiseşte clar: „creşterea mândriei de a fi român”. Destinul României este o problemă majoră care îl preocupă de multă vreme. Sintetizând, Marin Sorescu scria că Baki Ymeri este şi un foarte bun român, şi un foarte bun albanez.

 

Cere şcoli şi biserici pentru românii din Valea Timocului

 

Autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani şi românii din Valea Timocului, a făcut cunoscute populaţiile româneşti din sudul Dunării. Unul dintre visele domniei sale este ca românii şi aromânii din Balcani să aibă din nou şcolile şi bisericile pe care le-au avut. Nu a uitat nici albanezii, în general, şi, în particular, pe cei din Kosovo. Teza sa de doctorat, în care studiază relaţiile istorice şi lingvistice româno-albaneze, devine încă o mărturie a seriozităţii cu care a înţeles că, moştenitor fiind al unei zestre genetice particulare, timpul său nu-i aparţine: „Vezi ce mister admirabil/ Conţine acest dicţionar albano-român/ Care ascunde povestea/ Unei antice legături de sânge/ Când până şi păsările pricepeau ce vorbim:/ Şi barză şi cioară şi gheonoaie şi pupăză,/ Când turmele urcând înspre stână/ Şi noi vorbeam despre:/ Bască şi baci, zgardă şi fluier,/ Ţeapă şi strungă, searbăd şi ţarc/ Şi ne ciupeam sau ciupeam câte o strună/ Şi ne bucuram când luceafărul/ Sus scăpăra.” (Dicţionar comun). Baki Ymeri este cel care a cerut public, pentru românii din Valea Timocului, şcoli în limba maternă şi biserici.

 

Moralitatea, Dreptate şi Adevăr

 

Călătoria retrospectivă, chiar fugară, prin viaţa şi opera domniei sale mi-a permis să văd, să simt şi să apreciez  distincţia şi delicateţea lucidă cu care ştie şi poate să se apropie de vechile probleme majore ale Europei: Iubire, Moralitate, Dreptate şi Adevăr.

În lirica universului bakian, frumuseţea feminină are rezervat un amplu spaţiu. Deşi subtil, poetul lasă să se simtă că nici nu vrea să fugă de puterea ei de seducţie. Femeia poartă în trupul său atâtea frumuseţi tainic ascunse care aşteaptă cu nerăbdare să fie culese. Unei feministe, care ştie că principalul drept social-politic al femeii este acela de a fi iubită, mesajul sentimental al lui Baki Ymeri nu poate decât să placă: „Vrăjit pare totul/ În turnul acesta:/ Odăi fermecate,/ Fermecătoare femei/ Pe care încă nu/ Le cunosc./ Cred că ele sunt/ Ca şi florile vrăjite,/ Muşcate de iubire/ Şi de gustul nerăbdării/ De a se alinta./ / Totul pare vrăjit/ În turnul acesta:/ Până şi havuzul din curte/ Şopteşte versuri de iubire/ Până şi eu, care/ Nu ştiu prea bine/ De unde/ Poate să-nceapă dezastrul,/ Mă lăcomesc să rămân.” (Gustul nerăbdării)

Unii nu înţeleg de ce Bakiu reproşează firii umane nestatornicia comportamentului erotic. Vocea sa de împătimit revoltat în faţa relelor umane se ridică, intransigent, împotriva fundamentalismului, sadismului, xenofobiei sau infidelităţii conjugale. Şi asta pentru că el crede cu sinceritate în Iubire, adoră frumuseţea Femeii, fiind, un adevărat poet al Iubirii. Prietena mea, Ilzi Sora, lucrând la o traducere a poemelor sale în italiană, a calculat cu ce frecvenţă apare imaginea sânilor. Plăcută constatare! Sânul devine o prezenţă vrăjită care aduce în prim plan misterul relaţiei interpersonale cu caracter erotic. Fără a insista, cred că, raportat la alte tipuri intelectuale masculine, poeţii pot avea o capacitate particulară de a iubi, pe care aş numi-o inteligenţă erotică. Să fie oare Poetul un tip-inteligent care poate pune mai mult rafinament în relaţia sa cu Femeia, decât tipul-intelectual, pur şi simplu?

Inteligenţa presupune imaginaţie şi creativitate. Femeia aşteaptă de la bărbat ocrotire, stabilitate, imaginaţie şi creativitate. Dar şi senzualitate şi rafinament cultural. Poemele de iubire ale lui Baki Ymeri trădează un bărbat inteligent şi sentimental. Iar inteligenţa sa pare direct proporţională cu propria-i capacitate de raportare erotică la femeie, senzualitate şi virilitate: „Sărutul e arta/ care aprinde focul sub piele.// Mândra mea este gustul fericirii,/ Floarea care aduce bucurie,/ Sfântă mare neruşinare.// „Femeie, ce mare/ porţi în inimă/ şi cine eşti”,/  întreabă Blaga/ în vreme ce eu adaug:/ Dumnezeule,/ Cum ai făcut-o pe femeie/ Atât de frumoasă şi dulce,/ Pentru a o săruta cu mierea sufletului?”

Fără a uita, nicidecum, să mediteze asupra dramaticei şi complexei fărâmiţate istorii recente a sud-estului european, unde popoare şi religii cu rădăcini nestrăine ce se unesc pierdute în neguroase alte dispute locale, se zbat într-o pe cât de naivă şi zadarnică, pe atât de nouă şi distrugătoare rivalitate: „Tot ce mai rămâne/ Ca hrană/ E doar neruşinarea/ Trecutul se-ngroapă de viu – / O, vitejilor,/ Ce război/ Duceţi voi/ Impotriva/ Bucatelor !/ / Din istorie, iată,/ Urlând se aude/ Un câine –/ Stăpânul său,/ Megalomanus Balcanicus,/ Il întărâtă/ Arătându-i un Os.” (Homo balcanicus)

Institutul Biografic American (ABI) l-a nominalizat Omul Anului 2001 pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii:  „Mă-ntrec pe mine însumi mergând./ Respirând aud/ O sonoritate astrală/ Bătându-mi în tâmple./ Mă trezesc murmurând:/ Suntem fraţi/ Încă din antice vremuri:/ Mereu atacaţi,/ Mereu înşelaţi,/ Mereu jefuiţi şi răniţi/ Mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/ Cu ierburi de leac,/ În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/ Despre democraţia miresmelor/ Şi despre arta de a scrie/ Pe muchia vieţii.” (Ars poetica)

 

*****

 

Ne vom opri – mărturisesc, cu regret! – aici cunoaşterea acestui spirit, expresie a unei personalităţi polivalente. Fără îndoială, Baki Ymeri este cu mult îndreptăţit în demersurile sale lirice. Din cauza unui simplu, cred eu, adevăr: cu cât societăţile vor continua să fie conduse de un grup de bărbaţi doar pentru un grup de bărbaţi, cu atât vor rămâne tot mai străine de idealurile de Iubire, Viaţă şi Pace pe planeta Pământ, moştenire pe care ne-a lasat-o Ziditorul, tuturor, cu aceeaşi dreaptă măsură!

 

autor Marilena Lică

Festivalul de epigrame “Fersigana”, ediţia a VII-a FERSIG

De la bun început trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru vremea extraordinară, apoi pentru faptul că programul gândit de către organizatori a fost respectat în proporţie de 90% şi nu în ultimul rând pentru faptul că această întâlnire  a Clubului epigramist “Spinul”Baia Mare se întâmplă anual prin grija domnului Romulus Filip, iniţiatorul acestei manifestări şi a „mâinii drepte”a acestui proiect, cunoscuta epigramistă Viorica Găinariu- Tazlău.

 

 

Au răspuns prezent următorii : Ioan Şiman, Nistor Bud, Eva Bodnar ( La mulţi ani ! şi din partea redacţiei), Gelu Dragoş, Toma G. Rocneanu cu soţia Magda, Vasile Ţincaş cu soţia Maria, Mircea Pop de Buzeşti cu soţia Maria şi bineînţeles amfitrionii Viorica şi Romulus Filip.

După micul dejun, toţi invitaţii au fost “obligaţi” de către domnul Filip să plece în pădure după oiţe, bureţi usturoi şi ciuperci. Recoltă de criză!  La întoarcere, s-a servit masa compusă din bunătăţi care mai de care mai gustoase ca pe urmă domnul Filip să spună celor şase concurenţi tema Concursului de epigrame : “Criză în ciuperci”. Juriul a fost format din doamnele prezente, preşedinte Magda Gross Rocneanu iar de câştigat au avut toţi cei prezenţi: diplomă de participare, o jumătate de “Horincă de mere…bine a Casei Filip de Fersig”şi o prăjitură de mere (normal, nu ?) făcută de doamna Crăiniceanu, sora domnului Filip.

Locul I a fost ocupat de către domnul Nistor BUD, locul II a revenit domnului Toma G. Rocneanu iar locul III a aparţinut domnului Mircea Pop. Trebuie să remarcăm faptul că domnul Pop a fost de departe “ vioara întâi” la această agapă prietenească atât prin sprijinul material şi logistic acordat gazdelor cât şi prin umorul debordant manifestat. Prin prezenţa  dânsului am mai uitat puţin de lipsa altor “spinişti” doriţi la Fersig, dar care au lipsit din motive varii dar obiective : Mircea Micle, Aurelia Velea, Ştefan Herţeg, Vasile Mureşan (plecat în Anglia), Vasile Leschian şi Ioan Fîrte, ultimii doi prezenţi la înscăunarea episcopului greco-catolic Vasile Bizău.

Cum epigramele toate au fost premiate şi luate de către preşedintele  Clubului „ Spinul”Ioan Şiman pentru publicare, vă rog să-mi permiteţi să închei cu una dintre cele trei epigrame scrise contratimp ( 30 min.) de către mine:

 

CRIZĂ ŞI ÎN CIUPERCI

 

„Cu gând la vara cea fierbinte

Aştept ciuperca salvatoare

Dar cum şi timpul azi ne minte

Şi ea s-a dus… peste hotare!”

 

                                                                                            GELU DRAGOŞ

O, țară tristă, plină de umor!

 

 

Nici Eminescu, nici Caragiale  nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul”  Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-

„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”

 

De 10 ori, artist Nick Sava

 

 

 ( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”.  Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au  construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt  nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși  soluția nu ar fi chiar  rea.  Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții  nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO.  Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate  vorbi?  Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat.  Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!

 Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești  de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină,  umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși  nimeni nu a creat valori din nemuncă.   Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și  aflat permanent sub amenințarea  unui islam  radicalizat.  A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este  atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție.  Dar cine să învețe?

    Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.        autor Boris Marian 

 

 

 

 

 

 

De la Mendele Moiher Sforim la Anton Celaru

Sforim, Peretz, Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer, patru mari scriitori de limba idiș au vizitat camera de lucru  a  regretatului Anton Celaru, de pe Calea Moșilor. El le-a conferit șansa de a fi citiți în limba română. Nu a fost singurul traducător, dar cel mai pasionat și, credem, dăruit.
Ed. Hasefer ne oferă recent „ Drumețiile lui Biniomin al Treilea” de Mendele Moiher Sforim, în traducerea lui Anton Celaru. Numit și „bunicul literaturii idiș”, Sforim  s-a născut în Belarus, în anul 1836, pe numele său, Șulem Iankev Abramovici, iar pseudonimul se traduce  prin Mendele, vânzătorul de cărți ( Sforim – cărți). A scris prozele „ Un om de nimic”, „Inelul fermecat”, ”Fișke-șchiopul” ( cel mai apreciat) și ”Drumețiile lui Biniomin al Treilea”. Scriitorul a murit în 1917 , la Odessa.

 

Vltava, artist Nick Sava

 

În post-fața cărții, Anton Celaru combate opinia lui Sartre, care afirma că evreii sunt atrași mai mult de cărți, decât de natură. Sforim s-a dovedit un mare iubitor de călătorii, de natură, un peisagist de forță.  Totodată candoarea sa,  aparenta naivitate îl face comparabil cu cavalerul Don Quijote de la Mancha al lui
Cervantes.  Maniera scrierii sale mai amintește și de pictura lui Marc Chagall,  aceeași coexistență a omului cu natura, simbolul vacii care nu lipsește; animalele de curte au rolul de a-l apropia pe veșnicul călător, mereu în căutarea unui „ acasă”  inexistent. Cărțile sunt pe plan secund. Aici intervine și tradiția hasidică,  Baal Șem Tov și discipolii săi se întâlneau adesea în pădure spre a se închina Unicului Dumnezeu. „O călătorie cu căruța ar prinde bine oricui”, scria Mendele Moiher Sforim.
Numele eroului cărții, Beniamin (Biniomin, în pronunție galițeană)  este preluat de la doi predecesori iluștri, Beniamin din Tudela, călător din secolul XII în Europa și Asia, apoi Beniamin al II-lea, născut la Focșani în 1818, care a călătorit prin mai toate provinciile Imperiului Otoman. Erau cărturari, au lăsat mărturii. Sforim se consideră Beniamin al Treilea.
Scrisă în stilul unor vechi cronici, cartea se deschide cu un titlu de genul – „Cine este Biniomin, de unde se trage și cum de i-a venit deodată să pornească la drum”. Omul se trăgea din satul Tuneiadevke, nume care în rusă  provine de la „tuneiadeț” – leneș, om de nimic. Un târg prăpădit care visează venirea lui Mesia. Beniomin pornește într-o călătorie lingă prin târgurile evreiești din Imperiul Rus.  Aventurile se țin lanț, umorul este mereu prezent, autorul pare a se fi inspirat din proza spaniolă a secolelor XV-XVI-XVII. Femeile joacă un rol important în aceste aventuri, obiceiurile evreilor, sărbătorile, căutarea Celor Zece Triburi Pierdute, despre care vorbește Biblia Ebraică, reprezentanții acestora, fiind numiți, în mod fictiv, evreii roșcovani, sunt  repere ale acțiunii romanului. Piatignilevke este un târg aflat pe cinci mlaștini (piati- cinci), acolo oamenii petrec, nu le pasă de nimic. Pericolul major care îi pândește pe Beniomin și tovarășul său de drum, Senderl, un Sancho Panza evreu, este încorporarea în armata rusă, care, se știe putea să dureze și 25 de ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mulți  evrei au emigrat din Rusia în țările vecine, în special în  țările române. Acest amănunt istoric nu mai intră în  preocuparea prozatorului. Aventurile lui Beniomin se opresc în momentul salvării de la încorporare.
Proza lui Sforim merită a fi citită pentru verva,  realismul și umorul ei, legătura ei cu un trecut definitiv epuizat, astăzi părând ceva exotic. O lume care a dispărut. Traducătorul a recreat în română ceea ce Sforim a scris într-o limbă tot mai puțin vorbită,  idișul.

 

autor Boris Marian

Exp. Un înger

Toamnă la Gropeni, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Exp. Un înger

Visătorii  pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără
vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu
înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă  din propria
ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori,  să facem
două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu
să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți
Dumnezeu, tristă, amară  viața, măcar ascultăm povestiri, despre
Golemul din Praga, despre  regele Lear, de râs se poate muri, la fel
ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile
drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde  în chingi, eu două
lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește,
eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit,  grijuliu, pe mine herozii
mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu   herozilor „pac!”  le spun
râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun,
decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum
să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust  pare de foc. Suntem
trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că
iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept?
Învață să înțelegi ce spune  elevul. Să dregi orice greșeală e greu,
greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă  doar
visul
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor  uitate în alt
secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne
întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga
tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele
păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune
o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de
nezdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea
rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să  expiri,
sunt un idealist convins, dar istoria m-a-nvins.

 

autor Boris Marian

Povestea porcului reloaded

 

 

Mesteceni, toamna, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea
porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o
piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca  a doua
zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă
pielea de porc în sobă. Prinţul  dispare, spre disperarea  tinerei
fete, care porneşte  în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul,  la
fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea
Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume,
sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O
mie şi una de nopţi”. Povestea mea  seamănă cu „Povestea porcului”.
Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani
este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect
pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede
exemplificate. Eroina  s-a oprit la momentul când aruncă pielea
porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu
scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii eroinei este
descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva  se aseamănă.
Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de
adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc
şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest
zid?  Desigur, nu.  De unde ai  puterea ta, iubire, să ne apleci pe
toţi în jug? Pe mic şi mare, cu împătimire, de nu ne-ajută nici un
vicleşug. Walther von der Vogelweide. Nume frumos. Valter din
pajiştea cu păsări.  Cum bătrâneţea nu mă paşte şi veşnic tânăr  o să
fiu, mai sus, mai jos, mai mort, mai viu, mai dat în bobi, mai dat în
paşte. Întreagă  setea de-a cunoaşte o desfăşor pe hartă şi o scriu,
nu poate vremea să-mi împroaşte cu-al său noroi argintul viu. Marin
Sorescu, cel mai bun poet, după război.  Aventura   a fost ultima
zvâcnire a tinereţii, m-am  îngropat într-o bătrâneţe liniştită, pe
care numai boala o poate tulbura.

 

autor Boris Marian

Cristalizări

 

Astfel se intitulează  volumul de versuri al d-lui Vasile Mustață, aluzie fină la posibilitatea fiecăruia dintre noi de a-si limpezi, la un moment dat, experiența de-o viață.  Între coperțile acestei  cărti (apărute la Ed. Eminescu, 2011) au fost adunate numeroase catrene-fapt menit să-i contrarieze pe unii, și  să-i  încânte pe alții. După cum se știe, catrenul presupune o concentrare aparte a mijloacelor de expresie, cere  esențializare, lapidaritate, ca și sonetul, rondelul  sau  gazelul. Optând pentru concizia  stilistică, autorul sugerează că s-a instalat, afectiv si intelectual, in  locuinta aerisită a concluziilor, eliberat de patimă. Firește că asemenea enunțuri-definiții pot lăsa , câteodată, impresia supărătoare a unei predici. Citind insă atent volumul, descoperim rămășițe de indoială, de neliniște, chiar acolo unde ni se vorbește despre cumințenie si credință. O undă melancolică a neputinței de-a înțelege mai mult e perceptibilă de la o pagină la alta.  Poetul, deși pare să facă un bilanț al ‘’ trăirilor’’ sale, nu încetează să se mire și să spere.

 

Peştera, artist Constantin P. Popescu

 

Cel dintâi catren  e o incercare de a formula rostul poetului ( un fel de ‘’ars poetica’’): ‘’Poetul vrea minunea să-și asume,/Turnând esența lumii într-un vers,/Iar cititorul stăruie invers/ Când intr-un stih descoperă o lume.’’ În pofida tonului bisericesc, versurile n-au rezonanța specific religioasă, tensiunea imnului sau a rugăciunii.  O rană mai veche, pesemne  cicatrizată insuficient,zvâcnește printre rânduri. Între plictis  și  aderare  la agitația lumii, poetul așteaptă parcă un semn mai înalt, care să-l vindece de inerție. Însă a oscila meditativ  între da și nu, între acțiune si pasivitate, măcar in unele cazuri, înseamnă a  găsi o stare propice poeziei. ’’ Febra’’  cotidiană  anihilează reveria;  tot astfel, repaosul exagerat preschimbă gândul  într-o  buruiană. Să nu ne inșelăm: poetul Vasile Mustață n-a ajuns la împacarea cu sine, ci se caută încă, iar  trepidația aceasta încântă intelectul. Atitudinea sfătoasă, plăcerea  de a socoti pe degete izbânzi si ratări, presimțirea trecerii spre ALTCEVA ( in sens blagian oarecum)- nu inseamnă renunțare, ci retragere în sine, severă auto-evaluare. Mai puțin implicat in freamătul din jur, lăsând să cadă zăbrele interioare, poetul pare a avea o mai bună observație critică în raport cu oamenii si lucrurile. Versul  devine sentință, aforism. Vibrează, schillerian, precepte morale.  Necesitatea de a te raporta la CINEVA sau la CEVA mai presus de tine; bucuria de a fi iubit si de a iubi, la rândul tău; voluptatea de a cultiva, cât ți-e dat să respiri, FRUMOSUL- iată, pe scurt, tematica volumului de față. Ai spune că poetul  ne impărtășește o frântură din linistea ascunsă în piatră, în vreo peșteră, dincolo de vanități și ispite, cu accentul  pus, nostalgic, pe  simplitatea existenței dintâi, paradisiace. Dar, încă o dată: poezia de care luăm cunoștință nu e rostită vehement de la înălțimea unui amvon, către o mulțime netrebnică; parcursă fără graba de-a eticheta, versurile se insinuează muzical, prin revenirea grațioasă a câtorva nobile idei, in conștiință. Un  catren  readuce în discuție, de pildă, motivul ‘’jertfei’’ creatoare.  Poezia, arta in genere, e departe de a fi rodul exclusiv  al așa-numitei ‘’inspirații’’. Problema a fost pusă cu precădere în sec. XX, odată cu apariția unor  spirite rebele, dornice să schimbe garderoba învechită a literaturii precedente. Charles  Baudelaire, Stephane Mallarmé, Paul Valéry  afirmă insistent că arta, de fapt, e rezultatul unui efort conștient, al unui demers lucid, rațional. Poetul, pradă iraționalului sau delirului, posedat, iluminat ( ilustru intermediar între divinitate si omul de rând), cedează locul poetului meșteșugar-arhitect. Acesta din urmă, abil mânuitor de cuvinte, procedând cartezian, adică metodic, intenționează să declanșeze anumite efecte. Dezordinea pasională, echivalată de unii, la modul naiv, cu ‘’sinceritatea’’-chipurile, condiția de existență a poeziei-e substituită de reflecție. Retorica sentimentului e dezavuată, și e prețuită, în schimb, răceala tehnică a expresiei, savanta orchestrație a silabelor. Astfel, poezia nu mai comunică stări de spirit, devenind sugestie pură;  textul, după vorba îndrăzneață a lui Valery, capătă sensul pe care i-l acordă cititorul. Firește, ‘’inspirația’’, ca moment prim, nu-i  subestimată, dar nici absolutizată. ‘’Inspirația’’ nu e decât un punct de plecare în elaborarea operei de artă, restul insemnând  travaliu, obsesie a perfecțiunii stilistice. În proză, avem  exemplul unui Flaubert, care putea spune, în << Corespondența>> lui: ‘’ Crăp  între două fraze’’, cu un umor vizibil, de fierar descumpănit. Ei bine, păstrând proporțiile, poetul  Vasile  Mustață se situează cumva la mijloc între cele două poziții estetice menționate, preferând să ‘’împrumute’’ nuanțe și atitudini de la fiecare în parte. Reminiscențele unei moșteniri lirice desuete (Parnas, femeia-muză, petale scumpe) sunt aproape nesemnificative. Unele îndrăzneli de ordin formal: rimele rare (senzații-dați-i; s-o știi-euharistii; sofisme-istm e); întrebuințarea neologismului, fără aroganță, cu un aer ingenuu mai degrabă (Scăldate-n inefabila lumină; Tot cercetând lucrările inapte etc.) – degajă mobilitate spirituală și robustețe a cuvântului. În fond, toate aceste catrene sunt strofele unui foarte frumos poem alimentat de singurătate  și dragoste, de amărăciune și speranță. Stările sufletești contradictorii, sfârsind prin a-l stoarce pe om de puteri, il determină să tânjească după o stare de calm superior, de încredere absolută, numită CREDINȚÃ.

Se dă o memorabilă definiție plastică  singurătății: ‘’Singurătatea-I liniștea din stâncă/Oricât e-nconjurată de vâltori,/Supusă la urgii nimicitoare,/Când crezi că a pierit, e mai adâncă.’’

Absurdul a tot ce se întamplă e aparent. Vorbim despre ‘’absurd’’ din neputința noastră înnascută de a vedea panoramic. Unele versuri sugerează că existența noastră nu e arbitrară, ci are o finalitate. Inteligența Supremă pune in mișcare totul, în conformitate cu un plan al creației : ‘’În jocul dintre lege și-ntâmplare/Viața prinde infinite forme/Tinzând spre atributele conforme/Cu planul ce creația il are.’’

Nu ne cunoaștem pe noi înșine, dar conștientizăm voluptatea stranie de a ne face rău și de a face rău semenilor noștri. Unii includ acest fapt în categoria patologicului; însă oamenii, acțiunile lor, motivate obscur, când nu apar pur si simplu nemotivate, se îmbibă de rău ca un burete monstruos. Prin urmare, răul mustește la rădăcina existenței, și poate fi considerat motorul insuși al istoriei. Dacă binele făcut trece adesea neobservat, răul înfăptuit sub o formă sau alta  lasă brazde  adânci de fiecare dată. Cum se poate consolida un regim totalitar, dacă nu prin crimă? Călăii umanității obțin satisfacții bestiale recurgând, sistematic, la tortura fizică și psihică.  Ei sunt convinși că au mereu ‘’dreptate’’ ( dreptul de a-i asupri pe ceilalți); ei  confundă, grosolan, ‘’adevărul’’ cu puterea  concentrată în mâinile lor, pentru o vreme.  Binele e prea puțin molipsitor; răul, în schimb, contaminează totul: mințile se înfierbântă și se deformează. Ambițiile expansioniste ale unei țări au putut declanșa oricând resorturi similare  într-o altă țară. Tot astfel, răutatea unui individ exercită o inexplicabilă putere de atracție asupra altor indivizi, știuți inofensivi, până atunci.

Aceste  gânduri mi-au fost prilejuite de lectura versurilor prevenitoare și sobre, deși optimiste, în felul lor.  Omul e înfățișat, pascalian, ca o ființă privilegiată  în  Univers, prin însăși raționalitatea lui. Această eminentă însușire compensează din plin fragilitatea ființei lui concrete, biologice, supuse degradării și morții.  Dacă  posibilitățile de cunoaștere  sunt limitate, capacitatea de a suferi pare inepuizabilă:  ‘’Pentru  durere nu avem masură/De parcă iadul l-am purta în noi,/Trecând prin viață, niște bieți strigoi/Ce pacea unii altora și-o fură.’’

Poetul  Vasile Mustață, inginer de profesie, are  obsesia descinderii în subterane, rara plăcere  acustică a pasului afundat în liniște ca într-o pâslă:  ‘’Când totul în juru-mi se pierde-n amurg/Vuiește pădurea umbrită de zvon,/Disting în urzeală un glas monoton./În vene, topite, zăpezile curg.’’

Având o structură pronunțat cerebrală, un vocabular ușor academic, poetul nu rămâne totuși placid înaintea femeii;  vine în întâmpinarea ei galant și chiar o idealizează. Aflat undeva, în vecinătatea misterului, poetul se intreabă  febril sau tace enigmatic, familiar si  ceremonios  în același timp.

În  speranța că  nu va abandona uneltele, il intâmpinăm, la rândul nostru, cu brațele deschise!

 

autor Robert Toma