aripile nopţii / în faţa ferestrei / cerului drag
aripile nopţii
copilul cel mic pătrunde în apă ca într-un somn
care-mi respiră neliniştea pentru ca apoi
dintr-o dată să păşească cu nişte ochi de statuie
pe fundul oceanului (unde se joacă cu fluturi)
şi asta durează o jumătate de viaţă mai ales iarna
când stelele oftează profund sub ceaţa gălbuie
pentru ca apoi dimineaţa să-i văd ochii umezi
ca un fel de placentă sau ghiocel în timp ce eu
nu pot să dorm uneori
nu pot nici să mai trăiesc şi mă gândesc să fac
doar unul sau două lucruri dar mă întreb pentru ce
şi dacă n-ar fi mai bine doar să îmi aud sufletul.
în faţa ferestrei
şi azi mi-am amintit de poezie mi-am amintit că
ar trebui
să umblu pe lângă cuvinte
cum stau în faţa ferestrei ca un animal de taină
care a început să-şi uite rănile – cerul e în partea opusă
dar nu mai contează –
cum stau în faţa umidităţii din aer cu un suflet textil
care are nevoie de respectul de sine
ca de o margine a craterului sau de o floare uscată
care nu vrea o zi în plus sau orice speranţă
sau rezolvarea finală
ci numai nişte mărăcini anonimi arzând aparent de la sine.
cerului drag
Un prieten drag a spus mai demult că stelele
sunt ochii prietenilor morţi:
Tăcutelor stele
care ardeţi mai presus de toate aceste întrebări
ca vârful unor rădăcini bine ascuţite şi
pulsând ca o mare de inimi
Vă întreb şi eu: sunteţi iluzie sau numai o scară
şi un tobogan între ziua de ieri şi cea de azi?
De altfel, atunci când mă acopăr cu iarba voastră
adâncă mă bucur că nimeni nu mă poate ucide.
autor: Dan Iordache
http://cititordeproza.ning.com/profile/IordacheDan
blago bung / urgenţe / armata de teracotă
blago bung
ar fi o variantă să-i spun dimineţii păstrează-ţi darurile
să fac o mişcare asemănătoare cu cea a dirijorului la sfârşit
când coseşte sunetul amplu ca pe ultimul visător
ca pe ultima lance ruptă într-o reţea neuronală
cu grija istoria şi toate chipurile acestea cu care dansez
zi de zi zi şi noapte tot mai departe de trupul meu
şi muceda inimă de ochii noştri ca două plăgi deschise înspre
abatoarele lumii ar fi o soluţie să aflu un loc sau o rugăciune
sau o poveste în care oraşul să aibă un alt viitor decât
râsetele adolescenţilor şi lumina cernută sub candelabre umede.
urgenţe
trecând pe la pediatrie cu nişte analize şi o reţetă
am aşteptat la uşă şi am ascultat involuntar plânsetul viguros
al un copil din care se rupea ceva pătrunzător
nu aveam cum să-l văd şi am simţit că nu sunt singur aici
mai este cineva care aşteaptă
şi am simţit cât de bun a fost sufletul meu mic
sau că era cât muntele de tare ca şi
respectul pe care-l purtam lumii – de aceea
nu eram singur ci înconjurat cu prietenie –
am dat rotocoale cu ochii prin sala de aşteptare
o mamă cu părul vopsit înspicat cu fruntea şi pomeţii ascetici
îşi împingea fetiţa să meargă trei paşi înainte trei înapoi
ca într-un port o bărcuţă îşi căuta şi ea probabil sufletul mic
sau înalt îi făcea plăcere un băiat de vreo 12 ani se ţinea
cu mâna stângă de splină avea o privire de viitor bărbat
uşor zeflemitor sau îngăduitor cu un viitor neguros
poate strânsese cartofii blugii îi erau scurţi
unii intrau grăbiţi şi intrau cu un soi de indiferenţă de sticlă
cu un soi de absenţă a lor înşişi
m-am gândit la câteva peisaje la casele din Reghin una
era de vânzare şi la drumul
sinuos spre Poiana Negri mi-am făcut puţină autocritică
şi până la urmă am intrat mulţumitor din tot sufletul
am primit ceea ce aşteptam într-un melanj de neon cu albastru
epoxidic zarvă şi foarte multă incertitudine.
armata de teracotă
şi anglia a ajuns precum un săpun aşezat între haine după
o vreme apar nişte vinişoare subţiri din care parfumul
s-a dus precum o undă radio spre o ureche de elefant blajin
precum lumea descrisă de mama cu privirea ei mută
şi impunătoare cum era şi domnul acela care fusese
pilot de formula 1 pe la începuturi şi avea o vorbire limpede
cum învăţam la şcoală sau bănuiam că a existat aievea
din my fair lady cu nişte mâini viguroase cu râme conturate pe ele
cum ţinea el degetele ca o cupă din care cineva ar putea să bea
o licoare miraculoasă şi verdele copacilor din românia pictat
de martirii închisorilor cu un miros jilav de tencuială lună
şi sânge sub unghii şi tuse s-a dus precum un cântec
de maria tănase precum o fotografie cu o căprioară din profil
şi nici un fiu după ce au venit alţii care s-au ferit să descopere
aceste bordeie până când nu vor ajunge o armată de teracotă
sau un astronaut din antichitate şi acest parfum
precum amintirea primăverii bătând în sângele meu pământiu
cu nişte călcâie de căluşari cu spinarea dreaptă a celui jertfit.
Autor:Iordache Dan
Comentarii închise la blago bung / urgenţe / armata de teracotă
cineva a ucis şi aici / când somnul stă cu pieptul lipit de pereţi / covoarele de mătase
cineva a ucis şi de aici
ridicolul atingerilor de mână a legănării palmelor
celor doi posibil îndrăgostiţi un tăune şi neliniştea veche
sub lumina roşiatică şi difuză a stâlpilor fluorescenţi
într-o singurătate aerisită
universul îmbrăcat cu haine ceţoase ca o metaforă teribilă
şi urâtă asemenea amprentei de bocanc
sau a privirilor fără timp muiate în lapte fiindcă cineva a ucis
mama tata şi luna şi cărţile dezordonate din raftul de sus
o frumuseţe stingheră
sau o zmeură sub frunziş
şi nişte linii lungi lungi care la urmă scrâşnesc pe o margine
când somnul stă cu pieptul lipit de pereţi
câteodată aud cuvintele mortului
care a vrut să atingă
originea pasiunii
ca pe-o fisură în tavanul seren
sau un tropot de cai
prin albul parfum al dimineţii de vară
(când iarba atinge şi ea aceleaşi prăpăstii)
cum stau ghemuit pe marginea scrumierei
contemplând aripile unui ţipăt
adesea îmi spun, desenând pe hârtie
cu degetul ceva de neînţeles, că
există o legătură între capul meu răvăşit
şi stelele nopţii
un fel de strună de vioară care se lungeşte
ireversibil şi care plesneşte
undeva pe la marginea lumii
ca un cuvânt dispărut într-un ochi de nisip
câteodată, credeţi-mă, aud cuvintele mortului
când noaptea e o draperie groasă
iar zidurile se înclină uşor din călcâie
şi-mi spun că toate aceste visuri compacte
şi imagini de oameni
nu sunt decât nişte orizonturi suave
pentru că trebuie să existe o legătură între
originea pasiunii spaimă
graţie şi sufletul meu rupt în două
covoarele de mătase
mereu m-am întrebat ce viteză trebuie să ai
ca să omori o pisică
sau dacă lui Dumnezeu îi plac alunele de pământ
şi westernurile
cine e mai deştept boul sau vaca
unde s-au dus păcatele mele
de ce îmi plac aşa de mult covoarele de mătase
sau perdelele însorite
dacă îngerii ştiu să citească sau au nevoie câteodată
să mai taie câte un suflet ca să înveţe
de ce m-am despărţit cu greu de unele bănci
şi nu acelea cu bani
de ce casa e văruită cu aceeaşi vâjâială
ca toate locuinţele şi lucrurile acestea reale
care pot deveni oricând contondente
ce a simţit fetiţa cu chibriturile în ultimul moment
deşi ar mai fi încă multe multe multe altele.
autor Dan Iordache
Fila 11
Astăzi a fost luni şi ca atare o zi plină de trambalări de tot felul cu umblătură de-a mea şantierească, aprovizionare, poliţie că mi-a dispărut nişte schelă şi tam nesam seara tata cu mama împreună cu doi septuagenari soţ şi soţie domnul fiind coleg de promoţie a şcolii sanitare anul 1956 cu tata. Grătare, fum şi ceva băutură dar şi multă transpiraţie căci a fost o zi caniculară. Şi cu toate astea două idei m-au zgândărit, nu mi-au dat pace. Una în legătură cu Dumnezeu iar cealaltă cu sexualitatea. (În loc să mă gândesc şi eu în sfârşit cum să îmi plătesc definitiv datoriile şi să mă îmbogăţesc.)
- Ideea despre Dumnezeu este legătura Lui cu omul prin simţuri. Stiu că sf. Macarie prin secolul trei spunea că e destul să ridici braţele la cer şi Dumnezeu răspunde. Eu, ca om pragmatic cum mă consider, înclin să cred că sfântul chiar la asta se referea. Gândurile astea mi se trag de la miresmele primăverii şi ale verii. Mirosul de tămâie şi smirnă, sau de frunză de nuc, sau de tei sau de iasomie sau de salcâm sau de lăcrămioare sau cel suav şi subţire de garoafă. Până şi acele mirosuri fetide de zoaie de alge de urină gudronată din gări pot fi călăuzitoare. Dacă omul nu ar vedea sau nu ar auzi poate că tot ar putea să găsească un drum. Totul e să fii atent la fiecare simţ, ca şi cum ai urmări într-un concert firul fiecărui instrument în parte. Cea mai bună mâncare sfântă am căpătat-o într-un pocal de frunze la Golden Temple din Amritsar. Poate că în fiecare simţ este scris unde este susul şi josul, stânga dreapta, sau ocolire.
- Al doilelea lucru mi-a azi venit ca urmare a comentariilor unor băieţi pe stradă cu privire la o fată cu fusta scurtă. Nu ştiu acum dacă avea şi mintea scurtă, asta nu e problema mea. Comentariile lor m-au făcut să mă gândesc că acele fete vor fi odată mame. Şi, coroborat cu amintirile mele cam nefericite de pe vremea când căscam gura la un post tv pornografic (nemaivorbind că internetul e plin, până şi la bancă pe ecranul tactil e una cu picioarele goale) am ajuns la concluzia că sexualitatea din ziua de azi e un fel de crimă. Parcă mai uşor îi poţi arăta unui copil cum se împuşcă un om în cap decât o scenă pornografică. Măcar acolo poţi să-i spui că e film şi nu e adevărat. Ajunge să fie ceva aproape absurd. Prin genul acela de sexualitate se omoară sufletul chiar şi acela social, mai încet, dar sigur, e ca o educaţie nefastă de care nu vorbeşte nimeni din cauza slăbiciunilor. Iar ieri, mi-a ieşit în faţă o tânără zveltă şi frumoasă şi mi s-a părut atât de fragilă ! Am simţit că ar trebui acoperită, păstrată.
Ar trebui să se acţioneze cumva pe plan social !
Cam asta era ce aveam de spus, s-a făcut târziu şi e tot foarte cald.
autor Dan Iordache
Comentarii închise la Fila 11
douăsutezece/iubeşte şi fă ce vrei(Augustin)/în final ceva
douăsutezece
după trei zile de somn autentic şi binefăcător
în care am lovit un trunchi gol
am simţit ca un sărut apăsat că secolul meu a trecut
fără nicio dovadă, că sunt deocamdată foarte ataşat
printr-o timiditate à la Rousseau
care purta paltonul direct peste piele
de un mut,
am simţit că pot în sfârşit să trec peste toate
tristeţile mele infinit de lungi
campestre polare şi mereu în căutarea unor ieşiri
într-un soi de tocmeală am răsturnat scaunele
uşor neatent,
după trei zile am spus ’neaţa unui pahar
cu lapte câtorva pastile cafenii
mi-am pus cu reverenţă şapca şi mi-am făcut o cruce
cu gândul că învierea e mai dulce ca viaţa sau adevărul,
în sfârşit, am urcat în autobuzul care garantează înfrângerea
savurând zornăitul liniştii ca pe un monolog binemeritat.
iubeşte şi fă ce vrei (Augustin)
ce-ar fi dacă până la urmă s-ar descoperi
nu doar credibil
ci pe undeva logic sau inductiv
că Dumnezeu se ocupă exclusiv cu viaţa şi moartea
şi nu cu toate bălăriile şi caraghioslâcurile
cu care ne îndestulăm ca nişte tăciuni avizi,
poate că El şi-a făcut treaba
ca un părinte şi acum şade liniştit
într-o gaură neagră ca un păianjen care trimite
razele soarelui pudra ploilor şi fulgerul
prin metoda bulgărelui de zăpadă prăvălit la vale
fără nicio nostalgie odioasă,
drăgăstos dar probabil de o frumoasă mizantropie.
în final ceva
toate strigătele mele neauzite de bucurie orele
de lectură desişurile înverzite în cristalin
toate sunt reci acum şi ţepoase
precum nişte cozi de cometă uitate într-o mare debara,
îngrozit îmi spun că toate monologurile
nu sunt decât alte drumuri un soi de căutare a revărsării
dar îmi pierd greutatea, precum o lacrimă,
sângele meu miroase a peşte,
îngrozit constat că altcineva e mai mult decât mine,
va ajunge în final ceva din tot ceea ce am crezut că sunt?
autor Dan Iordache
Comentarii închise la douăsutezece/iubeşte şi fă ce vrei(Augustin)/în final ceva
înalţă-mă aici/o supoziţie acceptabilă / îndulcit de plânsuri
înalţă-mă aici
în primăvara aceea aveam nişte vecini muzicieni
care repetau de vreo trei ori pe săptămână
apăreau cu bicicletele din spatele unui gard viu
mai întâi băteau tobele să-şi încălzească articulaţiile
cred
deşi nu concertau niciodată prin cluburi sau alte
chestii din astea sociale cu ar fi trilulilu
erau pe undeva singuratici
pedanţi
o dată i-am vizitat era seară şi pereţii se topeau ai fi zis
că o pasăre se poate salva
doar prin acordurile anonime mi-au turnat o ţuică slabă
în aşteptarea stelelor timide
lumina avea o tandreţe în galben
o tristeţe de icoană ticsită de sărutări expirate
iar ei susţineau răguşit radios fatidic
impregnat în pereţi
că totul e praf în vânt curios cum mie mi se părea exact
dimpotrivă
că totul e ciocnire de electroni divini
gol precum cavitatea ventricolului
sau pe cale să ajungă pe urmă ştiu am ieşit am pornit
buburuza mea neagră
am eliberat uşor ambreiajul
şi m-am întrebat retoric aproape rugându-mă
oare de ce mi s-au dat atâtea prilejuri să deduc chiar să simt
că diavolul e ceva serios.
o supoziţie acceptabilă
altă dată fiind tot mai deschis
în măduva nopţii oarecum anesteziat
dar furios asemenea frunzelor
ce dădeau târcoale prin curte
ca o uşă neunsă în balama
sau un animal întins până la glezne
în propriul sânge
fiindcă vorba unui profet omul
e un câmp de luptă pentru îngeri
şi demoni în locul acela drept
foarte aproape de piept
atingeam
cu buricele degetelor ţeava ruginită a lunii
într-o bătălie expectativă
pânza uzată se găurea şi ura începea
să se mai domolească
cădeam
picoteam asemenea lui Prâslea păzitorul
merelor de aur
mă agăţam cu încăpăţănare cu nişte unghii mov
de Tatăl nostru
zdrobeam picioare de pachiderme casante
fiind un soi de ţăran cu călcâiele
tăbăcite
dar foarte sigur de puterea lui peste zi
mă simţeam plăsmuit din lutul lui tata
care credea
că numai ce se vede există
deşi
aceasta e o supoziţie la fel de acceptabilă.
artist Maria Joao Rodriques, Campo de papoilas
îndulcit de plânsuri
a plecat Nicoleta
mirosea ca un bec aprins
cum păşea ca un leopard în jurul inimii
atotştiutoare
lunetist de elită aproape un cerşetor
neînduplecat
de-acum
pot să îmi văd liniştit de inconsistenţa mea
dureroasă somnolentă
sau poate doar narcisistă
să îmi zgrepţăn barba năpădită
de fum
umezită de ceaiuri îndulcită de plânsuri.
autor Dan Iordache, colaborator la revista Faleze de piatră
Comentarii închise la înalţă-mă aici/o supoziţie acceptabilă / îndulcit de plânsuri
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la aripile nopţii / în faţa ferestrei / cerului drag