Hoțul de trandafiri

1

De când bătrânețea mi-a aplecat umerii cu greutatea ei, descopăr cu uimire că pot privi pământul cu același dor cu care am privit întotdeauna cerul. Fără îndoială că lucrul acesta mă bucură, pe de o parte pentru că pământul e bunul frate al omului, iar pe de alta pentru micile surprize pe care mi le oferă trotuarul pe care pășesc. Se întâmplă să găsesc fel de fel de mici lucruri pierdute, abandonate de trecători spre a fi strivite sub pașii desăvârșit neglijenți, întotdeauna ai altora. Așa a fost de pildă trandafirul întunecat de brume, părăsit cu indiferență și aproape veștejit în calea mea. L-am ridicat de jos fără să-mi pese de privirile celorlalți. Încă avea o tulpină scurtă cu un singur spin și își păstra cu greu laolaltă petalele. Mâna care îl răpise grădinii îl părăsise, dar eu l-am simțit viu, bătându-și  inima slăbită în palma mea asemenea unei vrăbii. Mirosul lui era răscolitor, atât pentru mine cât și pentru vremea rece în care s-ar fi pierdut dacă nu m-ar fi întâlnit. Fiind roșu, am simțit că nu greșisem niciodată când privisem această magică floare ca pe o indestructibilă legătură între bunele surori care sunt viața și moartea. Că numele acestei legături nu putea fi altul decât dragostea. Orice alt simbol mi s-ar fi părut searbăd, pentru că ar fi fost lipsit de puterea sângerie a culorii sale. De bună seamă că și dragostea are propriul ei spin, cel mai dureros cu putință, care împrăștie durerea cea mai sfântă din câte pot exista.

Asemenea gânduri mă făceau să simt – pentru a câta oară? – istoria ca senzație. O senzație dureros repetată prin fiecare om. Emoția adâncă trezită de biata făptură mi-a aplecat mai mult umerii. Mi-a adus amintirea unor țări și vremuri îndepărtate, când purtasem unul din primele mele nume, Hassan.

 

2

Sultanului Yussuf îi plăcea să-și admire grădina cu trandafiri roșii ca sângele îndeosebi noaptea. Și cu toate că lumina zilei colora în razele soarelui bogăția vie a florilor înspinate, el își simțea sufletul cuprins de o pace adâncă numai în singurătatea zefirilor părând a fi răsuflările lunii pline, care preschimba roșul trandafirilor în violet întunecat și le făcea miresmele să fie mai aspre și mai suave în razele argintii. Atunci parfumul lor semăna cu sângele cald ce se scurge pe pământ în valurile nopții, miros pe care sultanul îl cunoscuse prea bine pe câmpul de luptă. Respirația pământului se împletea în nările sale cu a trandafirilor și, deși uneori îl cuprindea amețeala, rămânea totdeauna pe loc, stăpânit de o uimire tăcută. Îi părea atunci că locuiește într-un rai coborât pe pământ și stătea rezemat de coloanele boltite ale palatului, simțind foarte adânc în ființa lui nevoia unui sprijin, a unui sfătuitor mai înalt. Privea îndelung prin noapte făpturile care păreau să grăiască doar pentru înălțimea sa. Își revenea în simțire în zori, când luna apunea, pălind.

 

3

În noaptea de august, când trandafirii sunt ca niciodată de vii, sultanul zări printre tulpinile înalte un freamăt ce nu părea stârnit de vântul blând al nopții. Crezu că e un câine rătăcit, dar știa că niciun animal străin n-ar fi putut pătrunde dincolo de zidurile înalte ale grădinii. O nălucă albă trebăluia sub privirile lui scrutătoare, izbutind să rupă unul dintre cei mai răsăriți trandafiri și să lase să-i scape în aceeași clipă un geamăt. Un spin îi rănise poate mâna hoțească și sultanul Yussuf se hotărî să rămână complet nemișcat, gata de salt asemenea unei feline. Distanța dintre el și prădătorul nelegiuit al grădinii sale era doar de câțiva pași, așa încât își ținu cu greu răsuflarea. Rubinul de pe fruntea turbanului său sclipea ca ochiul unei sălbatice păsări de pradă când, înclinată, năluca albă, un om la fel de viu ca oricare dintre trandafirii care dăduse naștere geamătului, se îndepărtă grăbită spre zidurile grădinii. Sultanul se învinovăți pentru lipsa lui de prevedere: nimeni, dar cu adevărat nimeni nu păzea grădina, asta pentru că erau siguri cu toții că nimeni, dar cu adevărat nimeni, n-ar fi îndrăznit să o pângărească rupându-i numai și un singur trandafir. Hotărât să aștepte, poate revenirea hoțului, poate un alt gând ce-i frământa regeasca minte, sultanul primi lumina zorilor pe trepte, alături de coloana boltită care îl sprijinise. Se gândi că hoțul fura trandafiri de multă vreme, fără ca grădina lui să piară, ca și cum ar fi putut să renască veșnic. Nu-l mai văzuse însă înainte și n-ar fi crezut niciodată că inima lui putea fi rănită atât de adânc. Cântecul nopții, a cărui blândețe era tulburată pentru întâia oară, se îndepărtă încet, lăsând urme adânci pe fruntea și sprâncenele îngrijorate ale sultanului, în vreme ce păsările adormite ale paradisului său se trezeau. Yussuf simți în clipa aceea că îi va fi din ce în ce mai greu să fie cu desăvârșire bun, așa cum încercase de când se știa a fi sultan.

Lumina se cristaliză din nou în lucruri, așa cum Atotputernicul a lăsat să se întâmple în fiecare dimineață. Pe lângă zidurile înalte ale grădinii, zorii îi dezvăluiră șirul unor urme de picioare desculțe, însoțindu-se din loc în loc cu stropi de sânge. Urmându-le, sultanul se opri sub balconul prințesei Almira, fiica sa.

 

4

În fiecare noapte, Almira visa un tânăr dăruindu-i cel mai viu și mai frumos trandafir, tăcut și roșu ca dragostea și sângele. Nu știa nimeni secretul ei și găsea întotdeauna pe pernă trandafirul din vis. Crezu că totul e doar o surpriză a tatălui său, sultanul, care o iubea mai presus de lumina ochilor săi. De pe balcon, vedea urme de sânge și pași care se opreau acolo, tot așa cum acolo i se sfârșea visul odată cu zorii. Aduna petalele de trandafir într-un sipet și prepara din ele esența unor parfumuri știute doar de ea. Putea doar să aștepte o altă noapte, un alt trandafir lăsat pe pernă de tainicul ei iubit, așa cum sultanul se hotărâse să-l aștepte încă o noapte pe mârșavul prădalnic al comorilor sale.

Cu acest gând, care nu-i dădu în pace întreaga zi, sultanul își pregăti pumnalul și se așeză seara la pândă, mâniat că raiul pe care îl simțea coborât numai pentru el pe pământ fusese pângărit. Noaptea se ridică odată cu luna și, mult după miezul nopții, vestit de strigătul muezinului în minaret, trandafirii presimțiră furișându-se vârtejul hoțului. Ca diamantele sclipeau în noapte ochii sultanului văzând crima prădătorului și auzind geamătul. Năluca fugi grăbită spre ziduri și sultanul nu îndrăzni decât să strângă peste măsură pumnalul cu mâna dreaptă.

Pentru întâia oară, după lupte aprige cu dușmanii țării lui, sultanul simți o frică nouă care îi îngheță inima cu ghearele ei și îi făcu sângele să hoinărească haotic prin regeștile-i vene. Știu în noaptea aceea că nu te poți lupta cu frica decât fiind cu totul viu, plin de viață, așa cum părea să fie oricare trandafir roșu. Că trandafirii purtau flacăra ce leagă moarte și viață cu veriga imposibil de rupt a dragostei. Noaptea, luna și hoțul îi răvășiseră cu desăvârșire pacea. Palma lui se tăie în pumnal în noaptea aceea, ca un nerostit glas din adânc.

Dimineața, Almira îi arătă cu ochi de soare trandafirul roșu tatălui său. Sultanul se cutremură: fericirea fiicei sale mult iubite îi copleșea înțelegerea și abia izbuti să-i răspundă cu un zâmbet. Mânia și mâna lui rănită își îngăduiră să mai aștepte o singură noapte, cea din urmă.

 

5

În zorii celei de-a treia nopți, gărzile palatului l-au prins pe hoț tocmai când se pregătea să sară în iatacul Almirei. L-au dus înaintea sultanului, care îl privi cu gheața ochilor săi, simțind apropierea morții pulsând în rana mâinii. Se adunase multă lume, femei și bărbați, privind înmărmuriți pe tânărul cu haine albe, sărăcăcioase. Îl recunoscură deîndată, era cel numit de toți Hassan, fiul pescarului. Cu degetele rănite și obrazul învinețit de lovituri, tăcea, respirând cu greu aerul dimineții. Atâtea priviri nu erau ușor de îndurat, dar cele mai cumplite se iviră în ochii sultanului, care, ridicând mâna rănită a inelelor, cu degetul arătător spre el, îi aduse la cunoștință condamnarea:

„Biciuiți-l până la moarte cu trandafiri”, rosti cu voce tunătoare Yussuf. „Să nu mai văd niciun trandafir roșu în grădina mea! Sunt cu desăvârșire blestemați și interziși! Și, începând de astăzi, poruncesc ca toate femeile să fie lipsite de îngăduința de a plânge! Iată mânia sultanului vostru, iataganul lui Allah! În veci temeți-vă de El!”

Soldații au dus la îndeplinire porunca. Trupul lui Hassan se lăsă sfâșiat de spinii florilor furate fără a scoate un singur geamăt. Sub usturătorele lovituri ale spinilor, petalele trandafirilor prefăcură straiele lui albe, de pescar, într-un giulgiu însângerat al unei iubiri neîngăduite. Sultanul Yussuf le porunci să se oprească doar când Hassan își dădu cea din urmă suflare, lăsându-și sufletul izbăvit în grija Celui prea Înalt. Plângeau, pentru ultima oară, toți. Pe urmă, l-au aruncat în mare, ca o palidă alinare pentru durerea tatălui său. Apoi au început să are grădina, ucigând florile unui rai care nu mai avea îngăduința de a coborî pe pământ, așa cum de atunci femeile nu au mai avut îngăduința de a plânge.

Pe obrajii Almirei curgeau lacrimi. Ultimele lacrimi ale visului, cele dintâi ale  coșmarului.

 

6

Începând din noaptea aceea, pentru că prin poruncă își stricase grădina, sultanul Yussuf primi în dar numai un singur și mereu repetat vis. Noaptea i se arăta o caleașcă frumoasă, având doi cai roșii ca sângele care îi striveau trupul cu copitele lor de argint, în goană, sub biciul unei sclipitoare raze de lună, mânuită de vântul care sălbaticea caii, scăpând puterii lui de sultan. Se trezea totdeauna înspăimântat, tânjind după pacea grădinii de trandafiri roșii pe care o ucisese mânia născută deodată în el. Înțelegea că hoțul de trandafiri trecuse din lumea aceasta, în care el credea că paradisul coborâse pe pământ sub înfățișarea unei grădini de trandafiri. Trecuse în alt tărâm, unde el, sultanul Yussuf nu avea puteri de sultan și Hassan îl pedepsea în taină să cunoască infernul de coșmar al înălțimii sale de om.

 

7

Almira nu îndrăzni să mai plângă, asemenea tuturor femeilor. Ochii i se acoperiră cu o apă arzând cenușiu. O ajutau doar să privească bolta seraiului care o adăpostea, să-i deslușească finele arabescuri și să-și păstreze în adânc tăcut orice gând. Seara și noaptea, descoperea în broderiile azurii ale bolții ochii înalți ai Profetului, încurajând-o și ascultându-i rugăciunile. Câteodată Almira părea că îi vede ochii lăcrimând și găsea pe lespezile balconului a doua zi stropi limpezi de apă despre care credea că este sfințită. Părea cu totul absorbită în taina ei și doar servitoarea credincioasă o vedea fără să întrebe nimic.

În vremea asta, grădina de trandafiri a sultanului a fost arată cu plugul și din tulpinile florilor însângerate rămaseră doar mărăcini uscați, părând spinii unei coroane, răscolind fruntea pământului care primise viața lui Hassan. Cu toții băgară de seamă roșeața ce cuprindea în fiecare zi privirile sultanului.

 

8

Știind în apele amare ale inimii că cerul este singurul timpan ce aude toate șoaptele, strigătele și rugăciunile, Almira o rugă pe servitoare să așeze un ghiveci cu pământ în locul unde lacrimile Profetului cădeau din același cer. Trecuse mult timp. Noaptea sunetul cristalin al stropilor îndepărta vuietul năpraznic al vântului năpustindu-se în vârtejuri tăioase și sălbatice peste ruinele grădinii. Nimeni nu mai știa cum arată cu adevărat un trandafir roșu; doar femeile, când își răneau mâinile la treburi prin gospodărie sau când tăiau animale, păreau să-și amintească povestea tristă a morții lui Hassan, al cărui tată se pierduse cu barca pe mare în ziua următoare pedepsei. Pescarii spuneau că sufletul lui e neîmpăcat și că noaptea bântuie odată cu vântul grădina cu pământ răvășit a sultanului Yussuf.

 

9

După ce visul sultanului Yussuf se repetă de câteva mii de ori, își simți într-o zi sufletul mai puțin ostenit de povară. Jucându-se cu pumnalul cu lama lucitoare și totdeauna bine ascuțită, gata oricând să ia de pe lume o viață, își zări chipul în străluciri ce pătau oțelul cu roșeața privirilor sale. Mâna dreaptă, în care ținea pumnalul cu lamă veche, încovoiată, secerătoarea multor zile, păstra lângă inele cicatricea unei nopți cu pacea tulburată. Teama îi dădea târcoale din nou, dar îndrăzni să creadă că viața nu i se va sfârși sub copitele cailor din vis.

În noaptea următoare visul își schimbă însă cursul. Caii roșii se năpustiră nechezând peste trupul pe care sultanul și-l acoperi cu mâinile, înspăimântat ca de moarte sub roțile trăsurii de flăcări. Ultimul gând, ultima frică, neputința lui omenească și ochii strânși ca înaintea marii lumini a celui Atotputeric. Caii își fluturau coamele de foc și copitele în aer, cerul se întunecă, dar sultanul simți deodată o imensă liniște. Deschizând ochii, trezindu-se din spaimă în vis, se văzu așezat în trăsura roșie, privind spinarea vizitiului: era Hassan.

Trăsura trecea peste tărâmuri noi, binecuvântate de o lumină mai albă decât a nisipurilor din țara lui. Animale mari și nemaivăzute treceau pe zăpezi. Oamenii le mânau, îmbrăcați în blănurile lor. Sultanul știu că sunt pe lume țări în care oamenii nu cunosc nisipul, la fel cum oamenii țării sale nu cunoșteau zăpada. Sângele celor de acolo părea doar mai crud, mai cald și mai roșu. Pe zăpezile veșnice nu creșteau trandafiri. Doar sângele curgea la fel ca oriunde în lume, uneori înghețând. La fel se întâmpla asta și în țările pe deasupra cărora plutea caleașca lui Hassan, unde oamenii aveau pielea neagră sau galbenă. Roșu era pretutindeni sângele, ca trandafirii retezatei sale grădini. Doar dragostea și durerile rămâneau aceleași peste tot. Sultanul Yussuf se posomorî, înțelegând măreția operei Creatorului, asupra căreia el nu avea nici cea mai mică putere.

După visul nopții, ochii sultanului își pierdură cu totul roșeața. Ar fi vrut doar să plângă. Nu izbuti; nu-și putea îngădui o asemenea iertare, socotind-o a fi dovadă de slăbiciune. Înțelese că atâta vreme cât sângele va fi încă vărsat, pacea este cu neputință, iar starea pe care o trăise demult în noaptea grădinii sale de trandafiri era numai o biată iluzie.

Sufletul lui Hassan îi dăruia viziunea unui deșert fără oaze. Uscăciunea îi era străbătută în lung și lat de caravane căutând însetate mult dorita apă, părând risipită din belșug în îndepărtatele și strălucitoarele zăpezi ale altor țări. Pentru Hassan, apa rămăsese doar lacrima unui trandafir gemând la tăiere asemenea unui om, dar hrănind inima unui sultan cu o dragoste pe care o simțea a nu fi pământeană. Sultanul știu atunci că încercarea cea mai grea a vieții lui era iertarea pe care i-o datora lui Hassan, care îl iertase tăcut, cu mult timp înainte, în caleașca din cer.

 

10

Inima apei amare a Almirei născu într-o dimineață târzie de toamnă un trandafir roșu ca sângele. Soarele strălucea și Almira mulțumi Profetului, al cărui chip sfânt îi apărea adesea în vise. În dimineața aceea, sultanul  Yussuf izbuti să scape cu viață dintre copitele cailor roșii. Caleașca se îndepărtă în zori, într-un fum violet, amintindu-i culoarea trandafirilor lui sub lumina lunii și zăpezile de un alb atât de strălucitor încât nu lăsau nicio umbră.

Când se trezi, porunci cu glas obosit să fie ridicată interdicția femeilor de a plânge. Se liniști. Își revăzu fiica, întâia oară după mult timp. Rămase uimit de puritatea privirilor ei, părând a fi cu adevărat ochii Profetului. Almira îi luă mâna și îl duse lângă ghiveciul cu trandafir din balconul iatacului ei. La vederea sultanului, trandafirul se înfioră și apoi se ofili încet sub ochii lor. Parfumul lui era aidoma cu al sângelui proaspăt curgând spre pământ. Sultanul se cutremură, vindecat de o boală grea și străină, învingând frica, simțindu-și inima bătând ca o vrabie adăpostită în căușul unei palme brăzdate cu o veche cicatrice. Prințesa încă îi ținea mâna când tatăl porunci să fie sădite iarăși, în palat și în toată țara, grădini cu trandafiri roșii.

Almira află în clipa aceea că răbdarea înseamnă a opune răului nesfârșirea timpului. Că există o așteptare totdeauna neașteptată pe care oamenii o numesc moarte, cu un cuvânt atât de simplu pe cât este de bine înfrățit cu viața.

Uneori, înfrățirea aceasta se arată omului, în vise diferite și răzlețe. E un trandafir roșu, nemuritor, tăcut, cerșind a fi veșnic furat, ca dragostea ce îmbată sufletul privitorilor lui.

 

autor Constantin P. Popescu

Albastru

Era înalt. Mult mai înalt decât cei din preajmă și era ades luat de cei de pe stradă drept un jucător de baschet. Din pricina înălțimii lui, era sortit să privească pe toată lumea de sus, iar când alături de el se așeza cineva peste medie de scund, contrastul alcătuit îl irita de obicei foarte mult pe cel mic. Fără nicio vină, înaltul se simțea stingher, căuta o punte de înțelegere și toată îngăduința de care fusese lipsit pe vremea adolescenței. Mâinile lui lungi, deși întinse larg deschise către ei toți, primeau numai uimirea batjocoritoare a celorlalți, poate amestecată cu o undă de invidie, apoi tot felul de porecle și alte umilințe. La început, atunci când trupul începuse să i se deșire parcă fără dorința de a se mai opri, îl primiseră cu un râs ușor, îngăduitor. Apoi, cu timpul râsul deveni batjocoritor, umilitor, superior, atoateștiutor și mușcând în cele din urmă ucigător. Nu, nu ucigător pentru el, ci pentru toate încercările de a fi alături de ei în mod firesc. Se simțea deosebit prin înălțime, fără a fi cerut asta vreunui Dumnezeu. Văzându-i cum îi caută privirile uitându-se mereu în sus, el și-ar fi dorit mai bine să-i ajute să privească cerul de deasupra tuturor, fie scunzi ori înalți. Cuvintele celorlalți deveniră tăioase și rele, de parcă privind în sus ar fi fost orbiți de soare. Încercă să meargă mai înclinat, dar se lăsă curând păgubaș: îi spuseră că e cocoșat. De atunci, însingurarea lui se adânci cu fiecare zi. Mergea tăcut pe străzi noaptea, când trecătorii sunt rari și insomniile dese. Atunci, în ritmul pașilor pe trotuar i se părea că e însoțit, privit de ochi supraveghetori, strigat câteodată pe nume. Întorcea capul: nu era nimeni, deși ar fi putut să jure că își auzise numele șoptit. Vreo fantomă uitată, se gândea, fără a fi speriat.

 

Când mănâncă, suflă uneori asupra farfuriei, ca și cum ar vrea să alunge un fir ipotetic de praf sau poate pentru a marca în felul acesta – cu suflarea lui ori poate cu sufletul – farfuria. Ceilalți îl privesc cu ochi ciudați și simte dinspre ei un fel de curiozitate amestecată cu silă. Nu-i mai pasă. Măcar când stă pe scaun, la masă, ar putea părea normal de înalt. De asta prelungește mesele, mestecând foarte încet, lucru de altfel benefic pentru sănătate.

 

Poate din pricina înălțimii, căldura își făcea mai bine simțită prezența în sânge. Cu ceva mai mulți centimetri de parcurs decât la ceilalți, circulația îi era mai intensă. După voia ei proprie, căldura îl învăluia cu semne întâlnite la tot pasul, ca o imagine a emoțiilor lui vii, poate mai vii ca ale altora, pe care îi simțea dușmănoși fără motiv. Câteodată simțea că îl vor izola, nu știa în ce fel și cum, dar știa. Nedeslușitele lui semne calde îl preveneau, își cereau dreptul la viață în trupul său înalt, mai înalt decât altele, în care căldura își găsise un lăcaș potrivit. Oare mâinile lui erau adevărate antene pentru semnalele din aer? N-ar fi putut spune, dar era pe deplin împăcat cu prezența căldurii bătând în inima trupului său.

 

Când l-au acuzat, au făcut-o fără dovezi clare, dar vinovăția lui se făcea simțită pentru toți doar în faptul că avea capul așezat mult deasupra celorlalți, lucru evident mai cu seamă când s-au ridicat în picioare pentru a asculta sentința. Știa, așteptase și acum venise clipa când îl vor închide în închisoarea lor. Judecătorul, un om bătrân, cu păr alb ca laptele, îl osândi la câțiva ani de izolare în lumină albastră, dozată conform unui articol uitat dintr-un vechi cod penal, de care nu-și mai amintea nimeni. Explicația judecătorului a fost simplă: furtul unei înălțimi se pedepsește după legea potrivit căreia lumina albastră reduce proporțiile faptei, conform art. x, paragraf y, litera z. Nimeni nu a avut ceva de obiectat. Avocatul apărării lui era mut, iar procurorul era brunet și întunecat la față ca un străin. De pe podiumul unde se afla judecătorul, ochii lor erau la aceeași înălțime. Judecătorul se simți provocat de această obrăznicie fără precedent. Toți ceilalți aveau buna cuviință de a se afla mult mai jos, numai omul acesta, vinovat pentru dimensiunile lui, nu. Mai adăugă de la el câțiva ani pedepsei, deși hârtia pe care o citea era deja scrisă de grefierul ascultător. Nu conta, judecătorul fusese împuternicit de cei de jos și nu era un abuz sau o nedreptate să mai cântărească odată, chiar în clipa citirii, această pedeapsă. Freamătul simțit în sală îi confirmă acest drept.

 

Lumina închisorii pătrundea prin ferestre mari de sticlă albastră, cu care se obișnui destul de ușor. Nu producea asupra lui efectul stabilit prin lege, nu descrescu nici măcar cu un singur centimetru. În anii care au trecut ochii lui se deschiseră la culoare, devenind cu desăvârșire senini. Gardienii încă îl supravegheau curioși, deși anii se scurgeau alene și albastru.

I se părea un vis frumos. Ar fi vrut să le mulțumească, dar se temea că până și cuvintele lui s-ar fi auzit de la o foarte neobișnuită înălțime. Știa că sunt pe lume oameni care atunci când închid ochii văd numai întuneric și simțea pentru ei o adâncă milă. Sigur că dacă ar fi povestit ceva din visul său albastru nu se putea să nu fie făcut vinovat din nou. Doar îl pedepsiseră odată cu toată dreptatea de care erau în stare.

Nu, nu înjurase niciodată așa cum fusese el înjurat. Nu înjura nici măcar într-un fel personal, unic. Uneori, auzea înjurăturile în gând, dar erau numai cele pe care se obișnuise deja să le primească tăcând. Erau ale lor și știau și ei lucrul acesta, care îl întrista mult. Le primise așa cum îi primise pe ei, dar cui oare i-ar fi păsat? Omul înalt îi iubea așa cum erau. Se punea deseori în locul lor și îi înțelegea, deși treaba asta îi aducea oboseală și dureri de spate. Se odihnea în casa cu ferestre albastre, revigorându-și viața așezată mai sus decât a celorlalți printr-o justă pedeapsă. Devenea o fabrică de gânduri, pentru că doar atât mai putea, îngrijindu-și produsele așa cum un grădinar își îngrijește florile. Era greu câteodată să deslușească gândul curat, adevărat și treaz, ascuns prin colecția de înjurături și cuvinte ascuțite care pluteau prin fabrica lui. Înșelătoarea ceață hipnotică din afara închisorii albastre cu care fusese binecuvântat se risipise demult. Era trist, înțelegând că lumina albastră fusese ascunsă de fapt de către cei care îi cunoșteau virtuțile vindecătoare, așezând această ordine strâmbă cu caracter de lege la temelia justiției lor.

Se gândea prin ce metodă să ceară o prelungire a pedepsei din cauză că trupul nu i se redusese la normale și statistice dimensiuni acceptate de lege. Presimțea că eliberarea îl va durea aproape mortal, deși asta îl liniștea oarecum: își vor mai aminti un timp oarecare de vinovăția înălțimii lui și apoi îl vor uita. Va fi plecat dintre ei, era mai aproape de cer prin statură, dar știa bine că va pleca înveșmântat în pedeapsa luminii albastre a gândului său.

Singurătatea îl înștiințase că există pe lume diverse specii de cuceritori, toate pământene și luptătoare. El, cel înalt și făcut aici vinovat pentru asta, aparținea unui tărâm îndepărtat care cuprindea în propriul sistemul solar o frumoasă planetă albastră, metodic devorată de unica specie care se pretindea a fi cea mai inteligentă.

 

 

autor Constantin P. Popescu

Ecouri de curcubeu

 

 

Camera mea are câteodată un colț întunecat al nopții, cuib al sfătuitorilor din umbră, chiar și în timpul zilei. Privesc acest colț fără teamă, uimit și curios. Nu știu dacă nu cumva sunt fantasme purtate în mine, rostindu-se când și când în luminile curate ale zilelor senine, trăgându-mă ușor de mâneca hainei sau șoptindu-mi pe umărul stâng. Mă conduc pe cele mai nebănuite cărări când mă las în voia lor. Nu-i ascult prea atent; pentru asta trebuie să am mintea nu golită de gânduri, ci liberă de ele. Știu că mă pot călăuzi pe tărâmuri noi, cu alte legi, guvernate doar de încrucișările dintre timpul real, obișnuit a fi măsurat de toată lumea cu ceasul, și timpul de nestăpânit, nemăsurat cu niciun ceas, al viselor.

Mă simt eu însumi uneori o răscruce, așa cum sunt poate toți oamenii. Câteodată, desăvârșirea luminii mi se arată pe cer, ca tuturor, sub forma unui curcubeu. Podul acesta în șapte culori leagă laolaltă toate căile ce se ramifică din centrul răscrucii mele. E ușor de purtat, nu-mi apasă umerii, nu-mi încetinește pașii. Înțeleg că merg odată cu răscrucea mea, că nu voi ajunge niciodată pe podul arătat pe cer ca un semn. Doar centrul tânjește continuu către intersecția cu el. Poate ar trebui să-i oglindesc imaginea în mine, așa cum îmi stabilisem deja centrul (oare când, cum, în ce vis?) tot în mine, acolo unde ceva tresaltă, palpitând la apariția podului și câteodată la lună plină, sub îndrumările înțelepte ale sfătuitorilor din colțul de umbră al camerei mele.

…

Teama de cel mai strâns inel al clepsidrei, de căderea care strangulează timpul și odată cu el totul. Să ai grijă cui îi dai timpul tău, mi-au spus sfătuitorii, ei vor primi viața ta.

Teama de a nu ști cine este cel ce răstoarnă întotdeauna clepsidra,  fiind sigur că nu ești tu.

A fi imobilizat între atâtea corpuri de nisip, a fi la fel, știind totuși că ești altfel; a ști că trebuie să curgi înghesuit prin inelul cel mai strâmt împreună și odată cu ei fără a putea face nimic. Niciun scâncet, niciun urlet. Le-ar acoperi larma de nedescris pe care nu o aude nimeni niciodată, cu atât mai mult cel ce trebuie să răstoarne clepsidra și care rămâne pe vecie necunoscut. Să știi că vei fi înghițit prin gâtlejul strâmt al sticlei de cristal, sub forța de neînvins a aceleiași implacabile gravitații sub care toate cad la fel cum cad sub timp. Dincolo, dincolo de peretele gros de sticlă rece, incasabilă, tenace ca un arc egal și simetric, boltit deasupra și dedesubt, lumina este liberă, poate naște uneori ecouri de curcubee intangibile ca un pod îndepărtat, dar totdeauna întreg.

      Aici, în acestă forfotă obligatorie în așteptarea căderii comune, este aproape imposibil să nu cedezi ispitei din a-ți face din amintiri o cușcă, o închisoare proprie, în loc de a face din ele o lume. Acesta publică ispită te forțează să nu mai poți înțelege cât ești de bogat.

…

E de presupus că cel ce întoarce clepsidra cunoaște visul, speranțele și păcatele sau meritele fiecărui grăunte de timp ce te înghesuie și te înspăimântă prin respirații mult prea apropiate pentru a nu fi sufocante. El pare să știe ce fel de lumină stăpânește lumea de dincolo de sticla groasă, dar neasemuit de transparentă, ca o lecție atât apropiată pe cât e de neatins. Poate că privind de sus vede doar un cerc de nisip mișcător și atât. Ce poate vedea în clipa răsturnărilor eterne? Cum e lumea de nisip văzută din cealaltă parte a sticlei? Nimeni nu știe. Sfătuitorii mei nu mi-au spus-o niciodată, oricât de îndelung aș privi către colțul lor de umbră din camera mea. Cred că acolo unde trăiește cel ce întoarce clepsidra-închisoare sunt ascunse mistere la fel de fabuloase ca orice vis.

…

Acest centru al răscrucii mele, pe care sunt sortit să o port mereu după mine, doare cel mai tare. Cei din jur, înghesuind totul: au oare și ei un centru propriu al răscrucii lor? Caută ei cu îndârjire același pod de lumină ce-și ivește splendoarea pe cer ca un ecou de curcubeu? Știu ei oare că nu-l vor atinge niciodată, siguri fiind, fără nicio îndoială, că sticla clepsidrei este total incasabilă?

Doare din pricină că visul îmi este înghițit în visul celui ce doarme dincolo, nevăzut. Știe doar că trebuie să întorcă prin somn o clepsidră, la intervale egale precum sfârșitul implacabil al căderii tuturor prin cel mai strâmt inel al sticlei. Sărmanul, condamnarea lui pare veșnică, dar el cunoaște lumina dintâi. Visează uneori cum e să fii închis printre atâtea milioane de grăunțe de nisip, egal cântărite și totuși diferite, într-un înveliș transparent, rece, la fel imposibil de spart ca și posibilitatea de a evita căderea. E pentru el un adevărat coșmar; nici nu știe dacă se poate trezi.

…

Pare ciudat, dar deasupra și dedesubt – dimensiuni inexistente, odată ce totul se schimbă la o simplă răsturnare a clepsidrei – este lumină. În acestă realitate, nici căderea n-ar exista. Doar gravitația, ca formă de apăsare, de împingere spre inelul care torturează. Înseamnă că aici trebuie să fiu, că aici trebuie să trec prin cădere și atât. Și o stranie senzație că urc în jos, privindu-mi chipul deformat în sticla curbată care mi-l oglindește atunci când pot vedea o clipă printre firele de nisip. Umbrele sunt tot aici, înaintea acestui inel care se apropie din ce în ce mai iute. Sfătuitorii mi-au spus toate astea, dar eu, încăpățânat din fire, mă întreb ce fel de repaos s-ar produce dacă această clepsidră ar rămâne culcată, dintr-o posibilă eroare a celui ce o răstoarnă în veșnicie la momentul potrivit. Ar fi poate o separare, un fel de îngheț într-o stare tranzitorie. O încrucișare (cât de temporară și întâmplătoare?) a timpului măsurat și a celui fără legi cunoscute al visului. Camera mea încă mai are un spațiu al sfătuitorilor din umbră pe care îi ascult printre rândurile insomniilor, ca să uit apropiata și obligatoria cădere.

…

Mă gândesc: acestă cușcă de sticlă se poate extinde, poate crește până la dimensiunile unei lumi. Sau, dimpotrivă, se poate micșora până la dimensiunea unui grăunte de nisip într-o clepsidră mult mai mare a cosmosului, care, la rândul său… Oare pot să-mi reduc dimensiunile atât de mult încât inelul de trecere să-mi pară infinit? Clepsidra are deasupra și dedesubt bolți de dimensiuni egale sau nu? Deasupra, sus, oare până unde se poate cădea? Care legiuitori sau sentințe îi stabilesc dimensiunile? Nu, colțul sfătuitorilor mei e mult prea adânc și încă nu pot ajunge acolo. Pentru asta va trebui să mai aștept de multe ori trecerea prin cel mai de temut inel al clepsidrei, căderea și reașezările necesare în altă ordine a miilor de fire de nisip ce mă înghesuie acum.

Cine e arhitectul acestei clepsidre? Conform cărui gând a fost alcătuită? Ar fi putut oare să o facă mai largă sau mai strâmtă, mai suplă ori mai colțuroasă? Nu știu decât că arhitectul ei și al curcubeului par să fie unul și același. Este poate singurul deținător al impecabilei legi a căderilor verticale. Îmi spun sfătuitorii că el aparține altei lumi, încă accesibile.

      Din alt punct de vedere, căderea poate părea o urcare, o ascensiune. Este încă o dovadă a concomitenței oricărei relativități.

…

Ce fel de fulgere vezi în spatele pleopelor? În suflări atât de apropiate, de înghesuite, rareori sunt adus către sclipirile lor de lumină, ce-mi par a fi treziri interioare cu puteri de medicament înaintea căderii. Ceva îmi spune că toate s-au repetat de mii și milioane de ori până în clipa fulgerărilor de dincolo de pleoape și că doar eu am uitat. Nu căderea e dureroasă, ci amintirea repetării ei multiplicate. Câtă putere mai am pentru a supraviețui unei alte simple, banale și normale căderi încă nu știu. Dacă aș putea, m-aș transporta într-o viitoare oglindă, mult mai clară, mai luminoasă. Atunci, printre fulgerele în șapte culori, pe podul cu ecouri de curcubeu, se ivesc sfătuitorii de taină, cei mai buni prieteni ai mei, de la care aflu că niciodată nu m-am temut, pentru că unele ființe îndepărtate i-au numit îngeri.

…

Există o undă de înfricoșătoare ferocitate a vânătorului care se ivește pentru o clipă în unele priviri. Nu este o ceață, un val de uitare, dimpotrivă, e un fel de arhaică amintire. Atunci ochiul lor devine ascuțit, căutând a devora mai cu seamă ce le este în puterea minții, animale, păsări, oameni, uneori idei sau sentimente nevăzute. Vânătorul se trezește instantaneu și ochii lui nu mint niciodată. Sclipirile ajung la cel ce e privit, cu puteri aproape hipnotice, de care nici posesorul lor nu este câteodată conștient. Din ce coșmar cresc aceste amintiri mi-e ușor să înțeleg. M-am vindecat de ele demult, de aceea mă simt dator să mulțumesc sfătuitorilor mei din umbră. Mi-au spus că într-un obișnuit răsărit de soare oamenii vor fi sfârșit de devorat lumea și natura va dispărea. Cerul de plumb – chiar și metalul acesta, ca toate celelalte, epuizat, consumat, ars, topit fără nicio idee alchimică într-o singură și ultimă cenușă – nu va mai așterne niciun pod din șapte culori, ci doar ruinele fumegânde ale unui coșmar ce nu-și găsește necesarul sfârșit, ci doar urmări de neînlăturat.

…

Și poate că totul stă încă ascuns dincolo de această perdea de gânduri. Uneori, până și ele parcă obosesc, simțind nevoia să se odihnească prin lene. Adesea, în astfel de clipe, apar sfătuitorii în colțul camerei de umbră al gândurilor mele. Încă nu știu de ce mi se pare că ei sunt cei care mi le cunosc și tot ei sunt cei care trag în lături perdeaua care mă împiedică să văd dincolo. Îi simt călăuze, chemate de după osteneala aceasta părându-mi deodată zadarnică. Pot simți atunci că nimic nu e cu desăvârșire al meu, că nu pot altceva decât să trăiesc nesfârșirea unui act de schimb, de dăruire și primire veșnic repetat.

E copleșitoare concomitența oricărei relativități. Am avut nevoie de monologul lui Hamlet pentru a simți egalitatea somnului cu moartea și a visului cu persistența unei trăiri fără substanță care s-ar numi suflet. Sfătuitorii mei au fost pesemne aceiași cu ai lui Shakespeare și asta mă poate înfricoșa. Ei trec peste barierele gândului, rămânând în colțul de umbră al unei făpturi ce trece dincolo de șarpele străin al unui timp liniar strecurat în oameni. Șoaptele prind glas.

      Datoria visului este doar către somn, la fel cum datoria zilei este doar către noapte.

…

Respir câteodată aer de stele. Le zăresc dincolo de sticla de netrecut, cel puțin deocamdată, înainte de cădere. Aerul lor mă încarcă de o vigoare nouă până în centrul răscrucii mele, în locul cel mai adânc. Ar fi absurdă căderea fără aceste clipe de respirație adevărată. Apoi, înghesuiala îmi interzice iar să mai respir.

      Poate că viața înseamnă doar încercarea de a nu fi răstignit pe propria ta răscruce și totul nu e decât o simplă problemă de limite. Mă aflu aici pentru vinovăția sau curajul singurătății?

…

Este cu putință a sparge clepsidra și a-i anula legea. Pentru asta ar trebui doar ca grăunțele de nisip să-și însumeze deodată puterile – lucru deosebit de greu de făcut. Sau ar mai fi necesar ca dimensiunile clepsidrei să se strângă mai mult, în așa fel încât apăsarea sticlei să cedeze, lucru la fel de puțin probabil pentru încă destul timp. Până atunci înghesuiala de aici abia îți lasă spațiu intim pentru gânduri din ce în ce mai mici, dar din ce în ce mai puternice, mai concentrate pe măsură ce se apropie clipa căderii. Acum toate curg încă, grăbindu-se lin după lege; atunci însă când clepsidra va exploda în următorul Big Bang, sfătuitorii își vor găsi lăcaș în mine ca într-o lumină ce-i găzduiește. Niciun colț nu va mai fi atunci umbrit.

…

În acest furnicar prin care trebuie să cazi obligatoriu nu există umbre. Nici măcar umbra personală pe care să te poți sprijini. S-ar părea că umbrele tuturor s-au dizolvat într-o lumină cenușie, la fel de apăsătoare pentru fiecare ca imanenta apropiere a trecerii prin inelul strâmt al clepsidrei. Deși cel de afară are la îndemână toată lumina, aici ea pare că se împrăștie, că se divide în mii de fărâme, dar fără a lipsi cu desăvărșire. Poate că dacă cineva ar însuma toate aceste fragmente de lumină ar avea o idee vagă despre lumina dintâi, aceea din afara clepsidrei. Nu pare să existe deocamdată cineva capabil de o asemenea operație, deși ea este una din posibilitățile de evadare. Ce gândesc oare vecinii mei, grăunțele sortite să-și împartă (sau să-și însumeze?) lumina în trecerea impusă tuturor? Sfătuitorii mei de taină tac din nou. Umbra care altădată îmi era atât de credincioasă încât mă însoțea peste tot pare să se fi stins. Mi-e foarte dor de ea, pentru că îmi spusese că singurătatea ucide orice adjectiv la fel de ușor ca pe orice comparație. De aceea îmi stătea întotdeauna aproape. Încep să simt că acest curent al căderii impuse își pune amprenta asupra gândurilor mele, ca și cum aș fi un etern muribund. Cu toate acestea, știu bine că gândurile sunt libere oricât de strâmt, întunecat și provizoriu e spațiul în care ești închis. Mi-au confirmat asta sfătuitorii pe care cred că mi i-a dăruit ecoul personal de curcubeu, cel care mă va renaște.

…

E necesar a fixa cuvintele sau nu? Când ar mai fi fost vreodată nevoie să le fi învățat? Codul lor, deopotrivă sonor, scris sau tăcut, necesar înțelegerii acestor vibrații specifice pământului, este o născocire căreia îi sunt dator sau e doar un alt fantastic joc al minții omenești? Sfătuitorii mei tac, lăsându-mă să caut singur răspunsuri la aceste răspunsuri. Poate că zeii cuvintelor sunt făuritorii unor lumi nesfârșite care se nasc perpetuu în cărți, aceste stranii obiecte ale memoriei fără sfârșit.

Nu știu dacă memoria își cere dreptul la viață prin ele sau invers. Știu însă că pacea sufletelor se va face simțită numai după încetarea luptelor dintre inteligențe. Curcubeul și ecourile pe care mi le arată îmi dau această certitudine.

                                                                      Târgoviște, 2012 Decembrie 3

 

autor Constantin P. Popescu

Mâinile

-Tu ce crezi?, îi întreba Teo pe toți cei pe care îi cunoștea.
Celălalt spunea câteodată ceea ce credea, alteori se simțea oarecum încurcat de întrebare. Teo îi întreba lucrul acesta mai ales când avea o nelămurire și ar fi dorit să pună în discuție ceea ce era neclar pentru el. Se mai întâmpla ca răspunsurile celorlalți să-i dea multă bătaie de cap sau chiar să-l încurce și mai rău, în așa fel încât numai o plimbare singur, departe de aglomerație, îl ajuta pe Teo să-și liniștească mintea. Asculta atent tot ceea ce vedea și încet-încet mintea i se limpezea. Își alcătuia o punte numai a lui către vis, simțind că acolo poate găsi descifrări necesare. Dar de fiecare dată apăreau alte și alte întrebări, ca un stol întreg de păsări care îl asaltau. De altfel, de-a lungul vieții, Teo se străduise mereu să descurce câte o problemă, fie ea de ordin material, imediat, fie de filosofie ori de matematică. Spunea și el din când în când ce credea, iar adeseori simțise cum adevărul îl afla spunându-l altora, lucru de neînțeles, care îl făcea să ridice din sprâncene a uimire în timp ce vorbea, astfel încât chipul lui părea atunci de-a dreptul caraghios. Nu-i păsa, deși se simțea uneori trist și luat în râs. Și, totuși, Teo continua să spună multe lucruri altora, chiar prea multe pentru unii, dar simțea nevoia de a vorbi pentru că se înconjurase multă vreme cu atmosfera liniștită a tăcerilor lui. Îi plăcea să creadă despre sine că este un căutător de tâlcuri și câteodată reușea să le găsească, după ce mulți ani întrebase în stânga și în dreapta și pe mai toată lumea de ce. Atât de multe de ce-uri se adunaseră că până și lui i se părea că duce în spate un sac plin care, cu timpul, îi aplecase umerii. Aplecat peste întrebările lumii, îi spusese cineva. Poate că așa și era, dar Teo avea pesemne un însoțitor nevăzut care îl ajuta să își ducă sacul acesta greu și care uneori, pe căi nici măcar bănuite de ceilalți, îi șoptea că orice întrebare rostită primește cândva un răspuns.
-Tu ce crezi?, ar fi trebuit să-l întrebe pe însoțitorul lui, dar nu o făcuse niciodată.

 

Stătea cu fața către soare și asculta. Cădea câte o frunză arămie și toamna îi strălucea limpede în priviri. O încheiere de ciclu era toamna, dar lui i se părea a fi mai mult decât asta. Păsări înalte se jucau în văzduh și Teo simți că lumina era atât de clară încât putea ierta orice, ca și cum dăruitorii acelei lumini a zilei erau fericiți și ascultaseră toate întrebările și rugăciunile rostite vreodată de oameni. Într-o zi atât de rar întâlnită de el, Teo avea senzația că este alcătuit și din altceva în afară de trup. Prea-plinul de lumină părea coborât de dincolo de lumea tangibilă, apropiată, ca și cum ochii și-ar fi primit razele din seninul coborât pe pământ. Octombrie al toamnei, de atâtea ori îl simțise trecându-i valuri de melancolie prin ființă, alungând adesea chiar și nenumăratele lui întrebări. Acum ochii simțeau nevoia de a mulțumi călăuzei nevăzute și totuși atât de bine simțite: oare nu era tocmai lumina? El, Teo, era un gunoier devenit pictor într-o poveste fără cuvinte scrisă de cineva, într-un timp care i se părea a fi foarte îndepărtat. Pe vremea aceea lumina îl învățase culorile, în șoaptele blânde ale razelor de soare, ca și cum ar fi fost un fel deosebit de cuvinte. Mâinile lui, murdare și înăsprite după muncă, se spălaseră în lumina care îi fusese întâiul învățător. Astăzi simțea că trecuse deja, fără a-și fi dat seama, ca într-o altă clasă și ar fi dorit să înțeleagă mai bine examenul pe care îl trecuse fără măcar să știe. Ca dintr-un punct fix, izvor al gândurilor nenăscute încă, învățătorul coborâse din seninul nesfârșit până la el, Teo, un biet om, gunoier și pictor, care nu avea altă vină decât aceea de a pune mereu întrebări.
Unda lacului, limpede și nemișcată ca o oglindă, îi inspira o stare deosebită de pace, ca și cum o conștiință atotcuprinzătoare s-ar fi făcut deodată simțită. Iar Teo știa că este o parte a acestei mări nesfârșite de pace, dincolo de toate întrebările cu răspuns sau fără. Era o binecuvântare a unui gând de dragoste, curat și pur, care nu avea nevoie de nici o întrebare. Avea însă toate răspunsurile și Teo se minună de-a binelea, ca și cum o altfel de viață ar fi început deodată pentru el.

 

     Câte ere au fost necesare pentru ca întunericul să se schimbe în Cuvânt? Cine ar putea socoti timpul dinainte? Cum? Și de ce?
Cel dintâi, Cuvântul făcut sunet ca de clopot peste întreg universul.
Tu ce crezi?, ar fi întrebat Teo, dar nu avea pe cine. Ca și cum oglinda liniștită a apelor împăcate ar fi fost înțepată brusc, deodată, de o piatră aruncată de cineva. De cine? De ce? Teo nu știa, dar întreba din obișnuință și simțea că răspunsul va veni pe calea vocilor șoptite numai pentru el. Însă inelele de apă, desfăcându-se lin unul din altul și călătorind spre neștiute maluri, existau de atunci. Privirile lui, ca întoarse înăuntru, le urmăreau. O stare de amețeală căreia trebuia să i se supună, ca un descântec de adormire. Ce căuta? Ce ar fi putut descoperi, știut și poate uitat?

 

Visase că se privește în oglindă pe el însuși. Oglinda îl certa, cu cuvinte și întrebări dojenitoare, ca și cum l-ar fi mustrat pentru vreo uitată vină veche. Teo știa foarte bine că el nu rostește nici un cuvânt, ascultând foarte atent, în așa fel încât imaginea din oglindă căpăta o viață distinctă, numai a ei. Rostea întrebări neamintite, uitate de foarte mult timp. Dincolo de suprafața sticloasă Teo zâmbi. Se cunoștea pe el așa cum n-ar fi fost cu putință în afara visului, simțind că i se dăruie o cheie pentru o ușă până atunci închisă. Chipul lui, zărit de atâtea ori în oglindă, îi spunea clar și întrebător în același timp:
      Mâna stângă
      Ce alungă?
      Mâna dreaptă
      Ce îndreaptă?
      Mâinile tale
      Ce adună,
      Împreună?
Întrebarea părea o piatră aruncată în propria lui oglindă, sfărâmându-i liniștea cu care se obișnuise de mult și pe care o simțise a-i fi cel mai apropiat prieten. Privindu-se, mâna lui dreaptă, aceea care îndreaptă în întrebarea chipului oglinzii, îi era stângă. La fel, cea stângă devenea dreapta, prin ciudata proprietate pe care numai oglinzile o pot avea. Dar clipa aceea se încheia acolo, în starea de vis, ca și cum alt vis ar fi trebuit să înceapă în toamna lui aurie și luminoasă. Se gândi în vis la toți cei cuprinși de insomnii, pe care îi zărea în schimburile de noapte cum scriau sub argintul lunii și pe care nu îi putuse înțelege niciodată. De ce scriau nopțile, când zilele aveau atât de multă bogăție de lumină? Oare ei sunt alcătuiți din altă lumină decât aceea a Soarelui? Din lumina Lunii? Totul e cu putință, mai cu seamă în vis. Își zări chipul cum își continua dojenitor rolul de oglindă. Tu ce crezi?

 

Teo mătura liniștit străzile și aleile parcului, nu numai cu mătura lui, ci și cu privirile, uneori întoarse ca într-o oglindă a trotuarului spre el. Găsea câteodată flori, ofilite, rupte de mâini rele și străine, aruncate pe jos. Le ridica, le scutura de praf și de urmele unor tălpi. Simțea tristețea timpului lor încheiat și ele îi dăruiau ceea ce ar fi putut fi micul lor suflet înmiresmat. Început din clopotul Cuvântului, timpul florilor i se părea cunoscut lui Teo, așa cum simțea că îl știe și pe cel al altor făpturi vii, dar cu care timpul omului nu se întâlnise încă niciodată. El, omul care punea întrebări, avea asupra lui darul acestei înțelegeri fără să știe. Teo simțea în vremea aceea că devine parcă mai bun. Florile, ființe plăpânde din universul încă nepătruns, îi șopteau, deși cuvântul șoptit nu e cel mai potrivit fel de a spune, mai degrabă îi dăruiau ultimul lor gând, din timpul lor frânt, despre timpul lor frânt. O clipă care putea trece fără a fi simțită de oameni, dar păstrând în ea însăși întregul univers de timp al vieții unei flori sacrificate prin simpla ei dăruire. I se părea că știe în ce fel timpul viitor al vietăților neînțelese este timpul trecut al omului. Inima lui Teo se întrista, dar se bucura să simtă că în această intersecție de gânduri se afla secretul timpului unui suflet nesfârșit, nemăsurat, dăruindu-se pe sine tuturor.
Timpul acesta al florilor și al altor vietăți ar fi putut fi socotit o pedeapsă, așa cum și mulți dintre oameni îl simțeau deseori. Dar Teo vedea bine că este numai o răsplată a unei alegeri din nesfârșitele ape ale cerului. Un fel de rație binemeritată aici, purtată din locul unde inelele născute în clipa întâiului Cuvânt călătoresc spre maluri ce rămân mereu necunoscute. Trecuseră nouă ani de când avusese acel vis, iar Teo știa de acum că devoratorii de timp vor de fapt să fie devoratori de suflete, dar tocmai clopotul celui dintâi Cuvânt îi împiedica să ajungă acolo, iar lupta lor era zădărnicită astfel pentru vecie.
      Sunt sufletul tău, auzea atunci răspunsul întrebării lui fără cuvinte.

 

În ziua aceea primise o scrisoare. Un plic alb, curat și având scrise foarte caligrafic numele și adresa lui. Îl întorsese pe o parte și pe alta, dar nu găsise nici o adresă a celui care o trimisese. Ștampila clară a oficiului poștal îi arăta data și ora expedierii, dar numai atât. Surpriza a fost mai mare când nu găsi în interior decât o coală de un alb imaculat, ca o întindere proaspătă de zăpadă, purtând numai liniile drepte ale îndoirii împătrite. Îndoire și îndoială deopotrivă. Teo se simți victima unei farse, dar simțea că mai este, ca întotdeauna, ceva de aflat. Poate chiar ceva căutat de el, fără a înțelege încă. Coala de hârtie, desfăcută pe masă, semăna foarte bine cu aripile unui fluture alb, trimis în dar lui de cineva necunoscut.
Își aminti că nu-i mai chemase de multă vreme pe îngeri. În alte vremuri, când era mult mai tânăr și mai vioi, îi chema cu glas neauzit de nimeni și ei veneau deîndată. Ca o boare de aer, sau ca un fâlfâit de aripi pe care nimeni nu le vedea, ca un râs de copil sau un tril de privighetoare. Câteodată, parfumul sălbatic al unei flori, plutind în adierea din jur. Semne numai ale lui, singure și clare într-o lume din ce în ce mai gălăgioasă pe măsura grabei și trecerii anilor. Din vremea aceea îi rămăsese obiceiul de a asculta muzică, deși Teo era afon de mic. Poate tocmai de aceea îndrăgea muzica mai mult chiar decât un muzician adevărat. Încă mai credea că este calea apariției printre oameni a îngerilor, care niciodată nu se supărau pentru că nu erau simțiți de ceilalți. De mult nu-i mai chemase, iar acum ar fi vrut să-i descifreze codul alb al colii împăturite în patru pe care o primise de la poștă în scrisoarea adresată lui.
Sonata de pian a lui Beethoven îl făcu să se joace din nou cu întrebările lui. Izvorul cristalin al clapelor părea că îi șoptește și când deschise din nou ochii, pe foaia de hârtie cu aripi albe de fluture zări ceva șoptit foarte clar și uniform, cu aceeași caligrafie impecabilă. Sunetele păreau să fi șters liniștea foii și Teo citi: Sunt sufletul tău.

 

Mâinile: Teo și le privea cu atenție și se întreba ce taine ar fi putut acoperi menirea lor. O, da, cunoștea bine că mâinile sunt numai o prelungire a gândului, că pot ține o făptură nou-născută sau o unealtă oarecare, că pot atinge cu delicatețe clapele unui pian sau pălmui cu ură un obraz întors. La fel de bine cum puteau construi sau distruge, ocroti sau mângâia. Arme ale trupului, care puteau avea prelungiri ale gândului în prelungirea unei arme. Unele chiar cu gheare, altele cu unghii vopsite ori murdare, așa cum erau ale lui după munca de gunoier. Pătate de vopselele picturilor. Sau pătate de sânge, uneori cu adevărat nevinovat.
Alegeri peste alegeri și întrebări peste întrebări, oftă Teo, deși știa la fel de bine că mâinile pot fi atrofieri ale unor aripi purtate cândva. De ce? Iarăși, aceeași întrebare, dar răspunsul putea fi că odată, în miile de ere scurse de la schimbarea întunericului în Cuvânt, mâna cuiva aruncase o piatră în liniștea apelor cerului. Poate asta era vina uitată pentru care chipul lui îl certa uneori prin oglinda care inversa ordinea obișnuită a mâinilor lui.
Poate că nu sunt decât unelte temporare ale timpului, își spuse Teo. Un prilej de alcătuire a gândului în materie, a timpului în gând, așa cum pe vremea când fuseseră aripi erau adevărata alcătuire a zborului. Și toate acestea numai pentru că o altă mână, cândva, de foarte mult timp, a spart liniștea apelor cosmosului cu o piatră aruncată, în joacă sau poate cu intenție. Iar de atunci toate se rotesc, se rotesc la nesfârșit, ca inelele de apă care nu vor ajunge niciodată la mal, călătorind prin mările luminoase ale cerului. Tu ce crezi?, ar fi dorit să întrebe.
Sunt sufletul tău, i se părea că îi șoptesc mâinile lui împreunate.
Știința, știința sufletului, părându-i singura adevărată… Uitată. De ce? De ce este necesar să fie așa? Sau de ce nu este necesar? Și totuși, cauza aruncării pietrei, întâiul zgomot auzit în liniștea cosmică… O naștere adevărată pentru urechi încă surde? Timpul timpanului nenăscut, clopot neobișnuit… Al cui?

 

      Nu mai pune întrebări, Teo, pentru că s-ar putea să primești răspunsuri!
      Tu ce crezi? E mai bine să fii un prost blând decât un deștept arogant și disprețuitor? Mătură străzile înainte, adună timpul florilor din calea ta și ritmul liniștit al foșnetului măturii tale te va lămuri curând. Apoi, du-te acasă și pictează oglinda, cortina ce acoperă lumea, a cărei unică proprietate este întoarcerea către tine. Și inversările simetriei perfecte, ale eternei reîntoarceri, dar numai dacă apele ei nu sunt sparte. Inelele, îți amintești? Mereu călătorind printre cuvinte neinventate, căutând același Cuvânt după aruncarea celei dintâi pietre, inelele apelor înlătură orice uitare și orice vină.
       Apoi, ca în lumina zilelor noi, poți ierta totul, renăscând din uitări și din primul Cuvânt.

 

      Mâna stângă
      Ce alungă?
      Mâna dreaptă
      Ce îndreaptă?
      Mâinile tale,
      Ce adună,
      Împreună?

 

autor Constantin P.Popescu

Testament de toamnă

 

De ceva timp locuiesc
În peștera tăcerii unui strigăt
Care o voce încă nu are
Pentru că nu s-a născut o ureche,
Închis ca într-o pedeapsă
Pentru a fi dat ce rămâne
Pentru ceea ce trece,
Pentru a fi născut singurul gest
Din prețul repetatelor gesturi,
Ca și cum aș fi fost osândit
Să moară doar mâinile mele
Și toate frunzele să-mi cadă
Pe drumul răvășit de vânt
Fără o destinație cunoscută.
Pentru a fi pășit pe partea dreaptă
A drumului din stânga,
Pentru un plâns cu o singură lacrimă vie
Căreia izvorul secat i-l vroiau,
Pentru a fi pierdut poarta cea mare
Pentru poarta cea mică,
În jocul străinelor voci al sfințirii
Numelor abia de curând
Născocite de cosmos,
Eram prizonierul colțului meu
De pâine uscată.
În falia aceea de vreme,
Plutind pe insula sinelui vieții,
Am urmat cărarea chemărilor
Și statornicia schimbărilor,
Citind semnele neînțelese ale unui alt scris,
Până la capătul îndepărtat,
Dincolo de cenușa norilor de ceață,
În peștera neauzitelor cântări.
Apoi am adormit
În tăcerea unui frig mult mai jos
Decât semnul lui minus.
Am visat că zadarnic strigam
Într-o peșteră a tăcerii,
Având deasupra capului
Chipul necunoscut al Tatălui
Și sacra sabie a literei.

 

Autor: Constantin P. Popescu

 

Ion Bistriţeanul

Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii. Mama avea obiceiul să mă sperie, cînd făceam cîte o trăznaie, că vine miliţia şi mă duce la şcoala de corecţie. Aşa că acceptam corecţia pe care mi-o aplica ea. O bătaie zdravănă. Plîngeam cîteva minute, apoi fugeam afară şi o luam de la capăt. Eram un copil firav, scund şi slăbuţ, o dovadă vie a ineficienţei familiei decăzute. Prin mine se oglindea un tată beţiv, un trîntor ce stătea zilnic la taclale prin birturi, acceptînd pomana celor mai avuţi dar apropiaţi decadenţei spirituale. El nu mă speria cu miliţienii, mă bătea rar, dar cînd o făcea lăsa urme adînci. În clasa a patra am stat aproape un trimestru în spital. Am scornit o minciună, cum că am căzut de la etajul al doilea pe casa scării, cum am stat cîteva ore inconştient pînă ce m-a găsit o vecină şi a chemat salvarea. Profesorii bănuiau, prietenii bănuiau, bunicii ştiau, dar conspiraţia era singura realitate a vieţii mele.Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii şi nu am avut de-a face cu ei. Cu atît mai mare surprinderea cînd au bătut la uşă. Ştiam că nu sînt un infractor, că nu au motive serioase să mă caute. Această incertitudine îmi crea frisoane, temerea că undeva, cîndva, o altă parte a personalităţii mele a săvîrşit infracţiunea. Timp de o clipă mi-am creat un scenariu în care eram încătuşat şi aruncat în cea mai întunecată încăpere, pus la zid, biciuit, apoi împuşcat. Şi, pentru ca nimeni să nu-mi cunoască soarta, eram azvîrlit în groapa cu acid.Pe la sfîrşitul lui 1999, cred că era decembrie, o toamnă întîrziată, mă aflam în trenul ce ducea de la Dej la Bistriţa. În compartiment un grăsan adormit sforăia lungit pe bancheta vecină. Cu siguranţă venea de departe. Alesesem vagonul acela pentru că era singurul de clasa a doua în care funcţiona instalaţia de încălzit. În compartimentele alăturate un grup gălăgios de neoprotestanţi ţineau cuvîntări călătorilor. Uneori cîntau. L-am recunoscut ca fiind liderul lor pe un băiat cam la douăzeci de ani. Cînta la chitară şi părea pătruns de siguranţa mîntuirii. I-am cerut o carte de cîntece şi m-am prefăcut interesat. Unii oameni au ochiul format, relaţionează cu multe persoane aşa că tînărul a înţeles imediat încercarea mea. Mi-a întins zece lei şi m-a rugat să îi las în pace. Iată-mă alături de grăsanul adormit. Sforăiturile acestuia mă exasperau. Nu-mi puteam aduna gîdurile. Îmi venea să-l ucid, să iau perdeaua de la geam şi să-l axfiez, apoi să mă liniştesc. Atunci am văzut sticla de apă minerală, pe jumătate goală, am agitat-o bine şi l-am stropit cu ciudă pe piept. Grăsanul a sărit ca ars. Era cu un cap mai înalt decît mine, un monstru gata să sfîşie. Mai bine îl omoram, m-am gîndit.– Ce faci, domnule, chiar aşa de neatent poţi fi? Nu poate omul să doarmă liniştit pe banii lui. Pe unde sîntem?
– Mai avem vreo cincisprezece minute pînă la Bistriţa i-am răspuns, şi am răsuflat uşurat. Cred că a sesizat teama ce mă cuprinse. Zîmbi în timp ce îşi scutura hainele.
– Hai, bine că m-ai trezit. Poţi să bei toată apa dacă ţi-e sete. Mulţam că mi-ai păzit bagajele, în ziua de azi nu ştii cu cine te afli alături. Şi am marfă valoroasă aici. Vrei şi tu?
Scoase o sticlă de doi litri de ţuică şi-mi dădu să gust. După mărgele avea peste 50 de grade. Las-o naibii de apă, mi-am zis şi am luat o gură. Îmi curgeau lacrimile, dar nu am scuipat-o, nu atît din orgoliu cît pentru a nu pierde bunătatea primită în dar. Am coborît împreună şi m-am oferit să-l ajut la bagaje.

 

21, artist Constantin P. Popescu

 

Mihai m-a primit cu bucurie în casa lui. De fapt stătea în chirie într-o garsonieră destul de spaţioasă. Patruzecişipatru de metri pătraţi. Dormeam pe jos, gazda îşi luase mobila cînd se mutase în casa nouă. Doar în bucătărie lăsase o masă, două scaune şi un corp suspendat. Mai era cămara, cîteva rafturi încropite de Mihai pe care ne strîngeam borcanele cu tot felul de rămăşiţe. Vreo patru luni am trăit astfel, din salariul lui de mizerie şi din cele aduse de el de la ţară. Deşi ieşeam zilnic, nimic nu se lipea de mine. Am lucrat cîteva săptămîni pe un şantier spre exasperarea unui inginer simpatic şi destul de tolerant. Pînă a zis destul. M-a plătit pe toată luna numai să plec, numai să tac. Ştiam să mă tîngui pînă storceam lacrimi celei mai împietrite inimi. Dar totul avea un sfîrşit. Am luat banii, destul de mulţumit, m-am îndreptat pentru ultima oară de la şantier spre garsonieră. M-am oprit la un magazin şi am cumpărat cinci sticle de votcă şi un bax de bere la doi litri. Apoi m-am urcat în primul taxi, dînd vina pe greutatea bagajelor. Mihai a rămas surprins, era prima dată cînd aduceam ceva. I-am întins restul banilor. „Sînt pentru chirie”, am zis.
Băutura s-a terminat în cîteva zile. Mai era o damigeană de ţuică, pe jumătate, din aceea pe care o gustasem pe tren. Acum îmi părea oribilă, întreg corpul îmi părea îmbibat cu alcool.
-Hai să lăsam naibii băutura asta, i-am propus. Nu mai avem bani de chirie şi nici de mîncare.
-Tu vorbeşti? Te ţin aici de pomană, nu ai produs încă nimic. Pînă cînd?
-Îţi promit să mă revanşez. Cu siguranţă o să mă revanşez. Cu vîrf şi îndesat. O să-mi găsesc de lucru sau o să jefuiesc o bancă. Sau o să răpesc copilul unui bogătaş.
Eram revoltat, în sinea mea ştiam că vorbesc prostii. Aşteptam o veste de la una dintre editurile la care trimisesem manuscrisul romanului. „Neputinţa precum o ploaie de vară”, mi s-a părut un titlu inspirat. Acum nu mi se mai părea astfel. A trecut mai mult de un an de cînd l-am trimis spre analiză şi publicare. Încă mai speram. Poate zace pe undeva, prin sertar, poate un critic entuziasmat nu a reuşit să-i facă o cronică pe măsură, poate editurile sînt prea încărcate şi scot cărţile în ordine cronologică. Romanul meu stă deja de un an, cu siguranţă urmează să fie editat anul acesta. Nimănui nu destăinuisem secretul acesta, speranţa că voi deveni un scriitor cunoscut, mi-ar fi rîs cu siguranţă în nas, m-ar fi umilit. Chiar şi mama îmi reproşa timpul pierdut pentru punerea unor imbecilităţi pe hîrtie. Chiar aşa le numea, im-be-ci-li-tăţi!
-Da, cu siguranţă voi răpi copilul unui bogătaş! Şi am ieşit pe uşă să mă reculeg.Dădeam să coborîm cînd tren cînd m-a întrebat cum mă cheamă.
-Ioan, i-am răspuns.
-Ioan şi mai cum?
-Ioan şi atît. A tăcut cîteva clipe, apoi m-a întrebat:
-Şi de unde eşti de loc?
-Acum sînt de aici, din Bistriţa.
-O.K. Îţi voi zice Ioan Bistriţeanul.
Niciodată nu mi-a mai pus astfel de întrebări. Îmi respecta intimitatea, poate din cauză că era şi el astfel. Un introvertit. L-am ajutat să coboare bagajele şi ne-am aşezat pe prima bancă. Atunci mi-a propus să stau la el. Am recunoscut că sînt un fugar, că nu am un căpătîi, dar i-am inspirat încredere. Mai degrabă milă şi liniştire, citise cu siguranţă temerile ce le purtam în suflet. Eram un măr cu coaja lucioasă însă plin de viermi. Şi el îi putea auzi cum mănîncă din mine, cum scotocesc tot mai adînc în măruntaiele-mi putrede. L-am urmat precum un maidanez fericit pentru o bucăţică de carne, sau pentru o mîngîiere. Garsoniera mi s-a părut palat, plapuma aruncată pe jos, cea mai confortabilă canapea. M-am simţit norocos.
Grăsanul lucra la primărie, tot felul de treburi mărunte. Zicea că vara udă florile din parcuri, repară bordurile distruse din cine ştie ce pricină, curăţă copacii ornamentali de pe marginea bulevardelor. Iarna îndepărta zăpada de pe străzi şi arunca sare şi nisip să nu alunece maşinile. Era mulţumit de cît cîştiga. Îi plăcea să se laude că are tot ce îi trebuie. Cînd lua chenzina plătea tot. Chiria, gazul, curentul, întreţinerea. Avea şi un televizor color, aşezat pe perchet, şi o antenă cumpărată din piaţă, de la ruşi. O rotea toată ziua prin casă să prindă un post sau altul. „O să-mi iau un amplificator” zicea, o să fur semnal de la vecinii cu cablu şi o să se vadă mai bine decît la ei. Niciodată nu am fost să văd unde lucrează. Nu eram curios, îl credeam.
Rar bătea cineva la uşă. Uneori poştaşul aducea cîte o factură, alteori femeia de serviciu să ceară o găleată de apă. Cunoşteam bătăile acelea, temătoare, rugătoare, parcă doreau să cerşească puţin din timpul nostru fără a dori cu adevărat ca uşa să se deschidă.
Mihai tresări. Trei bătăi puternice în uşă. Se ridică cu oarece greutate şi se îndreptă nedumerit spre uşă.
-Deschide, poliţia! Vocea aceea era un cuţit înfipt în urechile noastre. Mihai a deschis.
-Domnul Mureşan e aici? Un poliţist cu grade sclipitoare pe umeri, cam la un metru nouăzeci, avea în mînă un carneţel şi un pix. Mă făcusem mic, m-aş fi băgat sub pat, sau chiar sub parchet. Eu eram.
Grăsanul amuţi cîteva momente, apoi zise:
– Nu cred că persoana pe care o căutaţi este aici. Mă numesc Mihai, Mihai Cotescu.
-Ştim asta, dar am informaţii că ar locui aici, împreună cu dumneata, un anumit domn Mureşan. Mureşan Liviu.
M-am ridicat alene şi m-am apropiat de intrarea spre hol. De unde, stătea poliţistul nu ar fi putut să mă vadă. Însă nu doream să-i creez probleme binefăcătorului meu.
-Eu sînt, domnule poliţist.
-Plutonier Tudoran, se prezentă.
Cred că am făcut ochi mari, poate tremuram, cu siguranţă eram roşu ca racul. Mi-a zîmbit.
-Te căutăm de ceva vreme. Mama ta a apelat la poliţie. Eşti cel mai curios caz de dispariţie la care am participat pînă acum. Vuieşte întreaga presă, un serial de televiziune, pariuri şi altele. Te-am căutat prin păduri, canale, pe la stînele de oi şi chiar prin bordeluri. Unii ziceau că ţi-ai tăiat venele precum în roman. Şi tu te ascunzi aici, bine-mersi. Mare figură eşti, omule!

autor Liviu-Ioan Muresan 

Luptătorul

Nu înțelegea unde plecase tatăl său. De câteva zile rămăsese singur printre găinile ogrăzii, numai el, tânărul cocoș cu glasul încă subțire. Pisica mânca torcând măruntaie proaspete, dar lucrul acesta se petrecea destul de des în gospodărie. Doar dacă nu cumva… Gândul acesta îl părăsi destul de repede și, privind cu mândrie în jur, nu zări decât câinele adormit lângă cotețul lui. Pe acest slujitor l-ar fi putut doborî numai cu o singură și puternică de cioc în creștetul capului său prost. De aceea poate câinele îl mârâia din când în când. Pisica, dimpotrivă, era mai puternică și mai iute decât zborul lui, asta din cauza aripilor lui bogate în pene colorate. Dar nici ea, pisica, nu îndrăznea să îl înfrunte, mulțumindu-se doar cu resturile aruncate de la bucătărie.
       Tatăl său nu mai apăru în următoarele zile. Calul stăpânului îl privea cu ochi blânzi, de parcă ar fi fost din altă lume. Vaca venea rar, dar și atunci făcea un zgomot asurzitor și nu îi plăcea de loc, ca și cum i-ar fi fost rivală. Niște slugi, se gândi cocoșul cel tânăr, tocmai când băgă de seamă că găinile i se adună de jur împrejur, sporindu-i măreția. Singurul care ar fi putut însă înțelege ceea ce era el, cocoșul, cu adevărat, era zeul său, omul, pe care îl slujea cu cântecul lui în zori și peste zi. Lui, zeului său, cocoșul nu avea alt țel decât să îi fie de folos, cu o încredere oarbă. Omul îl mângâia câteodată pe creștet și îi vorbea, iar el se simțea atunci iubit mai mult decât orice pe lume. Încerca să răspundă dragostei zeului cum se pricepea mai bine. În cele câteva luni care trecură de la dispariția tatălui său, cocoșul tânăr crescu, devenind cel mai frumos cocoș pe care omul îl avusese vreodată. Așezat la înălțime, pe stâlpul porții, se simțea un adevărat ales al zeului, iar penele lui, colorate precum curcubeul zilelor de vară, își întețeau atunci culorile.
       În curțile din apropiere mai trăiau cocoși, iar omul nu avu altceva mai bun de făcut decât să-l pună să se bată cu toți ceilalți, sub privirile curioșilor vecini, stăpânii cocoșilor. Se încinseră lupte din cele mai strașnice, cu pene zburând în jur și ochi sângerând, cu gheare ascuțite și lovituri de plisc bine plasate, dar cocoșul nu se dădu bătut niciodată, rămânând mereu neînvins. După un timp, trupul începu să-l doară cumplit după atât de multe și aprigi lupte. Învinșii erau trecuți deîndată în bucătăria unde el nu putuse intra niciodată. Apoi pisica mânca din nou, torcând, măruntaie proaspete. Nu cunoștea tainele acelui loc al casei, dar mulțumirea stăpânului în fața victoriilor lui neîntrerupte îi umplea inima cu un fior de neînchipuit pentru zeul său, omul. Din pricina aceasta cântecul său în zori de zi deveni asemenea unei trâmbițe pentru tot satul. Ajunsese un adevărat cetățean al cătunului și se simțea neînvins.
       Într-o zi senină, omul, zeul său, îi tăie gâtul și îl băgă la cuptor pentru masa de sărbătoare. A fost pentru prima și ultima oară când cocoșul intră în sfânta taină a bucătăriei. Sufletul neînvinsului nu simți decât o cumplită durere, fără a ști de ce fusese supus unei atât de cumplite pedepse. Ultimul său gând, înălțându-se la cer, a fost să lase trupului său, călit în atâtea lupte și totuși neînvins, gustul cel mai bun pe care îl putea avea pentru zeul care îl ucisese. Să-și amintească mult timp gustul lui, ca un sacrificiu încă de neînțeles. Din ziua aceea, glasul lui tăcu pe vecie.

La început, din pricină că era de neînvins, gladiatorul se înspăimântă. Era parcă anume ocrotit de ceva nevăzut, în așa fel încât toate loviturile de paloș, de buzdugane ghintuite sau de biciuri cu plumbi nu îl atingeau, ci rămâneau la distanță de trupul său, astfel încât îi era foarte ușor să-și doboare adversarul, mai ales pe cel care își cheltuia puterile mai mult înciudat de eșecul atacurilor. După ce îi trecu spaima, gladiatorul se gândi că zeii, în adânca lor înțelepciune, aveau un motiv deosebit pentru a-l ține astfel în viață. Alteori se gândea că tot ei, învârtitorii roților destinelor și ai stelelor, vor trimite spre el un adversar care îl va învinge. Știa gladiatorul că învingătorii sunt totdeauna trecători. Învinșii, de asemenea. Că numai spiritul luptei trebuia să fie ținut viu cu orice preț, iar slujitorii zeilor erau cum nu se poate mai harnici în a născoci tot felul de lupte. Zi după zi, luptă după luptă, gladiatorul ajunse cel mai cunoscut și de temut luptător, de care nici un alt gladiator nu îndrăznea să se mai apropie. Senatorul roman care îl găsise rănit pe câmpul ultimei bătălii cu barbarii, văzându-i trupul atletic, îl luase cu el și îi oferise toate condițiile antrenamentelor necesare. Acum, după mai bine de zece ani, senatorul se temea de el. Vedea că nu mai poate câștiga bani din lupte și din pariuri, asta din pricină că nimeni nu voia să mai lupte împotriva neînvinsului. Senatorul medita ceasuri îndelungate, temându-se de cel pe care îl crescuse, ca de un trimis de neînțeles al zeilor, căutând o soluție pentru toată treaba în care singur intrase. Nici unul din colegii lui de senat nu-l voiau, având aceeași teamă ca și el.
Neînvinsul nu mai era de folos în nici un fel pentru nimeni, deși trofeele pe care le adunase, precum și faima lui, îl făcuseră aproape o legendă. Dar, în culmea acesta a gloriei, era cu totul și cu totul inutil intereselor celor din jur.
În așteptare, gladiatorul se gândea adesea la soarta lui. Nu înțelegea de cine sau de ce este pedepsit cu acest nimb al neînvinsului. Moartea îl ocolea, răni nu avusese din pricina mantiei nevăzute care respinsese toate atacurile, ascuțite sau nu, de sabie sau de colți de suliță. Cu toate astea, gladiatorul era din cale afară de trist și singura lui rugăciune, către zeul lui tăinuit, era să fie lăsat mire celei cu matie albă ca o moarte-mireasă pe care o aștepta ca singura lui izbăvire. Femeile nu se apropiaseră de el niciodată, înspăimântate de legendara lui nemurire. Așa că nici el, nici senatorul, stăpânul lui, nu întrezăreau o ieșire din impasul acesta al neluptelor. Gladiatorul înțelese atunci că nu fusese trimis pe pământ decât pentru a fi un altfel de mesager al păcii, a cărui tainică solie se făcea vizibilă în acest fel pentru toți. Nu mai avea cu cine să lupte, nici motive străine pentru asta, așa cum făcuse toată viața. Nu-i plăcuse de fapt niciodată să omoare pe nimeni, cu atât mai mult pe niște nevinovați ca și el, în căutarea doar a unei bucăți chinuite de pâine, în spectacolul cerut de cei peste măsură de bogați. Nu, după primele antrenamente își spusese că va trebui doar să trăiască. Atunci încă aștepta fiecare cântat al cocoșilor, în zori, cu o încredere nouă. Acum, după cei zece ani, mușchii săi erau ca piatra, picioarele și brațele precum brazii falnici ai pădurilor, dar ochii lui erau izvoarele unei tristeți nesfârșite. Căutau în jurul său silueta alb-maiestuoasă a morții-femeie și implora zeul să-i fie trimisă cât mai curând. O închipuia în chipul acesta numai când simțea în jurul său mantia neagră a privirilor din ochii celor învinși. Ei erau cu adevărat izbăviți, iar gloria lui se năruia în el însuși, ascuns sub bolta corului asurzitor de glasuri urlând în extazele victoriilor. Cei care strigau, mulți, înrăiți, i se păreau a fi foarte departe de oameni. Niciodată nu înțelesese de ce moartea era atât de puternică pentru cei mulți, ca și cum n-ar fi știut cu toții cât îi sunt de supuși. El era, nu știa pentru câtă vreme, doar un scăpat din cercul ei totdeauna închis. Și, deși adusese de multe ori moarte celor cu care luptase, însă repetarea ei nesfârșită îi umplea de fiecare dată inima cu o mare amărăciune.

Într-o zi, la curtea senatorului sosi un îmblânzitor de șerpi, care, dorind să distreze cu spectacolul său pe senator, auzi povestea gladiatorului neînvins. Fiind un oriental isteț, acel om propuse senatorului un târg, anume ca în schimbul unei sume de bani să-l scape de gladiatorul devenit inutil. Senatorul deveni atent la propunerea indianului și înțelese simplitatea ieșirii din joc a celui nemaidorit.
Gladiatorul primi lupta cu cel care mânuia șerpii și simți în ochii acelui om apropierea luminii albe a veșmântului mult căutat. Numai în câteva clipe, trupul lui căzu la pământ sub strânsoarea șarpelui celui mare cu dinți veninoși. Nu era apărat de mantia lui obișnuită și bucuria nunții lui misterioase îl făcu să zâmbească pentru prima oară îmblânzitorului de șerpi ca unui trimis al zeilor. Murind, sufletul lui se simți asemenea unui cocoș împănat cu pene viu colorate care se înălța către cerul senin. I se păru doar o amintire îndepărtată pe care o cuprindea în ultimele zvâcniri ale vieții. Încununat cu o glorie pe care nu o recunoștea și pedepsit de singurul lui zeu.
Celălalt înțelese că acolo se petrecuse ceva care îi depășea puterile și își dori să plece cât mai degrabă cu sacul lui de șerpi și cu banii primiți. Prețul cerut i se păru din cale afară de amar. Dărui banii cerșetorilor la ieșirea din oraș și se îndepărtă. Flămânzi, aceștia cumpărară de îndată un cocoș zdravăn pe care îl gătiră în aceeași seară, mâncând cu o poftă pe care nu o puteau înțelege în nici un fel.
Poate doar dacă s-ar fi ospătat la o nuntă.

 

autor Constantin P. Popescu 

Haina de dar

Încerc să fac o pauză, mă despart greu de jurnalul lui Andrei. Nici nu am simțit cum mi-au amorțit picioarele strînse sub mine, am fost atît de adîncită în descrierile lui încît am uitat de timp și de tot ce este în jurul meu.
Nu pot să cred ce am citit despre nemernicul de la ambasadă, dar sînt convinsă că există astfel de specii. Dar în afară de asta simt o neliniște în mine, o senzație de deja-vu care m-a însoțit tot timpul lecturii. Multe din descrierile lui Andrei mi se par atît de cunoscute și normale. Chiar Tamaa nu este pentru mine o surpriză iar de Farai mă simt mai apropiată decît credeam.
Încerc totodată să-mi spun singură că numele sînt numai coincidențe.
Trebuie să-mi adun gîndurile, pe undeva știu mai mult decît vreau să recunosc, ceva îmi spune că nimic nu este nou, dar încă mi-e teamă să privesc adevărul în față.
Mai bine citesc mai departe în speranța să aflu ce deja cred că știu.
Torn apă fierbinte peste ceaiul rece și mă adîncesc din nou în foile misterioase uitînd tot ce se află în jurul meu.

Am pornit spre satul lui Tamaa nu înainte de a cumpăra cîte ceva pentru locuitorii de acolo. Ne-am dus mai întîi în oraș unde Machungwa cu relațiile lui a reușit să facă rost de trei saci cu zahăr, trei saci cu mălai și pentru populația cea mică o mulțime de dulciuri.
A fost destul de dificil de la o clipă la alta să găsim cantitățile astea dar am avut noroc cu Machungwa care s-a dovedit ca de obicei foarte folositor. Mama s-ar fi dat peste cap să încarce jeepul pînă s-ar fi turtit cauciucurile și sînt chiar convins că ar fi reușit, dar noi pentru prima vizită ne-am mulțumit și cu ce găsisem.
Drumul a fost nespus de anevoios. Hîrtoapele se înmulțeau văzînd cu ochii, lăsasem de mult satul lui Farai în spatele nostru și praful se pusese pe noi ca o mantie roșie.
De abia atunci realizasem ce drum au făcut oaspeții la serbarea care avusese loc în sat.
Cred că mergeam deja de vreo oră și nu-mi venea să cred, ei veniseră atunci atîta drum pe jos, prin tufișurile țepoase și aspre, peste pietroaiele și șanțurile uscate!
O șosea sau un drum normal nu exista, printre uscăciuni se deslușea din cînd în cînd un fel de cărare care dispărea printre găuri și bolovani. Așteptam din clipă în clipă ca mașina să-și dea duhul dar Machungwa era un șofer excelent, eu m-aș fi răsturnat de mult în vreun șanț.
În sfîrșit în depărtare am zărit niște colibe pitice răsfirate printre pomi la fel de stranii ca și tot ce ne împrejmuia.
Machungwa s-a întors spre noi, eu tresărind la vederea lui, arăta parcă se vopsise pe față ca de război.

 

Viziuni 3, Soare albastru, artist Constantin P. Popescu

Mi-am dat seama că nici eu nu arătam mai grozav și întorcîndu-mă spre Farai nu m-a surprins că în ciuda prafului roșu care se lipise și pe fața ei, arăta ca o zeiță gata să dea ultimul verdict.
Ne-am scuturat cît am putut de praful care nu mai vroia să se despartă de noi, pregătindu-ne pentru întîlnirea cu băștinașii care locuiau așa de departe.
Machungwa ne-a arătat cu degetul colibele, dinții-i albi sclipindu-i și mai puternic pe fața roșie-tuciurie.
De data asta nu am oprit în afara satului, oamenii care locuiau acolo, o parte din ei deja ne cunoșteau, iar sacii nu-i puteam oricum duce în spate. Într-un nor de praf și cu jeepul care scuipa și trosnea la fiecare mișcare am intrat în sătucul adormit.
Era altfel, nimeni nu ne sărea înainte, nu se auzeau strigăte și rîsete, nimeni nu ițea capul curios să vadă oaspeții. Machungwa a oprit în mijlocul uliței iar noi am coborît nedumeriți uitîndu-ne în dreapta și în stînga după vreun locuitor.
La capătul satului apăruse o siluetă albă care se apropia încet și cu greu de noi. Machungwa tresărise la apariția staturi iar Farai a rămas nemișcată.
Era un bătrîn învăluit într-o mantie albă cenușie care cu o mînă uscată se sprijinea de un toiag lung iar cu cealaltă își ținea poalele mantiei. Culoarea pielii era nedeslușită, prin vopseaua albă care îi acoperea fața, se întrezărea doar puțin pielea închisă care-i dădea o înfățișare de parcă stătuse cîteva zile în apă.
A mai făcut cîțiva pași oprindu-se cam la doi metri depărtare de noi. Acum puteam să-i văd mai bine fața mîndră, era foarte bătrîn dar ochii erau clari și de o tărie că te apuca frigul. La vederea lui Farai a ridicat mîna în fața ochilor ca și cum ar fi vrut să alunge o vedenie.
Cu o voce adîncă s-a adresat lui Machungwa pe mine nebăgîndu-mă în seamă.
Machungwa a făcut o plecăciune în fața lui și plin de respect i-a spus ceva într-o limbă pe care nu o auzisem pînă atunci. Bătrînul a ridicat mîna ca și cum era destul ce auzise și i-a răspuns lui Machungwa făcînd o mișcare largă cu brațul în direcția colibelor și arătînd spre mine Machungwa tresărind speriat s-a întors spre noi să ne traducă iar eu eram convins că Farai înțelesese totul.
Bătrînul era vraciul satului, știa că fata lui Tamaa era în drum spre ei însoțită de o persoană pe car el nu o putea defini. De aceea el a sfătuit locuitorii să intre în colibele lor.
Începeam din ce în ce să fiu mai convins că deasupra mea plutea vreo vrăjitorie, acum începuse și bătrînul pe care nu-l văzusem în viața mea să vorbească despre mine ca și cum nu aș exista.
Îmi adusesem aminte de o carte pe care o citisem la orfelinat și care mă fascinase. Nu mai știam exact conținutul cărții, dar ceva rămăsese în mintea mea. Starea pe care o simțeam în ultimul timp cînd o întîlneam pe Tamaa sau starea care o simțeam în prezența bătrînului mi-aducea aminte de cartea aceea.
Era vorba de un clan care avea niște legi foarte stricte. Legea care-mi plăcuse mie era că dacă vreunul din membrii tribului încălca alte legi, era pedepsit prin ignorare. Deci din acel moment persoana vinovată era inexistentă pentru ceilalți. În cele mai dese cazuri din asta i se trăgea moartea fiindcă în afară de clanul lui nu mai erau alte persoane cu care putea lua legătură.
Mai știu că mi se păruse atunci o chestie grozavă să fi inexistent pentru alții, deci cînd nu aveai chef să vorbești cu cineva trebuia să faci numai vreo poznă și erai lăsat în pace. Dar atunci eram copil și nu mă ducea capul prea departe.
Acum fiind în situația asta nu mai era așa de interesant cînd cineva se uită prin tine.
Mă simțeam de parcă eram o stafie pe care toți evitau să o vadă. Dar ce rău făcusem, asta era întrebarea care începuse să mă roadă din ce în ce mai mult.
Tot astfel de gînduri îmi treceau prin minte în timp ce Machungwa discuta cu bătrînul, eu oricum nu înțelegeam o iotă din limbajul lor.
Farai se rezemase de mine dînd parcă de înțeles că noi doi suntem nedespărțiți orice ar fi. Asculta la convorbirea celor doi desenînd cu vîrful sandalei cercuri prin praf.
Machungwa își rotea ochii peste tot, numai la mine nu se uita și era evident că se simțea foarte stînjenit.
Mai mult ca să scape de situația neplăcută cred, a arătat cu mîna spre mașină și după cît am putut să deduc a spus bătrînului de cadourile aduse, arătînd apoi spre mine. Bătrînul mi-a aruncat o privire de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată. Am făcut o plecăciune în fața lui așa cum văzusem la Machungwa spunîndu-mi că nu strică să arăt respect față de datinile lor. El și-a coborît privirea înclinînd în același timp puțin capul dar pentru mine a fost de ajuns, simțindu-mă din nou om în carne și oase. Sună poate aiurea ce scriu aici dar cînd stau să mă gîndesc mai bine, chiar așa simțeam, eram din nou eu, nu mai pluteam între cer și pămînt sub formă de duh.
Ne-am întors spre Jeep, plini de avînt să dăruim cadourile aduse și bucurîndu-mă deja să văd fețele lor încîntate, mai ales doream să mă bucur de bucuria copiilor.
Bătrînul a strigat ceva peste umăr și ca la comandă au apărut de peste tot femei și copii, bătrîni și bătrîne și cîțiva bărbați mai tineri care au sărit să ne ajute. Era o hărmălaie ca la bîlci și mă simțeam nespus de bine în zgomotele acelea care pentru mine deveniseră familiare.
Ca și în satul lui Farai, femeile au început să adune vreascuri ridicînd în mijlocul uliței un rug care începuse să trosnească la flăcările iuți. Copii cărau apă stropindu-se de bucurie unii pe alții și făcînd tot felul de pozne. Și tot la fel ca în satul lui Farai, am observat indulgența mamelor care niciodată nu rosteau vreo vorbă aspră spre cei mici, indiferent ce pozne făceau.
Bătrînul pe care aflasem că îl chema Kofi-Madiba-Mefume a propus lui Machungwa să intrăm în coliba lui și să stăm de vorbă. Farai însă nu a fost admisă, femeile nu au voie să participe la sfatul bărbaților. Ea cunoștea regulile și mi-a spus să stau fără grijă, se va ocupa de pregătitul mesei ajutînd femeile care trebăluiau neobosite.
Am intrat în coliba lui Madiba care din afară nu se deosebea de colibele pe care le cunoșteam din satul celălalt. Înăuntru era la fel de întuneric, din vîrful colibei atîrnau mănunchiuri de ierburi uscate, mirosea a fum și a fîn iar pe jos în jurul vetrei erau întinse mai multe blănuri de capră.
Luxul acesta se datora probabil poziției lui importante pe care o avea în acel sat.
Ne-am așezat în jurul vetrei, Madiba culegînd niște frunze uscate din mănunchiurile care atîrnau și îndemnîndu-ne să le mestecăm așa cum făcea el. Știam de efectul frunzelor dar mi-am spus că o dată pot încerca una atîta timp cît nu îmi voi umple gura. Mai tîrziu mi-am dat seama că și o frunzuliță are un efect teribil mai ales dacă nu ai încercat niciodată așa ceva. Și într-adevăr, mestecînd mă simțeam din ce în ce mai bine, aveam senzația că dormisem o lună întreagă,eram plin de vigoare, totul părea simplu, nimic nu mă mai neliniștea, și aș fi fost în stare să mă lupt cu un elefant.
Machungwa mesteca și el frunze uitîndu-se la mine îngrijorat. Rîzînd i-am spus să-l întrebe pe Mefume de Tamaa…….( Am renunțat să-i scriu tot numele care mi se pare cam lung și m-am hotărît să-l numesc numai Mefume care mie îmi suna cel mai bine.) Bătrînul și-a mai băgat un pumn de frunze în gură și cu ochii goi îndreptați spre cărbunii care mocneau în vatră a început cu o voce fără intonații să povestească. Eu eram într-o stare euforică, nici nu m-a mirat că bătrînul nu mai folosea limba cea necunoscută, începuse să vorbească cursiv în limba mea. Acum cînd mă gîndesc mai bine nu mai știu de fapt dacă vorbea în limba mea, poate că frunzele m-au ajutat să înțeleg ce spunea, totul a fost ca un vis din care m-am trezit în drum spre hotel.
Dar doresc să scriu aici ce aflasem de Tamaa, mi-e teamă că voi uita într-o zi visul și cu el povestea despre mama lui Farai.
Au trecut zeci de ani, spunea Mefume, cînd în satul nostru a apărut peste noapte o fată necunoscută. Era așa de frumoasă că noi copii rămăsesem cu gura căscată la vederea ei. Nimeni nu știa exact de unde venea, era foarte tăcută dar MÎÎÎÎNDRĂ, înaltă și mlădioasă ca o iederă plutea pe ulița satului parcă neatingînd pămîntul.
Eu eram pe vremea aceea copil și nu înțelegeam prea multe dar auzisem de la tatăl meu care era vraciul satului frînturi de vorbe despre ea. După cît înțelesesem nimeni nu a putut afla exact de unde venea, se spunea că de foarte departe, se spunea că fusese alungată de neamul ei și se mai spunea că asupra ei atîrnă un blestem și că de aceea a fost alungată.
Dar cred că nimeni nu știa nimic precis.
Tata a luat-o în coliba noastră oferindu-i adăpost iar eu eram cel mai invidiat copil din sat. Aflasem că se numea Abidemi ceeace însemna născută fără tată. Totul era misterios în jurul ei, eu o adoram și mă uitam la ea ca la o minune căzută din cer. Era tăcută dar avea în același timp un fel al ei că nu se putea să nu-ți fie dragă. Tata se schimbase de cînd Abidemi locuia cu noi, discutau foarte mult în fața focului seara și o lua peste tot cu el.
Abidemi cunoștea aproape tot ce era în legătură cu plantele și efectul lor contra bolilor. Chiar tata care era renumit pentru cunoștințele lui, se uita cu respect la ea și cred că a mai învățat unele taine despre buruieni lecuitoare. Eu mergeam cîteodată cu ei să culegem plante și Abidemi se purta foarte frumos cu mine. Ajunsesem să o văd ca pe mama mea deși era foarte tînără. Mama murise de mult, tata nu și-a putut ierta mult timp neputința lui de a o vindeca dar așa a fost soarta noastră. Acum aveam o altă mamă, frumoasă și gingașă, blîndă și drăgăstoasă care de multe ori se juca cu mine zburdalnică ca o fetiță.
Dar după cîteva luni Abidemi a început să se îngrașe și făcuse o burtă cît toate zilele. Nu se simțea deloc bine și cu toate că încerca să facă față la treburile zilnice se vedea că era mereu obosită. Tata era foarte îngrijorat iar eu înțelesesem că ea aștepta un copil. Eram destul de mare să înțeleg că în curînd voi avea o soră sau un frate. O ajutam cît puteam la toate treburile, îi căram apă și vreascuri, făceam focul și în fiecare dimineață îi aduceam ceaiul pe blana pe care se odihnea din ce în ce mai mult. Femeile din sat care o îndrăgiseră și o respectau, veneau zilnic cu mîncare, Abidemi nu mai era în stare să gătească. Ea ajutase multe femei tinere cînd născuseră și era nelipsită cînd cineva se îmbolnăvea sau cînd vreun copil vedea lumina zilei.
Slăbise foarte mult, tot ce mînca nu putea să țină, doar burta era enormă față de restul corpului care era foarte slab, iar fața ei frumoasă era trasă, numai ochii mari ieșeau și mai mult în evidență. În ziua cînd a trebuit să nască era atît de slăbită că abia mai putea să facă semn că se apropie momentul. Am ieșit afară amețit de răspunderea pe care o aveam, trebuia să mă duc repede să chem ajutor. Tata care tot timpul cît Abidemi a zăcut lîngă vatră dormise afară, s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată. Privirea lui cerea ajutor, el care de obicei era atît de sigur de sine și în toate situațiile știa să dea un sfat era acum cu totul pierdut. Se schimbase mult de cînd Abidemi se simțea atît de prost, nu mai vorbea aproape deloc și nu se mai interesa de nimic. Mai tot timpul stătea gînditor pe prispă sau lîngă ea ținîndu-i mîna slabă și fără vlagă.
M-am întors cu trei femei tinere de care știam că Abidemi le ajutase la rîndul ei cînd au născut. Tata le-a făcut loc să intre, el așezîndu-se din nou în praful din fața colibei. Nici eu nu am avut voie să intru și ascultam încordat orice zgomot dinăuntru. Nu se auzea nimic, doar din cînd în cînd cîteva șoapte rostite în grabă ca apoi să se lase iar tăcerea.
Soarele coborîse deja la capătul cîmpiei, uitasem de timp, de mîncat și de băut, tata mesteca cu ochi sticloși frunze de Maa și cred că plecase în altă lume. După un timp care mi se păruse nesfîrșit, femeile au ieșit afară iar eu cercetîndu-le privirile am constatat ușurat că se terminase totul cu bine. Ne-au spus că acum putem intra dacă vrem, iar eu l-am împins pe tata de umăr să se trezească. Nu dormea dar cam la fel ar fi fost că tot în lumea viselor umbla. Am intrat nerăbdător la Abidemi crezînd că ea deja se sculase de lîngă vatră și făcea ceva prin colibă. Dar dezamăgirea mi-a fost mare văzînd că ea tot întinsă era pe blănuri și nu puteam spune că arăta mai bine decît înainte. Lipită aproape de ea se afla un pachețel care se mișca din cînd în cînd. Abidemi ne-a zîmbit cu cel mai frumos zîmbet și șoptind mai mult, ne-a spus să ne apropiem. Tata se uita la ea nemișcat dar pachețelului nu a aruncat nici o privire. Eu eram foarte curios să văd dacă aveam acum un frate sau o soră și speram să fie băiat să am cu cine mă juca mai tîrziu. Abidemi ne-a spus că este fată iar eu m-am aplecat dezamăgit deasupra pachețelului să o văd. Nu știam pînă în momentul acela cum arată un nou născut atît de aproape și cînd am văzut-o am uitat și de băieți și de frate și de orice. Mi-a cucerit inima de la prima vedere, era atît de mică, avea părul negru, fața ei minusculă era încruntată și dormea cu buzele strînse. Cînd ne-a simțit și-a strîmbat fața și a căscat parcă ar fi spus, nu mă deranjați. Eram foarte mîndru că acum sînt fratele ei mai mare asumîndu-mi deja orice răspundere față de ea și văzîndu-mă cum luptam ca un leu să o apăr de orice pericol. Am întrebat-o pe Abidemi cum o cheamă iar ea a spus uitîndu-se la tata că ar dori să se numească Tamaa. Mai tîrziu am aflat că numele ei înseamnă „cea dorită“,și iar mai tîrziu am înțeles de ce.
Tamaa era un copil foarte cuminte dar ceva nu era în regulă în legătura dintre ea și Abidemi. De cîte ori Abidemi o lua lîngă ea, Tamaa începea să țipe și se zvîrcolea în brațele ei înroșindu-se la față furioasă. Din această cauză Abidemi nu o putea alăpta și una dintre femeile care au asistat-o la naștere și care născuse și ea cu puțin mai înainte, venea în fiecare zi să o hrănească. Abidemi era foarte tristă din cauza asta iar starea sănătății ei se agrava din zi în zi. Tata nu mai ieșea din colibă, stătea tot timpul lîngă ea, îi povestea încet tot felul de întîmplări din viața lui, iar Abidemi zîmbea fericită, fața ei frumoasă strălucind de bucurie.
Se topea încet, încet, tata vedea asta și era disperat, nici măcar el nu mai putea să-i facă ceva, toate leacurile erau de prisos. Pe Tamaa nu o băga în seamă, chiar se ferea să pună mîna pe ea iar eu nu înțelegeam cum să nu îndrăgești un copil atît de dulce. Avea ochii negrii ca tăciunele, cred că numai ochii îi dădeau feței o expresie de te încremenea cînd o priveai.
Era dulce dar în acelaşi timp emana ceva care te făceq să nu te poţi apropia de ea. Eu aveam mai mult noroc, pe mine mă acceptase de la început şi de multe ori o puteam duce în spate la plimbare prin sat, Tamaa se bucura dar nu ca un copil care ar fi strigat de bucurie, mă străngea de gît numai şi cîteodată atît de tare că-mi pierdeam respiraţia.

 

 

autor Magdalena Chirilov

Floarea Soarelui

Dimineața se anunța senină și calmă, fără nici un fenomen meteorologic deosebit. MMC314 își luă ca de obicei zborul către câmpul de Floarea Soarelui, cu o senzație stranie, provocată de aceleași urări de spor la lucru adresate de paznicii de serviciu. Îi simțea a fi zeflemitori, însă fără răutate și MMC314 se întrebă, planând ușor sub ceața ușoară și parfumată a dimineții, dacă ei nu cumva știau ceva mai mult decât ele, lucrătoarele. Nu, era sigură că nu. Aveau aceeași expresie tâmpă sub mușchii lor și aparenta lor putere ar fi putut să ascundă de fapt o mare slăbiciune. Aceste gânduri, neobișnuite pentru ființa ei, o neliniștiră și apoi înțelese un lucru cât se poate de clar: paznicii de serviciu nu păzeau cu toate puterile lor stupul și pe Regină, ci le păzeau pe ele, multele muncitoare, să-și facă treaba cât mai bine și cu spor, așa cum le urau în fiecare dimineață. Nu erau, în afara mușchilor și a armelor lor, cu nimic mai deosebiți de trântori, alte specimene ciudate, hrănite din munca lor zilnică de parcă ar fi fost aleși.
MMC314 culesese deja un săculeț plin de polen galben și parfumat. Obosise, nu atât din pricina efortului, cât din cauza acestor noi gânduri. Viața ei ar fi putut părea minunată privită din afară: lumea florilor, parfum și culoare, îmbătătoarele raze de soare blând, lumina binefăcătoare. Armonie, pace și mai ales buna dulceață a mierii, la care toți oamenii  jinduiau . Dar munca lor invizibilă? Unde dispărea, în ce pocale străine, ale căror puternici invadatori? Plânsul lor vechi de secole, acela care poeților le părea a fi o muzică atât de suavă, cine îl cunoștea cu adevărat, dacă nu doar ele, roabele sacului de polen, ca singură condamnare pe viață, pe vieți?
Astăzi, în această zi pe care o simțea a fi altfel decât celelalte, desprinsă parcă de șirul nesfârșit și monoton cu care fusese atât de obișnuită de când era mică, MMC314 primi din inima arzătoare a Florii Soarelui un sfat neobișnuit:
      Odihnește-te! Ai tot dreptul. Pentru hărnicia ta vei primi un dar. Dăruiește-l.
Mirată că lumea rotundă și luminoasă a Florii Soarelui îi putea da o asemenea povață, MMC314 se așeză în mijlocul florii și lăsă jos sacul cu polen. O moleșeală plăcută îi cuprinse făptura puternică și simți că adoarme. În chip ciudat, MMC314 avu un vis, lucru care nu se mai petrecuse niciodată în scurta ei viață, obișnuită numai cu munca și programul strict al stupului. Simți, în ciuda somnului care o cuprindea în plasa lui lină, legănată de vânt, în miezul de lumină al Florii Soarelui, că acesta este darul meritat. Visă, așa cum știa bine că arată, un om. Dar omul acela nu era imens și puternic, cum erau toți oamenii, care dintotdeauna o înfricoșaseră când veneau să prade stupul. Nu, era înveșmântat în lumina curată și răcoroasă a Soarelui și statura lui era la fel de mare cu a ei. O privi cu ochi mari și MMC314 se simți cuprinsă de o emoție atât de vie cum nu mai cunoscuse decât în accidentul care o adusese odată, de mult, în apropierea morții. Atunci se apărase de om și acul ei puternic îi fusese lăsat, după o luptă aprigă, în trupul încă tânăr pe atunci, singura ei unealtă credincioasă.
Omul din vis tăcea și din mâinile lui primi o cheie de lumină, strălucitoare ca și cum ar fi fost de aur sau de foc, așa încât MMC314 se sperie în somn, știind că primește în dar ceva deosebit, așa cum nu putea fi decât un vis. Trupul ei fremăta din aripi și cuprinse cheia de lumină la piept, ascunzând-o ca și cum ar fi fost un dar de preț. Ce ar fi spus surorile ei dacă ar fi văzut cheia? Nici nu se putea gândi, mai cu seamă în somn. Omul acela, așa i se păru ei, își luă zborul cu aripi aurii ca de albină și, înălțându-se, îi făcu un gest de tăcere cu degetul pe buze. Ochii lui îi zâmbeau, iar MMC314 deveni deodată foarte puternică, așa cum fusese numai în timpul acelui accident din care își scăpase viața cu mult timp înainte. Simțea că o acoperă, descoperind-o pe ea, MMC314, ei însăși, haina nemuritoare a luminii dragostei. Înțelegea că are un suflet numai al ei și bucuria aceasta i se păru a fi nețărmurită, ca însăși viața. Era o singură făptură cu Floarea Soarelui și cu toate celelate ființe vii.
Se trezi. Floarea Soarelui o legăna încet. Ar fi vrut să înțeleagă mai mult și floarea îi spuse:
      Mergi, te așteaptă o misiune deosebită și grea, așa că ai grijă de puterile primite în dar!

Întoarcerea la stup a făcut-o cu viteza gândului. Se gândi la ceea ce aflase în somn: viețile lucrătoarelor, ale miilor de albine surori, erau prinse în chingile strânse ale unui soi de vrajă care nu putea fi desfăcută nicicum. Așa cum erau de altfel și paznicii și trântorii, dar cu alte vrăji țesute de mâini nevăzute, ascunse bine în negura timpului. MMC314 înțelese toate astea într-o singură clipă de zbor sau de vis, nu își dădea încă bine seama. Înțelegerea aceasta îi dărui puteri înzecite și dorința arzătoare de a-i elibera pe toți din vrăjile acestea străine, a căror cheie o purta numai ea, în inima ei ocrotită de vis.
O primiră cu o căldură deosebită la întoarcere, dar MMC314 simți că oricât de bine ar fi ascuns la piept cheia primită, lumina ei se făcea văzută de toate surorile. Veneau, atrase ca de miresmele florilor, așa cum înșelător fuseseră învățate, veneau cu toate în apropierea ei și, mai mult, tuturor li se aprindea în piept luminița acelei chei a visului. Deveneau cu toate luminoase și semănau bine cu un nor de licurici în catacombele întunecate ale stupului.
Atunci, ca la un singur gând, se duseră către seraiurile Reginei, simțind că acolo se află poate taina vrăjilor, care cădeau descuiate deodată, pentru toți, cu lumina visului adus din Floarea Soarelui de MMC314. Ocoliră gărzile cu oarecare teamă, apoi paznicii fioroși și coloniile de trântori. Dar, spre surprinderea lor, nici o rezistență nu li se opuse, iar ființele aflate sub vrăjile lor cunoscute se eliberau ca sub aripa unui vânt adus de norul luminos. Se alăturară unii altora și luminii care îi unea. În timpul acesta ajunseră în fața Reginei lor, aspră, măreață și totuși iubitoare.
      Vă așteptam, le spuse Regina. Am avut de mult timp visul acesta, înaintea ta, MMC314. Viziunea acestui vis mi-a dăruit-o un om. Un om chinuit cum nu se mai află altul, în lanțuri și robie nesfârșite de vieți îndelungate. Atât de multă milă mi-a stârnit urletul acelui om încât am simțit că întreaga omenire striga spre mine pentru ajutor. Nu am putut uita acel strigăt, dar lucrările noastre aici, în stup, deopotrivă ale noastre, ale tuturor, se dovedeau a fi peste măsură de mici pe lângă nemăsurata lăcomie de miere a oamenilor. Ei, oamenii, cei care îi înrobeau pe semenii lor, în numele unei iluzorii egalități și al unei încă necunoscute fraternități, ne-au înrobit și pe noi, ca și pe atâtea alte viețuitoare de pe planeta asta rotundă ca o Floare a Soarelui. A sosit acum clipa ca Floarea nouă a Soarelui să ne izbăvească de vrăjile lor străine.
Regina tăcu, privindu-i pe toți. Înțeleseră deodată că revolta lor era zadarnică și se îndreptaseră împotriva cui nu trebuia. Regina îi privea cu ochi aproape omenești și se simțiră pe cât de rușinați pe atât de îndrăgiți.
      Acum sunteți toți și toate asemenea mie de puternici. Vă spun însă că până și eu, Regina voastră, am asupra mea o vrajă tot atât de puternică pe cât mă credeți voi că sunt. Cheia acestei vrăji se află în mâinile omului, iar noi, toți, abia acum, ca un singur trup și o singură făptură, fără Regine sau Regi, o putem dobândi, spre binele tuturor viețuitorelor pământului. Mergem?
      Da!, îi răspunseră toți și toate într-un singur gând, o singură voce și un singur vis.

După truda cumplită a muncii de rob, omul dormea atât de adânc încât visul i se părea a fi aievea. Un nor de gâze luminoase și ii aducea cu greu o cheie de lumină pe care i-o dăruiră bâzâind melodios. Omul o ascunse bine, adânc, la pieptul lui, deși știa că doarme și încă mai visează.
Din visul acela frumos omul găsi puterea de a rupe lanțurile grelei sale robii. Știu atunci că prețul libertății nu îl poate cunoaște decât cel înrobit, după ce va fi trăit din plin marele gol al vrăjii străine.
Dimineața, în zorii noii zile, își aminti. Darul visului fusese dăruit.
Gâzele îi spuneau că trezirea din vis se va petrece în Floarea nouă a Soarelui.
                                                                                             (Orice legătură cu realitatea este pur întâmplătoare)

 

 

autor Constantin P. Popescu

Cazul (fragment)

Acolo, pe banca de lemn din sala de aşteptare a gării, va începe aşteptarea. Aşa cum plănuise, mecanismele se vor declanşa pentru el. După un timp mai lung ori mai scurt, cineva îl va lua de acolo. Iar inginerului îi rămăsese, din marea lui trusă de unelte vechi, o singură unealtă, dar cea mai puternică: tăcerea. O va îmbrăca asemenea halatului alb în care îşi trăise meseria, mecanica fină.
Se aşază pe scândura băncii, tocită de atâţia călători. Nu este nimeni acolo şi ştie că vor veni oamenii de serviciu să facă rondul de curăţenie. Aproape îi vede, cu mături şi făraşe, cu cărucioare de gunoi şi haine ponosite. Sărmani angajaţi ai gării sau ai primăriei oraşului. El o să stea aici, cu privirea lui nouă, ireală. Cu gura pe jumătate deschisă, cu trupul inert şi fără să audă nimic din ceea ce îi vor spune. O legumă umană, un vagabond, un beţiv sau un nebun. Aşa vor crede, vor trebui să creadă. Fără ca nimeni să ştie că el este perfect lucid şi planul este al lui, al răposatului inginer M. Fie-i tărâna uşoară.
Aude gălăgia şi vorbele celor care mătură sala de aşteptare. Se apropie încet de locul unde stă, măturile vântură praful şi uşa deschisă îl trage afară. O femeie grasă, cu găleata, teul şi cu cârpa udă, se apropie de el. E primul om venind şi inginerul ştie că dacă trece cu bine de întâlnirea aceasta, atunci totul va fi conform planului.
-Mişcă-te un pic, omule, să pot spăla, îi spune femeia când ajunge aproape de picioarele lui. Inginerul tace, cu privirea căzută. Femeia stă, sprijinită în coada lungă a teului şi îl priveşte atent.
-Hai, omule, că am multă treabă de făcut. Vocea poartă accentul provinciei. Tăcerea, starea de inconştienţă o intrigă. Îi apucă deodată amândouă picioarele şi i le ridică pe banca de lemn, răsucindu-l. E uşor trupul lui, o ştie şi femeia se gândeşte că e doar un beţiv aproape adormit. Dar e curat şi nu miroase de loc a băutură. I se face milă de el şi oftează. Continuă să spele pe sub banca de lemn ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Văzuse multe în anii ei de serviciu. Băieţii ceilalţi termină de măturat şi fluieră pe peron, sprijiniţi în cozile lungi ale măturilor. Au în mâini pahare de plastic cu cafea de la automatul gării.
Trece prima întâlnire. Sosesc pe urmă călători cu bagaje, cu copii mai mici şi mai mari. Toți, grăbiţi sau osteniţi. Stau lângă el pe bancă, îl privesc indiferenţi şi pe urmă pleacă. Vin alţii, mereu la fel, prinşi între fluierăturile locomotivelor, care vin şi pleacă la fel. Fiecare cu orarul lui, spre trenul ales, cu destinaţia lui. Ceasul cel mare de deasupra uşii îi duce pe toţi mai departe. Inginerul M. aşteaptă.

Autobuzul merge pe un drum de noapte. Mereu înapoi, asta o simte odată cu geamătul frânei bruşte. Şocul frânei îl trimite spre spătarul locului său, nu înainte. Priveşte parbrizul prin care se văd luminile farurilor. E întuneric, nu poate vedea nimic pe ferestrele autobuzului. Se face deodată foarte linişte. Numai ecoul frânelor îi mai stăruie o clipă în auz, apoi iar linişte. Are ceva mare şi greu în mâini şi vede că ţine în palme un microscop de laborator, colorat în roşu. Simte cum îi ard mâinile, geme şi lasă microscopul să cadă pe jos. În liniştea aceea, sunetul căderii îl face pe şoferul cu haină întunecată să se întoarcă spre el. Şoferul nu are chip, faţa îi e doar o pată de lumină albă. Haina i se întunecă violet.
Geamătul frânei de autobuz îi aduce aminte de femeia cu care îşi împărţise mai bine de zece ani viaţa. Eva. Îl iubise în acei ani, până când el îi auzise pentru întâia oară geamătul. Spunea că este în afara casei lor, la uşa de intrare, înspăimântată că ea îl aude mereu la aceeaşi oră din apropierea miezului nopţii. El nu auzea nimic. Îi spunea că visează şi că îi va trece spaima. O liniştea pentru moment, dar în noaptea următoare totul se repeta. Se străduise să audă şi el, dar nu izbutise. O privea pe Eva după aceea, dormind agitată şi gemând aşa cum nu mai auzise pe nimeni gemând în somn. Îl înfiora până în adâncul inimii geamătul ei. O iubea. Se gândea că Eva îşi aude atunci propriul ei geamăt, chiar dacă dormea. Îi era milă şi începu să îi dea câte un somnifer uşor cumpărat de la farmacie. Nu a avut efect decât câteva nopţi, apoi totul reîncepu.
Dimineaţa privea uşa casei lor pe dinafară şi pe dinăuntru, gândindu-se uneori că fusese vreun animal rătăcit, vreun câine sau poate un lup. Nu era nici o urmă, nici pe uşă, nici pe aleea cu pietre şi pământ care ducea către intrare. Inginerului însă nu i se părea. Eva începea cu timpul să îşi piardă minţile. Inginerul M., pe atunci necunoscător al mecanismelor vieţii, se întreba ce dureri ale vieţii o puteau face să geamă atât de greu în clipele din preajma miezului nopţii. Dimineaţa, la cafea, Eva îl săruta cu multă duioşie şi apoi pleca spre serviciu. Părea liniştită, dar el ştia că va veni iar noaptea, cu acelaşi geamăt neomenesc, la aceeaşi oră de lângă miezul nopţii.
I-l amintise frâna autobuzului mergând întotdeauna înapoi. Îl auzise încă odată, chiar şi în somn.
Eva îl părăsise după aproape zece ani, cu minţile răvăşite. Mersese la un psiholog şi i se spusese că trebuie să rupă felul acela de viaţă. Să se desprindă. Eva alesese să se desprindă de el. Psihologul îi recomandase multă meditaţie, yoga şi alte bazaconii, dar inginerul simţea că Eva nu se poate vindeca în felul acesta. Mecanismul fin al vieţii ei părea a fi defectat iremediabil şi pe el asta îl durea mult. Ultimul lor an a fost cel mai greu. Şi atunci el o iubise cel mai mult.
Se mutase din locuinţa aceea şi credea că nu va mai auzi niciodată geamătul din somnul femeii cu care îşi împărţise viaţa. Însă schimbarea locuinţei nu îi adusese decât o mare singurătate şi un cumplit dor cumplit de Eva. Primeşte din timp în timp facturile de plată ale locuinţei lor şi le achită complet.
Se dedică mecanicii lui fine cu totul. Izbuti câteva invenţii apreciate de şefii lui. Doar mecanisme şi atât.

Un copil obraznic îl trage de nas. Pentru o clipă, doar pentru o clipă, privirea lui devine umană. Ca ochii copilului. Pentru a nu fi desluşit îşi reia privirea ireală. Copilul râde şi are un dinte de lapte căzut de curând. E simpatic în obrăznicia lui şi inginerul îl iubeşte. Mama îl dojeneşte şi apoi îl priveşte bine pe inginer. Se teme. Vede un om stând inert şi indiferent pe banca din sala de aşteptare. Cu gura întredeschisă şi cu o privire tulbure de om beat. Nu are rost să-i ceară scuze. Îşi îndepărtează cu teamă copilul de el.
Nu simte foame sau sete. Se educase astfel. Oamenii sălii de aşteptare se răresc. Se apropie seara şi trenurile se răresc şi ele. Inginerul ştie că va trebui să petreacă prima noapte acolo, cu vizita paznicilor şi a poliţistului.
Vin, către miezul nopţii. Legănându-se cu indiferenţă pe picioare, făcând rondul orei târzii. Discută despre ale lor, neveste, copii, meciuri, loterie. Un poliţist şi trei paznici. Se apropie, îl privesc şi se îndepărtează. Doar poliţistul mai întoarce odată capul spre el. Inginerul îi zăreşte agăţate la spate, de centura de piele, cătuşele. Alt mecanism pe care inginerul l-ar putea demonta foarte uşor. Dar nu acum. E dubios, desigur. Nu are bagaj, nu e însoţit şi nu mai e aproape nimeni în sala de aşteptare. Poliţistul are un bun simţ de observaţie. Dar speră să-l lase măcar să doarmă.
În palma stângă gândăcelul auriu îl gâdilă cu picioarele lui mici. Pare că a mai crescut. Îl priveşte atent, cu ochi de inginer al mecanicii fine. Lumina soarelui îi îngăduie să observe foarte bine detaliile. Vede picioarele gândăcelului prinse în lanţuri mici, din aur fin. Din pricina asta se mişcă greu şi îi gâdilă palma nu cu picioruşele lui, ci cu lanţurile. Pare o bijuterie încă necunoscută.
O mână fermă, grea, îl zgâlţâie de umăr. Privirile lui cad pe cizmele lustruite ale poliţistului şi ştie ce are să urmeze. Ridică spre celălalt ochii lui ireali şi gura pe jumătate deschisă. Poliţistul are faţa rotundă şi proaspăt bărbierită. În spatele lui, cei trei paznici îmbrăcaţi în uniforme negre şi femeia de serviciu. Îl privesc curioşi cu toţii. Se mai apropie şi câţiva călători. Pentru o clipă, e linişte.
-Actele, vă rog, spune calm poliţistul. Inginerul îl priveşte tăcut. Tăcerea, singura lui tovarăşă credincioasă.
-Acte ai, şefu’? Cum te cheamă? Poliţistul îl priveşte mai atent şi inginerul ştie atunci că poliţistul nu poate trece de irealitatea alcătuită a ochilor lui. Ceilalţi se uită, curioşi. Unul din paznici are ochi buni. Femeia de serviciu se apropie de poliţist şi-i spune:
-Stă aşa de ieri dimineaţă. Nu are bagaje, nimic. N-a făcut nimic rău, doar aşteaptă. Poliţistul o priveşte, înţelege că e ceva în neregulă cu omul ăsta. Îi pune încă o dată mâna pe umăr şi-l zgâlţâie uşor. Mâna îi e mai uşoară.
-Cine eşti, omule, spune odată? Altfel o să te luăm cu noi acolo, la secţie. Crede că îl sperie, inginerul ştie că mecanismul s-a pornit pentru el. Uleiul cu care îl unsese îl face să meargă perfect.
-Lasă-l, şefu’. Unul din paznicii din spate se gândeşte că poate omul aşteaptă un tren. Da, dar de o zi întregă, nemişcat, aici? Poliţistul îl priveşte pe paznic cu superioritatea gradului şi spune:
-Nu, îl luăm la secţie. Dacă e vreun infractor periculos? Aflăm noi totul. Se apleacă să îl ridice şi trupul inginerului se lasă moale. Poliţistul vrea să-i pună cătuşele, dar paznicul cu ochii buni îi spune că nu are rost, că omul e blajin şi calm. Poliţistul priveşte încă o dată trupul slab al inginerului şi renunţă. Paznicul cu ochi buni pare să aibă dreptate. Poliţistul are vreo treizeci de kilograme mai mult în greutate şi l-ar doborî doar cu o suflare. Îl prinde totuşi cu forţă de braţ, nu poţi fi sigur niciodată. Îl scot afară din sala de aşteptare şi-l urcă în maşina de lângă trotuar. Curioşii îi urmăresc pe peron şi apoi până la maşină. Cu sirenele pornite, maşina pleacă. Bietul om, spun unii.
E lumină şi soare. Inginerul se bucură, dar privirea trebuie să-i rămână ireală.

Îl coboară la secţia de poliţie a oraşului, renovată de curând. Sunt mândri de sediul lor, dar inginerul nu le arată asta. Îl aşază la o masă foarte rece, colorată gri închis. Pe un scaun la fel de rece. Un poliţist gras îl ia în primire, mestecând plictisit gumă. Îl scanează cu privirile de sus în jos şi invers. Se strâmbă un pic şi-i spune să-şi golească buzunarele. Inginerul nu schiţează nici un gest.
– Tăcem, hai? Buzunarele, hai, hai, acum, acum.
Văzând liniştea omului, îl apucă de braţ, îl ridică brusc şi îşi vâră mâna în buzunarul pantalonilor lui. Găseşte nimicul şi găurile ţesăturii. Face la fel cu celălalt buzunar, apoi îl întoarce cu spatele, privindu-l ca pe o curiozitate a naturii. Îl aşază la loc pe scaun.
-Nu vorbim, hai? Vei vorbi, vei vorbi… Îi apucă mâna stângă pe care inginerul i-o lăsă moale. Îi priveşte degetele lungi şi curate şi zice:
-Mâini fine, de om subţire… Îi aşază palma cu faţa în jos pe planşeta mesei gri. Cu rapiditatea unei feline, loveşte cu bastonul de cauciuc falangele mâinii stângi, strivindu-le de tăblia mesei.
Poliţistul rânjeşte, cu buzele ude de salivă, mestecând gumă. Inginerul strânge ochii, lacrimile, dinţii. Nu scoate nici cel mai mic geamăt. Îl doare, e viu.
-N-avem coarde vocale, hai? Oi fi mut, mai ştii… Îşi aşază la centură bastonul de cauciuc. Simte că aşa nu va merge. Celălalt poliţist, cel care îl adusese pe inginer acolo, vrea să vadă mâna lovită. Inginerul îl ţintuie locului cu privirea lui ireală.
-Acum lasă-l, şefu’, spuse. O să-l chemăm pe comisar.
Auzind de comisar, poliţistul gras se înviorează brusc. Comisarul ştie alte metode. Să-l sperie un pic.
– Aşa, o să vină dom comisar şi ai să vezi tu pe dracu’. Noi suntem mici şi răi, dar el e culmea noastră. Ai să vezi tu cum vei vorbi, ca un mieluşel.
Inginerul îşi simte degetele arzând. Le ţine în palma dreaptă. Mecanica fină a mâinii stângi nu e afectată grav, dar durerea e cumplită. Mecanism.
Poliţistul gării vorbeşte la telefon cu comisarul. Spune tot, cu conştiinciozitatea subordonatului raportând superiorului. Când termină spune doar că va veni comisarul cât de curând. Toţi tac. Paznicii din gară discută fumând în jurul maşinii din curtea secţiei. Fereastra nouă e fumurie, întunecată. Inginerului nu-i place lumina ei. Din pereţii de oglindă metalică inginerul se simte privit de alţi ochi, poate mecanici. Ştie că ochii aceia văd totul. Ştie că acei ochi sunt pedepsiţi să vadă astfel de scene. Încă îl doare mâna. Ar vrea să respire aerul curat al munţilor, ca pe o hrană. Prima hrană.
Comisarul apare repede, grăbit să vadă cazul. E un om slab şi înalt, tuns foarte scurt şi cu ochi de albastrul oţelului. Priveşte iute spre inginer, iar acesta ştie din nou că nimeni nu poate trece de irealitatea ochilor lui. Un caz nou şi curios, cu gura pe jumătate deschisă, o legumă umană. Vorbeşte în şoaptă cu poliţistul care lovise. Nu-l scapă din ochi şi ascultă ce i se spune cu atenţie. Aprinde cu calm o ţigară şi se aşază pe un scaun în faţa inginerului, de cealaltă parte a mesei gri. Îi suflă fumul cu dispreţ în ochi, ca şi cum ar fi dorit să treacă de ceea inginerul îşi pusese acolo. Nu reuşeşte. Inginerul simte cum celălalt se enervează.
-Aşa, deci, tăcem. Bine… Pune mâinile pe masă, amândouă.
Inginerul nu pare să audă. Poliţistul îi ridică amândouă mâinile, le pune pe masă cu palmele în jos. Inginerul se teme. Palmele lui, pulsând de durerea mâinii stângi, roşie şi umflată. Gândăcelul auriu şi firul verde de iarbă. Comisarul îşi stinge ţigara pe podul palmei drepte, privindu-l cu ochii lui de oţel. Carnea sfârâie încet, comisarul aruncă chiştocul mirosind a ars. E sigur că va învinge, că şocul acestei dureri îi va dezlega tăcerea. Inginerul tace. Tăcerea e cea mai bună prietenă a lui, cea mai demnă de încredere şi secretul lui cel mai adânc. La fel de sigură ca moartea. În inima lui simte geamătul Evei, strigăt mut.
Trecuseră de început. Comisarul le spune să îl închidă şi să-i dea ceva de mâncare. Până mâine. Pleacă, spunând că va reveni. Le ordonă celor doi poliţişti să întocmească raportul preliminar şi să-l ţină sub observaţie pe rând. Cei doi poliţişti ascultă ordinul în poziţie de drepţi. Cazul ivit le strică bucuria meciului de deseară.
Inginerul ştie că îl provocase pe comisar. Comisarul, exact aşa cum se aşteptase să fie. Temerile lui, înfrânte de mult. Planul decurge firesc. Îşi va îngădui durerile doar la noapte şi atunci mecanismul privirii lui va dormi.
Îi aduc de mâncare în celula cu pereţi albi, mâzgăliţi de trecători locului. O fereastră mică şi cu patru gratii aşezată foarte sus, în aşa fel încât un om cu o inălţime normală nu ar putea ajunge până la ea. Uşa grea de metal, cu vizieră şi zăvoare uzate, închisă după el.
Orez fiert şi afumat în tigaie cu un colţ de pâine. Mănâncă, deşi ştie că va trebui să vomite. Aici e doar provizoriu.

Autobuzul merge lin, de parcă ar pluti. Nu simte nici o zdruncinătură şi pe ferestrele curate şi strălucitoare ale maşinii vede fire de iarbă mari cât copacii. Feeria de verde unduind în vânt îi face pieptul să tresalte. Şoferul nu mai are haina întunecată, e îmbrăcat în alb, lumina zilei îl face a fi strălucitor. Ascultă în difuzoarele autobuzului muzica lui Vivaldi. Inginerul îşi aminteşte de Jimi, de visul trecut, dar autobuzul pare să fi intrat în altă ţară de atunci. Odată cu amintirea asta se simte iar ţinând în palme ceva greu. Îşi priveşte mâinile, care ţin acelaşi microscop de laborator. E negru, doar lentila de sticlă a obiectivului străluceşte. Priveşte prin ochiul de lumină şi îşi vede rana mâinii drepte, cu arsura care îl doare. Toate celulele cărnii arse, vii, mărite de ochiul microscopului, se luptă din răsputeri. La refacerea pielii lucrează de zor gândăcelul auriu. Coase migălos toată rana cu un fir strălucitor de mătase aurie. Mecanica operaţiei i se pare cunoscută inginerului. Vivaldi şi durerea se contopesc, autobuzul merge plutind înainte. Iarba înaltă se leagănă pe ferestrele clare. Pe scaun, alături de el, microscopul negru clipeşte dintr-un ochi de lumină.

Dimineaţa izbucneşte pe fereastra de sus a celulei. Mâinile îi sunt amorţite. A dormit adânc şi visul i-a alinat durerile. Poate privi cu ochii lui, e singur cu lumina dimineţii. Ştie ce va urma: comisarul, supărat de pierderea meciului de aseară al echipei lui favorite. Va fi rău cu el şi cu cei doi poliţişti. Îl supravegheaseră pe rând toată noaptea, unul după altul. Meciul de fotbal îl pierduseră şi ei.
Se ascunde la timp în spatele privirii. Prin uşa groasă aude vocile comisarului şi ale poliţiştilor. Uşa se deschide cu zgomot de fier şi figura tăioasă a comisarului de iveşte în cadrul ei, cu ceilalţi doi în spatele lui.
Inginerul îi arată doar gura pe jumătate deschisă şi ochi de legumă. Dincolo de ei comisarul nu poate pătrunde şi înţelege asta. Inginerul e sigur că îl vor trimite de acolo cât mai iute. Nu le trebuie complicaţii.
-Tot nu vorbim, nu-i aşa? Bine… Să-i faceţi acte de trimitere la spital. Vor face ei tot ce trebuie. Noi deocamdată îl lăsăm. A, bandajaţi-i cu ceva mâinile alea.
Îşi aprinde o ţigară cu dezinvoltură, inginerul ştie că de fapt este foarte preocupat. Va fi văzut el multe în cariera lui de comisar, dar un asemenea caz trebuie să rămână nerezolvat. Nu un caz, ci un om. Îl mai priveşte încă o dată, întors din cadrul uşii celulei, apoi pleacă. Uşa celulei rămâne deschisă. Poliţistul din gară intră şi se apropie cu nişte bandaje. Inginerul îi observă firele albe de pe tâmple. Şapca omului, lăsată pe masa gri, îi pieptănase părul cu conturul ei rotund. Poliţistul gâfâie, lângă faţa inginerului, îi bandajează mâinile aproape cu milă. Comisarul rămâne în camera cu pereţi de sticlă fumurie şi oglinzi. Îi ordonă celuilalt poliţist să-i facă fotografii, să trimită toate datele către ziare şi televiziune. Toată procedura cunoscută.
-Care date, dom’ comisar? întreabă poliţistul. E firesc. Nu ştiu nimic despre el.
-Nu fii tâmpit, spune-le cum l-aţi găsit, ce semnalmente are, ce naiba, nu vezi şi singur? Iese nervos, urmat de vârtejul norului de fum al ţigării neterminate. Pe uşa deschisă a celulei, în timp ce poliţistul de la gară îi bandajează mâinile, inginerului i se pare că statura comisarului se micşorează. E mai înclinat.
Îl fotografiază, la panoul cu carton alb şi rigla gradată în centimetri. Din faţă şi din profil, fixează aceeaşi privire ireală, stăpânită cu un plan. Cu un număr pe care nu-l poate vedea, dar pe care trebuie să-l ţină cu mâna bandajată în faţa obiectivului fotografic. Inginerul iubise mult aparatele de prins clipe de imagini, acum nu mai avea importanţă. E mult mai bine aşa. Poliţiştii ştiu ce să facă. Vor vorbi la telefon cu redacţiile ziarelor, cu spitalul, apoi cu televiziunea. Pe fax-ul secţiei pleacă fotografiile lui. Devin un caz public, asta e cert.
I-au adus o cană de cafea amară şi i-au spus să măture celula. Inginerul nu se clinteşte, iar cei doi îl lasă în pace. Aşteaptă maşina spitalului. Nu se tem că va fugi şi lasă uşa celulei deschisă. Pe el îl dor mai puţin mâinile, bandajele omului îl ajută. Ştie că se tem de ceea ce-i făcuseră. Ochii mecanici din pereţii de oglindă văd întotdeauna tot.

Maşina spitalului soseşte cu toate sirenele pornite. Cei doi poliţişti îi ies în întâmpinare. Coboară din maşină un bărbat tânăr, îmbrăcat în alb, pe care inginerul M. îl vede pe uşile deschise. Îi place omul ăsta, are ceva foarte liniştitor. Lumina zilei intră pe uşă, albul devine mai alb. Omul, atent la ceea ce îi spune poliţistul care îi bandajase mâinile. Se apropie, omul în alb îl priveşte cu curiozitate, dar inginerul, oricât de mult i-ar fi plăcea figura lui deschisă, nu lasă să-i cadă privirea. Celălalt îi vorbi:
-Să mergem acum, vom avea grijă de dumneata. Pe inginer îl surprinde politeţea. Îl ridică de subsuori ca pe un invalid, se lasă moale în mâinile lor şi urcă în maşina spitalului. Se uită către lumina zilei senine de dincolo de parbriz şi se bucură că nu mai are în calea ochilor fumuriul ferestrelor din secţia de poliţie. Maşina porneşte şi inginerul e întins pe targa din maşină. Omul în alb îi vede mâinile bandajate.
-Aşa fac ăştia, altceva nu ştiu, spune, mai mult pentru el. Vede privirea inginerului şi crede că nu e auzit sau înţeles pe deplin.

 

 

autor Constantin P. Popescu

Oraşele mici. Un pretext pentru o poveste

Oraşe cu mai mult oxigen, spun unii, oraşele mici . Cu oameni cumsecade, despre care poţi vorbi uneori multă vreme, poveşti care se suprapun miraculos. Oraşe în care toată lumea ştie pe toată lumea şi nimeni… nimeni nu iartă pe nimeni. Plimbări de seară pe aleile cunoscute, zâmbete cordiale. Un zumzet plăcut, familiar, printre copacii care au ieşit ca prin minune din calculele politicienilor de catifea. Profesorul de sport cu soţia, ţinându-se adolescentin de mână, într-un duet cu o altă familie cumsecade, două tinere care se hlizesc cu poftă povestindu-şi despre ultimele coment-uri de pe hi5, câţiva puştani care fac o chetă pentru o bere la metru, doi amici ameţiţi la non-stop după o zi de muncă obositoare în construcţii. Asta e ceea ce se vede, la o primă impresie, dacă eşti un observator grăbit-plictisit şi toropit de căldură, da…, şi dornic de un somn bun. Când intri în detalii, însă, dacă ai ceva mai mult timp de pierdut, mai afli şi altele. Nu vă gândiţi la secrete inavuabile, sunt numai lucruri care se descoperă noaptea…

 

Aranjuez, artist Constantin P. Popescu

 

 

Oraşele mici au farmecul lor, mai ales atunci când te întorci la ele, după ani şi ani petrecuţi aiurea… Copilăria ta stă cuminte acolo, aproape uitată – şi te aşteaptă, înveşmântată ca-ntr-o poveste! Nu atât oamenii te fac să lăcrimezi – deşi ei sunt lacrimi curate, cât locurile în care ai visat pentru prima oară. Domnul Bucur, cel care te-a oprit câteva secunde la scara blocului pentru a te întreba de mama, şi fără de care nu o puteai întâlni pe EA, câteva minute mai târziu, la troleu, senior Vioară, care te-a încântat luni în şir şi te-a făcut să-ţi laşi facultatea pentru o (altă) fată – majusculele s-au pierdut, dar amintirea nu –, doamna Deea, de care râdeam cu toţii, prosteşte, spunând că fară de ea nu putem pricepe nimic, şi care ne oferea atâtea dulceţuri unice de trandafiri, în fine… Ne-am făcut cum am putut veacul, într-un oraş atât de mic. Dar timpul a trecut şi noi nu ne mai puteam rezuma la asta. Prostie! Trebuia să ne luăm rolul în serios, maturitatea mult vestită, nu puteam vorbi la nesfârşit in genere. Oraşul mic are şi el o poveste! Şi oraşul, după cum bine merită, pretinde puţină atenţie…

Am să vă spun, de fapt, cum am învăţat să plâng. Nu e o lecţie pe care amicii ar spune-o la o bere. Lacrimile nu apar decât între prieteni – şi berea niciodată nu i-a adunat împreună. Ca o paranteză, berea e mereu clevetitoare, jucăuşă, nestatornică. Dar să nu divagăm. În oraşul meu mic am cunoscut pe cineva. Un om şi o poveste, aveam să descopăr. O poveste şi un om, urma să-mi amintesc mai apoi, nici nu ştiu cum să încep…

Într-un oraş mic oamenii sunt precum pietrele de la fântână, dintr-un sat în care ai copilărit. Nu ştii niciodată cât e apa de rece, dar pietrele nu le uiţi nicicând. Prietenul meu era acolo, lângă robinetul acela mereu ciunt, fără să-l fi ştiut vreodată (tanti Leana lu Begu’ degeaba înjura, săraca, că nu vedea dincolo de noi). M-a privit de multe ori când umpleam bidoanele pentru bunica, fără să-l văd şi fără să-i simt lipsa. Probabil îmi zâmbea, când mă vedea că plec fericit… Nu ştiu… Dumnezeu ştie ce mă mai bucura pe atunci, în mintea mea simplă de copil. Dar l-am simţit mereu lângă mine, asta e clar.

Inutil să vă mai vorbesc de bunicul… Dar o fac totuşi, că bunicul mi-a dat sufletul. Iar legătura o veţi face mai târziu, când vă voi spune cum ne împărţea, de Crăciun, portocale. Fără a fi fost cicălitor, ca un soldat în visele unei copile cu mintea plină de păpuşi, bunicul ştia să se facă iubit. Apărea întotdeauna la urmă, ca un înţelept, ştiind parcă secretele noastre: mereu la conflicte, la certuri şi la bocete. După ani şi ani, cine nu-şi aminteşte toate acestea, durerile dulci ale copilăriei? Chiar şi tata şi-a luat vreo două după ceafă din cauza mea, pentru că bunicul îmi iubea visele. Şi, dacă vreţi, singura dovadă care mi-a rămas, palpabilă până în străfundurile amintirilor mele, este că niciodată nu s-a amestecat în ele. De aceea era fericit prietenul meu, când primea portocale de Crăciun.

Dar nici n-am început ce vroiam să spun, cum să încep? Ar fi mai bine ca prietenul meu să nu existe… Iar eu să vă spun o poveste. O poveste a copilăriei lui, că nimeni nu mai crede în ce spun oamenii mari. Prietenii îi spuneau Puiu, nu se ştie de ce. Dar nici nu se putea vorbi de prieteni la vremea aceea, pe când găinile bunicii îşi făceau de lucru cu ce dădea Dumnezeu prin ogradă, după ce obosea soarele. Exista doar o linişte a nisipului, care aduna copiii lângă o podişcă de ţară, şi poate, poate, vreun om pe drum, neobservat. Nimeni nu a văzut vreodată pe lume castele mai tari (toţi copiii le băteau cu pumnul, de multe ori) şi cazemate mai sigure ca ale lor. Nu mai vorbesc de garajele camioanelor, care erau îngrijite ca la carte. Drumurile erau netede ca-n palmă şi împrejmuite cu câteo dâră fină de nisip. Copiii se ridicau în picioare când venea vorba de vreo ceartă, cu pieptul înainte. Şi apăreau deseori probleme, cineva dădea cu piciorul peste tot alaiul şi se alegea praful, ceva firesc. Aşa apăreau plângăcioşii şi vestitele urecheli. Dar Puiu avea lumea lui, niciodată nu se complica. Când vedea prea mulţi draci intraţi în joc, trăgea linie cu un băţ şi-şi făcea jocul, parcă ştia c-o să urmeze o ceartă. Îşi crea o zonă a lui, cu drumuri şi maşini, independentă de a celorlalţi, de multe ori spre disperarea celor care vroiau aliaţi. Era singur şi se simţea bine. De departe, amintindu-mi-l azi, era cel mai detaşat.

Povestea merge mai departe, ca-n reclamă. Trecem şi peste portocale. Avea un mister Puiu. L-am dibuit cu joaca, dar nu pricepeam ce coace. Am început cu geografia, să-l studiez ce face acasă, aşa că l-am urmărit după şcoală, că doar eram apropiaţi. Ba ieşea un vecin şi se uita chiorâş, ba venea Bulgaru’ cu caprele, de multe ori m-am şi enervat. Mama ta de pui, tot te fac io pe tine! (îmi spuneam). Şi plecam acasă ca prostu’, nereuşind să-i descifrez misterul. Coboram de la Sifoane în fiecare seară, fără să aflu ce-mi ascunde…

Şi n-am aflat multă vreme… Mai era şi-o fată, veţi spune scuza mea, dar era frumoasă tare! Veronica!!! Copilandri, copilandri, dar nu mai scăpam de ea… Mare belea am tras! Noroc cu prietenul Puiu, care a risipit tot ce visasem, ca-ntre băieţi… Într-o bună zi vine la mine să-mi spună secretul! Marele secret!

 

–          Zi mă, că m-ai omorât de când aştept!

–          Taci mă, că dacă spui ceva te omor!

–          Dacă nu zici, nu vreau să te mai văd… ‘Tu-ţi gâtu mătii!

–          Hmmmm…

–          Bă nebune, turbez, îmi zici?!

–          Am maşina acasă! Maşina! Aia de formula unu care-ţi place ţie!!!

–          …??

–          Da, mă prostănacule!!!

–          Nu cred! Nu se poate bă, eşti nebun, de unde-o ai???

–          Nu pot să zic!!!

Avea bietul copil maşina la care visam acasă! Cel puţin aşa spunea, am avut câteva zile ficatul negru de oftică… Şi l-am urmărit, că după ce mi-a spus… a dispărut. Nimeni n-a mai putut lua legătura cu niciun membru al familiei. Lumea spunea că s-au mutat la Buzău. Aşa s-a ales praful de maşina mea de curse, nici nu v-am mai spus, cu frigider… Aşa s-a dus şi Veronica, fata pe care am iubit-o fără s-o vreau… Toate s-au topit într-un fel de amintire de care numai vagul mai dă azi seamă… Hai să revenim, e târziu! Să lăsăm oraşele mici… Putem vorbi despre altceva.

 autor Mihai Ristea

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiRistea

MAREA

Moto: ”Nu există un spectacol mai frumos ca cel al mării, poate doar cel al cerului sau cel din sufletul omului”(Victor Hugo)

 

Fericirea pentru mine începe la mare. Este o fericire care freamătă în fiecare val ce tremură, topindu-se în spume albe, dantelate, pe nisipul umed. Albastră uneori, verde peste câteva clipe, Marea Neagră îşi întinde pânza nesfârşită, limpede şi unduitoare între cer şi pământ, un ţărm ce se-nalţă cu semeţie în lumina clară a Dobrogei, cu o plajă an de an mai îngustă.

Nisipul cu sclipiri de aur şi sidef păstrează paşii noştri, cu urma lor efemeră, amintind de trecătoarea noastră existenţă prin această lume.

Câte urme ale celor ce au trăit şi au visat pe ţărmul acestei mari de legendă nu au fost şterse de valuri prin ani?

De ce iubim marea? Poate pentru că aici trăim şi regăsim un vis, un vis al omenirii, unde frumosul atinge perfecţiunea, ca orice lucru creat de divinitate, căci geniul divin coboară peste ape, le face sidefii sau azurii, roşcate sau argintii, verzi ca smaraldul sau aurii în lumina înserării.

Fericirea vine din acele miresme răcoroase, aduse de briza marii sau de parfumul mălinilor şi teilor în floare ce trimit pe faleză aroma lor îmbietoare.

Trăim un miracol ca de început de lume în acest ţinut dobrogean, mângâiat de soare şi repetăm în sinea noastră: ”Marea însemnă fericire” .

Dinspre orizont, sub cerul senin se revarsă un munte de apă în valuri strălucitoare şi noi ascultăm foşnetul lor, zbaterea ritmică, de parcă marea ar avea o imensă inimă ce pulsează viu, din mare iubire pentru noi.

În legănarea lor, valurile îşi strigă neliniştea, dragostea pentru pământul străbun.

Ele poartă şoaptele îndrăgostiţilor, pentru a spune lumii întregi că dragostea există, mare, frumoasă, simplă, adevărată. În veşnica lor revărsare, valurile năruie castelele de nisip, precum valurile vieţii visele noastre.

Departe, vapoare albe dorm în visarea unor ţărmuri însorite, pline de mister. În limpezimea apei, pietrele albe trimit romburi aurii pe suprafaţa mării, ca într-un paradis regăsit. Meduzele translucide îşi poartă clopotele lor, corole efemere în ciclul vieţii marine.

Lumina Dobrogei, mai profundă, mai caldă, pură, ca ruptă din rai ne face să ne simţim mai profund fericirea şi libertatea, căci aici, pe acest litoral românesc, contemplând azurul infinit şi înalt al cerului şi nemărginirea apei, aici ai un puternic sentiment al libertăţii.

Mălinii îşi lasă aromele în valuri, parcă miraţi de frângerea valurilor ce se luptă cu ţărmul. O pacea dulce coboară în sufletele noastre. Ce inutile zbateri ale fiinţei noastre ne par acum faptele trecute! Aici. învăţăm că trecutul trist nu mai are importanţă, că nicio obsesie nu trebuie să ne întunece frumuseţea clipelor. Lângă mare, uităm să şi gândim, de parcă universul întreg ar gândi pentru noi, integrându-ne într-un tot unitar. Ne bucurăm că putem să sorbim în noi acest spectacol sublim al mării, că ne încărcăm de energiile ei, că nu mai avem dorinţe deşarte, că doar clipa prezentă are o rezonanţă ce nimic nu o poate egala.

Privim unghiul ascuţit al lebedelor albe ce zboară aproape de noi, spre un loc miraculos, drag lor şi fulgerarea argintie a păsărilor mării, pe cerul sclipitor .Zmeele multicolore vibrează în înaltul cerului şi ochii privesc cu nesaţ cascadele albe ale spumei ce se ridică şi coboară pe stânci. Ascultăm cum marea îşi strigă disperarea, ca o mireasă deznădăjduită de pierderea iubitului.

Marea devine prietena tuturor, iar aerul atât de dulce ce îl aduce când se revarsă pe ţărmuri ne face să simţim că spectacolul vieţii are alt ritm. Citim bucuria pe chipul copiilor în jocul lor cu marea, înţelegem ce fericiţi sunt când marea se apropie furioasă şi apoi se retrage zgomotoasă, în permanenta ei mişcare, că sub vraja duhului  apelor.

În noi apare iar sufletul de copil care trăieşte clipa fericită în această ţară a copilărie veşnice.

Se pare că Domnul, în bunătatea sa a dat Românilor marea, să uite de arşiţa câmpiilor, de zăpuşeala oraşelor, de febra zilnică a unei existenţe pesimiste.

Da, Marea este răcoare binefăcătoare şi revigorare, este lumină strălucitoare şi  leagăn de visare. Visul fiecăruia de a fi fericit prinde aripi lângă mare. Aici ne dorim doar fericirea, iubirea. Aici toate ambiţiile omeneşti parcă se estompează, toţi trăim într-o linişte ca de început de lume, o linişte a sufletului ce nu mai vrea zbuciumul anilor de muncă îndârjită, pentru că aici găsim alte valori vieţii. Să trăim, să ne bucurăm, să respirăm, să privim intens totul, iată verbele vieţii noastre de la ţărmul mării. Pacea din jur aduce pace în inimi şi am dori să rămânem mereu mai liniştiţi, mai fericiţi, mai puri, mai adevăraţi.

 

Prof. Ecaterina Chifu

 

Arca Mării, artist Constantin P. Popescu

 

 

LA MER

 

Motto: ”(ll n’y a pas un spectacle plus beau qui celui de la mer, ou peut-etre celui du ciel, ou bien celui de l’âme de l’homme”(Victor Hugo)

 

Pour moi, le bonheur commence à la mer. C’est le bonheur qui frémit en chaque vague, qui tremble, s’écroule en écumes blanches, dentelées, sur le sable humide.

Parfois bleue, verte en quelques secondes, La Mer Noire  étend son étoile infinie,  limpide et onduleuse, entre le ciel et la terre, un bord qui s’élève, fièrement dans la lumière claire,  ayant une plage de plus en plus petite.

Le sable  scintille en or et ivoire et garde nos pas, avec leur trace éphémère, en rappelant notre existence passagère dans ce monde. Combien de traces de ceux qui ont   vécu et rêvé sur le bord de cette mer de légende ont été effacées par les vagues au long du temps?

Pourquoi aimons-nous la mer? Peut-être parce qu’ici nous vivons et nous retrouvons un rêve, un rêve de l’humanité où le beau peut atteindre la perfection, comme toute chose qui est crée par la Divinité, car le génie divin descend sur les eaux, les fait comme l’ivoire ou comme le saphir, rouges ou argentées, vertes comme les émeraudes ou dorées à la lumière du crépuscule.

 

Le bonheur est donné par ces odeurs fraîches, apportées par la brise de la mer, ou des parfums des merisiers à grappes et des tilleuls en fleurs qui embaument la falaise avec leurs arômes attirantes. On vit un miracle comme au début du monde, dans cette contrée de Dobrogea, caressée par le soleil, et nous répétons en nous-même ”La mer signifie le bonheur!”

De l’horizon, sous le ciel serein se renverse une montagne d’eau,  en vagues éblouissants et nous écoutons leur frémissement, leur lutte/gémissement, combat rythmique,  qui font semblant que la mer a un immense  cœur, qui pulse vivement par son grand amour pour nous.

En son balancement, les vagues crient leur inquiétude, l’amour pour la terre ancestrale. Elles portent le chuchotement des amoureux, pour dire au monde entier que l’amour existe, un amour grand, beau, simple, vrai. Dans leur éternel renversement, les vagues, font s’écrouler les pâtés de sable, comme les vagues de notre vie.

Au loin, les bateaux blancs, dorment en  rêvant les bords ensoleillés, pleins de mystère. Dans l’eau limpide,  les pierres blanches envoient à la surface des formes dorées, comme dans un paradis retrouvé. Les méduses translucides emmènent leurs cloches, corolles éphémères  du cycle de 1a vie marine.

La lumière de Dobrogea, plus profonde, plus chaude, plus pure, comme venue du paradis, nous fait sentir plus profondément le bonheur et la liberté, car ici, sur le littoral roumain, en contemplant l’azur infini et haut du ciel et l’infinité de l’eau, nous avons un puissant sentiment de la liberté.

Les dattiers sauvages laissent leurs arômes dans les vagues, étonnés par l’écroulement des vagues, qui luttent avec la terre. Une douce paix descend dans nos âmes. Qu’ils nous semblent inutiles toutes les démarches/luttes de notre être et les faits passés! Ici. on apprend que le triste passé n’a aucune importance, qu’aucune obsession ne doit assombrir la beautés des instants. Près de la mer, nous oublions même à penser, en faisant semblable que tout univers pense pour nous, en nous intégrant dans un tout unitaire. Nous nous réjouissons de pouvoir aspirer en nous ce spectacle sublime de la mer, que nous nous chargeons de ses énergies, que nous n’avons pas de vains désirs, que seulement l’instant présent a une résonance que rien ne peut égaler. Nous regardons l’angle aigu des cygnes blancs, qui volent tout près de nous, vers un lieu miraculeux, si cher pour eux, et le foudre argenté des oiseaux de la mer, dans le ciel éclatant.

Les cerfs-volant multicolores vibrent dans le haut du ciel. Les yeux regardent intensément les cascades blanches de l’écume qui se dresse et descend sur les rochers

Nous écoutons comment la mer crie son désespoir, comme une mariée, déprimée par la perte de son bien-aimé.

La mer devient l’amie de tous et l’air si doux, qui nous apporte, en se renversant sur les bords, nous fait sentir un autre rythme du spectacle de la vie. Nous lisons la joie sur le visage des enfants, en leur jeu avec la mer, nous comprenons qu’ils sont heureux, quand la mer s’approche, furieuse, et puis elle se retire en grand bruit, en son permanent mouvement, comme ensorcelée par l’esprit des eaux.

En nous une âme d’enfant fait l’apparition, qui vit la seconde heureuse de ce pays de l’enfance éternelle.

Il semble que Dieu, en sa bonté, a donné aux Roumains la mer, pour oublier de la sécheresse des plaines, de l’étouffement des villes, de la fièvre quotidienne d’une existence pessimiste.

Oui, la Mer c’est la fraîcheur bienfaisante et revigorante, c’est la lumière brillante et berceau de songes. Le rêve de chaque homme d’ être heureux, prend des ailes, près de la mer. Ici, on désire seulement l’amour, le bonheur. Ici toutes les ambitions humaines semblent s’estomper, car nous vivons tous dans un silence comme au commencement du monde, un silence de l’âme qui ne veut pas la peine des années de travail assidu, parce qu’ici nous trouvons des autres valeurs à la vie. Qu’on vit, qu’on se réjouie, qu’on respire, qu’on regarde intensément tout, voilà les verbes de notre vie au bord de la mer.

La paix des alentours apporte la paix intérieure et nous désirons rester toujours plus tranquilles, plus heureux, plus purs, plus vrais.

 

 

Necunoscutul

 

 

Editura începuse să lâncezească din pricina verii şi a vacanţelor. Didi P. nu avea mare lucru de făcut. Stătea la biroul său şi răsfoia pe îndelete ziarul care nu îi putea dărui nimic nou, mai ales că se simţea foarte singur. Mai singur chiar decât cel singur, pentru că i se părea că îl părăsiseră toţi cei dragi. Cine e oare mai singur, cel ce alege să fie singur sau cel părăsit? Toţi cei dragi doar pentru asta sunt lângă tine, pentru ca atunci când te părăsesc să devii mai singur decât cel singur? Şi mai ales de ce să te părăsească? Pentru simplul fapt că trăieşti? Aceste multe întrebări nu îşi găseau răspuns, ca şi cum ar fi fost adresate nimănui. Aşa se gândea Didi P. şi avea deja impresia că nu mai există pentru el un înger păzitor, aşa cum îl învăţaseră în copilărie. Se frecă la ochi, se simţea obosit şi ziarul căzu pe birou, lângă computer, deschis la rubrica de anunţuri diverse. Deschizând ochii, lui Didi îi veni o idee. Anunţul pe care îl privi oferea serviciile unui detectiv particular, serios şi discret, după cum putea citi. Să scriu omului ăstuia, se gândi, să-i ofer o misiune nouă. Viaţa mea.
 

      Stimate domn, vă ofer o misiune destul de greu de înţeles, dar care nu presupune nimic altceva decât seriozitate, discreţie şi ceva timp. Ceea ce doresc, nici mai mult, nici mai puţin, este să îmi supravegheaţi existenţa, de departe, în toate aspectele şi componentele ei, mă refer la timpul pe care îl petrec atunci când nu dorm. Deşi, ca o glumă, nu mi-ar displăcea să mă ştiu supravegheat şi în somn. O singură condiţie, deosebit de importantă pentru mine: să nu vă faceţi cunoscută identitatea, chipul, niciodată. Insist: niciodată, în nici un fel de împrejurare, oricât de gravă sau deosebită ar putea fi. Comunicaţi-mi doar un raport lunar detaliat, iar plata pentru serviciile prestate o voi face conform unui contract pe care îl voi primi de la dv. Consideraţi acest contract ca având o durată nedefinită, mai exact pe durata întregii mele existenţe. Vă asigur, la rândul meu, de discreţie totală şi de păstrarea confidenţialităţii rapoartelor dv. Încă ceva: mă încred pe deplin în corectitudinea dv. Sper să nu îmi fie înşelată, este unul din motivele care mă fac să vă scriu. Al dv., Didi P.
      P.S. Mă veţi recunoaşte printre cei care părăsesc editura la sfârşitul zilei. Întotdeauna ies de acolo ultimul.

Data: zece iulie.
La ora prânzului, scrisoarea era deja la poştă.

Din ziua aceea, viaţa lui Didi P. căpătă un alt sens, deosebit. Avea o preocupare, dincolo de sarcinile editorului său, care îi ţinu trează atenţia mult mai mult decât senzaţia de părăsire, de abandonare. Începu să-şi supravegheze foarte atent viaţa, fiecare gest, vorbă şi faptă, dar lucrul acesta îl obosi în aşa măsură încât după câteva zile se lăsă păgubaş, la fel de îmbufnat ca un copil. În schimb, după aceste prime zile, îi dispăru încetul cu încetul sentimentul de înstrăinare de sine, apărut parcă din căldura verii, înainte de a trimite scrisoarea. Primise de la acel detectiv un răspuns scurt: OK, de acord, contul meu este… iar suma de plată vă va fi comunicată după prima lună a contractului. Condiţia dv. este acceptată.
Aşadar, de acum înainte voi avea un însoţitor permanent. Nevăzut. Necunoscut. Va trebui să am mai multă grijă de viaţa mea, se gândea Didi P., încă amintindu-şi starea de oboseală pricinuită de această nouă grijă. Fie ce-o fi, acum nu mai pot da înapoi, îşi spuse atunci. Serile, după terminarea treburilor de la editură, Didi se plimba prin parcul oraşului, citind pe băncile din umbra teilor cărţile pe care le primea. Apoi lua masa la un restaurant, fuma câteva ţigări la o ceaşcă de cafea pe terasa restaurantului şi se îndrepta, apăsat cumva de aceste activităţi semi-libere, spre camera lui de odihnă. Ştia că nimeni nu îi poate pătrunde gândurile, visele şi tainiţele sufletului, pentru că în general Didi P. era foarte discret şi tăcut. Nu deranja ambianţa şi pe cei din editură, îşi vedea liniştit de ceea ce avea de făcut şi de obicei făcea bine. Scriitorii îl căutau adesea spre a-i lăuda recenziile şi Didi le mulţumea la rândul lui. Era una din puţinele lui bucurii, pe care reuşea să le culeagă din cenuşiul rutinei zilnice. Şi totuşi, Didi P. nu avea nimic de ascuns. Ca orice om, respecta bunul simţ al comunicării, al celorlalţi, aşa cum se simţea şi el respectat. Observa adesea măştile şi teatrul jucat de cei din jur, dar le acorda încrederea lui totală, cu riscul unor dezamăgiri care se repetau din ce în ce mai des. De aceea, în ziua scrisorii către necunoscutul său însoţitor, se simţea foarte singur. Lipsea ceva, dar Didi ştia că ceea ce lipsea era tocmai masca lui.

La o lună după scrisoarea lui, Didi primi întâiul raport al însoţitorului său, împreună cu un calcul al tuturor cheltuielilor. Raportul, părând a fi alcătuit de un profesionist al poliţiei, era uimitor de detaliat. Descompunea până la secunde timpul lui Didi, cu gesturi şi acţiuni care îi scăpaseră până şi lui. Precis, exact, orele activităţii lui, ale vieţii lui, erau consemnate cu sfinţenie în filele bătute la maşină. Asta îl contrarie mult pe Didi. Ochi ce nu aveau chip şi făptură îl puteau privi, aşa cum nu mai fusese văzut de nimeni. Aşa cum doar odată, de mult, după o ceartă cumplită, se arătase iubitei lui în pielea goală, cu braţele întinse lateral, deschis asupra poveştii pe care o purta în el, fără nici o urmă de veşmânt şi despuiat de orice ar fi putut părea o mască. Fusese de neînţeles pentru Didi P. respingerea iubitei lui. Necrezută îi era sinceritatea şi senzaţia de părăsire începuse încă de atunci. Ochii iubitei lui deveniseră reci, tăioşi, iar de pe buzele ei se făceau auzite din ce în ce mai des cuvinte precum nu, niciodată, nimic, noi nu, adio. De atunci ştia că întâlnise în cale vorbele pe care iubita lui nu le încărcase cu trăirea gândurilor ei. Îl păcăliseră, el crezuse, aşa cum îi credea pe toţi ca un mare naiv. Didi însă nu putea face altfel, ar fi căzut în capcana nesfârşitelor bănuieli, nu dintre cele mai frumoase, iar lucrul acesta i se părea imposibil. Ar fi fost ca şi cum ar fi acceptat jocul cu măşti pe care îl jucau toţi. După asta, Didi P. cunoscuse întrebări noi şi destul de chinuitoare pentru firea lui. Era părăsit acum, trist pentru că vedea că sinceritatea poate fi pedepsită. Rămăsese cu gustul amar al batjocurii pentru numele lui, nume de starletă, cum îi spusese. Însă numele lui era binecunoscut printre scriitori şi era chiar simpatizat pentru el. De data asta, ţinând în mâini raportul necunoscutului, Didi P. nu se simţea părăsit, ci definit aşa cum nu s-ar fi aşteptat, de fiecare gest al său, clipă de clipă. Se gândi că în felul acesta va putea găsi răspunsuri la întrebările adresate de el numănui. Ori poate chiar lui însuşi, însă nu era pe deplin convins că aşa este. Lipseau fotografiile, dar secundele minuţios cronometrate îl ajutau să-şi amintească totul. Asta era, deci, viaţa lui Didi P., expusă în toate fazele ei, ca fazele lunii care trecuse de la data primei lui scrisori.
A doua zi, Didi viră suma de plată în contul necunoscutului, dar din clipa aceea începu să încerce să-l ghicească. Nu avea chip, aşa cum îi ceruse chiar el, iar Didi se surprinse că se uită cu mai multă atenţie la cei din jur. Ar putea fi acela, sau celălalt, ar fi putut fi oricare din ei, bănuindu-l a fi fost un bărbat. Se strădui multă vreme să ţină sub control curiozitatea asta pe care nu o aşteptase. Nu conta, de fapt. El, necunoscutul, se dovedise foarte conştiincios după prima lună. Abia atunci Didi P. îşi dori să se ascundă, fără a şti însă prea bine de ce.

Cu timpul, Didi se simţi apăsat de prezenţa acestui individ. Părând a se infiltra nevăzut în gândurile sale, în vise, Didi avea senzaţia prezenţei unui diavol în loc de aceea a unui înger. Însă chiar el, Didi P., îşi dorise supravegherea asta. Nu mai avusese probabil nici o fărâmă de încredere în el atunci, îşi amintea din nou senzaţia de părăsire, dar acum, dimpotrivă, era însoţit. Înţelegea că teama lui e puţin absurdă, dar punea asta pe seama nevăzutului, pe care nu îl înţelegea aşa cum putea fi el înţeles. E doar un om care îşi câştigă existenţa astfel, se gândi. De vreme ce eu l-am ales, nu poate fi nici înger, dar nici diavol, ci numai un om.
Într-o seară, Didi P. se duse la un concert al Orchestrei medicilor din oraş. Mai fusese şi în anii trecuţi, îi plăceau doctorii cu viori, clarinete şi cu toate celelalte instrumente ale orchestrei. Erau foarte uniţi, ca un organism sănătos, poate că de aceea erau cu toţii medici. Programul cuprindea un concert de pian de Mozart şi apoi Anotimpurile de Vivaldi. Interpreta de la pian era o doctoriţă din Spania, o invitată deosebită, pe care Didi aproape că o recunoscu. Semăna uimitor cu iubita căreia el i se arătase gol-goluţ, dar în seara aceea avea altă grijă. Cânta cu multă pasiune din partitura de pe pian. Mozart însuşi părea că e acolo, văzut de ochi omeneşti doar prin repetarea unor gesturi desprinse de pe clapele altui pian, cu două sute de ani mai devreme. Semnele muzicii, codul tainic al gesturilor alcătuit pe cele cinci linii ale partiturii, traversau timpul ca un pod, iar Didi nu reuşi să se desprindă din vraja mâinilor solistei, nervoase şi vii în unduirile muzicii. Erau izbitor de asemănătoare cu mâinile ei, mici şi puternice, obişnuite cu multe treburi mărunte şi casnice. Era acolo şi nu era, avea impresia că e dus de mâinile ei într-un spaţiu şi o vreme cunoscute numai de ei doi şi de Mozart, aflat acolo asemenea unui paj care se amuză. Ochii lui Didi se umeziră şi în clipa când concertul se încheie, ropotele de aplauze îi aduseră aminte că era, ca întotdeauna în ultima vreme, însoţit. Avea o vagă senzaţie că se apropie de el un răspuns. Se uită spre cei din jur, spectatorii încă aplaudau şi el căuta priviri care să fie aţintite asupra lui, ar fi înţeles aşa cine este necunoscutul. Nu îl privea nimeni, nici măcar pianista cu chip cunoscut, iar Didi simţi din nou asupra lui aripile părăsirii. Plecă, singur cum venise, deşi era sigur că nu e singur.
      Mozart, marele maestru, medicul, i se păru că aude. Apoi îşi ascultă numai paşii pe caldarâm şi se simţi deodată foarte liber.

Ocoli mult pe străzi până la camera lui, sub umbrela de pe marginile căreia picurau stropi. Parcă fără voie, căutase locuri pustii, cu puţini trecători, cu slaba speranţa a unei întâlniri care nu se produse. Se surprinse cum avea nevoie dintr-o dată de necunoscutul lui personal, care nu se lăsa descoperit, aşa cum ceruse el însuşi. Auzea încă acordurile anotimpurilor şi atunci imagină o scăpare. Ştiind că nu-l va putea găsi orice ar face, îşi dori să nu mai fie găsit nici el. Va lua o maşină, un taxi şi va pleca departe, brusc. Cu siguranţă că va scăpa, dar se gândi că şi celălalt ar fi putut să ia o maşină şi să-l urmărească, la fel ca în filmele poliţiste. Gândind astfel, se întristă. Sau, de pildă, se va deghiza în femeie sau în cerşetor. Ideile astea îl făcură să zâmbească şi lacrimile din ochii lui, din timpul concertului, se liniştiră. Vivaldi îi străbătuse fiinţa cu armonie şi anotimpurile se revărsaseră blând în inima lui. Toate astea se petreceau numai din pricina acestui necunoscut? Îl putea înţelege într-atât încât să îi îngăduie a-i rescrie existenţa, viaţa, în rapoartele lui teribil de serioase?
Didi P. se urcă repede într-un taxi şi-i ceru şoferului să facă un lung ocol prin oraş. Privi cu o îngrijorare crescândă în urma maşinii, dar dincolo de geamul udat de picăturile ploii nu zări decât sclipiri de faruri care aproape îl orbiră. Nu putea vedea, era noapte, nu putea să scape. În urma lor, pe stradă, doar întunericul şi ploaia rece de toamnă. Ploaia asta vine din sud, auzi vocea necunoscutului, neînţelegând ce dorea de fapt să spună. Se gândi la vara toridă, atunci când nu avea decât întrebări goale şi amare, dar în momentul acela simţi schimbarea din el însuşi şi înţelese că era un prim răspuns. Prins în mica maşină, Didi înţelese capcana pe care şi-o întinsese singur. Necunoscutul căpătase voce în el însuşi.

Trecuseră patru luni şi imaginea următorului raport al necunoscutului îl umplea de o teamă adâncă. Aştepta să i se dezvăluie din nou gesturile pe care le făcuse, clipă de clipă, ca şi cum pe toate le-ar fi făcut altul, nu el. Îl ajuta oare în felul acesta să afle cine este, ce vede celălalt, cum îl realcătuieşte din gesturi, numai prin simpla vedere, rămânând mereu necunoscut? Da, îi răspundea o altă voce a necunoscutului. În faţa acelui om nu ar fi fost nevoie să stea dezbrăcat, avusese curajul inconştient de a se fi lăsat văzut aşa cum era de obicei. Rapoartele primite îl uimeau uneori, dar în rândurile scrise la maşina aceea impersonală era doar el, mai singur chiar decât cel singur. Îşi găsi somnul atât de greu în noaptea aceea încât aproape că se simţea supravegheat şi în timp ce dormea. Nu visă nimic, dar începând din luna aceea Didi încetă plăţile, dorind a întrerupe firul nevăzut care se încolăcea în jurul existenţei sale.
Îşi dădea seama cu surprindere că şi necunoscutul ar fi putut deveni dependent de el.

În decembrie, Didi P. îşi lăsă mustaţă şi se mută în alt oraş, din sudul ţării, unde editura deschisese o nouă filială. Ştia prea bine că fuge, că vrea să scape, dar în ziua de zece decembrie poştaşul îi aduse acasă raportul cunoscut. Uitase de el în primele zile în noul oraş, pentru că locul îi trezise gânduri şi amintiri vechi şi noi. Poştaşul îl găsise şi acolo, fără altă vină decât aceea de a aduce scrisoarea pe care Didi P. nu dorea s-o primească. Raportul cuprindea detaliile mutării, chiar şi durata călătoriei şi numărul valizelor, întâlnirile avute în cele câteva zile, fără să spună nici un cuvânt despre plata neefectuată de două luni. Ploaia asta vine din sud. Didi tresări.
Înţelese că totul continua ca înainte, ca şi cum necunoscutul nu ar mai fi avut nevoie de bani, ca şi cum nu mai era doar un om care îşi câştiga astfel existenţa. Un alt „Big Brother”, iarăşi? Dar era cel pe care îl angajase tocmai el. Se gândi să se adreseze poliţiei, dar cu siguranţă că ar fi fost ridicol, deşi păstra rapoartele lunare ca singură probă a existenţei acelui necunoscut supraveghetor. De fapt, ca singura probă a existenţei lui, înţelese Didi.
Ce s-ar fi putut întâmpla? Ar fi putut cere băncii să-i spună cine este titularul contului în care efectua plăţile, dar ştia bine cum vine treaba cu secretul bancar. Dacă înceta plăţile, exista riscul ca necunoscutul să-şi ceară drepturile retroactiv, pentru activitatea lui, care trebuia plătită, pe toată durata contractului. Îşi aminti că era un contract care ţinea cât viaţa lui. Şi, dintr-o dată, simţi că tot ceea ce nu putuse suporta era numai gândul părăsirii, părăsirea oamenilor şi a îngerului său păzitor. Acum trăia contrariul. Didi pricepu că de fapt îngerii sunt oamenii din apropiere, iar din clipa aceea avu grijă să nu mai fie niciodată singur. Învăţase, îl învăţase necunoscutul, cu o voce fără trup. I se părea că s-au întors înapoi, la el, toţi cei care îl părăsiseră, din vreun motiv sau altul, iar el îi primi ca pe fiii rătăcitori. Dispăruseră întrebările adresate nimănui ca şi cum primiseră toate răspuns. Pentru schimbarea asta îi era dator necunoscutului. Da, asta cam aşa e, răspundea vocea. Se apropia de oricine îi părea cunoscut, fie de prieteni, fie de rudele îndepărtate care îl uitaseră şi pe care le regăsise în oraş. Călătorea mult şi nu se mai lăsa pătruns de senzaţia apăsătoare de supraveghere a necunoscutului. La urma urmei, cu timpul, se obişnuise. Totul i se părea a fi un alt început interior. Devenea deja altfel, simţind folosul acestui lucru. Se elibera şi după aceste câteva luni se felicită pentru ideea lui din vară. Lucrul la editură îl desăvârşea, ca şi cum ar fi atins în cronicile lui ceva nevăzut la prima lectură a cărţilor.

În ianuarie, Didi reluă plăţile în contul necunoscutului, adăugând un bonus, deşi trecuseră toate sărbătorile. Încă îl simţea pe acel necunoscut a fi doar un om, cu toate cele omeneşti, în ciuda rigurozităţii rapoartelor. Cine ar fi putut să scrie istoria lunilor şi anilor vieţii lui dacă nu un om care îl cunoştea pe el, pe Didi P., asemenea unui înger păzitor? De atunci, în fiecare om întâlnit, Didi P. îl vedea pe necunoscutul său personal. Ar fi putut să fie oricare din ei. Îşi deschisese singur capcana propriei lui condiţii. Didi ştia că va fi întotdeauna, pentru tot restul vieţii sale, însoţit de necunoscutul pe care îl inventase chiar el. De teamă că l-ar fi putut face vizibil nici măcar nu îi născoci un nume.

 

autor Constantin P. Popescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

Cristalizări

 

Astfel se intitulează  volumul de versuri al d-lui Vasile Mustață, aluzie fină la posibilitatea fiecăruia dintre noi de a-si limpezi, la un moment dat, experiența de-o viață.  Între coperțile acestei  cărti (apărute la Ed. Eminescu, 2011) au fost adunate numeroase catrene-fapt menit să-i contrarieze pe unii, și  să-i  încânte pe alții. După cum se știe, catrenul presupune o concentrare aparte a mijloacelor de expresie, cere  esențializare, lapidaritate, ca și sonetul, rondelul  sau  gazelul. Optând pentru concizia  stilistică, autorul sugerează că s-a instalat, afectiv si intelectual, in  locuinta aerisită a concluziilor, eliberat de patimă. Firește că asemenea enunțuri-definiții pot lăsa , câteodată, impresia supărătoare a unei predici. Citind insă atent volumul, descoperim rămășițe de indoială, de neliniște, chiar acolo unde ni se vorbește despre cumințenie si credință. O undă melancolică a neputinței de-a înțelege mai mult e perceptibilă de la o pagină la alta.  Poetul, deși pare să facă un bilanț al ‘’ trăirilor’’ sale, nu încetează să se mire și să spere.

 

Peştera, artist Constantin P. Popescu

 

Cel dintâi catren  e o incercare de a formula rostul poetului ( un fel de ‘’ars poetica’’): ‘’Poetul vrea minunea să-și asume,/Turnând esența lumii într-un vers,/Iar cititorul stăruie invers/ Când intr-un stih descoperă o lume.’’ În pofida tonului bisericesc, versurile n-au rezonanța specific religioasă, tensiunea imnului sau a rugăciunii.  O rană mai veche, pesemne  cicatrizată insuficient,zvâcnește printre rânduri. Între plictis  și  aderare  la agitația lumii, poetul așteaptă parcă un semn mai înalt, care să-l vindece de inerție. Însă a oscila meditativ  între da și nu, între acțiune si pasivitate, măcar in unele cazuri, înseamnă a  găsi o stare propice poeziei. ’’ Febra’’  cotidiană  anihilează reveria;  tot astfel, repaosul exagerat preschimbă gândul  într-o  buruiană. Să nu ne inșelăm: poetul Vasile Mustață n-a ajuns la împacarea cu sine, ci se caută încă, iar  trepidația aceasta încântă intelectul. Atitudinea sfătoasă, plăcerea  de a socoti pe degete izbânzi si ratări, presimțirea trecerii spre ALTCEVA ( in sens blagian oarecum)- nu inseamnă renunțare, ci retragere în sine, severă auto-evaluare. Mai puțin implicat in freamătul din jur, lăsând să cadă zăbrele interioare, poetul pare a avea o mai bună observație critică în raport cu oamenii si lucrurile. Versul  devine sentință, aforism. Vibrează, schillerian, precepte morale.  Necesitatea de a te raporta la CINEVA sau la CEVA mai presus de tine; bucuria de a fi iubit si de a iubi, la rândul tău; voluptatea de a cultiva, cât ți-e dat să respiri, FRUMOSUL- iată, pe scurt, tematica volumului de față. Ai spune că poetul  ne impărtășește o frântură din linistea ascunsă în piatră, în vreo peșteră, dincolo de vanități și ispite, cu accentul  pus, nostalgic, pe  simplitatea existenței dintâi, paradisiace. Dar, încă o dată: poezia de care luăm cunoștință nu e rostită vehement de la înălțimea unui amvon, către o mulțime netrebnică; parcursă fără graba de-a eticheta, versurile se insinuează muzical, prin revenirea grațioasă a câtorva nobile idei, in conștiință. Un  catren  readuce în discuție, de pildă, motivul ‘’jertfei’’ creatoare.  Poezia, arta in genere, e departe de a fi rodul exclusiv  al așa-numitei ‘’inspirații’’. Problema a fost pusă cu precădere în sec. XX, odată cu apariția unor  spirite rebele, dornice să schimbe garderoba învechită a literaturii precedente. Charles  Baudelaire, Stephane Mallarmé, Paul Valéry  afirmă insistent că arta, de fapt, e rezultatul unui efort conștient, al unui demers lucid, rațional. Poetul, pradă iraționalului sau delirului, posedat, iluminat ( ilustru intermediar între divinitate si omul de rând), cedează locul poetului meșteșugar-arhitect. Acesta din urmă, abil mânuitor de cuvinte, procedând cartezian, adică metodic, intenționează să declanșeze anumite efecte. Dezordinea pasională, echivalată de unii, la modul naiv, cu ‘’sinceritatea’’-chipurile, condiția de existență a poeziei-e substituită de reflecție. Retorica sentimentului e dezavuată, și e prețuită, în schimb, răceala tehnică a expresiei, savanta orchestrație a silabelor. Astfel, poezia nu mai comunică stări de spirit, devenind sugestie pură;  textul, după vorba îndrăzneață a lui Valery, capătă sensul pe care i-l acordă cititorul. Firește, ‘’inspirația’’, ca moment prim, nu-i  subestimată, dar nici absolutizată. ‘’Inspirația’’ nu e decât un punct de plecare în elaborarea operei de artă, restul insemnând  travaliu, obsesie a perfecțiunii stilistice. În proză, avem  exemplul unui Flaubert, care putea spune, în << Corespondența>> lui: ‘’ Crăp  între două fraze’’, cu un umor vizibil, de fierar descumpănit. Ei bine, păstrând proporțiile, poetul  Vasile  Mustață se situează cumva la mijloc între cele două poziții estetice menționate, preferând să ‘’împrumute’’ nuanțe și atitudini de la fiecare în parte. Reminiscențele unei moșteniri lirice desuete (Parnas, femeia-muză, petale scumpe) sunt aproape nesemnificative. Unele îndrăzneli de ordin formal: rimele rare (senzații-dați-i; s-o știi-euharistii; sofisme-istm e); întrebuințarea neologismului, fără aroganță, cu un aer ingenuu mai degrabă (Scăldate-n inefabila lumină; Tot cercetând lucrările inapte etc.) – degajă mobilitate spirituală și robustețe a cuvântului. În fond, toate aceste catrene sunt strofele unui foarte frumos poem alimentat de singurătate  și dragoste, de amărăciune și speranță. Stările sufletești contradictorii, sfârsind prin a-l stoarce pe om de puteri, il determină să tânjească după o stare de calm superior, de încredere absolută, numită CREDINȚÃ.

Se dă o memorabilă definiție plastică  singurătății: ‘’Singurătatea-I liniștea din stâncă/Oricât e-nconjurată de vâltori,/Supusă la urgii nimicitoare,/Când crezi că a pierit, e mai adâncă.’’

Absurdul a tot ce se întamplă e aparent. Vorbim despre ‘’absurd’’ din neputința noastră înnascută de a vedea panoramic. Unele versuri sugerează că existența noastră nu e arbitrară, ci are o finalitate. Inteligența Supremă pune in mișcare totul, în conformitate cu un plan al creației : ‘’În jocul dintre lege și-ntâmplare/Viața prinde infinite forme/Tinzând spre atributele conforme/Cu planul ce creația il are.’’

Nu ne cunoaștem pe noi înșine, dar conștientizăm voluptatea stranie de a ne face rău și de a face rău semenilor noștri. Unii includ acest fapt în categoria patologicului; însă oamenii, acțiunile lor, motivate obscur, când nu apar pur si simplu nemotivate, se îmbibă de rău ca un burete monstruos. Prin urmare, răul mustește la rădăcina existenței, și poate fi considerat motorul insuși al istoriei. Dacă binele făcut trece adesea neobservat, răul înfăptuit sub o formă sau alta  lasă brazde  adânci de fiecare dată. Cum se poate consolida un regim totalitar, dacă nu prin crimă? Călăii umanității obțin satisfacții bestiale recurgând, sistematic, la tortura fizică și psihică.  Ei sunt convinși că au mereu ‘’dreptate’’ ( dreptul de a-i asupri pe ceilalți); ei  confundă, grosolan, ‘’adevărul’’ cu puterea  concentrată în mâinile lor, pentru o vreme.  Binele e prea puțin molipsitor; răul, în schimb, contaminează totul: mințile se înfierbântă și se deformează. Ambițiile expansioniste ale unei țări au putut declanșa oricând resorturi similare  într-o altă țară. Tot astfel, răutatea unui individ exercită o inexplicabilă putere de atracție asupra altor indivizi, știuți inofensivi, până atunci.

Aceste  gânduri mi-au fost prilejuite de lectura versurilor prevenitoare și sobre, deși optimiste, în felul lor.  Omul e înfățișat, pascalian, ca o ființă privilegiată  în  Univers, prin însăși raționalitatea lui. Această eminentă însușire compensează din plin fragilitatea ființei lui concrete, biologice, supuse degradării și morții.  Dacă  posibilitățile de cunoaștere  sunt limitate, capacitatea de a suferi pare inepuizabilă:  ‘’Pentru  durere nu avem masură/De parcă iadul l-am purta în noi,/Trecând prin viață, niște bieți strigoi/Ce pacea unii altora și-o fură.’’

Poetul  Vasile Mustață, inginer de profesie, are  obsesia descinderii în subterane, rara plăcere  acustică a pasului afundat în liniște ca într-o pâslă:  ‘’Când totul în juru-mi se pierde-n amurg/Vuiește pădurea umbrită de zvon,/Disting în urzeală un glas monoton./În vene, topite, zăpezile curg.’’

Având o structură pronunțat cerebrală, un vocabular ușor academic, poetul nu rămâne totuși placid înaintea femeii;  vine în întâmpinarea ei galant și chiar o idealizează. Aflat undeva, în vecinătatea misterului, poetul se intreabă  febril sau tace enigmatic, familiar si  ceremonios  în același timp.

În  speranța că  nu va abandona uneltele, il intâmpinăm, la rândul nostru, cu brațele deschise!

 

autor Robert Toma

 

Monolog (fragment)

Sfârşit? Am mai trecut oare vreodată pe aici? Am murit oare odată pe aici? Curaj… N-am. Dar nici frică… Curajul este lipsa fricii? Tată… Sunt doar o bancă într-un parc pustiu şi pe care nu vine nimeni să se aşeze. Să se odihnească. Ieri am scris. Astăzi? Am stat la o masă de lemn, cu scrumieră neagră şi o bere cu un cal pe halba aburindă. Un călăreţ cu o suliţă şi o pavăză, un scut cu o cruce… Un nume german şi un cal negru, cu un blazon. Berea era rece, paharul avea gheaţă pe el. La fel şi eu, dar paharul cu bere costa cinci lei, tată. Aveam desupra capului un copac bătrân, cu frunze galbene ca toamna. Mi-a dat iluzii… Trăiesc, da… Mă doare totul şi tu ştii. Nu ştiu însă de ce şi nici tu. Mi-ai spus să scriu şi scriu… Mama… Mama era bună. M-a învăţat să mă spăl şi să spăl, să mă rog… Să am întotdeauna chiloţi curaţi şi batistă… “Dacă te loveşte o maşină şi ajungi la spital cu chiloţii murdari?, zicea… Şi aşa a fost, doar că aveam chiloţi curaţi şi batistă… De ce nu suntem tineri, Silvia?… Bea cu mine berea asta, Doamne… Dacă eu sunt trist şi slab, Tu să nu fi aşa, Doamne… Scrie cu mine piesa asta într-un singur act… Domnul acela care trecea pe trotuar, cu pipa lui, a lăsat un miros de tutun fin şi aromat, ameţitor… Am şi eu o pipă, Doamne, dar tutunul meu e ieftin şi prost, duhneşte urât… Fumează cu mine o pipă imaginară, Doamne, la berea asta… Pipa păcii şi mai ales fumul păcii. E bine să fii ocupat. Eu nu sunt. Acum mă ocup cu viaţa. Cică o trăiesc, aşa mi-au spus. Oamenii se întorc de la muncă, de pe şantiere, obosiţi, trudiţi. Dar, Doamne, răsplata muncii lor o înghit vampirii! Munca mea, serviciul meu, acum, este viaţa? Bea cu mine, Doamne, berea asta, că mi se întâmplă rar, Tu ştii… O dată sau de două ori pe an. Iluzia, paharul, cavalerul, e prea rece totul, paharul ăsta înalt cu gheaţă pe el, scrumiera neagră ca o noapte, e parcă noaptea magică… Bun e lemnul mesei, e cald, e viu… Doamne, ce vină port? Să adun cuvinte şi să le scriu? Să le înlănţuiesc în gânduri? Pentru ce?… De ce am îmbătrânit atât de iute? Ce i-am lăsat să facă din mine? Sigur că sunt rău, Doamne… Doar Tu eşti bun… Bei cu mine paharul ăsta înalt cu bere, uneori scrii cu mine, alteori Te doare prin mine, ştiu… Ai fost fericit şi prin mine vreodată, Doamne? Atunci când s-a născut Mihai? Atunci când am iubit prima oară? Când, Doamne…? Când a venit Silvia? De ce nu mă ajuţi să înţeleg? A, lasă… Ce s-ar putea face cu înţelegerea mea, cu ceea ce pot pricepe? Sau dacă eu sunt acum aici, dacă mi se învârteşte capul de la berea asta, sau de la răceala asta, ori de la viaţa asta, la fel simţi şi Tu? Da, sigur, doar eşti cu mine… Nu mă lăsa, Doamne, am să vin, sigur că am să vin, dar mai am încă de învăţat… La universitatea asta… Aici am să-mi iau o diplomă de om? Cum voi trece absolvirea, aici?… Masteratul… Ce altă ocupaţie au să-mi dea ei, după asta cu viaţa? De ce nu suntem tineri, Silvia? De ce plâng ca un copil, de ce doare? Aici, înăuntru… Şi asta nu vine numai de la bere, nu, nu… Hai, să plătim berea, cu cinci lei, la casa lor de marcat… Să plătim pentru răceala asta… Nu fi trist, Doamne, cu mine, fii vesel, astă seară ţi-am fost prieten la masa asta de lemn viu… Sau invers, nu ştiu… “Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă…” Acum sunt atât de altfel toate… Monstrul ăsta numit timp… Încă e liniar, curge ca un fluviu şi ca picătura de pe paharul înalt, numai la vale… Aşa ne-au învăţat. De ce nu suntem tineri, Silvia? Unde mergem acum? Aşa, cu toate sistemele noastre organice, osoase, nervoase, circulatorii, digestive, unde circulăm, când peste tot dau năvală valurile astea de suflete noi, de maşini noi? Adevărate tsunami… Vino la mine, nu mă lăsa, Silvia, nu tu… Doare, Doamne, fără să ştiu ce. Să nu iei virusul acesta de la mine, Doamne, nu Te lăsa contaminat, Doamne, că Tu ai înviat, eu încă nu… Nici măcar nu reuşesc să mor, iar să mă îmbăt nici atât, doar cu bere… Sus, să mergem. Sus…

Toamna trecută, artist Constantin P. Popescu

…
Hai, ia-mă de mână, aşa cum mă lua tata când eram copil. Mai condu paşii mei prin maşinăria asta a oamenilor, Tu eşti la volan… Apoi, tata, când am mai crescut, ţinea o mână pe umărul meu mic, slab, nu-i ajungeam decât până la cot… Parcă se sprijinea pe mine, dar de fapt mă ocrotea. Tăcut, păşind alături pe străzile lipsite de maşini, dar cu copaci mari… Poate mi se păreau mie mari, pentru că eram mic. Acum copacii sunt mici şi rari, îi tund cu maşina ăştia de la primărie, să nu cadă frunzele lor, toamna, pe caroseriile maşinilor parcate. Şi nici păsările să nu găinăţeze pe tabla lor de fier scump. E coroziv găinaţul. Cum naiba nu înţeleg că erai Tu, Doamne, atunci? Acum simt pe umărul meu mâna Ta, ca o singură aripă cu care să zbor, târziu… De ce nu suntem tineri, Silvia? Nu, nu e niciodată târziu, timpul se va roti, n-o să mai curgă ca un fluviu sau ca o lacrimă din munte… Cercuri largi vor cuprinde timpurile, toate, la un loc… O co-fiinţă a noastră, Silvia, un frate descoperit în clipele de acum… Apoi, o sferă şi muzica ei. Tată, ascultai pe Mario Lanza şi pe Elvis… Câteodată Europa Liberă. Eu ascultam muzica interzisă tot la radioul acela vechi… De parcă ar fi putut interzice muzica! Ascultam tot Europa Liberă, când nu erai tu la butoane… M-au “cântat”, cu altă muzică, cei de lângă mine, cine dintre ei nu ştiu nici acum, după anii ăştia lungi… Ei te-au chemat să te lămurească, în biroul şcolii, tată… Acum îţi simt emoţia, poate teama, tată, în dimineaţa aceea de viaţă a anului şcolar… Apoi ai fi vrut să bei un păhărel de rom rubiniu sau roşcat, ca mine acum berea asta… Te durea, tată şi poate că i-ai iertat, aşa cum numai tu m-ai putut învăţa şi pe mine să-i iert… De ce nu suntem tineri, Silvia? Cavalerul cu suliţă, scut cu o cruce şi un cal negru… Bere, cu abur de amintire medievală. De acolo vin, dar de ce am îmbătrânit? De ce nu mai pot să încalec pe calul ăsta dintr-un singur salt? De ce mă pedepseşti să îmi aduc aminte, Doamne? Când au făcut în aşa fel încât anii pe care-i am sunt doar o străfulgerare, Silvia? A, da, e apropierea cercurilor, unul într-altul, apoi ne vom reaminti sfera… Ca picul ăsta de apă care curge peste chipul cavalerului meu, spălându-l ca o lacrimă… Aiurea, e doar condens, e prea rece berea… Totul e rece acum… Încă nu m-am îmbătat, o singură bere, tată, nu îmi ajunge să sting… Ce să sting? Ce ardere, ce foc, Doamne? Aud vocea mamei, de departe, îmi spune să nu mai beau, că îmi face rău. Dar dacă nu am băut atunci, nici acum, înseamnă asta că focul meu n-a fost stins? Mama, limitându-mă la a nu… Cu dragoste iertată, tată, atât am putut face de atunci, din septembrie… Nu, nu vreau să văd toate astea. Mă dor, aşa iertate cum sunt.
…
Patru pereţi sunt acum pentru mine ceea ce este halba pentru bere. Mă “conţin”… Iar calul negru nu are loc aici, a rămas afară… Stelele de pe cerurile nopţilor trecute… Doamne, cum străluceau! Mă făceau să mă simt viu! Acum doar calul negru e luminat de ele şi coama lui pare de argint… A naibii bere, e ca o cheie, dar nu mă doare capul încă… E castelul, am băut cheia şi am intrat… Sus, în turn, stelele sunt mai aproape, nu cu mult, cu vreo 39 de metri. Dar le pot apuca de raze şi le pot legăna, ca ramurile copacilor în vânt… Nani, nani, stelelor… Acolo, foarte aproape de voi sunt sigur că sunt alte planete care vă primesc lumina, la fel ca aici… Sau altfel? Numai să scriu, aşa, totul? “Scrie”, mi-a spus tata şi mi-a dat un caiet mare cu coperţi de carton. Poate caietul mi se părea mare pentru că eram eu mic. Dar ştiam să scriu şi tata vedea. Aveam doisprezece ani, era în omienouăsuteşaizecişiopt. Un an straniu al lumii… Berea asta… Mă face să mă gândesc la Woodstock, dar pe mine mă lovea maşina în septembrie, aici, nu în USA, la Jimi H… “With the power of soul, everything is possible…”, aşa cânta, iar eu înţelegeam că voi înţelege cândva… Stelele, ca mici faruri. Aici, ne “mediază” întâlnirile. Cătălin, acela care mă învingea la tenis întotdeauna, avea dreptul la Jimi, avea un casetofon din primele din ţară… Prin părinţii lui. Eu, nu. De atunci a rămas în mine dorul de Jimi. Apoi mi-a mai trecut. Ne mai vedem câteodată, din timp în timp. Eu şi Jimi, vreau să spun… Nici atunci nu ştiam ce cheie poate fi o halbă de bere. Încă sunt oare copil? Nu m-am îmbătat cu adevărat decât de trei ori, mamă. În Germania am băut bere neagră, deosebită pentru mine, calul cavalerului e şi el tot negru. Şi Jimi e negru. Şi am vizitat castele medievale, că doar mai fusesem odată, de mult, pe acolo. Doar că murisem cu adevărat pe pământul acela acum străin. De aceea mă întorceam, ca întotdeauna, acolo unde îmi lăsasem ultima oară o picătură dintr-un aluat special ca sufletul. Da, mamă, am stins focul din camera aceea de gazare. Eu, berbecul cel tânăr, puteam reîncepe, dar nu aflasem încă. De ce am îmbătrânit, Silvia? De ce berea asta devine amară? Văd un cuplu pe stradă, un el mititel şi mândru de ea, plină de feminitate şi înflorind… După anul acelui septembrie accidentat, am trăit altele. Mamă, am fost şi eu ca omul acesta. Aveam o nevastă frumoasă şi înfloritoare, dar eu îmi pierdeam dinţii, hainele mi se zdrenţuiau şi în jurul meu se adunau din ce în ce mai multe dureri. Nu vedeam, dar îmi spunea din ce în ce mai des că eu o fac de râs. Aşa o fi fost, dar eu tot nu vedeam. Parcă aş fi fost ameţit, ca acum, dar fără bere… Nu ştiam că era aşa atunci, nu ştiam că apoi toate se pot răsturna, că renăşteam deja în viitor, Silvia… Cerurile, în nesfârşirea lor, se rotesc, totuşi. Cercurile, unul în altul, nu-i aşa, clipă?
…
Am fost în Akasha şi m-a durut… Ei, şi? Ce dacă tu ai dureri şi te zbuciumi aşa? Nu ne ating pe noi şi de asta n-are rost. Nu vezi că scrii aiurea? Am fost în Akasha, măi dragilor. Unde? Hă, hă! Un nebun în plus pe lume… Ei, şi? Ce dacă ai fost acolo unde zici? Am văzut… Ei, şi? Ce dacă ai văzut? Pe noi nu ne atinge. Nu există. Aveţi grijă ce gândiţi… Hă, hă. Ei, şi? Cei care pot crea cu adevărat gânduri sunt rari, atât de rari… Ei, şi? Acolo, în Akasha, am înotat greu, printre voi, cei care însămânţaţi ceva acolo, fără să vreţi, fără să ştiţi măcar ce. Dar eu tot am să vă spun, vă spun, vă spun!… Ei, şi? Ce ne pasă nouă? Tu nu vezi că pe tine nu te gândeşte nimeni, aşa cum ne gândeşte pe noi şi ne e foarte bine? Pe voi vă gândeşte, dar pe mine mă visează. Şi ştiu cine… Ei, şi? Mare scofală, du-te şi culcă-te, nu vezi că eşti beat? Am scris, aşa mi-a spus tata când eram copil… Ei, şi? Ce ne pasă nou de tac-tu? Nu vă pasă de tatăl meu, de-al vostru? Ete, na! Crezi că va citi vreodată cineva, că va înţelege vreodată cineva care nu este gândit de ei ? Nu, tu nu exişti, degeaba zici că ştii tu cine te visează… Da, ştiu… Ei, şi? Pe noi ne gândesc ei şi asta e cel mai minunat lucru pentru noi. Nouă ne ajunge. Nu vrem balivernele tale, nebunule! Înotam cu greu acolo, în apele acelea negre, durerile erau de nesuportat… Apoi m-am întâlnit cu… Ei, şi? Ce ne pasă nouă cu cine te întâlneşti tu? Baliverne de om beat. Bă, ascultaţi-mă, că vă ia mama dracului! Am fost acolo, sus, în Akasha! N-aveţi decât să vă călătoriţi prin vieţile voastre la nesfârşit, nu ştiţi nici măcar asta? V-o spun acum, v-o scriu acum, v-o urlu, luaţi-o, asta am din durerile mele, nu înţelegeţi? Pentru voi, mă, pentru voi! Şi să ştiţi că nu sunt beat! Ba eşti, ba eşti, eşti beat, eşti beat şi te clatini pe picioare, hă, hă!… Stai, că te facem noi la buzunare, acuş! Nu, bă, nu sunt beat şi nici nebun! Uite, mă, că n-are nimic în buzunare, lăsaţi-l dracului să cadă pe străzi… Auzi, cică pe el îl visează… Câinii comunitari! Bă, ascultaţi-mă cât vă spun, ascultaţi-mă! O să vă doară al dracului. Numai eu ştiu… Vă spun. Nu vedeţi, mă, că mă doare pentru voi toţi?
Ei,  şi?…

autor Constantin P. Popescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

http://glasuitor.blogspot.com

Vioara

În căutarea timpului trăit

…Ce să fac cu toate cele pe care le-am adunat în mine, ca un hoţ? Să le dau înapoi oamenilor mi se pare că nu pot. Au intrat odată cu mine în încăperile sufletului meu. Din ruina veche şi plină de mucegai şi păienjeni, am clădit împreună cu ei, pentru ei, un castel, un muzeu de frumuseţi adevărate, care acum se prăbuşeşte. Ei au plecat. Sunt, am fost şi n-am să mai fiu singurul locuitor, păzitor, îngrijitor, administrator al castelului. Poate singurul hoţ, singurul tâlhar de frumuseţe. Din zidirile lui, din luminile candelabrelor, din glasurile răsunând în ecouri adânci pe mozaicul sălilor lui, din miile de paşi de dans şi din bazinele cu statui, lacrimi şi petale roşii de flori, din turnurile cu flamuri colorate şi din tainicele lui camere cu draperii înalte ca nişte cortine, va rămâne doar o pulbere fină şi strălucitoare pe cer. Va călători, împrăştiată mereu de vânturile înalte peste nisipurile acoperite cu lună ale deşerturilor. Resturile acestea, dobânda aceasta, vor pluti veşnic. Voi da înapoi astfel toate cele furate de la toţi. Un hoţ care se pocăieşte. Voi trăi peste vânt, dăruind altora totul.
Nu le-am jinduit, le-am descoperit.
Nu le-am furat, le-am cules.
Apoi va fi primăvară. Petalele albe de cireş, privite cu ochi curaţi de copil, vor purta ţesute în ele cristalele mici, pulberi înmugurind în lumina soarelui. Cireşele toate vor fi mult mai gustoase, sucul lor va fi ca lacrima, iar eu voi şti atunci că trăiesc din nou.

…

Poate că ecourile versurilor vor amuţi.
Poate că viorile vor tăcea. Nu vor tăcea însă şi brazii.
Primisem în dar o vioară mică, dar nu mi se dăruise şi cântul. Mă născusem în lumea aceea, aşa cum se naşte  omul pe sine, căutându-mi timpul trăit înaintea viorii. Numai o amintire era vioara. Cântul lipsea, iar eu încă îl căutam, ca un orb uitând. Absent din lumea de acolo era maestrul viorilor.
Ca un joc, ale cărui reguli le scrisese cineva nevăzut şi răutăcios. Simţeam toată fiinţa lui rânjind asupra mea şi apăsarea era de neîndurat. Cântul viorii nu îmi era îngăduit. Mi-l ascunsese bine de tot şi căutarea lui era jocul la care fusesem forţat să iau parte. Priveam vioara şi ea tăcea tristă, atât de tristă încât lacrimile mele o spălară cu totul de urmele anilor vieţilor ei. Lacrimile acelea îmi dezvăluiră încet-încet vederea. Arcuşul ei îl simţeam în foşnetul frunzelor în vântul serii. Ştiam că va trebui să născocesc alt cânt şi revolta aceasta îmi alina pentru scurt timp tristeţea grea de a nu putea dărui viorii cântul către care tânjea. Crud era creatorul acestor reguli, dar putea fi înfrânt. Puteam să evadez în alt joc. Să-mi născocesc un joc numai al meu şi să fac în aşa fel încât jocul meu să nu se mai supună regulilor lui. Jocul vieţii mele începuse şi nu aveam altă cale decât de a mă naşte pe mine (ca omul pe sine) din reguli mult mai cosmice şi mai cuprinzătoare. Ştia şi el, de bună seamă. Era doar un mic dumnezeu local şi puterile lui erau mult mai puţine decât ale mele, acum, cu vederea spălată de lacrimile ce se strânseseră în struna tăcută a viorii mele. Îmi aducea cu ciudă în apropiere adevăraţi cântăreţi, adevăraţi dirijori de orchestre mari, pe care tot el, nevăzutul meu profesor pe care îl credeam a fi rău, îi dirija. Bieţii de ei, îmi erau foarte dragi, nici măcar nu ştiau, dar izbuteau, încă supunându-se lui, să înfrumuseţeze lumea cu cântul lor. Mă întrebam însă cum ar fi cântat eliberaţi de sub îngusta lui domnie locală. Asta ştiam că o pot face şi eu, că numai aşa puteam să trec mai departe, dincolo de regulile jocului vieţii mele, scrise de acel alt dumnezeu. Singura strună care îmi putea cânta sub degete, cuvântul, trebuia să-mi fie frânghia pe care să cobor din turnul în care fusesem închis de jocul altcuiva, străin şi provizoriu şi el, fără însă a şti acest adevăr. Poate mă ascunsesem chiar eu acolo, ca între crengile unui cireş, plângând cu petale albe.
Îmi era tare dragă vioara, dar acel diriguitor de reguli îmi luase harul de a dărui viaţă arcuşului şi strunelor ei. Trebuia să-mi nasc singur viaţa cântului meu, aşa cum mă născusem pe mine. Am lăcrimat şi am mers ani lungi, am căutat, am găsit unul câte unul semnele mici lăsate de Dumnezeu în căile mele. Le-am adunat laolaltă, le-am închipuit forma şi m-am bucurat ca un copil. Profesorul de joc scrâşnea din dinţi, iar sunetul acesta era un cânt fals şi dăunător de vioară văduvită de armonie divină. Asta ar fi vrut el să îi cânt. Deodată, menirea lui era încheiată şi cântul meu se alcătuise. Îi mulţumeam doar pentru a mă fi făcut să caut. Nu şi pentru durerile dăruite de regulile jocului lui personal. Îmi era milă de el, pentru că ştiam că se va fi condamnat singur la uitare. Acum eram viu, înviat prin cântul născut.
Vioara am dăruit-o unui copil plăpând, cu ochi mari, despre care ştiam că fusese binecuvântat cu harul cântului.
Mai pe urmă, când am început să-mi port cântul cu mine, bucuria îmi fu atât de mare încât nici nu băgai de seamă barba albă şi lungă, nici oasele bătrâne şi alte semne ale drumului. Castelul meu, zidit din miile mici cărămizi ale semnelor, ajunsese până la mine şi răsuna de ecourile poeziilor, ale cântecelor şi de vocile actorilor recitând. Veneau de departe călătorii. Era hanul rătăcitorilor care îşi căutaseră mereu cântul şi acolo îl găsiseră. Făceau un popas mai lung sau mai scurt şi plecau mai departe. Unii rămâneau timp de vieţi. Eu, umbră nevăzută, aşterneam cu pana, în miez de noapte, la lumina lunii pline, cuvinte pentru prietenii mei, atunci când alergarea căutărilor îi obosea. Se bucurau ca nişte copii când găseau dimineaţa semnele lăsate pentru ei. Le furasem oare eu, cândva?… Ei le dădeau viaţă nouă şi în zilele acelea simţeam cum prin ei cânt şi eu. Devenisem bucuros un prilej de semne arătate lor şi auzeam strunele viorii îndepărtate răsunând în mâinile copilului plăpând. Nu aveam altă bucurie mai mare decât aceea de a-i ajuta pe rătăcitori să-şi descopere semnele. Ca o umbră nevăzută.

…L-am regăsit, cântul meu. În ceasul hărăzit din ceruri, degetele mele căpătaseră taina. Dar în clipa aceea vioara mi se sparse în mâini. Arcuşul se rupse, strunele la fel, întinse pentru un cânt mult prea înalt. Bătrân de aşteptare, copilul plângea. Era singurul lui cântec adevărat.

Mai trăieşte doar castelul. Unii îi adaugă la câteva secole un etaj sau un turn nou. Alţii repară cu drag ceea ce se mai strică în timp. Locul zidirii lui este acum o mare răscruce de drumuri, scrise de paşii celor ce vin necontenit din toate zările. Castelul răsună de cânturi şi poezie, de muzica viorilor şi luna face mai strălucitoare culorile picturilor adunate acolo de călători. Uneori, peste ziduri trece o fantomă întunecată de gândul de a fi vrut să fie un profesor de joc, un creator de reguli străine. Plânge mut şi uitat, dar nimeni nu-l ia în seamă şi nu fantoma lui atrage alţi căutători de cânt, mereu şi mereu, ci castelul. E un muzeu cum nu se poate mai frumos. De secole lungi se spune că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să-l viziteze măcar o dată.
Privit de sus, din cer, castelul seamănă uneori cu un cireş înflorit. Dar nu sunt decât semne dăruite celor pregătiţi să le caute şi să le primească.

Lui Mihai Eminescu

autor  Constantin P. Popescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

http://glasuitor.blogspot.com

Vine o vârstă

Doinei Crăciun

Vine o vârstă, când cerul ți se pare albastru

pe durata nopții și când…plouă sau ninge, când…plouă sau curge, când…plouă sau plânge

și-ți vine să te iei de ciuful genelor și să-l…vopsești în material de statuie

vom cere loc în piața centrală pentru toți cei care merită una…o statuie, două statui…

Curând vom umple locul acela de statui construite din gene

și neavând spațiu suficient la dispoziție le vom clădi unele peste altele așa ca…

zgârie-norii, în cazul celor dintre dvs care mai văd nori și…

nu cred că e eclipsă.

.

iar doctorii vor fi sculptori

le vom cumpăra mortar – câteva tencuieli căzute la cutremurul cu doi de șapte

în urma construcției sperând a nu le da șapte de doi

iar noi…

de data aceasta suntem în minoritate tehnică și…

vine o vârstă când…

noi vom fi voi și…

nu vom mai găsi locuri să ridicăm statui din gene pentru a doua generație de…

gene de eroi

artist Constantin P. Popescu, Viziuni

.

pe lângă faptul că plouă și…

lucrarea dă cu mătura-n băltoace când

ceru-și cere leafa pe lunile din urmă și…

face greva setei dându-ne nouă toți stropii de care dispune dar

noi aveam nevoie de senin, noi

facem greva foamei și a setei zilnic, noi

vrem doar să elogiem vârsta înaintată a

genelor albicioase supraetajate…

.

noi

Curând vom umple locul acela de statui

dar

să treacă ploaia aceasta de viață întâi

ploaia aceasta ca un tir căruia trebuie să-i acordăm prioritate la

intersecția drumurilor înspre spitalele săpate în

Polei

8 decembrie 2010

autor Nedelcu Pavel, moderator al grupului LSF

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

Naufragiatul şi victoria sa

Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?  Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre  lacrimi nu ştie  ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul   cum pluteşte cu   vioara sub bărbie,  stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul  ce l-a străpuns cândva.  De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă  de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă,  cerul  coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.

artist Constantin P. Popescu, Drum de apă

Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună  de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în  strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.

Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia  femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul  ţi se deschide, ca  haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.

Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul  secolului XXI.  O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am. Bietul Cioran, ce mult se înșela. Divaga în neant.

Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul?  Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire.  Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU  forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Detalii @6

***

Soarele de apus, o sferă sângerie, pansată cu năframa norilor nisipii, cernea pe atlasul mării frânturi de ornamentaţii difuze, rotirile lucorilor incandescente, fâşii galbene, rupte dintr-un cer apropiat şi greu. În haosul acelor decoraţii mijeau refracţiile unei realităţi obscure: aripile păsărilor inexistente, norii prinşi în năvoadele gâlmelor de văzduh, stigmatele malului amintind semnul leziunii lăsate de trecerea timpului. Mai bine de un minut Mark privea acel joc neclar de giuvaere marine iar apoi, sesizând că Helga se îndreptă spre ceva ce păru că se mişcă, reveni din acea stare de lenevie, resimţind durerea unui junghi fulgerător, undeva la nivelul inimii. Era ca şi cum vreuna din razele înserării, de mercur topit, s-ar fi înfipt, chiar şi pentru o clipă, tocmai în pieptul lui. Filtrată de un bob mărunt sau ceva ce amintea rubinul, de bijuteria găsită în ridul dintre plăcile de marmură neagră, încropind aleea ce ducea spre bar, acea săgetare incandescentă induse spasmul amintirii dureroase: copilul părăsit. Între el şi Helga se întindea desişul de frunze vernil, ornamentate cu stropii sinilii, de mărimea lacrimilor, finisate de crestături aproape artificiale. Părea că enormele foarfeci de vânt tăios au decupat mătasea ovoidală, păstrând eboşa liniilor creionate de penelurile licăririlor amurgului. Sau poate că vreun stilet de rocă zimţui respectiva ţesătură în conformitate cu modelul aripilor suspendate pe timpul refluxului, undeva la o înălţime apreciabilă, mai aproape de cer, dincolo de fascicula privirii. Din unghiul în care se afla Mark, pietrele de la marginea malului păreau acoperite cu pojghiţe subţiri de solzi şi colb fin, cu borangicul sensibil ce se putea rupe la cea mai mică atingere. Nisipul dintre ei reprezenta un petic compact, un fel de placă brăzdată de venele firave, verzi şi brune. Helga căzu în genunchi. I se păru că sub învelişul lichid, la câţiva paşi, pe direcţia soarelui, un obiect solid, aflat într-o mişcare constantă, zdruncina verdele mării, emanând izurile sărate ale profunzimilor indefinibile. Cu vârfurile degetelor îndrăzni să atingă acea oglindă fragedă, nădăjduind că dezordinea produsă de respectiva învolburare va anula ipotetica perspectivă. Apa era mai rece decât s-ar fi aşteptat. Pe moment, chiar i se păru că pentru a străpunge acea velinţă firavă, era nevoită să manifeste un efort exagerat. Ulterior, când jumătatea palmei se eliberă de mânuşa fluidă, cu uimire constată că pielea mâinii stângi s-a acoperit cu un strat subţire de dantelă albă, de sare sau alt hibrid organic, atribuind întregii întinderi gama tonalităţilor aproape ireale.

artist Constantin P. Popescu, Sagitarius

În tot acest timp el nu făcu nici o mişcare. Era izbăvit de forţa oricărei riposte. Poziţia ocupată, conul luminii cernute de coroanele arborilor seculari, distanţa faţă de apă, malul protejând misterul fiinţării sale, absolut totul, împărţit pe fragmente disparate, îţi dădea senzaţia că în faţa ta, în acele ore incerte, vegeta monumentul de marmură, adus de matrozii necuprinsului tocmai din timpul mitologiilor apuse. Dacă în clipele acelei înserări te-ai fi oprit în apropierea lor, cu siguranţă ai fi înţeles că amândoi stagnaseră pe malul aşteptării destinului ce acum se numea „mister”. Ceva din interior, ceea ce numim „subconştient” pentru că nu avem un cuvânt mai potrivit pentru acest concept, ceva ce dospea în mrejele transei îi obligă să-şi ducă menirea până la capăt. Dar în ce anume consta scopul acelei destinaţii, nici măcar ei nu ştiau. Puteai să te opreşti în orice moment şi în orice loc. Cu siguranţă ai fi simţit că între ei, indiferent de unghi, distanţă sau poziţie aleasă, stratul de aer ce îi unea emana scânteieri ce nu puteau fi incluse în prisma culorilor cunoscute. Privirea ta se dilua în seva refracţiilor fanteziei adumbrite de clarobscurul vreunui vis uitat. Te întrebai dacă i-ai întâlnit şi în alte locuri, în alte conjuncturi, chiar şi pentru o clipă. Însă raţiunea sau orice fel de sforţare de a urni conştientul refuzau răspunsurile vădite.
Retras după culisele tăcerii, el fixa aria aridă a geometriei hilarului dintre două umbre. Apoi privirea i se risipi dincolo de cuprinsul chindiei. Lămurită cu o parte din vibrarea inconstantă a netezimii lichide, ea se îndepărtă de mare şi alungase orice altă dorinţă în clipa în care pânza oglinzii se rupse. O siluetă de om răsărea din apă. Ca într-un haló, prizonierul reflexelor de aer lichid, bărbatul îmbrăcat în costumul protector, de cauciuc sau vreun alt material impenetrabil, înainta înspre magherniţa din apropierea pontonului. Mark nu reuşi să-şi descrie acele mici neclarităţi, un soi de neregularităţi ale realului, digresiunile vidului ce, dincolo de orice raţionament, induceau stări contradictorii. În schimb, ceea ce tulbură fixitatea reconfortantă de dinainte, acum agasa mai ales prin rolul ignorării. Pentru cel ce apăruse din mare cei doi aproape că nu existau. Atenţia femeii era acaparată nu atât de statură, mişcările domoale ori mersul uşor clătinat al bărbatului necunoscut, cât, mai ales, de acea povară excentrică, o plasă densă, împletită din fire argintii, subţiri şi orbitoare. Eliberându-se da masca prevăzută cu un tub flexibil, de butelia cu oxigen şi costumul de nuanţa norilor autumnali, străinul începu să întindă năvodul. Aidoma lepidopterului eliberat din ţesătura pânzei de păianjen, Helga se apropia de soţ. Nu făcea gesturi bruşte. Se temea să nu fie surprinsă de blitzul privirii ucigătoare al celui ce acum scotocea în molozul de frunze, crengi de forma şi nuanţa oaselor, bucăţi de metal şi alte agoniseli, căutând vreun obiect important.
– Umbră! răcni străinul. Unde e umbra? Era clar că se adresa necuprinsului, mării sau vreunui suflet imaginat. Cuprins de o nervozitate evidentă, începu să arunce în apă tot ce considera inutil. Unele obiecte, îndeosebi cele de plastic, de lemn sau de vreun alt material, uşoare şi pline de aer, nu se scufundau. Părea că o forţă nevăzută îi îndepărta de locul izbirii cu netezimea abisului. Helga şopti soţului că cel mai indicat ar fi fost să plece. Mark nu îi mai acorda nici o importanţă. O mână de plastic, cu siguranţă desprinsă de vreun manechin lepădat, ajunse la câţiva paşi de cei doi. Plasticul avea culoarea pielii.
– Nu! zise ea, apucându-l de braţ. Te implor să nu recurgi la nici un gest necugetat. Neputinţa de a se ridica ori junghiul resimţit undeva în piept învinseră acea dorinţă acerbă de a intra într-o nouă luptă cu propriul destin. Au urmat clipele tăcerii desăvârşite, iar umbrele lor s-au unit într-o îmbrăţişare eternă. Palma ei se odihnea în palma lui. Ca răspuns la o strângere uşoară a degetelor albe, ea îl sărută pe frunte. Resimţi gustul sării şi nisipului reavăn.
– Umbră? repeta străinul ieşit din mare.

continuare :  Detalii @7 – http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-7

Detalii @8 – http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-8

ori acestea pot fi şi ascultate la :http://republicaaudiovizualului.podbean.com/

autor Nicolae CORNESCIAN, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN

continuare (8)

Printre lacrimi, încă murmuram..

– Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?

– Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..

– Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..

Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…

– Ți-ai făcut operație estetică?

– A, nu! De ce?

– Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..

– Se uită lumea.

noiembrie 2010

Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)

Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.

Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.

Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.

Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.

Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”

“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”

Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)

Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.

O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?

Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).

Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.

Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.

Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.

Trei actori, nu voi scrie mai mulți.

Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)

noiembrie 2008

Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.

Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?

Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..

the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?

noiembrie 2010

Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”

„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.

Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).

Amelie este Audrey Tautou.

Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)

Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.

Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.

Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.

Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.

Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?

Bun, trecem peste.

Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.

Plictisitor am zice, ha?

Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.

Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.

La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.

Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.

Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.

noiembrie 2008

Cât mă voi mai ține tare? cât?

– Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea

– Doar o zi?

– Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?

– Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..

– Limitatule!

– Poftim?

Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.

– Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.

– Ăăăă..

– Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..

Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..

– Păstrează restul.

– Ce? Ai de gând să te sinucizi?

– Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..

Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..

Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.

– Ce..ce dracu cauți aici?

– Eh, ți-ai uitat astea.

– Mi-ai întrerupt și solo-ul.

Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.

Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.

noiembrie 2010. ședință ochelaristă

– Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?

– Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..

– I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?

– Mi-e frică.

noiembrie 2008,

Despre Maria, așa am cunoscut-o.

la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..

ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.

o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.

era tânără, frumoasă şi cultă.

era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..

iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…

ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscută

îşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..

ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.

ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..

îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).

nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.

ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..

fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.

Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.

noiembrie 2010

Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?

artist Constantin P. Popescu, Flori

noiembrie 2008

Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.
noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”
“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)

noiembrie 2008

Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?
noiembrie 2010

Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.
Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.
noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.

noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.
noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.
la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.
Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.
noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?
noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)noiembrie 2008Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?noiembrie 2010Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.la 22 de ani fără o primă dragoste
la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

autor Bianca Dobrescu, redactor si moderator al grupului Revista site-urilor

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

Soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.

Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.

Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.

Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii…
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.

Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
pulsând schimba culorile
să redevină minge de foc, Lumină.

Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând stingerea Soarelui din vis.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

artist Constantin P. Popescu, Foc alb

autor Irina Lucia Mihalca,  coordonator editare la revista Faleze de piatră

câştigătoare a PREMIULUI PENTRU POEZIE,  premiu desemnat de organizatorii concursului Incubatorul de condeie IDC 2010: http://idc.adlittera.com/2010/12/04/antologia-idc-2010/#comments

http://www.paranoiaparadis.ro/2010/12/rezultatele-concursului-incubatorul-de.html

http://maskirovka.wordpress.com/2010/11/21/castigatorii-concursului-incubatorul-de-poeme-idc-2010/

http://www.dreampoet.ro/2010/12/04/concursul-idc-un-testimonial/

http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca

Marmura neagră

Mă trezisem în dimineaţa aceea foarte înfrigurat. Prima imagine pe care am văzut-o deschizând ochii a fost fereastra, luminată de soarele clar şi acoperită cu un strat de gheaţă strălucind. O feerie de curcubee mici mi se dazvălui, dar în mine era numai frigul. Aburi se înălţau pe nările mele în camera în care dormisem şi mi-am simţit fiinţa totuşi caldă, altfel aburii aceia nu ar fi apărut. Venea iarna pe pământ şi în oameni şi totul îmbia către marele somn. Toată noaptea visasem o demonstraţie violentă pe străzile unui oraş cu clădiri mari şi cenuşii. Mii de oameni strigând, cu poliţişti şi căşti şi bastoane de cauciuc lovind la întâmplare în trupurile oamenilor. O larmă de nedescris, accentuată de marele somn, iar peste toate o ploaie măruntă, rece şi mortală. Din vis îmi rămăseseră în auz acorduri stridente heavy metal, amplificate aşa cum numai la concertele marilor trupe mai putusem auzi. Îmi era îngrozitor de frig şi în stomac mă strânse gheara ascuţită a foamei.

M-am apropiat de fereastră, am deschis-o larg. Lumina zilei părea că nu poate încălzi, dar era de o puritate cum rar întâlnisem. Nici un nor pe cerul de un albastru marin. Nici o culoare denaturată de impresia rămasă încă în memoria visului meu, sub ploaia aceea rece de toamnă, de noiembrie şi bastoane de cauciuc. Am căscat îndelung şi mi-am dezmorţit braţele, aerul tare şi rece mă înviorase puţin. Nu mirosea de loc a gaze lacrimogene şi lipsa acelei ceţi toxice mă bucură. Bine că toate rămăseseră acolo, în noaptea acestui vis, coşmar nechemat. Foamea însă îmi amintea de temele pentru acasă de pe vremea când mergeam la şcoală. Niciodată nu îmi plăcuseră, dar trebuiau făcute. La fel cu temele acelor ani, obligatorii, trebuia să mănânc, acum şi mereu.

Mi se făcu dor de acorduri preclasice în vacarmul ritmului de rock. Nu scăpam de urmările visului, de parcă un regizor nevăzut pusese pe secvenţele dureroase ale visului muzica asta stârnind atât de bine violenţa. Ca o hipnoză malefică de care trebuiau să se molipsească şi demonstranţii şi jandarmii, asta în timp ce regizorul privea calm de pe scaunul lui, acela cu eticheta de director, ca pe marile platouri de filmare. Dar simţeam că undeva toate astea se petreceau sau urmau să se petreacă într-un segment de realitate pe care încă nu reuşeam să o schimb eu, oricât de mult mi-aş fi stors creierul în căutarea armoniilor preclasice. Corelli, Vivaldi, Scarlatti, unde dispăruseră deodată? Anii în care mă hrăneau cu emoţiile lor calde îi uitasem definitiv? Şi ei, oamenii? Dar regizorul, de unde putea avea puterea de a dirija valul hipnotic, fără însă ca el să fie contaminat?

artist Aurelia Chiru, În lumina reflectoarelor

Mă apăsa prea tare visul nopţii, trebuia să ies afară, sub cer. Îmi alimentai pisica cu o porţie mare de carne din cutia ei de conservă “în sos”. Avea şi ea aceeaşi mare nevoie de hrană ca mine, doar că pentru ea aveam grijă să fie mereu cămara plină de conserve. Eram doar o specie care hrănea o altă specie cu carnea altei specii. Vită sau peşte, pui sau iepure, uneori cu un pic de orez sau vitamine. Pisica le devora însă pe toate cu aceeaşi eternă stare de foame. Rock-ul urla în creierul meu şi am ieşit pe scările de piatră aproape fugind.

Prima impresie odată ajuns afară a fost aceea a luminii trecând prin toate. Atât de mult soare făcea să dispară senzaţia de frig, sau poate că simţeam asta datorită mişcării. În faţa mea se aşternea lumea culorilor vii cu adevărat, aşa cum rar o văzusem. Îmi trecu prin cap că toate culorile astea curate vor exploda în ceva necunoscut şi se vor pierde pentru totdeauna. Era poate un gând al regizorului coşmarului meu de noaptea trecută, dar mă înspăimântă. Nu reuşeam să ajung nici măcar până la Vivaldi şi asta mă făcea furios.

La picioarele mele mi se întindea umbra, vie şi mişcătoare, părând a fi dusă înainte de lumina pe care o primeam în spate. Ca pânza unei corăbii împinse de vântul luminos. Ciudat, îmi tăcuse hărmălaia din auz şi gheara ascuţită a foamei dispăruse.

-Urmează-mă, îmi spuse umbra, urmează-mă pentru că te temi.

Fără să pot face altceva am păşit pe urma umbrei. De unde ştia că mă tem? De ce mă temeam? De cine?

-Vino, îmi spuse şi eu mă simţeam purtat printre ruinele zidurilor a ceea ce părea a fi fost odată o biserică. Zidurile erau căzute, rămăseseră doar ruine de vreo jumătate de metru înălţime. Vedeam resturile unor coloane, odată mari şi înalte, acum doar mici movile rotunde, roase de milenii şi acoperite de muşchi verde închis. Catedrala fusese mare, altarul era undeva în faţă, restul era pulbere. Iarba, de un verde proaspăt în lumina aceea a zilei, crescuse nestingherită printre pietrele zidirii de pe care căzuse mortarul care altădată le unea. Locul acela mi se părea cunoscut, dar era cu desăvârşire pustiu. Doar eu şi umbra păşeam pe acolo după mult timp. Privind înainte, umbra mea arăta răsăritul şi o stare ciudată de nelinişte mă cuprinse. Deci trecuse deja ziua, altfel soarele mi-ar fi împins umbra către apus. Cât de repede, dimineaţa, amiaza, totul… M-am oprit şi deodată îmi răsunară în minte acordurile preclasice căutate dimineaţa. Poate că acolo fusese cândva o orgă. Cine putea şti? Îmi răspunse umbra:

-Ascultă şi priveşte.

De jur împrejurul meu, zidurile începură să se înalţe, încet, ca şi cum privirea mea le făcea să se ridice. Erau din marmura cea mai neagră pe care o văzusem vreodată. Numai muzica suavă îmi mai dădea curaj, mă temeam că voi fi prins între zidurile care creşteau încet şi sigur. Lumina aceea curată a zilei se micşora, devorată de marmura neagră crescând ca o carapace perfectă în jurul meu. Chiar şi umbra mea se ascunsese în noaptea de la picioarele mele, deşi ea mă adusese până aici.

Începeam să mă tem din ce în ce mai tare, fără a şti de ce. Capul meu se înălţase privind mica pată de lumină ce se mai afla încă acolo sus, printre bolţile care crescuseră negre. Apoi, brusc, lumina de acolo se stinse şi ea. În jurul meu se lăsă o noapte completă de marmură neagră.

Liniştea şi întunericul stăpâneau totul. Îmi aminteam muzica, dar tăcuse şi ea. Îmi trecu prin cap că totul se încheia astfel. Beznă desăvârşită şi linişte care nu apasă. Visul nopţii trecute mă prevenise. Apoi frigul şi violenţa muzicii şi a oamenilor, hipnoza… Regizorul şi platoul de filmare. Dar filmul acela fusese viu! Durea, loviturile dureau la fel de tare ca foamea, ca frigul nordului îngheţat, strigătele nu erau repetate la comanda plăcii aceleia de cadre cu număr. Totul fusese real, urma să fie real undeva în lume! Şi regizorul trăia!

Liniştea îmi tăcea, desăvârşită. Apoi, un fâlfâit de aer negru, de aripi de pasăre neagră, nu ar fi putut fi altfel acolo, dacă mai exista un acolo, îmi trecu iute pe aproape. Sau pe departe, era totuna. Ochii îi simţeam a deveni zadarnici. Urechile încă mai percepeau ecoul aripilor negre, apoi deveniră şi ele zadarnice. Mişcările mâinilor, ale capului, ale aerului, încetară. Rămase doar amintirea, vibraţia unui trup, doar un punct luminos a ceea ce ar fi putut fi celula unui gând. Pulsând, amintindu-şi de inimă. Singură, mică, dar luminoasă întratât încât cea mai întunecată umbră a marmorei negre o zări. Primise în dar, pentru prima dată, ochii. De aceea se temea, încă nu ştia. Eu însă ştiam.

Rămăsesem doar un gând suspendat. Primul gând, izvorul a toate cele ştiute vreodată, imaginate vreodată.

-Acum locuieşti în mine, auzii şoaptele umbrei, răsunând circular, sferic, de peste tot. Ai reuşit, deşi nu aş fi crezut. Nimeni nu a dorit vreodată să mă urmeze până în starea aceasta. Cu toţii se reped să muşte din mine, umbra. Eu îi las, dar gustul meu e întotdeauna interzis şi amar. Cu adevărat nimeni nu are nevoie totală, completă, de mine. Nu m-a vrut nimeni niciodată numai a lui, aşa cum ai făcut-o tu, acum. De ce mi te dăruieşti, tu nu ai aflat încă de Dumnezeu, de Lumina veşnică? Ce cauţi tu, cel despre care credeam că eşti cel mai înfricoşat om din lume? Aici eşti pe tărâmul fricilor tale. Ai avut curajul de a păşi pe urmele mele. De ce m-ai învins în felul acesta, singurul fel, de ce?

Înţelegeam… Înţelegeam că fără lumină nu există timp. Că fără timp nu există fiinţă. Că fără fiinţă există doar o stare de umbră şi uitare. Nimicul, ziceau ei… Iar în mijloc, un sâmbure de lumină al întâiului gând, trăind, viu!Nimicul nu exista! Cel care îi putea da viaţă eram eu, primul ajuns pe tărâmul ocolit de toţi al fricilor. Părea că am primit puteri cu adevărat cosmice în locul acela al umbrei, al marmorei negre. Deveneam mai puternic decât regizorul coşmarelor lumii, un biet neştiutor, dar foarte rău… Deodată, din starea aceasta de gând pur, am ştiut că umbra are dreptate, că fusesem primul care o posedasem fără a şti asta. Că Lumina veşnică despre care biata ei fiinţă nu avusese vreodată parte i se dăruia acum prin mine. O cuprinsesem şi mă cuprinsese cu totul.

Înţelegerea aceasta îmi deschise ochii fiinţei şi atunci, în clipa aceea dumnezeiască, de jur împrejur zidurile de marmură neagră căzură. Lumina invadă totul şi vocea umbrei îmi răsună ca un acord preclasic din suflet. Se bucura, pentru întâia oară. De acolo, din starea de umbră uitată, ochii ei vor lumina precum lacrimile soarelui, cele mai vii culori văzute vreodată pe lume.

Locul acela s-ar putea numi paradis. E undeva, dincolo de lume, de timp, de fiinţă. Pentru unii, cei de dincolo de marmura neagră, el nu poate fi găsit şi de aceea au renunţat să îl mai caute. Ei nasc în continuare coşmare, conduşi de regizor. Izvorul pe care îl urmasem în dimineaţa rece, după coşmarul nopţii, mă dusese până în locul acela lipsit cu desăvârşire de umbre, pentru că este însăşi Lumina.

autor Constantin P. Popescu, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu