Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Oraşele mici. Un pretext pentru o poveste

Posted in Proză by Hopernicus on 29/07/2011

Oraşe cu mai mult oxigen, spun unii, oraşele mici . Cu oameni cumsecade, despre care poţi vorbi uneori multă vreme, poveşti care se suprapun miraculos. Oraşe în care toată lumea ştie pe toată lumea şi nimeni… nimeni nu iartă pe nimeni. Plimbări de seară pe aleile cunoscute, zâmbete cordiale. Un zumzet plăcut, familiar, printre copacii care au ieşit ca prin minune din calculele politicienilor de catifea. Profesorul de sport cu soţia, ţinându-se adolescentin de mână, într-un duet cu o altă familie cumsecade, două tinere care se hlizesc cu poftă povestindu-şi despre ultimele coment-uri de pe hi5, câţiva puştani care fac o chetă pentru o bere la metru, doi amici ameţiţi la non-stop după o zi de muncă obositoare în construcţii. Asta e ceea ce se vede, la o primă impresie, dacă eşti un observator grăbit-plictisit şi toropit de căldură, da…, şi dornic de un somn bun. Când intri în detalii, însă, dacă ai ceva mai mult timp de pierdut, mai afli şi altele. Nu vă gândiţi la secrete inavuabile, sunt numai lucruri care se descoperă noaptea…

 

Aranjuez, artist Constantin P. Popescu

 

 

Oraşele mici au farmecul lor, mai ales atunci când te întorci la ele, după ani şi ani petrecuţi aiurea… Copilăria ta stă cuminte acolo, aproape uitată – şi te aşteaptă, înveşmântată ca-ntr-o poveste! Nu atât oamenii te fac să lăcrimezi – deşi ei sunt lacrimi curate, cât locurile în care ai visat pentru prima oară. Domnul Bucur, cel care te-a oprit câteva secunde la scara blocului pentru a te întreba de mama, şi fără de care nu o puteai întâlni pe EA, câteva minute mai târziu, la troleu, senior Vioară, care te-a încântat luni în şir şi te-a făcut să-ţi laşi facultatea pentru o (altă) fată – majusculele s-au pierdut, dar amintirea nu –, doamna Deea, de care râdeam cu toţii, prosteşte, spunând că fară de ea nu putem pricepe nimic, şi care ne oferea atâtea dulceţuri unice de trandafiri, în fine… Ne-am făcut cum am putut veacul, într-un oraş atât de mic. Dar timpul a trecut şi noi nu ne mai puteam rezuma la asta. Prostie! Trebuia să ne luăm rolul în serios, maturitatea mult vestită, nu puteam vorbi la nesfârşit in genere. Oraşul mic are şi el o poveste! Şi oraşul, după cum bine merită, pretinde puţină atenţie…

Am să vă spun, de fapt, cum am învăţat să plâng. Nu e o lecţie pe care amicii ar spune-o la o bere. Lacrimile nu apar decât între prieteni – şi berea niciodată nu i-a adunat împreună. Ca o paranteză, berea e mereu clevetitoare, jucăuşă, nestatornică. Dar să nu divagăm. În oraşul meu mic am cunoscut pe cineva. Un om şi o poveste, aveam să descopăr. O poveste şi un om, urma să-mi amintesc mai apoi, nici nu ştiu cum să încep…

Într-un oraş mic oamenii sunt precum pietrele de la fântână, dintr-un sat în care ai copilărit. Nu ştii niciodată cât e apa de rece, dar pietrele nu le uiţi nicicând. Prietenul meu era acolo, lângă robinetul acela mereu ciunt, fără să-l fi ştiut vreodată (tanti Leana lu Begu’ degeaba înjura, săraca, că nu vedea dincolo de noi). M-a privit de multe ori când umpleam bidoanele pentru bunica, fără să-l văd şi fără să-i simt lipsa. Probabil îmi zâmbea, când mă vedea că plec fericit… Nu ştiu… Dumnezeu ştie ce mă mai bucura pe atunci, în mintea mea simplă de copil. Dar l-am simţit mereu lângă mine, asta e clar.

Inutil să vă mai vorbesc de bunicul… Dar o fac totuşi, că bunicul mi-a dat sufletul. Iar legătura o veţi face mai târziu, când vă voi spune cum ne împărţea, de Crăciun, portocale. Fără a fi fost cicălitor, ca un soldat în visele unei copile cu mintea plină de păpuşi, bunicul ştia să se facă iubit. Apărea întotdeauna la urmă, ca un înţelept, ştiind parcă secretele noastre: mereu la conflicte, la certuri şi la bocete. După ani şi ani, cine nu-şi aminteşte toate acestea, durerile dulci ale copilăriei? Chiar şi tata şi-a luat vreo două după ceafă din cauza mea, pentru că bunicul îmi iubea visele. Şi, dacă vreţi, singura dovadă care mi-a rămas, palpabilă până în străfundurile amintirilor mele, este că niciodată nu s-a amestecat în ele. De aceea era fericit prietenul meu, când primea portocale de Crăciun.

Dar nici n-am început ce vroiam să spun, cum să încep? Ar fi mai bine ca prietenul meu să nu existe… Iar eu să vă spun o poveste. O poveste a copilăriei lui, că nimeni nu mai crede în ce spun oamenii mari. Prietenii îi spuneau Puiu, nu se ştie de ce. Dar nici nu se putea vorbi de prieteni la vremea aceea, pe când găinile bunicii îşi făceau de lucru cu ce dădea Dumnezeu prin ogradă, după ce obosea soarele. Exista doar o linişte a nisipului, care aduna copiii lângă o podişcă de ţară, şi poate, poate, vreun om pe drum, neobservat. Nimeni nu a văzut vreodată pe lume castele mai tari (toţi copiii le băteau cu pumnul, de multe ori) şi cazemate mai sigure ca ale lor. Nu mai vorbesc de garajele camioanelor, care erau îngrijite ca la carte. Drumurile erau netede ca-n palmă şi împrejmuite cu câteo dâră fină de nisip. Copiii se ridicau în picioare când venea vorba de vreo ceartă, cu pieptul înainte. Şi apăreau deseori probleme, cineva dădea cu piciorul peste tot alaiul şi se alegea praful, ceva firesc. Aşa apăreau plângăcioşii şi vestitele urecheli. Dar Puiu avea lumea lui, niciodată nu se complica. Când vedea prea mulţi draci intraţi în joc, trăgea linie cu un băţ şi-şi făcea jocul, parcă ştia c-o să urmeze o ceartă. Îşi crea o zonă a lui, cu drumuri şi maşini, independentă de a celorlalţi, de multe ori spre disperarea celor care vroiau aliaţi. Era singur şi se simţea bine. De departe, amintindu-mi-l azi, era cel mai detaşat.

Povestea merge mai departe, ca-n reclamă. Trecem şi peste portocale. Avea un mister Puiu. L-am dibuit cu joaca, dar nu pricepeam ce coace. Am început cu geografia, să-l studiez ce face acasă, aşa că l-am urmărit după şcoală, că doar eram apropiaţi. Ba ieşea un vecin şi se uita chiorâş, ba venea Bulgaru’ cu caprele, de multe ori m-am şi enervat. Mama ta de pui, tot te fac io pe tine! (îmi spuneam). Şi plecam acasă ca prostu’, nereuşind să-i descifrez misterul. Coboram de la Sifoane în fiecare seară, fără să aflu ce-mi ascunde…

Şi n-am aflat multă vreme… Mai era şi-o fată, veţi spune scuza mea, dar era frumoasă tare! Veronica!!! Copilandri, copilandri, dar nu mai scăpam de ea… Mare belea am tras! Noroc cu prietenul Puiu, care a risipit tot ce visasem, ca-ntre băieţi… Într-o bună zi vine la mine să-mi spună secretul! Marele secret!

 

–          Zi mă, că m-ai omorât de când aştept!

–          Taci mă, că dacă spui ceva te omor!

–          Dacă nu zici, nu vreau să te mai văd… ‘Tu-ţi gâtu mătii!

–          Hmmmm…

–          Bă nebune, turbez, îmi zici?!

–          Am maşina acasă! Maşina! Aia de formula unu care-ţi place ţie!!!

–          …??

–          Da, mă prostănacule!!!

–          Nu cred! Nu se poate bă, eşti nebun, de unde-o ai???

–          Nu pot să zic!!!

Avea bietul copil maşina la care visam acasă! Cel puţin aşa spunea, am avut câteva zile ficatul negru de oftică… Şi l-am urmărit, că după ce mi-a spus… a dispărut. Nimeni n-a mai putut lua legătura cu niciun membru al familiei. Lumea spunea că s-au mutat la Buzău. Aşa s-a ales praful de maşina mea de curse, nici nu v-am mai spus, cu frigider… Aşa s-a dus şi Veronica, fata pe care am iubit-o fără s-o vreau… Toate s-au topit într-un fel de amintire de care numai vagul mai dă azi seamă… Hai să revenim, e târziu! Să lăsăm oraşele mici… Putem vorbi despre altceva.

 autor Mihai Ristea

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiRistea

Anunțuri

Comentarii închise la Oraşele mici. Un pretext pentru o poveste

%d blogeri au apreciat asta: