Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Păianjenul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

 

Oricât aș vorbi despre cântec,

Nu-i nimeni, nu-i nimeni s-asculte.

Cu gândul întors la cei vechi,

Mai scutur de praf un proveb-

Aș vrea să-l împart, înțelesul

Să-i storc,și să merg mai departe.

Se țese cu sârg împrejur

O pânză de voci repezite.

Păianjenul,azi,e stăpân,

Şi cerul abia se mai vede

 

autor Robert  Toma

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Păianjenul

Astăzi ne înstrăinăm/ Să fii gazdă / Frumoasă eşti

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/12/2011

Amintire şi dor, artist Mihai Catruna

 

Astăzi ne înstrăinăm

 

Astăzi ne înstrăinăm,

Calul însă moare alb.

Nu ne mai strigăm pe nume,

Nu ne recunoaștem chipul.

Buzele în gol se mișcă-

Veștile s-au isprăvit.

Vin perechi în urma noastră,

Înainte-iar perechi.

Ne-am iubit,și-atâția alții

Au gustat zădărnicia.

Suntem gânduri, numai gânduri

Ce se caută de veacuri.

Nu-i imbrațișare, nu-i,

Spațiul dintre noi să umple.

 

 

Să fii gazdă 

 

Să fii gazdă și să capeți

Bucuria unor oaspeți

Să surâdă în perete

Chip sever cu strânse plete

Vremuri vechi să se întoarcă

Să se suie toți în arcă

Şi cu mâinile curate

Să îmbie la bucate

Ochi albaștri ochi căprui.

Nu mai sunt ai nimănui

Numai vor decât să vadă

Veșnicia de zăpadă

Să fii gazdă și să fii

Prins în joc de-atâți copii

Copii morți cu râs curat

Care vârsta ți-au furat.

 

 

 

FRUMOASA  ESTI

 

Frumoasă ești precum o lume veche-

Mi-e dor de ea și totuși n-am o hartă.

E-o bucurie să-ți găsești pereche,

Să stai de vorbă cu o lume moartă.

Şi pe la margini sufletul e ros

De plictiseli, deșartă osteneală.

Cuvântul,astăzi,sună cam pietros,

Şi-azurul ni s-a preschimbat în smoală.

Regretul-o clopotniță uitată-

Trimite umbră înspre case vechi.

A noastră tinerețe-ncape toată

În veacul amăgitelor perechi.

 

 

autor Robert Toma 

Tagged with: ,

Comentarii închise la Astăzi ne înstrăinăm/ Să fii gazdă / Frumoasă eşti

Trei prieteni

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 19/08/2011

Călătoria, artist Corina Raiciu

 

Năuciți de arșiță-era o după-amiază de august-trei vechi prieteni își ziseră, și de data aceasta, că n-ar fi rău  să  ajungă  într-un  loc  răcoros, în care ești  servit numaidecât cu bere  spumoasă, și  te îmbie, plin de aluzii amare, un taraf țigănesc. Bucuria modestă de-a sorbi din halbe, la o masă rotundă, într-un ungher al restaurantului, se intrezărea în gestul vag, în vorba aruncată-n pripă. Permanenta grijă a nevestelor- nu cumva să-i dea  uitării  Dumnezeu pe-acolo-li se părea un soi de pedeapsă nemeritată. Dragostea lor pentru femeile de-acasă  alterna, în chip ciudat, cu tot felul de observații răutăcioase la adresa femeilor, în general. Hohotul de râs avea ascuțișuri sarcastice, semănând cu niște lame de brici frecate grabnic una de alta, iar plopii orașului păreau, de departe, popi cădelnițând. Cei trei aveau aerul de-a spune, la unison: ‘’Vedeți, oameni buni, suntem deja trecuți prin ciurul vieții ăsteia, știm prea bine ce-nseamnă!…’’ Unul avea părul blond, buclat, cu nu știu ce reflexe alburii; altul scutura, când și când, de pe frunte, șuvițe brunete, rebele;  cel de-al treilea te-ademenea cu plete negre, lăsate să curgă vâscos până la umeri. Așezându-se, în sfârșit, față-n față, tustrei purtau pecetea unei insușiri anume: o paloare  ce nu se potrivea defel cu iuțeala gestului. Astfel că izbuteau să atragă asupra lor privirile sau, cel puțin, așa aveau impresia. Ei inșiși se considerau  prea  zgomotoși  sau prea tăcuți, situați periodic la polul opus al unei atitudini. Nu rareori se mirau că nimeni, totuși, nu le acorda vreo atentie specială, de parcă nici n-ar exista cu-adevărat;  se răsuceau  discret pe scaune și, cum taraful se lăsa încă așteptat, se-apucau să reînnoade firul discuției. La un moment dat, tânărul blond începu să povestească, nu înainte de a-și potrivi respirația, după o gură zdravănă de bere: ‘’Istorioara mea e cam posacă, dar nu am alta la-ndemână. Tâlcul ei, viu pentru mine chiar și astăzi, o să vă prindă, sper, punându-vă nițel pe gânduri. Țin minte că, într-o zi de vară, soarele se amuza, ghiduș, ațâțând legumele și duhurile bătrânelor case țărănești; am fost atras de-o nefirească liniște înafara curții mele. Aveam, nu știu cum, senzația ca o mână  pufoasă, purpurie, care atârna din vazduh ca o pendulă de orologiu, mă mângâia pe creștet, părintește, si mă-ndemna să-naintez… Înfrigurat, am fixat cu privirea drumurile pietruite pe care urmele de roți de căruță încercau să se miște, să ia înfățișarea unor șerpi  zvârcolindu-se. Şi  am făcut popas undeva, la o răscruce. Privii înapoi, cu spaima îndepărtării de casa părintească. Deodată, un vuiet posomorât mă furnică din creștet până-n tălpi; dintr-o curte, pare-mi-se, țâșni un dulău cu blana cenușie, și un scâncet se iscă din firavul meu gâtlej. Lătratul necontenit mișca pământul din temelii, apoi se înălță  până la cer sub forma unei spirale otrăvite. Simțeam în ceafă suflarea fierbinte, de animal: trântit în țărână, scăpasem totuși de colți. Sângele îmi șiroia pe obraji, însă usturimea pielii nici să plâng nu mă lăsa, ca să-mi ușurez povara. Ochii, in clipirea lor măruntă, se chinuiau  să deslușească împrejurarea. Strigat, pesemne, de stăpân, călăul meu se risipi ca fumul. Ceva mai târziu, amare glasuri murmurau într-una; se iscase o zarvă, pe care o presimțisem, de altfel, dureros. Un abur s-a așternut pe creier, amuțindu-l, și m-am cufundat în așteptare, dar în așteptarea cui…nu mă-ntrebați, n-aș sti să vă răspund vreodată.’’ Acestea zicând, tânărul blond ofta prelung, proptindu-și fruntea-n podul palmei sale drepte. își scutura, nervos, hainele de un praf inexistent, ca și cum s-ar fi ridicat, bărbătește, după o luptă grea. Zâmbind la auzul poveștii, prietenul cu șuvițe rebele îsi înlătură, la rândul său, sudoarea închipuită de pe frunte, și începu a spune: ‘’Ceea ce mi s-a întâmplat mie, nu e prea departe de pățania ta…Asemănarea asta mă bucură și mă apasă totodată, fiindcă  încep să-nțeleg, abia acum, vicleșugul de neînvins al sorții noastre. Mă aflam, nici nu mai știu  de ce-am ținut morțiș să vin, la scăldat, împreună cu unchiul meu,pe care l-am zăpăcit cu neastâmpărul și toanele. Pielea era zgâriată de spinii bălăriilor, gângăniile mă pișcau de zor, lacome de carne fragedă. Malul depășea nivelul apei cu mult, îmbinat din plăci de ciment scăpărătoare în amiază; ici-colo, mănunchiuri de verdeață măruntă și deasă. Rămăsesem în iarbă, la îndemnul repetat al bietului unchi pe care nu-l mai zării, după o vreme. Pescărușii spintecau înaltul cerului de un albastru  gros ; țipătul lor trezea în mine un zbucium fără țel și nume…Am încercat să zăresc mai departe, în larg. Încremenirea lacului îmi apăsa tâmplele zvâcnind. Aveam înaintea ochilor forme cunoscute cumva, mai repezi ori mai leneșe, înotând și râzând, fără grijă. Auzeam, mai cu seamă, un clipocit voluptuos ca o ispită, în apropierea mea. Apa devenea un covor țesut cu o răbdare nemaiîntâlnită, catifelat, și-aș fi putut înainta încetișor pe el, numai să vreau să mă urnesc. La gândul acesta îndrăzneț, zumzetul din preajmă își pierdu înțelesul treptat. Şovăitor la început, am întins apoi înafara malului piciorul. Am alunecat pe plăci, ca pe ghețuș. Brațele și tălpile se agitau, apa, trezită brusc din somnolența  ei, mă harțuia sălbatic, tânjeam din răsputeri după o gură de-aer proaspăt. Şi, ca prin vis, cineva își tăia spre mine cale, iar undeva, alături, se  arăta un abis clocotitor de beznă. Ce s-a petrecut mai departe, nu am habar, în van îmi storc puterile să aflu…’’ ‘’Ei, asta-i  culmea!’’-făcu, lovindu-și palmele, al treilea. Îmi voi zugrăvi și eu isprăvile, ca să vă fiu pe plac. De când ne tragem sufletul aici, am incărunțit, pesemne. Şi poate că nici voi nu stați degeaba, uitându-vă la mine-n clipa asta… Când sufeream, dintr-o pricină sau alta, așezam totul sub lupă-spectacol multiplicat și hidos. Intenția murdară a cuiva era totuna cu o buruiană veninoasă crescând în neștire. În ființa mea, ca într-o peșteră, răsunau gândurile altora. Ascultam cu-atâta silă bârfele, că silabele se preschimbau în rotițe zimțate, iar acestea, izbindu-se una de cealaltă, tăiau și-n carne vie, sfârâind și mustind cu o sadică plăcere. Cu cât observam mai îndeaproape oaspeții, cu-atât mai străini mi se-nfățișau; ai fi  jurat că în acele trupuri  sălășluiau spirite crude, pornite spre intrigă și harță.

 

 

Într-o zi, o femeie de prin partea locului, al cărei chip aducea cu o poamă zbârcită, nu găsi nimic mai bun de făcut decât să-mi laude într-una drăgălășenia de copil. Ochii îi licăreau hulpav  și fire argintii ieșeau de sub decolorata ei broboadă. Duioasele-i cuvinte începuseră să mă sâcâie, și gura i se arcuia bizar. Doi sau trei dinți de aur îi scânteiau dușmănos între buzele putrede; o moleșeală mă învălui, urechile îmi țiuiră…Fruntea ardea, mama, neputincioasă, se ofilea alături. Răzbătea, ca printr-o pâclă, plânsul ei ingrijorat. M-am pomenit într-o odaie. Se-nfiripau în auz troznituri înfundate; probabil erau lemnele din sobă. Aiuram, dinții îmi clănțăneau puternic. Miros de plantă uscată, cred, îmi înțepa nările mici din care se prelingeau firișoare de sânge. În odaia pâlpâind violet, așa mi se părea, s-a strecurat un iz de hrană lâncedă sau de untură. S-a deschis atunci gura viforoasă a babei, și cuvintele au căzut pe pat ca niște cuie fierbinți: ‘’Unge-l zdravăn, mă, pân’ se face roșu tot!’’ Pieptul meu era strivit, nu altceva, oasele bolnave pârâiau… Trupul, astfel uns si frământat de mâinile grele, aluneca in somn adânc, de piatră…’’  Înciudat de memoria prea scurtă, tânărul cerea și el, pradă oboselii, îngăduință din priviri. Cum se făcuse cam târziu, cei trei se ridicară de la masă, uitând cu desăvârșire să ceară nota de plată. Undele sonore ale tarafului proaspăt început se-alungeau dureros spre timpanele lor, și tare ar fi vrut să mai rămână, dar banii se duseseră; un jalnic marunțis suna acum prin buzunare. Şi chelnerul, cu toate că-i vedea prea bine înaintând agale spre ieșire, nu le-a făcut măcar un semn, să le aducă la cunoștință suma datorată. Odată cu plecarea celor trei, lumea deveni mai vorbăreață; se râdea cu poftă, din te miri ce motiv,  ca niciodată până-atunci.

 

autor  Robert Toma

Tagged with: ,

Comentarii închise la Trei prieteni

Cristalizări

Posted in Articole, Cărţi noi by Hopernicus on 18/07/2011

 

Astfel se intitulează  volumul de versuri al d-lui Vasile Mustață, aluzie fină la posibilitatea fiecăruia dintre noi de a-si limpezi, la un moment dat, experiența de-o viață.  Între coperțile acestei  cărti (apărute la Ed. Eminescu, 2011) au fost adunate numeroase catrene-fapt menit să-i contrarieze pe unii, și  să-i  încânte pe alții. După cum se știe, catrenul presupune o concentrare aparte a mijloacelor de expresie, cere  esențializare, lapidaritate, ca și sonetul, rondelul  sau  gazelul. Optând pentru concizia  stilistică, autorul sugerează că s-a instalat, afectiv si intelectual, in  locuinta aerisită a concluziilor, eliberat de patimă. Firește că asemenea enunțuri-definiții pot lăsa , câteodată, impresia supărătoare a unei predici. Citind insă atent volumul, descoperim rămășițe de indoială, de neliniște, chiar acolo unde ni se vorbește despre cumințenie si credință. O undă melancolică a neputinței de-a înțelege mai mult e perceptibilă de la o pagină la alta.  Poetul, deși pare să facă un bilanț al ‘’ trăirilor’’ sale, nu încetează să se mire și să spere.

 

Peştera, artist Constantin P. Popescu

 

Cel dintâi catren  e o incercare de a formula rostul poetului ( un fel de ‘’ars poetica’’): ‘’Poetul vrea minunea să-și asume,/Turnând esența lumii într-un vers,/Iar cititorul stăruie invers/ Când intr-un stih descoperă o lume.’’ În pofida tonului bisericesc, versurile n-au rezonanța specific religioasă, tensiunea imnului sau a rugăciunii.  O rană mai veche, pesemne  cicatrizată insuficient,zvâcnește printre rânduri. Între plictis  și  aderare  la agitația lumii, poetul așteaptă parcă un semn mai înalt, care să-l vindece de inerție. Însă a oscila meditativ  între da și nu, între acțiune si pasivitate, măcar in unele cazuri, înseamnă a  găsi o stare propice poeziei. ’’ Febra’’  cotidiană  anihilează reveria;  tot astfel, repaosul exagerat preschimbă gândul  într-o  buruiană. Să nu ne inșelăm: poetul Vasile Mustață n-a ajuns la împacarea cu sine, ci se caută încă, iar  trepidația aceasta încântă intelectul. Atitudinea sfătoasă, plăcerea  de a socoti pe degete izbânzi si ratări, presimțirea trecerii spre ALTCEVA ( in sens blagian oarecum)- nu inseamnă renunțare, ci retragere în sine, severă auto-evaluare. Mai puțin implicat in freamătul din jur, lăsând să cadă zăbrele interioare, poetul pare a avea o mai bună observație critică în raport cu oamenii si lucrurile. Versul  devine sentință, aforism. Vibrează, schillerian, precepte morale.  Necesitatea de a te raporta la CINEVA sau la CEVA mai presus de tine; bucuria de a fi iubit si de a iubi, la rândul tău; voluptatea de a cultiva, cât ți-e dat să respiri, FRUMOSUL- iată, pe scurt, tematica volumului de față. Ai spune că poetul  ne impărtășește o frântură din linistea ascunsă în piatră, în vreo peșteră, dincolo de vanități și ispite, cu accentul  pus, nostalgic, pe  simplitatea existenței dintâi, paradisiace. Dar, încă o dată: poezia de care luăm cunoștință nu e rostită vehement de la înălțimea unui amvon, către o mulțime netrebnică; parcursă fără graba de-a eticheta, versurile se insinuează muzical, prin revenirea grațioasă a câtorva nobile idei, in conștiință. Un  catren  readuce în discuție, de pildă, motivul ‘’jertfei’’ creatoare.  Poezia, arta in genere, e departe de a fi rodul exclusiv  al așa-numitei ‘’inspirații’’. Problema a fost pusă cu precădere în sec. XX, odată cu apariția unor  spirite rebele, dornice să schimbe garderoba învechită a literaturii precedente. Charles  Baudelaire, Stephane Mallarmé, Paul Valéry  afirmă insistent că arta, de fapt, e rezultatul unui efort conștient, al unui demers lucid, rațional. Poetul, pradă iraționalului sau delirului, posedat, iluminat ( ilustru intermediar între divinitate si omul de rând), cedează locul poetului meșteșugar-arhitect. Acesta din urmă, abil mânuitor de cuvinte, procedând cartezian, adică metodic, intenționează să declanșeze anumite efecte. Dezordinea pasională, echivalată de unii, la modul naiv, cu ‘’sinceritatea’’-chipurile, condiția de existență a poeziei-e substituită de reflecție. Retorica sentimentului e dezavuată, și e prețuită, în schimb, răceala tehnică a expresiei, savanta orchestrație a silabelor. Astfel, poezia nu mai comunică stări de spirit, devenind sugestie pură;  textul, după vorba îndrăzneață a lui Valery, capătă sensul pe care i-l acordă cititorul. Firește, ‘’inspirația’’, ca moment prim, nu-i  subestimată, dar nici absolutizată. ‘’Inspirația’’ nu e decât un punct de plecare în elaborarea operei de artă, restul insemnând  travaliu, obsesie a perfecțiunii stilistice. În proză, avem  exemplul unui Flaubert, care putea spune, în << Corespondența>> lui: ‘’ Crăp  între două fraze’’, cu un umor vizibil, de fierar descumpănit. Ei bine, păstrând proporțiile, poetul  Vasile  Mustață se situează cumva la mijloc între cele două poziții estetice menționate, preferând să ‘’împrumute’’ nuanțe și atitudini de la fiecare în parte. Reminiscențele unei moșteniri lirice desuete (Parnas, femeia-muză, petale scumpe) sunt aproape nesemnificative. Unele îndrăzneli de ordin formal: rimele rare (senzații-dați-i; s-o știi-euharistii; sofisme-istm e); întrebuințarea neologismului, fără aroganță, cu un aer ingenuu mai degrabă (Scăldate-n inefabila lumină; Tot cercetând lucrările inapte etc.) – degajă mobilitate spirituală și robustețe a cuvântului. În fond, toate aceste catrene sunt strofele unui foarte frumos poem alimentat de singurătate  și dragoste, de amărăciune și speranță. Stările sufletești contradictorii, sfârsind prin a-l stoarce pe om de puteri, il determină să tânjească după o stare de calm superior, de încredere absolută, numită CREDINȚÃ.

Se dă o memorabilă definiție plastică  singurătății: ‘’Singurătatea-I liniștea din stâncă/Oricât e-nconjurată de vâltori,/Supusă la urgii nimicitoare,/Când crezi că a pierit, e mai adâncă.’’

Absurdul a tot ce se întamplă e aparent. Vorbim despre ‘’absurd’’ din neputința noastră înnascută de a vedea panoramic. Unele versuri sugerează că existența noastră nu e arbitrară, ci are o finalitate. Inteligența Supremă pune in mișcare totul, în conformitate cu un plan al creației : ‘’În jocul dintre lege și-ntâmplare/Viața prinde infinite forme/Tinzând spre atributele conforme/Cu planul ce creația il are.’’

Nu ne cunoaștem pe noi înșine, dar conștientizăm voluptatea stranie de a ne face rău și de a face rău semenilor noștri. Unii includ acest fapt în categoria patologicului; însă oamenii, acțiunile lor, motivate obscur, când nu apar pur si simplu nemotivate, se îmbibă de rău ca un burete monstruos. Prin urmare, răul mustește la rădăcina existenței, și poate fi considerat motorul insuși al istoriei. Dacă binele făcut trece adesea neobservat, răul înfăptuit sub o formă sau alta  lasă brazde  adânci de fiecare dată. Cum se poate consolida un regim totalitar, dacă nu prin crimă? Călăii umanității obțin satisfacții bestiale recurgând, sistematic, la tortura fizică și psihică.  Ei sunt convinși că au mereu ‘’dreptate’’ ( dreptul de a-i asupri pe ceilalți); ei  confundă, grosolan, ‘’adevărul’’ cu puterea  concentrată în mâinile lor, pentru o vreme.  Binele e prea puțin molipsitor; răul, în schimb, contaminează totul: mințile se înfierbântă și se deformează. Ambițiile expansioniste ale unei țări au putut declanșa oricând resorturi similare  într-o altă țară. Tot astfel, răutatea unui individ exercită o inexplicabilă putere de atracție asupra altor indivizi, știuți inofensivi, până atunci.

Aceste  gânduri mi-au fost prilejuite de lectura versurilor prevenitoare și sobre, deși optimiste, în felul lor.  Omul e înfățișat, pascalian, ca o ființă privilegiată  în  Univers, prin însăși raționalitatea lui. Această eminentă însușire compensează din plin fragilitatea ființei lui concrete, biologice, supuse degradării și morții.  Dacă  posibilitățile de cunoaștere  sunt limitate, capacitatea de a suferi pare inepuizabilă:  ‘’Pentru  durere nu avem masură/De parcă iadul l-am purta în noi,/Trecând prin viață, niște bieți strigoi/Ce pacea unii altora și-o fură.’’

Poetul  Vasile Mustață, inginer de profesie, are  obsesia descinderii în subterane, rara plăcere  acustică a pasului afundat în liniște ca într-o pâslă:  ‘’Când totul în juru-mi se pierde-n amurg/Vuiește pădurea umbrită de zvon,/Disting în urzeală un glas monoton./În vene, topite, zăpezile curg.’’

Având o structură pronunțat cerebrală, un vocabular ușor academic, poetul nu rămâne totuși placid înaintea femeii;  vine în întâmpinarea ei galant și chiar o idealizează. Aflat undeva, în vecinătatea misterului, poetul se intreabă  febril sau tace enigmatic, familiar si  ceremonios  în același timp.

În  speranța că  nu va abandona uneltele, il intâmpinăm, la rândul nostru, cu brațele deschise!

 

autor Robert Toma

 

Comentarii închise la Cristalizări

Mărturisire

Posted in Articole de fond by Hopernicus on 11/12/2010

Mã conving, pe zi ce trece, că unica izbândă a omului pe pământ e sinceritatea.Mi-e frig! Vă scriu, părinte, de-aici, din temniţă-prilej de mirare, desigur, pentru unii, care nu-şi pot închipui că până şi-ntr-un loc mizer spiritul e-n stare să sclipească. Și-apoi, numai la ananghie se-ascute bine unealta de scris. Iz de mucegai…Tristeţe fără leac.Iată, mă numesc Omul-cu-ură! Nume bizar, recunosc…Venind pe lume ( de altfel, cu serioase complicaţii), eu nu mă smiorcăiam, cum fac nou-născuţii, și nici nu gânguream. În fiinţa mea-nimic firesc şi drăgălaș. Numai URĂ. Îngreţoșat de zâmbete si mâini întinse, scoteam un horcăit, ca o sfidare. Botezat așa, Omul-cu-ură, am ştiut că  trebuie să simt numele ăsta pe propria-mi piele. Bunăoară, părinţii n-au izbutit să-mi înţeleagă personalitatea. Tatăl meu, om de ispravă în felul său, mânuia vânjos ciocanul, printre injurături şi scântei, de-ai fi zis că-l ai înaintea ochilor pe însuşi Vulcan, făurarul. Mama, femeie pioasă, dăruită celor unsprezece fii(eu fiind al doisprezecelea), s-a ostenit mereu să lege numărul ăsta de o destinaţie sacră.

artist Manuro Artis

Am  studiat cu râvnă zăpăceala gesturilor, a cuvintelor, şi-am obosit până la smintire. În zile festive, dinainte anunţate cu pompă, fraţii mei se-nconjurau de persoane ilustre: poeţi de toată mâna, pictori mai scunzi ori mai înalti, compozitori cu caș la gură, actori istoviţi de repetiţii; zarva mă aţâţa grozav, și mă strecuram iute printre mese, numai să scap odată de politeţuri. Prins în spirala soarelui, mă-nchipuiam un zeu: în ochii mei scăpăra bucuria dură ca bronzul; braţul meu se arcuia, zdrobitor; suflarea mea-vifor împrumutat din Nord ; inima vibra funebru şi înălţător. Cu pasărea de pradă mă jucam, stânci aruncam în cer, șopârla stând la pândă, ascultam! Apoi, minune: m-am căsătorit! Soţia, de-o frăgezime nespusă, avea tot ce-mi putea stârni…o ură fără margini. Chipul smerit, cuminţenia duminicală, de miel, a privirii, aroma de cozonac abia scos din cuptor,a făpturii ei…Ei bine, tocmai aceste însuşiri mă îndemnau s-o pălmuiesc puternic! Și ce fetiţă aveam! Doamne, cine-ar fi crezut? Când nu mă sâcâia cu-apucăturile ei vesele, o ignoram de-a dreptul. Dar când ţopăia prosteşte şi mă-mbia la joc, preferam s-o trag de şuviţe până izbucnea în plâns; apoi căutam să  pun capăt râsului care mă-nsoţea chiar şi pe  stradă, în văzul atâtor indiscreţi…

artist Manuro Artis

În treacăt fie zis, n-am putut suferi niciodată hărmălaia tacâmurilor, în timpul mesei, ori palavrele de genul: ‘’ Poftim! Ai grijă, frige! Dă-mi sarea, te rog! Ştiu că nu-s grozave bucatele! Dacă mai vreţi, să nu vă fie jenă!’’ etc., etc. Într-o zi, pe când luam cina împreună cu rudele, flamânde ceva de speriat, fetiţa mea a îndrăznit să tulbure tăcerea, lovind alandala cu nu ştiu ce obiect pe sub masă. M-am aplecat numaidecât peste porţia ei aburindã, şi ţin minte  că am suierat printre dinţi:’’ Ce-i cu tine? Te mănânc de vie, neisprăvito!’’ Făcând ochii mari, biata de ea s-a fâstâcit şi chiar a început să tremure… Și cum bătaia inimii speriate nu putea fi osândită, într-un târziu m-am potolit: i-am făcut cu ochiul,întrebând-o cu multă bunătate dacă nu vrea și puţin desert.

artist Manuro Artis

După  o vreme, remuşcări înfiorătoare m-auîncoltit. Gheţusul a plesnit în mine, şi sângele, ţinut captiv atâta vreme, a dat năvală în artere, gâlgâind. Din ce cruzime , cu voluptate, m-am înfruptat, fără  să-mi pese vreodată  de precepte  şi  sentinţe! Destul! Asa nu se mai putea, şi pace! Acel ‘’ceva’’ necunoscut s-a cuibărit în suflet şi m-a întrebat, sfielnic: ‘’Crezi în Dumnezeu?’’ Întrebarea m-a buimăcit în aşa măsură, că am răspuns: ‘’Ştiu şi eu?! Să văd! La urma urmei, de ce nu?’’ Dar acel ‘’ceva’’, nemulţumit, a revenit cu hotărâre şi m-a izbit în frunte, dureros: ‘’Crez iîn Dumnezeu?’’ La care, eu: ’’Nu mă cunosc!’’-si am căzut prelung în pulbere, istovit. Nemaisuportând tortura, i-am cerut unui pustnic ajutorul. Sufletul meu atârna de ridurile cinstitei sale feţe, de răsfirarea bărbii înţelepte…’’Fiule, mi-a zis, du-te să-i cauţi pe cei jigniţi de tine, oriunde s-ar afla! De-ţi vor ierta purtarea, vei găsi și leacul după care însetezi. Dar dacă nu te vor ierta…’’ Nu l-am lăsat să-şi isprăvească vorba. Am alergat spre locurile dragi, de altădată. I-am strigat, ca un muribund, cu o voce lacomă de mângâiere. Ieşind ei, rând pe rând, fãcură un semicerc, tot mirându-se de prezenţa mea pe aceste meleaguri. Părinţii, fraţii, soţia, fiica mă priveau adânc şi milos, ca pe un sărman înfometat. Fata vru chiar să intre în casă, cu gând să-mi dea ceva de-ale gurii, pesemne…În clipa aceea am rostit, pierdut: ’’Copilul meu!…’’ Îngenuncheat în iarbă, aşa cum eram, sufletul meu suia în tării şi picura apoi în bălţi de umilinţă la picioarele lor…’’Cine eşti tu?’’ mă-ntrebă tatăl, cu glas înmuiat, în vreme ce mama întindea o mână, stângace, rugându-mă să nu mai stau pe jos. Deoparte,îl văzui pe pustnic-nepăsător ca o enigmă, cu braţele încrucişate pe piept, şi fruntea plecată. Avui atunci o stranie tresărire, mă-mbărbătă o nădejde: ’’Spune-le măcar tu cine sunt!’’-izbutii eu să-mi adun cuvintele. Dar pustnicul tăcea, fără să-l pot cerceta cât de cât la chip.’’ Spune-le odată cine sunt!’’-am repetat, şi tâmpla-mi, strivită, vâjâia în pustiu. Când mi-am întors privirea, ai mei intraseră deja în casă. Răsunet metalic, de zăvoare trase. Pustnicul, părând plictisit, îmi înmână cheile de care atâta mă temeam şi, cu fruntea coborâtă înaintă agale pe un drum şerpuitor, micșorându-se treptat în orizontul mistuit de flăcări…L-am implorat. Zadarnic. Inima crunt a strigat:’’Rămâi!’’ Nu s-a mai intors niciodatã, de-atunci.

Pun punct, aici. Abia mai văd, şi-ascult cum, fără noimă, rana asta încă picurã pe zidul vechi de piatră…

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.

Tagged with: ,

Comentarii închise la Mărturisire

Pavel

Posted in Proză by Hopernicus on 11/12/2010

I

Pavel  se gândi  să nu-i mai contrazică pe amicii săi în nicio privintă. Aceştia şovăiau de la o vreme să şi-l apropie ceva mai mult, dintr-un capriciu, poate, sau fiindcă intuiau în persoana  lui ostilitate. Tocmai atunci când era pe punctul de a lega  o ‘’frăţie’’, Pavel  rostea, fără  să-şi  dea seama, nu ştiu ce vorbă cu sclipiri de briceag; apoi, o linişte stânjenitoare…De glumă ştia, dar cu zelul celui care se straduieşte să placă, unde nu era nevoie decât de puţină grosolănie. Doar nu era un individ izolat, purtând veştminte scrobite, nu-şi umfla pieptul, captiv într-un  monolog  vanitos. Nu  frunzărea tomuri vechi, pe îndelete, cu o răbdare  mănăstirească… Uneori, ce-i drept, se lăsa înconjurat de gânduri, se-ngreuna sufleteşte, ca şi cum  ar fi înaintat până la brâu, prin smoală. Şi dintr-o dată, o nădejde firavă, o clipire bucuroasă din ochi! Din umbră, hohotul  batjocoritor, de parcă ar fi stat demult la pândă, îl despuia  totuși  grabnic de orice speranţă, îl aducea  iar faţă-n faţă cu sine, izbindu-l peste obraji  ca o mănuşă de feudal  înfumurat.

‘’Gata, imi  ajunge!’’ bombănea  Pavel, cuprins de silă si descurajare. Erau şi zile când admira, cu timidă insistentă, feteleînsoţite de băieţi  spătoşi, unii dintre ei purtând cioc, având furuncule pe obraji şi mirosind puternic  a apă de colonie. La un moment dat, recunoscându-l , o ‘’tipă’’ cochetă, între douărotocoale de fum de ţigară, îl invită, cu aroganţă, la o  petrecere  privată. Pavel nu refuză faţiş; însă rămase câteva clipe ca prostit, nevenindu-i să creadă. Zâmbi absent şi bruma din privirea fetei se risipi într-o clipă. Câte-o figură mai ghiduşă se alungea spre urechea lui astfel: ‘’Hai, mă! Ce pierzi?’’ Mesele vibrau de ciocnirea atâtor sticle si ispite. Odată, unul dintre amici, adică ‘’ ăl mai mare’’, avu o curiozitate pe care ceilalţi nu i-o cunoşteau: îl luă de după umeri pe Pavel, cu un singur gest reteză gălăgia şi privi undeva, departe, nostalgic: ‘’ Ia zi, măi , băiete, o poezie de-a ta! Zi-o frumos şi tare, s-audă şi ăştia, că vor să te cunoască mai bine! Așa e, mă?’’ –‘’ Aşa e!’’-veni  iute răspunsul, chiar dacă unii continuau să rânjească, surprinşi  oarecum, dându-şi coate, ştrengăreşte. Pavel, prins la strâmtoare, scormoni în minte după versuri cât mai puţin sensibile, dar, intimidat, le recită de-ai fi spus că sunt ale altuia şi încheie abrupt, zicând că i s-a făcut sete. Băieţii, jenaţi—cel puţin aşa i se păru lui Pavel—revigorară atmosfera prin exclamaţii şi fluierături de admiraţie; amicul mai vârstnic, la fel de sobru, îl îmbrânci iarăşi pe Pavel cu respect şi chiar plescăi un sărut pe obrazul asudat al  acestuia: ‘’ Bravo, puştiule! Mă, ai talent, ascultă ce spun! Ai talent, mă-nţelegi?’’ Șeful se adresă poruncitor unuia care tocmai aducea cu braţele o ladă, gâfâind satisfacut, pe  treptele barului: ‘’Dă-i să bea, frate!’’ Pavel, biruit, desfacu o sticlã; apoi, încă una: acidul îi precipită respiraţia, un zvâc dureros al tâmplei îi încetini auzul, pleoapele căpătară firişoare de plumb: ‘’Până-aici!’’ îşi zise ; salută împleticit şi, afară, în bătaia soarelui, tânji după răcoare şi tihnă, ca niciodată  până-atunci.

II

Nici nu trecu bine pragul, că Pavel  râvni să se arunce pe canapeaua de piele neagră, să-şi  lase timpanul  ţiuind în voia moliciunii ei aspre; numai  că se pomeni  alergând  pe hall câteva minute bune, şi de efort, respiră  adânc, scoţând pe gură şi pe  nări aburi ce-l învăluiau.Făcea  salturi îndrăzneţe, fără grabă, incapabil să încetinească ritmul; într-un târziu, genunchii i se-nmuiară. Răzbătea înăbuşit un tic-tac, limpezit apoi, obsesiv. Vrăjit, Pavel atinse cu mâna dreaptă o cifră, la-ntâmplare, si o răsuci distrat în fel şi chip, cum ai modela un aluat bine crescut într-o copaie; uitându-se mai bine, observă că se abătuse de pe făgaşul  ei cifra şapte, şi-o voce familiară  îl îmbie deodată: ‘’ Lasă ceasornicul , nu fi copil!’’ El se întoarse   și zise spre ea, chinuit: ‘’ Iartă-mă! Iartă-mă!’’ Părerea de rău se prelungi, luând forma  unei pâlnii vâscoase, încât, o vreme, Pavel nu mai  avu  glas. Cât el tăcu, fata  continuă să-şi mişte buzele însângerate de o rostire pătimaşă; dar îndragostitul, încercând s-o priceapă, îşi dădu seama că nu poate şi se cutremură… Tavanul camerei  se  roti scârţâind. Vântul începu să şuiere; de lustră atârnau ţurţuri cu sclipiri maliţioase. ‘’ E un ţinut polar!’’ îşi regăsi el vocea, cu ecouri mai puternice decât ar fi bănuit că are. ‘’ Eşti la tine acasă!’’ râse ea, îndepărtat; se ghemui  şi-l masură, gravă, pe sub sprâncenele ninse.

‘’Ai  tăi au aflat ce-ai de gând?’’încercă el  să se apropie, deşi  distanţa  dintre ei rămânea aceeaşi. ‘’Ce spui?’’ şopti fata, cu mirare şi tristeţe. ‘’Ai tăi, zic… Am apucat să-i cunosc, par oameni de treabă…’’ vru el s-o lamurească, istovit. ‘’Ce e cu ei?’’ tresări ea, fara să-nţeleagã nimic.

O izbitură surdă făcu să vibreze biblioteca, iar zăpada şi gerul se risipiră. Pavel se răsuci pe călcâie. Şiroaie de sudoare îi scăldau chipul. Bătăile în uşă nu conteneau şi prezenţa aceea, pe care o ghicea străină, îl speria până la sufocare. Nervozitatea îl încurajă. Se şi vedea dând ușa de perete, ca să-l apuce de gât pe ticălos, făcându-l una cu pământul… Când s-apuce clanţa însă, câteva glasuri izbucniră voios: ‘’Hai, frate, să petrecem! Întreabă  toţi  de tine!’’

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.

Tagged with:

Comentarii închise la Pavel

Sculptorul

Posted in Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

Orologiul sună în liniştea casei, ţesând cu răbdare o panză de gânduri.Rareş se bucură nelămurit, în vreme ce Maria, soţia lui, murmura  cuvinte  ne-nţelese. Șuviţele ei galbene curgând pe pernă îl ademenirã, dar el, întrebându-se cum s-au cunoscut de fapt, vru mai degrabă să-şi asculte atent  bătăile inimii; ar fi scos-o din piept, apropiind-o de ureche, ţinând-o, mirat, în palmă, contemplând-o.

Bunicul Mariei, mort de câţiva ani, se așeză  pe  pragul odăii, lângă fereastră; el  fusese mare gospodar în sat şi-acum, bolnav, îl mustra pe Rares, clătinându-şi ţeasta pleşuvă. Zâmbind pe sub mustăţi, îl îmbie apoi la o stacană cu vin roşu, vârtos, numai să aibă grijă să nu tulbure odihna frumoasei lui. Și Rareş, înduioşat de amintirea bătrânului, îşi sărută pe frunte soţia, ca şi cum ar fi fost cea din urmă clipă a iubirii lor. Răsăritul soarelui, prelins în odaia proaspăt văruită, îi îmbujoră Mariei chipul; muşcatele, înşiruite pe pervaz, îi înţepară nările, trezind-o. Și pipăind locul de lângă ea, se întrebă cu glas răsfăţat:’’ Rareș, pe unde umbli?’’

artist Magdalena Chirilov

El ieșise deja în gradină, să lucreze. Se plimbă înainte şi-napoi, pe cărarea pietruită, special amenajată pentru acest obicei; se repezi, în fine, în atelierul construit cu mâna lui, din cărămidă, răcoros vara, prilej de incântare si uimire pentru  Maria. Cea mai mare parte a zilei, aici și-o petrecea iubitul ei, Rareș, acceptând cu greu ca usa sã fie intredeschisã mãcar, cu excepţia orelor in care trebuia sã guste ceva sau sã-și bea cafeaua aburindã. Ii multumea soţiei cu o miscare din cap, dintr-o datã supus, copilãros, de parcã i-ar fi cerut iertare din pricina indelungatei absenţe. Ea il intrebã cu sfialã, zâmbind:’’Mai ai mult?’’

El, misterios, surâzând ca pentru sine, ii raspundea:’’Rãbdare! Altfel, nu se poate, știi doar!…’’ Urmãrit de chipul mamei sale, moarte, Rareș, care atât o iubise, unicul ei fiu, jurã sã o sculpteze in bronz, ca sotia lui sã se minuneze, descoperind ce mult seamãnã ele douã . Migãloasa, dalta scobea și cresta, in mâinile sale arzând de patimã, sub ochii ingustându-se, sfredelind materia care, tot mai vizibil, capãtã o formã, un contur; Rareș izbea fãrã preget, modela, azvârlea cât colo așchii netrebnice. Ingrijoratã, Maria indrãznea sã-l intrebe:’’Nu vii sã mãnânci? Mai e si mâine o zi!’’ Iar el, fâstâcindu-se nervos, cu dalta tinutã incã strans in mânã, cãutã s-o linișteascã:’’ Lasã. Marie!…Mult numai  e! Adu-mi tu o cafea, mai bine!’’ Si  ea se grãbea sã iasã, usor incruntatã , la aer.

Odatã insã, spre miezul-nopţii, tot așteptând ca el s-aparã, Maria isi pierdu rãbdarea; cu buzele crãpate de ciudã, zgribulitã in cãmașa ei de searã, deschise brusc  ușa atelierului si, palidã, strigã: ‘’Rareș, ce faci tu acolo? Ce-ai de gând?’’ Iubitul ei rãmase mut, iar ea se-ndepãrtã fãrã sã mai astepte un raspuns

artist Magdalena Chirilov

Intr-o zi, cei doi soţi primirã vizita unui prieten de-al casei, poreclit Lupu; acesta, inalt, osos, cu sprâncene imbinate, negre, cu pasul apãsat, se uita câteodatã insistent la femeie, fãrã ca bãrbatul ei sã observe. La masã, mestecând de zor carnea fragedã, de pui, Lupu se silea sã-l asculte pe Rareș cu atenţie, in vreme ce Maria, imbujorându-se, insira calitãţi nebãnuite ale soţului ei, tot mai veselã..Când Lupu, grav, il trase de-o parte, cerând sa-i vadã sculptura, Rareș avu un moment de ezitare. Totuși, il cãlãuzi, cu fruntea  plecatã, oftând, rãsucindu-se pe cãlcâie, gata sã se rãzgândeascã.Lupu, rãsuflând greoi, ii rânjea in ceafã; aerul închis din atelier îl ameţi de-a binelea. Prin geamuri se strecura o luminã bolnavã. Sub masa de nuc, se inchegau dâre unduitoare și reci; de-a lungul ei, zãceau mai multe volume legate in piele, roasã de vreme. Lupu murmurã inscripţiile de pe cotoare si, intorcându-se, fãcu o grimasã care il amuzã pe Rareș: ‘’De unde-s  astea? Sau le aveai, și nu stiu eu?’’ Observând statuia, inaltã de aproape doi  metri , Lupu incremeni :’’ Dar bine, omule, nu era vorba despre mama ta? Fie-i ţãrâna ușoarã! Ai inlocuit-o, mi se pare,cu tine insuţi…’’ Și amicul, vrãjit, întinse degetele butucãnoase, sã pipãie.Il privi  pe Rareș cu admiraţie si spaimã totodatã, ca și cum ar fi zis in sinea lui:’’ Esti bun, ce-i drept… Dar te-ai  ţicnit, nu glumã!’’ In clipa aceea, ușa atelierului scârţâi sonor, metalic; se ivi Maria, aducând pe o tavã doua cești de cafea, insã Rareș, tresãrind, ii strigã: ‘’Lasã-le acolo, cã vin eu ! Avem puţinã treabã! Mulţumesc!’’ Și Maria, nedumeritã, pãrãsi incãperea la fel de cuminte cum intrase. ‘’ Ii fac o surprizã! Intelegi? Nicio vorbã!’’ se entuziasmã  Rareș, privind ciudat, cu o flãcãruie demonicã in pupile.Lupu se pomeni  râzând cu poftã: ‘’N-ai  grijã! Când trebuie sã tac, nici dracu’ nu mã poate trage de limbã! Las’ pe mine!’’

Dupã câteva luni , Rareș, covârsit de povarã, cãzu pe gânduri. I se pãru cã n-a calculat tocmai bine proporţiile, cã un umãr e mai ingust decât celãlalt, cã degetul  arãtãtor al mâinii drepte nu e destul de ferm. Braţul stâng fusese inceput, insã Rareș  aruncã deodatã la pãmânt  cu putere dalta, chinuit de presimţiri. De la un timp, Maria nu-i mai lasã in colţul știut cafeaua neagrã, ispititoare ca o nalucire, asa cum numai ea  se  pricepea sã o facã. Nerãbdãtor s-o intrebe ce s-a intãmplat, preferã  totuși sã se abtinã, prefãcându-se chiar cã nu asteaptã nimic de la dânsa.Și fiindcã scârţâitul metalic anunţând venirea ei incetase, timpanul incã ii vibra, fãcându-l sã intoarcã iute capul, orgolios si temãtor, ca un copil. Luindu-si inima-n dinti, Rareș incuie intr-o searã ușa atelierului cu lacãte grele,, invârtindu-le si izbindu-le in neștire. Cu oricâte sforţãri, asupra sculpturii nu se mai putea  concentra, iar fãptura aceea nefinisatã il implora  tãcut sã-i dea și braţul celãlalt, ajutând-o sã se miște. Rareș, prãfuit, șovãitor, merse pe cãrarea de piatrã, trãgând in piept aerul vãratic, ameţit de polen si de zumzet. Asfinţitul, ca o draperie insângeratã, aluneca domol peste hornuri si livezi, iar glasurile vecinilor, somnoros-indepãrtate, se imbiau una pe alta la glumã si zãbavã. Intr-un ungher ferit, de gradinã, pe o bancã din lemn, cioplitã cu mana lui, Rareș ii vãzu, in sfârsit; cei doi iși vorbeau ca si cum s-ar fi certat, dar cu plãcere. La un moment dat, Lupu fãcu un gest curios: apucã aerul cu ambele mâini, și Rareș intelese cã-l imita, inchipuind  o daltã și un ciocan in plinã actiune. Maria izbucni in râs, dându-și capul pe spate, dar el ii acoperi  gura cu palma, sâsâind și uitându-se in toate pãrţile pe sub sprâncene. Discuţia aprinsã, drãgãstoasã, reincepu, incât pãrea un plan bine pus la punct de cine știe când. Și cum își impãrtãșeau ei astfel  bucurii si nãdejdi, reciproc, Lupu o sãrutã  brusc, furios aproape, strângând-o cu braţul pe dupã mijloc. Maria ţipa scurt, voluptos, apoi se zbãtu moale, aţâţându-l  si mai puternic. Rareș gâfâia, gata sã-i rupã beregata, sã-i frângã  zilele cu insãși dalta de care individul iși bãtea joc in faţa ei, numai cã un dezgust il amorti cu totul, si cãutã sã se sprijine de-o creangã solidã.’’ Ce-a fost asta?’’ zise Lupu, speriat. Maria isi scuturã pletele, rosie la chip, cu uitãtura buimacã. Incet-incet, amanţii iși revenirã; nu  se vedea nimic. ‘’La ora asta, Rareș lucreazã…O fi fost un soarece…’’ sopti ea, și dãdu sã se ridice, insã Lupu, ceva mai potolit, ii șuierã  poruncitor:’’ Stai aici!’’ Maria se așezã la loc și-și propti faţã in palme, ingânduratã.

artist Magdalena Chirilov

Rareș se surprinse  fãcând, cu junghiuri  in coaste, cale-ntoarsã. Nu-i venea sã creadã. I se pãru cã Lupu, ameninţãtor, a și luat-o pe urmele lui, cã-i simte rãsuflarea fierbinte in ceafã. De cum ajunse, Rareș se scotoci prin buzunare , gãsi cheiţa, descuie precipitat lacãtele și se prãbuși in semi-intunericul pãtruns de frig. Observã un șoarece traversând iute masa ticsitã de cãrţi, pitindu-se apoi intr-o scorburã sãpatã la temelia  zidului. Rareș izbuti sã se ridice si, uluit, se frecã la ochi, bãnuind cã viseazã: statuia  se clintise de pe soclu. Ii privea acum profilul; isi modificase deci, in absenţa lui, poziţia. Inima ii bãtu nãpraznic numai la gândul cã o persoanã strãinã, poate chiar Lupu, intrase cumva in atelier, dornic sã-i joace o farsã. Dar Lupu n-ar fi avut când si cu ce sã dea  buzna, și fiindcã Maria, nici ea mãcar, nu avea  vreo cheie, lui Rareș ii încolţi ideea  cã-și intinde sieși o cursã, fãrã sã-și dea seama. Dar, ca omul care a ascuns un obiect intr-un loc anume, noaptea, ca a doua zi, nemaigãsindu-l acolo, sã se intrebe  dacã nu l-a pus in altã parte, cotrobãind fãrã noimã, tot astfel  Rareș, obosit la culme, incepu sã creadã cã a mișcat el insuși statuia și nu-și mai aduce aminte, absorbit, cum era , de lucrare. Tot  mai  distrat, abandonã  uneltele. Era  nemultumit. Foamea ii dãdea târcoale. Vocifera sarcastic, netezindu-și pãrul de la tâmple cu degetele  rãșchirate, murdare. Lumina electricã instalatã cândva de Lupu, ii storcea ochii de lacrimi, ii pârjolea  obrazul. Statuia, cãpãtând reflexe bizare, se uitã la el cu o expresie rece, dându-i fiori pe șira spinãrii. Apoi, totul se cufundã in beznã. Rareș porni spre casã, cu speranţa cã ea il asteaptã si-l iubeste incã; intr-adevãr, din bucãtãrie se rãspândea  un miros plãcut, de mâncare gãtitã. Glasul inãbusit al lingurii de lemn, sfârâitul din oalã, aburii fierbinti, ii descreţirã  fruntea. Cei doi soti isi dãdurã bunã-seara pe un ton sec, politicos. Rareș nu putea inghiti totuși nicio fãrâmã de pâine. Se așezã greoi pe scaun, și-o liniște grozavã se așternu, cã puteai auzi cum, roind fãrã astâmpãr, o muscã se izbea ritmic de becul din tavan. Intr-un târziu, Maria, privindu-l dintr-o parte, il intrebã cu voce stinsã:’’Ai  terminat statuia?’’ Rareș, uitându-se in jos, rãspunse dupã câteva clipe, cu trudã: ’’Aproape…’’ Și se ridicã, incercând sã se stãpâneascã. Maria, incurcatã, nu-l mai intrebã nimic; el apãsã hotãrât clanţa și-nchise ușa fãrã alte vorbe.Se aruncã pe pat, așa imbrãcat cum era, convins cã un somn zdravãn ii va alunga fierbinţeala din creier, ca sã poatã munci  iar , cu mintea proaspatã. Dar somnul  asteptat, intârzia. Se rãsuci pe-o parte și  pe alta: Lupu, rezemat de sobã, cu braţele incrucisate pe piept, rânjea zeflemitor, rãsfirandu-se apoi, ca bãtut de vânt. Maria, crezând cã doarme, se purtã cu mare grijã, fosnind in rochia ei de searã, suspinând la rãstimpuri. El, inert ca un buștean, stãtu cu faţa la perete; fruntea ii ardea. Ii  era  sete, dar n-o rugã sã-i dea apã, cu gând sã reziste pânã la ziuã. Ceasul ticãia nepãsãtor, tot mai aproape de urechea lui, dureros de clar și când, printre gemete, isi rãsuci grumazul, vãzu cum sotia lui, dusã pe gânduri, se piaptãnã pe indelete, orgolios  rãsfrântã in oglindã; o lacrimã i se prelinse atunci pe obraz, și cãutã din nou peretele, pãstrând tãcerea. Scuturatã din reverie, Maria stinse lumina, se vârâ in asternut, lângã el, si-n scurtã vreme inchise ochii. Se crãpã de ziuã, și Rareș, asudat, tot treaz era. Pletele ei, revãrsate peste umeri, il imbãtau. Ar fi vrut s-o cuprindã pe dupã mijloc, s-o  alinte, ca altãdatã, si nu-ndraznea. Setea ii scorojise buzele; zgâlţâit de friguri, auzi deodatã  afarã, in curte, niște pași grei, apropiindu-se treptat. Nu puteau fi ai unui om. De pe pereţii camerei  cãzu tencuiala. Maria insã continua sã doarmã. Inspãimântat, Rareș o strigã pe nume, de mai multe ori. Cineva, mânios, forţa ușa casei, smucind clanţa; o respiraţie sacadatã, de fiarã flamândã, rãzbãtea prin lemnul masiv, de stejar. Ușa, biruitã, se lovi  de perete, și  podeaua incepu sã trozneascã sub greutatea statuii. Rareș simti cum braţul acela intreg il strânge de gât, fãrã milã; vânãt la chip, cu mâinile sale firave se strãduia zadarnic  sã se elibereze, iar  in pupilele sculpturii sale  juca o sclipire demonicã.

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.


Comentarii închise la Sculptorul

Setea / Atâta am privit în lucruri/ Vindecat pe jumătate

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

SETEA

Nu-i rugăciune; setea să mi-o stingă.

Îndură-te o clipă,

Odihneşte-mă

Cu genele zdrobind nelinişti,

Cu râul sufletului , înspumat!

Funingine grăiesc, nu vorbe,

Fierbinte praf respir…

Un lac la orizont

Mă-mbie să-l ajung –

Mă dor de moarte braţele,

Iubito…

*

Trupul  tău fără cuvânt,

S-a uscat.  Şi nu mai sunt

Decât umbra ta semeaţă,

Decât margine de gheaţă.

Unde eşti, să te cuvânt,

Să mă-nvăpăieze sfânt

Chipul tău, femeie, tu?

Viaţa toata se pierdu,

Cum se pierde un cuvânt

Sub un cer care s-a frânt.

ATÂTA   AM PRIVIT ÎN  LUCRURI

Atâta am privit în lucruri…

Și miezul – nicăieri

Mi-au tot zgâriat obrazul

Pe –ntuneric.

Vicleană, m-ai ademenit –

Sărutul tău sărat

A fost aievea…..

Și-am aţipit în podul palmei tale,

Al meu eram strigându-te pe tine,

Atins ușor de gândurile mele

Ce se umflau ca albele perdele.

Dar ce singurătate e

În lucruri!

VINDECAT PE JUMĂTATE

Vindecat pe jumătate,

Ce duminici înserate!

Se-ncordează gândul, anii,

Pace n-am în spovedanii.

Rugăciunile, pesemne,

Stau grămezi, ca niște lemne.

O sclipire neguroasă

Mă tot leagă şi mă lasă.

Apa clătinată clar

Mă îmbie în zadar.

Îmi  e frig și nu am straie,

Sfintii umblă-ncet prin ploaie.

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.

Tagged with:

Comentarii închise la Setea / Atâta am privit în lucruri/ Vindecat pe jumătate