Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Antananarivo! De ce? De aia (II)

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

Mă uitam pe geam, să o văd
pe necunoscuta aceea
cum urca nişte trepte,
căzută pe gânduri,
cum, din când în când,
se întorcea cu faţa spre mine
şi mă fixa cu privirile ei
de sticla ferestrei,
gata să mă sfredelească
cu-albastrul ochilor săi
până la inimă,
ca pe un fost amant care
n-a izbutit să o facă

 

după chipul şi asemănarea
unui creator.

 

Şi-atunci, da,
îmi spuneam în gând,
în sfârşit,
a aflat tot ce ştiu
despre ea de la
poemul meu Antananarivo
care, până la urmă,
şi-a eliberat într-însa
cuvintele

 

cu un urlet,

 

iar ecoul său
n-a întârziat
să-i tremure mâinile
şi să o lase de fumat

 

pe necunoscuta aceea
cu ochi albaştri care
ştia deja totul,
dar nu mai putea face nimic,

 

nimic altceva decât
să tot urce şi urce
nişte trepte
spre baltă,
cu ochii adânc
înfipţi în pământ.

 

Mă uitam pe geam şi o vedeam
cum urcă treptele,
căzută pe gânduri;
din timp în timp,
se oprea,
să-şi tragă sufletul,
sau poate un glonte în cap,
apoi îşi continua ascensiunea
spre balta din ceruri,
vorbind la telefon cu
dumnezeul său –
cel mai mare interlop din Balcani;

 

din urma ei  se ţinea de
mână cu umbra
mirosul acela specific de
femeie ce trece
pe roşu
şi asta nu putea să însemne
decât un lucru:
că nu va face nicicând un copil
după
chipul şi asemănarea mea

 

şi că inima ei, printre lacrimi,
sângerează al naibii de tare.

 

 

Bot Eugen Iulianautor  Bot Eugen Iulian

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Antananarivo! De ce? De aia (II)

Singurătate / Abecedar al melancoliei / Mica ţigariadă

Posted in Poezie by Hopernicus on 08/04/2012

Singurătate

Visătorul sugrumat în somn
Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,
să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.
Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,
îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,
prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

Abecedar al melancoliei

Visătorul sugrumat în somn
la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.
Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:
sin-gu-ră-ta-te,
sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina 
lunii neomul din om, 
umbra de pasăre
înalt  cuvântătoare.
MICA ŢIGARIADĂ
Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!
autor Bot Eugen Iulian
Tagged with:

Comentarii închise la Singurătate / Abecedar al melancoliei / Mica ţigariadă

Puls(II)/Încotro(II)/Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/01/2011

Puls (II)

Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.
Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.
Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.
…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…
Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.
Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.
Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,
şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.
Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.
Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.

Încotro(II)

Flori intermediare; Asfaltaţii;
Vântul ne suflă orbeşte din faţă,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,
ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruieşte scutul de ţurţuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne şterge la ochi
şi ne îndeamnă
să privim numai şi numai înainte.
Legaţi de mâini şi de picioare,
stăm nemişcaţi, spate în spate,
şi ascultăm cum suflarea lui
ne buzunăreşte venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal
roşu cu-albastre irizaţii.
Respiraţia lui tot mai amplă
şi moartea noastră
din ce în ce mai pitică şi mai calică
purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe nişte epoleţi,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniţi undeva,
între cer şi pământ,
pe o cruce de carne îngheţată.
Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemişcaţi, spate în spate,
şi nălucim cu ochii deschişi
poveşti de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârşituri,
în timp ce vântul ne răsfoieşte anii
ca pe un roman
cu finalul îngheţat în aşteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai şi numai înainte.
Ce mai contează că ne uităm, în acelaşi timp,
în două direcţii diametral opuse
şi că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul şi cu totul altceva?!
Importantă e aşteptarea. Ea este totul.
Aşteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea şi creşterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.
Degeraţi din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,
nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă faţa către străini.

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – varianta 3
Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite
în buzunarul interior
al gecii sale negre de piele
se-aruncă-nainte nebuna
din mers îşi pune căştile în urechi
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de cameleon a metropolei
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.
Intră apoi într-o braserie
şi solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr acid citric arome naturale CO2
substanţe uscate – 9gr. 74 Kcal/200gr.
termen de valabilitate – 20 de zile însorite
temperatura de păstrare – între 0 şi 5 grade Celsius
Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant (8 lei-putere)
iese afară cu sângele meu între palme
şi face slalom printre stâlpii de cafenea
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare
Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de cameleon a metropolei
nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme.
Abia după această ispravă
astenia mea de primăvară
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

autor Bot Eugen Iulian

http://cititordeproza.ning.com/profile/BotEugenIulian

Tagged with:

Comentarii închise la Puls(II)/Încotro(II)/Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Deșertul indigo

Posted in Poezie by Hopernicus on 13/12/2010

.

sau regatul nopților albe
Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.

Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.

E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.

Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…

Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.

Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.

Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.

artist Daniel Ionuţ Vasile

autor Bot Eugen Iulian, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/BotEugenIulian

Comentarii închise la Deșertul indigo