Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Sentimental lady

M-am îmbătat de dor
şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi
între filele cărţii ” The screwtape letters” deşi în adîncul sufletului
sper să-l pot imita pe Ulise
cu toată luciditatea de care sînt în stare.

De multe ori, cînd dormeai şi ne visai pe noi doi
mă strecuram îndărătul lumii locuite
încercînd să nu rup farmecul unor asemenea lucruri
de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva
sub acoperişul pridvorului, tăcînd
o realitate care nu valorează mai nimic
în mîinile oamenilor obişnuiţi
decît, cel mult, darul de-a ghici
în măruntaiele animalelor jertfite,
gesturi învăţate pe de rost.
demult.

Nici un înţeles nu mai străbate pînă la mine,
nimic nu-mi spune nimic, totul e rece şi albastru
iar nălucile, oricît de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva.

Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte!

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Sigilii în cheie minoră

 

Întocmai ca în picturile de pe paravane
îmi place să ningă mult, a singurătate,
apoi să dea îngheţul printre frunze
aducătoare de uitare
acolo unde lumina nu însoţeste, încă, paşii nimănui
poate doar un subterfugiu vulnerabil imaginat de Rilke
într-o încercare instinctivă de a învăţa indiferenţa,
atipic, după legea iluziilor sale
cu mantia aruncată într-o doară pe umeri,
un orizont dincolo de care sunt posibile noi încercări
unde în ciuda sfârşitului a tot şi toate
speranţa continuă să existe cu obstinaţie,
deşi tocmai acum când ar trebui să înţeleg cu adevărat
această fugă din abstract în concret
cu mult înainte de răsăritul soarelui
nu mai înţeleg nimic,
nici măcar acel neascuns ce-mi apare dintr-odată
cu toate că fusese acolo mereu,
într-o desăvârşită luciditate amară
şi mi-e dor de ceva
despre care nu ştiu dacă a existat înainte
sau dacă dimpotrivă
abia acum începe să existe…

 

autor: Luminiţa Cristina Petcu

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuminitaCristinaPetcu

Pe alt ţărm, într-un alt timp / Cele dintâi tăceri ale inimii / Improvizaţie cu uşi deschise

Pe alt ţărm, într-un alt timp

 

Poate c-am să plec
după măsura înţelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale primăverii
aşa cum se întâmplă de obicei în vise,
când ţi-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconştientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
şi de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai ştiu să spun: rămân
umbra fără odihnă şi fără sfîrşit,
retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală
şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strâng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucăţică de cer în mâinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puţin de spate
în zodia Cassandrei?
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormânt fără să scoată un cuvânt
egal zeilor, în rest doar
dimineţile aşteptând lipite de pereţi
să vii,
niciodată mai târziu ca astăzi.

Poate că durerea se naşte din comparaţii,
prin frig curge sânge.

 

Cele dintâi tăceri ale inimii

 

Într-o epocă în care şi bruma estompează forme
îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ
al realităţii în stare să depăşească
emoţia florilor de prun,
n-am să mă opun nisipului dintre stînci –
într-o anumită privinţă
e Golgota mea de singurătate
şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre
mai mult decît visele
cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale,
le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji
dincolo de lumină, dincolo de viaţă
germinând
într-un fel de pândă, vinerea la prânz
cuiburi de primăvară.

În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
cînd îmi fac ordine în senzaţii –
mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu
că nu mai e nimic,
nimic altceva decât nimic,
fix la ora şase şi douăzeci
după care voi lua nopţile de la capăt
prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei
unde totul este posibil şi provizoriu
cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu
detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

 

Improvizaţie cu uşi deschise

 

Ai vrea să-ndrepţi ceva când e prea târziu
şi cu toate acestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
sunt dimineţi care înfloresc
andante pe urmele frumuseţii
cu plete lungi răsfirate până la cele mai mici detalii
mai ales gâtul lebedei lui Lohengrin
în surâsul fragil al unei plante
smulse din pământ toamna, stelele, vara şi ploaia
rânduri-rânduri, lumea şi lucrurile
umbre din propria voce risipită
fără margini, a Satori de un albastru arogant
printre părăluţele cu guler Claudine
întru desăvârşirea unui strop din viaţa veşnică
la apropierea morţii

o chemare, un strigăt desenând pe geamuri
foşnetul singurătăţii noastre…

 

Autor: Luminita Cristina Petcu 

 

Uscatul gol al oaselor

S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul
în fiecare zi,
singura realitate de altfel
în stare să-mi spele zidurile de singurătate,
şi mă-nduioşează gândul că oraşele pustii
cam din acelaşi motiv
gustă din moarte pînă la capăt.
N-are rost să-mi imaginez istoria rătăcirilor,
oricum o smulg din mine în chip de mătănii
şi cu infinită răbdare.
Undeva un cîine latră acoperit de uitare,
corbii croncăne în somn,
numai spicele rămîn în urmă
până trece iarna neştiutoare, albe-n creştet şi zburlite,
ţinând loc de mângâiere în stilul lui Guardi
deşi mi-ar fi plăcut să fii tu acela!
Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine
oricâte argumente pioase aş îngrămădi
în esenţa din urmă a lucrurilor,
m-am convins de asta cu ochii mari deschişi
puţin oblic si verzi.
Iar pentru a vedea bronzul sarde răspândit în volute
nu e nevoie să dorm şi să visez,
poate c-ar trebui să mă-ndoiesc
doar de realitatea acestor fapte, ori de exactitatea lor
în acest moment, ca de nişte oase
care mă strâng pe dinăuntru.

Şi toate pentru că travellingul,
la fel ca şi logica din timpul treziei,
marmorează sticla cu trucuri de prestidigitator.

 

autor Luminiţa Cristina Petcu

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuminitaCristinaPetcu

Culesul fructelor de după Mircea Micu

Portocali şi privighetori, hîrtie extrafină made in Michinokuri pentru scrisorele de amor şi poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmură, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperţi de jurnale absurde”, silene şi satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantină, „o valiză plină de nori” à la Magritte, pantofi de antilopă, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarnă”, glicine, petale roşii de lotus nashiwara, salcîmi albi de Kamciatka, „trecerea unei păpădii mari / cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goeţia kahunei chemînd magic Sufletul Gaiei, Folies Bergères şi plumbul Senei, nopţi pluviale în Tahiti, luna iscodind Arcadia şi găunosul Cyllene din grotele căruia ieşise ca din puşcă zgîmboiul Hermes abia născut, Cronos părăsit „în Atlantida unei gări de provincie”, lecţia despre zbor şi aripi a lui Anteu (matahala „depanată” de Hercule prin tăierea „împămîntării”, strămoşul ştecherului Schuko de azi), zei stochastici, tăietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, şopîrle întinse pe stilobaţi, „iedera crispată pe cumpăna unui / panou diptic / din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie” etc. etc. Luat în ansamblu, tărîmul liric al Luminiţei Petcu îţi readuce aproape reflex în faţa ochilor năucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter şi Semele sau din Argonauţii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerările lor insolite şi sofisticate de ornamente şi simboluri. Să fie însă justă, oare, această primă impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o paradă ? S-ar zice mai degrabă că e vorba, pur şi simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese căreia asociaţiile culturale luxuriante îi sînt la îndemînă – situaţie mai rar întîlnită în ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala îndobitocire a tranziţiei de la Hyperion la Hypermarket. E un spectacol liric conceput după tehnica dioramelor din muzeele de ştiinţe naturale, cu exemplare împăiate din varii specii de meditaţii autoscopice, regresii erotice, tribulaţii savante şi raţiocinări, asociate unui simulacru de ambianţă conform cu mediul lor de provenienţă. Totul apare ca şi cum imageria ajutătoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare şi circumstanţiere, respectiv unei abordări de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele să-ţi răspund / pentru că momentul prezent este aşa cum este/…/ şi cel mai bine vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gîndul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe şi mirodenii / întocmai ca un personaj din Kobo Abe / o porţiune de palmă, de încheietură,/ un nor subţire peste faţa lunii / la ceasul cînd se crapă de ziuă / aş putea oare să nu mă simt fermecată ? / un suspin, ai zis, nu eram sigură…/ precum tînguirea muezinului / în dimineţi care ard cu atăta sfială / încheietura de taină a gîndurilor” (Dincolo, pînă la marginile timpului). Şi nu întîmplător acest procedeu al nuanţării extreme întrebuinţează atît de frecvent termeni de comparaţie din artele plastice : răsuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi după Klimt” (specialistul numărul unu în probleme de cuplu), nişte flori albe „ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo”, nişte „inorogi caşti de neviaţă ca şi surîsul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. În fond, aici este o rigoare descriptivă înrudită nu prea de departe cu ilustraţiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, dacă admitem în principiu alături de un Paul Ricœur că pretenţiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, dacă nu inexistente”, atunci un potenţial de vizualizare net superior precum cel al comparaţiei explică de la sine preferinţa autoarei pentru exerciţiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potenţial, aproape că se face ars poetica : „Această suferinţă poate fi cuprinsă oricînd cu privirea/ în anunţuri mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parcă aş fi nimerit / într-unul din acele romane ruseşti în care / nu poţi avea vocaţia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frică,/ premise de alienare neverosimilă într-o memorie străveche / a genelor, îndeosebi bucuria de durere / a femeilor îndoliate din Corrèze,// departe de Viaţă şi de Dragoste…” (Numele tău, absenţă…) Paralela culturală însă, atenţie, e totuşi o unealtă cu două tăişuri, a cărei manipulare neatentă îţi poate reteza nasul ! Ea dă rezultate numai cu condiţia ca modelul de referinţă să fie recognoscibil, în caz contrar va avea efect de bumerang. Spre pildă, dacă e într-adevăr o luminare rezonabilă să descrii povara urii altcuiva evocînd pe „Laertes în grava seriozitate a întoarcerii”, în schimb cu „un Mea Sharim luminînd sub streşini fără margini”, ori descrierea vieţii ca „Trivandrum Kerala unei nopţi fără margini” – poc ! i-ai ars omului toată instalaţia. Că o fi el românul „născut poet”, dar azi, în epoca navetei spaţiale, poporul ăsta de poeţi –conform statisticilor– crede încă în geocentrismul anticului Ptolemeu în proporţie de 40 %, în vrăji şi-n Baba Cloanţa. Şi-atunci, oare nu riscă cititorul un atac cerebral sforţîndu-şi mintea cu asemenea savanterii şi parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a reţelei prin abuz descriptivist îl prezintă Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ în care mă îngrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cărţilor sfinte / în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele / vrăjite de steaua halebardă / singura care ne salvează din neant şi rămîne / cu o glorie egală cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau să-ţi explic” etc. Şi bine face, că dacă mai băga în priză multe explicaţii, cădea curentul în tot oraşul. Ce izbitor contrast între preţiozităţile de soiul ăsta şi simplitatea atît de elegantă şi expresivă a altor stanţe ! Miniaturi precum „gesturi intrate adînc în carne”, „îndoi genunchii doar cît să te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos şi pustiu”) şi alte asemenea rafinării dau adevărata măsură a talentului Luminiţei Petcu.

A nu se confunda însă descriptivismul insistent şi predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea.  Oricît de fotografic şi-ar developa autoarea melancoliile, pozînd bovaric „numai pentru a înţelege şi mai bine / cît de necesară îmi este această foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precădere filozofard şi chiar sapienţial, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e să dăm fiecărui lucru / sensul cuvenit /…/ poate că Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fără să întindem mîna spre ea ?” Această perspectivă impersonală face ca mărturia poetei să apară ca un „studiu de caz” servind ilustrării ori verificării unor adevăruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sîntem departe de noi înşine /…/ nu împrumuta de la ziua de mîine / ceea ce n-ai în ziua de azi, spune înţeleptul / în realitate este mult mai greu / să ţii o balanţă care cîntăreşte propriul tău destin” (Mătase chinezească). Altfel spus, nişte lecţii de viaţă la care se meditează – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experienţe : iată un repertoriu nu  tocmai frecventat de tinerele speranţe ale liricii de azi. Şi întocmai ca în cazul abuzului descriptivist, se face şi aici simţită ostentaţia modelelor, insuficient filtrate de şabloane şi truisme : „A învăţa să ai răbdare / este de fapt cea mai grea lecţie de viaţă / aşa cum şi moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigăt pe valuri) Dar fabula propriu-zisă ce alimentează aceste morale rămîne în sine enigmatică, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cînta Dan Spătaru, aflai cum că fătuca „se mărită”, că „e nuntă-n cartier”, haidem degrabă deci să apucăm şi noi o sarma – „dar cine e alesul, rămîne un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divorţat).

De altfel, tot greu se lasă dezghiocată povestea şi în privinţa tehnicii compoziţiei. Poemele se articulează îndeobşte în chip imprevizibil, prin parataxă şi prin enumeraţii volatile, construcţiile fiind nu arar derutante (cam în acelaşi fel ca surprizele pe care ţi le rezervă, să zicem, hiperbatul) cîtă vreme proiectul lor de ansamblu rămîne, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pînă la sacrificiul unei fugi în trecut / ochiul meu strivit melancolic / îngerul c-o singură aripă într-o zi de sabat / cînd te-apasă plictisul şi găseşti / scrisorile celui drag / după asfinţit într-o artă perfectă,/ pămîntul / solemn viscolit de cîntecul sirenelor undeva în apropiere -/ în locul unde zburătăcesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corăbiilor,/ o casă frumoasă cu grădina arsă pînă la lacrimi / după răceala mîinilor toţi ştiau / că se făcuse noapte în odaia lăuzei / de culoarea florii palide de prun / darul cocorilor / Cît de frumoşi eram dinspre Toamnă,/ încăpeam amîndoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, stă mereu la pîndă, cu atît mai abitir cu cît astfel de însăilări se prelungesc mai mult, parcă verificînd pe de-a-ndoaselea clasica scuză horaţiană a imposibilei concizii.

Oricît ţi-ai bate însă capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este că te afli în faţa unui debut editorial ce-şi scuteşte semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum în măsură să atragă atenţia încă de la primele pagini prin scriitura originală de un intelectualism delicat, anunţînd o poetă cu destulă experienţă şi evidente disponibilităţi. Acest debut aduce, fără doar şi poate, certificatul de calitate al unuia din fructele de soi ale cenaclului şi revistei Literatorulpe care regretatul Mircea Micu a avut într-adevăr dreptate să le cultive. „Cred că e pe drumul potrivit, fiind geografă, n-a muncit în pustiu”, anticipa mucalit şi Iulian Neacşu cu vreun an în urmă. De fapt, ai de partea ta toate şansele să găseşti calea cea bună atunci cînd îţi faci din „libertatea-mi de-a rătăci în pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spaţiul în care / atîtea lucruri au rămas neîntîmplate” (Aşa de frig şi de linişte). Altminteri, în vremea de azi, dacă te laşi cumva în seama drumului să te ducă el singur ca în antichitatea romană, se cheamă că eşti nu poet, ci mecanic de tren.

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuminitaCristinaPetcu

Emil Lungeanu

Un altfel de-a curge spre imensitate

Am luat calea dealurilor
într-o subtilă improvizaţie în fa minor
aşa e just, e zen
o pasăre căreia i-am uitat numele
iată, aşadar timpul desfrunzirii în ciuda tuturor aparenţelor cu care ezit să vorbesc despre orgoliu,
niciodată nimic mai emoţionant si mai tainic
decît această durere senină
ce-ntîrzie mereu cu acelaşi sentiment grandios şi absurd
exact ca atunci cînd îmi spuneai că sacrificiul e
un soi de crispare,
o defensă în imensitatea cerului albastru şi liber
făra îndoială
aş sublinia doar că începe cu frica şi continuă
cu dragostea unei mirese ce-şi păstrează inima
la distanţă de sezonul trandafirilor
pe nisipul alb şi neted

mă apropii cu tălpile goale, rasucite in soare
de miezul fără vîrstă al fiinţei tale
întocmai ca vrăjitorul pe care-l despoi de mantia sa fermecată
strîngînd în priviri şinele de cale ferată
frumos colorate în roşu
si poate fără sens, aş vrea să se oprească în loc
ceea ce nu se poate opri niciodată,
starea fericirii
dînd secundei frunzele salcîmului sălbatic
şi nopţile-n care-mi amintesc de noi

ca şi cum cineva ar putea citi un eclair d’éternité
în cele mai umile lucruri
cu care s-ar putea umple golul în care trăim.

artist Rodica Sultana, Relaxare

autor Luminita Cristina Petcu, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuminitaCristinaPetcu