Arhiva revistei literare Faleze de piatră

alo tată /poemul anonim

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

e pruncul care miroase a noapte uitată pe pervaz

cu mâinile mereu îndreptate spre bec

e cel care în rugăciunile lui se pişă în scutece

şi suge din mamă ca acul busolei nordul

tată prin oglinzi văd doar pietre slabe

legănând singurătăţi bolnave

 

alo tată

sunt puştiul din plastilină care merge acum spre şcoală

îndrăgostit de asfalt şi gropi

în ghiozdan mi-a pus mama în loc de mere poeme cu tine

tată sunt cel pe care îl salută ciorile

iar maşinile în ocolesc

tată spune-mi ceva despre undeva

să-mi pot pieptăna cărările

să ştiu ce viteză să permit paşilor mei

 

alo tată

mă mai recunoşti

sunt băiatul care te mai poartă-n poeme

ieri am avut prima erecţie imaginându-mi chipul morţii

mâine voi bate în amintiri ca în nişte tobe

şi  voi menţine aşa ritmul singurătăţii mele

tată te-am întâlnit prin toate cărţile

prin toate privirile mamei

am alergat după tine filă cu filă

lacrimă cu lacrimă

am transpirat şi am omorât câinii care trăgeau de timpul nostru

 

alo tată

te sun cu inima galbenă împânzită cu vene de mucegai

deja port ghete nr. 45

iubesc tată cum ai iubit-o şi tu pe mama

mă zbat tată prin ea cum făceai şi tu prin mama

mă uit cu teamă la burta ei

la fel cum o priveai şi tu speriat pe a mamei

 

alo tată

te sun să-mi spui că dorm

stau pe spate şi asfaltul mă frige

iar felinarele îmi mutilează durerea

tată

când se aşază pe mine vreo muscă

te simt cum îmi iubeşti cadavrul

 

poemul anonim

un anonim are dureri cumplite de cap

de parcă i-ai băgat un mixer în creier  şi l-ai amestecat

abia reuşeşte să găsească chipul lui din copilărie

sau vreun miros de iarbă necălcată

 

totul e vechi şi necunoscut

pe unde păşeşte se opresc maşinile

şi soarele leşină

iar noaptea ca o soră medicală îi vine în ajutor

făcându-i respiraţie gură la gură

 

anonimul ăsta a scris în întuneric multe sms-uri morţii

şi telefona vieţi ca un disperat

 

ţi-a donat singura lui umbră

pe care o porţi sfios şi speriată

ca nu cumva un şofer neatent

să-ţi calce trecutul pe zebră

 

nu ştie prea multe

împerechează tandru nişte cuvinte

şi umblă cu gunoiştea în rucsac

nu ştie când vei decola şi când vei ateriza în camera lui anonimă

o frică ciudată îi taie speranţele ca pentru salată

 

ştie că odată cu altitudinea pământul se uită

 

să crezi anonimul care-ţi spune că va muri

când lumina îi va accepta chipul

va muri ca un copil ce-şi ascunde cancerul în pumn

şi-i zâmbeşte mamei

 

dar mai întâi îşi va extrage sufletul din întuneric

şi-l va pune pe masă

îţi va arăta cicatricii

rănile şi urmele celor ce au trecut prin el

în drum spre fericire

 

vei privi în el ca într-o oglindă

vei întreba cine-i ce mai frumoasă din ţară

şi-ţi va pronunţa numele pe silabe

 

autor mihai carabet

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la alo tată /poemul anonim

sms / ziua de-o tonă

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

sms

 

to: e

şi totuşi despre moarte e mai uşor să scrii o privesc cum stă în colţul camerei şi se încălzeşte de burta câinelui meu

am început s-o iubesc de când mă leagănă mâinile reci de beton ale oraşului

 

to: a

mi-ai promis nişte lecţii prin ele trebuia să învăţ cum să-mi confecţionez un cer doar al meu

hârtie am destulă

dacă îţi faci griji pentru poezia mea află că ea continuă să zgârie pe pereţii mei siluete de copii plângând

 

to: l

să nu vii aici aerul miroase a hoit nu am televizor

iar întrebările cad din mine ca vazele pustii şi se sparg

când calc în cioburile lor cu tălpile goale îmi dau seama că plămânii îmi sunt invadaţi de mirosul unui copil mort

ţinut în braţele mele bolnave

iar liniştea anunţă încă un avort

 

to: v

iartă-mă iubito

trupul meu e un copac necurăţat

amputează-mi mâinile aprinde focul şi vom trăi fericiţi

dar până atunci camera asta va rămâne un congelator şi noi două bucăţi de carne tăiate de un măcelar neprofesionist

 

to: p

mamă fiul tău a murit răpus de un pix

 

to: an

femeie cu un copil de mână ţi-ai potolit setea de moarte când ai băut apă din mine

şi eu mi-am potolit viaţa sorbind moartea din tine

 

to: g

fratele meu aşază-te lângă mine

pragul e rece şi umed

ajută-mă să şterg praful de pe cărările mele

urmele tale oferă orgasm altor drumuri

frate pune-mi mâna pe umăr îngroapă-mă şi poţi pleca

 

to: s

tatăl meu ce eşti în tren să uiţi umbra copilului tău aşa cum el o uită pe-a ta

 

to: t

câinele meu ce cauţi călcâiul lui ahile încălzeşte-mi sfârşitul

muşcă din ochii mei

latră spre cer iar eu spre pământ

 

to: e

când mănânc o portocală simt cum se aprinde soarele în mine şi-l scuip

 

ziua de-o tonă

 

va veni şi ziua când păsări fiind
cu puşca la ochi
ăia de jos ne vor doborî
vom cădea înghiţiţi de pământul desfăcut
ca o plantă carnivoră

din mine va evada un câine
cu numele meu în burtă
o fâşie de asfalt îmi va curge din gură
căutând-o pe mama
sau pe tata
cine ştie
un poet se va întoarce la liniştea lui stearpă

iubito
iarba va curge din tine şi va astupa cărările
va dansa halucinant cuprinsă de vânt
până oamenii îşi vor uita adresele
şi dumnezeu va cădea în ispită

ziua aia o găsesc în fiecare zi
pe la colţuri ca un vagabond
şi o aduc acasă

ziua aia mă transformă în semn de întrebare
v
e singurul semn de punctuaţie
care mă face să plâng
dacă îl pun după un cuvânt ca tine

 

autor: Mihai Carabet

http://cititordeproza.ning.com/profile/carabetmihai

Tagged with:

Comentarii închise la sms / ziua de-o tonă

pinocchio / întuneric de cal/ jită

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

pinocchio

 

poate că ar trebui să tac acum

să mă transform într-un şliţ ruşinos

cu fermoarul bine tras

să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii

despre impotenţa urechilor când îl aud pe tata plângând

 

cum mă îmbolnăvesc de fiecare dată când îi citesc poemele despre mama

iar el îmi prepară ceai cu lămâie

 

tata îmi povesteşte  câte ceva despre o singurătate

despre alta

apoi despre lume şi nu văd diferenţa

căci de fiecare dată moartea se excită în piept

 

uneori uşa se deschide gata să ne înghită

eu nu mai ştiu a cui gură e

a camerei sau a celor de afară

tata zice că nu mai contează atât timp cât

un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină

 

îl întreb pe tata dacă a cumpărat pâine

el tace

 

atunci liniştea mă strigă pe nume

abia îl mai aud pe tata care îmi spune ceva despre fericire

apoi strecor un zâmbet printre degetele tăcerii

 

tată de ce nu aprinzi niciodată becul

să văd cum arată aşteptarea ?

el tace

bea apă

şi într-o zi va deveni fântână

 

întuneric de cal

 

facturile sunt plătite

mi-au conectat din nou întunericul

şi e greu

să-ţi păstrezi culoarea pielii

să nu ameţeşti

să poţi nimeri butonul

care ar trebui să aprindă televizorul

să-ţi intre în casă străinii

ca de halloween

mascaţi în prieteni

 

acum e linişte

de parcă au plecat copiii la şcoală

iar mama e fericită undeva la bucătărie

şi tata atârnând deasupra ei

ca un bec

o ajută să cureţe cartofi

 

de parcă te-ai dizolvat în mine

ca o linguriţă de zahăr în cafeaua de dimineaţă

atât cât să scap un zâmbet din mână

atât cât să arunc în sus o lacrimă

imitând ploaia

 

atât cât să mă transform într-un cal

să trag de moartea noastră

sprijinită într-un cot

 

jită

 

nu ai cum să încapi pe această foaie

 

eşti o vită grasă şi nesătulă

ai înghiţit universul dintr-o răsuflare

fără să te ştergi cu dosul palmei pe la gură

şi colţul buzelor ţi-e pătat de calea lactee

 

până şi copilul nostru cel de toate zilele

l-ai îndesat acolo într-o măsea

şi-l aud cum plânge prin ochii tăi

născând mări şi oceane în sufletul meu

 

până şi isus fuge de ruşine cu scamatoriile lui

încât nicio filă din biblie nu-l poate prinde

 

ai ocupat tot

şi garderoba trebuie schimbată

te voi îmbrăca cu tot asfaltul lumii

zgâriindu-l cu o cretă

voi omorî toţi cerşetorii

trecătorii

măturătorii

maidanezii care ar îndrăzni să ridice un picior deasupra ta

orice nor va fi dat prin răzătoare

dar cârpa asta

opera mea

n-o va păta nimeni

 

iar tu vei rămâne aceeaşi vită grasă

 

îl vei împinge pe criminalul tău până la cer

strângându-l ca într-o menghine

şlefuindu-l până la perfecţiunea acestui punct (.)

şi vei finisa acest poem

 

Autor: mihai carabet 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la pinocchio / întuneric de cal/ jită

human service / dealerul / un cui de lumină

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

human service

din motive necunoscute m-am trezit fugind dintr-o casă
ce mă înjura de mamă printre crăpăturile zidului

ţineam strâns în palma stângă ultimul strigăt adresat morţii
şi-n dreapta o cămaşă fără buzunarul din piept

ceva îmi spunea că undeva există un loc cu scaune galbene
că acolo un fier de călcat îndreaptă frunţile boţite
iar în partidele de skandenberg soarele întotdeauna învinge luna

toată lumea mă privea în ochi şi-şi pieptăna părul
din când în când mai striga câte unul
faceţi loc nebunului care nu respectă regulamentul rutier
şi coridorul se târa mai departe ca o râmă pe asfalt

până în locul în care mama mi-a ieşit din burtă spunându-mi
bine ai venit acasă fiule
lasă-ţi capul în poala mea ca să-ţi omor păduchii

mi-a reparat cămaşa şi-a scos din dulap o umbră nouă
mirosind puternic a linişte

din motive necunoscute m-am trezit în acea casă
am plâns într-un lighean şi m-am spălat pe faţă

 

dealerul

e atât de greu să stai într-o cameră cu patru colţuri
unele mai întunecate ca altele
să te odihneşti în răcoarea fiecăruia câte un minut
ca nu cumva să le superi
apoi din găurile mici să iasă şobolanii ca nişte limbi flămânde
întinzând rugător lăbuţele să le dai doza zilnică de singurătate

poate fi atât de stins momentul când bagi cheia în broască
şi se aude un geamăt de parcă ai opera uşa de apendicită
după ce te-ai întors dintr-o călătorie până la magazin
în care ai întunecat bliţul din ochii vânzătoarei
încercând să te iubească
găseşti măruntaiele tale pe covor ghicindu-ţi soarta
corpului tău sunând a ploaie
şi tu devii mai sigur pe tine
mângâi copilul ce-ţi sprijină pereţii
asculţi
valurile de pe obrajii mamei tale din fotografie
lovindu-se de sticla ramei
ca şi cum chipul ei ar fi cuprins de furtună

priveşti pe geam şi vezi că nu te aşteaptă nimeni
că cerul e supărat
s-a făcut sul asfixiind
soarele care nu avea nimic cu tine
acum păsările nu mai au spre ce se înălţa
iar dumnezeul tău stă cu chirie după norii altuia

e atât de fericit momentul când afli că eşti doar un chibrit
iar din clipă în clipă unul va duce cutia la ureche
şi va aprinde o lumânare

 

un cui de lumină

mă învârt ca un fluture de noapte în jurul becului
pe orbita zilelor când smulgeam cerul din rădăcini
îl plantam în tine
îmi lăsam capul pe pieptul tău
şi întrebam păsările cât e ceasul

amintirea e ultima sursă de lumină
a camerei cu un număr imprecis de colţuri
cuprinsă de furtuna singurătăţii
praful îmi intră în ochi dublând întunericul
doar hainele îmbibate cu umbra ta
mai încălzesc trupul din mijlocul acestui frig vechi
în care s-au adăpostit toate despărţirile lumii

tot ce am e tresărirea la fiecare scârţâit de uşă
lovesc aerul în ritmul aşteptării creând o muzică
ce mă târaşte încet prin venele morţii

viitorul meu scotoceşte deja prin tomberoane
răpeşte copii şi-i iubeşte
îi ţine în braţe şi plânge cu ochii înfipţi în fereastra
de unde-l privesc cu faţa topită
ca pe o barcă scăpată în larg

aici e sfârşitul
prezentul cu dinţi de aur
decupându-mi din poză chipul sudat
cu o clipă fericită de obrazul tău

 

autor Mihai Carabet

http://cititordeproza.ning.com/profile/carabetmihai

Tagged with:

Comentarii închise la human service / dealerul / un cui de lumină

(veronic.c.c.c.c.aaa)

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/12/2010

de la început totul părea atât de simplu

mai ales când te vedeam scuturând cutia cu pufuleţi lângă ureche

iar luna drogată

dormind în timpul serviciului pe un nor

ne oferea senzaţia că trecem neobservaţi

pe lângă uşa spitalului de praf

în care am stat ceva timp într-un cărucior în pană

vedeam cum îţi suflă vântul în chiloţi

ca într-o pânză de corabie rătăcită – cârmaciul beat

te priveam ca pe mama

cum te depărtezi cu 3 noduri pe zi

cu mâinile înfipte în până la coate în pământ

şi nici un ţipăt nu evada din noi

deşi eram liberi

să facem orice

am dat până la urmă banii unui taximetrist rusafon

ca doi copii rătăciţi printre pietre

cu dureri acute în burtă

numai noi doi am rămas cu

mărimea pantofilor nedescifrată

artist Nynna Vizireanu

autor Mihai Carabet, moderator al grupului LSF

http://cititordeproza.ning.com/profile/carabetmihai

Comentarii închise la (veronic.c.c.c.c.aaa)