Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Confesiunea Clementinei

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plictisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci  când civilii suspecţi erau recalcitranţi  şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante.  Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă  într-un pătrat.

– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul  periculos, mi-au spus că  vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-

-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel  îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului  colonel.

– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

– Pelerina  vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive,  cromatica   Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ ,  mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu  soţ.

– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

–  Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii  şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am  băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana  de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot,  şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu.  Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia  omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii,  să insulte astfel o doamnă poetă!

– . Am o vodcă terapeutică, dacă  nu vă supăraţi vă pot oferi  expres o duşcă clandestină.

– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m.,  pentru   socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit  pentru că îl opărise chiar stăpâna lui.  Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el  un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit  , aşezat  prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că  nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de vodcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor,  o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai  petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică.  S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat,  şi a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea  pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare  cu bichonul  permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta  primadonă de la teatrul de revistă.  Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul  mortuar  şi pusese sub sicriu  o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul  mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o   sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante.  Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un  hâc hiperbolizant ,  s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura  rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană,  şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub  tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina, ( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:

-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina  nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi  pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap  să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.

În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără  violenţă.

Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

 

virginia paraschivautor Virginia Paraschiv

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Confesiunea Clementinei

Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

Un cap de bou ursuz se bălăngănea  prin  flamura  înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi  a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi  s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte  tineri reuniţi   pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna  a scos copiii din clasă pe fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşit şi ea , tot prin geam, cu catalog cu tot. De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ,foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări , o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni.  S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul  nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil,  Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul  unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-au potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici. Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când  atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau , strigăte păgâne şi chiuituri.  Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat . O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană. Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră  rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate . O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială.  Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţă şi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale. Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european . Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă   că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter , cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune , femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ  germenele incomod al opoziţiei. Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic , un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar.  Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat ( el se trăgea din princiara  Izabella a lui nea Fane, dar o princiară  cu prestigiul  şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic. Unde s-a
dus, nimeni nu a băgat de seamă, în urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof.  Fata primarului a dispărut şi gata. La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart. Mirele trădat s-a îmbătat de supărare. Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă. Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna  şi-a împlinit destinul. S-a pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână   făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă.  Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.

 

autor Virginia Paraschiv

Tagged with:

Comentarii închise la Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi

Năluca nopţii ( poem însoţit de comentariu critic)

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/03/2012

NĂLUCA NOPŢII, MIHAI GANEA

 

Locurile comune şi transcendenţa

 

Năluca nopţii, discursul poetic imaginat de Mihai Ganea, induce, la o primă şi grăbită lectură, o stare de perplexitate. Avem de-a face, în aparenţă, cu o suită de imagini şi de expresii „sustrase” din arsenalul cutumiar poetic şi religios. Rezultanta este însă o alcătuire poetică inedită şi ciudată, care nu se lasă lesne decriptată. De aici şi deruta receptării. Unii cititori oneşti şi chiar de bună credinţă au afirmant că se află în faţa unui experiment poetic, dar nu l-au putut defini coerent şi argumentat. Poemul surprinde prin contradicţia în termeni şi ideatică, „nu are logică”, susţin consumatorii de literatură predispuşi să dea verdict după prima lectură. Şi totuşi…un text care a stârnit controverse până la scrâşnet sau furie clamată cu violenţă ( a se vedea reativitatea unei părţi din participanţii la cenaclul scriitorilor din Baia Mare), se cere cercetat şi citit oarecum iniţiatic. Este ştiut deja în mediile literare că Mihai Ganea, ca autor, nu alimentează, nici în proză, nici în versuri, confortul biologic , lenea de gândire şi autosuficienţa…

Să revenim asupra textului incriminat. Autorul îşi pune poemul la adăpostulul unui generic biblic uzual şi extrem de măgulitor pentru nevrotica specie umană. Trimiterea explicită din motto la enunţul care consacră divinitatea seminţiei umane, provoacă o stare de aşteptare pentru un text-ceremonial, consacrat superbiei transcedentale a condiţiei umane. Titlul poemului aproape că scapă de sub control, involuntar suntem trimişi în zona imaginarului poetic romantic. Debutul de poem stă sub semnul unui demers părelnic elegiac, cu infuzii clasicizante de pastel. Poetul consemnează dualitatea întuneric-lumină cu recuzita toposurilor romantice antinomice, noapte-lună. Noapte cosmică reductibilă, prin personificare, la o entitate fiinţială ostenită şi gârbovită, ce caută a-şi găsi adăpost în întunericul generic dintr-o grotă pământeană. Noapte peste noapte, noaptea din văzduh, laolaltă cu noaptea de pe pământ, în simbioză şi armonie. ”Secera lunii”, clipeşte şăgalnic şi complice din înalt, solitară şi semeaţă. Reprezentarea lunii, prin sintagma-simbol a tăişului de lumină, comportă un amendament stilistic care abate exprimarea de la regula comună de limbaj. Apare ca element surpriză, în completarea enunţului verbal, un element predicativ suplimentar cu valoare de epitet. Ineditul valorii lexicale vine din inserarea unui neologism cu valoare de epitet personificator, „condescendentă”. Polisemia acestui termen, aproape imperceptibilă în uzul comun al comunicării de tip urban, polisemie care încorporează simultan două valori în aparenţă contrarii, o valoare pozitivă, aceea a bunăvoinţei şi empatiei, şi o valoare peiorativă, aceea a unei aroganţei, a privirii ironice „de sus„ creează o inedită ambiguitate. Polisemia furnizoare de ambiguitate intermediată de un neologism, vine să ne reamintească mijloace specifice de expresie ale simbolismului. Într-un context minimal, subzistă aşadar, motivul romantic al nopţii în contradicţie cu motivul luminii de expresie simbolistă. Identificăm aşadar şi în planul expresiei verbale acelaşi recurs la coexistenţa principiilor contrarii, dualitatea. Poetul recurge aşadar la dualitate ca principiu de referinţă, în plan imagistic, în planul expresiei verbale, cu loialitate a expresiei poetice faţă de dualitatea de fond, principiul perechilor originare, El şi Ea. Succesiunea de tablouri vivante ale seducţiei şi împerecherii în intenţie sau în fapt , aduc în prim plan de referinţă, înstrăinarea poetului de clişeul biblic al păcatului originar. Triada El, Ea şi Ispita şarpelui demoniacă este dispersată şi substituită cu o abordare din perspectiva învăţăturilor orientale, infiltrate în mentalul european. Percepem în dinamica imaginilor dualitatea yn şi yang. Poetul asimilează principiului feminin o protagonistă la care Biblia face o vagă referinţă, dar care în alte religii şi culturi, este izvor de băsmuiri ale magiei negre, blestemate. Creatura cu nume Lilyth, perechea gemelară a bărbatului primordial. S-ar zice un eşec al primei faceri a speţei umane, conform unor versiuni atestate în folclorul evreiesc. Această Lilyth, nenumită în poem, însoţindu-se cu şarpele demoniac, va deveni ea însăşi demon feminin al nopţii, exilată în mlaştini stătute şi otrăvite. În Biblie apare doar aluziv şi foarte vag, ea este chiar Năluca nopţii, în poemul nostru este denumită abstract şi rece, prima nudă. Femeia biblică unanim acceptată de cultul creştin, este numită de poet, a doua nudă, succesoarea ignorantă şi inocentă a creaturii pasionale şi devoratoare de energii. Două protagoniste imaginate într-o existenţă simultană şi concurenţială în planul ispitirii sexuale, contemplate de „bărbatul geamăn”, absent din cadrul pătimirilor senzuale, inert, martor unor scene erotice halucinante, sau consumator placid de resturi pasionale. Dacă ne raportăm la dualitatea metafizicii chineze, înregistrăm, în desfăşurătorul textului poetic, una şi numai una , componenta feminin întunecată, cea a confuziei şi a nedeterminării coerente. A doua nudă îşi pierde controlul de sine şi tânjeşte după o experienţă exotică, în irealitatea maladivă a imaginarului, cochetează cu propria sa nedeterminare şi ispită, şi sfârşeşte în plictis şi dezamăgire, este victima unei aventuri eşuate, vegetează şi somnolează hipnotic într-un proiect ratat. Prima nudă, lacomă de senzaţii, posesivă, preia iniţiativa şi ea, femela cea dintâi, împinge şarpele ireversibil în ispită. Imaginea erotică a împerecherii între cele două creaturi ( a doua nudă prin întoarcerea la bărbatul predestinat, s-a întors cu plictis şi resemnare la condiţia umană ) este, simbolic vorbind, o spirală inversă, o spirală involutavă. O spirală ce precede coborârea în beznă, în abis, unde pândeşte Prinţul cu solzi de foc al Iadului. Pentru prima nudă se petrece prima cădere şi scufundare în elementul umed al mlaştinii dimpreună cu şarpele epuizat de fertilizare prin exersarea spiralei vertical ascendente, întru perpetuarea malefică a seminţiei sale. În fond, instinctele reziduale revin la matca lor, în fundătură fără deschidere şi perspectivă. Imaginile cinetice se succed dramatic în poem, din noaptea cosmogonică, protagoniştii dispar , pe rând, două perechi, o pereche din două creaturi damnate, o pereche din două făpturi ce nu-şi înţeleg determinarea şi şovăie nedumeriţi şi vulnerabili între tărâmuri. Nici şarpele nici bărbatul geamăn nu pot fi identificaţi ca însumare de însuşiri masculine, yang. Sunt haotici şi nonvoliţionali, se lasă purtaţi de val, de meandrele seducţiei feminităţii. Poetul susţine demersul imaginar printr-o stranie inserţie lexicală a unor expresii metaforizante cu efect de ambiguitate derivată din simultaneitatea semnificaţiilor. Deschiderea poetică provoacă cititorului-tălmăcitor de text piste evazive de identificare şi interpretare. Să ne oprim la „ a cincea întâlnire cu pământurile”. Enunţul conţine numeralul cardinal fatidic care, în contextul scenelor de sorginte biblică, ne trimite la „cea de a cincea zi”, numai că referinţa contextuală se raportează la „pământurile descompuse de umbre”. Luminozitate şi opacitate, într-o alternanţă dramatică, imagine plastică a des-facerii, absolut înstrăinată de „ziua a cincea” a Facerii. Expresia „bucuria de a trăi” cu trimitere instantanee la spiritul senzualităţii hedoniste, pare chiar un loc comun, limpede, neechivoc, adecvat creaturii instinctuale. „ Colina negustorilor de umbre”, un enunţ care, în structura integrală a poemul, sugerează cumva un întuneric difuz generat de un talcioc derizoriu antropomorfizant, aşadar un întuneric accidental, de o dimensiune şi densitate minimală. Se poate continua pe firul interpretărilor speculative ale expresiilor figurate, dar pedalând pe fiecare detaliu al logosului poetic, în căutarea unor sensuri criptate în cuvânt, se pierde în ceaţă imaginea, destinată percepţiei directe, nemijlocite. Toposuri romantice şi simboliste, combinate alchimic cu noţiuni ale practicilor medicinii orientale, un logos poetic programat auctorial în parametri de maximă ambiguitate, şi o rezultantă spectaculoasă, un efect de imagine ireală, atipică. Motivul şarpelui convertit într-o simbolistică ascunsă a spiralei, în fond, de ce nu, Năluca Nopţii ne propune o călătorie, o Mare Călătorie, prin corpul uman astral, decăzut din aura originară a divinităţii. Conchide implacabil poetul: „porţile cerurilor se/ deschiseră închizându-se apoi/ în candoare şi taină/ era încă o zi a şaptea. Să înţelegem cumva că dintotdeauna şi de-a pururea cele 7 Zile ale Creaţiei se deschid şi se închid într-o acoladă repetitivă şi monotonă a răului nemântuit din om? Sau poate POETUL covârşit de contradicţiile insolubile din paradigmele sacrosancte ale lumii civilizatoare, lasă liberul arbitru al imaginarului să compenseze insuficienţa cognitivă? Mihai Ganea face o temerară tentativă: însumează locuri comune ale gândirii modern urbane, le obnubilează printr-un puternic imaginar al senzualităţii inocente, obligă cititorul să transgreseze din materialitate în inefabilă şi pură transcendenţă.

 

9 martie 2012

 

autor Virginia Paraschiv

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

năluca nopţii                             

                                                                         Isaia 34:14

supuşi umerii nopţii se lasă peste

lăcaşul din grotă

secera lunii clipeşte condescendentă

mai sus de cea de-a cincea întâlnire cu

pământurile descompuse de umbre

 

armonia pandorelor în fugă spre

podişul cel mare,

o smulse din calea spiritului iar ea

a doua nudă

trecu prin punctul stăpânirii de sine

înaintea şarpelui

 

muşcând uşor din bucuria de a trăi

acesta abia îşi descuamase gândul viclean

printre bambuşii din grădină

mângâind stâlpul cerului cu tihnă

 

atingând călcâiul stâng al nudei

cu limba despicată în trei

se căţără lacom  peste gamba străvezie spre

pulpa şi coapsa ce-l ademeneau

adulmecând otrava neîmplinirilor de la

înţepenirea prelungită

 

iată şanţul cu apă murmură el îmbrăţişând ca

o spirală pântecul rotund prin

locul săritorilor în cerc

 

a doua nudă dezgoli şarpele sprijinindu-l de

sânul stâng acolo unde freamăta întâlnirea

miresmelor de unde

îl duse spre gâtul ei alb aplecat spre

umărul drept atingându-l cu bărbia

nestâmpărată pe

capul pătrat în timp ce acesta privea

cele o sută de amânări

 

din mlaştina ierburilor otrăvite

izăreau ochii altei năluci

Năluca nopţii

 

bărbatul geamăn privea prin

fereastra cerului peste

colina negustorilor de umbre

 

din izvorul podişului întâia nudă

muşcă în carnea copacului de taină

încercând să zămislească noul verb cu

gura plină de sevă

vântul împrăştia

asfinţitul penelor de dimineaţă

mirosind flăcările

 

întâia nudă se

abandonă întâiului şarpe

împreunându-se cu focul

 

bărbatul geamăn se apropiase de a doua nudă

aceasta îi întinse plictisită cotorul aruncat de

înaintaşa sa renegată din

care înghiţise cu lăcomie restul cu

sâmburi încă fierbinţi

 

are gust de sânge,

gândi bărbatul geamăn înecându-se în

graba primăverii şi dilatându-şi uşor partea

din mijloc a gâtului proaspăt diseminat

 

prin faţa lor prima nudă trecu

chicotind strângând între sâni capul

întâiului şarpe

acesta îşi vârâse adânc coada în

pântecul robit de golul nezămislirilor

însămânţându-l cu germeni şi clone

 

dispărură în beznă unde

patru zei cu mâinile din umbră îi

aşteptau dormind în peştele cu

solzi de metal incandescent

 

în urma lor Stăpânul încuia

grădinile cu vâlvătăi din care muşcau

demoni mutanţi defloraţi de blestem

 

dintr-o dată bărbatul geamăn şi

a doua nudă se treziră din semne şi

frunze alergând cu

mâinile pline de aburi

 

porţile cerurilor se

deschiseră închizându-se apoi

în candoare şi taină

 

era încă o zi a şaptea

 autor Mihai Ganea

Comentarii închise la Năluca nopţii ( poem însoţit de comentariu critic)

Eşarfa purpurie

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Părintele comunitar inamovibil stătea sub copertina de stuf decorativ, la adăpost de ţepii radiali ai soarelui impertinent. Sub ochii lui abstract sclerotici, se unduia textura de mătase purpurie a defilării oamenilor muncii. Clasa muncitoare valsa încolonată solidar, ademenită de fanfara cu chipiu şi epoleţi. În superbia ei astrală, soarele sfida mitologia regională care-l împerechea cu luna, pentru năşirea nunţii alegorice. Tradiţia spunea că la o defilare, bărbaţii trebuiau să poarte soarele pe piept, iar femeile să vină cu luna pe corset. Graţie proiectului de urbanizare şi uniformizare a civilizaţiei tehnocrate, cohortele de proletari fuseseră extrase de sub incidenţa ficţiunilor rurale  şi costumaţia fusese standardizată; toată lumea era înfăşurată în mantii roşii de mătase. Era muşuroiului istoric fusese zgâlţâită de progres.

Tatăl naţiunii emancipate era satisfăcut. Spiritul de gloată fusese estompat. Vărguţa disciplinei reglase bioritmul corpului obştesc. Celebrarea muncii strict divizate pe competenţe şi abilităţi  se derula cu eleganţă şi rafinament. Grohăiturile arhaice, isteria maselor încinse de bere şi mititei, tropăiala cetelor agresate, lozincile icnite din rărunchi erau deja de domeniul trecutului defunct.  Zbenguiala bahică, de sorginte hedonistă, prin sacru şi profan, se calmase. Liderii instigatori, poeţii şi trubadurii străzii, fuseseră trimişi în activitatea productivă.

Cu faţa posmogită de cutele gândirii reflexive, terapeutul-şef al mulţimilor instinctuale tuşi discret şi-şi drese vocea sa dogită de scamele inhalate prin depozitele angro:

-Zâmbeşte, draga mea, şopti el bacantei conjugale aşezate lângă el.

Multe eforturi de acomodare făcuse tânăra femeie de dragul charismaticului ei soţ, se lăsase chiar şi de fumat, de dragul propăşirii naţionale, pe drumul mătăsii de rubin, dar exerciţiul static de respectabilitate o sâcâia peste măsură.

– Scurtează ceremonia, că-mi pierd răbdarea şi îmi dau în petec, replică femeia de după evantaiul izolant.

-Dar cum aşa, e o ceremonie sedativă de toată frumuseţea, cum s-o irosesc din cauza unui capriciu feminin? Mă uit şi mă tot minunez de această organigramă ondulată a perfecţiunii, de spectacolul lumii ordonate liric, prin muzică şi dans.

Femeia suspină şi reveni la poza statuară de serviciu. Zâmbea cu un rictus tâmp, dând curs recomandării oficiale. Ea era, în fapt, ultima prostituată atestată cronologic, pe care soţul ei o promovase pe scara socială şi o întorsese din relele purtări. Fostele colege se lăsaseră de mult de vechea meserie şi profesau cu vrednicie croitoria şi broderia artizanală . În atelierul de reconversie profesională a curtezanelor, rămăsese un singur post vacant, cel de cârpit steagurile găurite. Or, ea era antitalent la lucrul manual, lucru învederat încă de pe băncile şcolii. Decât să fie condamnată la ac şi aţă, mai bine să dea curs destinului de primă doamnă, măcar că te treceau toţi dracii de plictiseală. Siderius o mângâie pe furiş pe Vanda, plimbându-şi mâna stângă pe încheietura mâinii drepte a cooperantei sale soţii. Defilarea glisa uşor la vale, pe planul străzii axiale. Trenele cu falduri de mătase măturau asfaltul, aspirând subtil particule de praf dansante. Inamovibilul terapeut contempla extatic defilarea roşie de mai. Cu degetele sale chircite pulsatil pe frageda încheietură a curtezenei domesticite, Siderius reflecta la facerea dintru început a carierei sale de misionar.

Pe vremea dihotomirii militante, îşi conservase, prin puternic autocontrol, simţul estetic. Din prispa casei sale părinteşti, privea, cu întristare şi dezgust, spectacolul agitatorilor cu steaguri la căruţe, nişte fetişuri jalnice de cârpă roşie, asezonate grosolan cu nişte simboluri ale unor unelte primitive, o seceră intersectată cu un ciocan. Aflat în rezistenţă estetică pasivă, şi-a croit, încet şi sigur, o reputaţie de designer pentru cravate roşii, de lux. Intrat în lumea modellingului pentru uniforme, şi-a câştigat şi faimă şi relaţii, şi, desigur, bani. După declicul restituirii integrale cu opinteli legislative, şi-a pus la bătaie rezerva sa secretă de baloturi de mătase, dosită de tatăl său, un vestit angrosist. Baloturile cu pricina fuseseră stivuite într-o grotă moştenită de la bunicul său miner, situată pe un deal transmisibil din moşi strămoşi, oieri, cimpoieri şi câte ocupaţii vor mai fi fiind în nomenclatorul arborelui ancestral. În paralel încercase şi comerţul cu damigene irizante, ţurţuri de cristal, corpuri de iluminat cu vaci fosforescente. Afacerea se dovedise un fiasco: florile de mină erau clocite şi degajau un damf de criptă vegetală. Cu stocul de mătase dăduse lovitura. Vălătuci de ţesătură purpurie se deşirau din deal până la poale, se mulau irezistibil pe formele de relief, pe ape curgătoare, pe ziduri, pe acoperişuri şi pe corpuri omeneşti. Siderius deţinea monopol pe sortiment. Mătasea roşie era la modă, într-un prezent continuu al forţei de sugestie şi de reprezentare. Domnul negustor se căţăra politic, văzând cu ochii. Iniţial se lansase ca membru fondator al Ligii Pentru Prostituţia Canonică. Îşi construise un puternic grup de sprijin în ghiujii autoritari şi astmatici, care aveau şi timp şi bani şi logistică modernă pentru acţiune. Seniorii reuşiseră în timp record să detecteze damele stradale fumătoare. Acestora li se făcea de zor publicitate negativă.Într-un clip devenit deja celebru, cocota fumătoare era arătată cu degetul acuzator de către un client dezamăgit, care scanda un text educativ: „ Această femeie îşi neglijează şi-i stresează pe clienţi, cu gândul lor fugar după ţigară”. Programul promoţional de castitate provocată făcea furori în publicul gerontofil. Siderius gestiona cu brio afacerea mătăsii roşii, în paralel cu campania de salubritate pietonală.

Prin transfer spontan de zvonuri, se acredita speranţa unor înfocate voturi pentru virtuosul negustor. În înălţarea sa către locul unu din vârful piramidei etatiste, neguţătorul avea o singură oprelişte. În drumul pe culmile drepţilor iluminaţi, Siderius se poticnea din cauza unei cocotine de duzină. Vanda vagaboanda, care hălăduia independent pe străzi, viciată, rea de gură, fără asistenţă socială, flămândă, beată, cu brichetă şi ţigări în geantă, slabă de duh şi fără căpătâi, în fine, un vot de blam sintetic pe programul lui politic. Cavalerul Căii de Mătase se angajă în faţa personajului colectiv electoral s-o aducă pe rebela Vanda pe altarul de purificare sacrificială a oiţei rătăcite. Când ajunse în punctul de repaus al amintirii, Siderius zâmbi duios matroanei cizelate şi-şi încleştă, cu fierbinţeală afectivă pasageră, degetele sale noduroase de nervoasa ei încheietură.Vanda oftă cu resemnare şi zâmbi anemic. Siderius s-ar fi cerut la toaletă, dar nu era momentul, era obligat de datoria publică să se abţină, întrucât un prost exemplu al incontinenţei i-ar fi contaminat pe unduioşii lui manifestanţi. Se salvă de la ruşine, înnodându-şi firul readucerii aminte.

Aşadar neguţătorul o reperase după îndelungi filaje ale serviciilor secrete opţionale, într-o parcare. Era şi nu era femeia din portretul-robot. El remarcase înfiorat de o presimţire pozitivă, silueta ei fragilă, bătută de ploaie şi de vânt, sub cerul liber, cu cârlionţii arămii pleoştiţi de vrerea pluvială. Minuscula făptură era muncită de întrebări retorice simpliste: „ Oare nu se îndură niciun trecător să mă remarce şi să-mi dea măcar o ceaşcă de cafea?”

Taman când ea se chinuia dubitativ, un domn cu pălărie şi umbrelă coborî dintr-o lumină palidă şi rece, pe caladrâmul alunecos şi pătrăţos. Siderius văzu sirena de sidef dârdâind de frig pe trotuarul plat. Eruditul septuagenar adulmecă intuitiv tehnica şi discursul de abordare:

– Stimată duduie, permiteţi-mi să raportez eşecul artelor stătute. Maeştrii au pietrificat în siluete ţepene şi reci divinităţi antropormorfe şi  muieri fictive mirosind a mucegai. Noi, bărbaţii idioţi şi culţi, îmbrobodiţi de ideal, venerăm pietre glaciale şi tăcute. Ignorăm minunea vieţii curgătoare. Căci iată-vă, cum sub lumina chioară a unui reflector răzbătător dintr-un tufiş, îmi sugeraţi plânsul cald şi tainic al miresei agresate de prejudecăţi şi de grămezi de gură-cască neiniţiaţi.

– Lasă, domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu necunoscuţi.

– Domnişoară, sunt un biet celibatar itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton armat, monologă străinul, arătând cu vârful ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel. Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi papucii, de comun acord, vom viziona, episod după episod, serialul cu gândaci dresaţi, pe sticlă.

– Domnule…

– Siderius, aşa mă cheamă, de când măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu oficial m-a declarat la primărie.

– Domnule Siderius, sunteţi, mă scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele mele, la servici, cu stat de plată şi cu concediu de austeritate?

– Desigur, domnişoară…

– Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi cu ce ne ocupăm.

– Cum vă spuneam, duduie Vanda, filiaţia mea…

– Apetitul dumneavoastră epic este ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă de consum ce sunt, m-am deprins să fiu operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă, mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la căldurică, pe cheltuiala domniei tale.

Moşul se îndreptă de şale, cu porii dilataţi de mulţumire.

– Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide. Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu banii mei din portofel, în cel mai mercantil nivel semantic al termenului. Cu banii nu se pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc în brevitatea  probabilă a unicei mele vieţi. Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar dumneavoastră  tariful uzual.

– Păi cât să fie? Pentru fandoseala lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de stres pentru gemete şi gâfâieli, în alternanţă sacadată cu şoaptele intimizante.

– Zis şi făcut. Domnul Siderius se îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi decent în feeria cognitivă.  Se silea să-şi ţină trupul drept şi demn, ignorând avertismentul dureros al spondilozei torţionare.

Cuplul improvizat intră în ambianţa specific hotelieră: marele hol cu pluşul disponibil pentru călcatul în picioare, cu ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul ultracentral, cu camere ascunse în ugere de sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la lift, femeia se poză din faţă, din profil.

– Pe aici, domniţă, zise craiul triumfal. O să facem numaidecât duşul fumigen preliminar.

Femeia se conformă şi apăsă butonul filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca de obicei a apă de colonie autohtonă, simţea pe limbă un gust înţepător, dulce-acrişor. Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să nu tuşească în faţa unei doamne. Odată libaţiunea încheiată, intrară în camera de locuit. Jetul fumigen se imprimase în memoria corpului.

– Mata aşază-te pe taburet şi bea-ţi cana de lapte, eu trebuie să-mi spun rugăciunea de seară.

Omul era creştin fervent din noul val, secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie laptopul peste genunchi, îl deschise şi se conectă la marea lui familie spirituală. După predica de seară, tastată de un contabil afro-asiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei de audienţă a spoturilor publicitare pentru vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul participă smerit la o chetă virtuală, în beneficiul negustorilor politici falimentari, târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond. Prozeliţii misticii private pupară sincronizat monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul sacru.

Purificat de ispitele balastiere, omul religios o măsură din cap până în picioare pe Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la surate, dar în plan real nu pusese niciodată piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău privind cana cu lapte, dar nu avea încotro, sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse laptele pe gât, zicând în gând ceva de dulce fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios nu o mai tratase nimeni, în halul  ăsta de ascetic.

– Şi acum, femeie, că m-ai văzut, m-ai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria civică până la capăt. Mă vei percepe aşa cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă la restaurant”. În seara asta îmi vei citi cărticica de statistică până voi adormi. Mâine te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia de concubină prezidenţială. Vei merge la reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră, maiou, iţari cu breteluţe  şi şosete de mătase vişinie. Vandei îi aruncă peste pat, ca să se îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de infirmieră.

Aşa se face că strada a fost epurată de ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.

Corpul electoral fusese stabilizat şi echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace. Prezenţa afrodiziacă a Vandei îl inspira politic. Cât despre viaţa lui erotică, este adevărat că până la convieţuirea cu prima şi ultima lui femeie, Vanda, aceasta se petrecuse într-o lungă acoladă digresivă. Acum recupera intensiv capitolul erotic restant. Uneori, între două teleconferinţe, dădea fuga-fuguţa în dormitorul conjugal şi se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant. Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de groaza strangulatorului potenţial. Odată Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu eşarfa şi să strângă puţintel de ea. Pentru comprehensiunea ei subtilă, Siderius era profund recunoscător.  Avea să-i facă şi o surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul public. Nici că se putea prilej mai nimerit decât împurpurata defilare.

Siderius fremăta uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l săgeta vezica urinară de durere. Idila cu masele unduitoare începea să nu mai aibă haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona, parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită, iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de mătasea fină şi uşoară. Era momentul culminant al grandioasei manifestări dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care avea s-o fluture, în semn de rămas-bun, maiului muncitoresc aniversar. Vanda se crispă şi deveni lividă, simţind boarea eşarfei peste faţă şi peste gât. Îşi ascunse cu dexteritate chipul şi suspină înfricoşată. Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji. Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu vocea înecată de plâns:

– Siderius, ajunge,

Eşarfa rău mă strânge,

Trupul mi se frânge,

Viaţa mi se stinge.

 

autor Virginia Paraschiv

Tagged with:

Comentarii închise la Eşarfa purpurie

Lentila de contact şi damigeana

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală îşi epuizase energia militantă şi obturase coerenţa statului ordonator.

Cei dintâi au dat semne de plictis oamenii în uniformă şi fără chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi câte o conservă pe care o desfăcuseră meticulos. Urma mâncatul propriu-zis. În dreptul gurii îşi croiseră cu  briceagul o deschizătură pentru dumicaţii regulamentari. Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă, pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură contradicţie între a vrea şi a putea  să sorbi, să mesteci şi să înghiţi.

– Oare mai ţinem mult cârpa sub obrazul nostru identitar? – se semeţi retoric către comandant o namilă care muşcase năprasnic din gamelă, crezând că e tartina.

– Fiule, am ostenit cu toţii în exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi. Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes. Săltaţi în sus şi ochelarii.

– Aşa mai merge, domn’ comandant, arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă cu fes?

– Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu’ comandant, care ne este ca un tată, lucrează tot timpul sub acoperire şi are nu numai cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un veteran cu tactul necesar şi oportun al subalternului vocaţional.

– Soldat, de unde ai informaţia cu lentile de contact?

Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol ca prostu’.” Numai eu am fost tâmpitul care era să fie prins în dormitorul şefului, când mă hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă, silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub arcuri cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar ce mi-au văzut ochii şi ce mi-au auzit urechile în noaptea aceea m-au copleşit. Când a intrat omul în casă, femeia nu avea pe ea decât scufiţa albă şi un şorţuleţ decorativ de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus mânuţele la ochi şi a început să debiteze:

-Mi-a fost dor de tine, nestemata mea cazonă,m-am jucat de-a gospodina, friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani, ştii, am avut o viziune…

L-a luat de mână, tipul o urma, moale şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau cu ea, s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt. Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”. Amorţit de somn, bărbatul răspundea la parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat, cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa. Într-un târziu au adormit. Peste noapte se făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever, aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, m-am îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a înfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase în pace maniaca. M-am simţit solidar cu şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa, şi a scăpat o lentilă de contact, începând să orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o personal. L-am scutit de efortul de a scotoci prin covorul prăfuit. Recunoscător şi tandru, mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat somn uşor, să fiu frumoasă şi cuminte. Cum stăteam cu pielicica goală, singur- singurel, chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un dor arhaic de tiparul matricial:

– Mamă Venus, tu cea cu întreite atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a lumii din cer, din străfund de  ape şi de pe pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în infinitul cosmogonic. Acoperă-mi goliciunea, tu, maică ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un pantalon! Trăsneşte-l cu puterea ta divină pe soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat, scapă-mă de curtea marţială.

Zeiţa a avut milă de mine, muierea adormită a chicotit în somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de muchia patului. La slujbă i se vedea cucuiul de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să scap de beleaua de femeie pentru că ludica dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă deghizat în coana  lăptăreasă. Ştiam secretul: ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.

-Soldat, nu mi-ai răspuns la întrebare.

– Domnule comandant, cu tot respectul, vă informez că, de câte ori am dat cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am intuit că, din motive de maximă securitate, ochii dumneavoastră sunt blindaţi.

– Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot spune aşa, ca de la om la om, că puterea este încopciată între secret şi paradox. De pildă, fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă de la departamentul de sexologie fricţionară. Era musai să vă testăm comportamentul în situaţie de criză. În mare parte, v-aţi descurcat foarte bine.Aţi trecut cu brio testul de fidelitate.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte, goi- goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi, să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a dat prin gând măcar umbra vreunei fapte infamante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de mine, sau să-mi umblaţi prin fişier şi să-mi extrageţi documente. Am privit cu multă atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la mine. Eu, comandantul vostru, mi-am regalat puterea în maiou şi pijama. Asta în vreme ce rezerviştii de la guvernare se dau de ceasul morţii să ţină situaţia sub minimul de control, cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy. Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate vor lua cu ei şi solda voastră. Bieţii de voi sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de idei şi de timp. Prin mijloacele mele specifice de informare, am aflat că dinspre depoul de tramvaie vine o procesiune de obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi istoric. Nu e tactic să le stăm în cale. Abandonaţi efectele, inclusiv tăbliţele de înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul, pentru că în trenuri şi camioane este curent. Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi. Am încredere în steaua norocoasă a iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.

Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba că se întâmplase o mare nenorocire. Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi într-o furgonetă de nişte indivizi în halate albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul fostului guvern era împresurat de bălării, un stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf de cloroform. O ţinea în braţe un tânăr ce dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe ochi.

„ Cine a tras în noi”, se tânguia o frunză din plopul scerat în unduirea ei nătângă, acolo, în oraşul cu memoria castrată.

 

autor  Virginia Paraschiv 

Tagged with:

Comentarii închise la Lentila de contact şi damigeana

Văpăi epigramistice de iarnă

Posted in Articole by Hopernicus on 19/11/2011

De câte ori m-au acroşat irezistibilii domni , Filipicul şi Elegiacul, mă rugam să iasă din uz, să fie cenzurată epigrama, numai să nu fac eu  cronica umoriştilor legitimaţi şi parafaţi oficial. Domnii aveau un aer subversiv şi sumbru, erau purtătorii de catrene rimate pe tema iernii, semnate de confraţii responsabili cu râsul în Baia Mare. Făcură ce făcură şi mi-au dat în custodie capodoperele de umor amărât. Îi luăm pe rând, cu alicele lor versificate şi pomădate stylistic. Ioan Fîrte Adi , marele comparatist sociologic, a descoperit că aleşii moţăie în parlament: Pot s-afirm făr* de emfază/ Că la noi, cu mult talent/ Nu doar urşii hibernează/ Ci şi cei din parlament. Epocală descoperire!

Filipicul Romică e subtil , eludează Hibernarea plăcută a  lui Adi şi dezbate o temă socială de mare fierbinţeală electorală, Ger în Casa de Cultură. La spectacol de umor/ Cât pe-aci era să mor/ De-atâta literatură/ Şi de frigul din …cultură. Victimizează seraphic Romică, trecând sub tăcere marele secret al culturii maramureşene, metafora stropită cu palincă.

Din Tazlăul mitologic, se aude clinchetul de zurgălăi de la pintenii duduii Viorica Găinariu. Cu profunzimea şi geniul feminin  characteristic , grăieşte versificat această porumbiţă mefistofelică: La sfârşitul anului/ Este vremea Moşului/ Unii îl aşteaptă în silă/ Că-i un fel de Moş Gerilă. Superbă această tranşare politică a moşilor, poeta cu nume de floare are o viziune lucidă şi cumva aguridă asupra dărniciei congelate din bătrâni.

Distinsul Domn Vasile Mureşan practică o severă satiră socială, asociind reumatismul cronic cu patologia guvernamentală: Simţi că-n iarna asta rece/ Frig prin oase îţi tot trece/ Cu-ajutorul de căldură/ Dârdâie dinţii din gură. Spirit critic şi mare progresist, Mureşan oferă Ajutor călduros tropăitului social democrat al protestelor de stradă.

 

Winter haystacks, artist David Croitor

Marele şi inevitabilul Guru al prozodiei captive în poezia cu forme şi idei fixe, ne propune o şaradă cu un tâlc abscons, misterios: Iarna nu-i ca vara, citând cu smerenie civică din vorbele cârmaciului de la Cotroceniul aflat în deranj oranj: Zis-a ca un şiretlic/T. Băsescu bun de gură/ În sfârşit să-l contrazic/ Apelat- am la natură. Mă înebunesc după sintaxa aeriană, după inversiunea topică arhaizantă, şi după abisul tenebrous din spatele  abrevierii T. (Numel de Ioan Şiman e păstrat în arhivele secrete ale Spinului)

Vasile Tiucaş e străbătut de fiorii emoţiei hibernale, şi gângureşte Vine Moş Crăciun: Pe aşa cumplite geruri/ Prin nămeţii adunaţi/ Moş Crăciun aduce daruri / Numai la copii bogaţi. Urlă din toţi bojocii, dincolo de gânguritul primordial, vocea luptei de clasă. Numai că primarul Cătălin Cherecheş cel cu inimă bărbată, va veghea ca urbea să nu se troienească, copiii străzii vor fi duşi la adăpost, creştinii bisericoşi şi miloşi vor milui săracii, iar epigrama militantă se va goli de conţinut, că formula estetică e seacă şi blegită de demult.

Alt răsculat al sorţii, Mircea Micle cel oropsit şi viteaz, clamează sibilinic în Iarna ÎnfometatuluiNu mai am de ce mă teme/ Iarna este un câştig/ Dacă vine mai devreme/ Moare foamea mea de frig. Ce revoltă dreaptă şi deşteaptă, demnă de vechea şcoală de partid a proletarului cu stilou şi cască.

Nistor Bud îşi scaldă reveriile De revelion în paharul cu vin şi se încarcă de ciudă până la sughiţ : Unii îl petrec la mare/ Alţii peste trei hotare/ Numai eu ca pensionar/ Trag cu ochiul la pahar. Mare impostură cu acest poem veninos şi oţeţit. Domnu Bud, cu state vechi de plată la Caspev, se lamentează şmechereşte de singurătate ca să-l audă diva din vecini şi să-l cheme la pomana porcului când bărbatul ei e beat şi prăbuşit în adormire .

Alt glumeţ abil. Toma Rocneanu chipurile se dă la primar cu ironie creatoare. El descrie cu talent cum arată o fictivăBucurie de primarIată iarna ca un dur/ Ce-l încântă pe primar/ Tot ce nu e de văzut/ Sub zăpadă e căzut. Comparaţia dulcinenei de iarnă cu bărbatul dur se pretează la o interpretare psihanalitică . Toma Rocneanu are , se pare predilecţie pentru transexualitate, îi prieşte iarna în travesty. Apoi el plonjează cu freza spre  orhideea sălbatică şi absconsă de sub volanele înzăpezite ale străzii, rămâne de văzut dacă invizibilul metafizic se relevă în viaţa de noapte sau de zi. Nu înţeleg ce profit cu bucurie ar avea primarul cu nume de seducător luciferic din plonjonul erotic al lui Rocneanu.

Regalul poemelor întroienite poartă o cunună a graţiei ţepoase În seara de Crăciun. Epopeea antimioritică a Aureliei Velea, căci de ea e vorba, are două părţi. Prima parte, o parte cugetătoare şi contemplativă: Pe la uşi ni se perindă/ Dă necazul până-n grindă…Punctele de suspensie sugerează o pauză de gândire. Apoi urmează şi trama narativă: Urătorii fortuit/ Ne colindă… gratuit. Se deduce că trecerea bruscă de la singular la plural, trozneala lexicală fortuit/ gratuit, îmbălsămează stilistic gospodăria omului necăjit care îşi agaţă deznădejdea existenţială în grindă.

Şi acum, bomboana pe colivă. Doctorul poet frisonează şi el în stih epigramistic. Mihai  Ganea suspină şi jeleşte dupăO doamnă la CaspevVara o plimbă veselia../ Pe la cor şi e fudulă/ Iarna, ţâfna şi prostia/ Le ascunde sub căciulă. Hotârât lucru, omul o caută cu lumânarea şi-mi aprinde şi mie paie-n cap. Şi-a pus în gând să poarte sub pălărie, eticheta de misogin. O fi vreun amor din prima tinereţe, şi, în cel mai sadic stil ultramaramureşean, se răzbună acum pe domnişoara care i-o fi refuzat asalturile amoroase. 

E miezul nopţii, eu mă opintesc cu făcăturile epigramistice, mi s-a dat şi metrajul cronicii pentru capodoperele de la Spinul, eu mă strofoc pentru ei şi ei se gândesc cum să profite de mine ca să-i tămâiez şi să-i nemuresc. Filipicul şi Şoimanul elegiac , vigilenţi, îmi vor da un telefon abstract şi innocent, de bineţe. Am citit până la desfiinţarea sinelui meu epigrame de iarnă, ce e mai rău e că mai sunt şi alte anotimpuri şi dulăii ăştia vânjoşi şi antrenaţi nu se vor opri din scris, vor recidiva. Şi vor şi publica, iar la divinele lansări de carte vor veni oficialii municipali şi judeţeni ca să facă poza electorală de oameni iubitori de cultură. Om mă fac dacă mă apuc şi eu de epigrame, să mă bucur şi eu de fudulie auctorială şi să mă dea, la oră de vârf, la ştiri, pe sticlă:

Iarna cu asfalt

             Dezgheţatul Cătălin, în plin avânt electoral

             Se opinteşte metafizic cu infrastructura.

             Îngroapă-n găuri negre devizul şi factura

             Cu smoală rece ctitoreşte-un paradis fiscal.

Notă: Epigrama mea este cea mai bună, mai frumosă şi incitantă.

 

autor Virginia Paraschiv 

Comentarii închise la Văpăi epigramistice de iarnă

Cuvinte răzleţite adunate în CUVÂNT

Posted in Articole, Cărţi noi by Hopernicus on 17/11/2011

VALEA PAMÂNTULUI, ION BOGDAN, CRONICA

                      

Valea Pamântului, volumul de poeme semnat de Ion Bogdan(Editura DaciaXXI,2010), a avut traseul firesc al unei cărţi aparţinând unui poet consacrat şi apreciat de critica literară pentru eleganţa discursului poetic. Este deja ştiut că Ion Bogdan , în strădania de a sacraliza natura, poate fi considerat un discipol al lui Lucian Blaga, Alexandru Piru a identificat şi a definit poezia lui Ion Bogdan în această paradigmă. Filon blagian şi imersiune în meandrele mitologiei milenare maramureşene. Ion Bogdan, purtător de aură semeţ livrescă dar şi arhaizantă, poate fi un  fericit creator răsplătit cu verdicte critice măgulitoare. Şi totuşi suita de incantaţii din Valea Pământului poate fi citită şi auzită lăuntric şi altfel. Am în vedere, ca premiză şi temei de abordare “altfel”, poemul Citadină, unde poetul defineşte geografia urbanităţii noastre cea de toate zilele:  totul şi toate încep de aici de la străzile/ limpezi şi largi ce ne leagă de infinit de la/ constelaţiile marilor blocuri multicolore statornice/obişnuite cu neliniştea somnului nostru (p.72).Comunitatea percepută vizual este reductibilă categorial la o singură dimensiune:vecinii: vecinii mei/ din blocul ce îl văd/ pe fereastra de la balcon/ şi-au făcut o mansardă/ prin ea să se ascundă/ să locuiască/ să se piardă/ au lăsat-o nevăruită pe dinafară/ au lăsat-o într-o doară(p.64). Semenii din proximitatea domestică, anonimii frisonând cu  tentative de mister părelnice, ratate, unde altundeva decât în valea gasteropodelor.Prin interogaţia retorică din finalul de poem cu trimitere explicită Ion Barbu, poemul trădează afinitatea lui Ion Bogdan cu poetica de sorginte expresionistă. Înţelegem astfel spiritul voit eclectic al structurii poetice, unde incantaţia convieţuieşte cu elemente prozaice, mitul primordial se împleteşte cu irosirile cotidiene, iar metafora luxuriantă este spartă de enunţuri lapidare, expresii ale unor trăiri de-o clipă în prezentul obturant pentru imaginarul metafizic. Ritualul pâinii sacre se acomodează cu bol de  plastic drastic soft(praf de copt, p.114). Melanjul anticalofil, este ţesut poetic cu migală şi îndemânare de condei poetic îndelung exersat şi instaurează o formula unei disperări existenţiale ale unui poet care se caută pe sine în noianul de cuvinte epuizate şi care nu se pot aduna în unitatea incantatoare , sacră, de CUVÂNT. Blazarea ia locul uimirii extatice: nu pleca înspre nord înspre/ marea Baltică/ e doar o băltoacă(praf de copt,p.114). Mirajul nordului eşuează aşadar în mediocritate şi deriziune. Interesantă este această geografie imaginară a spiritului lui Ion Bogdan , autentic maramureşean, o voce extrem de expresivă a nordului românesc. Poetul parcă ar vrea să se smulgă de sub tirania nordului tutelar, altminteri spaţiul predilect pentru expresionismul european, prin care arta a izbucnit ca strigăt al conştiinţei sufocate de invazia reglementărilor inflexibile în viaţa socială şi în expresia artistică. Fizionomia expresionistă a discursului poetic din Valea Pământului se înscrie într-o tendinţă literară inedită. Logosul poetic, ca zămislire, o recreare a lumii, , prin distorsionarea voluntară a formelor, ba chiar prin alterarea intenţionată auctorial a armoniei metaforizante, îşi are expresii surprinzătoare în poezia română contemporană. Ion Bogdan are accente expresioniste inserate în tonalitatea pură elegiacă. Poeta Marcela Blaga, descinsă din tărâmul magic vrâncean, înalţă emoţia trăirii până la paroxism apocaliptic. Poeta se avântă în exil monoton  cromatic, Exil portocaliu( Editura Transilvania, 2009). Apocalipsa are o singură dimensiune, dimensiunea arderii pe rug a sufletului său. Ion Bogdan substituie dimensiunea apocaliptică nimicitoare şi violentă  cu aceea a eşecului sordid, ca izvor al dezechilibrului universal: posibilă destructurare în evoluţia/ viei  materii/ renunţare totală la tot ce ar putea/ să-ţi scadă fiinţa totul făcut pe/ jumătate sau chiar mai puţin( vămile văzduhului, p.27). Iar păcatul primordial al lumii şi vieţii contemporane , ar fi lipsa de Unicitate, înserierea noastră non-existenţială şi amorfă.

Cândva, în alt spaţiu de referinţă culturală , un exponent de geniu al nordului european, Goethe a părăsit vremelnic Germania fără chip şi s-a revigorat psihologic şi creativ, în Italia, în strălucirea mirifică a sudului cultural. Ne aflăm însă într-un mileniu al disoluţiei globale şi iluzia splendorii sudice nu mai este funcţională. Suntem noi înşine atinşi de morbul măreţiei imposibile, imaginarul nostru este frânt şi limitat. Minunile lumii străvechi sunt ele însele în plină criză de reprezentare. Ion Bogdan glosează ironic şi razant: Italia are talie mică/ nu este decât o cizmă privită cu pizmă( Pontus Euxinus, p.82). Nici sudul românesc nu este de bun augur pentru apoftegtematicul poet: ce-ar fi să zicem / că Euxinus Pont/ a murit/ cu neruşinare […] Pontul Euxin/ de unde oameni nu vin/ numai lut/ numai verin…(Pontul Euxin, p.85) Şi atunci unde sălăşuieşte Pantheonul lui Ion Bogdan? În Maramureş, afirmă poetul fără echivoc, fără urmă de sfială şi de îndoială. Maramureş, tărâm statornic, izbăvitor şi dătător de har celest. Maramureş, locul geometric al omeniei şi al metafizicii nedisimulate: Maramureş/ pentru că noi mai ştim să fim/ pentru că noi/ prin vremuri grele şi ger/ suntem aproape de cel cer/ ce-i necuprins şi nu ne doare/ decât străluminarea(Pontus Euxinus, p. 85). Din această perspectivă de intepretare a textului lui Ion Bogdan, zeii tutelari , Eminescu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Ion Barbu, îşi află în Maramureş templul de elecţiune. Ion Bogdan  îşi venerează poeţii din Pantheonul imaginar, pentru miracolul adunării cuvintelor răzleţite ale limbii române în CUVÂNT. E de înţeles aşadar de ce poetul nu se iroseşte în nefertile călătorii imaginare prin univers, devreme ce îşi poate aduce poezia, acasă, în Maramureş, în altar. Exerciţiul de adoraţie în faţa valorilor literaturii naţionale îi dă vigoarea şi motivaţia interogaţiei existenţiale obsesiv rostite: cine sunt/ cine am fost( portret, p.14), eu cine sunt(Valea Pământului, p.43), cine voi fi cine voi fi încet încet/ când vor veni zorii de zi încet încet( lacul, p.88). Un poet aflat într-o severă scrutare de sine, de căutare a identităţii creative izbăvitoare.

Valea Pământului, tărâmul  imaginat de Ion Bogdan, este un loc al providenţei divine, un spaţiu magic binefăcător.

În Cartea lui Enoh, Valea Pământului este valea de foc şi de tortură pentru păcătoşi.  Stihiile de ape vor cotropi şi vor îneca pământul.  Locuitorii din partea de jos a cerurilor vor fi nimiciţi. Valea însemnă adâncime, hău, e distantă în raport cu bolta cerului divin. Oamenii din Vale îşi petrec o viaţă stătută, vegetativă, sunt înstrăinaţi de zborul gândului spre înălţimi celeste. Îşi petrec şi ziua pe ne-lumină, cu privirea coborâtă în jos, numai în jos. Timpul este mort în vale. Nimic nu este de aşteptat decât Marea Viitură care să şteargă până şi umbra nevredniciei şi nimicniciei omeneşti. Valea Pământului din Cartea lui Enoh este tărâmul statornicit pentru urgia lui Dumnezeu( cap. 54).

Ion Bogdan aşează Valea Pământului în coordonatele mitologiei maramureşene. El oficiază un ritual străvechi de exorcizare prin CUVÂNT. Nimic din graiul său poetic nu săgetează otrăvit în vis deşart, demoniac. Întoarcerea în timp este tămăduitoare pentru artistul şovăind în prezentul steril şi urât. Întoarcerea perpetuă în timp şi acasă, mereu acasă, în Maramureş. Lumea dincolo de munţi e cum e, o lume globalizată şi confuză, sau o lume lâncedă şi ticăloasă. Cine sunt ei, cei dincolo de Valea Pământului, nu prea are importanţă, câtă vreme Maramureşul este, în cutumele lui, de neclintit. Ion Bogdan săvârşeşte o conversie a simbolului malefic, Valea, în hotarele unui miraj paradisiac. Un miraj aproape indefinibil, de necuprins , şi vulnerabil. În pragul imaginarului utopic, lumea reală tropăie şi îşi clamează barbaria. Şi ameninţă să contamineze Valea, Valea Pământului, a lui Ion Bogdan.

 

autor Virginia Paraschiv 

Tagged with:

Comentarii închise la Cuvinte răzleţite adunate în CUVÂNT

atas d yiwen / Le Un et la Multitude / UNUL şi MULŢIMEA ( însoţit de comentariu critic)

Posted in Bilingv, română- albaneză, Română-Franceză, Traduceri by Hopernicus on 08/11/2011

atas d yiwen

 

Seg yiwen yenesr-d waṭas

Aṭas yezzi ɣer yiwen

Yiwen d acu yettalas

Aṭas umu sawalen

Yedder yiwen seg waṭas

D nitni i- as yeggen ismawen

Yuɣal mi t-ufan d aṭas

La s-regglen yiwen yiwen

 

Yiwen anida yella

Aṭas i inudden fell-as

Netta anda akken yella

Yiwen ur d –yedli fell-as

Yal wa amek it-iwala

Xas werǧin ẓran ṣṣifa-s

Wwin-t s lewhi akka

Sgujdren dew laɛnaya-s

 

Aṭas mi inuda aṭas

Yefreq yuɣal d yiwen

Yal wa txedɛi-t tassa-s

Ɣef ssin bḍan wulawen

Abrid yessa d tikerkas

Yeǧǧa-d trad gar wakniwen

Xas terza-d talwit yiwwas

S waxḍad ad tticelqef yiwen

 

Yiwen ur yezmir i yiman-is

Ma d sin zgan d ixṣimen

Yal wa yesbed ɣer idisan-is

Win i jeɛlen d yiwen

Amek ara yezdi lqed-is

Kra n win izedwen ɣef yiwen

Amek ara s id iban umur-is

Win yesɛan ala yiwen ?

 

Yiwen ma yewweḍ lḥed –is

Ad yas wayeḍ a t-iɣiḍlen

Sin ma ddan di later-is

Yiwwas ad msengaren

Illem ad yeẓẓel afus-is

Deg yimi n wulac ad belɛen

Assa ad yefru ccɣel-is

Ur d yett$ima ula d yiwen

 

(varianta originalã în limba Tamazigh: Ait Slimane Hamid, Algeria)

 

Le Un et la Multitude

 

Du Un dériva la Multitude

Et trouva son du dans le Un

Le Un ayant prit ses habitudes

Obligea la multitude à ne jurer que par le Un

Il couva son pouvoir dans la multitude

Qui l’affubla de moult dénominations

La Multitude en hébétude

Se rebiffa et opta pour une démarcation

 

Là où réside le Un

Nombreux sont qui ont cherché à le savoir

Mais comme nul ne connait son chemin

Personne n’a pu l’apercevoir

Chacun lui inventa une image

Même s’ils ignorent tout de son visage

Ils le trainent tel un mirage

Et supputent qu’il leur octroie le courage

 

La Multitude en réclamant le plus

Se dispersa, retomba dans le Un

Chacun fut trahi par sa mue

Pour se définir dans le seul Un

Le sentier tapissé de mensonges

Légua guerres et troubles partout

La paix devint un simple songe

Qui erre dans des horizons flou

 

Le Un devint incapable

La Multitude ingérable

Quelle est victime qui est le responsable?

La vérité devint impalpable

Comment vivre dans l’honneur

Quand c’est le Un qui guide Tout?

Comment éloigner la peur

Quand le Un redoute le tout ?

 

Quand le Un outrepasse la logique

Viendra l’autre pour le déloger

Quand le rêve devient chimérique

La multitude est bloquée

Le néant tend des lors sa main

Pour combler le gouffre de son vide

Dedans, tous tomberont, un par un

Ne subsistera alors ni le Un Ni la multitude

 

(varianta în limba francezã: Ait Slimane Hamid, Algeria)

 

UNUL şi MULŢIMEA

 

Dintr-UNUL derivã MULŢIMEA

Şi vom gãsi din-ul lui într-UNUL

UNUL fãcându-şi obiceiuri

Obligã MULŢIMEA sã nu jure decât printr-UNUL

Îşi cloci puterea în MULŢIMEA

Care îl împopoţiona cu foarte multe nume

MULŢIMEA în zãpãceala ei

Se împotrivi şi optã pentru o stavilã

 

Acolo unde existã UNUL

Sunt numeroşi cei care vor sã-L ştie

Dar cum niciunul nu-I cunoaşte drumul

Nimeni n-a putut sã-l zãreascã

Fiecare îi inventã o imagine

Deşi nu-I bãgarã în seamã chipul

Îl târârã ca pe un miraj

Şi gãsirã cã le dã curaj

 

MULŢIMEA reclamând surplusul

Se împrãştie devenind UNUL

Fiecare fu trãdat prin aceastã lepãdare

Ca sã se defineascã într-un singur UNU

Poteca acoperitã cu minciuni

Nãscu razboaie şi necazuri pretutindeni

Pacea deveni un simplu gând

Ce rãtãceşte prin orizonturi tulburi

 

UNUL deveni incapabil

Mulţimea de neânghiţit

Cine e victima cine e responsabilul?

Adevãrul deveni de neatins

Cum sã trãieşti onorabil

Când exista UNUL care conduce totul?

Cum sã îndepãrtezi frica

Când UNUL face sã se teamã totul?

 

Când UNUL depãşeste logica

Va veni altul ca sã-L mãture

Când visul devine himeric

MULŢIMEA este blocatã

Neantul îşi întinde de departe mâna

Ca sã astupe abisul vidului sãu

Înãuntrul lui, vor cãdea toţi, unul câte unul

Nu va mai rãmâne atunci nici UNUL nici MULŢIMEA

 

traducerea în limba românã: Mariana Bendou

 

 

 

 

 

comentariu critic:  Frumos exerciţiu de text comparat. În franceză sună elegant, dar în română are şi valenţe metafizice.Nota 10.

critic Virginia Paraschiv

 

Comentarii închise la atas d yiwen / Le Un et la Multitude / UNUL şi MULŢIMEA ( însoţit de comentariu critic)

Departe de Troia (ziua 8)- însoţit de comentariu critic

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 04/11/2011

Noaptea a venit supărată şi s-a aşezat între noi, aşteptând umilă, să îi sărutăm buzele însângerate de stelele reci. Liniştea s-a dezbrăcat de toate simbolurile dar nu a uitat să aprindă focurile de noapte ale aşteptării.

Ne aşezăm lângă focuri şi povestim despre orice şi despre tot. Baladele islandeze se unesc cu povestirile egiptenilor, legendele sud americane se amestecă cu poveştile horror coreene. Toată lumea povesteşte, toată lumea ascultă. Camaradul ucrainean Sasha povesteşte a mia oară cum mama lui pregăteşte mâncarea. Toţi ştim cum pregăteşte mama lui murăturile şi care e reţeta specială pentru gogoşile umplute cu gem de prune. Ochii albaştri ai camaradului nostru strălucesc atât de frumos când povesteşte de acasă, încât niciodată nu îl întrerupem şi îl lăsăm să ne povestească iar despre clătite, blinii sau găluşte. Parcă recunoscător, la sfârşitul evocărilor sale, Sasha împarte ţigări la toţi cei care fumează.

– Dornene, povesteşte şi la camarazi ce ai păţit când erai la grădiniţă! Hai spune!

Sasha insistă iar ceilalţi camarazi erau terminaţi de râs pentru că nu îşi imaginau că am fost vreodată copil de grădiniţă. Viaţa…

S-a întâmplat demult, pe vremea când eram un copil din grupa mare, a unei grădiniţe din satul meu de munte. Educatoarea noastră plecase câteva zile cu treburi în capitală şi ne lăsase pe mâna celeilalte educatoare: una tânără şi scârboasă care ne ura pe motiv ca am fi copii de ţărani. Se împrietenise de ceva vreme cu un suplinitor dubios, proaspăt divorţat de o procuroare. Era un slăbănog ce venea în sat cu autobuzul de ora şapte, poposea la grădiniţa unde îşi bea cafeaua cu educatoarea şi apoi pleca la şcoală unde preda ore de educaţie fizică. Venisem la grădiniţă foarte bucuros. Îmi amintesc perfect. chiar după atâţia ani, gesturile mele largi cu care arătam copiilor hainele mele noi. Cu o zi înainte mersesem la oraş. Părinţii mei îmi cumpăraseră panataloni gri cu dungi negre şi pulover verde cu o dungă albă. Eram mândru de toate astea, tare mândru.

Slăbănogul stătea lângă educatoare şi se prăpădea de râs. Se vedea clar că puseseră ceva la cale şi râdeau ca doi proşti uitându-se la noi. Educatoarea a bătut din palme şi ne-a cerut să ne aliniem afară în curte. Pe iarbă, bruma era de două degete iar frigul ne muşca de urechi, de degete, de buze. Educatoarea ne-a explicat că vom învăţa un nou joc, unul deosebit care ne va place foarte mult. A cerut ca fetele să se aşeze în genunchi şi să behăie iar băieţii, tot în genunchi, să meargă în jurul lor şi să hămăie. Copiii s-au privit unul pe altul şi majoritatea au început să plângă. Frigul era pătrunzător iar pe jos era murdar şi brumat. Profesorul slăbănog a început să pălmuiască pe cei ce nu se supuneau ordinelor şi în câteva minute toţi copiii erau în genunchi hămăind sau behăind. Cei doi stăteau şi râdeau ca nişte demenţi iar educatoarea se oprea uneori din râs şi urla disperată:

-Aşa, pui de ţărani nespălaţi ce sunteţi!

În nebunia aceea, eu rămăsesem pe treptele de ciment din faţa cancelariei iar cei doi nu mă văzuseră. Într-un moment de maximă inspiraţie am alergat spre poartă. Din păcate cei doi mă văzuseră şi alergau şi ei după mine. Ajuns în stradă, m-am repezit în prima curte şi de acolo prin livezi m-am strecurat spre casă, cu gândul să povestesc părinţilor mei ce s-a întâmplat. Acasă nu am găsit pe nimeni iar în faţa porţii am văzut pe profesorul de sport aşteptând ceva. Ziua s-a scurs greu iar părinţilor nu le-am spus nimic.

A doua zi la grădiniţă, venise educatoarea cea veche iar copiii nu povestiseră nimic din ceea ce au îndurat.  Părea că totul e firesc şi că umilinţa aceea nu a  însemnat absolut nimic. În gentuţa mea pusesem un ciocan şi un cuţitaş foarte tăios, toate astea le-am ascuns lângă ghena de gunoi. Am cerut voie afară şi m-am dus ţintă la maşina educatoarei care ura copiii de ţăran. Deşi eram puşti am reuşit să îi sparg toate cauciucurile iar cu ciocanul i-am făcut ţăndări parbrizul. Ciocanul şi cuţitul le-am ascuns apoi sub parapetul din faţa grădiniţei şi am intrat liniştit în sala de clasă. La pauză, toţi priveam cum urla de nervi educatoarea dar ea credea că vreun părinte s-a răzbunat nicidecum un copil de şapte ani.

– Când o să vin în ţara ta, să îmi spui unde stă educatoarea aia. O să am o vorbă cu ea, spune Sasha enervat cu ochii aproape în lacrimi.

– Şi eu o să am o vorbă cu ea, şopteşte un alt camarad.

– Şi eu, se aude din diferite părţi ale nopţii…

Noaptea a venit supărată şi s-a asezat între noi ca şi când ar fi dorit să ne ocrotească amintirile. Visele au fost alungate şi în locul lor au poposit imagini vechi din vremuri foarte îndepărtate.

Lemnele din foc au început să pocnească şi să geamă. Căpitanul a dat ordin să se împartă coniac şi ciocolată tuturor. Nu vom afla niciodată de ce face asta. Moartea plânge însingurată lângă izvorul tamaduirii. Privim stelele şi râdem…râdem

 

 

autor Dorneanu Eduard

 

 

 

 

 

Comentariu critic: Când Herta Muller a vorbit despre violenţa din grădiniţe, cu trimitere la noi, la români, în comunism, toată ţâfna patriotardă a sărit de fund în sus. Mă bucur să văd încă un condei neietător cu privire la brutele care au în “grijă” mititei.
Structura textului este ţesută foarte frumos. Nota 10

critic Virginia Paraschiv

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii închise la Departe de Troia (ziua 8)- însoţit de comentariu critic

Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

Posted in Articole, Cenacluri, Cărţi noi by Hopernicus on 12/08/2011
Programul zilei a şasea a cuprins şi prezentarea cărţii SIMBOLICA ARTELOR NON-VERBALE, aplicaţii hermeneutice, autor artistul plastic, sculptorul şi doctorul în filozofie ION MARCHIŞ.
Umbre1, artist Nick Sava
Lucrarea a fost prezentată de către Virginia Paraschiv, critic şi eseist avizat care a dezvăluit în expunerea sa intenţia generoasă a autorului de a integra ţinuturile din nordul României, mai exact, Maramureşul istoric în cultura Europeană şi Universală ca parte integrantă şi obligatorie. Concomitent cu expunerea a fost proiectat filmul „Drumul morţii şi renaşterii”

Consemnează, Mihai Ganea



 

Prezentare de carte

Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice

 

            Maramureş-matrice a limbajului universal

 

O lucrare doctă este o lucrare doctă. Ingredientele livreşti susţinute de o logică argumentativă. Cartea lui Ioan Marchiş,  Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice, se conformează inteligent exigenţelor specifice unui studiu de cercetare ştiinţifică  analitică şi aplicată. Instanţele aulice reprezentative au recunoscut în unanimitate standardele înalte ale expresiei spirituale şi culturale ale volumului interesând hermeneutica artelor non-verbale. Ceremonia de lansare a cărţii, desfăşurată în amfiteatrul Universităţii Nord din Baia Mare, a confirmat şi a întărit prestigiul auctorial al lui Ioan Marchiş, lucrarea a fost comentată din perspectivă filosofică şi antropologică. Cartea la care facem referire este o sinteză a ceea ce a fost discurs didactic erudit alcătuit sub constrângerile şi rigorile unei teze de doctorat. Să privim însă cu realism şi cu onestitate cazul particular al lui Ioan Marchiş. Maestrul Marchiş nu are trebuinţă  publică de blazonul unei teze de doctorat. Artistul Marchiş are însă nevoie de comunicare verbală cu lumea, şi atunci redactează o carte, o carte cu substrat, cu tâlc. El vine dintr-o zonă a comunicării non-verbale, după o experienţă creativă pe durata unei vieţi de om. El smulge din lemn, din piatră şi din metal trecut prin foc, statornicia materiei primare, dincolo de senzorialitatea spaţio-temporală. Şi tot semne ale statorniciei extra-senzoriale le aşterne pictorul Ioan Marchiş pe suprafeţe plane. Aflat în etapa deplinei maturităţi creatoare, Artistul Plastic a descoperit cu nelinişte o fisură în arta comunicării sale cu lumea. Percepţia iubitorilor sculpturilor şi tablourilor lui este aceea a  unui tărâm misterios şi mirific maramureşean. Un Maramureş izolat de lume, straniu, un Maramureş al antinomiei simplificatoare: soare-întuneric. Un artist limitat spiritual în spaţiul civilizator naţional. Am observat pasiunea, iar uneori înfrigurarea cu care  Ioan Marchiş recomandă prietenului său cititorul, modalitatea eficientă de lectură: „Vezi că prima parte este strict teoretică, poate nu ai răbdare, du-te la partea a doua , de aplicaţii hermeneutice”. Să ne înţelegem, cititorii lui Ioan Marchiş sunt persoane cultivate reunite sub pavăza unei comunităţi spirituale , dincolo de zarva perisabilă a societăţii vulgarizate şi abrutizate, acestea se orientează în labirintul erudiţiei şi detectează deliciile distanţării autorului de bibliografia intimidantă şi ale trecerii acestuia în domeniul conceptului personalizat. Artistul este frământat de o îndoială chinuitoare: „ Nu ştim dacă acea libertate individuală de a percepe realitatea şi simţirea, întreaga noastră „înţelegere” nu e un labirint arhetipal predestinat”(p.171). În peripluul său documentar prin teoriile comunicării verbale şi non-verbale, Ioan Marchiş ia ca repere fundamentale arbitrariul semnului lingvistic în opoziţie cu caracterul motivat al simbolului,  şi  evoluţia percepţiei vizuale de la general la particular. Paradigma suprarealistă a lui Margritte constituie necesara punte între cele două modalităţi de comunicare, verbală şi non-verbală.  Recursul la Margritte este un demers inspirat prin care plasticianul Marchiş sfâşie barierele convenţionale de comunicare. Să nu ignorăm că pictorul Margritte s-a exprimat în armura logosului codificat ambiguu, cândva, într-un expozeu care a făcut vogă în epocă, la început de secol XX, Les mots et les immages.  Ajungem aşadar la categoria „ambiguitate” opusă opţiunii tragic disjunctive, plasticianul Marchiş ne călăuzeşte întru dumirire prin exemplificarea a două structuri plastice arhaice, POARTA şi STÂLPUL( p.91-p.97). Gradualitatea arbitrariului semnului lingvistic face obiectul unor controverse şi polemici, pe care Ioan Marchiş le identifică şi le configurează cu acurateţe de observator, corect, atent şi fără implicare partizană ineficientă. Ioan Marchiş se arată cu obstinaţie interesat de distincţia Semn şi Simbol. Simbolul este raportat la un conţinut de conştiinţă asociat între elementul  simbolizant şi obiectul simbolizat. Libertatea imaginarului simbolurilor gravitează în jurul semnelor generată de analogiile repetitive. În planul vizual libertatea balansează între spirala ritmurilor repetate ale vieţii şi spirala rectangularizată , îngheţată în unghiuri, meandrul. Aşadar noi ne aflăm cu toate ale noastre extratemporal şi extraspaţial, între dinamica evolutivă şi vegetarea stătută în labirint. Analogii speculative livreşti, spuneam cândva, „de nimeni interzise”, ne poate îngândura platforma  bibliografică pe care Ioan Marchiş o subordonează implacabil axiomelor arhetipale. Brâncuşi este artistul total de referinţă pentru sculptura esenţializată arhetipal şi reductibilă la două concepte: Coloană şi Ou. Brâncuşi se eliberează de tutela formelor decorative sau ambientale, el este generator de „forme pure”, dezgolite de estetismul redundant. Ioan Marchiş zăboveşte cu acelaşi interes de scrutător al formelor arhetipale asupra operei lui Mihai Olos, confratele maramureşean. COLOANA, NODULşi…discret… urmează SPICUL. Brâncuşi, Olos, Marchiş. Ceea ce părea a fi o lucrare erudită cu inserţii aplicative aleatorii se dovedeşte o citadelă argumentativă de mare forţă şi generatore de o dramatică tensiune. Ioan Marchiş a ales să se exprime pe sine, creator al artei non-verbale, în formula logosului livresc. Gândire şi plăsmuire magică în armonie cu raţiunea discursului didactic. Ioan Marchiş a trăit dramatic, precum alţi făurari ai artei spaţiale, confuzia percepţiei operelor sale. Pe drept cuvânt Margritte se arăta preocupat de imaginea trădată prin cuvinte. Marchiş vine acum să pună capăt crizei de comunicare verbală a configuraţiei imaginii din arta sa. O carte în aparenţă descriptivă , o juxtapunere părelnică de concepte şi noţiuni. În realitate o tragică interogare asupra mirajului limbii universale. Spun miraj, pentru că noi înşine ne-am înstrăinat de arhetipuri şi bâjbâim cu apetenţă cognitivă prin labirintul formelor. Aparatul teoretic selectat cu predilecţie din cercetările lingvistice interesând arte posibile ale comunicării verbale, îl serveşte de minune pe artistul plastician preocupat de comunicarea sinelui cu lumea. Ioan Marchiş nu face afirmaţii tranşante, nu instaurează autoritatea ex cathedra. Ioan Marchiş este, înainte de orice, un Artist, un artist care se îndoieşte de unicitatea artei sale. De altminteri „originalitatea” în sensul uzual al termenului, este de natură tocmai să-l pună pe gânduri pe artistul Marchiş.  Noţiunea de „geniu”, înţeles ca anomalie creativă, nu este tocmai pe placul unui artist-cugetător care ştie că OPERA , oricare ar fi aceea , este o mulare a unui concept privat, unic şi irepetabil, într-o matrice predestinată comunitar. „Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc,se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”(p.173). Explorarea teoriilor comunicării verbale confirmă ceea ce Ioan Marchiş va fi intuit demult. Limbajul verbal este deficitar tocmai în funcţia lui fundamentală, funcţia de comunicare. Ioan Marchiş nu afirmă acest lucru explicit, el lasă porţi deschise unei astfel de posibilă interpretare, tocmai impunând arhetipul imaginii ca modul de comunicare cu valenţele râvnitei universalităţi. Limbajul verbal, construit , în virtutea arbitrariului lingvistic, prin analogii aleatorii, are o teribilă ambiguitate. Polisemia ne duce adesea pe cărări întortocheate ale înţelesului din exprimarea verbală. Imaginea plastică poate fi tălmăcită cu limpezime: „ Mulţimea de semne preistorice traversează timpul cu o precizie şi o liniaritate sfidătoare”(p.172). Aşadar imaginea plastică conţine într-însa latenţa unei funcţii de comunicare decisă şi fermă. Ioan Marchiş îşi construieşte demonstraţia din aproape în aproape şi scoate artele plastice de sub incidenţa ludică. El consimte la conceptul lui Pierre Francastel, conform căruia arta are funcţie cognitivă, „ ea oferă informaţii inedite despre un popor, despre o civilizaţie, o cultură”. Ioan Marchiş este fundamental convins că arta nu este un joc estetic gratuit, ci un imperativ al condiţiei umane. Universalitatea arhetipurilor şi cunoaşterea umană. Ioan Marchiş evadează, prin discursul erudit, din capcana aurei de artist închis între cutumele unei culturi închise, izolate. El ţâşneşte din arealul unei provincii arhaice europene în orizontul generos şi oblăduitor al condiţiei umane. El conferă  Maramureşului  matrice a universalităţii comunicării …

Virginia Paraschiv

Comentarii închise la Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

Joc periculos : « de-a nonidentitatea »

Posted in Art., Prezentări de carte by Hopernicus on 11/02/2011

Ce va să zică « o mulţime vidă », transgresând din limbajul matematic în limbajul cel de toate zilele, cel cu adresare receptorului comun, care nu aspiră la apartenenţa unui club exclusivist ? ?  În limbajul matematic, expresia e definită implacabil, cert, fără drept de apel, e încriptată unui singur şi de necontestat înţeles, aparţine unui cod destinat unui cerc de iniţiaţi. Ei bine, mulţimea asta vidă, pe înţelesul omului comun, îşi pierde aura de noţiune şi trece prin colimatorul amatorului de comunicare figurată, unde totul este posibil : paradoxul, ambiguitatea, alternative antagonice, polisemia, contradicţia în termeni, decăderea în variante ale jocului de cuvinte,  juxtapunerea livrescă în oximoron. În discursul literar, armătura din limbajul ştiinţific se poate dezintegra, furnizând alternative generoase ale lexicului dezinhibat de cutume şi rigori. Altfel spus, limbajul ţine trena acelei realităţi pentru care optează, în ceremonialul literar regizat de autor.

Sorin Tunaru optează pentru o realitate virtuală, oscilantă, variabilă , lunecoasă , relativă. Mulţimea vidă la care se raportează, este o sumă de elemente generate de forţa de creativităţii a absurdului. Absurdul în care suntem mânaţi deopotrivă , triumfătorii vremelnici şi cohortele de amărâţi rataţi prin gangurile vieţii urbane. Încă mai profesăm iluzia manipulării, symptom prin care credem că mai avem , fie şi iluzoriu, drept la gândire şi la acţiune, în direcţii ferm trasate şi dirijate. Adică, suntem ,părelnic vorbind, victimele unor norme, unor regului, unei seducţii constrângătoare care ne deturnează de la datul firii noastre.

Sorin Tunaru avertizează, cu mijloacele expresive ale prozei literare, asupra unui fenomen pe care nu suntem pregătiţi să-l intuim şi să-l “digerăm” mental: aplatizarea speciei umane, ştergerea hotarelor între bine şi rău. Confuzia ca rău necesar, după ruptura cordonului ombilical al unui mod de viaţă tradiţional, în care aveai simţământul comunitar de apartenenţă. Omul este adus la jalnica şi penibila condiţie de specimen ,în căutarea unui loc sub soare în care să trăiască, să muncească şi să socializeze în timpul liber. Adesea timpul liber se lăbărţează indecent, din criză de întrebuinţare a fiinţei umane, unde şomajul este aspectul cel mai vizibil, de suprafaţă.

Sorin Tunaru este sensibil şi atent la mutaţiile condiţiei umane şi adaptează limbajul la  « noua ordine » a speciei umane, « ordinea humanoidă ».  Societatea percepută de autor are norme minimale de convieţuire. Personajele comunică ambiental, au tabietul matinal al periajului de dinţi, numai că  modul lor de a trăi , de azi pe mâine, fără plan şi fără scop, face să pară natural ca nasturii să fie lipiţi cu scoci !? pe pipetul lor păros. Nici purtătorii de uniformă, reprezentări ale autorităţii militare, nu mai aparţin normalităţii, decât în măsura în care sunt nevrotici şi înjură pitoresc, cu sete populară. Protagonistul poate cel mai pregnant , este tâmpitul, tâmpitul optim, tâmpitul maximal. Tâmpitul nu ştie pe unde merge, şi de ce, tâmpitul nimereşte pe unde apucă, între semeni, şedinţe, misiuni de luptă, medii marcate de promiscuitate, puşcării, şi tot tâmpit e şi criminalul care-şi primeşte cagula şi funia spânzurătorii, străduindu-se conştiincios să-şi aducă aminte ce şi cum. Omul-creatură se târăşte şi agonizează în necropola modernă, e omul de ceară şi de cenuşă din aglomerările urbane. Gunoieri aurolaci, chiriaşi multietnici şi multinaţionali gravitând în jurul meselor duhnind a băutură, singurateci eşuând în moarte, scufundaţi în propriile lor umori, vomă, bale, excremente. Moartea însăşi e decăzută din misterul ei terifiant, nu mai are aerul respecabil şi distant, e o moarte lâncedă, clocită .

Realitatea are o singură dimensiune, mizeria cotidiană . Bătrâni decrepiţi masturbându-se discret, în faţa televizorului, babe ce stau cu mâna întinsă sau  şterg praful maniacal,  bărbaţi şi femei scufundaţi în alcoolism, devoraţi şi devoratori de propiile lor coşmaruri, gânduri sleite de vlagă şi cotropite de nonsens. Obsesiv apare motivul tavanului, ca element definitoriu al claustrării şi al claustrofobiei. Mondenitatea, jocul  au valenţe criminale, a se vedea dedicaţia “glumeaţă” inscipţionată pe o torpilă Iar imaginea căpitanului german ce mestecă apatic gumă, e ruptă parcă din suita filmelor americane, unde sclavii figuranţi poartă ceas, iar eroinele antichităţii poartă semnul de vaccin la braţ.

Natura însăşi germinează puturos, scabros .Natura e cleioasă şi ostilă. Stelele pe cer rânjesc spectral , holbându-se la avatarurile specimenelor umanoide. Universul cosmogonic nu mai are strălucire, măreţie şi nu mai fascinează . E un univers confuz, alcătuit osmotic din, regnuri şi tărâmuri interferate. Râurile însele sunt în curgere cleioasă, nişte Styxuri adormite şi fără stăpân.

Pământul este locuit , în joacă, de  specimene nonidentitare, care  roiesc într-o mulţime vidă.

E un joc periculos.

autor Virginia Paraschiv

Tagged with:

Comentarii închise la Joc periculos : « de-a nonidentitatea »

bronz / protocol la Nistru (comentariu însoţitor)

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011


bronz

un soclu de albastru şi

proporţia divină a dimensiunilor

imaginaţia cuvenită înţelesului

rostului lucrurilor neştiute încă

mai caută printre

creierii descompuşi în

capul statuii din

piaţa publică

în locul de maximă vizibilitate

nu erau visurile mele

ci sânge

un sânge transparent în care

curgeau ziua şi noaptea

răspândindu-se

în celule de bronz

eram turnat

pentru totdeauna

fără putinţă de a mai

muri vreodată

Comentariu însoţitor

Condamnat  la nemurire

(Comentariu critic  însoţitor)

Asocierea monumentului de aramă, prin extensie analogică , „bronz” , cu posteritatea poetului, durabilă, impunătoare şi nepieritoare, ne trimite aproape reflex la  celebrele versuri ale lui Horaţiu. Poetul Mihai Ganea nu se supune tiparului clasicizant. Poemul „bronz” este departe de a fi mărturia unui crez poetic horaţian. Orgoliul propulsării în posteritate lipseşte cu desăvârşire. Simţământul dominant este acela de anxietate în raport cu receptarea lui postumă. Celebrul motiv cromatic funerar maramureşean, albastrul,  este prezent în incipit de poem, vălurind senin metalul dur şi opac al statuii. O moarte albastră este o moarte ritualică, nicidecum accidentală şi profană. Ritualul morţii albastre este întregit de armonia perfectă a formelor şi a proporţiilor ce induc o aură nobilă şi aristocrată  artei statuare. Din pragul morţii ritualice poetul plonjează însă siderat în teritoriul descompunerii profane. Poezia interogată  de cutumele sistemului logic eşuează sfârtecată şi  bagatelizată. Poetul Ganea investeşte  imaginarul poetic cu funcţie cognitivă. Imaginarul are capacitatea de a scruta misterul şi necunoscutul, de a identifica subtil coordonatele lumii invizibile şi de a le propulsa în lumea vizibilă şi perceptibilă. Ficţiunea ca anticipare a vizibilului cognoscibil, ne aduce aminte de ideea platoniciană care prefigurează şi anticipează elementul palpabil şi concret. Şi mai transpare un concept poetic interesant, legat de vizibilitate, altminteri noţiune explicit afirmată în contextul poetic. Expunerea publică, stradală, a poetului şi operei sale, are un efect devastator, înstrăinează artistul-demiurg şi opera sa,  de taina nedefinită a creaţiei, obturând accesul la universul poetic originar. Oare de câte ori POETUL nu a fost anulat sau chiar strivit de receptarea publică? Cum este distorsionat discursul poetic de către criticul comentator!?  Dar cea mai crâncenă desfigurare a poeziei este aureola de glorie, cu inevitabila „sacralizare” postumă. Poetul urcat pe soclul albastru vede cum visurile însele sunt sparte la impactul cu celulele insensibile ale bronzului statuar. Visul poetic captiv metalului cu dangăt funebru de clopot. Pendula timpului, în perpetua sa alternanţă zi/noapte, va  celebra irosirea visurilor de poet în „bolovanul sisific” al statuii de bronz. O statuie opacă, frigidă, o formă perfectă , imună la idee, suflet şi spirit de poet. O criptă de rutină a metaforei scindate, o formă simbol care nu mai pulsează metafizic. Statuia din spaţiul public pune sub sechestru calofil poezia, poetul este despărţit brutal de creaţia sa. Niciodată, niciodată poetul nu va avea parte de tihna cea albastră a trecerii în somnul mântuitor, va rămâne împietrit şi neclintit pe monumentul statuar. Dăinuirea lui pe soclul cel albastru este semnul unei perpetue interogări asupra operei desfigurate de canoanele estetizante şi îngropate într-o criptă a posterităţii.

critic VIRGINIA PARASCHIV

http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv

***

protocol la Nistru

dealurile care ţin în nord lacul

Lacul Sărat şi Valea Borcutului

semănau în intenţia lor cu

sânii ei care

la baza conului fix de lumină

prezentau cinci orificii mici

de unde se scurgeau nişte vise

un ochi apucase să reţină

verdele înspăimântat al copacilor

adânc recunoscători pe când

celălalt se învineţise de

izbitura puternică a serii

părul înebunit se otrăvise cu

frunze înfingând în carnea

pământului  o a doua rădăcină

vântul încecase să-i străpungă

craniul prin urechea dreaptă

cea stângă se înfundase cu

zgomot de castane coapte

pe buze resturi de albastru

câteva pete sclipitoare pe abdomen

dovedesc că încercase şi cerul

picioarele i-au rămas îndelung desfăcute

lăsînd să se vadă

nimicul acela vâscos cu

urme de rouă

arma era goală

ofiţerul se împuşcase cu restul

iarna peştii s-au retras în Someş


autor Mihai Ganea

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2011/01/28/elegia-prima-ad-carolum-eloida-ultima-rugaciune-virginia-paraschiv-mihai-ganea/

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/11/10/viola-mihai-ganea-virginia-paraschiv-romanii-%C8%99i-luxul-material-scurte-accente-catia-maxim/

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihaiganea

Moartea ca fapt profanator

(Comentariu critic  însoţitor)

Poezia poate ţintui o idee, o stare, un simţământ, o poveste, sau toate la un loc. Povestea îndeosebi rămâne repetabilă, se încarcă de tâlcuri şi de simboluri sapienţiale, ori de câte ori rostirea ei poetică se răsfrânge în ecoul şi oglinda unei noi lecturi. Protagonişti ai iubirilor damnate, răpuşi de patimă sau de blestem, au smuls poeţilor cadenţe seducătoare. Ce se întâmplă când iubirea nu încape în poveste şi rămâne la periferia condiţiei umane ? Nu se întâmplă mai nimic, întâmplarea are proporţia minimală a unui simplu incident, fie el chiar şi cu tentă pasională. În vremea şi în lumea noastră, episodul ocupă teritoriul unui zvon, în cel mai bun caz se condensează într-o ştire de presă. Moartea se întâmplă ca un fapt divers. Două cadavre răstignite pe un mal de apă, în aşteptarea constatării medico- legale. El şi ea, un simulacru de pereche. Două vieţi neconsumate. Şi ochiul medicului, aflat în exerciţiul funcţiunii, acela de a întocmi un act constator, un protocol, « protocolul de la Nistru ». Nistru de Maramureş, o simplă omonimie cu râul istoric, de hotar.

« Protocolul de la Nistru » consemnează tăcerea îngheţată a morţii încropită dintr-un puzzle, elementele întregului se compun şi se recompun pe parcursul examenului clinic, detaliu cu detaliu, unele iradiază explicit în text, altele rămân uitate şi îngropate.  Sânii feciorelnici, perforaţi de gloanţe, jelesc mocnit noian de vise risipite pe niciunde şi pe nicăieri. Ochii desperecheaţi rămân, fiecare pentru sine, martorii imaginii şi spaimei ultime : un ochi e păstrătorul pe retină a spaimei propagate, celălalt păstrează spaima sinelui închisă pe sub pleoapa învineţită de izbitură.. Trupul fetei omorâte, trădează privirii o goliciune brutală şi impudică. Părul metamorfozat în rădăcină induce privitorului împietrirea din faţa creaturii demonice, Gorgona. Prin părul încleiat cu frunze, groaza prinde rădăcini, rădăcini otrăvite ale morţii. Pământul este semănat cu moarte : o moarte bruscă, violentă, a fetei împuşcate, şi o moarte lentă şi insinuantă, moartea vegetală. Frunzele sunt otrăvite, avem în textul poetic o trimitere aleatorie la moartea permanentă, moartea strecurată pervers în paradisul maramureşean, moartea de plumb. Craniul, o biată cutie de rezonanţă, golit de gând. Albastrul sepulcral pigmentează buzele fetei. Abdomenul expus indiferent, picioarele dezvelite, în indecentă goliciune. Sugestie de sordidă sexualitate. Fata, în abandonarea inertă în faţa morţii, şi-a pierdut pentru veşnicie cununa inocenţei. Poetul pomeneşte  şi de o presupusă tentativă a cerului profanatoare. Universul în întregimea lui e pângărit.  Moartea aduce imaginea înstrăinată a unei femei stigmatizate  de perversitatea morţii. Există şi o a doua moarte violentă, distribuită de hazardul ultimului glonţ, bărbatului, numit generic « ofiţerul », ofiţer sinucigaş. Violenţă, patimă, blestem, dragoste şi ură, eros-thanatos, recunoaştem vechile motive ale liricii universale. Cu un amendament. Poemul « Protocol la Nistru » consemnează tragedia unui caz real, o nenorocire la care doctorul poet e obligat să se implice, profesional şi emoţional. Precizia detaliului, ochiul metodic, ordonat, atent, spun extrem de mult despre voinţa doctorului, despre autocontrol. Prin urmare, nici poetul nu se lasă contaminat de exhibiţie emoţională. Nici retorica livrescă nu-şi găseşte locul în acest context. Poemul face trimitere de o inefabilă fineţe la agonia tinerei ucise. Ofiţerul e pus în scenă lapidar, printr-un enunţ simplu, narativ, plasat într-un trecut îndepărtat, semn că faptul e clasat şi scos din prim-plan. Natura îşi împlineşte implacabil ciclul temporal, indiferentă la accidentalul fiinţelor umane.  După ce o crimă şi o sinucidere se vor fi consumat în amurgul autumnal, peştii se vor retrage în Someş, în sezomul hibernal, conform unor statornicii ştiute şi de neclintit. « Procolul de la Nistru » va fi devenit un raport de serviciu, un document birocratic. Rămâne în postumitate un ochi de veghe, veghea fără de prihană  a doctorului poet asupra inocenţei imaculate ce transcede dincolo de trupuşorul zdrobit şi răstignit al fetei.

critic VIRGINIA PARASCHIV

http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv


Comentarii închise la bronz / protocol la Nistru (comentariu însoţitor)

Londra tomitană

Posted in Eseistică, Studii by Hopernicus on 18/01/2011

Pe la vreo 18 ani, Ovidiu călătorea iniţiatic prin Grecia, în starea de spirit paradisiacă a unui tânăr iubit şi răsplătit parental pentru inteligenţa şi farmecul său. Călătoria de studiu urma să încununeze educaţia. Mai mult decât fratele său, Ovidiu fusese un elev privilegiat, dar gustase şi el din „deliciile coercitive” ale şcolii.

Un alt tânăr, tot cam de vârsta lui Ovidiu, a avut o stare conflictuală cu mentorul său, William Chappel. Ne aflăm de data aceasta în Anglia, la Christ College, Cambridge. În postul Paştelui din 1626, tânărul recalcitrant la canoanele scolastice încearcă să se emancipeze de sub tutela autoritară „magistri duri” şi se întoarce acasă la părinţi. Părinţii, comprehensivi, l-au primit pe fiul rătăcitor. Era tânărul John Milton. De acasă, din exilul său aurit, Milton răspunde, se pare, uneia din cele două scrisori redactate în limba greacă de către prietenul său, Charles Diodatus (1609-1638), fiul unui reputat fizician, aflat în vizită la Chester. Se iscă astfel, din tumultul mândriei rănite, dar semeţe, Elegia Prima ad Carolum Diodatum, datată 1626. Elegia este elegant redactată în limba latină, în distih elegiac, după modelul spiritual şi literar preferat al poetului său preferat, Ovidiu.

Milton adjudecă străvechea divinitate a genezei romane pentru preamărirea şi dăinuirea Londrei. O Londră cumva tomitană, din perspectiva unui proscris. Numai că Milton îşi refuză lucid condiţia şi vocea disperării a celebrului relegat ille Tomitano flebilis exul agro. Pe Milton, claustrarea în casa părintească, între cărţile ce reprezintă viaţa sa, îl reţine nec invitum (nu fără voia sa). Ba mai mult, tânărul trăieşte un exil profitabil, conform mărturiei sale: „Laetus et exilii condicione fruor”. Spectacolul scenei de teatru şi spectacolul lumii îl captează pe tânărul poet. Totuşi, nici comedia plautină, nici tragedia greacă nu-i aduc decât emoţii estetice trecătoare. Milton iubeşte mai presus de orice viaţa, nu imitaţia vieţii din piesele de teatru cu ecouri ale unei antichităţi desuete.

Din spectacolul lumii, pe tânăr îl fascinează feminitatea inocent senzuală şi graţioasă a fetelor ce colindă străzile Londrei şi dumbrăvile din preajma oraşului-cetate. Succintă reeditare a eroticii galante din Ars Amandi. Feeria nu durează veşnic, ci clipe. Transpare din poem, delicat şi cu fineţe stilistică exprimat, un taedium vitae dincolo de efluviile erudite şi emoţionale juvenile. Ochii nu-l ajută pe tânărul Milton. Obsesia vieţii ca spectacol destinat vederii, alegoria mitologiei arhaice din spaţiul elenistic şi roman, transgresat în fapt văzut, trădează o teamă existenţială acum, abia resimţită. Diodatus, singurul prieten pe care Milton l-a recunoscut vreodată, sedus de farmecul erudit şi inteligenţa sensibilă a acestuia, destinatar al primei elegii, va muri prematur, la numai 29 de ani, după nici 12 ani după acest episod epistolar. Milton, cu porecla sa de şcoală „domnişoara”, în speţă un tânăr expresiv şi delicat, cu păr şaten, va respinge din răsputeri orice formă de reprimare a cugetului său avid de libertate. Milton se va vădi imun la orice formă de tutelă autoritaristă, ori de unde se va ivi aceasta, de la semeni, de la instituţiile publice şi religioase, dinspre ideaţia scolastică pietrificată în mimetisme şi clişee. Deocamdată, o retorică ornamentală drapează plictisul său discret în faţa unei ordini prestabilite şi imuabile.

Revolta juvenilă nu constituie expresia unei crize de adaptare, zgomotoase, dar efemere, de tip adolescentin. Tânărul are deja în mentalul său o matrice etică, estetică şi religioasă. Analogia sa voită cu exilul tomitan, chiar proclamată ludic, deocamdată, nu stă sub semnul hazardului. Stingher printre mesajele erudiţiei dintr-o antichitate mortificată, timorat în faţa lumii ca spectator, la care nu accede cu vederea sa plăpândă, Milton presimte datul vieţii ameninţat cu irosirea de sine. În elegia sa, tânărul poet îl aşază ca valoare de referinţă pe Ovidiu: „O, de n-ar fi pătimit poetul nicicând, prea crâncena-i povară / Lamentabilul exil, acela pe pământ tomitan / N-ar fi cedat nimic, deloc, în faţa lui Homer ionianul / Nici tu, Maro, glorie nu ai fi avut, înfrânt deja de la debut.” Din perspectiva opiniei sale, formulate ipotetic în confidenţa epistolară către Diodatus, prietenul său de elecţiune spirituală, Ovidiu, datorită ursitei sale de damnat, nu apucase să-şi dea măsura creaţiei. Subtil transpare ideea că năpasta s-a abătut asupra lui Ovidiu înainte ca acesta să-şi vadă împlinită opera. În admiraţia sa nedisimulată faţă de Ovidiu, Milton strecoară cu mâhnire discretă o undă de reproş idolului său.

Afinitatea lui Milton cu poetul Romei augustane îşi are corespondenţele în epoca lui Charles I, instaurat la tron în 1625, cu un an înainte de crearea elegiei către Diodatus. Suspicios şi şovăielnic, puritan şi influenţabil de anturajul Curţii, Charles I duce o politică perdantă. El îşi atrage ostilitatea elitei politice şi intelectuale, prin intenţia sa manifestă de a instaura tirania absolută. În fapt, absolutismul profesat era îndreptat împotriva individualismului şi a spiritului identitar politic, confesional şi economic. El ar fi dorit reeditarea monarhiei după modelul principatului augustan, ambiguu, populist şi ipocrit. Cum să nu se teamă poetul Milton de recidiva unui edict de tip augustan? Principatul lui Augustus fusese în fapt o monarhie absolută deghizată abil. Dreptul Cetăţii la decizie fusese amputat. Clientelismul politic era încurajat de favoruri selective. Augustus instalase o tutelă extrem de personalizată asupra instituţiilor romane. Personificarea puterii era percepută de mase ca o necesitate inerentă, pacificatoare şi ordonatoare. Fusese erodat până la epuizare însuşi principiul raţiunii de stat tradiţionale, cel al republicii romane. O Romă obosită accepta cu resemnare deificarea puterii temporare. Cât despre măsurile augustane privind supravegherea moravurilor, acestea aveau ca ţintă anihilarea individualismului din mediile de opinie influente.

Mecenatul cultural urmărea aservirea elitei culturale şi utilizarea camuflată a acesteia în direcţiile politice augustane. Dirijismul în spaţiul cultural se instaura cu urmările inevitabile: supravegherea, controlul, cenzura. Mărinimia augustană îl inhiba mai degrabă pe Ovidiu, constrâns de conjunctură la conformism în operă şi chiar la umilitate în raport cu potentatul zilei, ce-şi savura maliţios rolul de zeu primordial peste pământ. Cât despre pretexte pentru izgonirea Artistului din Cetate, acestea se găsesc. Puterea absolută nu are nevoie de justificări pentru decizii punitive. Dacă e să ne raportăm la aşa-zisul libertinaj din Ars Amandi, atunci să aruncăm o privire asupra eroticii elegiace din epocă. Apoi, puritanul Augustus nu s-a simţit vexat de alte păcate de tinereţe cam fără leac, cum se vor vădi acestea în opera de maturitate a unui poet: a se vedea Epoda VIII, în care Horaţiu spulberă orice concurenţă la proba de „trivialitate”, de unde poate şi generoasa sponsorizare imperială a carierei horaţiene. Tutela paternalistă a Creaţiei a iscat izbucniri mocnite de revoltă la Vergiliu, ce nu putea scăpa ochiului de veghe augustan. Şi totuşi, Vergiliu a fost venerat tocmai de instituţia tutelară, Augustus. Om politic versat, dar şi un fin cunoscător al autonomiei arealului estetic, Augustus nu-şi putea face iluzii asupra proteismului cu care actul cultural în cuvânt, imagine şi formă, scapă oricărui control. Conformitatea cu puterea temporară nu aduce prejudicii operei de artă, aşa cum nici spiritul de revoltă şi contestatar nu duce linear la împlinire creativă în artă. Atitudinea tranşantă, jertfa, eroismul, militantismul, creează istorie, nu artă.

Milton a înţeles din tinereţe, din parabola epocii augustane, esenţa contradicţiei dintre voinţa de a acţiona şi darul haric, cel al artei. În plan atitudinal, Milton îşi va manifesta o personalitate viguroasă, energică, imună la compromisuri penibile şi dezonorante. Are repulsie organică faţă de controlul instituţionalizat al vieţii şi al gândului privat. Spiritul său eminamente puritan se împacă de minune cu natura sa senzuală şi umanistă. Experienţa şi viziunea sa erotică sunt eliberate de constrângeri şi prejudecăţi. Poetul instaurează hotărât cultul respectului pentru femeie. Ca poet creştin al epocii, Milton aduce cu subtilitate reparaţie imaginii femeii, stigmatizate biblic ca fiinţă de rang secund. Tentativelor de confiscare a gândirii le va răspunde cu pamflete împotriva cenzurii. Pledează sever pentru libertatea presei şi a opiniei. Se implică, militând activ împotriva absolutismului monarhic. Charles I tânjea, în utopia sa păguboasă, după modelul antic augustan. Prin elanul său de a tiraniza inteligenţa, Charles îşi va semna sinucigaş condamnarea la moarte. La 30 ianuarie 1649, regele va urca pe eşafod cu demnitate exemplară, fără să abjure de la tragica sa eroare absolutistă. Tragedia morţii îl înalţă sublim pe regele jertfit. Ca imitator al lui Augustus, Charles se dovedise un jalnic diletant. La schimb, moartea principelui roman nu are nimic înălţător şi spectaculos. Preocuparea sa tardivă pentru succesiune e penibilă.

Ostil regalităţii absolute, Milton nu se va acomoda nici cu spiritul egalitarist. El contemplă cu amărăciune cum condiţia umană tinde către rătăcirea de sine, între ispita tiraniei şi a disoluţiei în haos. Milton, sub imperiul unui impuls perpetuu al unei conştiinţe zbuciumate, îşi caută cu înfrigurare propria cale spre puritate şi nemurire, îşi caută Opera. Aşa va ajunge la Paradisul Pierdut şi la Paradisul Regăsit. Umanismul său creştin, dilematic şi lucid, absolvit de utopie, îl va duce pe Milton în conştiinţa europeană modernă. Ovidiu i-a fost pildă, dar şi avertisment.

Locul geometric de convergenţă spirituală a celor doi celebri poeţi îl constituie stilizarea conştiinţei individuale ca zestre a condiţiei umane. Mitologia selectivă din Metamorfoze grăieşte despre natura necesară a răului transcendental. Milton va desăvârşi ideea. El nu va aduce în mentalul său imaginea vulgată a unui Dumnezeu bun. Dumnezeu este şi un demiurg al Răului complementar şi relevant pentru atotputernicia sa. Omul accede la Dumnezeu nu numai prin supunere, ci şi prin cutezanţa sa. Creaţie de sorginte divină, omul este asemenea lui Dumnezeu, dar nu aidoma şi nici egalul Creatorului. Prin artă, fiinţa umană se învinge pe sine, se şlefuieşte şi se desăvârşeşte, se mântuie de datul perimat şi perisabil. Ca bun creştin, Milton nu putea accepta deificarea unui principe sau rege. Precedentul „deificării” amâna sine die statornicirea creştinismului în Europa, şi, prin extensie, Reforma.

Iar Ovidiu, în alt spaţiu civilizator şi altcândva, intuise ideea omului captiv prin conformarea sa la clişee şi canoane. Intuiţia l-a străfulgerat, dar nu i-a fost dat nici curajul, nici răgazul exprimării explicite. Panteonul tradiţional se golise de sacralitate şi transcendenţă. Zeii hieratici, lipsiţi de consistenţă şi de capacitate volitivă ai lui Lucreţiu, prefiguraseră deja criza de identitate şi formalismul religiei romane. În epoca augustană, Vergiliu este frământat de interogaţia dramatică „tantaene animis caelestibus irae” şi-şi făureşte dureroasa epopee măcinat de ideea absurdului condiţiei umane. Aeneas, deşi vestit prin pietate, îşi va trăi în necurmată suferinţă şi efort, destinul său eroic în ipostaza de damnat, „profugus”.

Roma lui Augustus, pacificată şi echilibrată în veacul de aur, insistă să rămână, în epopeea lui Vergilius, sub stăruinţa blestemului originar. Inflexiunea creştină a milei se face auzită în surdină, în epopeea poporului roman. Augustus îşi etalează formal credinţa în zei. Politica de grandioasă finanţare a lăcaşelor de cult împodobite de fresce şi statui impunătoare ţine mai degrabă de viziunea estetizantă a unui om politic rafinat, iscusit în manipularea emoţiei colective. El este sedus de principiul necesităţii încorporării puterii sale personale în opere de artă şi de cult. Geniul său politic îl călăuzeşte către un act politic extrem de eficient şi inspirat, acela de interfaţă umană ce se substituie, în unicitatea augustei sale persoane, politeismului. Cultul personalităţii maximalizat prin deificare este de natură să interzică orice fel de pluralism sau de alternativă. Individul, istoria, arta, accidentalul biografic devin captive cerinţei conjuncturale de consens. Augustus realizează pactul social, către amurgul vieţii sale pactul funcţiona inerţial. Dar omul ce strunise un imperiu nu ştiuse gestiona eficient propriul său clan. În clipele de meditaţie solitară, Augustus realiza cum tocmai imaginea desăvârşită inspirată de Orientul pe care, de altminteri, îl detesta, avea să-i joace o farsă istorică. Divinul Augustus risca să fie devorat de propria sa unicitate. „Illa dies” (Met. XV, 868) din predicţia ovidiană avea să vină, fie ea şi „tarda”, „nostro senior aevo”(Met.XV, idem).

„Absens”, cuvântul din finalul metamorfozelor, aşa cum a străbătut prin texte până la noi, fie şi o formă atenuată a vreunei variante de manuscris ars, nu prea sună a eufemism. Oricum Augustus se chinuia la gândul perspectivei vidului de putere. Iar ca povara grijilor să fie şi mai neguroasă, poetul, care avea acces la nevolnica sa intimitate, se pripea. Mai gafase literatul, dar acum era momentul să-l dizgraţieze exemplar pe cel ce cutezase să-i cobească moartea. Milton spunea în elegia sa de tinereţe: „O, utinam vates nunquam graviora tulisset”. „Graviora” e un plural neutru, nedeterminat, dar un plural care aluvionează mai multe elemente. Or, Augustus, suspicios, îl talonase pe Ovidiu pe tot parcursul carierei poetice. Relegarea avea să fie decizia finală prin care Augustus îi organiza lui Ovidiu nu cu vorba, ci cu fapta, condiţia de „absens”. Absenţa lui Ovidiu de la Roma echivala cu suprimarea ideii de poet haric şi autoritar. Proprietatea intelectuală este pusă sub control de stat.

Milton asimilase lecţia despre manuscrise arse sau alungate din biblioteci. Cel menit să fie mai presus de Homer şi Vergiliu fusese izgonit din cetate. Blestemăţia ratării lui Ovidiu l-a torturat pe Milton. Drept pentru care poetul englez recuză fără echivoc orice fel de autoritarism. În Elegia către Diodatus, tonalitatea este delicată şi difuză. Mândria rănită se consolează prin vigoarea tinereţii. Pe traseul maturizării spirituale, vocea publică a lui Milton se aspreşte. El vădeşte tenacitate şi metodă procedurală – implicarea sa directă şi făţişă în viaţa politică, precum şi în disputele teologale, unde va cuceri ostilitate, dar şi respect. Anticipează şi contracarează primejdia unor edicte de marginalizare şi intoleranţă inspirate, prin analogie, fie ea şi involuntară, din precedentul augustan. Omeneşte îşi va accepta cu stoicism partea sa juruită pentru chin şi suferinţă.

În frageda-i tinereţe, Milton se sufocă în Camusul de tristă evocare şi evadează ludic într-o Londră feerică, apoi îşi ţese cu migală îngândurată opera, pe echilibrul fragil dintre Artă şi putere. Poetul Milton va trăi într-un exil interior perpetuu în campus universitar sau mai târziu într-o Londră frigidă şi crepusculară, o Londră agitată şi tensionată, o Londră oarbă în paradis, o Londră tomitană. O Londră în care, deocamdată, poetul presimte, în atmosfera de carnaval stradal, tensiunea dureroasă a înstrăinării şi însingurării. Mulţimile îşi trăiesc cu fervoare momentul bucuriei colective, ca un exerciţiu de exorcizare colectivă a grijilor cotidiene. Cum altfel să interpretăm spectacolul alaiurilor populare angajate în regia unui ritual, o formă de statornicie iraţional repetitivă? Tânărul Milton contemplă strada vibrând de tinereţe şi de viaţă, dar nu se poate identifica nicicum cu personajul colectiv. Milton aparţine elitei umaniste europene.

Prin judecăţile şi evaluările sale, elitele ajung să contribuie ele însele la opiniile şi emoţiile publice, de grup. Exilul, noţiunea cheie a Elegiei către Diodatus, făureşte un arc în timp şi spaţiu între o Europă livrescă şi tărâmul tomitan. Receptarea continuă de către Europa elitistă, de formaţie livrescă, a tragediei lui Ovidiu, creează ca spaţiu obsedant de referinţă pentru surghiun, Tomisul. Prin extensie, pământul civilizaţiei româneşti devine simbol cultural al unui tărâm de gheaţă fizică şi spirituală pentru un literat, pentru un poet. Ovidiu iese, prin accidentul său biografic, din istoria literaturii culte şi intră, cumva, într-o mitologie subterană a Europei. Mitul frigului inospitalier. De aici şi până la imaginea civilizaţiei româneşti generate de un tărâm barbar şi izolaţionist e doar un pas, un singur pas. Adăugăm şi perpetuarea voluntară, programată, a mitului horror al lui Dracula, şi întregim cuprinderea mitologiei negre, de la hotarul maritim până la înalt hotar transilvănean.

Iar din interiorul sufletului nostru românesc, avem a da o luptă dramatică între datinile pe care ni le însuşim necondiţionat şi tălmăcirea lor pentru uzul „peregrinului şi spectatorului străin”. Avem a face un efort flexibil şi inteligent până să aducem pământul tomitan şi transilvănean de la statutul de simbol subliminal al ororii angoasante la acela de metaforă elegant ornamentală. Cărturarii au şi datoria, şi vocaţia abstragerii comunitare din tenebrele mitologiei păguboase pentru imaginea în lume a poporului român.

Milton Poetical Works
ELEGIA AD CAROLUM DIODATUM (1626)
Traducere în limba română de Virginia Paraschiv

Dragul meu, scrisoarea ta-n cele din urmă ajuns-a la mine,
Solia mi-a adus şi vorbele grăite în misiva ta.
De pe malul vestic al râului Dee, le-a adus din Chester,
De unde îşi grăbeşte vad, al mării vergiviene larg.
Crede-mă, sunt tare bucuros că depărtatele ţinuturi
Şi-o inimă au îndrăgit, şi-un spirit loial le-au hrănit
E drept că mi-e dator acel ţinut să-mi dea colegul plin de farmec,
Dar şi de unde să mi-l ia,de i s-ar cere, scurt, aşa ceva.
Un oraş pe care îl hrăneşte al Tamisei flux, mă tot reţine,
Dulcele cămin îmi e stăpân, nu fără voia mea.
Nu grija de-a vedea Camusul cel plin de stuf mă mai frământă ,
Nici chin de dragoste n-am pătimit pentru lăcaşul interzis.
Nu-mi plac aridele câmpii lipsite de răcoarea umbrei,
Cât de neprielnic este acest loc celor ce pe Phoebus îl adoră ca adepţi.
Nici nu se cade a suporta la nesfârşit, ameninţări ale unui mentor inflexibil,
Nici umilirea spiritului meu care de exerciţiul înjosirii e străin.
Dacă surghiun este să fie acesta, întoarcerea la părinţi acasă,
Să urmez golit de griji, momente de răgaz plăcut,
Eu nu-mi recuz nici nume, nici soartă de proscris în pribegie.
Ba chiar voios mă voi utiliza, deplin, de prigonirea mea.
O, de n-ar fi pătimit poetul nicicând, prea crâncena-i povară,
Lamentabilul exil, acela pe pământul tomitan,
N-ar fi cedat nimic, deloc în faţa lui Homer ionianul,
Nici tu Maro, glorie nu ai fi avut,înfrânt fiind deja de la debut,
Pot acum timpul liber a mi-l consacra unor muze binevoitoare,
Şi cărţile ce-s viaţa mea, mă iau în stăpânirea lor de tot.
Fastul teatrului mă prinde-n mreje când mă răpune oboseala,
Gureşa scenă mă îndeamnă fără saţ, să nu contenesc a aplauda.
Fie că se face-auzit vreun bătrân pişicher, sau vreun urmaş ce-şi toacă averea,
Fie un pretendent s-a ivit cu sau fără coif, un năuc de soldat,
Sau de un clănţău pricopsit, după un caz ce trenează de un deceniu,
Vorbe-ncâlcite declamă cu foc, unui public incult,
Sau un sclav isteţ, iute-n ajutor sărind, unui fiu încins de iubire,
Duce de nas pe un stăpân, cam tare de cap şi stupid.
Nu rareori o fecioară se miră naiv de fiorii de jar ai făpturii,
Despre iubire nu ştie nimic. Inocentă fiind, ea iubeşte intens.
Sau Tragedia ieşită din minţi, îşi scutură însângeratul ei sceptru,
Şi cu părul vâlvoi scoate flăcări pe gură şi ochi.
Stau şi privesc cu ardoare durerea, mi-e drag să fiu spectator suferinţei,
Câteodată e un dulce chin, chiar suferinţa copleşită de plâns.
Fie când acele netrăite bucurii, nefericitul tânăr părăsindu-le pe toate,
Brusc de moarte răpus, din braţele iubirii smulse.
Fie când aprig de răzbunare pentru o crimă, un om trece Styxul din nou, din adâncuri
Duh de spaimă suflete vinovate insuflând, şi cu torţa morţii ucigând.
Plânge atins de mare blestem, Pelopeeanul cămin, şi cel al lui Ilus,
Sau al lui Creon Palat regal, ispăşeşte străbuni incestuoşi.
Eu nu mă claustrez în spaţiu închis, dar nici prin oraş nu-mi pierd vremea,
Nu las să treacă a pustiu, ale primăverii clipe de vis.
Chiar o dumbravă înţesată de ulmi îmi este refugiul,
Şi umbra unui loc ştiut, o aşezare în afară de oraş.
Stele sclipind blândă văpaie vedea-voi aievea,
Cârduri de fete hălăduind, privirea adesea ispitind.
Admir împietrit, iar şi iar minunăţii de forme menite
Tinereţe să dea, chiar şi bătrânului Jupiter.
Oare de câte ori mi-a fost dat a vedea irizări în priviri, de nestemate,
Lună şi soare făclii ale bolţii cereşti clătinând.
Mândre gâturi lungi întrecând braţele lui Pelops, cel ce de două ori vieţuieşte,
Calea Lactee lin poleind cu picături din purul nectar,
Frunte de-o frumuseţe fără seamăn, cârlionţi zburliţi de neastâmpăr,
Laţul ispitei cel aurit, pe care-l urzeşte Amor cel mincinos.
Ce gene amăgitoare văd şi stacojiul stânjenel jalnic păleşte,
Până şi floarea cu numele tău, Adonis, roşeaţa şi-a stins.
Voi, eroine, slăvite în veac, de-atâtea ori, plecaţi din calea noastră,
Plece orice femeie l-o fi amăgit pe Jupiter ce nu ştie nici el ce vrea.
Voi, urmaşele lui Achemenes, faceţi, voi cu părul înălţat în turnuleţe,
Câte-n Susa locuiesc, în casa lui Memnon, şi la Ninon toate câte sunt,
Nimfe danaide, n-aveţi încotro, predaţi însemnele puterii,
Tinere troiene, daţi-vă înapoi, urmaşe ale lui Romulus, plecaţi!
Nici trădătoarea muză tarpeiană nu va mai linguşi columnă pompeiană,
Nici teatrele italice ticsite până la refuz, de stole italice. M-am săturat.
Gloria se cade a se dărui fecioarelor engleze
Voi , străine, să vă mulţumiţi şi cu rangul doi,
Tu, Londră, înălţată de coloni dardani, ca oraş cetate,
Lasă-ţi admirat capul tău măreţ, cu turnul crenelat.
Tu, cea care-ntr-ale tale zidiri ascunzi cu mare fericire,
Tot ce are mai frumos, bolta cumpănind din cer,
Din văzduh senin, sclipirile de astre nu le ai pe toate,
Nici alaiul devotat zeiţei seduse de Endymion.
Dar fete ca roua dimineţii sunt, cât vezi cu ochii, graţioase,
Cete animând, străzile zglobii.
Cum că trasă de doi porumbei aici a pogorât, pare verosimil
Însăşi Mama Venus,  cu tolba plină de săgeţi, aninând la brâu.
Cnidos şi scăldate văi ale râului Simois, Paphos,
Ciprul cel trandafiriu, par uitate. Londra dă să fie noul ei tărâm.
Cum şi câtă libertate am, ca tânăr cu vederea îngrădită,
Când voi părăsi acest oraş, chipul fericirii îl voi părăsi grăbit.
Voi evita, pe cât se poate de prudent, ale Circei unghere înşelătoare,
Farmece de-o fi să fac, o să mă ajute Moly cel divin
Mi-e scris la Camus să mă întorc, la stufărişuri mlăştinoase,
Şi iarăşi să suport al clasei zumzet răguşit.
Între timp, primeşti un dar de suflet de la un prieten credincios,
Vorbe, mult puţine câte am adunat, în cadenţa distihului elegiac.

autor Virginia Paraschiv

http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2011/01/28/elegia-prima-ad-carolum-eloida-ultima-rugaciune-virginia-paraschiv-mihai-ganea/

Tagged with:

Comentarii închise la Londra tomitană

Strada libertăţii (text însoţit de comentariu critic)

Posted in Proza redactorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 13/12/2010

Strada „Libertăţii
din cartierul „Supuşi
Oraşul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul urbei, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmp, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, întins, spre alte zări…Casele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile ferecate, se ghemuiau spre marginea străzilor înguste, gata să cadă peste ele. Părea o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar râul din apropiere vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Oamenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă, uneori, în mijlocul verilor, pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valurile înalte şi tulburi. Vuietul apei lovea turlele bisericilor înşirate peste dealuri, clătina norii si-i scutura de cei câţiva fulgi ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată.
Venea altă iarnă. În fiecare an venea iarna, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra oraşului, descărcându-şi povara de nămeţi şi, târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste alte dealuri, peste alte ape şi peste alte oraşe. Norii aceştia cu barbă albă alergau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat, ca nişte Moş Crăciuni plini cu daruri, căutând bucuria copiilor prin locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni.

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Târgu-Mureş, Piaţa Trandafirilor la 1911

„Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată, şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau dreptate…
N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit locuitorii oraşului. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitau la ore fixe, odată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte de plecare spre serviciu, care începea, plictisitor, în fiecare zi, la aceiaşi oră…
Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e mult peste ora şapte. Altă dată, când vremurile erau bune, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt orăşeni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare? Puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea noastă, de asta poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe alte cărări.
În oraşul acesta există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a râului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce”. Zgomotul spintecă oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o speranţă…
Primii au călcat străzile înguste miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zilnic dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoale atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. Mâna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, penitenciar… Un lanţ greu de suportat, aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. Dincolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele satanice din sălile Tribunalelor.
În acea dimineaţă miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit”: „Să trăiţi, tovarăşu…!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit !…
Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau nea Timaru, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea „la băgat oamenii în puşcărie”, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină decât toţi ceilalţi. Vizionau cu toţii, în holul Miliţiei, la un televizor alb-negru, adunarea populară din capitala ţării. Acolo unde conducătorul iubit se adresa poporului, îndemnându-l să muncească până la sacrificiu. Pe ecran stăruia imaginea tribunei oficiale, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte… Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi, atâţia avea neamul românesc pe atuncea !
Pe uşa Miliţiei întră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut, întotdeauna, primul… „Ceauşescu P.C.R. !” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie.
Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul ! M-a alungat cu copil cu tot în stradă ! Am dormit la o vecină ! Dacă afla unde sunt acum, mă omora la noapte !
„De ce te-a bătut, femeie !
„De sărăcie, dom, şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce ! N-am avut din ce să-i fac de mâncare ! A venit şi el obosit de la muncă, şi cu şpriţul în cap ! Aşa-s bărbaţii, dom şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc ? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii ! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc !
Televizorul făcea feţe, feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre ! Am să măresc pensiile pentru femeile cu mulţi copii ! Am să… Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „pureci”. Parcă începuse să-i mănânce şi pe miliţieni pielea…Toţi se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor ! Suntem liberi ! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate ! Demnitate ! Jos Ceauşescu !”
Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. De afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul ! Vrem ta-blo-ul !” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii…Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii !”se auzi, cu hotărâre în voce, unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate !” zise altul. „A venit vremea să le cerem socoteală !”
Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a întuneric… Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni ? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul !, Vrem ta-blo-ul !” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii.
În acele clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm ?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” hotărâri. Timaru nu se orpi: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii ! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână !” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei !” „Nu ne e frică de moarte !” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă.
Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi, ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat.

artist Julian Radu, Fantoma neiubita

Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre…Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii conducătorului… Însă prea târziu….Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru ajutată parcă şi de mimica mulţimii.
Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile:
„Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi !” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru. Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul !”
Speranţele miliţienilor de a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi pământ…
Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard ?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre cer… Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini striga în gura mare: „Libertate !, Libertate !”
Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele gemurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ.
Se schimbă lumea ! mormăia, într-o doară, urbea…

autor Gheorghe Mocanu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/GheorgheMocanu

Aromă de ceară şi de portocale

Nu aş fi purces la comentarea textului propus, dacă proza autorului n-ar fi avut inspiratul final : mormăitul urbei cu privire la schimbarea lumii. Greu se mai dezmeticeşte personajul colectiv din mahmureala somnolenţei istorice. Nici astăzi, după schimbarea licărită în Decembrie, nu suntem percepuţi de către liderii politici şi formatorii de opinie decât ca massă amorfă . Încă nu ne-am calificat pentru statutul de cetăţeni. Suntem definiţi ca populaţie, ni se ia şi ni se dă câte ceva, este adevărat că atunci, în învălmăşeala protestatară, mirosea a ceară de la lumânări, iar la primele pomeni şi parastase s-au dat portocale şi ciocolată. În urbea mea, „s-au băgat” în 22, televizoare color, iar poporul din oraşul meu le-a cumpărat vioi, rapid, şi apoi s-au desfătat ca telespectatori, cu adrenalina stârnită de invazia „teroriştilor”.

Am ocolit printr-o nevrednică digresiune, motivaţia posibilei mele reţineri de a comenta un text literar cu subiectul răzmeriţei decembriste. Mă simt stingherită, asta e tot. Îmi voi învinge totuşi tracul şi voi comenta mesajul autorului din „Strada Libertăţii”.

Un cititor pune în discuţie personajul narator, să fie naratorul la persoana întâi, să fie naratorul omniscient? Schimbarea din mers a persoanei naratoare, premeditată sau nu , creează un efect interesant, tocmai prin difuza contopire. Adevărul susţinut de autor, este un adevăr anume, adevăr de atmosferă. „Eu”, ca personaj distinct, de sine stătător, nu exist în nebunia colectivă, nu pot avea identitate, văd şi relatez ce mi se transferă, prin sugestie sau prin percepţie fragmentată.. Nici „noi” nu existăm, nici vorbă de solidaritate şi spirit de echipă, într-un vertij în care nişte amărâţi cu burta goală, gata să fraternizeze cu altfel de amărâţi, cu burta plină, dar cu creierii spălaţi, sclerozaţi de atâta plictis al rutinei, formează din mers un personaj lunecos, haotic. Câinii vagabonzi au reflexele de haită antrenate, excelent îi pune autorul să ocolească blocurile scorojite, ce să-şi mai piardă timpul prin cartiere lipsite de resturi comestibile.

Ciclul naturii hibernale este implacabil în cutuma vremuirii sale. Omul e supus vâltorilor de frig şi gheaţă, spaţiul social este redus la economia minimală a unor tabieturi matinale . Sărăcia ca factor de uniformizare şi disciplinare a ritmului de viaţă , iată elemente ce sugerează indirect cadenţa universului concentraţionar. Cât despre apariţia meteorică a femeii resemnate în martirajul ei domestic, desigur, din perspectiva cerinţelor clasice ale unităţii narative, dispariţia ei din decor este o chestiune care nu poate trece neobservată nici la o lectură superficială, dar la o lectură atentă şi avizată. Problema este că un autor exersat precum cel ce semneaza „I.P.” nu poate avea „scăpări” de natură compoziţională. Şi acest lucru îl motivez nu prin notorietatea auctorială, onestă şi respectabilă, fenomen greu de identificat în lumea literară românească, aferată şi colcăitoare de impostură culturală. Textul însuşi grăieşte de la sine despre atenţia şi migala de bijutier al logosului beletristic, cu care autorul nostru şlefuieşte detaliul narativ sau descriptiv. De la betoanele roase de scarlatină până la zgomotul de clopot care spintecă oraşul- a se observa sugestia semantică a violenţei – totul se adună în contul unor semne prevestitoare. Femeia este convertită de autor în personaj „instant”, procedeul este utilizat extrem de amplu, în dimensiunea unui roman, de Mihai Ganea în romanul contestatar „Loli”, unde sute de personaje intră şi ies brusc din scenă. E vorba de investirea rolului de „figuranţi” pentru oamenii mărunţi, a căror viaţă şi psihologie nu interesează pe nimeni, sunt apariţii incidentale în magma definită „non-identitar” ca populaţie, iar statistic, indivizii sunt reductibili la „ cap de locuitor”. Şi într-adevăr, când corpul social stă să pleznească din toate cusăturile sale, ce importanţă mai are o nevastă cu un bărbat beţiv şi bătăuş, altminteri trăsătură naţională omisă de folclor? Sărăcia ca factor catalizator al violenţei domestice, enunţată de femeie, vorbeşte despre o cutumă a relaţiei între victimă şi călău. Bruta, cât e ea de brută, trebuie să aibă un motiv şi o justificare, nu-i aşa? Gospodina, fie ea nătângă şi rebegită, îşi apără şi ea subconştient , prestigiul public. Istoria va trece pe lângă ea , distant. Acasă e bărbatul mort de beat.

În rest, revolta este interpretată de autor ca un act de surescitare, indusă de imaginea mişcată şi de vuietul auzit la televizor.

Singurul personaj cu atavisme sapienţiale rămâne bătrânul şi prudentul miliţian. Prezenţa lui de spirit e năucitoare. Îngurgitează portretul şi supravieţuieşte, şi odată cu el, rămân în actualitate sechelele din vechiul sistem.

Se schimbă ceva. Se descarcă portocale la o alimentară.

Cândva, copiii visau să mănânce singuri o portocală întreagă. Acum pot mânca şi mai multe. Le lipseşte ceva. Copilăria. Părinţii sunt plecaţi la muncă, peste mări şi zări.

comentariu critic de Virginia Paraschiv, redactor secţiunea de critică literară

Comentarii închise la Strada libertăţii (text însoţit de comentariu critic)

Crabul (text însoţit de comentariu critic)

Posted in Proza redactorilor, Proză by Hopernicus on 11/12/2010

Trecuse o lună de când ultimul talaz,  izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvăli  pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă.

De data aceasta, pe spate. Stătu câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare.

Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roti ameninţător cleştele sănătos, iar ochii  pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări.

– Hei, salut, voinicule ! se auzi din  văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame ! Ia, de aici !

Pipăi bucăţica de peşte crud,  poposită lângă el,  o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere.

De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei  ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost  la umbra ei.

– Ce zici ? Vrei să fim prieteni ?  O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius.

Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune… Scaevola ?  Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele  tău rămas întreg.

După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise  adăpost. De câteva ori mai  văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu  semănau cu ce ştia el.

Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui.  El   îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau.

Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din nemul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare.

În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj,  scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise.  Ce ştia tinerelu’ ăsta  despre viaţă şi primejdiile ei !?

A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea  uriaşului său prieten, care se apropia.

Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă.

– Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa  ceva, niciodată.

…Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară .

artist Dorina Padineanu, Valurile reci

***

-Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul?

…Panaşul multicolor de pe casca căpeteniei şi platoşa lui, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie ! Blestematul de general roman ! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea  sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge.  Simţi cum lunecă spre pamânt…

…Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul1 legiunii îl lovi peste coiful scânteind în  luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă  îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu  verdele ochilor stralucind, acum,  de ură.

– E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui  Zabrilus. Asta valorează  o  căruţă de aur ! Şi…  i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma.

Capturarea  prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate.

… Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul2, cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o  şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut.

– Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am  întregit.

Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră…

Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute.

După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat  de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme3 aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu.

Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni.

…Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca  fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul.

În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă.

…Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl  prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant4 de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise  40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine,  o va aşeza la picioarele  lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej.

Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului  în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri.

Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos  cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint.

… Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau.

Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească  şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre5.

Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini !  Chiar nu putea înţelege !

Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de  a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile  lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că  ar cam fi bun de cumnat.

Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea  cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul  fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată:

– Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor.

– Dar…  tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie.

– Ba, îmi va da, că de  mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela

de concurs!  Cu cele o sută de drahme şi cu  ce am mai  strâns până acum, plec s-o  răscumpăr pe Aegetia .

Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că  va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po.  Visa să-şi  facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă  şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el…

– Păstrează tu înscrisurile, Teophilius,  viaţa e uneori tare ciudată.  Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi  netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să  ai grijă de Aegetia.

– Bine, îţi promit  Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi,  morocănos, în barbă.

* * *

Ploia  din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec.

În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi

vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale.

… Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori  vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane.

… Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine.

Sub atenta supraveghere a praefectului6 pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele.

Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint.

…Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind  câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan,  în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta,  stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium4 stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului.

* * *

Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă.  Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile.

Narhos !?

Sări de pe locul lui. Îndepărtă  cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului.

Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia.

Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt.

Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate,  propria-i viaţă.

Cincizeci de  paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l.…Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese.

…Narhos…Aegetia…Scaevola… Şi  vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine.

Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui,  îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos…

…Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei.  Efortul supraomenesc îl doborâse.

Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea.

***

Caim Avishai, macabeul, cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi…Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi  cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă…

Va pierde monedele  dar va rămâne în viaţă.

Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator :

– Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva !

– Cum, nu-i crucea lui ?  se auzi o voce din mulţime.

–  E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul.

– S-au încălcat regulile!  se auzi de undeva din dreapta.

–  Să se facă dreptate!

–  Lapidaţi-l, lapdaţi-l!  molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe.

Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele.

Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu.

–         Sfărâmă-i capul,  năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat !

Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O

ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa îl privea  speriat. Îl năpădiseră lacrimile.

–         Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul

ăsta.   Şi, aruncand piatra, se pierdu  alergând în mulţime, hohotind.

Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă,  ascuns în noroiul drumului, care  îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă.

În zvârcolire, călcâiul piciorului  simţi adâncitură. Împinse cu putere.  Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie,  încremeniră.

Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, pluti o vreme prin aer, se roti şi căzu dincolo de  banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.

… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit  de răni,  se  solidifică, transformându-se-n boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă…

Îl zărise  şi îi venea în întâmpinare,  cu mersul lui caraghios, rotindu-şi  singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei.

– Scaevola, ţi-am povestit vreodată  despre Narhos şi sora lui, Aegetia ?

n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în  cuprinsul fostului castru român Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a  unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut  şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puţeau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină.

* * *

1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu.

2.        gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular.

3.        drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint)

4.        talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg.

5.        1 libra = 12 uncii = 327,45 gr

6.        praefect – oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice  in Imperiul Roman.

7.        mille passus milliarium – circa 1.482 m   (în Imperiul Roman)

8.        macabeu – Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeii de sub dominaţia elenosiriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmaş al Macabeilor.

autor  Stanică Budeanu,administrator al proiectului Cititor de Proză

Crabul – Între smerenie şi ură

Un text care încearcă să-şi facă vad prin prejudecăţile noastre livreşti despre literatură. Am observat atent impactul acestei proze provocatoare propusă de Stănică Budeanu. Este poveste, povestea Crucii asumate de un erou tragic, grăieşte un comentator. E o istorisire cu recuzita civilizaţiei antice, sugerează altă voce, iar aceasta încearcă sisific să decripteze simbolistica onomastică din text. E ceva care nu ne prea priveşte, pe noi, modernii dezabuzaţi, şi iată cum Crabul se pretează instant la parodie exorcizantă. Un lector sensibil îşi exprimă admiraţia faţă de text şi-l transferă în rezerva sa secretă de comori spirituale. Autorul primeşte reacţiile de cititor, acceptă impasibil orice abordare. Cu un amendament explicit, dedicaţia către un prieten care îşi păstrează „omenia” în contrapartidă cu majoritarii fatalişti şi resemnaţi. Un text expus vederii publice, are, precum se vede, tot atâtea imagini reflectate în alteritate câţi lectori poate cuceri. Lipsa unui verdict monoton şi unanim vorbeşte de la sine despre viabilitatea textului propus de Stănică Budeanu.. Să fie cazul să ne oprim aici, cu detectarea unei proze cu capacităţi interactive, care suscită interes ? Să operăm încă un elogiu privind stilizarea elegantă a unui subiect etern repetabil, necesara şi pilduitoare Povară a Crucii? Să fie Crabul a nu ştiu câta paradigmă literară a jertfei şi a suferinţei, să recunoaştem cu onestitate farmecul unei poveşti iscate din altă vremuire şi din alt tărâm? Şi apoi, având privilegiul de a-l cunoaşte pe autor, să recurgem la inevitabila „demascare” a eu-lui auctorial, cu recuzita psihologizantă?
Să încercăm să ne sustragem uzanţelor critici literare şi să „citim” textul cu bună-credinţă de cititor , atât şi numai atât, să vedem cu ce ne alegem pentru uzul nostru lăuntric, din strania poveste. La primul nivel de cunoaştere a textului avem o suită de întâmplări în centrul cărora se situează un” miles Romanus” , un personaj pus în faţa unor situaţii limită, în repetate rânduri şi care sfârşeşte tragic, ispăşind un act de „impostură” în tentativa de a câştiga o cursă barbară. O astfel de pistă de înţelegere a textului nu ne duce dincolo de temporalitatea istorică evocată minuţios. Ce-ar fi dacă am face abstracţie de determinările istorice şi culturale şi am considera spaţiul evocării un tărâm convenţional, întâmplător situat în antichitate? Pornesc de la afirmaţia contextuală pusă pe seama soldatului imperial „ura violenţa”. Theophilius nu prea are de ales, dacă nu ucide, va fi ucis. Violenţa este raţiunea de a fi a confruntărilor între civilizaţii. Soldatul încearcă să se sustragă legilor de fier ale războiului între lumi. Îşi asumă inteligent infirmitatea dobândită într-o luptă şi încearcă să-şi dobândească o ipostază paşnică şi inofensivă , trece de la condiţia de „miles” la aceea de „faber”. Ne amintim triada indoeuropeană a supremaţiei în societatea umană: Potifex- Rex- Miles. Categoria de Faber este inferioară, umilă, laolaltă cu Mercator, iar la limita jalnică, de jos, se aflau lucrătorii pământului, categoria Ager. Theophilius îşi refuză vocaţia de războinic , e solidar în trista lui singurătate cu o fiinţă aparţinând unui alt regn, se refugiază în migala muncii de tâmplar, cioplind, cu neîmpăcată uimire, 12 Cruci, prin care „barbarii îşi cinsteau Profetul”.Apare în treacăt o poveste în poveste, „povestea naşterii pruncului şi vestită de trei magi”, poveste care depăşise demult dimensiunea unei istorisiri pitoreşti spuse anecdotic la ceas târziu de seară. Şi mai cunoaştem un personaj, tot Miles, un luptător cu rang impunător, e vorba de legatul imperial. Şi acesta „ura violenţa”, şi de la înălţimea rangului său, practica o politică flexibilă în raport cu barbarii cuceriţi, respectându-le şi stimulându-le credinţa şi ritualurile. Iată un al doilea militar investit cu trăsături psihologice nuanţate, înstrăinat complet de trufia puterii militare. Un conducător militar tolerant, flexibil, un soldat pacificat sufleteşte, şi mai există un al treilea Miles, Narthos. Acesta se conformează religios cutumelor barbare aproape până la contopire, intră în jocul ritualului, cu un pretext sentimental, preia, în procesiune, a 13-a cruce, numărul fatidic nu poate fi întâmplător. Aşadar, subtil, cuceritorii se lasă cuceriţi, se abandonează parcă, religiei cele noi, creştinismul. Dinspre purtătorii autohtoni ai credinţei respective, vin altfel de semnale, semnale ale unei violenţe practicate în numele religiei. Inconştienţa cu care copiii presară, în joacă, pe Drumul Crucii, cioburi de sticlă şi de oale sparte, firescul cu care trecătorii iau act de moartea reală a celor care porniseră la un ritual de simulare simbolică, toate acestea pregătesc marele vertij al violenţei, în care nefericitul „impostor” ce a încurcat jocurile pariorilor, va fi lichidat. Impresionantă e figura bătrânei vecine isterice şi nerecunoscătoare , care îndeamnă la execuţia finală, prin crimă colectivă. În esenţă toată povestea pregăteşte minuţios un act de demenţă colectivă, un LINŞAJ. Jertfe de vieţi nevinovate, produse printr-un act voluntar, suicidar, şi o crimă prin lapidare, un linşaj săvârşit cu o imensă bucurie a urii. Şi asta în numele credinţei.
Prin demersul psihologizant şi narativ, autorul sugerează cu mâhnire bine cenzurată că purtătorii „legali” ai credinţei creştine sunt complet străini de ideea esenţei divine a vieţii.
Tribalismul justiţiar fanatic şi imbecil nu poate fi forma practică şi de expresie a creştinismului.
Toată nebunia dezordinii condiţiei umane se produce pe fondul disoluţiei triadei ierarhizante a speciei umane, de sorginte indoeuropeană. Umilii ignoranţi se substituie autorităţii sacerdotale, exponenţii puterii temporare cad pradă slăbiciunii şi îşi cedează autoritatea fără să gândească deloc la calitatea succesiunii, iar sacerdoţii lipsesc cu desăvârşire. Mulţimile sunt lăsate de capul lor, fără tălmacii credinţei. Efectul nu poate fi decât haosul năucitor.
Funcţia de parabolă a textului e întregită de prezenţa personajului din alt regn decât acela al speciei umane, crabul. Nu e deloc întâmplător că textul poartă numele unui biet crustaceu. Cu înţelepciune aproape hasidică, Stănică Budeanu ne atrage atenţia că toate alcătuirile de pe pământ sunt semne ale prezenţei dumnezeieşti. Numai de noi depinde să ieşim din somnul dogmatic şi să ne iluminăm, să ne închinăm, în credinţa noastră, cu smerenie şi nu orbiţi de ură.

autorVirginia Paraschiv, redactor secţiunea critică

Comentarii închise la Crabul (text însoţit de comentariu critic)