Vilaetul Salonic

La puțin timp după sosirea moscopolenilor la Macedonia Hotel, își face apariția negustorul Buşulea. În floarea vârstei, înalt, corpolent, cu chipul lat, împărţit în două de o mustaţă lungă, cu vărfurile răsucite, Bușulea reprezintă, în felul lui, o apariție pitorească. Prima lui grijă e să întrebe de Boiaru. În urmă cu numai câteva zile, îi promisese să-i ajute pe moscopelenii de vază să-şi continue călătoria la Veneţia. Cum promisiunea reprezintă legea, este chiar mulțumit că i-a ajutat Dumnezeu s-ajungă, cu bine la hotel. Își lasă valiza în grija portarului și-l roagă să-l caute și să-l anunțe pe Boiaru de sosirea lui, să-i spună să-l caute la cafeneaua din hotel, unde o să-l aștepte. Zis și făcut! La cafenea, ia loc la o masă. Dorește să pună, cât mai repede, la punct amănuntele viitoarei călătorii pe mare. Până să vină prietenul din Moscopole, gândește că n-ar strica să comande fie un pahar de vin adus cu butoaiele de la Veria, fie un păhărel de rachiu de tescovină sau de coniac. Privește în jur, la filfizonii din port, cum sorb, pofticioși, din filigeana aburindă cafea cu aromat caimac și la duducuţele mătăsoase şi parfumate, cum savurează delicatese de şerbet alb sau roz inundat în apă rece, dulceţuri de trandafiri sau rahat lokum. Strâmbă din nas, nemulțumit de ce vede, şi comandă pentru el un pahar de coniac. Mai pe seară, o să mănânce vârtos și o să bea o sticlă cu vin, apoi o să-și comande desertul preferat: smochina uriașă, bine coaptă, însiropată și acoperită, din belşug, cu delicios iaurt grecesc. Nu are vreme să facă prea multe considerații culinare, că Boiaru apare. Îl invită să ia loc și-i comandă un pahar de coniac. Fără să piardă timp, Bușulea intră direct în subiect, informându-l pe moscopolean că în holul hotelului s-a deschis, nu demult, un birou. Acolo, își desfășoară activitatea reprezentanţi ai liniilor maritime italiene. Peste trei zile, corabia Genua își ridică ancora spre Veneţia. Cum nimic nu e întâmplător și lumea, atât de mică, Bușulea îl informează pe Boiaru că proprietar şi comandant de corabie e unul, de-i zice lumea Gheorghe Bondura, de felul lui din Moscopole. Mai umblă vorba c-ar fi chiar un apropiat al arhontelui Sina… Nu mai continuă, dar îi face cu ochiul, fără să comenteze.
Boiaru îl urmărește, cu atenție. Zâmbeşte! Auzise și el de Bondura, deși nu-l cunoaşte personal. Toate bune şi frumoase, de n-ar mai fi și altceva de lămurit! Mai întâi, să-și scoată din cutia de lemn de cedru, ascunsă în buzunarul de la veston, un trabuc, să-i taie, cu metodă și pricepere, un capăt, după un mai vechi și plăcut ritual, apoi să-l aprindă și să-l însoțească de înghiţituri mărunte din coniacul ce s-a mai încălzit, între timp, în pahar.
Bușulea nu se dă în vânt după fumat, dar îl priveşte, cu admiraţie şi uimire, cum înmoaie, uşor, trabucul în coniac și, oricât de neștiutor ar fi, pricepe că unele plăceri, indiferent câte preocupări și griji ar avea un om, n-ar trebui sărite.
Boiaru se scuză și-l lămurește:
– Am fost siliţi să ne părăsim ţinutul, dar nu suntem nici hoţi, nici ucigaşi! Autorităţile numite de Poartă au dat foc la casele noastre și ne-au alungat. Nu înțeleg de ce să călătorim, pe ascuns, ca niște fugari? Refugiaţi, da! Te rog, ai bunătatea să-mi înlesnești o întrevedere cu valiul, pentru că doresc să-i aduc la cunoştinţă despre ce s-a întâmplat la Moscopole.
Buşulea ghicește furtuna mocnită din sufletul lui și nici unul nu mai spune nimic, mai cer însă un rând de băutură și, din când în când dau noroc, apoi fiecare își rumegă tăcerea. Între timp, cafeneaua s-a umplut și un zumzăit vesel îi transformă pe clienți într-o familie mai mare, strânsă în jurul meselor, la lăsatul serii, alături de bucurii și plăceri comune.
Buşulea îi promite lui Boiaru, din toată inima:
– Frate, trimit vorbă la valiu și-l rog să ne primească mâine-dimineaţă. Îl cunosc! Are o mai veche datorie la mine.
Născut, nu de ieri, de azi, Boiaru are idee cum se aleg bobii și chiar e mulţumit că stă la masă cu un negustor cu faimă, putred de bogat, care întoarce bani şi demnitari cu lopata. Continuă să tacă. Trage cu poftă din trabuc: miresme de pământ de pădure, cedru şi pin, deasupra cărora plutesc arome de alune şi scorţişoară. Ce mult i-ar plăcea să-i spună ”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” Asemenea brodeală de vorbe a deprins-o, în tinerețe, la Constantinopol, unde pe lângă altele, a cunoscut voluptatea narghilelei ce-i oferea iluzia că se îmbată cu melodii susurate de cea mai frumoasă țiitoare din harem, un joc ce dezlega limba și împreuna sufletele și un bun pretext, să poposească pe lângă vorbe. Tolănit pe perne, se bucura de mia şi una nopţi de pălăvrăgeli politice sau i se ofereau povețe despre bucurie și necaz, atât de egale și de necesare. În jurul narghilelei, prietenii lui musulmani vorbeau despre câte-n lună şi stele, până când timpul îi strivea, apoi se ridicau, unul câte unul și rosteau:”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” și dispăreau în nori de fum cu arome de miere sau fructe uscate. Mesele joase, pernele grena, aurii sau albastre, cărbunele ce punea pe jar pasiuni omenești… Ce timpuri!

*** fragment din romanul aflat la tipar( editura Tracus Arte), Îngerii din Moscopole. Exilul, capitolul Vilaetul Salonic ***

 

autor Catia Maxim

Plină de noroc ca și câinele de purici

Vremea, când bunica mă prepara pentru viaţă, aduce şi astăzi miresme proaspete de levănţică şi tămâie, parfumul ei. Bucuroasă că Dumnezeu i-a dăruit o nepoată, că de băieţi era sătulă, draga de ea îşi sufleca mânecile şi lucra la modelarea mea. Când termina de robotit şi, după ce răsfăţaţii ei, bunicul şi tata, plecau la ale lor, îmi venea rândul: erau clipele ei de odihnă şi aveam voie să mă aştern cu capul în poala ei, purtată de adierile palmelor muncite ce-mi rătăceau pe cosiţe sau îmi istorisea întâmplări din care să pricep ceva. Vorbea cu mine sau cu ea- nu ştiam întotdeauna, cui se adresează- de cât adunase din viaţa ce făcuse din ea femeia de toată isprava: frumoasă, vrednică şi iubăreaţă. Îi cunoşteam, pe de rost, iubirile din tinereţe, cum nu o furase bunicul, cum însă reuşise ea să-l fure şi să plece cu el în lumea largă. Era săracă, bunicul bogat şi, evident, părinţii lui nu o vroiau. În pofida oricăror împotriviri, părinţii bunicului au acceptat-o până la urmă, altminteri riscau să-şi piardă, definitiv, feciorul cel mare care fugise şi de la şcoala de ofiţeri, numai să nu stea departe de femeia iubită. Poveşti…! La sfârşitul oricărei istorii, bunica însă adăuga cu vocea ei, plăcut timbrată şi dicţia impecabilă, de femeie împlinită: dintre toate surorile şi prietenele, numai eu am fost plină de noroc ca şi câinele de purici.
Ochi şi urechi, îi vedeam vorbele şi-mi imaginam câinele plin de purici, tăceam însă şi mă chinuiam să pricep singură, că de oarece orgolii nu duceam lipsă nici atunci, în schimb, bunica râdea în hohote, că mă vedea aşa brodită pe vorbe dar, până la urmă, i se făcea milă de mine şi-mi şoptea, deşi nu era nimeni să o audă: de pe la ruşi a ajuns vorba asta la noi şi se referă la omul plin de noroc, numai că norocul are multe trepte şi numai când veghezi şi trudeşti la el, aduci cu un câine plin de purici. Apoi râdea, de nu mai putea iar eu, curioasă, întrebam:
– Buni, o să fiu plină de noroc ca şi câinele de purici?
Cred că mă privea, însă nu zăbovea cu răspunsul:
– Da’ tu ce crezi, că eu degeaba stric orzul pe gâşte?

 

autor Catia Maxim 

Ce bun gust are lectura!

În  armonia luminată de flăcările înmiresmate ale buştenilor ce-şi trosnesc, cu veselie, poveştile. Paharul cu vin roşu sporeşte farmecul privirii întoarse către coperta cu trandafir ce-şi plânge, discret, două bobiţe străvezii de lacrimi pe titlul scris cu albe majuscule Dragostea în vremea holerei(editura Rao, 2011), roman pe care l-am terminat de lecturat într-o zi mohorâtă pe dinafară şi caldă pe dinăuntru.

 

O poveste de dragoste semnată Gabriel Garcia Marquez ,  dăruită soţiei care i-a născut doi feciori,  Mercedes Barcha, nu e de colo! Cititorul are satisfacţia să descopere după fiece rând un univers despre care nu ştie aproape nimic, dintr-o ţară numită, Columbia, la sfârşit şi început de secol.
Un roman scris, pe nerăsuflate! Atât de transparent e entuziasmul autorului care îşi deapănă firul epic de-a lungul a 476 de pagini, fără să zăbovească pe tehnici consacrate, de tip capitole numerotate sau înzestrate pur şi simplu cu titlu. Povestea curge însă nestingherită pe valea râului  Magdalena, din nordul Columbiei, adăpostită de pânzele corabiei Noua Fidelitate pe puntea căreia Fermina Daza şi  Florentino Ariza îşi poartă către moarte cea mai frumoasă poveste de dragoste.
O anume sfiala mă determină să-mi cumpănesc totuşi vorbele- deşi mă pot adăposti în umbra comodei opinii de cititor- şi asta, pentru că abia ce am parcurs o proză de natură biblică ce m-a îndemnat la reflecţie şi introspecţie, o scriere ce mi-a întrerupt de mai multe ori lectura, numai şi numai  pentru a închide ochii şi a mă lăsa purtată de vis…
Pe coperta a patra, interioară, Marquez mărturiseşte că a început să scrie“din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia [mea] era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi mai plăcea mai mult pe lume decât să scriu.”

Plăcerea marqueziană se simte de la primul până la ultimul cuvânt într-un roman ce nu se caliceşte la detaliile spumoase, la redarea cinematografică, cadru cu cadru  şi uneori stop cadru. Prozatorul devine demiurgul care construieşte uluitoarea catedrală a Destinului unor personaje precum doctorul Juvenal Urbino, Fermina Daza, soţia sa şi  Florentino Ariza, romanticul şi veşnicul îndrăgostit.  Viaţa! Timp de peste cincizeci de ani, romancierul  o gestionează cu grija şi rigoarea unui regizor care nu-şi permite omisiuni, atent la Personaje şi la Cititor. Redarea culorii locale, aşa de fidel făcută, încât ficţiunea şi jocul, când  se strecoară deliberat în ţesătura naturală şi realistă a epicului, au indiscutabil străluciri briliantine. Exemple de bijuterii rare? Paginile de erotism sud-american, impregnate cu ingrediente picante, gastronomice şi anatomice, dar care nu sfârşesc fără romantica referire la trandafirul alb, deşi nu de puţine ori, nuanţele par ironice( în paranteză, amintesc preferinţa lui Florentino Ariza, veşnic îndrăgostit, pentru trandafirul negru de Turcia). Paginile erotice, în care Florentino Ariza, îndrăgostit de Fermina Daza, soţia doctorului Juvenal Urbino, personalitate marcantă într-un orăşel din regiunea Caraibilor, găseşte că modalitatea cea mai potrivită de a-i rămâne credincios iubitei, este să facă amor şi să cunoască cât mai multe femei, merită citite şi recitite, mai cu seamă de prozatorii ce au apetenţă pentru romanul erotic, aşa ca un manual de iscusinţă…!

Un roman despre esenţa iubirii- iubirea dincolo de iubire– despre formele iubirii, inclusiv cea mai posibilă şi adevărată iubire a cuplului, numită pur şi simplu, stabilitate, Dragostea în vremea holerei are gustul unui coctail obţinut dintr-un amestec năucitor al  iubirii şi holerei… Les maladies d’amour!
O scriere debordând de senzaţii şi parfumuri, un autor care-şi ascunde dibaci emoţiile în certitudini: ” Nici nu se putea altfel:mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră…”  Aşa începe romanul.

Un cuvânt de preţuire şi pentru traducătoarea Sarmiza Leahu, care a reuşit să redea, în limba română, curgerea firească şi naturală a unui text genial scris într-o altă limbă, spaniola.

 

 

autor  Catia Maxim 

Îngerii din Moscopole

File îngălbenite!

Foiesc uşor, una după alta, petale de timp îndesate în clepsidra unui pod…

La garnizoana turcă, Boiaru e invitat de Yousuf Bey să ia loc pe o sofa comodă şi să bea o cafea. Când draperia grea de mătase verde, ce acoperă uşa dublă a cabinetului, se dă la o parte, Boiaru e poftit de acelaşi Yousuf Bey, în biroul lui Ali Pasha pentru întrevederea preliminară soliei propriu-zise. Biroul guvernatorului e imens: acoperit de hărţi şi rapoarte. Arhontele se opreşte în mijlocul cabinetului, vădit emoţionat.Nu omite să execute, extrem de corect, salutul oriental, după ceremonial turc, cu ducerea mâinii la inimă, gură şi frunte.
Ali Pasha îi face, simplu, cu mâna un gest politicos şi-l invită să ia loc pe canapeaua de lângă jilţul de la biroul său, mare favoare acordată oaspetelui, de altfel, persoană de încredere a Împeriului. E limpede că alegerea arhontelui ca sol a fost inspirată.
În expunerea, pe scurt, a misiunii sale, arhontele Boiaru reuşeşte prin tonul elegant şi plin de elocinţă să spună,la final:
– Implor clemenţa Excelenţei- Voastre şi atât eu, ca om al Împeriului, cât şi Consiliul întreg ne facem chezaşi de puritatea sentimentelor  faţă de Majestatea-Sa Imperială Sultanul, faţă de nobila noastră protectoare Sultana Valide, faţă de Excelenţa- Sa Marele Vizir şi faţă de Excelenţa Voastră, Guvernatorul General al provinciei şi vă propunem să fiţi, mâine, oaspetele Consiliului şi oraşului nostru. Dorinţa noastră fierbinte este ca Excelenţa Voastră să nu dea proporţii atât de mari acuzaţiilor nedrepte ce ni se aduc, să intervină pe lângă Majestatea- Sa Imperială Sultanul, să accepte jurământul nostru de credinţă reînnoit şi să ne ierte dac-am greşit cu ceva, fără să vrem sau au greşit unii dintre noi, prea puţini la număr în comparaţie cu marea majoritate a poporului: păstori, meşteşugari, lucrători, învăţaţi şi neguţători care de când se ştiu sunt supuşi şi credincioşi. Ca o dovadă concretă a prieteniei noastre, invoc, pentru a doua oară, rugămintea de a fi, mâine, oaspetele oraşului nostru şi, cu acest prilej, să semnăm un tratat de prietenie veşnică. Am expus, pe scurt, punctele principale ale soliei pe care mi-aş dori, cu recunoştinţă, să le luaţi în considerare.
Fără să scoată o vorbă, Ali Pasha se ridică din jilţ, face câţiva paşi de-a lungul cabinetului, acordându-şi răgazul de a se concentra asupra numeroaselor idei expuse, atât de succint, de arhontele Boiaru. Din atitudinea lui nu se vede nici un semn de nervozitate, dimpotrivă, felul elegant şi calm al arhontelui îl pune în poziţia de a-l complimenta, mai ales că arhontele a studiat, în tinereţe, la cele mai înalte şcoli din Constantinopol. Se opreşte din mersul lui tăcut şi-şi reia locul din jilţ, având din nou între el şi arhonte biroul imens care desparte două lumi cu interese opuse. Nu e nevoie să-şi dreagă vocea, ştie limpede ce are de spus:
– Aţi avut o expunere interesantă, arhonte. Aproape convingătoare! Trebuie doar temeinic verificat dacă, nu cumva, s-au strecurat câteva elemente negative şi chiar omisiuni regretabile. Sigur,sunt încă sub impresia cuvintelor dumneavoastră, bine alese, dar asta nu împiedică analiza obiectivă şi raţională a faptelor ce dovedesc fără nici un dubiu că acuzaţiile grave ce vi se aduc sunt numeroase. Şi, arhonte, sunteţi un om bine informat şi inteligent, ca să mă scutiţi, acum, să vi le înşir pe toate. De multe dintre ele aveţi ştire. Voi sublinia totuşi pe cele esenţiale: ne aflăm în război cu Puterea vecină ce se consideră apărătoarea popoarelor creştine din Imperiul nostru. Ei bine, în acest Imperiu atât de asupritor, cum îşi imaginează unii, mişună, de multă vreme, emisari şi misionari străini, majoritatea călugări autentici şi travestiţi. Avem, aici, un dosar voluminos cu declaraţiile unora dintre ei, care au căzut întâmplător în mîinile noastre. Ei recunosc că îi sprijiniţi în acţiunea lor subversivă. Şeful lor, un oarecare Macarie, un străin, conduce întreaga acţiune din chilia sa de la mănăstirea Prodrom, alături de cea a stareţului mănăstirii. În aceeaşi mănăstire îşi au culcuşul, bine mascat şi protejat, emisarii şi misionarii cei mai primejdioşi. Ştim tot ce se petrece acolo! De asemenea aţi permis multor armatoli, altminteri, buni prieteni ai mei, să pătrundă în mănăstire şi să o transforme în fortăreaţă. Cutezanţa voastră merge însă atât de departe, încât în noaptea asta, un aşa-zis şambelan, venit nu demult de peste hotare, stă de vorbă în taină cu Macarie, în chilia acestuia. Să mai adaug că avem cunoştinţă şi despre acţiunea breslelor şi, mai ales, a conducătorilor lor. Ştim, de pildă, că tot în noaptea asta, se baricadează locuinţele lucrătorilor pentru o rezistentă disperată şi, stupidă, aş mai adăuga. Ştim ce aţi vorbit la Consiliu şi ce se petrece acolo, în aşa-zisele şedinţe tainice, în dosul uşilor ferecate şi capitonate. Ştim că parterul Consiliului a fost transformat într-un adevărat comandament al armatolilor, care, trebuie să recunoşti, ca om al Imperiului ce eşti, n-au ce căuta acolo, într-o instituţie atât de paşnică. Mai sunt şi altele, dar te scutesc de supliciu. Sigur, lucrătorii şi tinerii voştri nu sunt vinovaţi. Vor pieri însă, pentru că vor lupta. Nu putem fi salvatorii acelora cărora nu le pasă când acţionează aşa, tocmai când Imperiul e constant atacat de duşmani puternici din afară, care vor să se amestece în treburile noastre. Ştim că există destui aventurieri, cum bine le spune unul dintre arhonţii voştri, care agită mereu spiritele. După cum vezi, cunoaştem totul, chiar şi în amănunte. Trebuie să mai ştii, ca om al Imperiului ce eşti- dar asta ţi-o spun numai ţie în mare taină- că situaţia e cunoscută şi Sus, la Înalta Poartă. De aceea, am primit ordine stricte să facem puţină rânduială şi, prin expediţia noastră de pedeapsă să dăm o pildă, ca să nu ne trezim şi în alte ţinuturi cu încercări asemănătoare. Acţiunea noastră este mai degrabă preventivă şi nu trebuie să mire pe nimeni. Astfel, stând lucrurile, cum aş putea să mai cer pentru voi clemenţă Padişahului? Să nu ţin seama de isprăvile comise de atâta vreme? Şi, mă rog, pentru ce aţi făcut toate astea? V-aţi bucurat secole întregi de privilegii de care puţini au avut parte în lume. Aşa e, astăzi, ele nu mai există, dar asta numai din vina voastră şi, chiar dacă, prin absurd, ar continua să existe, n-ar putea să dea voie unui popor mic, oricât de brav şi harnic ar fi, să-şi facă de cap. Cât timp aţi fost cuminţi, autorităţile s-au purtat mărinimos cu voi şi, în prima jumătate a acestui secol aţi avut chiar o perioadă de prosperitate, de creşteri economice cum le zic negustorii cei tineri. Azi, autorităţile sunt severe, dar nu pentru că guvernatorul e, cu adevărat, om cu cap, destul de riguros, fie-mi iertată o posibilă lipsă de modestie. Eu, Ali Pasha nu voi fi vinovat de sângele vărsat şi nici nu voi visa chipul celor sacrificaţi. Te mai întreb: crezi că ai argumente să combaţi toate astea, cu mâna pe inimă? Sigur, invoc o anume atitudine de asumare onestă, ceea ce nu prea se mai justifică în zilele noastre.
Tăcere! Guvernatorul face din nou câţiva paşi prin birou, vădit tulburat şi oarecum nervos, căci sesizează calmul arhontelui şi nu mai e la fel de convins că are dreptate. Se uită în ochii lui, dar nu percepe nici o teamă, dimpotrivă ei licăresc discret, fără scântei. Trăieşte cele câteva minute de aşteptare a răspunsului, când nici un om politic, oricât de uns cu toate alifiile ar fi, nu are cum să nu se simtă dezarmat. Se opreşte din mers, se aşează la birou, îşi aprinde o ţigară şi soarbe prelung din ceaşca cu cafea rece.
Boiaru grăieşte încet şi rar, nu care cumva vorbele să se amestece şi să nu mai fie limperzi şi adevărate. Sigur, expune ceva din adevărul neamului lui:
– Orice om profund realist, trebuie să admită argumente şi dovezi limpezi.Punctul meu de vedere va fi prezentat soliei, singura în măsură să-şi spună cuvântul. Pot numai, din respect faţă de curiozitatea Excelenţei-Voastre, să spun că problema noastră e mult mai complexă. În orice caz, la toate argumentele invocate, dacă Excelenţa- Voastră ar mai adăuga încă pe-atâtea, tot nu se justifică expediţiile de pedepse, cum le numesc şi ienicerii voştri, nemaivăzute. În fapt, vorbiţi cu seninătate despre exterminarea unui popor.Nevinovat! Contează dacă e mic sau mare? Păstorii, meşteşugarii, lucrătorii, tineretul, negustorii, oamenii paşnici, de ce anume se fac vinovaţi? Chiar dacă în rândurile lor, s-au strecurat aventurierii şi au intenţionat să agite spiritele domoale, liniştite, mămăliga explodează rareori, iertată-mi fie o vorbă din popor. Prin urmare, expediţia de pedeapsă nu se justifică. De altfel, solia vă va prezenta şi punctul de vedere în această privinţă. Ca să nu mai abuzez de amabilitatea şi răbdarea voastră, Excelenţă, o ultimă rugăminte:primiţi solia şi acceptaţi invitaţia de a vizita oraşul.
După câteva clipe de tăcere, Ali Pasha răspunde:
– Solia se poate prezenta mâine, la orele nouă dimineaţa. Până atunci, voi analiza cealaltă propunere. Poate că până mâine dimineaţa, va sosi şi delegatul de la Poartă, căci numai el poate decide dacă pot modifica instrucţiunile iniţiale. Nu mai promit nimic, decât de la caz la caz! Ţie, omul luminat, şcolit la înaltele noastre şcoli- unde,netoţii din Europa habar nu au, se practică raţiunea, logica, cutezanţa, repere ale stilului turcesc- îţi promit să fac tot ceea ce e posibil să nu suferi. Fireşte, dacă se va putea, prietene.

Îi întinde mâna şi-i zâmbeşte amical.
Arhontele, deşi calm, simte un fior de emoţie. Se înclină, execută apoi salutul protocolar şi iese cu capul sus din cabinetul guvernatorului.
În hol, Yousuf Bey, aşezat turceşte pe sofa, cu o ceaşcă mare de cafea şi o narghilea pe taburetul din faţa lui, întreabă din priviri despre rezultatul întrevederii:
– Va primi solia, mâine dimineaţă, la nouă. Ali Pasha, dacă vrea poate să fie înţelegător şi amabil. Constat că despre sinceritatea şi perspicacitatea lui nu prea se ştie prin saloanele oficiale.
Ies împreună şi Yousuf Bey îl însoţeşte în trăsura sa până la Palatul Consiliului.

autor Catia Maxim

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim

http://www.catiamaxim.ro

Bărbatul la 40 de ani, Ştefan Doru Dăncuş, editura Criterion Publisingh, Bucureşti, 2010

Îmi e permisă o confidenţă? Ceva de genul fie vorba-ntre noi, care vorbă îmi aminteşte de faptul că, în urmă cu câteva luni, pe un site literar făceam un comentariu cam acrişor la un text, de fapt un fragment cu acest titlu. Nu mai ştiu exact ce anume mă inflamase, la acel fragment, cert e că propria percepţie a fost precum oglinda cu pete. Nu ştiam cine e autorul, funcţiona anonimatul celor 24 de ore. Ulterior, am aflat, iar la târgul de carte Gaudeamus am cumpărat cartea, mânată de curiozitate. Lectura integrală a demonstrat cât de relativă şi supusă erorii e opinia cititorului ce vede într-un scurt fragment cartea în ansamblul ei. Evident, lectura integrală a romanului al cărui titlu- tâlc conduce spre o direcţie diferită de drumul balzacian, deşi Balzac povestea şi el despre femeia la 30 de ani, relevă o scriere, pliată cu umor, pe spaţiul autohton(fie zona natală, fie minunatul Regat). Prozatorul Doru Dăncuş fotografiază minuţios şi riguros societatea românească de după ’89 când, deşi s-a sperat ieşirea la lumină din temniţa comunistă, s-a coborât, lamentabil, în hău şi se tot caută bezmetic firul de lumină. Din această perspectivă, comentariul de pe coperta patru, semnat Ioan Groşan, pare îndreptăţit, căci ar mai fi posibil un titlu: Românul la 40 de ani, însă analiza economică, sociologică, morală a ultimilor douăzeci de ani, rămân intenţii parţiale. Prin urmare, titlul cărţii, aşa cum a hotărât autorul e mult mai potrivit şi mai conform cu dorinţele sale. Românul la 40 de ani e un pretext pentru desfăşurarea analizei subtile şi plauzibile, străbătută de filonul auitenticităţii: da, aşa e în România, bărbatul la patruzeci de ani. Sigur, generalizarea îi aparţine autorului: eu, cititor, iau act de opinia lui pe care o împărtăşesc, din păcate, la rândul meu. O carte deloc tristă, asumare a ceea ce[nu] mai doreşte şi-şi mai propune bărbatul la 40 de ani. Nu ştiu dacă s-au mai scris, la noi, cărţi despre un asemenea subiect. Sigur însă, portretul bărbatului matur e desenat cu sinceritate, înţelegere a penibilului cotidian, anume duioşie şi, mai ales, umor, ceea ce-l salvează de la grotesc şi dramatic. Asumare lucidă a căderilor, bâlbelor, dar şi salvare salutară şi benefică a copilului din Bărbatul la patruzeci de ani! De menţionat referirea în câteva pagini separate, chiar şi în treacăt, a femeii- pereche la patruzeci de ani, o replică ce-ar trebui rostită/scrisă într-o carte despre femeie, demers menit să echilibreze balanţa.

artist Maria Bâlea

Roman- jurnal, bine scris, pledoarie poetică despre scrisul ca stare inevitabilă a unui A FI, specific scriitorului. Cum e bărbatul la patruzeci de ani? Plăcerea lecturii rămâne apanajul cititorilor ce se-ncumetă să ia act de unul din numeroasele chipuri ale adevărului, chiar dacă în final rostesc: Păcat! De ce bărbatul la patruzeci de ani se resemnează cu spaimele şi tristeţile lui ?
O carte-manual! Se cere citită atent, o lectură despre ce n-ar trebui să fie sau să simtă bărbatul la patruzeci de ani, când tocmai începe să se maturizeze şi reuşeşte să afle ceva despre femeie, despre el, despre viaţă, despre ţeluri, despre vise…
O carte bine scrisă!

autor Catia Maxim, secretar redacţie la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim

Între timpuri- fragment din capitolul III

Rămas singur, şi-a văzut de-ale lui. Timpurile tulburi trimiteau tot mai multe semnale că proaspeţii comunişti, instalaţi deja la putere, aveau să lichideze definitiv proprietarii.
Arnold îl atenţionase de mai multe ori dar, fie că nu vroia să creadă, sau să accepte,Tudor nu luase încă nici o măsură. Casa în care locuia pe care abia ce o terminase, casa de pe Dionisie Lupu şi magazinul de antichităţi erau cel mai expuse.
Venise dis-de-dimineaţa la Arnold. Dorea să pună la cale un plan: evreul avea o prietenă, notăriţă, ce-i vânduse deja câteva sfaturi.
Concentraţi, pe un teanc de dosare,Tudor şi Arnold se străduiau să găsească idei salvatoare. Arnold îşi înnoda şi desnoda barba, în timp ce Tudor, extrem de furios, la gândul că eforturile lui, din ultimii zece ani, erau sortite să se ducă pe apa sâmbetei. Nu putea decât să-şi rumege mânia, aşa că Arnold a fost nevoit să-i expună planul:
– Magazinul din Aviaţiei şi cel de-aici, le donez Comunităţii. Cumpăr fictiv partea ta şi o dau pe hârtie, în realitate, facem vânzare-cumpărare.Vom primi bani, nu atâţia cât ar trebui, însă cineva mi-a promis că-i va depune într-un cont, afară, şi vom ştii doar noi doi. După ce mor, iei şi partea mea.
Tudor tăcea. Părea singura soluţie, dar mai erau multe altele de pus la punct!
– Şi casele?
– E mai complicat! Îţi fac cunoştinţă cu un barosan din comisiile de naţionalizare. Până una-alta, citeşte şi tu decretul.1) Vor să întărească şi să dezvolte economia Republicii. Comuniştii dau zor c-ar fi necesar să ne ia casele şi tot ce-avem pentru gospodărirea locuinţelor supuse stricăciunilor”din cauza sabotajului marei burghezii”. De ce să fie ele în mâna exploatatorilor? Naţionalizează totul…2) Şi înşiră acolo ce pot fura cu acte în regulă. Înţelegi cum stă treaba?
– Şi noi ce facem?
Era mânios, înspăimântat. Mai trecuse prin întâmplări fără ieşire, cum-necum însă, reuşise să le dea de capăt. De data asta, părea mai complicat, căci timpurile erau tulburi, încrederea în oameni scădea de la o zi la alta. Era nevoit să găsească persoanele sensibile la atenţii, care să-i ofere minimul de certitudini. Îşi privea neputincios prietenul, aşteptând de la el salvarea.
Arnold tăcea, ros de îndoieli.Simţea cât era de dificil: aveau de-a face cu struţocămile ce cosmetizau noua ordine, afişând o normalitate vicleană în acţiuni nebune. Puţinii lucizi, în vânzoleala timpurilor, ştiau limpede că scopul noilor veniţi era anihilarea instinctului de proprietate. Sigur, avea şi el un plan-două de rezervă, aşii din mânecă pe care nu dorea, deocamdată, să-i utilizeze. Se gândea doar cum să scape de comuniştii înfometaţi, de cei din prima linie. Se uita cu prietenie la Tudor, îmbătrânit, peste noapte şi se tot întreba: de ce anume îl luase sub aripa lui? Era drept, nu avea pe nimeni, cele câteva rude mai îndepărtate trăiau pe undeva, în Franţa. Oricum nu mai ştiau unii de alţii, de mulţi ani şi asta îi accentua senzaţia de singurătate. Apariţia lui Tudor îi crease impresia unei apropieri. Avea sentimentul că veneau din acelaşi loc. Îşi mângâia barba, se gândea dacă să-i spună sau nu de planul lui. Nu avea convingerea că era impecabil deşi, pe de altă parte, o anume grabă părea să se impună, mai ales că evenimentele puteau scapa de sub control. Aflase de oameni daţi afară din case sau obligaţi să trăiască claie peste grămadă într-o singură cameră, în casele lor, alături de străini ce le invadau intimitatea, se lăfăiau, distrugeau şi le vandalizau munca de-o viaţă. La tot pasul se petreceau nenorociri, iar oamenii erau obligaţi să se descurce pe cont propriu. Ştia însă, la fel de limpede, ce era scris în luna Elul şi, născut în august, litera lui era yud (y)3). Înzestrat cu un veritabil simţ în perceperea vibraţiilor celorlalţi, în descifrarea tainelor ascunse din sufletul lor, îl intuise pe Tudor: fusese, relativ, simplă şi naturală apropierea lor.
Umăr lângă umăr, în jurul mesei, în cămăruţa din spatele anticariatului de pe Gabroveni, alcătuiau un tablou aparent bizar: evreul desprins din pânza veche faţă-n faţă cu tânărul, ţăran şi orăşean,deopotrivă. Arnold avea senzaţia că Tudor ducea cu el mirosul de ţărână, cum cel mai umil sfânt îşi poartă trist lumina.S-a ridicat de la masă şi se vântura prin cameră. Când s-a apropiat de maldărul de dosare, şi-a lovit cu zgomot palmele una de alta. S-a aşezat apoi pe scaun, iar glasul lui nu a mai răbdat:
– Mama lor! Ştii ce fac?
Tudor îl privea, uimit, de vehemenţa lui.
Cu tâmplele-ntre palme, Arnold murmura îndurerat:
– Interzic evreilor să vândă sare, chibrituri şi tutun. Pe cei cu magazine alimentare îi obligă să le ţină închise duminica, vezi- doamne, cu scopul să promoveze comerţul românesc. Umblă tot felul de ciudaţi ce socotesc şi evaluează proprietăţile. Mai mult, interzic ţăranilor să aducă marfă la locuinţele evreilor. Mi-a zis cineva că nu ştiu ce prefect militar din Botoşani emite ordin prin care evreii să fie obligaţi să aprovizioneze în pieţe, magazine după programul stabilit de comunişti.4)
Trăia în aceeaşi ţară şi realiza că habar n-avea de toate astea, obsedat de cum să facă rost de bani, să se pună la adăpost de griji. I se părea firesc ca asemenea întâmplări să nu-i fi atras atenţia. Era, în schimb, grăbit şi hotărât să treacă la fapte, să afle planul lui Arnold.

autor Catia Maxim, secretar redacţie la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim