despletire de martie / reîntoarcerea peştilor rătăcitori

despletire de martie

un om părăsit
rănit
îngenuncheat
umilit în faţa propriilor alegeri
respins în iertare şi vorbe şi mai ales alungat
în tainiţele uitării
un asemenea om nu va mai fi niciodată întreg
nu se va mai deschide lumii nici ca mugurii primăvara
nici ca aripile albatrosului
numai poeziile vor fi uneori despre sine
şi vor plânge în linişte
o singurătate deplină se va aşeza ca un fel de moarte
îl va însoţi până la capătul timpului şi-l va trece de mână dincolo
într-un cer de martie despletit
care-i face cu ochiul

 reîntoarcerea peştilor rătăcitori

iubitul meu
au năvălit apele
oraşul e un continent scufundat într-o legendă murdară
iar noi ne legănăm în derivă cu burţile-n sus
lângă ceilalţi obezi plutitori
îndopaţi cu iluzii

iubitul meu
ne vom îneca separat
gurile noastre flămânde îşi vor smulge una alteia aerul
la un moment dat ni se va părea că am eşuat pe o insulă şi că bem tequilla
cu dumnezeu
dar în istoria sângeroasă a băştinaşilor
sufletele noastre îşi vor fi pierdut de mult numele

iubitul meu
vom fi alge sau peşti
deocamdată însă mă mai doare uneori spatele
tu încă nu m-ai învăţat să înot şi-i aproape stupid
cum ne pierdem dimineţile cu scorneli
şi tabieturi mărunte

 

autor Alina Dora Toma

baladă

bunicul s-a aşezat pe băncuţă
mâinile meşteresc
ochii râd
nu prea are timp să vorbească iar eu mă ascund în tulpina cireşului
ca să creştem odată
ne jucăm atât de frumos tustrei
răul nu mă scormoneşte încă pe dinăuntru şi dacă-mi intră sub unghii
îl spăl seara cu mult săpun
într-o covată lin şi frumos scobită
ca şi cum s-ar fi odihnit acolo cândva un dumnezeu ostenit
peste care a năvălit dintr-o dată timpul
pe lângă noi mai trăieşte un sat care ţine oamenii şi fântânile
moartea s-a rătăcit mai demult în întunericul caselor
dar la poarta noastră opreşte rar
atunci cireşul meu îmi astupă urechile
şi eu îi ascult rădăcinile
putrezindu-mi
în suflet

 

autor Alina Dora Toma

pieta

dormeai netulburat în loc să-mi săruţi poveştile
adunate la colţul ochilor
multele poveşti nesărutate de nimeni
dar atât de frumoase în felul lor încât simţeam
o ciudă amară întărâtându-mă
un plâns aspru în mijlocul pieptului
somnului tău nu-i păsa nici de cearşaful adunat la picioare
ca o zdreanţă de care te lepezi scârbit
nici de cuvintele mele
şi mi se părea oarecum nedrept
să n-am un loc în acel timp şi-n acel vis care-ţi stârnea
zâmbetul
şi atunci cred că am strigat foarte tare
ca şi cum m-aş fi tăiat într-un ciob din singurătăţile noastre sparte
mă priveai nedumerit ca un copil care se întâlneşte cu moartea
iar eu aveam aşa de multe să-ţi spun şi totuşi m-am trezit bâiguind
o explicaţie inutilă
tu ai împărţit în paşi egali camera
mi-ai dat jumătatea cuvenită legal apoi te-ai dus să te odihneşti în cealaltă
promiţând că la trezire vei fi acelaşi
doar cu părul ceva mai alb
şi tocmai învăţam să te cred când un soare trufaş
a năvălit pe fereastră
spulberând umbra molatecă dimprejurul basmului meu
împietrit de uimire
şi spaimă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FOTO:
Mircea Vatamanu

 

autor Alina Dora Toma

 

în bătaia gloanţelor oarbe

un amurg bifurcat în orizonturi distincte nu e o poveste
cu happy end
dar pe maidanul pustiu hoinărim numai noi
numărându-ne rareori zilele
noaptea salvăm fericirea pământului rescriind alt final
tragediilor antice
nicio mamă nu mai naşte eroi
iluzia înfăşoară cuvintele
ni le sugrumă cu disperare şi dragoste
sorbim o viaţă perfectă din acest cocon aurit
dimineţile au geamuri zidite
în universul concret se dizolvă o moarte continuă
exilaţi în mahalaua absurdului
nimic nu atinge somnul tău pe genunchii mei
visul se înalţă în bătaia gloanţelor oarbe cu pieptul gol
e atât de frumos încât îi desenăm o cicatrice rotundă şi roşie
ne zâmbim ca şi cum n-am şti că medalia lui
nu-i decât amintirea unui copac
pe care ne-am scrijelit cândva numele
totuşi n-am fost niciodată mai mult
două maşinării complicate cu ceas în piept
anihilându-şi reciproc sufletul

 

 

autor  Alina Dora Toma 

drumul spre casă / o jertfă atât de puţin eroică / basm cabalin

drumul spre casă

 

în dimineaţa aceea dumnezeu era ocupat

îndesa oameni în tramvaie supraaglomerate

ajutându-i să se respire fără prejudecăţi

ca şi cum i-ar aştepta moartea

la prima staţie

 

tata îmi dăruise cândva o numărătoare cu bile

însă cum nu-mi plăcea să mă joc singură

pierdusem socoteala anilor mei rotunzi

 

ca să fiu totuşi în pas cu moda

purtam la gleznă câţiva copii

pe brăţara cu delfini, inimi de tinichea şi rugină

care înghiţea lascivă metalul şi pielea

 

îmi plimbam îndărătnică accesoriul pe dinaintea vitrinelor

de unde se înfrupta un oraş naiv

măgulit de copia lui efemeră

urechile mi se înfundaseră cu motoarele

ce-i ţineau loc de inimă

şi acum gesticulam ca doi surdo-muţi

furioşi să-şi recunoască neputinţa în văzul lumii

 

niciun suspin de prunc nenăscut nu scorojea aurul catedralei

sau umbra schelei prăbuşite de mult

betonul îngropase până şi înjurăturile iconarului

devenit între timp simplu zilier anonim

derula pe zid falsa amintire a raiului

dintr-o biblie electronică

 

copiii mei de aramă zornăiau fericiţi

soarele urban abia dezmorţit le topise deja pe retină

mirajul alb al hazardului

 

du-te acasă

mi-a şuierat dintr-o dată mama

 

sau poate că era doar o femeie grăbită

predispusă a-şi irosi pe oricine sfatul duios maternal

înainte de a se pierde ca o himeră

în extravaganţa metropolei

 

o jertfă atât de puţin eroică

 

încă nu se luminase de ziuă

deşi nu era decât o chestiune de timp

răsăritul avea să răbufnească oricum din adâncul oraşului

ca o sentinţă definitivă

 

deocamdată lumea se menţinea la o distanţă prudentă de câteva secole

suficient cât să nu o intereseze mai mult decât o bârfă

sau un accident rutier

despre care se dezbate întotdeauna aprins

dar cu sentimente de suprafaţă

 

într-un ochi de geam spart

întunericul fragil îşi dădea teatral sufletul

deşirând de pe trupul ei cald impresia falsă de siguranţă

grăbind-o să redevină personaj social

şi să-şi depăşească inima pe linie discontinuă

fără altă certitudine în afara

propriei respiraţii

 

atacul tandru al acestui ceas imprecis

abandonul inutil şi total

un gust amar de minute carbonizate –

 

se ridică indiferentă din aşternut

uitând subit

o jertfă atât de puţin eroică

 

basm cabalin

 

în anul acela ne-am născut mulţi

herghelie sălbatică

frământam hămesiţi în gingii carnea dulce a iepelor

iar durerea ţâşnea în noi atât de caldă

şi limpede

 

storceam cu disperare flămândă anii noştri

din trupul lor

 

armăsari înalţi şi frumoşi fotografiau pe asfalt

urmele copitelor tinere

inaugurau galerii

multiplicau instantaneele nărilor dilatate pentru prieteni obscuri

şi le aşezau peste portretele proprii căutând febril

puncte de intersecţie

 

apoi se ghemuiau seara la uşa grajdului

înspăimântaţi de crupele însângerate

şi tremurânde

 

continuam să ne naştem în lumina albă a reflectoarelor

aţintite spre iesle

ca şi cum dumnezeu ar fi deschis un robinet de fericire perpetuă

un fluviu neîmblânzit şi vorace de nectar otrăvit

 

îl sorbeam cu nesaţ până ne creşteau şei

pe spinările arcuite

 

moartea tocmise deja fierari asudaţi să forjeze potcoave cu număr fix

dar numai iepele tresăreau ca prin vis

la bubuitul ciocanelor

 

autor: Alina-Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

 

Numele meu sună frumos azi, 29 decembrie

Numele meu este Alina Dora Toma.

Hoinăresc prin existenţă însoţită de aceste trei substantive proprii.

Bună parte din copilărie am simţit o invidie nedeclarată pentru toţi cei care aveau o zi onomastică, pentru că sărbătoreau şi primeau cadouri de două ori, pe când la mine nu veneau decât o singură dată. Între timp, m-am obişnuit.

În familie mi s-a spus întotdeauna Alina, cu derivatele de rigoare. Bunicii, de exemplu, mă alintau Alinuş. Nu-mi plăcea prea mult varianta oficială, consemnată în certificatul de naştere. Alintul, în schimb, purta dragostea lor în fiecare literă şi în felul aparte în care-l pronunţau, cu o anumită modulaţie a vocii plină de căldură şi duioşie. Un vecin de acolo din sat, nea’ Ionică, tată a patru fete şi trei băieţi, cu vreo douăzeci şi ceva de ani diferenţă între primul şi ultimul, mă striga Alioşa şi deschidea mai tot timpul spre mine un zâmbet larg. Chiar şi după ce s-a certat şi nu a mai vorbit ani buni cu bunicul. Tot Alioşa o chema şi pe iapa lui. Botezată, bineînţeles, după mine, deşi parcă o ciocolată sau o pungă de pufuleţi ar fi fost o mult mai potrivită dovadă de afecţiune.

Un cal este, totuşi, un cal. Mă consolam cu ideea că până şi cea mai răpciugoasă mârţoagă poartă în ochii mari un semn de nobleţe, mai ales că mă aflam în plină eră Black Beauty, după care erau toţi copiii înnebuniţi. Bunicii mei nu s-au lăsat nici ei mai prejos. Cai nu aveau, aşa că numele mi-a trecut în posesia unui ghemotoc rozaliu din producţia de purcei anuală. Toată ziua o auzeam pe bunica prin curte: Dorica în sus şi Dorica în jos, până a depăşit Dorica suta de kilograme şi s-a transformat, în buna tradiţie a familiei, în şuncă afumată, cârnaţi, muşchiuleţ, tochitură…

Alina a avut întâietate şi în anii de şcoală, în afara profesoarelor de franceză, trei la număr, care l-au preferat fără excepţie pe celălalt, deşi nu era la fel de popular în rândul colegilor. Numai unul îmi spunea Dorica din când în când, fără să înţeleagă de ce mă supăr.

Dora a câştigat teren mai târziu, prin anii de facultate. Prietenii îmi mai spuneau Tomiţă (Krk şi Rex) sau Olive (Ionuţ), cea din urmă poreclă fiind datorată unei fantasmagorice asemănări cu iubita lui Popey. Ce-i drept, şi mama mă striga uneori Măslinuţă, din nu ştiu ce motive bizare legate de nasul meu.

Nu am fost niciodată curioasă în privinţa originii numelor. Cu toate acestea, m-am simţit prost când un profesor de la facultate m-a întrebat, în timpul unui examen oral şi fără vreo legătură cu subiectele de pe bilet, dacă le ştiu semnificaţia. N-o ştiam. Nici acum n-aş putea zice că mi-e lămurită prea bine. Despre Dora ştiu că înseamnă „dar”, pentru că Teodora e „darul lui Dumnezeu”, iar eu sunt restul dacă-l dai deoparte pe Theos. Alina are o explicaţie mult prea complicată pentru memoria mea imperfectă şi mi-e imposibil să-i dezleg sensurile fără a apela la bunăvoinţa articolelor de pe internet. Când am ajuns, însă, la vârsta la care bărbaţii încep complimentele pe care nu le mai pot justifica lungimea picioarelor şi forma fundului, explicaţiile s-au simplificat, reducându-se la două cuvinte: alinarea şi dorul. S-ar zice, deci, că-s numai lapte şi miere. Dar nu-s. 🙂

Analizat fonetic, numele meu reuneşte singurele două consoane lichide din limba română: sonanta laterală alveolară [l] şi vibranta alveolară [r], una lunecoasă şi moale, aproape caldă, cealaltă dură şi ţeapănă ca o babă afurisită. Ca opţiune a mămicilor din ultimele decenii, Alina e mai comun, pe când Dora ceva mai rar şi cu un oarece aer interbelic. Literar, Dora s-ar potrivi personajelor lui Călinescu sau Camil Petrescu. Alina e atât de inexpresiv din acest punct de vedere încât nu s-ar potrivi nimănui.

Numele de familie îl am de la tată. Aşa fac taţii, ca să scape de bănuieli: încarcă plodul cu câteva litere şi-şi iau de-o grijă. Evident că n-am fost scutită de tachinări, de la Toma Alimoş prin clasa a VII-a până la Toma Necredinciosul când am învăţat că femeilor le stă bine să judece drept şi să calce strâmb.

Totuşi n-a fost propriu-zis numele unei familii, cel mult al unei familii în sens restrâns. După divorţ, l-a păstrat şi mama, ca să nu ne cheme pe mine Toma şi pe ea Amariei (pe care, în caz de forţă majoră, l-aş fi pus primul: Amariei Alina-Dora). N-am idee cui îi mai aparţine. Probabil unor veri pe care nu mi-i mai amintesc. Ştiu doar că cel mai mic e nebun, iar cel mai mare arăta frumos tare într-o fotografie cu mustaţa abia mijind, chipiu pe-o parte şi uniformă militară.

Luat pe de-a-ntregul, numele n-a avut niciodată asupra mea vreun efect narcisist, nici nu mi-a repugnat într-atât încât să-l dau pe altul. Mai demult, dacă aş fi putut face troc, aş fi ales Maria, azi are prea multe adunate în spate ca să-l mai vrea cineva la schimb.

Pe internet l-am renegat în vreo câteva rânduri, dar nu cu intenţia de a-l ascunde. Mă tentau fel şi fel de id-uri, în funcţie de site-ul sau chat-ul pe care intram. Am fost, pe rând, Moonlight, Chandni, Allya. Alegeri destul de comune. Nici în materie de titluri n-am prea multă imaginaţie, nici pentru alter ego-ul meu virtual n-am fost în stare să găsesc o denumire care să mă reprezinte mai bine decât zestrea din naştere.

Literatura din toate timpurile ascunde multe taine şi multe pseudonime. De Ion N. Theodorescu, Otilia Valeria Coman, Demetru Demetrescu Buzău, Grigore Pişculescu, Amandine Dupin, Eric Arthur Blair, Samuel Langhorne Clemens, Mary Ann Evans, Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, Jean-Baptiste Poquelin, Sami Rosenstock sau François-Marie Arouet au auzit mai puţini. Toată lumea ştie, însă, de Arghezi, Blandiana, Urmuz, Gala Galaction, George Sand, George Orwell, Mark Twain, Apollinaire, Molière, Tzara sau Voltaire. Nu sunt nici pe departe infatuată, bineînţeles că între mine şi aceştia nu există termen de comparaţie. Da’ mă gândesc şi eu aşa, ca tot omul care mai scrie din când în când: cărui alt nume i-ar sta bine lângă poeziile mele?

Recent am primit prin poştă o carte căreia i-am semnat postfaţa. Văzându-mă acolo, m-a încercat un sentiment plăcut, parţial de mândrie, parţial al lucrului împlinit – o măruntă realizare, pe care am garantat-o cu numele. Acelaşi nume de împăcare şi de gâlceavă, de călcat în străchini şi de lipit cioburile la loc…

Alina-Dora Toma sună frumos, cel puţin azi, 29 decembrie.

 

autor Alina Dora Toma

omul singur / folclor urban / prea mulţi copii în poligonul de tragere

omul singur

 

omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc

le învaţă arta disimulării

apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator

firimiturile cinei la care n-a venit nimeni

 

nu există secrete într-un univers translucid

trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică

parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi

celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea

dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână

 

de câteva nopţi visează stele în număr par

şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia

să nu le spulbere

îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui

 

mai bine le-ar socoti dispensabile

ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile

pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul

sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea

nu fac parte din garderobă

 

omul singur nu are o viaţă în plus

e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori

axul drumului

 

folclor urban

 

falsez în rolul majei desnuda lângă celelalte femei

pentru că m-ai condamnat

la o existenţă ermetică

într-un remarcabil remake al istoriei care l-a înghiţit pe prinţ

dar i-a scuipat servitorii

ptiu!

 

ne fragmentăm amândoi visele pe un diafilm prăfuit

ca şi cum n-am şti că moartea şi dragostea

nu semnează contracte prenupţiale

niciun potop nu ne va şterge din suflet grotescul

acestui folclor urban

 

damnaţi să-l purtăm la nesfârşit pe retina docilă

ne-am încadrat pe un traiect circular

caruselul nostru predestinat e o loterie a pruncilor

îi facem să râdă inventându-le nume şi zile de naştere

deşi nu se vor ridica niciodată

din pântecele meu otrăvit

 

numai când lipseşti explodez dadaist

risipindu-mi oasele anonime într-o lume suficient de aglomerată

încât să nu le mai perforeze atât de adânc

singurătatea înfrângerii

 

prea mulţi copii în poligonul de tragere

 

la început era simplu şi casele aveau pereţi verticali

doamne cât îi plăcea încălecarea aceea de linii şi colţuri adunate în jurul inimii

şi oamenii care intrau şi ieşeau pe uşi fără să bage în seamă timpul

împleticindu-li-se printre picioare

 

focul ardea molcom ca vorba bătrânilor

într-o vatră sau lumânare şi făcea ca moartea să râdă cu chipul blând

afară se spunea că sunt vii şi livezi şi că frunzele risipesc an de an

pe pământul secătuit aceeaşi istorie galbenă

 

din cauza căreia nu deschidea niciodată ferestrele

poate câteodată una spre răsărit pe unde se strecura dumnezeu de-a-ndărătelea

fără teamă de gloanţe

 

apoi s-au adunat toate într-o cutie cu încheieturile ruginite

pietrele au spulberat geam cu geam şi parcă încăpeau prea mulţi copii

în poligonul de tragere

 

Autor: Alina Dora Toma 

 

Yann Martel – Viaţa lui Pi

Şi-acu’ să vedem câţi au primit, au citit sau măcar au auzit despre Viaţa lui Pi, romanul canadianului Yann Martel, trimis către noi (romanul, nu autorul) pe aripile avionului în cadrul evenimentului World Book Night, al cărui voluntar a fost, printre alte mii de persoane altruiste, şi dragul nostru Emanuel.

Eu recunosc de la bun început că am trişat şi am (re)citit cartea în traducerea pe care o aveam dinainte, constatând, cu această ocazie, ce slabă memorie am. Uitasem aproape tot, iar finalul a venit ca o mare surpriză! Dar pentru asta nu e vinovat Pi. Vinovată sunt eu, că nu mi-am exersat cât ar fi trebuit ţinerea de minte.

Pe măsură ce întorceam paginile, subliniam rânduri peste rânduri, peste alte rânduri, plănuind ce voi spune să vă atrag s-o citiţi. Drept urmare, cartea e brăzdată de rânduleţe, în două culori, dacă le pun la socoteală şi pe cele de la prima citire, în schimb mintea mea e un câmp alb. N-am nici cea mai mică idee de unde să încep, unde să termin şi, partea cu adevărat tristă, nici cam ce-ar trebui să cuprind în mijloc.

Aşa că voi lua pe rând cele trei părţi care compun romanul.

Partea I

Aici autorul ne introduce în lumea pe care personajul principal o va pierde cât de curând. Dacă ajungeţi în faza aceasta, sfatul meu este să vă bucuraţi cât mai mult şi să profitaţi de ocazie, pentru că e cea mai senină şi mai destinsă parte a cărţii.

Piscine Molitor Patel, mai pe scurt, Pi, este un băiat indian a cărui familie se compune din: mamă, tată, un frate mai mare, toate animalele din grădina zoologică pe care o au în grijă, un brutar, un profesor, un prieten al tatălui, apoi un învăţat brahman, un preot şi un imam, ultimii trei străduindu-se în zadar să-l lămurească de ce pe Dumnezeu nu-l poţi afla decât într-o singură, indivizibilă religie.

Toate episoadele din această etapă a naraţiunii stau sub semnul cunoaşterii. Pi învaţă să înoate. Pi îşi creează o identitate, găsind „refugiul în acea literă grecească care arată ca o baracă acoperită cu un acoperiş de tablă ondulată, în acel număr evaziv, iraţional, cu care oamenii încearcă să înţeleagă universul”. Pi descoperă multiple raporturi între lumea animalelor şi a oamenilor. Pi îi găseşte pe Iisus, pe Mohamed şi pe Krishna, în fiecare dintre aceştia recunoscând întruparea lui Dumnezeu. „În ritmul ăsta, dacă mergi la templu joia, la moschee vinerea, la sinagogă sâmbăta şi la biserică duminica, trebuie să te mai converteşti doar la încă trei religii ca să fii în vacanţă toată viaţa”, îi spune fratele Ravi.

Apoi speranţa la o viaţă mai bună îi mână familia spre Canada, la bordul cargoului japonez Tsimtsum.

Partea a II-a

Aventura începe când cargoul dispare „într-o gaură de pioneză de pe harta” lui Pi. Scufundarea vaporului îl transformă pe adolescentul nostru într-un Robinson fără voie, izolat pe o barcă de salvare împreună cu un urangutan, o zebră, o hienă şi un tigru bengalez, Richard Parker. După câteva zile nu mai rămân decât doi: omul şi tigrul.

Moartea zebrei e descrisă cu duritate şi cu un realism crud – o secvenţă greu de digerat dacă nu înţelegi că, în această lume a animalelor, nu există bine şi rău, moral şi imoral, ci numai o lege bine împământenită a selecţiei naturale şi a instinctului de supravieţuire.

Iar Pi supravieţuieşte nu mai puţin de 227 de zile, dresându-l nu doar pe Richard Parker, ci şi pe sine însuşi, pentru a rezista spaimelor, deznădejdii, convingerilor pe care este nevoit să le încalce când realizează că a ajuns „la un nivel inimaginabil de sălbăticie”, în care „se poate obişnui cu orice, chiar şi cu omorul”. Este tot o lecţie de cunoaştere, transpusă în alt mediu şi în alte condiţii.

Nu voi insista pe amănuntele care dau sare şi piper romanelor de această factură, amănunte din care nu lipsesc notele de umor. Mă opresc, totuşi, asupra unui  scurt fragment din lista pe care o face Pi, inventariind lucrurile de care dispune:

„ (…) 1 caiet cu 98 pagini liniate

1 băiat cu un set complet de haine, cu excepţia unui pantof pierdut

1 hienă pătată

1 tigru bengalez

1 colac

1 ocean

1 Dumnezeu”

Lupta lui Pi nu se rezumă la a prinde ziua de mâine. Vânează dorade, ţestoase, pui de rechin, se adaptează la furtuni şi caniculă, se concentrează asupra vieţii fără să mai aştepte salvarea. Dar niciodată nu îl uită pe Dumnezeu. Şi nu pentru că ajutorul vine de sus, ci pentru că această credinţă a lui, disputată de trei religii, e singurul loc unde-şi mai păstrează umanitatea. Pe întinderea nesfârşită a apei, Pi convieţuieşte cu Dumnezeu şi cu Richard Parker. Faptul că trăieşte să-şi povestească incredibila aventură li se datorează amândurora, în egală măsură.

Partea a III-a

După şapte luni pe ocean, Pi eşuează pe coasta Mexicului. Oficialii japonezi încearcă să dezlege, prin unicul supravieţuitor, misterul dispariţiei vasului Tsimtsum, însă refuză să creadă povestea spusă de Pi. Atunci acesta propune alternativa. O nouă poveste, „fără animale”, mult mai scurtă şi mai uşor de crezut, dar infinit mai greu de suportat până şi de cei care o ascultă.

Cititorul poate arunca întrebarea dacă nu cumva aceasta este adevărata viaţă a eroului Pi Patel, însă, din respect pentru personaj, rămânem la adăpostul ficţiunii. Alegoria e preferabilă. Pi are acum o nouă familie, doi copii, o soţie frumoasă. O casă în Toronto transformată în templu pentru toţi zeii. „Principiul fondator al existenţei este ceea ce numim dragoste” şi la acest adevăr simplu se rezumă mesajul transmis de vocea narativă la persoana I.

*

Sigur că romanul lui Martel, mai ales în lumina finalului, intrigă la o căutare mai în adâncime a sensurilor. De asemenea, tehnica folosită de autor, artificiile literare, convenţia de veridicitate prin poziţionarea lui însuşi în schema naraţiunii ar fi teme interesante pentru o discuţie pe marginea cărţii.

Eu mă opresc, însă, la ceea ce mi-a plăcut mie: „Această poveste are un final fericit”. Nu ştiu cât de mult mai poţi recupera din tine însuţi după o asemenea experienţă (înţeleasă ca exponent al oricărei nenorociri ţi s-ar putea întâmpla). Câtă vreme există, totuşi, o cale de ieşire din întuneric, o minimă speranţă de a reveni la o viaţă normală, aceasta trebuie folosită.

Aşa ne învaţă Pi.

 

autor Alina Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

femeia cu tunsoare mireille mathieu / picaj / the girl is humming a lullaby

 

femeia cu tunsoare mireille mathieu

femeia aceea a scos din buzunarul şorţului treptele de rezervă
a coborât singură, pe întuneric, în albumul de fotografii însemnate ca hoţii de cai
cu data, locul şi numele morţilor
şi ne-a făcut cu ochiul îmbujorată de sub tunsoarea mireille mathieu

ar fi trebuit să-i spui că n-a fost niciodată mai frumoasă ca astăzi
când şi-a pipăit uimită abdomenul greoi
deschis printr-o complicată procedură chirurgicală cu ani în urmă
ca să-i coşi înăuntru cei câţiva bastarzi de fericire posibilă

tu, care n-ai văzut vreodată un zâmbet mai straniu pe chipul ei
ar fi trebuit să bănuieşti că n-o poţi lăsa printre umbre
fără nicio măsură de precauţie
aşteptând s-o recuperezi întreagă şi cu acelaşi număr de riduri

femeia aceea poartă acum pălărie cu boruri largi
s-a aşezat în locul unei bunici în panorama litoralului interbelic
o vor curta ofiţeri de celuloid care n-au habar că firişoarele de sânge din trupul lor
au luat de mult drumul lipsit de glorie al pământului

improvizezi o mustăcioară de circumstanţă pentru că ai musafiri
şi-ţi joci până la capăt eroicul rol prefăcându-te că scotoceşti prin dulap
după jumătatea imperfectă a treptelor –
câteva cadre cu gesturi caraghioase şi o lună stingherită de tăcerile voastre impersonale

ea străbate plaja la braţ cu un dumnezeu jovial şi prietenos
îi cere cu discreţie la ureche reabilitarea trecutului
ştampilează oasele nefiresc de mărunte care se-nşiră în urma lor
nişte impostori pe care i-ai cam uitat de când le-ai refuzat rugămintea să-ţi semene

femeia aceea s-a ascuns printre stânci şi îi alăptează pe toţi
(până şi marea e albă şi se-adapă din sânii plini în ţipetele delfinilor sepia
încremeniţi pe o traiectorie ireală) apoi te sărută
un gust de mamă îţi adoarme pe buze şi nu mai înţelegi cine a venit înapoi

 

picaj

ştiam întotdeauna unde vor cădea avioanele
umpleam la repezeală umbrele cu ghemotoace de viaţă
pentru a câştiga câteva ore de libertate
le atârnam îmbrăţişate în dreptul ferestrei să creadă lumea că ne iubim

punctul incandescent se făcea tot mai mare şi noi
două sarcofage inerte cu ochii deschişi
aşteptam emoţionaţi să ne cuprindă flacăra şi lumina
visam o mistuire abrubtă despre care n-am fi povestit nimănui

aveam destule scorneli intimiste să justificăm cicatricele
câtă impietate s-ar fi ascuns în banala rostire a morţilor personale
răscumpărate cu greu după ani de aţintire disperată a cerului în speranţa
că le vom primi înapoi pudrate şi învelite în scutece

camuflaţi într-o preacuvioasă muţenie număram găurile din nori
urându-ne reciproc ori de câte ori bănuiam că celuilalt i se arată mai multe
ne măgulea iluzia că asistăm la cea mai tragică prăbuşire din istoria celor vii
îndesam plămânii cu aerul reciclat dintre ziduri şi îi invitam să renască

în trupurile şubrezite de exilul intermitent cu tot cu spaime şi urlete
pasărea de metal agoniza în vertij
printre bucăţi din soarele spintecat recunoşteam sporadic siluetele unor oameni
din motive bizare le spuneam mamă şi tată

îi urmăream neputincioşi pe măsură ce apropiau de pământ o singură frunte
ca un clopot de catedrală anunţând gurilor hămesite ora mesei de taină
de la care ne învăţaseră că nu-i permis să lipsim
nici măcar pentru a-i veghea exersând laolaltă cu avioanele picajul perfect

decalat după fusul orar al universului lor
pe care-l încadram nefiresc şi forţat între meridianele noastre
în tot acest timp câţiva copii fericiţi îşi abandonaseră bicicletele în iarba înaltă
şi jucau piñata cu marionetele rutinate din faţa geamului

 

the girl is humming a lullaby

trei ore deşirate pe funie şi un ştreang divizat printr-o cinică reproducere
în ştreanguri mai mici, însă perfect ajustabile
care nu se vor agăţa în urechile tale înfundate cu o limbă străină
nimic interpus multelor reprize de agonie reiterate la nesfârşit

o sută optzeci de laţuri puse pe şotii lunecă în şir indian
pe gâtul căptuşit cu înjurături mai uscate decât pielea lepădată de şarpe
what a fuckin’ wonderful world

ţi-a venit în cele din urmă rândul să dai cu tifla strămoşilor
sângele tălpilor dispare în crăpăturile provizorii ale metropolei alien
o fetiţă ciudată la braţ cu tine exersează mersul din the wizard of oz şi-ţi lipeşte
mustăţi de smog în toate stilurile învăţate din filme

vitrinele răsfrâng în atmosfera intoxicată cu nepăsare
un dali, un einstein, un hitler
un chaplin trist

halucinezi pe tema înecului într-un ocean oarecare
deocamdată unul cu semafoare, maşini, alţi bipezi care populează planeta
o transpiraţie mondială în stare solidă şi nicio picătură de apă
elementary, my dear freaky nobody

expui o teorie interesantă despre moise rătăcind prin pustiu cu sandalele sfâşiate
fetiţa a obosit, îngână un lullaby
o iei în braţe ca să nu doarmă singură şi bei cu nesaţ din somnul ei ud

copilăria îţi explodează în sânge ca o bombă întârziată
trăieşti din nou, intubat de preţiosul colet anonim care te poartă spre casă
nici nu ştii măcar cum o cheamă, deşi se dizolvă sub ochii tăi
dar îţi propui ca la noapte să o visezi fericită

 

autor Alina-Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

Târgul Vintage de Poezie

TÂRGUL VINTAGE DE POEZIE

„Crezi că ştii o poveste, dar nu ştii decât cum se termină. Pentru a ajunge la inima poveştii, trebuie să te întorci la începuturi.”

(Regele Henric, replică din filmul serial Dinastia Tudorilor)

Cititor de Poezie invită membrii Republicii să scotocească prin sertarele încărcate de amintiri, prin ungherele tainice ale începuturilor poetice, prin carnetele cu file îngălbenite în care stau ascunse primele, minunate, dragi inimii poezii. Şi acolo unde inima va începe să bată mai tare şi unde privirea se va împăienjeni de vălul fin al emoţiei celor dintâi cuvinte, acolo şi numai acolo se află comoara nepreţuită pe care aşteptăm să o găzduim, cu bunăvoinţa dvs., pentru a ne dezvălui nu doar prin ceea ce suntem astăzi, ci şi prin ceea ce am fost ieri, poate mai curaţi şi mai buni, poate mai stângaci, dar neîndoilenic animaţi în faţa scrisului de aceeaşi inconfundabilă bucurie.

Grupul dedicat acestui eveniment va fi deschis în intervalul 16 februarie – 31 martie, timp în care aveţi posibilitatea nu doar să postaţi texte reprezentative pentru perioada de început a creaţiei, ci şi, la subsolul acestora, eventuale comentarii, amănunte picante, poveşti cu tâlc, fotografii „de epocă”, fişiere audo/video personale sau orice alt argument care să arate cititorilor noştri de ce aţi ales tocmai acel text dintre atâtea altele. De asemenea, vă rugăm să adăugaţi textelor un moto semnificativ.

Fiecare autor poate posta până la trei poeme, care vor fi reunite în final într-o publicaţie virtuală inedită.

http://cititordeproza.ning.com/group/trgulvintagedepoezie

Vă aşteptăm cu drag!

Alina-Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/group/trgulvintagedepoezie

Să ţinem ochii larg închişi

Cine-ncearcă să găsească existenţa nicăieri,

oare cine vrea să intre sub cupola de dureri?

Cu respect pentru cei care mai trăiesc din idealuri

Îi rog să arunce versul, pentru-a nu se pierde-n valuri.

Aş lovi în mine însumi, doar să ştiu c-am deviat

inocenta lor fiinţă de la rosturi spre neant.

Am alunecat, se pare în abisul de-ntrebări,

l-am urmat şi iată-mi viaţa angrenată în urmări.

Trebuia să uit de unde vine „rana de a fi”,

nu să sap la rădăcină şi să-ncep a scotoci.

Am făcut-o pe viteazul încercînd s-o dezgolesc,

să îi văd ascunsa faţă, să o cert, să o lovesc.

Suferinţa ce mi-a dat-o drept ripostă o suport

împăcîndu-mă cu gîndul de-a trăi jumate mort,

aruncat în ape tulburi (plata c-am ajuns aici),

de-aia e mai bine firul să-l ignori, nu să-l despici.

Acum urlu şi chem malul mai aproape, dar nu pot

să-l agăţ , să-l simt sub talpă şi continui să înot,

rătăcind purtat de valuri imposibil într-un cerc…

nici nu pot să ating ţărmul, nici măcar să mă înec.

octombrie, 1988

autor Cristi Iordache

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristiIordache

N-ai, toamnă, curajul să-mi spui

N-ai, toamnă, curajul să-mi spui
De ce dimineţile tale
Mai curg încă-n fum amărui
Când ploaia le mistuie-agale,
De ce nici copacii gătiţi
În frac ruginiu, de paradă,
Nu plâng, ci zâmbesc liniştiţi
Spre frunze silite să cadă,
De ce anonimi trecători,
Grăbiţi şi anoşti sub umbrele,
Te lasă, inerţi, să-i dobori,
Cum frângi şi speranţele mele,
De ce spre uitare-amăgeşti
Cu vin stors din viţă aleasă,
Încât azi mă bucur că eşti,
Părându-mi atât de frumoasă,
De ce tot plăteşti iernii bir,
Când bruma popasul ţi-l curmă,
Deşi te ador, te respir
Şi-acum, ca şi-n anul din urmă,
Chiar dacă n-ai dat nimănui
Destul să se umple de tine…

N-ai, toamnă, curajul să-mi spui
Ce moarte te-aduce în mine!

autor Alina Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

Pictez pe gratii vulpi turcoaz şi miei bleumarin (colaj)

deodată devenim ocupaţi
vulpi turcoaz şi miei bleumarin se dezgheaţă pe autostradă
după chipul meu, asemănarea ta şi cu binecuvântarea duhului şchiop
ar putea  fi oamenii viitorului, copiii noştri făcători de miracole patentate
spulberaţi pe marcajul pietonal de părinţii cu aripi
n-ar simţi niciodată pestilenţialul
tragediilor personale
prelingându-se încontinuu pe cimentul care nu înseamnă nimic
soarta lor
secole nesfârşite de curgere

pictez pe gratii vulpi turcoaz şi miei bleumarin
A.D.

Divina simfonie, artist Elena Bissinger

écoute Anno Domine
écoute cum cad nucile
ascultă cum miros cascadele
pipăie aerul galben
pune-ţi capul în lumina ochilor
râzi cu pletele tale înmiresmate
calcă ferm pe sufletul unui bărbat înclinat
încălţat şi mut şi absent şi orb
un fel de Pergolesi la vioară
într-o seară ruptă din real, cuibăreşte-te în braţele lui, spune-i: iubitul meu neasemuit,
nesăbuit, abscons şi inutil
fertilizează-mă că pe un lan de trăiri inconsistente
lasă-mă să fiu femeia ta care te părăseşte când mori
la sfârşit de acord
la capătul ecuaţiei cu noi doi.
A.G.

întrebările vin târziu
cafeaua nu mai are pistrui, femeile nu-şi mai dezbracă frustrările în vitrine
măsori cu un compas ruginit polii orbi ai unei gropi în pământ peste care cerul
râde în hohote
salvează-mă, strigi, răsucind pumnalul în măruntaie
oraşul te închide-ntr-o frescă
un kamikaze trist, atât de trist încât până şi moartea ţi se pare ridicolă
salvează-mă, strigi
ecoul se izbeşte în zidul mut ridicat din rebuturi de cărămidă
apoi tragi linie şi semnezi dumnezeu
ratând neatent prima şi ultima literă
A.D.

autori Alina Dora Toma şi Adrian Grauenfels

treisprezece cu cinci

I.
astăzi poeziile nu se mai scriu pe hârtie
la lumina opaiţului
procesul e mai simplu şi mai rapid
sute de mâini aleargă neobosite pe tastatură
mii de ochi supraveghează febril milioane de cuvinte eliberate dintr-o suflare
înmagazinaţi într-o hală mecanizată, tropii standard mărşăluiesc
spre miracolul
chintesenţei
II.
iubitul meu e naiv
falsifică bilete de voie
le şterpelesc de sub salteaua aranjată ca la cazarmă, le vând
cumpăr mere dulci cu fericirea în bani rotunzi
care-mi îndeasă şapca şi buzunarele
dar mâncăm amândoi
el călare pe nori, cu picioarele atârnând într-o apă nesfârşită şi tulbure
eu murdară de funingine pe nasul ca o potcoavă de mânz înţărcat
pe pământ s-a decretat stare de profundă normalitate
oamenii dorm
nimeni nu strânge nasturii strănutaţi de gavroche
III.
moartea joacă solitaire
şi-a încărcat o floare la avatar şi corespondează incognito
e mai prudentă, de când a pus dumnezeu hackeri pe urma ei
din când în când ne trimite e-mail
deja e obeză, nu mai poate să urce atâtea trepte
socializează modest cu junii târzii
care cred c-au dat peste cine ştie ce prospătură
IV
locuim la etajul treisprezece
V
viitorul se vede frumos

autor Alina Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/08/01/catia-maxim-alina-dora-toma-vocea-poetului/

Soţia poetului din blocul meu

Motto: „Faceţi ce vreţi eu sunt/ senina tăcere a apei nimeni/ nu-mi poate lua nimic/ nici tinereţea nici moartea/ între talaz şi stelele fixe/ aici sunt negociez cu/ întunericul şi întind/ capcane iluziei vă privesc/ nimic nu-mi puteţi lua/ moartea mai ales superbă în rest/ faceţi ce vreţi/ n-am fost pe de-a-ntregul/ al meu n-am fost/ niciodată al vostru” Horaţiu Ioan Laşcu, ***(faceţi ce vreţi eu sunt…)

Horaţiu şi Cristina locuiau la etajul 3, într-un apartament de două camere. Eram vecini şi aveam balcoanele pe aceeaşi parte. Îi cunoşteam din vedere. Despre el aflasem că e alcoolic şi un mare poet. De altfel, avea acea înfăţişare boemă – extrem de slab, barbă, părul lung şi neîngrijit – care-l situa, fizic vorbind, între un Christ şi un vagabond şi care, culmea, îi mai stătea şi bine. Despre ea nu ştiam decât că o cheamă Cristina şi că este soţia lui.
În ceea ce mă priveşte, a fi poet însemna, pe vremea aceea, să te cheme Eminescu, Topîrceanu, Coşbuc sau Alecsandri, să fii mort şi să ai poza în manualul de Limba şi literatura română. Cu Horaţiu nu puteam asocia nimic, niciun vers, nicio operă memorabilă. Nu pentru că n-ar fi scris, ci pur şi simplu din ignoranţa fericită a vârstei în care abia pridideşti să ţii pasul cu obligaţiile şcolare. Asociam, în schimb, bufniturile periodice care zguduiau casa scării din pricina pumnilor şi picioarelor cărate, în euforia alcoolului, pe spinarea unei şubrede şi anemice uşi.
Ca un ritual preistoric, Horaţiu îşi făcuse obiceiul, după aproape fiecare beţie, de a sparge uşa propriului domiciliu. Uşă încuiată de Cristina pe dinăuntru. Fără motiv. Doar aşa, ca o şicană conjugală cu arderi intense şi traiul scurt. Dărâma uşa, se certau, se împăcau şi după câteva zile o luau de la capăt.

Apoi a venit o anumită zi de octombrie în care beţia, amestecată cu medicamente, a fost atât de cumplită încât Horaţiu a intrat în comă şi a murit. Pentru el, o moarte nu tocmai întâmplătoare. Mai degrabă căutată, invitată, dorită, pe care o anunţase cinstit, cu sinceritatea copilăroasă a poeţilor care nu ştiu să-şi apere sufletul: „mi-e dragă moartea care te-a ascuns/ zilei şi nopţii lunii şi arborilor/ seara aceasta blândă care coboară peste dealuri şi pietre/ apusul care îmbălsămează totul/ şi vântul a tăcut asemeni ţie/ în marginea pădurii// şi nici într-o limbă uitată barbară/ oricât de sălbatică oricât de curată şi tânără/ nu-ţi pot vorbi şi nu-mi poţi răspunde// tu vei veni de dincolo de dealurile unde/ focurile mi-au mistuit nopţi de-a rândul/ toate sărbătorile// de aceea mi-e dragă moartea aceasta/ care vine pe urmele mele plângând” (Octombrie)
Dintr-un articol* al poetului Gellu Dorian am aflat, ulterior, de biletul lăsat pe birou Cristinei. Îi cerea să aibă grijă de pisici, să le dea de mâncare, şi-i mai cerea să nu-l plângă nimeni. Avea 33 de ani.

Nu ştiu dacă l-a plâns. Mult timp am văzut-o în doliu, cu faţa trasă şi ochii trişti, dar animaţi de o tainică strălucire. Cam în aceeaşi perioadă au început şi relaţiile noastre de „bună vecinătate”. Mai întâi o vizita mama, pe urmă eu. Eram la liceu şi descoperisem un viciu. Fumam. În apartamentul Cristinei, lumea era altfel decât în apartamentul meu. Făcea cafea, ascultam muzică, îmi povestea despre Horaţiu ca şi cum încă ar fi trăit. Nici cărţile ei nu semănau cu cărţile mele. Mi-a împrumutat un volum al lui Dorian, cu autograf, şi l-am ţinut câteva săptămâni bune. Fără să-l citesc, recunosc, nu prea înţelegeam eu ce-i cu poezia asta modernă. Îmi plăcea, însă, faptul că-şi scria prenumele cu dublă consoană şi că-l chema Dorian. La distanţă de câţiva ani, văzându-i fotografia pe un site, am fost dezamăgită de cum arată. Mi-l închipuiam altfel.

Dimineaţa obişnuiam să mă aplec peste balustradă şi să mă uit în balconul Cristinei. Dacă vedeam patrulând pisica sau pechinezul, însemna că s-a trezit şi că-i pot face o vizită. Era vară, vremea se încălzise, oamenii simţeau din nou nevoia să fie iubiţi. Nici Cristina nu putea rămâne la nesfârşit singură. Într-una din zile, am zărit în balcon o încâlceală de perne şi aşternuturi şi două trupuri adormite. Unul era cu siguranţă al ei. Celălalt, fără chip, al unui străin cu plete. Oricine ar fi fost personajul şi orice-ar fi fost între ei, n-a durat mult, în ciuda poveştii romanţate pe care o plăsmuisem în minte. În altă zi a anunţat simplu: „Mă căsătoresc”. Mai târziu: „Soţul meu”. Am privit cu stupoare spre bărbatul care ieşea din bucătărie.

De aici, povestea nu mai are nimic romantic, nimic frumos. Patrupedele lui Horaţiu şi ale Cristinei n-au mai avut loc în noua orânduire, pentru că „soţul” nu suporta animalele. Obedientă şi fragilă, Cristina s-a supus. A cedat, dintr-o socoteală bizară a anilor şi din spaima că nu va mai avea parte de dragoste. Încet, încet, s-a lăsat dominată pe de-a-ntregul de individul în cauză, un golan pe care-l recunoscusem fiindcă mă urmărise cândva pe stradă. Muzica de meditaţie ascultată în surdină a fost înlocuită de manelişti obscuri, care-şi răgeau ofurile în boxe date la maxim. Ei răgeau, el o bătea pe Cristina. Meritat, cum avea să-i convingă familia. Uneori e nevoie să pui piciorul în prag. Să faci rău ca să fie bine. Şi-apoi, se bucura de oarece trecere. Îşi juca magistral rolul de om serios, responsabil. Nu ca Horaţiu – un beţiv care sparge uşi, mâzgăleşte foi, se visează Hristos. Sigur, nicio librărie nu-i va purta numele, dar măcar prinde lacrimile Cristinei din zbor, nu gărgăriţe şi fluturi.
A constrâns-o să vândă apartamentul, apoi s-au mutat. Am mai întâlnit-o în oraş, întâmplător, o singură dată. La fel de măruntă, de vulnerabilă, cu ochii la fel de trişti, însă lipsiţi de lumina de altădată.

De atunci, nu mai ştiu nimic de Cristina.

*Gellu Dorian, Horaţiu Laşcu (1964-1997) – un destin frânt, în Forum cultural, Anul III, nr. 2, iunie 2003, Editura Axa Botoşani

autor Alina Dora Toma

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

Ice Age/Poveste cu doi oameni şi un cuvânt

Ice Age

oamenii au coborât dimineaţa din pat
constatând miraţi că le îngheţaseră picioarele şi acum trebuiau să lunece
lunece până la mânerul uşii de la balcon
de acolo mai departe, până pe turnul Mitropoliei, de acolo şi mai departe, până sus pe Copou
unde se zice c-ar fi plimbat-o Eminescu pe Veronica
de acolo să-şi dea drumul la vale spulberând teii şi crâşmele în calea lor
întotdeauna teii şi crâşmele
să înconjoare Iaşul de trei ori făcându-şi cruce pe îndelete cu degete boante de români înţelepţi
ocolind prudent schelele, macaralele, viitorul de sticlă al nenăscuţilor

multă treabă au oamenii când se trezesc aşa, cu picioarele îngheţate
lepădaţi din visul în care tropăiau cadenţat şi Dumnezeu tresărea ritmic în alcovul divin
după zgomotul paşilor

artist Natalie Schor

Poveste cu doi oameni şi un cuvânt

cuvântul rămăsese agăţat de colţul bont al secundei
rostit pe nerăsuflate şi fără vreun scop precis, atârna inutil ca o pânză de păianjen pe candelabru
dedesubt, nişte chipuri oarecare aruncau din ochi în ochi săgeţi duşmănoase cu vârf otrăvit
chircite de durere, trupurile nu mai mişcau, dar îşi contemplau atent unul altuia grimasele provizorii
scoţând periodic un fel de miorlăituri de intensităţi variabile şi contabilizând reciproc o suferinţă comună
despre care, sigur, nu mai ştiau când anume şi din ce motive a început

cuvântul încercă un şuier, un pssst! sunt şi eu pe-aici, îl gâdilau vocalele cu poftă de joacă
ar fi vrut să râdă, într-atât îi erau de dragi ielele acestea nevinovate, pe care le ştia de când erau mici
n-aveau habar, atunci, de traiul printre consoane, mai târziu aveau să le ţeasă cămăşi curate şi albe
oftă nostalgic, scurt, alcătuirile de oase şi carne se mutaseră în dormitor,
din când în când vedea zburând ba un ghiveci, ba un abajur de lampă turcească, ba rămăşiţele unei haine

cuvântul îşi dădu drumul pe întunericul care se rostogolea din fereastră, difuz
porni tiptil spre uşa de la intrare
în spate se aliniaseră cuminţi două inimi tăcute, ţopăind caraghios pe urmele ceva mai mari ale paşilor lui
aşteptă o clipă să le simtă bătăia în spate, dinspre oameni nu se mai auzea nimic
presupuse că au murit şi i se făcu dintr-o dată ciudă
fiinţele astea nu ştiu multe, îşi zise, fără a mai apuca să-şi ducă gândul până la capăt

pumnalul fulgeră nevăzut
acum inimile se puteau întoarce la locul lor, izbăvite de povara celui din urmă cadavru

autor Alina Dora Toma, fondator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

Fotoreportaj: Lansarea volumului „Fereastra de la Răsăritul Cuvântului”(autor Vasilica Ilie)

Astăzi, într-o nesperat de frumoasă zi de 13 noiembrie, colega noastră, Vasilica Ilie, şi-a lansat primul volum de poeme – Fereastra de la Răsăritul Cuvântului, editat sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei. Evenimentul a avut loc la Iaşi, find găzduit de Muzeul „Mihail Sadoveanu”. Cu o postfaţă de Cezarina Adamescu şi o grafică de excepţie, semnată de Liliana Nastas Brătescu, volumul încununează strădania multor ani de trăire în şi prin cuvânt, dezvăluind o poetă sensibilă al cărei întârziat debut nu face decât să deschidă un drum pe care i-l dorim cu multe asemenea bucurii de-acum înainte.

Dincolo de această împlinire personală, pentru care o felicit din toată inima, autoarea mai are un merit pe care nu pot să nu-l amintesc aici: ne-a scos, cel puţin pe câţiva dintre noi, din spatele calculatorului, aducându-ne faţă în faţă pe treptele vechiului conac sadovenian, pentru a depăna împreună, în tihna amiezii de toamnă, şirul uneori molcom, alteori furtunos al gândurilor, inevitabil răsfrânte asupra preocupărilor literare care ne-au unit.

Casa „Mihail Sadoveanu”

Dacă ţi-aş spune
că mi-am agăţat dorul
într-o primăvară
şi nu-i mai ştiu locul
m-ai crede?

Acum
nici soarele nu mai pătrunde
prin fereastra mea de la Răsărit.
Stau cu ochii ficşi pe linia orizontului,
prin iluzii optice
îi număr punctele negre.
Şi-n această eclipsă totală
înfig cuţitul adânc
în cuvinte nerostite
pedepsindu-mă.
(Vasilica Ilie, Reflecţie)

Autoarea, împreună cu dna Emilia Pavel

„Printre paginile mele…”

Să te ştiu cu dor de mine,
ţi-aş toarce o doină
dintr-un fir de borangic
într-o năframă albă.
Aş încrusta pe ea
cuvintele sufletului meu,
ţi-aş trimite-o
în zbor, printr-un sol,
când cocoşii
vor cânta de miezul nopţii.
Vântul de dimineaţă
ţi-ar aşeza-o sub fereastră
ca pe ultima dorinţă de toamnă.
(Vasilica Ilie, Ultima dorinţă de toamnă)

„Cu alese gânduri…”

Suflet de flori

Mă întreb uneori
dacă timpul nu este chiar un paradox
care glumeşte cu noi…
Eu îl văd ca pe un ceas de perete
cu secundar şi minutar,
care arată
că s-a mai scurs o oră din viaţa noastră…

Zâmbesc şi-mi spun
că a mai trecut un an
în care omul îşi pune dorinţe
şi speranţe
în timpul care a mai rămas,
până vom prinde aripi
şi vom zbura la cer…
(Vasilica Ilie, Timpul)

Cititor de Proză te salută, domnule Sadoveanu! (în fotografii: Vasilica Ilie, Maria Oprea, Dorina Ciocan, Maria Sava şi subsemnata)

autor Alina Dora Toma, fondator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma