Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Drumuri

Posted in Proză by Hopernicus on 12/12/2010

Nervii mei arşi de oboseală pe cărările de traversare ale câmpiei se confundau cu tolba cu săgeţi încinse ale soarelui. Zile întregi tăiam câmpia întreruptă de bălţi şi lungi şiruri de copaci. Eu târându-mă spre un răspuns? Spre o imagine anume? Tânjeam la locul, ori movila de unde să pot privi şi gândi la unirea şi echilibrul elementelor naturii?
Ciocârlia învăţa, repeta înălţarea spre sine, până la limita de plutire a visului. Adierea de vânt stârnea miasme de rod dat în pârg. În paiul copt seva îşi întrerupea trecerea tainică spre bob. Eu singuratic trecând. Mă odihneam  uneori şi meditam la elementele principale ale zilei cu care îmi răsfăţam toate simţurile. Dar de fiecare dată când începeam lucrul, era deja pe înserate şi-mi cădea capul în piept, greu de încărcătura de forme şi culori. Noaptea aveam vise din propriile mele amintiri. Viziunea anterioară părea ca un metal ruginit. Ar fi fost nevoie de mâna şi măiestria unui meşter, care şlefuindu-l, să-i redea strălucirea de început. Peste trecerea încurcată, durută a subţierii metalului ruginit, ciocârlia şi adierea de vânt se înălţau cu miasmele şi ceaţa într-o ceremonie tainică spre cer.

artist Dorina Padineanu, Case batranesti in Schei

Dacă visurile mele apar din necesitatea prezentului de a comunica cu viitorul, fără îndoială că amintirile poartă amprenta fiecărei clipe trăite. Amintirile năvălesc afară din mine, ca nişte izbucuri, rupând echilibrul. Ce-ar însemna oare, un lan de grâu fără ciocârlii şi adieri de vânt, iar seva trecută şi adunată mirific în bob, înainte de împlinire să aibă agonia scurgerii iminente şi implacabile prin firul de pai, înapoi în tină?
Seara, o bătrână în faţa unei fântâni îşi dădu drumul la gură, dar până la urmă nici nu am băgat de seamă ce fapte a vrut să acopere cu vorbele ei întâmplătoare şi ascuţite.
– Chiar nu auzi?

artist Dorina Padineanu, Biserica Neagră

M-am aplecat, am luat băncuţa, aproape putredă, de la poartă şi cu găleata plină cu apă, am intrat în curtea bătrânei. Ograda nu era împrejmuită, hotar făceau doar câteva coteţe pentru orătănii, un bordei şi o vatră veche pentru uscat fructe. Înainte de a lăsa găleata din mână, am vrut să-mi dau drumul pe spate în iarba cu romaniţă şi să-mi răcoresc şalele transpirate şi îndoite de căratul rucsacului burduşit cu toate cele de-ale drumului şi cu toate ustensilele pentru visat armonii în amiaza ireală. Bătrâna mă prinse de încheietura mâinii şi mă chemă în casă.

– Vii de departe?

– Nu există hotar de unde vin eu. Din zările de unde soarele se naşte din mare. Adică din veşnicie, vroiam să glumesc.

– Eşti poate prea obosit? Bătu-le-ar de drumuri …Dar ce, nu aveai tren cu care să traversezi ţara în lung cu treburi urgente sau pe bicicletă s-o străbaţi cu gând de hoinăreală şi popas?

– Străbat treizeci, patruzeci de kilometri la zi, alteori …
– Şi nu-ţi pare rău de timpul pierdut, mergând pe jos?
— De vara asta în care am fost în drumeţii, condus de o dorinţă de a înţelege de ce am pierdut eu un anume timp şi de ce mă urmăreşte umbra lui pe toate cărările, nu-mi pare rău.
După câteva oftaturi, mă lăsă singur în ogradă, se pierdu prin magazii şi se puse pe treabă. Scoase la iveală un hârleţ.
— Uite, îl arunci primăvara, când ai terminat săpatul, într-un ungher cu păianjeni, şi când ai nevoie de el, caută-l, l-a luat naiba. Unde-i fă, Mărie? Nu-i la Saveta de peste drum, că a terminat de săpat după ce au trecut toate sărbătorile Paştelui şi au venit apoi ploile acelea lungi de mai? Cine mai ştie? Mă pot înşela aşteptările.
Dispăru iar şi scoase un coş de nuiele. Aproape aceleaşi vociferări, dar mai puţin suspinate.
– Că am rămas singură şi …
S-a uitat lung la mine, nu cu ciudă, nici mirare, ci mai degrabă să caute o asemănare între mine şi feciorul ei, între ea şi mama mea. Se uita în continuare în ochii mei şi nu mă compătimea pe mine, ci dincolo de mine, pe mama mea. I-am povestit pe scurt că am fost crescut la leagănul de copii din Giuleşti, că după ce am făcut armata, am început lungul drum al căutării rudelor mamei mele dispărute după arestare, prin anii cinzeci. Pe tata l-am găsit, dar se descotorosea de mine, dându-mă pe mâna miliţiei, nu ştiu ce tot invoca de fiecare dată. Unele hârtii îmi atestă baştina prin părţile Buzăului, la Jirlău sau Filipi. Investigaţia mea nu ducea nicăieri, iar foştii puşcăriaşi din vremea aceea îmi spuneau că mama ar fi prin puşcăriile Aradului sau Timişoarei, alţii, că nu au mai auzit de ea. După ce m-am însurat, am mai lăsat-o cu căutările, că prea eram luat de treburi. Bătrâna mormăi ceva despre bunăvoinţă şi răbdare. Suspina, lăsându-şi pleoapele în jos.
– Eu maică, drept să-ţi spun, am umblat destul, că Jirlăul sau Filipi sunt ici, la o aruncătură de privire, nu am auzit de numele Stan sau Dioganu. S-o fi oploşit aici cu împroprietărirea din ’46? Parcă mai ştii?
Apoi nu a mai fost nevoie să mai pună nici o întrebare, a oftat tot ce merita ştiut, ofta necăjită, cu suspine cum nici nu-mi închipuiam mai prelungi.
– O pornisem la drum la o vreme când pare-se am devenit eu însămi, dar bătrână şi singură, străină de propria-mi viaţă. De obicei bătrânii îşi dezmorţesc oasele la soare pe bancă, eu, singură am luat-o la drum. Ochii bătrânilor sunt lăcrimoşi, cu privirea îndepărtată şi detaşată de lucrurile şi oamenii din jur; ochii mei străluceau curat ca stelele noaptea, după ploaie; desluşeam drumul fiului meu, înstrăinat şi independent şi făceam punte peste şanţul ivit între noi şi peste tăcerea lui de o viaţă. Din drum mă oprisem la parapetul unui pod. Rămâneam acolo rezemată aproape o zi întreagă. Închideam ochii minute în şir. Oamenii care treceau pe lângă mine credeau că am aţipit şi că din clipă în clipă aş putea cădea în apă. Tumultul apei mă fura în vâltoare şi cu greu mă agăţam cu privirea de maluri. La plecare mai priveam o dată apa care venea din necunoscut, apa care trecea pe sub arcada podului şi prin arterele mele, ca un fior tumultuos şi straniu spre alt necunoscut. Mă cuprinse o oboseală blândă, dar neliniştitoare. Cât de chinuitor e să te gândeşti la timpul care se scurge invers. Scoteam fotografia lui din boarfele mele din traistă; cartonul galben al fotografiei începea să reflecte un buchet de raze în ochii mei decrepiţi, până când imaginea acestei pete albe intra în mine, să ajungă în trecut, pe drumul sângelui.
Îmi calculam popasurile până la el din nevoia de amintire. Voiam să ajung seara la el, dar nu obosită, nici el nu trebuia să afle de oboseala mea, de frământările mele. Toate aceste stări îl nemulţumeau profund, de când era mic. Îi plăcea să mă vadă dreaptă, cu faţa plină de sănătate, să nu fiu suferindă sau apăsată sufleteşte.
Îmi lipeam nasul şi fruntea de geam, se vedea destul de bine în cameră. Era cu femeia lui. Vederea lui trezea ceva tainic şi miraculos în mine. De când nu-l mai văzusem?
– Stinge lumina şi bagă-te în pat, e târziu, zise femeia.
– O sting, da’ mai lasă-mă. Nu mi-e somn, spuse el.
– Cum vrei. Dar de câteva zile îi dai înainte cu teoriile tale, cu jocul cuvintelor tale.
El se îndreptă spre uşă să o deschidă. Mă cuprinse  atunci o amorţeală şi am lovit geamul cu capul. Scurt. Nu m-a auzit, nu m-a văzut. Respiram adânc, lângă zid. Nu doream să fiu prinsă în curte, pândind pe la ferestre. De obicei astfel de oameni sunt introduşi în casă de stăpân pe uşa de la bucătărie să li se dea un blid de mâncare şi un pat într-o cămăruţă, dar eu nu vroiam nici de mâncare, nici odihnă pentru că nu mergeam mai departe. Eu vroiam să intru prin uşa din faţă, să fiu primită ca un oaspe de seamă, la vreme de seară. Să fiu primită de fiul meu.

artist Dorina Padineanu, Noaptea in Scheii Brasovului

Stinse lumina, dar eu îl mai simţeam plimbându-se prin cameră. E bine că-l frământă ceva, îmi ziceam. Peste noapte va avea un somn liniştit.
– Aşa eşti tu, şi alţii şi-au bătut capul cu probleme din astea şi tot degeaba. Au îmbătrânit şi au avut şi ei un rost până la urmă. Viaţa trebuie trăită fără prea multe întoarceri. N-ai făcut tu lumea, n-ai s-o îndrepţi tu. Hai odată în pat, că mâine dimineaţă plec, vorbi iritată femeia.
Câteva momente nu am mai auzit nimic. Aveam certitudinea că au hotărât să se culce. Trăiam sentimentul de laşitate şi neputinţă de a-i bate la uşă; la uşa fiului meu, pe care nu-l văzusem de o viaţă. Student la medicină în ultimul an, plecase în războiul din apus. După demobilizare l-am găsit într-un spital din Târgovişte, maturizat peste vreme. Privindu-l, îmi zic că pecetea maturităţii lui a persistat peste timp, rămânând acelaşi om, fără vreo vârstă anume. Mă înduioşa sentimentul că pândesc pe la ferestre şi nu am curajul să pun piciorul în pragul casei lui. Dezlipindu-mi fruntea de fereastră, geamul a pocnit. Făcusem un mic zgomot ce mă dăduse de gol.
Eram hotărâtă să plec aiurea şi să revin a doua zi pe lumină. Dar nu mai aveam putere, înlemnisem de spaimă. A ieşit în prag şi se uita în jur; murmură: Cine-i? Mă luă de mână şi mă duse în casă. Mă ajută să mă dezbrac de hainele groase şi prăfuite şi mi le aşeză pe scaun, lângă perete. Mă pierdusem cu firea. El continua să mă privească; în aceeaşi secundă începu să vorbească, dar îi tremurau fălcile de emoţie şi frică. Cuvintele îi erau fără noimă şi în rostire se încurcau în gesturi.
– Mama Maria, a exclamat el liniştit şi uşurat de vreun gând anume.
Atunci mi-am dat seama că eram contrariată: m-a uitat sau nu m-a uitat?
– Mama Maria! Stai pe scaun, uite ici, lângă mine, vorbea afectat.
– Tu? Cum o duci? Văd că stai bine, îl întrebam.
– Am greşit că nu ţi-am trimis vorbă niciodată, că nu m-am întors să te mai văd.
– Nu, Pamfil, nu ai greşit
– Oare putea fi altfel? mă întrebă.
– Dacă te-ai fi întors după un an sau doi, după cinci sau zece ani.
– Sau …
Începui să plâng uşor. Mi-am scos o batistă din sân şi-mi ştergeam ochii aproape uscaţi. Bătrâneţea şi grijile m-au făcut înţelegătoare. Mă gândeam uneori că, dacă i-aş fi spus să plece în lume, să-şi caute steaua drumului său, nu ar fi ascultat. Dacă i-aş fi spus atunci, uite, suntem la o răscruce de drumuri, unul la dreapta, altul la stânga, el mi-ar fi răspuns: dacă tu mergi la stânga, eu o iau la dreapta.
– Nu, nu putea fi altfel. Fiecare cu drumul lui, vorbeam liniştită, dar nu dezamăgită, nu cu regret.
Faţa lui se tulbura şi mai mult. Parcă era în faţa judecătorului. Apoi a tăcut, iar femeia aceea avea să-l mâne de ici-acolo, să se culce sau să se hotărască să facă ceva, dar în linişte, pentru că ea trebuie să se odihnească.
M-am întins într-un pat proaspăt aşternut. Ajunsesem oare la capătul drumului? Aşa o fi oare? Câtă oboseală! Să nu le murdăresc cumva cearşaful, mă gândeam. Ce albe!
– Mai vorbim mâine, i-am spus femeii, care nici nu s-a deranjat să se scoale de sub plapumă.
Gândurile se împrăştiau ca un stol de lăstuni speriaţi. Simţeam cum se întunecau zările, ochii deveneau reci şi sticloşi; picioarele erau năpădite de gângănii ce se urcau odată cu sângele la piept. Alunecam spre dincolo. Spaima mi-a fost rece şi nu mai aveam putere să le spun. Perna era moale. Vroiam să mă ridic, să nu dorm. Capul se cufunda într-un strat de flori îmbătător mirositoare. Toată viaţa mea visasem să am flori la orice ocazii; flori albe, roşii, albastre, flori pentru toate drumurile lumii străbătute de fiii noştri înstrăinaţi. Vroiam să mă ridic …
Am zăcut apoi bolnavă la pat nu ştiu cât, că eram în alt anotimp când am deschis ochii. Casa era goală. Nici o voce de bărbat, nici o mână şi  paşi de femeie şi cel mai rău ca toate păcatele, nici joacă şi râs de copil. Cât am bolit, am fost dusă în altă casă, la oameni necunoscuţi? Într-o zi am bănuit o vagă mişcare. Mă prefăceam că dorm şi stăteam la pândă, cu ochii abia mijiţi. O bătrână, cam de seama mea, îşi târşâia papucii prin curte. Avea în mâna uscată şi înnegrită un blid de mâncare. Când se apropie de patul meu, deschideam ochii şi-i şopteam că mă pot scula de acum înainte. Nu puteam şti dacă este mirată de ridicarea de pe patul de boală, în schimb îmi zise că ştia cu o zi înainte. Şi cel mai tare mă durea cu arsuri la inimă, că mă lăsa singură, fără să mai pot scoate vreo vorbă de la ea.

artist Dorina Padineanu,  Straduta in Scheii Brasovului

M-am ridicat şi dus la fereastră şi-i urmăream drumul prin curte, târşâit, apoi în uliţă. Case noi construite, luau locul celor vechi, din chirpici. Se pierdu după o cotitură, unde casele păstrau arhitectura mahalalei. Privirea mea rămânea agăţată de poarta pe unde plecase bătrâna infirmieră. Mi-am strâns lucrurile, le-am îngrămădit în traistă şi eram gata de drum. Bucuroasă că m-am însănătoşit şi recunoscătoare bătrânei că m-a îngrijit, aveam nevoie de câteva lămuriri pentru a-mi recăpăta puterea să fac primii paşi spre casa mea. Era o toamnă bogată ca asta şi vremea culesului. Nimeni nu trecuse în ziua aceea prin faţa ferestrei mele, să pot la nevoie să pun întrebări. Seara auzeam clopote bătând pentru mort. A venit apoi bătrâna cu blidul de mâncare la mine, sus în odaie.
– Piţigoi s-a dus. Dumnezeu să-l ierte.
– Dumnezeu să-l ierte, am făcut câteva cruci pentru mort şi pentru iertarea păcatelor lui. Am împins mâncarea mai încolo.
– Mi-i de-ajuns cea de dimineaţă.
Mă uitam în ochii ei şi nu reuşeam să-i prind privirea întristată, să le pot da o culoare, vreo trăire interioară. Durerea mea era lipsită de cusur şi izbucnire, însă deodată lacrimile, din nişte sipete ferecate de mulţi ani, năvăliră dezordonate, inundând o disperată clipă a distrugerii, a zădărniciei umane. Am bănuit la început că-i omul ei şi     i-am spus că merg şi eu să-i ajut. Începea să-mi sărute mâinile, fără să o pot opri.
Ţi-aş povesti despre Piţigoi, de singurătatea de dinainte şi de după moartea lui, pe care am studiat-o cu o curiozitate rece, ca pe un lucru ce îl ţii în palmă şi-l învârţi pe toate feţele; despre trupul lui aşezat într-o groapă, nu prea adâncă, ce mustea a apă. Ţi-aş povesti, dar singurătatea dusă dincolo de moarte nu o mai poate ostoi nimeni. Îmi ziceam atunci, că voi închide ochii şi eu fără să spun nimănui nimic. Dar asta înseamnă să lupt mereu cu singurătatea mea, să o înfrunt cu conştiinţa mea, fără să mai caut consolare. Între timp aflasem că femeia care mă îngrijise, îl oblojise şi pe Piţigoi, fără să i-o ceară nimeni, şi că o cheamă Filofteia maica şi că se trage de prin părţile … Dar ce să-ţi mai spun, că mi-am dat curând seama că inima mea nu mai era în coşul de nuiele din pieptul meu. Inima părea un şobolan căzut într-un hârdău, care se arunca în sus, disperat să iasă afară. Apoi o tăcere nemărginită în faţa unei asemenea întâmplări. Peste capetele noastre se stârni o boare de vânt. Pe cine putea să mai trezească din dureri şi ofuri? Eu că am aflat până la urmă ce om e fiul meu, ea că … of, of … fireşte, nimic, nu-i după ea, nimic. Sau poate că are şi nu-şi aminteşte, a fi vreun motiv venit dincolo de ea, de voinţa ei. Îi vin în amintire doar imagini dintr-o puşcărie. Doamne, ce păcat o fi având nefericita?
Îmi zise într-un târziu că, în definitiv, e fiul meu şi totul se poate ierta, pe când …       Nu am mai dat ochii cu feciorul meu, cu doctorul Pamfil Bauciu. Maica spuse că-mi veghease disperat agonia şi bolirea, respiraţia şi bătaia inimii neconsolate. Până la urmă, mi-a zis printre sughiţuri bătrâna, doctorul Bauciu fusese o dată însurat şi de tânăr îşi neglijase nevasta şi copilul, la început din cauza serviciului, apoi începuse să bea, dându-se drept ratat, ca să nu fie înscris în partid şi să i se dea funcţii politice. Pe urmă, cu strămutarea în colonia asta, Mlaştina, şi-a compus singur poveşti despre el şi plecarea nevestei lui, despre moartea copilului, că ar fi avut un accident la capătul podului din Valea lui Stamate.
Dar timpul acesta cine l-ar mai putea cumpăra cinstit? În favoarea noastră. Toată bunăvoinţa, toate părerile lui de rău, erau acum prea târzii. Apoi boala aceea urâtă, căreia i se mai spune ciroză, ca o plantă otrăvitoare. Aflase de venirea mea, că-i calc urmele, îmi spunea maica Filofteia. Oricâtă intuiţie şi bunăvoinţă a avut, nu a scăpat de agerimea minţii mele încă neadormite.
A doua zi i-a făcut papucii femeii închiriate ca un obiect cu ora, bine plătibil. A recunoscut, cred, în mintea lui că nu mai are nevoie de aceste ultime înscenări. La ce-ar fi folosit osteneala? L-am învăţat să iubească adevărul cât de păros şi de urât ar fi, viaţa cu frumuseţile şi dihoniile ei, înainte de a iubi sensul ei. L-am avertizat că, dacă dragostea de adevăr şi de viaţă piere, nici el, ca om şi ca medic, nu va avea nici un sens. Dar a presimţit că-i voi cere socoteală şi-i voi aplica sentinţa. Şi a plecat, lăsându-mă singură din nou. Bătrâneţea, drumul meu până la el şi timpul cât am zăcut sub îngrijirea lui, chiar dacă nu am ştiut, mi-a dat dramul de lumină şi înţelepciune pentru a înţelege firea şi menirea unui medic, să se îngrijească mai mult de bolnavi, decât de familia lui. Dar acest medic este şi fiul meu şi lacrimile mele de dor şi aşteptare, de singurătate şi îndoială le pot numi şi lacrimi de mulţumire pentru că şi-a urmat destinul.
Maica Filofteia sughiţă, mai spuse ceva gângăvit, neînţeles, şi mă lăsă singură până la urmă.
Bătrâna Maria îmi vorbi până aproape de ziuă. Se scula la marginea patului, se închina şi mulţumea lui Dumnezeu că a lăsat oamenilor speranţă şi cale de întoarcere. Se băga în pat şi ofta că uitarea nu ar trebui binecuvântată de Dumnezeu.
Am lăsat uşa deschisă şi am ieşit în ogradă; mi-am desfăcut rucsacul şi mi-am aşternut în pâlcul de romaniţă, pentru somn.
– Vei fi având şi tu multe păcate. Şi cred că nu dorinţa găsirii mamei te mână la drum, ci zadarnica zbatere de a regăsi prima formă a prieteniei şi dragostei pe care tu, ca orfan, nu-mi închipui să le fi realizat vreodată, să le fi avut. Sau poate personalitatea ta rănită undeva, accidental, din vina cuiva sau a ta …
Dacă mâine, mă gândeam, în loc să o iau pe cărările câmpiilor,    m-aş opri din drumul meu, n-aş muri din asta, ba dimpotrivă, aş simţi nevoia să împlinesc unele tablouri, să clarific unghiul şi jocul de linii din alte câteva crochiuri. În pictură timpul de creaţie se împarte în două: unul de contemplare, altul de execuţie. Dar orice meditaţie trebuie să producă un rod material, altfel pictura ar rămâne un vis, o iluzie şi nu o împlinire. Nu pot  hoinări la infinit, astfel aş trăi într-o infantilism estetic, iar maturizarea înseamnă să ajung la o înţelegere a subiectului înainte de a începe un tablou. Şi observ că tocmai maturizarea estetică este treapta care îl înalţă pe pictor şi-l deosebeşte de un turist îmbătat de frumuseţile naturii.

autor Gheorghe Urzică, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/UrzicaGheorghe

Anunțuri

Comentarii închise la Drumuri

Fetiţa cu chibriturile

Posted in Recuperări by Hopernicus on 11/12/2010


după Fetiţa cu chibrituri – Hans Christian Andersen


Acum, o carte veche răsfoiesc,

Mă doare inima când o citesc.

O filă, altă filă, un desen,

Aceasta-i cartea nordicului Andersen.

Copil, citind-o, îmi uitam de prânz,

Iar noaptea-n somn aveam obrazul plâns.


Povestea-i tristă, dar adevărată.

Ea nu începe cu……a fost odată….

Zăpada albă scânteia sub paşi,

Era oraşul alb, ningea-n oraş,

Pe uliţi, seara, se-aprindeau lumini

Şi becuri colorate în vitrini,


Şi-n fiecare geam, păpuşi,

beteală, îngeri de carton ghiduşi.

Pe uliţi sănii lunecau uşor,

Grăbit era oricare trecător.

Doar o fetiţă rămânea pe străzi,

Să rătăcească noaptea prin zăpezi.


Privea cum fulgii-n ramuri cad,

N-o aştepta acasă nici un brad.

Fetiţa era singură pe lume,

Doar bunicuţa-i mai spunea pe nume.

Bunica însă, gârbovă, bătrână,

Plecase-n ţintirime de o săptămână,


Şi nu era pe lumea asta cine,

C-o vorbă caldă, viaţa să-i aline.

Fetiţa deci, în haine zdrenţuite,

vindea acum pe uliţe chibrite.

Sunau departe zurgălăi,

La porţi bogate o lătrau dulăi,


Şi-n prăvălii dacă intra-ntr-o doară,

Urlând patronul o-mbrâncea afară.

Şi-aveau boierii vorbe de dojană,

De mică, păcătoaso ceri pomană?

Chibriturile rămas-au nevândute,

Iar noaptea cobora pe neştiute.


Crunt viscolu-nvârtea zăpada.

Ţipenie de om, doar ea şi strada.

Se-opri în gang, de vânt să se ferească,

La flăcări de chibrit să se-ncălzescă.

Aprinse-un băţ, şi încă unul,

În case boiereşti era Crăciunul.


O, brad frumos cu ramuri aurite!

În gang, fetiţa scăpăra chibrite.

Deodat’, un cald fior din tălpi până-n orbite,

Cu fiecare scăpărare de chibrite

Nu mai simtea nici viscolul sălbatic,

În jurul ei jăratic şi jăratic.


Nu era-n gang, ci-n casă luminoasă,

Şi-o vatră caldă dogorea în casă,

Şi-o masă-ntinsă, plină cu bucate,

Şi-un brad înalt cu ramuri încărcate.

Porni fetita mâini spre brad să-ntindă,

Dar bradu-nalt crescu până la grindă,


Şi pân la cer crescu cu ramuri grele,

Iar bunicuţa îi zâmbea din stele.

Bunica o chema la ea să vină,

Păsări cântau, şi-n brad era lumină.

Aşa se stinse ultimul chibrit

În mâna fetei mici…, care-a murit.


O filă, altă filă, un desen,

Aceasta-i cartea nordicului Andersen

poem recuperat prin grija doamnei Doina Crăciun, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/CraciunDoina


Vă invităm să aflaţi detalii legate de  istoria recuperării acestui poem ascultând : http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/10/31/%E2%80%9Cbalansoarul-roz-balansoarul-albastru%E2%80%9D-%E2%80%9Ddin-lirica-clasica%E2%80%99%E2%80%99/

artist Dorina Padineanu, foto 1 : Pe Michael Weiss 1, foto 2: O seară în Schei, foto 3: La Bistro del Arte 1


Comentarii închise la Fetiţa cu chibriturile

Crabul (text însoţit de comentariu critic)

Posted in Proza redactorilor, Proză by Hopernicus on 11/12/2010

Trecuse o lună de când ultimul talaz,  izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvăli  pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă.

De data aceasta, pe spate. Stătu câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare.

Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roti ameninţător cleştele sănătos, iar ochii  pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări.

– Hei, salut, voinicule ! se auzi din  văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame ! Ia, de aici !

Pipăi bucăţica de peşte crud,  poposită lângă el,  o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere.

De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei  ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost  la umbra ei.

– Ce zici ? Vrei să fim prieteni ?  O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius.

Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune… Scaevola ?  Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele  tău rămas întreg.

După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise  adăpost. De câteva ori mai  văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu  semănau cu ce ştia el.

Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui.  El   îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau.

Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din nemul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare.

În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj,  scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise.  Ce ştia tinerelu’ ăsta  despre viaţă şi primejdiile ei !?

A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea  uriaşului său prieten, care se apropia.

Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă.

– Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa  ceva, niciodată.

…Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară .

artist Dorina Padineanu, Valurile reci

***

-Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul?

…Panaşul multicolor de pe casca căpeteniei şi platoşa lui, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie ! Blestematul de general roman ! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea  sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge.  Simţi cum lunecă spre pamânt…

…Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul1 legiunii îl lovi peste coiful scânteind în  luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă  îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu  verdele ochilor stralucind, acum,  de ură.

– E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui  Zabrilus. Asta valorează  o  căruţă de aur ! Şi…  i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma.

Capturarea  prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate.

… Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul2, cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o  şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut.

– Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am  întregit.

Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră…

Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute.

După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat  de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme3 aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu.

Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni.

…Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca  fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul.

În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă.

…Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl  prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant4 de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise  40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine,  o va aşeza la picioarele  lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej.

Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului  în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri.

Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos  cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint.

… Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau.

Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească  şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre5.

Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini !  Chiar nu putea înţelege !

Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de  a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile  lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că  ar cam fi bun de cumnat.

Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea  cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul  fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată:

– Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor.

– Dar…  tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie.

– Ba, îmi va da, că de  mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela

de concurs!  Cu cele o sută de drahme şi cu  ce am mai  strâns până acum, plec s-o  răscumpăr pe Aegetia .

Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că  va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po.  Visa să-şi  facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă  şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el…

– Păstrează tu înscrisurile, Teophilius,  viaţa e uneori tare ciudată.  Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi  netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să  ai grijă de Aegetia.

– Bine, îţi promit  Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi,  morocănos, în barbă.

* * *

Ploia  din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec.

În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi

vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale.

… Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori  vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane.

… Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine.

Sub atenta supraveghere a praefectului6 pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele.

Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint.

…Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind  câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan,  în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta,  stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium4 stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului.

* * *

Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă.  Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile.

Narhos !?

Sări de pe locul lui. Îndepărtă  cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului.

Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia.

Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt.

Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate,  propria-i viaţă.

Cincizeci de  paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l.…Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese.

…Narhos…Aegetia…Scaevola… Şi  vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine.

Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui,  îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos…

…Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei.  Efortul supraomenesc îl doborâse.

Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea.

***

Caim Avishai, macabeul, cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi…Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi  cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă…

Va pierde monedele  dar va rămâne în viaţă.

Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator :

– Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva !

– Cum, nu-i crucea lui ?  se auzi o voce din mulţime.

–  E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul.

– S-au încălcat regulile!  se auzi de undeva din dreapta.

–  Să se facă dreptate!

–  Lapidaţi-l, lapdaţi-l!  molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe.

Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele.

Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu.

–         Sfărâmă-i capul,  năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat !

Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O

ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa îl privea  speriat. Îl năpădiseră lacrimile.

–         Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul

ăsta.   Şi, aruncand piatra, se pierdu  alergând în mulţime, hohotind.

Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă,  ascuns în noroiul drumului, care  îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă.

În zvârcolire, călcâiul piciorului  simţi adâncitură. Împinse cu putere.  Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie,  încremeniră.

Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, pluti o vreme prin aer, se roti şi căzu dincolo de  banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.

… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit  de răni,  se  solidifică, transformându-se-n boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă…

Îl zărise  şi îi venea în întâmpinare,  cu mersul lui caraghios, rotindu-şi  singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei.

– Scaevola, ţi-am povestit vreodată  despre Narhos şi sora lui, Aegetia ?

n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în  cuprinsul fostului castru român Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a  unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut  şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puţeau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină.

* * *

1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu.

2.        gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular.

3.        drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint)

4.        talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg.

5.        1 libra = 12 uncii = 327,45 gr

6.        praefect – oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice  in Imperiul Roman.

7.        mille passus milliarium – circa 1.482 m   (în Imperiul Roman)

8.        macabeu – Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeii de sub dominaţia elenosiriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmaş al Macabeilor.

autor  Stanică Budeanu,administrator al proiectului Cititor de Proză

Crabul – Între smerenie şi ură

Un text care încearcă să-şi facă vad prin prejudecăţile noastre livreşti despre literatură. Am observat atent impactul acestei proze provocatoare propusă de Stănică Budeanu. Este poveste, povestea Crucii asumate de un erou tragic, grăieşte un comentator. E o istorisire cu recuzita civilizaţiei antice, sugerează altă voce, iar aceasta încearcă sisific să decripteze simbolistica onomastică din text. E ceva care nu ne prea priveşte, pe noi, modernii dezabuzaţi, şi iată cum Crabul se pretează instant la parodie exorcizantă. Un lector sensibil îşi exprimă admiraţia faţă de text şi-l transferă în rezerva sa secretă de comori spirituale. Autorul primeşte reacţiile de cititor, acceptă impasibil orice abordare. Cu un amendament explicit, dedicaţia către un prieten care îşi păstrează „omenia” în contrapartidă cu majoritarii fatalişti şi resemnaţi. Un text expus vederii publice, are, precum se vede, tot atâtea imagini reflectate în alteritate câţi lectori poate cuceri. Lipsa unui verdict monoton şi unanim vorbeşte de la sine despre viabilitatea textului propus de Stănică Budeanu.. Să fie cazul să ne oprim aici, cu detectarea unei proze cu capacităţi interactive, care suscită interes ? Să operăm încă un elogiu privind stilizarea elegantă a unui subiect etern repetabil, necesara şi pilduitoare Povară a Crucii? Să fie Crabul a nu ştiu câta paradigmă literară a jertfei şi a suferinţei, să recunoaştem cu onestitate farmecul unei poveşti iscate din altă vremuire şi din alt tărâm? Şi apoi, având privilegiul de a-l cunoaşte pe autor, să recurgem la inevitabila „demascare” a eu-lui auctorial, cu recuzita psihologizantă?
Să încercăm să ne sustragem uzanţelor critici literare şi să „citim” textul cu bună-credinţă de cititor , atât şi numai atât, să vedem cu ce ne alegem pentru uzul nostru lăuntric, din strania poveste. La primul nivel de cunoaştere a textului avem o suită de întâmplări în centrul cărora se situează un” miles Romanus” , un personaj pus în faţa unor situaţii limită, în repetate rânduri şi care sfârşeşte tragic, ispăşind un act de „impostură” în tentativa de a câştiga o cursă barbară. O astfel de pistă de înţelegere a textului nu ne duce dincolo de temporalitatea istorică evocată minuţios. Ce-ar fi dacă am face abstracţie de determinările istorice şi culturale şi am considera spaţiul evocării un tărâm convenţional, întâmplător situat în antichitate? Pornesc de la afirmaţia contextuală pusă pe seama soldatului imperial „ura violenţa”. Theophilius nu prea are de ales, dacă nu ucide, va fi ucis. Violenţa este raţiunea de a fi a confruntărilor între civilizaţii. Soldatul încearcă să se sustragă legilor de fier ale războiului între lumi. Îşi asumă inteligent infirmitatea dobândită într-o luptă şi încearcă să-şi dobândească o ipostază paşnică şi inofensivă , trece de la condiţia de „miles” la aceea de „faber”. Ne amintim triada indoeuropeană a supremaţiei în societatea umană: Potifex- Rex- Miles. Categoria de Faber este inferioară, umilă, laolaltă cu Mercator, iar la limita jalnică, de jos, se aflau lucrătorii pământului, categoria Ager. Theophilius îşi refuză vocaţia de războinic , e solidar în trista lui singurătate cu o fiinţă aparţinând unui alt regn, se refugiază în migala muncii de tâmplar, cioplind, cu neîmpăcată uimire, 12 Cruci, prin care „barbarii îşi cinsteau Profetul”.Apare în treacăt o poveste în poveste, „povestea naşterii pruncului şi vestită de trei magi”, poveste care depăşise demult dimensiunea unei istorisiri pitoreşti spuse anecdotic la ceas târziu de seară. Şi mai cunoaştem un personaj, tot Miles, un luptător cu rang impunător, e vorba de legatul imperial. Şi acesta „ura violenţa”, şi de la înălţimea rangului său, practica o politică flexibilă în raport cu barbarii cuceriţi, respectându-le şi stimulându-le credinţa şi ritualurile. Iată un al doilea militar investit cu trăsături psihologice nuanţate, înstrăinat complet de trufia puterii militare. Un conducător militar tolerant, flexibil, un soldat pacificat sufleteşte, şi mai există un al treilea Miles, Narthos. Acesta se conformează religios cutumelor barbare aproape până la contopire, intră în jocul ritualului, cu un pretext sentimental, preia, în procesiune, a 13-a cruce, numărul fatidic nu poate fi întâmplător. Aşadar, subtil, cuceritorii se lasă cuceriţi, se abandonează parcă, religiei cele noi, creştinismul. Dinspre purtătorii autohtoni ai credinţei respective, vin altfel de semnale, semnale ale unei violenţe practicate în numele religiei. Inconştienţa cu care copiii presară, în joacă, pe Drumul Crucii, cioburi de sticlă şi de oale sparte, firescul cu care trecătorii iau act de moartea reală a celor care porniseră la un ritual de simulare simbolică, toate acestea pregătesc marele vertij al violenţei, în care nefericitul „impostor” ce a încurcat jocurile pariorilor, va fi lichidat. Impresionantă e figura bătrânei vecine isterice şi nerecunoscătoare , care îndeamnă la execuţia finală, prin crimă colectivă. În esenţă toată povestea pregăteşte minuţios un act de demenţă colectivă, un LINŞAJ. Jertfe de vieţi nevinovate, produse printr-un act voluntar, suicidar, şi o crimă prin lapidare, un linşaj săvârşit cu o imensă bucurie a urii. Şi asta în numele credinţei.
Prin demersul psihologizant şi narativ, autorul sugerează cu mâhnire bine cenzurată că purtătorii „legali” ai credinţei creştine sunt complet străini de ideea esenţei divine a vieţii.
Tribalismul justiţiar fanatic şi imbecil nu poate fi forma practică şi de expresie a creştinismului.
Toată nebunia dezordinii condiţiei umane se produce pe fondul disoluţiei triadei ierarhizante a speciei umane, de sorginte indoeuropeană. Umilii ignoranţi se substituie autorităţii sacerdotale, exponenţii puterii temporare cad pradă slăbiciunii şi îşi cedează autoritatea fără să gândească deloc la calitatea succesiunii, iar sacerdoţii lipsesc cu desăvârşire. Mulţimile sunt lăsate de capul lor, fără tălmacii credinţei. Efectul nu poate fi decât haosul năucitor.
Funcţia de parabolă a textului e întregită de prezenţa personajului din alt regn decât acela al speciei umane, crabul. Nu e deloc întâmplător că textul poartă numele unui biet crustaceu. Cu înţelepciune aproape hasidică, Stănică Budeanu ne atrage atenţia că toate alcătuirile de pe pământ sunt semne ale prezenţei dumnezeieşti. Numai de noi depinde să ieşim din somnul dogmatic şi să ne iluminăm, să ne închinăm, în credinţa noastră, cu smerenie şi nu orbiţi de ură.

autorVirginia Paraschiv, redactor secţiunea critică

Comentarii închise la Crabul (text însoţit de comentariu critic)

Poveste valahă

Posted in Povestire, Proza redactorilor by Hopernicus on 10/12/2010

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate. Dar lumînările sunt scumpe… Iar cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi ai săi: soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

artist Dorina Padineanu, Manastire Benedictina la Palermo

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să scrie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-au mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:
„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, îi întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui său puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată –valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Doamna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie a trebuit să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – despre care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi dintre ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?
Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală:

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu setea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în
zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în
iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă:
Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici la moldoveni, care să nu aibă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!” Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi? şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with: ,

Comentarii închise la Poveste valahă