Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 14/02/2013

 

 

Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii.

În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner.

Una din ele însă îmi incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea ceva care mă fascina la el: Lumea de sub pod şi zarva ei. Încă din ziua când am primit-o am început să citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.

După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat  roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi, făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l dezminţeau pe autor.

Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că sunt spuse de un „povestaş” sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur. Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă”. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură suprafaţă.

Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco, al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora.

Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum spaţio-temporar de care vorbeam şi, – mare atenţie! – greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să ne  imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.

În acest continuum numit „sub pod” intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar ai  uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.

Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim, în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc… Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?

Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată însă,  rămâne ca o tristă temă de reflexie…

Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe, de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.

Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod…  ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră, straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.

Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe pod. A meritat!

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

 

 

Anunțuri

Comentarii închise la Realismul incredibil al existenţelor de sub pod

Fascinaţia ipotezelor

Posted in Studii by Hopernicus on 19/01/2013

 

(posibilele adevăruri din legenda lui Grui-Sânger)

 

                                                Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, cunoaşterea este …

 

Albert Einstein

 

 

            În esenţă, putem considera ştiinţele ca fiind o sumă de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o măsură mai mare, sau mai mică, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivării unei ipoteze şi celelalte, adiacentele, îşi au factoriilor lor augmentativi însă, la un moment dat, din varii raţiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însă nici celelalte nu dispar. Uneori, aşa cum în istoria cunoaşterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimbă sub presiunea noilor descoperiri şi una uitată, sau temporar abandonată, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentată inclusiv în procesul didactic drept cea valabilă, cu gradul de cuprindere cel mai amplu şi cu cele mai bune capacităţi de a explica fenomenul la care se referă. Nu de puţine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu şi, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumită ipoteză, de cele mai multe ori neconformă cu acea admisă oficial până la data respectivă.

            Istoria, o ştiinţă, prin definiţie politică dar şi puternic politizată, manifestă, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevăr şi nu de puţine ori acesta nu poate fi aflat niciodată. În studiul acestei ştiinţe, numită pe bună dreptate de căpătâi, întâmpinăm mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit şi uneori chiar de interpretat, deoarece, după cum ştim, încă de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intenţionat deformat, de regulă în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limbă oarecum cunoscută. Mult mai dificil este să descifrăm evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra cărora proiectăm propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoaştere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune că atunci când avem în faţa ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideraţiuni şi ne putem imagina orice despre acel eveniment, însă nu vom şti niciodată ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a făcut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinţă, adevărul despre acesta ne va rămâne necunoscut, iar cunoştinţele şi interpretările noastre ar putea mai mult să ne deruteze decât să ne apropie adevărul.

            În concluzie, uriaşele dificultăţi de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari şi mai multe cu cât subiectul este mai îndepărtat în timp, fac din aceasta, nu de puţine ori, un vehicul perfect pentru manipulări de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precădere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de acţiune. Se poate considera însă ca fiind benefică această nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul conţinut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeşte, prin doza de incertitudine şi uneori chiar de enigmă, această ştiinţă devine subiect predilect de conversaţie sau dezbatere cu o cuprindere aflată mult peste ariile academice sau didactice. Există în context şi mult diletantism, sau exaltări de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor invenţii!) dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaşte fără să o confundăm cu un şir nesfârşit de date plictisitoare pentru memorat, ci un şir incitant de evenimente cu adevărat memorabile. Aici desigur, profesorii îşi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultător.

            În acest context, ştirea care, în această vară (2011) a ţinut capul de afiş al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturală firească, după un sezon plin de informaţii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua maşină a unui rocker, sau mostrele de înţelepciune ale unei starlete. Rezumată, ştirea respectivă sună destul de banal: a fost descoperită, în România, localitatea Coliboaia din munţii Apuseni, o peşteră care are picturi parietale. Vechimea estimată 23.000-35.000 ani. Pentru mai multă credibilitate însă este bine să citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian: 

            Peştera şi gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei şi din cadrul Picturile Asociaţiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi arta rupestră”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)                                              

            La fel de importantă, vom vedea din ce cauză, pentru abordarea ulterioară şi dezvoltarea temei propuse, este şi prezenţa unor specialişti francezi în cadrul echipei de speologi români:                Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în arta de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii. „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche”, a arătat preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Lascu. (preluat după site-ul lovendal.net)

            Prin urmare, o descoperire speologică, având un potenţial uriaş în evaluarea istorică a existenţei şi a nivelului de dezvoltare a societăţii umane pe aceste teritorii. Prezenţa speologilor francezi, benefică sub toate aspectele, avându-se în vedere experienţa lor în acest domeniu, dar şi acela, devenit şi el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reacţiei mediului academic faţă de acest gen de descoperiri. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai modul penibil în care universitarii au încercat să mistifice adevărul la momentul descoperii picturilor din peştera Lascaux şi să acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu că s-ar fi schimbat cu                      Pasăre, peştera Chindiei                      trecerea anilor şi tot am fi avut  nevoie de partici-

                                                                           parea unor specialişti francezi la aceste verificări şi autentificări. Evenimentul în sine, nu este unul de excepţie. În România mai sunt picturi rupestre în peştera Chindiei, peştera Cuciulat, poate şi în altele, precum acea din munţii Buzăului, destul de contestată de altfel şi care nu va intra în această abordare.

            Pasărea din peştera Chindiei, considerată de unii analişti şi ca o reprezentare a unei zeităţi, este policromă, cu o puternică sugestie şi bine păstrată. Vechimea este apreciată cam la 12-15.000 de ani, adică asemănătoare cu mult mai cunoscutele picturi din peştera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai puţin descifrate, sau reprezentarea solară, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei peşteri.

 

 Amprente palmare(un scris?) şi reprezentare (posibil) solară, peştera Chindiei

            Amintesc desigur şi faptul că există interpretări care plasează aceste picturi (amprentele şi discul solar) în aceeaşi perioadă cu celelalte de la Chindia, dar şi unele care afirmă că este vorba de intervenţii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fără specificarea unei perioade mai explicite.

            Fără îndoială, această trecere rapidă prin problematică, intenţionat lipsită de comentarii, are rolul doar de a arăta că pictura rupestră este prezentă în munţii din arealul românesc, mai ales în munţii Apuseni, dovedind existenţa unei societăţi umane care manifestă interes şi chiar o anumită preocupare faţă de cultură, indiferent de motivaţie.

            Putem deci să ne putem pune întrebarea, destul de firească, prin ce se deosebeşte pictura recent descoperită din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatică a desenului. Acesta este executat numai cu cărbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferenţiază  ferm de anterioarele, iar altele respectă „tradiţia” şi sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazată pe spectrometria de masă cu ioni acceleraţi, care este mult mai sensibilă şi permite o datare mai precisă a picturilor rupestre, dar şi coroborarea datelor obţinute cu informaţiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, rămăşiţe lemnoase, etc…) posibil a fi făcute în bune condiţii,                                          Felină, peştera Cuciulat

 datorită materialului folosit (cărbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabilă deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar şi cu unele desene rupestre din Tassili şi mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din peştera La Sarga, provincia Alicante             (Spania, aprox 8000 de ani).             Dar şi mai interesantă este reprezentarea interpretată ca fiind a unui rinocer, animal totuşi necunoscut în acest habitat, cel puţin în istoria didactică a locurilor. Chiar dacă interpretarea poate părea discutabilă (reprezentarea unui proboscidian ar fi

mult mai rezonabilă şi ar fi chiar mult mai credibilă, întrucât existau totuşi mamuţi!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert că un asemenea animal poate fi considerat

„Rinocerul”;peştera Coliboaia                                              straniu pentru un privitor care nu a mai văzut un asemenea specimen, niciodată în viaţă. În rest picturile reprezintă alte animale dar şi unele scene din viaţa de zi cu zi a comunităţii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus menţionate. Ba chiar, se remarcă aceeaşi tehnică de „basorelief”, artiştii din străvechime folosind denivelările peretelui stâncos pentru a da senzaţia de volum reprezentărilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultură care, deşi răspândită  pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de rădăcină comună, dând o ciudată senzaţie de unitate conceptuală şi de execuţie. Mai putem vorbi însă şi de o altă caracteristică comună  tuturor acestor peşteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea şi au fost tratate multă vreme, mai ales de lumea academică, dar şi de biserică, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercări de fals cu scop autolaudativ .

             Însă noi, acum, am putea să ne punem întrebarea dacă aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezintă forme primordiale de artă, indiferent de motivaţie, sau dacă o civilizaţie străveche are o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc uşor de procurat.? Sau care era motivaţia unor asemenea atitudini?

            Studiile istorice ne demonstrează că, întotdeauna, motivaţiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizări de forţe şi au ca final adevărate opere de artă. Iar aceste reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate  (este vorba de uciderea unor fiinţe!), necesită un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor

au  unele ritualuri care ne duc cu gândul la o                 Activităţi domestice (?) Coliboaia

rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii.  Prin urmare, întreaga grafică rupestră are ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană.

            O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă locaţiile respectivelor peşteri erau, la fel de greu de accesat şi atunci ca şi în vremurile când ele au fost descoperite. Răspunsul ar fi mai degrabă nu, deoarece, în răstimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de funcţionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin mişcările scoarţei la importante modificări ale locului dar şi a topografiei acestuia. Există chiar unele interpretări, corelate cu lipsa afumării pereţilor, inerentă unei activităţi de pictare într-un spaţiu mai degrabă întunecat. Se presupune că, la vremea decorării lor peşterile erau altfel luminat, ba chiar o anumită dispunere a desenelor pe o traiectorie circulară relevă un fapt surprinzător. Şi anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinocţiul de primăvară, sau poate un solstiţiu, evenimente oricum remarcabile în viaţa unei comunităţii, razele de soare revelau scenele într-o anumită ordine, fără îndoială cu mare semnificaţie, ducând la o puternică impresia asupra celor prezenţi, aşa cum, mult mai târziu, cinematograful a făcut-o cu spectatorii lui.

            Dar pentru a nu rătăci prea mult printre presupuneri diletantiste să facem apel la unele clarificări ale perioadelor istorice, aşa cum sunt prezentate în mediul ştiinţific, precum şi a etapelor de dezvoltare a societăţii umane în aceste perioade. Pentru o mai bună echidistanţă, recursul la informaţiile Wikipedia, enciclopedia liberă, se impune de la sine.

 

            Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic.

            Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de apariția uneltelor rupestre, așa-numitele „Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

 

            PALEOLITIC INFERIOR

            Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin apariția a două unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatră. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanţă majoră este descoperirea unui număr de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilităţii hominidului de a stăpânii focul pe teritoriul ce astăzi se numeşte România.

 

            PALEOLITICUL DE MIJLOC

            Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistența culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatră au început să se diferențieze în funcție de funcționalitatea acestora, și apare prima unealtă din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

 

            PALEOLITIC SUPERIOR

            În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost descoperit în Peștera cu Oase de lângă Anina. Numit Ion din Anina, rămășițele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație ca având cca 42.000 de ani.

 

            ECONOMIA

            Caracteristica epocii paleolitice este totala dependență a hominizilor de natură. Comunitățile umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, semințe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, ouă, șopârle, pești și alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „prădalnic“. Sursa principală de alimentație o oferea vânătoarea realizată în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânătoare și cules: unelte rudimentare din așchii și bolovani de râu cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat și răzuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei până în sud-vestul Asiei și Sudul Africii). Aceste unelte evoluează către „toporașele de mână” în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe ambele fețe (Africa de Nord, zona centrală și de răsărit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificări
și în structura anatomică. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, răzuitoare (racloare) pentru curățarea pieilor de animale și cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns și tăiat, folosite probabil și ca vârfuri de lance pentru vânătoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine și gratoare întrebuințate pentru râcâit și tăiat. În această perioadă se ajunge la o diviziune naturală a muncii: vânatul – îndeletnicire a bărbaților, iar culesul – practicat de femei. O altă îndeletnicire era aceea a pescuitului.

            În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cuțite, străpungătoare, răzuitoare și dălți lucrate prin tehnica așchierii, având ambele margini ascuțite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulițe de aruncat, sau pentru săgețile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrării osului, fildeșului și cornului (pentru sulițe, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânătoarea se realiza și cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


A
ȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE.

            La început, strămoșii oamenilor trăiau în așezările în aer liber, dar căutau să se adăpostească și în peșteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii să-și construiască colibe prevăzute chiar și cu vetre, spațiu pentru dormit, activități domestice, sau evacuare. Se constată o creștere a densității și o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeași vreme, în continuare, erau folosite și adăposturi sub stânci. Apare, totodată, tendința de concentrare a grupurilor umane și de revenire periodică în același loc.

 

            RELAȚIILE SOCIALE

            Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în această problemă sunt sărace. Desigur, o societate bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obține în cadrul societății o poziție deosebită (dovadă: descoperirea unor figurine antropomorfe și a unor înmormântări cu ocru roșu, precum și a unor morminte cu podoabe ce au aparținut unor femei).

 

            VIAȚA SPIRITUALĂ                                                                       Venus din Willendorf

            Din paleoliticul mijlociu există dovezi mate­riale privind grija față de cei morți: depuneri rituale, dar concomitent se practicau și unele sacrificii rituale umane. Alături de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatră, dinți de ren sau de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu ocru roșu.

 

             ARTA

            Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistică a activității productive, a omului primitiv. Există reprezentări fantastice despre om și realitatea înconjurătoare (magia, totemismul ș.a.). Arta plastică se manifestă prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografică largă: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argilă, piatră, os sau fildeș cu o semnificație și funcție magică. În paleoliticul superior se remarcă pictura și gravura rupestră (sudul Franței, nordul, estul și sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, munții Tassili). Sunt redate figuri de animale în mișcare (urs, bizon, cal, cerb, țap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar păsări, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o funcție preponderent magică – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franța), Altamira (Spania) ș.a.

            Prin urmare, se verifică în timp toate afirmaţiile anterioare şi, foarte important, se delimitează temporal activităţile care duc la reprezentări rupestre precum şi motivaţiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Rămâne însă o nelămurire! De la apariţia lor şi până la ieşirea din funcţionalitate picturile rupestre îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intră în uitare, iar mişcările telurice le scot chiar dintr-o eventuală posibilitate de a fi văzute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai aşa ele se pot păstra în forma, oarecum, iniţială. Există însă alte indicii despre aceste locuri, pentru că, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emoţional şi cultural puternic, pe o perioadă destul de îndelungată, mii de ani, ar fi normal să dea naştere altor forme de cultură prin care să le fie menţionată existenţa sau, de ce nu, funcţionalitatea…

            Folclorul din spaţiul carpatic, unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact pare să aibă răspuns la această întrebare. Există o legendă, cea a lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o asemenea peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.

            Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu, este aparent simplă:

            Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa dar îngrozeşte pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acesta se retrage într-o peşteră unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerată de Sânger ca fiind nemaivăzute. Destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de peşteră (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său creşte un arbore cu frunze roşiatice numit sânger. Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, precum vom vedea, chiar şi în abordarea de faţă. Aşa cum am mai arătat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri această legendă şi îi modifică sfârşitul, însă problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (Povestire tradițională în proză sau în versuri, transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure.

           1. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de  strictă, la activitatea de vânătoare, dar sugerează şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţiei a acesteia.

            2. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o naltă arătare/Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei!  (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

            Iar cei impresionaţi de spectrala apariţie sunt: „Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare”… Iată deci cum poetul folosind forţa metaforei subliniază folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele apărute în societăţile umane odată cu noile diviziuni ale muncii. Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercită asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era agricultura, păstoritul sau, mult mai târziu, producţia industrială. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsit cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregătire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit şi acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti!). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

            3. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine ştie ce altceva şi abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spuen însă că el ştie despre peşteră, iar accesul în ea nu-i ridică nici o problemă. Spre deosebire de prezent când în peştera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate. Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam între 20.000 şi 10.000 de ani în urmă intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea amintirea lor rămâne în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânător la cel de agricultor (păstor), rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi.

            Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină, demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.

            Privind însă astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar dacă racordate logic, apare o problemă! Istoriografia didactică susţine existenţa comunităţilor umane în urmă cu mai bine de 10.000 de ani, numai că acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravieţuire, fără nici un fel de preocupări de tip cultural. Deşi, dacă luăm în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiuleşti, dar şi unele reprezentări antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societăţii omeneşti la nivelul continentului.

            Aşa cum am spus însă toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uită că, păstrând, cu sfinţenie, proporţiile, tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice.  Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!      

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

Tagged with:

Comentarii închise la Fascinaţia ipotezelor

Mirabile visu

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 11/02/2011

Marele Astronom al Cetăţii îngenunche smerit şi sărută cu evlavie Inelul Sacru. Apoi cu glas calm raportă concluziile cercetărilor care se desfăşuraseră pe parcursul a cam o sută de ani. Superiorul, un om cunoscut pentru înţelepciunea sa, înclină capul şi îi dădu binecuvântarea. Apoi îl chemă pe secretarul său personal şi îi spuse să pregătească documentul.

A doua zi, o enciclică informă noroadele că:

– Da! Extratereştrii există şi ei sunt, la fel ca noi, copiii aceluiaşi Dumnezeu.

O bucurie de nedescris cuprinse universul.

Castle designs, artist Maria Crângaşu

Primii care se bucurau erau desigur adepţii teoriilor conspiraţioniste la un loc cu fanii O.Z.N.-urilor, plus cei care acuzau guvernele de ascunderea adevărului, dar şi cei care cereau despăgubiri pentru vitele eviscerate, doamnele din cercurile spiritiste, exaltaţii de orice orientare, scriitorii de science-fiction, adolescenţii în lipsă de subiecte cu iubitele lor, drogaţii care acum aveau un nou tărâm de explorat, în fine, cam toată omenirea. Evident, ca de obicei, lipsea segmentul rural, cel din producţie, parlamentarii de orice culoare, bancherii, miniştrii şi marea majoritate a oamenilor din ţările comuniste  fiindcă ei au alte preocupări. Mult mai serioase!

Foarte bucuroşi erau şi extratereştrii. Păi, acum fiind recunoscuţi, aveau dreptul la mitinguri şi greve, la ajutor social, concediu de maternitate, lozinci împotriva globalizării şi a N.A.T.O., puteau, în sfârşit, după milenii de interdicţii să dea la venă şi la nară cât încape, că nu-i mai otânjeau comandanţii navelor sau să guste la propriu şi la figurat din oferta bordelurilor şi încă multe altele. În consecinţă, verzulii se îmbrăţişau şi se pupau de zor cu reptilienii, meduzoizii cu fumurii, ce să mai vorbim, era, în sfârşit, egalitate, fraternitate şi dreptate în întregul univers!

Ba, chiar şi Preabunul, la primirea mesajului, a oftat uşurat. Fiindcă, de mai multe zile (zile de-ale Lui, desigur) îl frământau nişte gânduri. Bine, El nu făcea niciodată vreo greşeală, însă, în urmă cu ceva timp, stătuse cu unul din fii săi la un şpriţ în grădina din spate şi, luat puţin de căldură sau de o digestie tihnită, se jucase cu degetele prin fărâmiturile de pe masă. Nici nu băgase în seamă surâsul cam prea subţire al afurisitului de Lucică. Îl ştia ca fiind, aşaaa, mai al dracului dar, ce-i drept, era întotdeauna plin de idei, spiritual, la curent cu toate can-can-urile şi foarte amuzant. Spre deosebire de ceilalţi care… În fine, fiecare cu talentele lui!

Din acest joc nevinovat, dar poate cam neglijent, ieşiseră nişte creaturi urâte cu spume, nişte bipezi, albicioşi cu capete ţuguiate, răi din cale-afară, lăudăroşi, paranoici, puşi tot timpul pe harţă şi omor, foarte tâmpiţi dar şi foarte trufaşi. Nici nu apăruseră bine că se şi lăudau că sunt făcuţi după chipul şi asemănarea Sa. De scârbă i-a aruncat pe o planetă periferică şi, o vreme, i-a lăsat să se descurce singuri. A fost ceva de jale! Omorau ăia tot ce prindeau! I-a mai blagoslovit El cu câte un cutremur, un potop, ceva tzunami, vulcani, boli cumplite, molime, fiare uriaşe mereu hămesite… Nimic! Ferocitatea fiarelor era un fel de gângureală pe lângă ce puteau face băieţii. Plus că aveau şi o putere de reproducere, ceva de spaimă. Le-a mai trimis şi ceva învăţători, luminaţi, ba, chiar şi pe un fiu al Său! Zadarnic! Nici nu se putea gândi la ce păţiseră majoritatea trimişilor săi. Prin urmare, avea deja pregătită o gaură neagră pe care să le-o trimită şi să rezolve definitiv problema. Numai că, acum, la aflarea acestei veşti, despre o posibilă ieşire din alienarea specifică, fu cuprins parcă o uşoară duioşie. Să ştii, gândi El, că le-o fi venit mintea la cap. Eiii, sunt totuşi copiii mei, poate cu timpul…

– Petre, nu scoate încă zăvorul, mai ţine gaura aia neagră în cuşcă. Totuşi nu-i da de mâncare, că, cine ştie când vom avea nevoie de ea. Doar Le cunosc instabilitatea psihică!

autor Mihai Batog-Bujeniţă

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

Comentarii închise la Mirabile visu

Toamnă cu crizanteme

Posted in Poezie by Hopernicus on 17/01/2011

E toată  toamna-n crizanteme
Privind gingaş spre-albastrul cer
Şi-o clipă n-avem a ne teme
De zile ce-or veni cu ger.

Clădim iluzii pentr-o vreme
Care apoi ca fumul pier…
E toată toamna-n crizanteme
Privind gingaş spre-albastrul cer.

Nevoi ce te-ncolţesc, supreme,
Alungă gândul spre-un prier,
În care frigul nu mai geme
Iar eu, poate, n-o să mai zbier
Că toată toamna-i criza-n teme…

autor Mihai Batog-Bujeniţă

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

Tagged with:

Comentarii închise la Toamnă cu crizanteme

Ultimul Bal al Vampirilor

Posted in Proza colaboratorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 12/12/2010


Fraţilor, ne-a luat dracul! spuse cu durere în glas contele Dracula. Vocea sa cavernoasă reverberă în bolţile înalte, cu arcade gotice, ale criptei, lumânările negre îşi fâlfâiră flăcările, iar din tavan căzură fleaşcă, pe pardoseala de piatră, câţiva lilieci. Erau morţi. Infarct!  Întunecata adunare fu străbătută de un vaier prelung şi lugubru. Contele îi privi pe sub uriaşele sprâncenele albe  şi continuă, cu vădit tristeţe:

– Bă, moartea-i cât capra pe noi, fiindcă nenorociţii ăştia de oameni, fiinţele astea vulgare şi josnice, aceşti troglodiţi cărora noi le-am furnizat cultură, basme, legende, subiecte de filme idioate şi adrenalină în vinele lor vlăguite, în mare nesimţirea lor, se îndoapă cu tot felul de porcării de nu mai putem să ne atingem de sângele lor spurcat, fără primejdie de moarte. Mă rog, vorba vine, că noi suntem nemuritori, dar feriţi de suferinţe şi boli nu suntem şi nici nu mi se pare normal să suferim noi, noi, fiinţe superioare lor din toate punctele de vedere. Este timpul, stimaţi confraţi, să trecem la acţiune. Acum, cât mai avem timp, căci, iată, aproape toţi suntem afectaţi! Idioţii ăştia sunt plini de SIDA, de tuberculoză, sifilis sau, mai nou, gripă porcină. Şi nici surogate de tip sânge de porumbel nu e cazul să consumăm, că bântuie gripa aviară, iată, nici de porci nu ne mai putem atinge acum, vacile sunt toate nebune, până şi bietele vulpi au rabie, spuneţi ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa!?

artist Julian Radu, Obraz

– Nenea, nenea, spun io, spun io, sări un puştan care sugea dintr-o sticlă de ketchup, prevăzută cu biberon. Avem înlocuitori, foarte buni la gust, fabricaţi în America!

Contele îl privi cu silă şi rosti plin de greaţă:

– Fă, Erji, du-te, dreacu’ afară şi ia-ţi şi puradeii după tine, că-mi vin nervii la creier şi acu’ vă golesc! Pastramă vă las, dacă mă mai enervaţi!

De pe un fotoliu roşu se ridică cu greu o doamnă grasă, buhăită, cu mişcări şovăitoare. Se îndreptă spre ieşire târând după ea vreo cinci copii de vârste diferite, fiecare dintre ei sugând frenetic, din recipiente de plastic, ketchup hot, spre scârba tuturor participanţilor. Doamna se mai lovi de câteva ori de pereţi şi, până la urmă, nimeri ieşirea din criptă.

Vizibil îndurerat contele se prăbuşi în jilţul său şi spuse mai mult pentru el:

– Doamne, şi cât am putut s-o iubesc acum aproape cinci sute de ani. Dar şi cine era atunci contesa Elisabeta Bathory. Esenţa frumuseţii, a educaţiei şi culturii, a bunului gust şi a rafinamentului. O tânără încântătoare şi plină de viaţă ale cărei fastuoase petreceri de la castel au rămas în istorie…Şi acum? O căzătură pe care o violează ţăranii pe uliţe confundând-o cu vreo curvuliţă de-a lor. Şi asta numai pentru că se hrăneşte cu sângele infect al urmaşilor nobililor de pe fostele ei domenii, nişte beţivani plini de palincă! Degeaba o duc la dezalcoolizare de cinci ori pe an. E dependentă, sărmana. Ca să nu mai vorbesc de plozii ei, nişte degeneraţi, care se îndoapă, aţi văzut doar, cu felurite tâmpenii, fără pic de respect pentru întreaga  noastră stirpe. Vai, nouă!…

Din plafon mai căzură câţiva lilieci. La fel! Infarct!   Nobila adunare se foi cam neliniştită. Linţoliile fâlfâiră şi câteva capace scârţâiră sinistru. Dar totul se opri sub privirea tăioasă a contelui.

– Băi, zdrenţelor, nu v-am chemat aici ca să văd cum vă cufuriţi pe voi de frică! Spuneţi, ce trebuie făcut, cum ieşim din belea, că în ritmul acesta peste câteva sute de ani nu vom mai fi nici amintire! Târşeloşi, jalnici ce sunteţi!

Aici ochii stinşi ai Supremului Vampir Arab, avură o licărire sumbră, iar vocea sa hârâită rosti cu viclenie:

– Dar Înălţimea Ta cum te descurci? Că, după cum vedem, deşi eşti veteran, arăţi încă tare bine şi în putere. Sper să nu ne fitileşti cu aiureala aia cu fondul genetic, cu românul care are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, că nu servim! Bine?

– Băi, găoază! Tu să ştii că eu sunt om gospodar şi chibzuit, nu ca hahalerele alea ale tale care în loc să-şi asigure ziua de mâine dau bani pe toate prostiile aurite şi se împodobesc precum netoţii cu kile de aur sau, una-două, pun de un război! Eu, încă de pe vremea când domneam, mi-am pregătit o rezervaţie în care oamenii să fie atât de săraci încât nici măcar să nu-şi poată închipui că o pot duce mai bine. I-am ferit astfel de păcatul lăcomiei, iar ei deşi mănâncă numai cartofi şi mămăligă, dacă au, îşi păstrează sângele lor curat şi binefăcător. Nu-mi cereţi să vă spun mai mult! Ţara mea Transilvania, are multe secrete pe care nici nu le bănuiţi. Şi mai termină cu insinuările astea cretine!

artist Julian Radu, Spir(i)t

Marele Vampir American, un negru cu un schelet impresionant se ridică şi croncăni:

– Boss, adevăru-i că cel mai jale e pe teritoriile noastre. Să-ţi detaliez puţin! Ăia mici care mai au ceva puritate în sânge, da’ nu-s prea mulţi că moştenesc toate belelele de la părinţi, se uită la filme cu Jan van Helsing şi sunt mereu înarmaţi cu pistoale cu glonţ de argint sau măcar cu pari ascuţiţi din lemn de cruce. E nenorocire îţi spun! O mulţime dintre ai noştri au căzut, seceraţi de micile lichele iar acum sunt doar cenuşă. Cum intră în şcoală pericolul se dublează! Pe lângă arme, încep să tragă praf la nară, apoi dau la venă şi apoi la dracu’ să-i ia, că sunt atât de toxici încât  mai bine intri în norul radioactiv. Că şi aici este o problemă! Peste tot numai explozii nucleare, deşeuri sau centrale atomice, de te ia şi durerea de cap. A pune pe limbă o picătură de sânge din aceste teritorii e ca şi cum ai înghiţi agheasmă cu azimă sfinţită. Moarte curată!  De aceea propun să ne mutăm cu toţii pe teritoriul  distinsului nostru confrate, Marele Vampir African.

Zdrenţele multicolore, mărgelele şi amuletele celui numit zbârnâiră ameninţător şi o sabie rituală zbură căpăţâna seacă a antevorbitorului. De pe lespezile reci aceasta privi, cu o bine simulată nevinovăţie, către asistenţa prea puţin impresionată de această jenantă prefăcătorie.

– Băi, colonialist împuţit! Numai la porcării ţi-e gândul! Păi, nu din cauza voastră toată Africa e plină de SIDA şi de Ebola? De unde vreţi să vă mai dăm, băi, haimanalelor, că ce-a scăpat de bolile aduse de voi nu poate fi consumat deoarece mănâncă hamburgerii voştri slinoşi, bea tot felul de idioţenii din prafuri chimice, chipurile cu gust de mango sau grepfrut. Bă, voi habar n-aveţi, ce gust au fructele astea! Iar acum vreţi să împărţim şi puţinul pe care-l mai am eu în mijlocul pustiului, că nici eu nu-s mai prost decât venerabilul nostru conte!? Hai, sictir, băi, măgar imperialist şi neruşinat ce eşti! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine! Şi când mă gândesc că strămoşii tăi erau oameni de vază şi de cinste în tribul lor. Te-a tâmpit colesterolul din sângele îngroşat al beşniţelor alea supraponderale pe care le sugeţi voi, ca nişte vite ce sunteţi!

Marele Vampir American îşi recuperă căpăţâna ai cărei dinţi clănţăneau precum castagnetele şi se aşeză mofluz pe scaunul său. Situaţia era delicată. Ce va raporta şefului său pe linie de servicii? Că o dăduse în bară cu intenţia de a infiltra alţi agenţi în zona diamantelor şi a cuprului. Nasol! Îl păştea aruncatul în vasul cu sfântul mir al ortodocşilor. Singura şansă era ca şi acest mare mir să fie făcut tot de Coca-Cola. Că, la ce puneau ei acolo, nu mai avea nici o putere. Numai aromă şi culoare. Mmmm, cine ştie, speranţe existau totuşi…

– Flatilolll, nu vă mai celtati că ne ducem dă lâpă!

De sub un scaun ieşi o mogâldeaţă galbenă cu ochi oblici şi dinţi ca nişte ace. Era Înaltul Vampir al Asiei, un personaj atotputernic cu ascendenţă divină, aşa cum se obişnuieşte la ei. Glasul său semăna cu ţiuitul unui aparat de radio cu lămpi, însă era ascultat cu veneraţie. I se cunoştea cruzimea, şi aceasta una tradiţională.

– Oooo, dragul mieuuuu, băgă contele una unsuroasă, vino aici lângă mine… Nu te-am mai văzut de atâta vremeee…

Mititelul se căţără în poala contelui şi ţiui în continuare:

– Chial în telitoliile mele imense e gleu de tlăit. Ne-au nenolocit comuniştii cale i-au băgat în gloapă pe toţi, cu foametea, ne întlec în acte sângeloase musulmanii care lisipesc hlana noastlă, avem la dlogati de nu mai ştii ce să faci cu ei şi culmea avem şi conculenţă cu lacomii astia de alabi cale se bagă peste tot cu petlolul lol. Huooo, la oase, băi, nespălatilol!

– Înălţimea Voastră, distinşii mei confraţi! Se ridicase în picioare însuşi Jan van Helsing cel care se preocupa de imaginea cinului, propunând producătorilor de filme pentru handicapaţi tot felul de năzbâtii, gen pumnale vrăjite, gloanţe cu agheasmă, incantaţii în limbi inexistente, pisici, funii de usturoi sau cruci făcute cu două beţe pentru a ţine vampirii la respect. Plus nişte cărţoiae cu aspect străvechi, făcute de nişte tipi pricepuţi, la copy-shop. Propaganda aceasta ieftină, prinsese de minune printre bostani, dându-i lui Jan o aură de erou al speciei umane, când, de fapt, el apăra interesele vampirilor. De tot râsul! Însă apăruseră şi efectele negative. Tot dovleacul se credea capabil să se apere de vampiri şi frica, cea mai eficientă armă de manipulare, scăzuse îngrijorător.

– Situaţia este într-adevăr foarte gravă, însuşi Marele Imhotep  o poate confirma, însă am pus la cale, împreună, o stratagemă menită să ne readucă vigoarea şi puterile care ne-au impus de-a lungul istoriei. Îl voi ruga pe Măritul să ne lumineze.

Imhotep se ridică din sarcofagul de lemn aurit, vechi de milenii şi începu să vorbească. Era ceva mai greu de înţeles, nu din cauza limbii străvechi, cât din cauză că-şi pierduse maxilarul inferior pe timpul unor excavaţii făcute de nişte netrebnici de arabi cu ajutorul prafului de puşcă. În fine, îi gâtuise el, dar uite că acum suferea îngrozitor mai ales când scădea presiunea atmosferică. Spre norocul lui asta se întâmpla mai rar prin locurile sale de baştină.

Toţi îl ascultară cu luare aminte. Se dovedi că, timpul nu afectase strălucita sa inteligenţă. Planul prezentat era simplu şi clar. Atât de simplu încât Nosferatu, mai tâmpiţel el de felul lui, adormi cu gura căscată, ceea ce nu era o privelişte plăcută nici pentru cel mai antrenaţi dintre ei. La sfârşit, entuziasmul se manifestă prin zgomote ce aminteau de răsturnarea unei căruţe de oase într-o carieră de piatră. Aplaudau.

Pe uşa criptei se auziră nişte zgrepţănituri insistente şi un fel de bocet ritual pe mai multe voci.  Nervos, Jan deschise uşa. În pragul ei apăru grupul contesei. Lălăiau, făcuţi toţi muci, un cântec la modă: „Elisabeto vedea-te-aş moartă”, însă îngrozitor de fals. Se cunoştea cât de acolo că iar supseseră sânge de grof diluat cu palincă. Întreaga adunare suspină îndurerată. Semnele ruinei fizice şi morale deveneau evidente…!

Peste doar câţiva ani însă…

… În China  se descoperi usturoiul fără gust şi fără miros… Se propuse înlocuirea argintului, din orice combinaţii, cu alpacaua sau cu antimoniul, mult mai ieftine, dar şi mult mai durabile… Începu o campanie de profilaxie a bolilor cu transmitere sexuală, combaterea leucemiei şi interzicerea fermă a drogurilor injectate, compensate fiind, cu liberalizarea şi încurajarea consumului de canabis… O multinaţională preluă întreaga producţie a licorilor folosite în temple, biserici, catedrale sau moschei. Noile produse erau mult mai aspectuoase şi, evident, mult mai ieftine. Prin urmare veniturile celor care le distribuiau creşteau exponenţial… În presă porni o campanie susţinută prin mijloace adecvate pentru consumul alimentelor naturale fără conservanţi, E-uri sau potenţatori…

Se porni o adevărată cruciadă împotriva consumului de alcooluri. Virtuţile vinurilor şi ale berii fură aduse în prim planul cunoaşterii… Tratamentele naturiste luară, cu brio, locul injecţiilor sau a pastilelor. Efectele apărură aproape imediat. Oamenii mureau acum mult mai sănătoşi… Industria chimică descoperi leacul malariei precum şi felurite substanţe foarte eficiente împotriva ploşniţelor, a căpuşelor sau a ţânţarilor. Nici lipitorile sau purecii nu scăpară… Poluarea, devenită o problemă pe plan mondial, fu aprig combătută  prin edictul de la Kyoto şi astfel se limitară drastic efectele ei… Se luară măsuri pentru limitarea severă a infectării solului, subsolului şi apelor cu substanţe radioactive şi deşeuri nucleare…

Omenirea era învăţată să trăiască simplu şi curat. Se întrevedeau zorii unei noi ere de aur… Guvernele lumii păreau că au uitat de stupidele lor conflicte şi războaie pentru a se dedica fericirii celor mulţi…

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

Comentarii închise la Ultimul Bal al Vampirilor