Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Fascinaţia ipotezelor

Posted in Studii by Hopernicus on 19/01/2013

 

(posibilele adevăruri din legenda lui Grui-Sânger)

 

                                                Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, cunoaşterea este …

 

Albert Einstein

 

 

            În esenţă, putem considera ştiinţele ca fiind o sumă de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o măsură mai mare, sau mai mică, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivării unei ipoteze şi celelalte, adiacentele, îşi au factoriilor lor augmentativi însă, la un moment dat, din varii raţiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însă nici celelalte nu dispar. Uneori, aşa cum în istoria cunoaşterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimbă sub presiunea noilor descoperiri şi una uitată, sau temporar abandonată, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentată inclusiv în procesul didactic drept cea valabilă, cu gradul de cuprindere cel mai amplu şi cu cele mai bune capacităţi de a explica fenomenul la care se referă. Nu de puţine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu şi, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumită ipoteză, de cele mai multe ori neconformă cu acea admisă oficial până la data respectivă.

            Istoria, o ştiinţă, prin definiţie politică dar şi puternic politizată, manifestă, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevăr şi nu de puţine ori acesta nu poate fi aflat niciodată. În studiul acestei ştiinţe, numită pe bună dreptate de căpătâi, întâmpinăm mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit şi uneori chiar de interpretat, deoarece, după cum ştim, încă de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intenţionat deformat, de regulă în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limbă oarecum cunoscută. Mult mai dificil este să descifrăm evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra cărora proiectăm propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoaştere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune că atunci când avem în faţa ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideraţiuni şi ne putem imagina orice despre acel eveniment, însă nu vom şti niciodată ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a făcut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinţă, adevărul despre acesta ne va rămâne necunoscut, iar cunoştinţele şi interpretările noastre ar putea mai mult să ne deruteze decât să ne apropie adevărul.

            În concluzie, uriaşele dificultăţi de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari şi mai multe cu cât subiectul este mai îndepărtat în timp, fac din aceasta, nu de puţine ori, un vehicul perfect pentru manipulări de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precădere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de acţiune. Se poate considera însă ca fiind benefică această nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul conţinut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeşte, prin doza de incertitudine şi uneori chiar de enigmă, această ştiinţă devine subiect predilect de conversaţie sau dezbatere cu o cuprindere aflată mult peste ariile academice sau didactice. Există în context şi mult diletantism, sau exaltări de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor invenţii!) dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaşte fără să o confundăm cu un şir nesfârşit de date plictisitoare pentru memorat, ci un şir incitant de evenimente cu adevărat memorabile. Aici desigur, profesorii îşi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultător.

            În acest context, ştirea care, în această vară (2011) a ţinut capul de afiş al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturală firească, după un sezon plin de informaţii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua maşină a unui rocker, sau mostrele de înţelepciune ale unei starlete. Rezumată, ştirea respectivă sună destul de banal: a fost descoperită, în România, localitatea Coliboaia din munţii Apuseni, o peşteră care are picturi parietale. Vechimea estimată 23.000-35.000 ani. Pentru mai multă credibilitate însă este bine să citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian: 

            Peştera şi gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei şi din cadrul Picturile Asociaţiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi arta rupestră”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)                                              

            La fel de importantă, vom vedea din ce cauză, pentru abordarea ulterioară şi dezvoltarea temei propuse, este şi prezenţa unor specialişti francezi în cadrul echipei de speologi români:                Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în arta de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii. „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche”, a arătat preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Lascu. (preluat după site-ul lovendal.net)

            Prin urmare, o descoperire speologică, având un potenţial uriaş în evaluarea istorică a existenţei şi a nivelului de dezvoltare a societăţii umane pe aceste teritorii. Prezenţa speologilor francezi, benefică sub toate aspectele, avându-se în vedere experienţa lor în acest domeniu, dar şi acela, devenit şi el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reacţiei mediului academic faţă de acest gen de descoperiri. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai modul penibil în care universitarii au încercat să mistifice adevărul la momentul descoperii picturilor din peştera Lascaux şi să acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu că s-ar fi schimbat cu                      Pasăre, peştera Chindiei                      trecerea anilor şi tot am fi avut  nevoie de partici-

                                                                           parea unor specialişti francezi la aceste verificări şi autentificări. Evenimentul în sine, nu este unul de excepţie. În România mai sunt picturi rupestre în peştera Chindiei, peştera Cuciulat, poate şi în altele, precum acea din munţii Buzăului, destul de contestată de altfel şi care nu va intra în această abordare.

            Pasărea din peştera Chindiei, considerată de unii analişti şi ca o reprezentare a unei zeităţi, este policromă, cu o puternică sugestie şi bine păstrată. Vechimea este apreciată cam la 12-15.000 de ani, adică asemănătoare cu mult mai cunoscutele picturi din peştera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai puţin descifrate, sau reprezentarea solară, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei peşteri.

 

 Amprente palmare(un scris?) şi reprezentare (posibil) solară, peştera Chindiei

            Amintesc desigur şi faptul că există interpretări care plasează aceste picturi (amprentele şi discul solar) în aceeaşi perioadă cu celelalte de la Chindia, dar şi unele care afirmă că este vorba de intervenţii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fără specificarea unei perioade mai explicite.

            Fără îndoială, această trecere rapidă prin problematică, intenţionat lipsită de comentarii, are rolul doar de a arăta că pictura rupestră este prezentă în munţii din arealul românesc, mai ales în munţii Apuseni, dovedind existenţa unei societăţi umane care manifestă interes şi chiar o anumită preocupare faţă de cultură, indiferent de motivaţie.

            Putem deci să ne putem pune întrebarea, destul de firească, prin ce se deosebeşte pictura recent descoperită din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatică a desenului. Acesta este executat numai cu cărbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferenţiază  ferm de anterioarele, iar altele respectă „tradiţia” şi sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazată pe spectrometria de masă cu ioni acceleraţi, care este mult mai sensibilă şi permite o datare mai precisă a picturilor rupestre, dar şi coroborarea datelor obţinute cu informaţiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, rămăşiţe lemnoase, etc…) posibil a fi făcute în bune condiţii,                                          Felină, peştera Cuciulat

 datorită materialului folosit (cărbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabilă deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar şi cu unele desene rupestre din Tassili şi mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din peştera La Sarga, provincia Alicante             (Spania, aprox 8000 de ani).             Dar şi mai interesantă este reprezentarea interpretată ca fiind a unui rinocer, animal totuşi necunoscut în acest habitat, cel puţin în istoria didactică a locurilor. Chiar dacă interpretarea poate părea discutabilă (reprezentarea unui proboscidian ar fi

mult mai rezonabilă şi ar fi chiar mult mai credibilă, întrucât existau totuşi mamuţi!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert că un asemenea animal poate fi considerat

„Rinocerul”;peştera Coliboaia                                              straniu pentru un privitor care nu a mai văzut un asemenea specimen, niciodată în viaţă. În rest picturile reprezintă alte animale dar şi unele scene din viaţa de zi cu zi a comunităţii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus menţionate. Ba chiar, se remarcă aceeaşi tehnică de „basorelief”, artiştii din străvechime folosind denivelările peretelui stâncos pentru a da senzaţia de volum reprezentărilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultură care, deşi răspândită  pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de rădăcină comună, dând o ciudată senzaţie de unitate conceptuală şi de execuţie. Mai putem vorbi însă şi de o altă caracteristică comună  tuturor acestor peşteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea şi au fost tratate multă vreme, mai ales de lumea academică, dar şi de biserică, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercări de fals cu scop autolaudativ .

             Însă noi, acum, am putea să ne punem întrebarea dacă aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezintă forme primordiale de artă, indiferent de motivaţie, sau dacă o civilizaţie străveche are o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc uşor de procurat.? Sau care era motivaţia unor asemenea atitudini?

            Studiile istorice ne demonstrează că, întotdeauna, motivaţiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizări de forţe şi au ca final adevărate opere de artă. Iar aceste reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate  (este vorba de uciderea unor fiinţe!), necesită un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor

au  unele ritualuri care ne duc cu gândul la o                 Activităţi domestice (?) Coliboaia

rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii.  Prin urmare, întreaga grafică rupestră are ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană.

            O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă locaţiile respectivelor peşteri erau, la fel de greu de accesat şi atunci ca şi în vremurile când ele au fost descoperite. Răspunsul ar fi mai degrabă nu, deoarece, în răstimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de funcţionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin mişcările scoarţei la importante modificări ale locului dar şi a topografiei acestuia. Există chiar unele interpretări, corelate cu lipsa afumării pereţilor, inerentă unei activităţi de pictare într-un spaţiu mai degrabă întunecat. Se presupune că, la vremea decorării lor peşterile erau altfel luminat, ba chiar o anumită dispunere a desenelor pe o traiectorie circulară relevă un fapt surprinzător. Şi anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinocţiul de primăvară, sau poate un solstiţiu, evenimente oricum remarcabile în viaţa unei comunităţii, razele de soare revelau scenele într-o anumită ordine, fără îndoială cu mare semnificaţie, ducând la o puternică impresia asupra celor prezenţi, aşa cum, mult mai târziu, cinematograful a făcut-o cu spectatorii lui.

            Dar pentru a nu rătăci prea mult printre presupuneri diletantiste să facem apel la unele clarificări ale perioadelor istorice, aşa cum sunt prezentate în mediul ştiinţific, precum şi a etapelor de dezvoltare a societăţii umane în aceste perioade. Pentru o mai bună echidistanţă, recursul la informaţiile Wikipedia, enciclopedia liberă, se impune de la sine.

 

            Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic.

            Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de apariția uneltelor rupestre, așa-numitele „Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

 

            PALEOLITIC INFERIOR

            Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin apariția a două unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatră. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanţă majoră este descoperirea unui număr de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilităţii hominidului de a stăpânii focul pe teritoriul ce astăzi se numeşte România.

 

            PALEOLITICUL DE MIJLOC

            Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistența culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatră au început să se diferențieze în funcție de funcționalitatea acestora, și apare prima unealtă din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

 

            PALEOLITIC SUPERIOR

            În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost descoperit în Peștera cu Oase de lângă Anina. Numit Ion din Anina, rămășițele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație ca având cca 42.000 de ani.

 

            ECONOMIA

            Caracteristica epocii paleolitice este totala dependență a hominizilor de natură. Comunitățile umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, semințe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, ouă, șopârle, pești și alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „prădalnic“. Sursa principală de alimentație o oferea vânătoarea realizată în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânătoare și cules: unelte rudimentare din așchii și bolovani de râu cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat și răzuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei până în sud-vestul Asiei și Sudul Africii). Aceste unelte evoluează către „toporașele de mână” în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe ambele fețe (Africa de Nord, zona centrală și de răsărit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificări
și în structura anatomică. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, răzuitoare (racloare) pentru curățarea pieilor de animale și cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns și tăiat, folosite probabil și ca vârfuri de lance pentru vânătoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine și gratoare întrebuințate pentru râcâit și tăiat. În această perioadă se ajunge la o diviziune naturală a muncii: vânatul – îndeletnicire a bărbaților, iar culesul – practicat de femei. O altă îndeletnicire era aceea a pescuitului.

            În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cuțite, străpungătoare, răzuitoare și dălți lucrate prin tehnica așchierii, având ambele margini ascuțite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulițe de aruncat, sau pentru săgețile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrării osului, fildeșului și cornului (pentru sulițe, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânătoarea se realiza și cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


A
ȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE.

            La început, strămoșii oamenilor trăiau în așezările în aer liber, dar căutau să se adăpostească și în peșteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii să-și construiască colibe prevăzute chiar și cu vetre, spațiu pentru dormit, activități domestice, sau evacuare. Se constată o creștere a densității și o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeași vreme, în continuare, erau folosite și adăposturi sub stânci. Apare, totodată, tendința de concentrare a grupurilor umane și de revenire periodică în același loc.

 

            RELAȚIILE SOCIALE

            Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în această problemă sunt sărace. Desigur, o societate bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obține în cadrul societății o poziție deosebită (dovadă: descoperirea unor figurine antropomorfe și a unor înmormântări cu ocru roșu, precum și a unor morminte cu podoabe ce au aparținut unor femei).

 

            VIAȚA SPIRITUALĂ                                                                       Venus din Willendorf

            Din paleoliticul mijlociu există dovezi mate­riale privind grija față de cei morți: depuneri rituale, dar concomitent se practicau și unele sacrificii rituale umane. Alături de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatră, dinți de ren sau de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu ocru roșu.

 

             ARTA

            Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistică a activității productive, a omului primitiv. Există reprezentări fantastice despre om și realitatea înconjurătoare (magia, totemismul ș.a.). Arta plastică se manifestă prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografică largă: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argilă, piatră, os sau fildeș cu o semnificație și funcție magică. În paleoliticul superior se remarcă pictura și gravura rupestră (sudul Franței, nordul, estul și sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, munții Tassili). Sunt redate figuri de animale în mișcare (urs, bizon, cal, cerb, țap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar păsări, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o funcție preponderent magică – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franța), Altamira (Spania) ș.a.

            Prin urmare, se verifică în timp toate afirmaţiile anterioare şi, foarte important, se delimitează temporal activităţile care duc la reprezentări rupestre precum şi motivaţiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Rămâne însă o nelămurire! De la apariţia lor şi până la ieşirea din funcţionalitate picturile rupestre îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intră în uitare, iar mişcările telurice le scot chiar dintr-o eventuală posibilitate de a fi văzute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai aşa ele se pot păstra în forma, oarecum, iniţială. Există însă alte indicii despre aceste locuri, pentru că, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emoţional şi cultural puternic, pe o perioadă destul de îndelungată, mii de ani, ar fi normal să dea naştere altor forme de cultură prin care să le fie menţionată existenţa sau, de ce nu, funcţionalitatea…

            Folclorul din spaţiul carpatic, unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact pare să aibă răspuns la această întrebare. Există o legendă, cea a lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o asemenea peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.

            Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu, este aparent simplă:

            Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa dar îngrozeşte pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acesta se retrage într-o peşteră unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerată de Sânger ca fiind nemaivăzute. Destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de peşteră (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său creşte un arbore cu frunze roşiatice numit sânger. Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, precum vom vedea, chiar şi în abordarea de faţă. Aşa cum am mai arătat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri această legendă şi îi modifică sfârşitul, însă problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (Povestire tradițională în proză sau în versuri, transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure.

           1. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de  strictă, la activitatea de vânătoare, dar sugerează şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţiei a acesteia.

            2. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o naltă arătare/Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei!  (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

            Iar cei impresionaţi de spectrala apariţie sunt: „Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare”… Iată deci cum poetul folosind forţa metaforei subliniază folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele apărute în societăţile umane odată cu noile diviziuni ale muncii. Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercită asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era agricultura, păstoritul sau, mult mai târziu, producţia industrială. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsit cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregătire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit şi acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti!). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

            3. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine ştie ce altceva şi abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spuen însă că el ştie despre peşteră, iar accesul în ea nu-i ridică nici o problemă. Spre deosebire de prezent când în peştera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate. Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam între 20.000 şi 10.000 de ani în urmă intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea amintirea lor rămâne în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânător la cel de agricultor (păstor), rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi.

            Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină, demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.

            Privind însă astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar dacă racordate logic, apare o problemă! Istoriografia didactică susţine existenţa comunităţilor umane în urmă cu mai bine de 10.000 de ani, numai că acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravieţuire, fără nici un fel de preocupări de tip cultural. Deşi, dacă luăm în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiuleşti, dar şi unele reprezentări antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societăţii omeneşti la nivelul continentului.

            Aşa cum am spus însă toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uită că, păstrând, cu sfinţenie, proporţiile, tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice.  Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!      

 

728058599autor  Mihai Batog-Bujeniţă

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fascinaţia ipotezelor

%d blogeri au apreciat asta: