În calitate de co-creatori – Apel umanitar!
Veniti, daca suntem prieteni!
Vă mărturisesc sincer că am nevoie de artişti, de creatori, de cei care aduc bucurie inimii.
Ştiţi bine că am încercat întotdeauna să promovez viaţa cultural-artistică.
Acum vreau mai mult de atât.
Aş dori pentru mine şi pentru voi să fim o clipă, o oră sau/şi o zi, părtaşii „Coloanei infinitului” şi să lăsăm continuitate operei, alăturându-ne frumosului în calitate de co-creatori.
Este simplu; am două mii de prieteni şi cu majoritatea mă cunosc personal. Dacă fiecare dintre dumneavoastră se opreşte 5 minute la poştă sau la bancă poate deveni un nume pe „Coloana infinitului”.
George Geacăr este diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a face un transplant!
Îl putem sprijini, dragi prieteni, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON
si
RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro
Puteţi trimite bani şi prin reţeaua ” Western Union” pe numele GEACĂR IOANA, Târgovişte
tel. mobil: 072713965
email: ioanageacar@yahoo.com
Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr vrea să scriem povestea mai departe, împreună. Să stăm, aşadar, alături de el în istoria literaturii contemporane!
Astept semnele voastre atat aici, pe pagina principala, cat si in mesaj privat!
Va multumesc!
Cristi Iordache.
Iubeşte
[…Cascada care îi udase mai devreme dulama nu se mai auzea deloc. A ţipat ca din gură de şarpe timp de câteva secunde iar ecoul dintre stânci amplifica sunetul pe toată întinderea din chei. “Doamne Iisuse Hristoase!”, un strigăt cu triplă rezonanţă, ca la rugăciune, dar şi ca un păcat mare, păcat, păcat.
Stătea goală, în picioare, cu umerii aplecaţi, cu bărbia în piept şi părul auriu răvăşit peste faţă şi sâni. Mâinile îi erau inerte şi albe, iar eu o priveam marcat de suferinţa ei, însă destul de crud pe lângă ce simţea sau mai bine spus, ce nu mai avea putere să simtă.
Pentru o clipă m-a fulgerat gândul vinovăţiei legat de tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme între noi. O priveam şi mi-am dat seama că nu am făcut decât să fiu eu însumi, să nu-mi cenzurez sentimentele şi acţiunile. Eram egoist. Cu ce lucra eul meu?
“Doamne Iisuse Hristoase…”, mi-a întrerupt brusc gândurile cu glasul răguşit, rostind silabic şi mai mult în şoaptă “…fiul Lui Dumnezeu…”, din ce în ce mai stins, apoi a tăcut fără vreo continuare. Nu mai voia miluire, nu mai vedea, nu mai ştia. Asta era ceea ce puteam percepe atunci. Mi-a fost teamă să-i îndepărtez şuviţele de pe chip. Şocul ar fi fost şi mai mare.
Eu îi provocasem suferinţa asta? Ea însăşi? Noi? Aveam noi puterea să ne facem atâta rău? Întrebări, întrebări pe care trebuia să le opresc.
O priveam în continuare şi o împărţisem în două, cu aceeaşi cruzime, o cruzime a posesivităţii şi ataşamentului, stări care funcţionau de fapt de ambele părţi. Ne aparţineam de multă vreme fără a ne da seama. Acum, în ochii mei, jumătate era femeia cu sufletul sfâşiat de durere, aplecată de povara păcatului, cu inima împietrită şi chipul schimonosit, iar cealaltă jumătate era femeia frumoasă, femeia mea cu trup sculptat, carne din carnea mea, sufletul pereche, “aripa ta stângă”-după cum îi plăcea ei să-şi spună- aripa pe care-mi ceruse în chilie într-una din ultimele zile, s-o dezlipesc, s-o rup, dar “să poţi tu, că eu nu pot”, mi-a zis atunci, ca o premoniţie a ceea ce avea să urmeze, ca o îndepărtare a inevitabilului, dar…”să pot eu”.
M-am lăsat să cad în genunchi lângă tălpile ei, am cuprins-o şi-am început să o mângâi pe spate atât cât puteam întinde braţele şi să-i sărut ca un nebun fiecare bucăţică de trup – pielea ei, carne din carnea mea. O strângeam abandonându-mi buzele necontrolat până când am simţit nevoia de repaos, am inspirat adânc, m-am ridicat, am luat-o încet pe pătură şi i-am lipit capul de pieptul meu. Am prins cu mâna stângă anteriul şi camilafca de lângă noi şi le-am aruncat pe spate ca să nu le mai vadă.
Îi ascultam plânsul sacadat care dispărea lent. Nu ştiam că plânsul are măsură în cazul ei, dar chiar dacă durerea persista, a venit momentul să-mi rămână pe piept, inertă şi tăcută. Habar n-aveam ce să spun şi totuşi am rupt tăcerea:
– Maica Andreea…am încercat să-i şoptesc.
– Andreeeea! a ţipat aşa de tare ridicând capul a revoltă, încât am tresărit scurt apoi cu un zâmbet -acelaşi zâmbet crud- i-am apucat crucea de la gât, i-am smuls-o şi fără să aibe timp de ripostă, i-am prins mâna ţinând crucea între palmele noastre.
Se mai liniştise, ori era semnul unei furtuni ce avea să vină?
– Andreea, Sfântul Augustin are un îndemn: “iubeşte şi fă ce vrei!”
S-a aruncat cu totul peste mine şi a început să râdă în hohote. Un râs macabru şi haotic…]
(fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE)
autor Cristi Iordache
Comentarii închise la Iubeşte
Te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar
Suntem eroii din povestea noastră.
Scrisă de noi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.
Indiferent de rol, rămânem stăpânii neîncoronaţi ai scenei. Dramă sau comedie, spectatorii aplaudă în picioare, finalul fericit sau tragic.
Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.
Uneori poţi avea „mult” fără să realizezi cât de „puţin” ai.
Într-o singură zi strigi speriat: „am pierdut tot!”.
Urli, cazi, te târăşti. O oră, o săptămână, apoi îl vezi pe Dumnezeu şi simţi că eşti viu. Îţi aminteşti exerciţiul de supravieţuire. Exerciţiul pe care îl aplicai în sălbăticie. Deja, dacă EŞTI şi EŞTI împreună cu EL, CEL care a creat restul câte te înconjoară, îţi dai seama că ai TOTUL.
Te pipăi, atingi pământul, te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar şi eşti fericit că nu ai pantofi.
Desculţ, păşeşti întotdeauna cu grijă să nu striveşti furnica şi firul de iarbă.
Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.
„Acasă” începe să fie libertatea pe care ţi-au dat-o „prietenii” atunci când te-au vândut şi-au fugit.
„Acasă” începe să fie omul în care nu credeai, dar acum ţi-a întins mâna.
Când nu mai ai nimic, abia atunci ai totul. Fiindcă ceea ce era din belşug nu valora nimic.
Acum nu te mai risipeşti în „prea multe”, iar inima ţi-e liniştită şi plină de iubire. Exerciţiul de supravieţuire printre oameni este bucuria cu care-i priveşti.
Nu te interesează haina ta ponosită şi faptul că nu ai casă, atâta vreme cât te simţi acasă.
„Acasă” înseamnă să nu judeci istoria oamenilor şi să-i iubeşti pe ei şi lumea lor. Cu un zâmbet şi-o mângâiere, tu, cel fără nimic, poţi încălzi sufletul celor ce sunt. O … abia atunci ai ajuns acasă, acolo se numeşte „acasă”!
Acolo unde omul în care nu credeai se-aşază desculţ lângă tine!
Suntem eroii din povestea noastră. Actori pe scena vieţii. Nu există drame decât în primul act, căci piesa nu e la final. Pe acesta din urmă continuăm să-l scriem. Piesa supravieţuirii este povestea celui mai bogat om, iar averile lui sunt Legile Universului şi IUBIREA nemărginită.
Când nu mai ai NIMIC şi casa ta nu mai înseamnă „acasă”, „acasă” a devenit Dumnezeu, iar Dumnezeu e TOTUL!
autor Cristi Iordache
Comentarii închise la Te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar
De secetă pământul îşi înghiţise munţii / anti-eu
De secetă pământul îşi înghiţise munţii
am vrut pentru tine să plouă,
mă căţăram pe ape…
– ai grijă, strigai,
când eu curgeam înalt, pe ploi
ce se spărgeau în mii de pietre.
şi le priveam.
şi le priveam
cum şiroiau în părul tău.
din gene îţi cădeau nisipuri
peste sărut.
– să nu răceşti, ţi-am zis,
de-atâtea stânci.
dar trebuia să plouă peste noi
cu munţi, ca să vedem ce mare-i cerul,
apoi s-adormi ca un copil cu aripi.
şi te priveam cum zbori.
şi te priveam
din gura-nchisă a pământului.
anti-eu
Cine ştie dacă nu cumva
şobolanul acela
de la fereastră,
nu ar fi vrut nicicum
să-mi stingă ziua,
să-mi întoarcă din drum răsăritul,
ci poate aşa cum anti-eu mă întreb deseori
de ce nu am o gaură-n pământ
departe de oameni, şobolanul acela
poate-ar fi trecut
prin sticlă doar ca să se trezească
în mizeria mea
şi să privescă
răsăritul chiar dacă uneori,
anti-eu, curios, aş fi apărut
în zori
la fereastră!
Autor: Cristi Iordache
Comentarii închise la De secetă pământul îşi înghiţise munţii / anti-eu
spre argos
acum 40 de minute am vrut să-ţi dau sms
mă gândeam la tine în timp ce beam cafeaua
la terasele pe care le iubeşti tu noaptea
dar n-am tastat din cauza umbrelelor exagerat de mari
şi a locului liber de lângă mine
care nu s-ar ocupa niciodată
acum scriu un sms pe care n-am să-l trimit
fiindcă e cu neputinţă să fiu văzut eu
care semăn cu o bancă ruptă lângă niciun loc liber
la terasele pe care le iubeşti tu noaptea
cu felinarele cât povestea Andromedei
dar cu umbrelele exagerat de mari
abia acum îţi trimit un sms în care nu am scris nimic
autor Cristi Iordache
Comentarii închise la spre argos
Târgul Vintage de Poezie
TÂRGUL VINTAGE DE POEZIE
„Crezi că ştii o poveste, dar nu ştii decât cum se termină. Pentru a ajunge la inima poveştii, trebuie să te întorci la începuturi.”
(Regele Henric, replică din filmul serial Dinastia Tudorilor)
Cititor de Poezie invită membrii Republicii să scotocească prin sertarele încărcate de amintiri, prin ungherele tainice ale începuturilor poetice, prin carnetele cu file îngălbenite în care stau ascunse primele, minunate, dragi inimii poezii. Şi acolo unde inima va începe să bată mai tare şi unde privirea se va împăienjeni de vălul fin al emoţiei celor dintâi cuvinte, acolo şi numai acolo se află comoara nepreţuită pe care aşteptăm să o găzduim, cu bunăvoinţa dvs., pentru a ne dezvălui nu doar prin ceea ce suntem astăzi, ci şi prin ceea ce am fost ieri, poate mai curaţi şi mai buni, poate mai stângaci, dar neîndoilenic animaţi în faţa scrisului de aceeaşi inconfundabilă bucurie.
Grupul dedicat acestui eveniment va fi deschis în intervalul 16 februarie – 31 martie, timp în care aveţi posibilitatea nu doar să postaţi texte reprezentative pentru perioada de început a creaţiei, ci şi, la subsolul acestora, eventuale comentarii, amănunte picante, poveşti cu tâlc, fotografii „de epocă”, fişiere audo/video personale sau orice alt argument care să arate cititorilor noştri de ce aţi ales tocmai acel text dintre atâtea altele. De asemenea, vă rugăm să adăugaţi textelor un moto semnificativ.
Fiecare autor poate posta până la trei poeme, care vor fi reunite în final într-o publicaţie virtuală inedită.
http://cititordeproza.ning.com/group/trgulvintagedepoezie
Vă aşteptăm cu drag!
Alina-Dora Toma
http://cititordeproza.ning.com/group/trgulvintagedepoezie
Să ţinem ochii larg închişi
Cine-ncearcă să găsească existenţa nicăieri,
oare cine vrea să intre sub cupola de dureri?
Cu respect pentru cei care mai trăiesc din idealuri
Îi rog să arunce versul, pentru-a nu se pierde-n valuri.
Aş lovi în mine însumi, doar să ştiu c-am deviat
inocenta lor fiinţă de la rosturi spre neant.
Am alunecat, se pare în abisul de-ntrebări,
l-am urmat şi iată-mi viaţa angrenată în urmări.
Trebuia să uit de unde vine „rana de a fi”,
nu să sap la rădăcină şi să-ncep a scotoci.
Am făcut-o pe viteazul încercînd s-o dezgolesc,
să îi văd ascunsa faţă, să o cert, să o lovesc.
Suferinţa ce mi-a dat-o drept ripostă o suport
împăcîndu-mă cu gîndul de-a trăi jumate mort,
aruncat în ape tulburi (plata c-am ajuns aici),
de-aia e mai bine firul să-l ignori, nu să-l despici.
Acum urlu şi chem malul mai aproape, dar nu pot
să-l agăţ , să-l simt sub talpă şi continui să înot,
rătăcind purtat de valuri imposibil într-un cerc…
nici nu pot să ating ţărmul, nici măcar să mă înec.
octombrie, 1988
http://cititordeproza.ning.com/profile/CristiIordache
N-ai, toamnă, curajul să-mi spui
N-ai, toamnă, curajul să-mi spui
De ce dimineţile tale
Mai curg încă-n fum amărui
Când ploaia le mistuie-agale,
De ce nici copacii gătiţi
În frac ruginiu, de paradă,
Nu plâng, ci zâmbesc liniştiţi
Spre frunze silite să cadă,
De ce anonimi trecători,
Grăbiţi şi anoşti sub umbrele,
Te lasă, inerţi, să-i dobori,
Cum frângi şi speranţele mele,
De ce spre uitare-amăgeşti
Cu vin stors din viţă aleasă,
Încât azi mă bucur că eşti,
Părându-mi atât de frumoasă,
De ce tot plăteşti iernii bir,
Când bruma popasul ţi-l curmă,
Deşi te ador, te respir
Şi-acum, ca şi-n anul din urmă,
Chiar dacă n-ai dat nimănui
Destul să se umple de tine…
N-ai, toamnă, curajul să-mi spui
Ce moarte te-aduce în mine!
Comentarii închise la Târgul Vintage de Poezie
Noaptea veşnică a lumii noi
În dimineaţa asta prematură noaptea-nfige întunericul în palmele
care-ţi mângâie cu sânge, rotund, sânii.
Două pământuri gemene, modelate.
Ochii tăi rătăciţi în univers mai au timp să vadă luna şi…
şi buzele mele.
Mintea se joacă.
Ochii tăi rătăciţi au timp să se uite la tine, la pasărea de foc purtată de vânt.
În dimineaţa asta prematură eşti atât de frumoasă
când zbori cu aripile mele!
Îmi şopteşti în câteva lacrimi că tu curgi râuri-râuri,
că sunt marea cea mare şi…
şi vântul.
Mintea se joacă.
O, eşti atât de frumoasă în braţele mele!
În dimineaţa asta prematură, după apocalipsă,
te port cu grijă, copilă fragilă
Strânge-mă ! Da !
Vom rescrie geneza cât cunoaştem iubirea şi…
şi cât mă simţi în pântec prunc.
Mintea se joacă.
E de bine.
În dimineaţa asta prematură noaptea-nfige întunericul în noi,
în singurii supravieţuitori.
O, eşti atât de frumoasă! Nu plânge!
În lumea nouă nu există lumină, buzele mele nu cunosc abandonul…
Nu, nu scoate unghiile din carnea mea!
Mintea învaţă unicul cuvânt
în dimineaţa asta veşnică de numai doi.
http://www.trilulilu.ro/cristomonte/c519aa92186ffc
autor Cristi Iordache
http://cititordeproza.ning.com/profile/CristiIordache
http://montecristoconte.blogspot.com
Comentarii închise la Noaptea veşnică a lumii noi
EmiSfere / Nu credeţi poetul
EmiSfere
Am plecat desculţ să ajung
la tine
atât de departe pe pietre
desculţ
doar să ajung la tine înainte de
răsărit
Pereţi plini de mucegai tencuiala umflată nu pot să mă sprijin
nici măcar să-i ating
este simplu voi face o casă
cândva din lemn
de brad
Dormi atât de departe
nu m-ai vedea când m-aş căţăra
desculţ
până în vârf
desculţ pe coloana infinitului să cădem la tine înainte de
răsărit
Am în stânga lumânarea şi în dreapta ţigara
este frig şi beznă
ieri a cedat instalaţia asta veche de o sută de ani
cafeaua e rece fumez si beau între două emisfere
flacără şi scrum
Dacă ai simţit miros de lemn de brad şi tutun
dacă ai văzut lumina şi urme de tălpi
eşti atât de departe să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit
Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată
http://www.trilulilu.ro/cristomonte/e84dc590246311
Nu credeţi poetul
Nu credeţi poetul când spune că-l doare –
a voastră durere o plânge când scrie!
Poetul trăieşte cu moartea-n picioare
şi n-are să cadă cât moartea e vie.
.
Îi curge stiloul şi-l şterge pe-o foaie
subţire ca lumea cu trupul ei şubred,
cu firele albe – înfipte pâraie
în ochii zbârciţi ai pământului umed.
.
Se-ntinde pe cruce cu-n pumn de cuvinte
şi toarnă balsamul pe inimi amare,
dar moartea nu-i vie şi viaţa îl minte.
Nu credeţi poetul când stă în picioare!
.
A smuls tragedia şi râde nebunul,
ascunsă-i durerea, ascunsă în pace.
Poetul nu moare; se joacă azi unul
cu noi de-a sărutul, zâmbeşte-apoi tace!
.
*in memoriam Gabriel Stanescu
artist Georgia Berna
autor Cristi Iordache, administrator şi moderator al grupului Cititor de poezie
Comentarii închise la EmiSfere / Nu credeţi poetul
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la În calitate de co-creatori – Apel umanitar!