Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco
Andres Eloy Blanco(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)
Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.
Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.
Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.
Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.
Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!
Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.
Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.
Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…
Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.
Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!
Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.
Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?
Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…
Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.
Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.
*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.
* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.
Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.
Comentarii închise la Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό
Poeme de Anca Tănase
Am cules semnele de punctuaţie,
Buchetul de flori, acril pe panza
artist Dorin Macovei
Agapé
Învaţă-mă să mor
Pacatul Evei, acril pe panza
artist Dorin Macovei
“Definitiv”, cuvântul – ghilotină
autor Anca Tanase
Comentarii închise la Poeme de Anca Tănase
Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)
Poruncă înaltă l-a trimis în lume,
Comentarii închise la Martorul (in memoriam Ioan Alexandru)
Poema 20, autor Pablo Neruda
Poema 20
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Escribir, por ejemplo: „La noche esta estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos”.
El viento de la noche gira en el cielo y canta.
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.
En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.
Ella me quiso, a veces yo también la quería.
Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.
Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.
Y el verso cae al almacomoalpastoel rocío.
Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.
La noche está estrellada y ella no está conmigo.
Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.
Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.
La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.
Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.
Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.
De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.
Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.
Porque en noches como esta la tuve entre mis brazos,
mi alma no se contenta con haberla perdido.
Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,
y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.
Poema 20
Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.
Pot scrie, de exemplu: “E noaptea înstelată,
şi tremură, albastre, în depărtare, stele”.
Al nopţii vânt roteşte şi cântă pe sub cer.
Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o; şi ea, câteodată, deasemeni m-a iubit.
În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o.
De-atâtea ori , sub cerul infinit am sărutat-o.
Ea m-a iubit; şi eu, câteodată, de-asemeni o iubeam.
Cum să nu-i fi iubit imenşii, ficşii ochi?
Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.
Ştiind că nu mai e. Simţind că am pierdut-o.
Ascult imensa noapte, imensă fără ea.
Şi versul cade-n suflet ca roua pe păşune.
Ce importanţă are că n-a putut iubirea-mi s-o păstreze.
E noaptea înstelată şi ea nu e cu mine.
Asta e tot. Departe cântă cineva. Departe.
N-am linişte în suflet c-am pierdut-o.
O caută privirea-mi, sperând s-o readucă.
Cu inima o caut, dar ea nu e cu mine.
Aceeaşi noapte-n care aceiaşi pomi albesc.
Noi, cei de-atunci, suntem de-acuma altii.
N-o mai iubesc acum, dar ce mult am iubit-o.
Caut cu vocea-mi vântul, ca să-i atingă-auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înainte de iubirea mea.
Corpul curat, şi vocea. Si ochii-i infiniţi.
N-o mai iubesc acuma, dar poate-o mai iubesc.
E dragostea prea scurtă şi prea lungă uitarea.
În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o,
n-am linişte în suflet c-am pierdut-o.
Să fie aceasta ultima durere ce-mi aduce
şi-acestea fie ultimele versuri pe care-i le mai scriu.
traducere Anca Tanase
Comentarii închise la Poema 20, autor Pablo Neruda
Altazor (fragment din Prefaţă), autor Vicente Huidobro
Vicente Huidobro, Altazor (fragment din Prefata)
Vicente García-Huidobro Fernández (n. 10 ianuarie 1893 – d. 2 ianuarie 1948) a fost un poet chilian. A provenit dintr-o familie aristocrată și a fost promotor alavangardismului și inițiator al creaționismului.
Lirica sa, aflată în căutarea originalității absolute, este dominată de fantezie neîngrădită, care transformă datele realității, printr-un proces spontan de deformare subiectivă, în metafore surprinzătoare, baroce.
A influențat evoluția ulterioară a literaturii latino-americane. (Cf. Wikipedia)
„Altazor” sau „Călătoria cu paraşuta”, sau doar Altazor, este capodopera poetului chilian Vicente Huidobro, publicată la Madrid, în 1931. În aceste poeme Huidobro foloseşte un limbaj în afara schemelor clasice, putând fi considerat ca făcând parte din mişcarea avangardistă care s-a dezvoltat în prima treime a sec. XX.
Poemul este împărţit în şapte “Cânturi” precedate de un cuvânt înainte, care au fost rescrise de mai multe ori de-a lungul anilor. Din acest motiv Cântul I, Cântul II şi celelalte prezintă teme aparent diferite între ele. Dacă cel mai lung e Cântul I, cu aproape 700 de versuri, acesta e şi cel mai bine structurat. Conţinutul său e metafizic, şi aici poetul se prezintă ca fiind “Altazor”. Cântul II, în schimb, este o odă închinată femeii. Cânturile III-VII, încearcă să se joace cu dezarticularea treptată a limbajului şi a limitelor sale de expresie.
Vicente Huidobro
Altazor (poem in VII Canturi)
PREFAŢĂ
M-am născut la treizeci şi trei de ani, ziua morţii lui Cristos; m-am născut la Echinox, sub hortensii şi sub aeroplanele caniculei.
Aveam o privire gânditoare de porumbel, de tunel şi de automobil sentimental.
Suspinam ca un acrobat.
Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.
Iubesc noaptea, această pălărie a tuturor zilelor.
Noaptea, noaptea zilei, a zilei din ziua următoare.
Mama mea vorbea ca aurora şi ca dirijabilele care urmează să cadă.
Avea părul de culoarea stindardelor şi ochii plini de nave îndepărtate.
Într-o după-amiază mi-am luat paraşuta şi am spus: “Între o stea şi două rândunele.”
Iată moartea care se apropie ca pământul de globul care cade.
Mama mea broda lacrimi goale în primele curcubee.
Şi acum paraşuta mea cade din vis in vis prin spaţiile morţii.
În prima zi am întâlnit o pasăre necunoscută care mi-a zis: “ Dacă aş fi dromader nu mi-ar fi sete. Cât e ceasul?”. A băut picăturile de piatră din părul meu, mi-a aruncat trei priviri şi jumătate şi s-a îndepărtat, zicând: “Adio” fâlfâind superba-i batistă.
În acea zi, spre ora două, am întâlnit un aeroplan deosebit de frumos, plin de solzi şi melci. Căuta un colţ de cer în care să se adăpostească de ploaie.
Acolo departe, toate ambarcaţiunile ancorate, în cerneala zorilor de zi. Deodată, au început să se desprindă, una câte una, trăgând dupa ele, ca pavilion, zdrenţe din incontestabila auroră.
Odată cu plecarea ultimelor, aurora dispăru în spatele unor valuri umflate nemăsurat.
Atunci l-am auzit vorbind pe Creator, fără nume, cel care este un simplu gol în vid, frumos, ca un ombilic“Am făcut un zgomot mare şi acest zgomot a format oceanul şi valurile oceanului.
Acest zgomot va fi întotdeauna lipit de valurile mării şi valurile mării vor fi întotdeauna lipite de el, ca timbrele pe o carte postală.
Dupa aceea am împletit o sfoară lunga din raze de lumina ca să prind zilele una de alta: zilele care au un est legitim şi reconstituit, dar de necontestat.
Dupa aceea am trasat geografia pământului şi liniile mâinii.
Apoi am băut puţin coniac (din cauza hidrografiei).
Apoi am creat gura şi buzele gurii, ca să cuprind în închisoare zâmbetele echivoce şi dinţii din gură, pentru a supraveghea grosolăniile care ne vin la gură.
Am creat limba gurii pe care oamenii au deturnat-o de la rostul ei, determinand-o să înveţe sa vorbeasca…ei, ea, frumoasa înotătoare, întoarsă pentru totdeauna de la rolul ei acvatic şi atat de curat mângâietor”
Paraşuta mea a început să cadă vertiginos. Astfel este forţa de atracţie a morţii şi a mormântului deschis.
Puteţi s-o credeţi, mormântul are mai multă putere decat ochii iubitei. Mormântul deschis cu toţi magneţii sai. Şi asta ţi-o spun ţie, ţie care atunci când zâmbeşti faci pe oricine să se gândească la începutul lumii.
Paraşuta mea s-a încurcat intr-o stea stinsă care-şi continua conştiincios drumul pe orbită, ca şi cum ar fi ignorat inutilitatea eforturilor sale.
Şi profitând de această odihnă bine-meritată, am început sa umplu cu gândiri profunde sertarele mesei mele:
“Adevăratele poeme sunt incendii. Poezia se propagă peste tot, iluminându-şi arderea cu frisoane de plăcere sau de agonie.
“Trebuie să scrii într-o limbă care să nu fie maternă.
“Cele patru puncte cardinale sunt trei: sudul şi nordul.
“Un poem este ceva ce va fi.
“Un poem este ceva care nu este niciodată, dar care ar trebui să fie.
“Fugi de sublimul exterior dacă nu vrei sa mori strivit de vânt.
“Dacă n-aş face ceva nebunesc măcar o dată pe an, aş înnebuni”
PREFACIO
Nací a los treinta y tres años, el día de la muerte de Cristo; nací en el Equinoccio, bajo las hortensias y los aeroplanos del calor.
Tenía yo un profundo mirar de pichón, de túnel y de automóvil sentimental. Lanzaba suspiros de acróbata.
Mi padre era ciego y sus manos eran más admirables que la noche.
Amo la noche, sombrero de todos los días.
La noche, la noche del día, del día al día siguiente.
Mi madre hablaba como la aurora y como los dirigibles que van a caer. Tenía cabellos color de bandera y ojos llenos de navíos lejanos.
Una tarde, cogí mi paracaídas y dije: «Entre una estrella y dos golondrinas.» He aquí la muerte que se acerca como la tierra al globo que cae.
Mi madre bordaba lágrimas desiertas en los primeros arcoiris.
Y ahora mi paracaídas cae de sueño en sueño por los espacios de la muerte.
El primer día encontré un pájaro desconocido que me dijo: «Si yo fuese dromedario no tendría sed. ¿Qué hora es?» Bebió las gotas de rocío de mis cabellos, me lanzó tres miradas y media y se alejó diciendo: «Adiós» con su pañuelo soberbio.
Hacia las dos aquel día, encontré un precioso aeroplano, lleno de escamas y caracoles. Buscaba un rincón del cielo donde guarecerse de la lluvia.
Allá lejos, todos los barcos anclados, en la tinta de la aurora. De pronto, comenzaron a desprenderse, uno a uno, arrastrando como pabellón jirones de aurora incontestable.
Junto con marcharse los últimos, la aurora desapareció tras algunas olas desmesuradamente infladas.
Entonces oí hablar al Creador, sin nombre, que es un simple hueco en el vacío, hermoso, como un ombligo.
«Hice un gran ruido y este ruido formó el océano y las olas del océano.
»Este ruido irá siempre pegado a las olas del mar y las olas del mar irán siempre pegadas a él, como los sellos en las tarjetas postales.
»Después tejí un largo bramante de rayos luminosos para coser los días uno a uno; los días que tienen un oriente legítimo y reconstituido, pero indiscutible.
»Después tracé la geografía de la tierra y las líneas de la mano.
»Después bebí un poco de cognac (a causa de la hidrografía).
»Después creé la boca y los labios de la boca, para aprisionar las sonrisas equívocas y los dientes de la boca, para vigilar las groserías que nos vienen a la boca.
»Creé la lengua de la boca que los hombres desviaron de su rol, haciéndola aprender a hablar… a ella, ella, la bella nadadora, desviada para siempre de su rol acuático y puramente acariciador.»
Mi paracaídas empezó a caer vertiginosamente. Tal es la fuerza de atracción de la muerte y del sepulcro abierto.
Podéis creerlo, la tumba tiene más poder que los ojos de la amada. La tumba abierta con todos sus imanes. Y esto te lo digo a ti, a ti que cuando sonríes haces pensar en el comienzo del mundo.
Mi paracaídas se enredó en una estrella apagada que seguía su órbita concienzudamente, como si ignorara la inutilidad de sus esfuerzos.
Y aprovechando este reposo bien ganado, comencé a llenar con profundos pensamientos las casillas de mi tablero:
«Los verdaderos poemas son incendios. La poesía se propaga por todas partes, iluminando sus consumaciones con estremecimientos de placer o de agonía.
»Se debe escribir en una lengua que no sea materna.
»Los cuatro puntos cardinales son tres: el sur y el norte.
»Un poema es una cosa que será.
»Un poema es una cosa que nunca es, pero que debiera ser.
»Un poema es una cosa que nunca ha sido, que nunca podrá ser.
»Huye del sublime externo, si no quieres morir aplastado por el viento.
»Si yo no hiciera al menos una locura por año, me volvería loco.»
traducere de Anca Tanase
Comentarii închise la Altazor (fragment din Prefaţă), autor Vicente Huidobro
Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu
A intrat în lume cu un ţipăt,
ca noi toţi;
plângând,
ca noi toţi;
în inima iernii,
când Dumnezeu a hotărât din nou
să fie lumină şi cruce
Seara, la leagănul pruncului au venit ursitoarele. Prima ţinea în mâini un glob de aur şi, apropiindu-se, a aşezat globul in legănel, rostind cu glas de izvor:
– Îţi dăruiesc aur, pentru că vei fi rege.
Păşind ca prin vis, a înaintat a doua , cu un glob de argint şi a rostit cu glasul vântului de primăvară:
– Îţi dăruiesc argint, căci vei fi copilul pădurii de argint.
Cu pas ezitant s-a apropiat a treia, purtând un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri, în petalele căruia cânta o privighetoare. A privit pruncul cu tristeţe şi cu un glas de-abia auzit a rostit:
– Când petalele trandafirului vor cădea, privighetoarea va continua sa cânte între spini…
Anotimpurile au curs prin lunci şi poieni, miresme de tei şi tămâie, şi copilul creştea , ca noi toţi, dar către alt destin.
Într-zi, a cunoscut-o pe Sephora; i-a ieşit în cale brusc, cu părul ca un rug aprins şi ochii ca marea-n furtună; mergea dansând şi dansa mergând, iederă purtată de vânt. Braţele i se arcuiau ca ramurile de salcie , glasul era o şoaptă înălţată până la hohot, de râs sau de plâns, era în ea o nestăpânire, o fugă spre ceva , spre un undeva pe care doar ea îl presimţea.
Umblau amândoi cât era ziua de lungă, vorbind despre toate şi despre nimic, ca într-un vis fără început şi fără sfârsit. In serile de iunie, rezemaţi de câte o căpiţă, cu ochii pierduţi în luceafăr, se înfăşurau în tăceri lungi, pe care -după un timp – nu le mai împărţeau.
Din adâncul unei astfel de tăceri, şoapta Sephorei a ajuns până la el, obosită, ca şi cum ar fi străbătut ceruri :
– Ar trebui să te numeşti Hypherion.
– Hypherion ? De ce?
– Eşti la fel de frumos şi la fel de departe….
El a tăcut, ştiind că ea are dreptate…petalele trandafirului se scuturaseră şi privighetoarea cânta altfel, despre iubire şi moarte, despre trisţete şi singurătate, depre năzuinţa lui doi înspre unu. La scăpăratul stelelor, turmele suiau dealul şi buciumul suna, anunţând despărţiri.
Într-o zi, Sephora a plecat. În el, cuvintele au început să se aşeze altfel, după rosturi numai de ele ştiute. Codrii albeau în depărtare şi spinii trandafirului se adânceau în carnea privighetorii, ţintindu-i inima. Steaua numită cu numele lui, numele pe care i-l dăruise Sephora, scânteia mai tare, de parcă ar fi vrut să se arunce in mare.
A plecat şi el, invăluit în miresmele de tei şi tămâie, lăsând în urmă codrii şi lacul lor albastru, a plecat să-şi piardă urma şi umbra în marile oraşe şi, poate, s-o regăsească pe Sephora. Arcuirea salbatică a numelui ei ardea înalt pe fundalul întunecat al nopţii, din ce în ce mai înalt, pe măsură ce stelele căzătoare se înmulţeau. Unicornul a început să se intoarcă în vis; avea două aripi mari , albe, şi în lumina lor, singurătatea lui se îmblânzea. Ziua rătăcea prin oraşul mare şi aglomerat, privind chipuri parcă desprinse din ceaţă, oprindu-se să schimbe câteva vorbe cu vreun cunoscut, gândindu-se la marea din ochii Sephorei. Femeile il iubeau, căci umbra regalităţii lui se pogora asupra lor şi pentru un timp, mai lung, mai scurt, erau şi ele regine. Versul lui le recrea din spuma mării, moarte Afrodite readuse la o viaţă pe care n-o trăiseră niciodată.
Seara se retrăgea în camera mică şi rece, se aşeza in faţa unei coli, aprindea lumânarea, şi versul începea să se depene, în mirosul verde de brad care se ridica spre el din lemnul mesei , mirosul copilariei lui; universuri se năşteau şi piereau “în tot atâtea clipe”, se frângeau zboruri şi explodau planete, în spatele frunţii albite de nesomn alergau herghelii şi zvonuri de lupte, câteodată, cuprins de frică şi febră ştergea tot, cu mişcări furioase, în jurul lui mormanul de coli creştea , un munte de păsări care traversaseră oceanul în zbor, moarte în clipa atingerii ţărmului .
“Nemuritor şi rece”, Hypherion de sus asista impasibil la zbuciumul acestui alter-ego al său, ştiind că oamenii, ca şi imperiile, se nasc şi mor, iar el trebuie să rămână “oriunde ar apune”, căci e “din forma cea dintâi”, e “veşnica minune”. Trecuse timpul când se rugase să piardă nemurirea, în schimbul unei ore de iubire.
S-a trezit într-o dimineaţă ştiind că Sephora nu mai este…se stinsese rugul părului ei şi vuietul mării in priviri….spinii erau foarte aproape de inimă , şi alţi trandafiri creşteau din picăturile de sânge…învăţa să moară, puţin câte puţin, ştiind acum că podoaba numită “kosmos” a fost dintru-nceput creată in forma crucii.
Spinii au atins inima şi vântul a purtat peste lume ultimul tril al privighetorii, purtându-l până în luceafăr, într-o răcliţă de aur şi argint, înăuntrul căreia strălucea un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri….de-atunci, Poetul se numeşte, întotdeauna, Eminescu.
desen CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ
autor Anca Tănase
Comentarii închise la Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco