"Pledoarie pentru salvarea lacrimilor

Am deosebita plăcere de a vă anunţa că a apărut volumul „Pledoarie pentru salvarea lacrimilor” (Poeme) – editura RBA Media, Bucureşti.

În acest volum, sunt inserate poezii pe care le-am scris în perioada septembrie 2007 – septembrie 2010, iar cei care doresc să intre în posesia lui sunt rugaţi să trimită un mail la office.literatura@gmail.com, pentru a primi toate informaţiile din partea celor care s-au ocupat şi de „Picături de Insomnie – volumul 1; mulţumesc pe această cale întregii echipe şi tuturor celor care au dorit să păstreze în bibliotecă textele mele de proză scurtă şi foarte scurtă.

Coperta este realizată de acelaşi grafician, LEO GHERASIM – mână bună, ochi de artist -, iar această alăturare (grafică-text) este onorantă pentru mine. Mulţumesc, Leo!

Mulţumesc şi Genucului, evident, femeia cu suflet mare ce mă motivează în fiecare zi şi care îmi este muză dulce, cu ochi  verzi în apele cărora m-am pierdut iremediabil.

Semne bune anul are!

Cristian LISANDRU (16 ianuarie 2011)

Frig

Îi îngheţaseră picioarele…

Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi…
Din momentul în care simţise primele frisoane, panica se căţăra nonşalantă pe picioarele sale, pe şolduri, pe abdomenul muşcat de spasme, încetul cu încetul, frenetică, pofticioasă, prinzându-i inima cu degete metalice insensibile.

Brusc, i se făcu poftă să fumeze, ca şi cum ideea de trage fum în piept ar fi devenit soluţia ultimă în calea îngheţului anticipat. Reuşi să scoată o ţigară din pachetul mototolit. Găsi cu mare greutate bricheta, însă flacăra izbăvitoare refuză să apară, în pofida încercărilor repetate. Filtrul ţigaretei i se lipi de buze şi, înainte de o scuipa în zăpadă, se temu să nu plece împreună cu ea şi o fâşie de piele. Imaginaţia zburda cu o viteză colosală, ceea ce nici nu îl miră foarte tare, putea să simtă, deja, căldura insignifiantă a sângelui care ţâşnea din buză şi se prelingea pe bărbie, îngheţând instantaneu, o dâră roşie brăzdând stratul alb şi rece care îi acoperea faţa.

Iarna în lunca Bistriţei la Dorna, artist David Croitor

Deveni conştient de greutatea genelor care se transformaseră, insensibile, în ţepi. Ţepi mişcaţi în sus şi în jos de pleoapele chinuite, o posibilă ameninţare pentru ochii împăienjeniţi, traumatizaţi de albul desfăşurat de-a lungul şi de-a latul câmpului, arşi de frigul pătrunzător, înţepaţi până în străfunduri de imagini în care un trup prăbuşit agoniza acoperit încetul cu încetul de giulgiul troienelor.

Mirosul de vin fiert îi excită nările aproape lipite, iar soba mare, albă, spoită cu var, îi apăru în faţă ca o paradoxală Fata Morgana. Ştia că nu poate  fi decât o iluzie, prima treaptă a scării care ducea către despărţirea definitivă de realitatea îngheţată, dar motanul tolănit lângă sobă îşi mişca lasciv coada şi părea decupat din cărţile cu poveşti pe care le răsfoia în casa bunicilor, atunci când gerul broda pe geamuri, cu o măiestrie magică, flori înfiorător de frumoase. Cana de lut, smălţuită, era fierbinte, iar palmele sale o primiră ca pe o binecuvântare. Ducând-o către gură, se îmbătă înainte de a simţi pe limbă licoarea stoarsă de la sânul toamnei trecute. Şi-i fu bine…

Picioarele refuzară să mai meargă, iar el se aşeză turceşte în zăpadă şi strigă mai vreau o cană, bunico, măcar una şi o felie de cozonac, aşa cum faci matale, cu multă nucă… Cât mai multă nucă, ţinea minte că în copilărie fura nucile din bucătăria bunicii, îşi îndesa buzunarele şi fugea în camera de la stradă pentru a înghiţi miejii pe nemestecate, uitându-se pe fereastră spre uliţă, minunându-se de puterea armăsarilor focoşi care trăgeau sănii acoperite cu cergi. Auzi clopoţei şi pocniturile bicelor. Iar dinţii se înfipseră cu poftă în miejii de nucă, permiţând gustului de copilărie trecută să depăşească barierele timpului şi spaţiului. Înghiţi încă o gură cu vin şi murmură spune-mi o poveste, bunicule, dar nu aceea cu Harap-Alb, o ştiu, nu de Gerilă am nevoie acum, totuşi…

Se trase mai aproape de sobă, deschise uşiţa şi privi încântat dansul mângâietor al flăcărilor. Acum aş putea să aprind şi ţigara, trase o concluzie care îl binedispuse. Am crescut, nu mă mai ceartă nimeni dacă fumez… Pufăi îndelung. Şi sorbi încă o gură de vin… Apoi, ca şi cum prezentul şi trecutul ar fi ajuns la un compromis spre a întoarce copilăria dintr-un drum cu sens unic, mâna caldă a bunicii îl mângâie pe frunte şi îl acoperi cu pledul până sub bărbie… Închise pleoapele.

Iar gerul năprasnic, înfierbântat şi cuprins de tremurul pătimaş al artistului de geniu, dădu viaţă unor flori înfiorător de frumoase şi le lipi, măiestru, pe sticla cerului…

autor Cristian Lisandru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Forever young

Radioul înfipt în bord transmitea melodii ale anilor 80 şi 90, iar el strânse şi mai tare volanul în palme, încercând să străpungă cu privirea viforniţa turbată de dincolo de geamuri. Farurile puternice, ajutate, cel puţin în teorie, de cele două proiectoare de pe capotă, străpungeau cu mare greutate perdeaua  groasă de zăpadă, în vreme ce ştergătoarele dădeau semne clare de oboseală, ameninţând cu o grevă pe termen lung, incapabile, parcă, să mai dea la o parte stratul alb care se aşternea ameninţător pe parbriz, în pofida muncii de Sisif mecanic presupus a fi, de către optimiştii şoselelor, neobosit. Chiar şi pe o astfel de vreme, infectă în pofida albului imaculat, dintr-o noapte lungă de ianuarie despre care meteorologii posturilor tv, fără nicio excepţie, spuseseră că va fi o ca-la-mi-ta-te, rămâneţi acasă, în faţa televizoarelor, nu vă aventuraţi decât în cazul în care este im-pe-ri-os ne-ce-sar, oameni buni...

Melodia celor de la Alphaville – Forever Young, chiar îşi spuse că nu o mai ascultase de mult timp şi se bucură câteva secunde, înainte de fi din nou agresat de o concentrare aproape dureroasă care îi apropia sprâncenele şi-i trimitea impulsuri chinuitoare prin şira spinării – îi mângâie plăcut auzul, făcând în ciudă motorului care se opintea de kilometri buni să împingă jeep-ul către cabană. Roţile încălţate cu lanţuri (le cumpărase cu doar câteva ore în urmă şi bine făcuse, chiar dacă preţul i se păruse piperat) sfâşiau nesimţitoare zăpada adunată pe şosea, auzea scrâşnetul îngheţat, un teribil geamăt al unei dureri nebănuite, şi se gândi că omătul nu putea avea, totuşi, dureri omeneşti, chiar dacă era spintecat de un tăvălug 4×4, vopsit în verde închis, metalizat, alimentat de un rezervor full, cu o poftă incomensurabilă de drum lung parcurs într-o gamă diferită de viteze, schimbate de mâna dreaptă a şoferului care asculta un post de radio obscur şi tocmai îşi spunea nu-mi mai doresc acum decât fotoliul din faţa şemineului, pe onoarea mea, plus un ceai fierbinte şi o pătură peste picioare, apoi poate să ningă o eternitate,  cu fulgi cât pumnul, nici că-mi pasă, viaţa e frumoasă, forever young I want to be, forever young, I want to be forever young,  do you really want to live forever, forever and ever…

Continuă să fredoneze celebra melodie şi se aşeză mai bine în scaun. Îl incomoda centura de siguranţă, dar o accepta fără să facă nazuri, atâtea tragedii automobilistice ar putea fi evitate dacă şoferii ar conştientiza importanţa acestui accesoriu vital, minimalizat constant de nişte demenţi care ajung, inevitabil, la morgă, cu un bilet legat de degetul mare de la picior, forever young I want to be, so many adventures couldn’t happen today, so many songs we forgot to play,  so many dreams are swinging out of the blue,  we let them come true…

Reuşi să echilibreze jeepul, după ce acesta avusese neinspirata tendinţă de a se apropia prea mult de gardul de protecţie, stâlpi pitici de beton, aşezaţi la câţiva metri unul de celălalt şi legaţi între ei de o bară groasă de metal. Dincolo de gard, prăpastia era înghiţită de întunericul dens şi de prăbuşirea continuă, nesfârşită, a fulgilor (Dumnezeu scutură chiar acum toate pernele din dormitoarele celeste, forever young), dar o simţea ca şi cum ar fi fost chiar lângă el, invitându-l bucuroasă la o plimbare în picaj prelungit către hăul pe care îl admirase de multe ori, stând lângă botul maşinii, fumând o ţigară, sorbind din sticla cu suc şi propunându-şi ca odată ajuns la cabană să o ia la pas, pe versantul abrupt, măcar pentru a-şi muia labele picioarelor în râul acela care şerpuia prin defileu, ca un vierme alb. Însă acum era iarnă, fosta vară trăia doar prin posterele din benzinării şi trimitea clienţilor bezelele fotomodelelor cu picioare lungi, sâni siliconaţi, priviri şăgalnice de pseudo-actriţe promovate (jumulite, tăvălite, penetrate, alegeţi termenul care vi se pare cel mai potrivit, oferta e bogată – fluieră satisfăcut) ba de unul, ba de altul, în funcţie de chef, potenţă, imaginaţia  perversă sau dorinţa fiecăreia dintre ele de a ajunge cât mai repede on top, pe culmile unei celebrităţi care îşi trăgea seva dintr-o sexualitate aşa-zis artistică impusă şi acceptată fără mofturi.

Câteva secunde de tăcere, apoi un spot publicitar. O pastă de dinţi minune, recomandată de toate asociaţiile medicilor stomatologi (fără clienţi, rosti, amuzat) şi o periuţă care nu dădea randament decât, bineînţeles, în compania acelei paste cu ingrediente magice, extazul unei danturi perfecte, înfiptă în gingii sănătoase. Iată mariajul perfect, pasta şi periuţa de dinţi, forever young, aplauze, puteţi săruta mireasa, tăiaţi tortul, oare ce poate însemna luna lor de miere şi ce poziţii sexuale ar putea fi utilizate?

Gândurile care îi trecură prin minte (obscenitatea lor îl luă un pic pe nepregătite, ceea ce avu darul să-l mire) fură întrerupte de Boney M, una dintre trupele sale favorite, îşi aducea aminte că fusese dezvirginat de o colegă de liceu chiar pe o melodie de-a lor – acum era difuzată Ma baker –, dar nu mai ţinea foarte bine minte despre care melodie era vorba atunci, ceea ce era foarte urât din partea lui, eşti un nesimţit, un foarte mare nesimţit, având în vedere prestaţia de nota 10 a respectivei colege – pierdută, iremediabil, prin ungherele minţii de bărbat care ridicase destule fuste la viaţa sa. She was the meanest cat,/ Oh, she was really tough,/ She left her husband flat,/  He wasn’t tough enough,/ She took her boys along/ ‘cos they were mean and strong…

Ţinu ritmul melodiei, mişcându-şi degetele pe volan. Trase cu coada ochiului către scaunul din dreapta şi îi veniră în minte câteva imagini disparate dintr-un film pe care îl văzuse mai demult, Misery, după romanul cu acelaşi titlu al lui Stephen King. Diferenţa – esenţială, de altfel, aici nu se mai interesctează cele două universuri – este că eu nu sunt scriitorul care merge către oraş cu manuscrisul aşezat în geanta de piele plasată pe scaunul alăturat. Ningea şi acolo ca aici, e adevărat, însă nicio admiratoare dementă nu se va ivi dacă voi aborda greşit o curbă şi mă voi rostogoli în prăpastie. Nu mă va sechestra într-o căsuţă de lemn,  dându-mi pastile la ore fixe şi obligându-mă să modific acţiunea în funcţie de preferinţele ei absurde, nu-mi va rupe labele picioarelor fiindcă am încercat să evadez din sfera ei de influenţă malefică şi niciun şerif bătrânel, cu mustaţă şi cojoc, nu va fi împuşcat la un moment dat, victimă colaterală a unei întâmplări nefericite.

Îl citea cu nesaţ pe scriitorul din Maine – auzise că are un venit anual de aproximativ patruzeci de milioane de dolari şi strigase ei, da, la ei se poate trăi din scris, însă contează şi ce scrii, totuşi, nu orice mâzgălitor de rânduri atinge performanţa asta financiară, ca să nu mai vorbim despre premii! -, din simplu motiv că toate romanele acestuia musteau de viaţă precum pământul îmbibat de apă, erau aşternute în fraze bine prelucrate (se vede mâna, nu e făcătură, nu se screme trei zile înainte de scrie un amărât de paragraf cu gust de brânză râncedă, aşa cum fac alţii, apăruţi precum ciupercile după ploaie), personajele trăiau, existau chiar şi dacă aruncai doar o privire superficială şi, ceea ce i se părea de-a dreptul extraordinar, te obligau să intri în acţiune ca printr-o uşă deschisă provocator de mâna autorului şi să regreţi atunci când se apropia finalul, uneori previzibil, alteori năpustit asupra cititorului cu viteza unui topor bine ascuţit care se înfige nemilos într-o buturugă uscată.

Apăsă pedala de acceleraţie, motorul mârâi nervos, ca şi cum i-ar fi atras atenţia că ar trebui să se potolească – ce naiba, de viteză îţi arde acum, ce te faci dacă ajungi jos, cine te mai scoate de acolo, înainte de a muri înecat cu propriul sânge chiar îţi vei dori o admiratoare dementă care să te tortureze -, apoi reduse viteza şi dădu sonorul radioului mai încet. Duran Duran nu-l impresionaseră, făceau furori  doar printre gagici, cu ani în urmă, ca şi cum ar fi contat prezenţa scenică şi nu partiturile. Nu contesta că avuseseră şi piese bune, de pildă Notoriuos, dar aşteptase mult mai mult din partea lor. Începu să fredoneze din nou Forever Young, apoi îşi privi ceasul cu cifre fosforescente care ascundea în carcasa metalică o baterie garantată timp de 10 ani, aşa da, au trecut, deja, cinci, suntem la jumătatea vieţii, domnule ceas, cum vezi mata situaţia asta, simţi ceva fiori?

Tocmai trecea printr-un tunel lung de vreo sută de metri, era ultimul dintr-o serie de trei, luminile din plafon  jucară pe parbriz, iată-ne şi în apropierea cabanei, totul e bine când se termină cu bine, forever young I want to be, urmează două curbe periculoase, una la dreaptă, cealaltă la stânga, motorul mugi din nou, poate că voi renunţa la ceaiul fierbinte, dar la pătură nu, auzi un clinchet în spate, he, he, sticlele de whiskey păreau a fi nerăbdătoare, concurenţă serioasă pentru ceaiul ăla care începe să piardă teren, nici nu-mi place, habar nu am cum de mi-a intrat în minte, poate că e vorba doar despre imaginea idilică a muntelui, apoi abordă prima curbă şi simţi cum jeepul pleacă înspre gardul de protecţie, nu trase tare de volan, forever young I want to be, fu surprins să constate că nu mai putea controla maşina, până şi ştergătoarele râdeau de el, făceau pe sclifositele, uite că ţi s-a-nfundat, vorbeai despre personajul lui King, unde este admiratoarea?, gardul de protecţie încercă să opună rezistenţă, jumătate de metru înălţime, prea puţin, partea din spate a jeepului îl lovi, apoi maşina încercă, disperată, să se plieze după el şi roata din stânga se ridică din zăpadă, la dracu`, chiar am să ajung în râul ăla ca un vierme alb, forever young,  se mai gândi doar că nu-şi va putea muia picioarele în apă din cauza gheţii, apoi se ţinu cât mai bine de volan, în vreme ce radioul transmitea o altă reclamă tâmpită, de data aceasta la tampoane igienice…

Privit de departe, însă nu era nimeni care să o facă, fiindcă furtuna nu dădea semne că ar fi încercat să se retragă prin alte părţi, jeepul semăna cu o jucărie aruncată la voia întâmplării pe versantul abrupt. Ţopăia, într-o rostogolire mută, lăsând urme aproape insesizabile în locurile unde atingea peretele muntelui, fu o călătorie lungă, aproape interminabilă, chiar şi radioul se opri la un moment dat,  anulând indiferent vocea inconfundabilă a lui Falco, apoi maşina se înfundă în zăpadă, cu un geamăt stins, sparse stratul de gheaţă şi rămase în râu, cu roţile în sus, într-o expectativă deprimantă…

Paradoxal, un ştergător continuă să se mişte bezmetic, de la stânga la dreapta, câteva minute bune, apoi se opri brusc, iar furtuna terfeli cu şi mai multă înverşunare întregul decor…

13-14.12.2010

autor Cristian Lisandru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Inexplicabil

Îl găsiseră prăbuşit peste linia de cale ferată, cu faţa în jos, cu o vănătaie mare pe fruntea ridată. Şi spuseseră imediat bine că n-a trecut vreun tren, iată că există acel noroc al beţivului despre care se tot vorbeşte. Unii nici nu se îneacă, pică în apă şi Dumnezeu îi scoate la mal, ce chestie, domnule!
Nici nu-şi dăduseră seama (deşi ar fi fost foarte simplu, nu?) că nu mirosea a alcool. Dar asta fusese prima lor idee, vezi un bărbat căzut la pământ şi imediat te gândeşti la băutură, ia uite-l şi pe ăsta, a stat cu amicii la şpriţ şi nu l-au mai ţinut picioarele, oare de ce or turna unii în ei ca şi cum ar dori să bea toată băutura din lume?!
Îl sprijiniseră de un pom şi plecaseră. După câteva minute, uitaseră de el, iar şuieratul unui tren care se apropia îi determinase să se simtă extrem de importanţi. L-am salvat pe nenorocitul ăla, am putea să sărbătorim evenimentul, hai la cârciumă!

***

Deschise ochii şi roti privirea prin decor. Terasamentul căii ferate despărţea pădurea în două, bătea un vânticel anemic, parcă plictisit de el însuşi, era răcoare şi se auzeau păsărelele care ciripeau pe deasupra capului. Îşi atinse obrajii nebărbieriţi cu degetele. Le privi câteva secunde şi înregistră mirat murdăria de sub unghii. Durerea de cap pulsa în tâmple, iar inima o luă la goană, determinându-l să respire sacadat.Ce naiba? Unde sunt?
Încercă să se ridice, însă picioarele făcură pe mofturoasele. Ceasul de la mână se oprise la ora trei şi cinsprezece minute, poate noaptea, poate ziua, habar nu avea. Îl duse la ureche, apoi ciocăni cu degetul arătător în cadran. Degeaba, bateria îşi dăduse obştescul sfârşit. Îşi aduse aminte că plecase de la birou, după o şedinţă furtunoasă. Trase concluzia că ceasul se oprise la trei şi cinsprezece p.m., poate după ce văzuse acel autobuz care venea către el cu viteză maximă.
Imagini disparate îi dansară prin faţa ochilor. O trecere de pietoni, semaforul spânzurat deasupra străzii nu funcţiona, un copil îmbrăcat într-o salopetă portocalie alerga după o minge, pe trotuar, era o minge cu buline mari, chiar îşi spusese că exista riscul ca mingea aceea fistichie să ajungă în stradă, copiii sunt neatenţi atunci când se joacă, îi pândesc tot felul de pericole, iar ei habar nu au, venea de undeva un miros înţepător de prăjeală, câteva hârtii dormitau lângă bordură, mototolite de pumni misterioşi, claxoanele gemeau apăsate de şoferi excitaţi din cauza traficului infernal. În vitrine fuseseră agăţate ghirlande cu globuri colorate, se apropia Crăciunul, oamenii aveau în mâini pachete de diferite mărimi, toţi păreau preocupaţi şi grăbiţi, sfîrşitul de an îşi anunţa sosirea prin reclame agresive atârnate peste faţadele blocurilor.
Se decisese să treacă repede strada – semafoarele astea se strică exact atunci când este mai mare nevoie de ele! -, probabil că ea îl aştepta, deja, cu masa, aşa cum făcea de fiecare dată, făcuse câţiva paşi – trei, patru? -, apoi văzuse cu coada ochiului un autobuz venind din stânga, 381, înregistrase instantaneu. Dar m-a lovit? Întrebarea rămase fără răspuns… Şi, dacă m-a lovit, atunci de ce nu sunt la spital? Altă întrebare fără răspuns…
Se căută prin buzunare. Nu găsi telefonul mobil. Descoperi doar un portofel negru, plin cu bancnote mici. Dintr-o fotografie alb-negru îi zâmbea o fetişcană cu părul prins în două cozi lungi, şcolăreşte. Ea…
Reuşi să se ridice, apoi privi şi în stânga şi în dreapta, ca şi cum ar fi vrut să se asigure – nebunească idee! – că nu apare un alt autobuz. Porni pe linia de tren, fără să se întrebe dacă avea să ajungă sau nu undeva de unde ar fi putut să dea măcar un telefon. Îl rodea pantoful stâng şi se aplecă pentru a desface şiretul. Îşi aranjă ciorapul, apoi făcu o fundă strânsă. Şi merse mai departe, cu pădurea pe umeri, mânat din spate de o mână iluzorie.

***

Încercă să apese frâna chiar în clipa în care îl văzu pe bărbat travesând strada cu paşi mari. Realiză, surprins, că nu funcţiona. Îl lovi în plin, iar zgomotul i se păru un bubuit de tunet în liniştea unui cimitir. Rămase cu capul pe volan, câteva secunde, tremurând din toate încheieturile, în vreme ce oamenii alergau din toate direcţiile pentru a se apropia de locul accidentului. Când coborî, transpiraţia rece se prelingea pe şira spinării, iar cei prezenţi se uitau la el cu ochii holbaţi. Dădu din cap, apoi încercă să articuleze câteva cuvinte din care reieşea că l-au lăsat frânele. Îndrăzni să se uite sub autobuz, pregătit pentru o imagine de coşmar. Nu văzu pe nimeni. Şi leşină, în timp ce din depărtare se auzea o sirenă…

***

Femeia se ridică de la masă şi îşi spuse, nervoasă, că iar se va răci mâncarea. Puse mâna pe telefon, formă numărul, dar fu suprinsă să audă vocea robotului care o anunţa că persoana apelată nu se afla în raza de acoperire a reţelei…

autor Cristian Lisandru, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Turnul (partea întâi)

Partea întâi – Din care aflăm că puii de om păstrează cu mare grijă gânduri pe care adulţii nu reuşesc întotdeauna să le citească…

Turnul semeţ, ridicat din piatră de râu îmbinată meşteşugit de misterioase mâini îndemânatece,  fusese înfipt în marginea satului cu multă vreme în urmă.  Când anume se întâmplase asta, părea imposibil de aflat. Copilul trăsese cu urechea,  întrebase în stânga şi în dreapta, dar nici măcar moş Nichifor, cel mai bătrân dintre cei îmbătrâniţi de timp, nu ştiuse să îi răspundă. Ridicase din umeri, îl apucase uşurel de bărbie, privindu-l  drept în ochii albaştri şi spusese doar atât:

–          Ei, copile, dacă aş şti, ţi-aş spune repejor întreaga poveste. Un astfel de turn ar trebui să aibă o poveste a sa, nu? Dar nu o ştiu, bată-te norocul să te bată de prichindel, ori n-am ştiut-o niciodată, ori am uitat-o luat de valurile bătrâneţii. Hai, du-te la joacă, turnul acela este la locul său de-o viaţă şi mai mult, când ai să creşti tot acolo vei da de el.

Copilul ridicase sprâncenele a mirare, însă plecase de lângă moşneag fără să mai spună nimic. Îl rodea curiozitatea copilărească precum un şoarece nesătul şi, după ce ajunsese la capătul lanului de porumb, se aşezase pe pământul ars de soare, privind către turnul care străpungea înălţimile cu vârful său ascuţit. I se părea că ar fi putut să atingă norii cu degetele dacă uşa aceea de lemn aflată la baza construcţiei nu ar fi fost încuiată cu un lacăt imens din care încerca să muşte rugina hulpavă.

Copilul zâmbi ştrengăreşte, amintindu-şi senzaţiile ciudate, de neînţeles, pe care le trăise atunci când mângâiase cu palmele lemnul uşii. Stătuse în faţa ei minute în şir, urmărind cu degetul linia subţire aflată exact la jumătate şi prin care nu puteai vedea nimic dacă lipeai ochiul, iar dorinţa de a intra acolo îi trimisese frisoane prelungi prin trupul mic. Aruncase priviri speriate peste umăr, sperând că nu va fi văzut de vreun sătean care să  le dea de veste celorlalţi. Asta nu-i mai spusese lui moş Nichifor. Şi nici părinţilor nu le povestise nimic despre îndrăzneala aceea a lui, fiindcă taică-su ridicase odată degetul arătător şi asta însemna că turnul trebuia să rămână doar o construcţie de care copiii nu aveau voie să se apropie.

Se întinse pe spate. Dintr-o astfel de poziţie, turnul de piatră părea şi mai înalt, iar el îşi imagină că treptele din interior – mereu îşi spunea că exista o scară în burta încăpătoare a turnului, o scară destinată a te duce până în vârf, acolo unde, dacă ai norocul să ajungi, poţi să treci chiar într-o cu totul altă lume –  scârţâiau sfâşietor a chemare către întâmplări nemaivăzute.

Întoarse uşurel capul şi lipi urechea de pământ. Nu ar fi avut curajul să spună nimănui că se aştepta să audă chemarea acelor trepte bănuite, fiindcă ar fi râs cu toţii de el. Cu siguranţă. Aşa cum făcuseră şi atunci când întrebase senin de ce nu au şi oamenii aripi, ca păsările din ogradă sau ca acelea pe care le vedea uneori zburând dintr-o parte în alta a cerului. După ce râseseră, îl trimiseseră la joacă, aşa cum făceau de fiecare dată când nu ştiau să răspundă la întrebările lui. Deşi era mic, înţelegea mult mai multe decât credeau ei, însă de la o vreme luase hotărârea de a nu le mai cere explicaţii. Dacă tot nu le primea niciodată, de ce ar mai fi făcut-o, nu?

Ceilalţi copii din sat preferau să bată islazul, să se alerge prin pădure sau prin lanul de porumb, să sară gardurile şi să fure poame din copaci. Îl chemau şi pe el, câteodată, însă se plictisea repede şi se refugia în podul casei, cu fruntea în palme, gândindu-se la toate lucrurile pe care le vedea în jurul său, însă nu înţelegea ce-i cu ele. Ar fi vrut să ştie, de pildă, de ce creşteau copacii în sus, nu în jos, şi de ce râul care tăia satul pe din două curgea numai într-o singură direcţie.  Sau de ce, atunci când venea iarna cu troienele ei imense, ziua era mai mică şi parcă înfricoşată de noaptea viforoasă. Sau cât de lat era cerul acela pe care îl străbăteau doar zburătoarele lipsite de grai omenesc. Oamenii mari păreau preocupaţi de cu totul alte întrebări, din punctul lui de vedere, alergau toată ziua încoace şi încolo, iar atunci când venea seara adormeau repede şi nu aveau chef de vorbă.

Odată auzise că prin alte locuri ar fi existat ceva numit şcoală, însă termenul lăsase în mintea lui de copil doar o ceaţă densă. Maică-sa dăduse din cap şi îi spusese că se poate trăi şi fără şcoală, iar el înţelesese din asta căşcoala aceea nu era neapărat necesară într-o viaţă de om. Părinţii lui trăiau şi nu merseseră niciodată la şcoală. Deci se putea, concluzionase. Străinul care rostise acel cuvânt încă neauzit până atunci poposise câteva ceasuri în satul lor, descălecase de pe un cal rotat şi băuse două căni cu vin pe prispa hanului. Îşi întinsese sub masa de lemn nişte picioare lungi, încălţate în cizme care ajungea până la genunchi, ceruse slănină şi pâine, apoi încălecase grabnic şi dispăruse în pădure. Îl urmărise cu privirea până îl duruseră ochii şi atunci se frecase cu pumnii la ei şi se mai uitase  încă o dată. Dar călăreţul acela dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, printre copacii muţi, iar copilul simţise multă vreme după aceea palma aspră care îi ciufulise părul de pe frunte.  Şi acum, după atâta timp, auzea uneori vocea străinului, venind de undeva, dintr-o depărtare a fantasmelor care­-i bântuiau insistente visele:

–          Hei, ar trebui să mergi la şcoală, ţâcă! Eşti plin de întrebări ca hainele mele de praf, dacă aş sta să îţi răspund la ele m-ar prinde noaptea din urmă!

Dar azi era hotărât să dezlege misterul. Îndurase prea multă vreme tortura curiozităţii şi luase o hotărâre de nezdruncinat. Întinse mâna şi atinse aproape mângâietor  traista ponosită. Simţi răceala metalică a cheilor pe care le strânsese în fiecare zi, cu răbdare bine disimulată, de pe unde apucase. Mai mari, mai mici, ruginite sau nu, ustensile destinate a deschide uşi, porţi sau lacăte. De ce nu ar fi deschis şi uşa de lemn a acelui turn despre care nu dorea nimeni să vorbească?

Se ridică şi îşi scutură praful de pe pantalonii care lăsau să i se vadă gleznele. Înşfăcă traista şi se apropie încet de turn. Privit de aproape, părea imens. Şi viu. Chiar dacă această idee părea nebunească, copilul credea cu tărie  în ea. Acolo, în interiorul turnului, ceva pulsa neauzit de nimeni. În afară de el. Mângâie pietrele roase de intemperii şi strânse din dinţi. Înainte de a lăsa traista să-i cadă la picioare, scoase nerăbdător  prima cheie.  O privi câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să-i transmită toate speranţele adunate în sufletul fraged, apoi o introduse în lacăt, încercând să o răsucească. Nu se potrivea şi o aruncă înciudat la câţiva metri distanţă. I se păru că lacătul mare râde de el în hohote, ceea ce îi mări înverşunarea. Cu fiecare cheie pe care o încerca trăia sentimentul că toată truda sa avea să fie zadarnică. Dăduse de multe ori târcoale turnului şi ştia că doar uşa aceea i-ar fi putut permite să ajungă acolo unde ştia că avea să se întâmple ceva foarte important  în viaţa sa. Nu putea să-şi exprime nici măcar mental această trăire paradoxală, îi lipseau cuvinte care să sugereze ceea ce ar fi dorit să spună, dar ştia. Ştia.

Înserarea colora în nuanţe mohorâte pereţii turnului, dând naştere unui joc al umbrelor care oferea iluzia că pietrele se vălureau cuprinse de beţie, iar copilul apucă încă o cheie şi o potrivi în gaura neagră a lacătului. Când se roti fără nicio greutate, icni şi îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Lacătul se deschise cu un pocnet. Copilul îl desfăcu din belciugele înfipte în cele două părţi ale uşii, apoi împinse. Cotrobăi prin traisă şi apucă lumânarea groasă pe care o luase din cămara în care ţinea maică-sa oale, tingiri şi saci cu tot felul de prafuri pe care le folosea atunci când gătea. Aprinse câteva firişoare de iarbă uscată după ce lovi amnarul şi cremenea de mai multe ori, apoi dădu viaţă lumânării. Lumina îi coloră obrajii, iar el surâse satisfăcut, trase aerul rece în piept şi intră în burta turnului fără frică, pregătit sufleteşte pentru contactul cu lumea nouă care îl îmbrăţişa întunecată şi-l invita în necunoscut…

Afară, pe neaşteptate, câţiva nori negri se aşezară la taifas deasupra satului toropit de oboseală. Începu să plouă mărunt, iar lanul de porumb găsi de cuviinţă să trimită un răspuns vântului, prin foşnete enigmatice…

Partea a doua –  În care ne convingem că o dezamăgire iniţială poate avea drept consecinţă şi satisfacţii nebănuite, iar ideea preconcepută conform căreia timpul curge inexorabil îşi demonstrează inutilitatea…

Filtrat prin  lumina slabă a lumânării pe care o ţinea în mâna stângă, interiorul turnului se oferea încetul cu încetul privirilor curioase ale copilului.  Picioarele sale desculţe ridicară în aer praful gros depus de-a lungul timpului pe pardoseala de piatră, iar strănutul instaneu reverberă precum un tunet maiestuos în spaţiul închis. Ecoul se agăţă cu degete nevăzute de pereţi, dând senzaţia că urcă încetul cu încetul către vârf, iar el ridică ochii încercând să străpungă întunericul gros care se lăfăia deasupra capului. Nu reuşi să vadă nimic, ceea ce nici nu îl miră foarte tare. Îşi spuse că zilele lungi în care  făcuse tot felul de planuri aveau să primească foarte repede împlinirea dorită, aşa că se roti uşor pe un picior, aşteptând să descopere acele trepte care să îi ofere posibilitatea de a ajunge cât mai repede sus.  Acolo. În locul acela incitant, păzit cu străşnicie de nori trufaşi, unde era ferm convins că nu mai ajunsese nimeni. Dacă ar fi analizat un pic mai atent situaţia, copilul şi-ar fi dat seama că o astfel de posibilitate nu putea fi luată în calcul, din moment ce turnul acela nu se putuse ridica singur de la pământ, nivel cu nivel. Dar el, tulburat peste măsură de aventura abia începută, nu avea timp pentru astfel de gânduri. Nu dorea decât să ajungă sus. Nici măcar nu se întreba ce avea să facă acolo, sus, însă dacă ar fi reuşit cineva să îi citească întreaga concentrare de pe figură ar fi înţeles de la bun început că micuţul intenţiona să se adapteze acelui scenariu nescris de propria persoană, în funcţie de fiecare moment pe care avea să i-l rezerve viitorul apropiat. După ce efectuă un cerc complet,  revăzând aproape surprins şi uşa care îl separa de lumea satului mângâiat de înserare, copilul rămase nemişcat şi se scărpină în frunte. Lumânarea pâlpâia şi lăsa să picure stropi de ceară în praf, iar mult aşteptatele scări –  pe care le şi desenase în minte atunci când stătea în iarbă, cu mâinile sub ceafă, şi escalada cu privirea pereţii turnului – lipseau cu desăvârşire.

Mirarea îi împunse răutăcioasă obrajii înroşiţi de emoţie. Nu anticipase o astfel de posibilitate. Creierul său începu să prelucreze rapid informaţia obţinută la lumina galbenă a lumânării, iar concluzia la care ajunse în câteva secunde fu concretizată printr-un oftat. Aventura se termina chiar înainte de a începe cu adevărat. Un turn fără trepte interioare părea pur şi simplu o nerozie şi suntem siguri că băieţelul ar fi înjurat straşnic, în cazul în care astfel de exprimări spumoase ale oamenilor mari i-ar fi fost la îndemână.

Umerii i se părură dintr-o dată mult prea grei, se simţi apăsat de tot golul care se zbătea între pereţii e piatră ai turnului şi se aşeză în fund pe pardoseală. Începu să plângă. Un copil bosumflat, cu o lumânare în mână, în interiorul unui turn despre care nu dorea nimeni să vorbească, incapabil să înţeleagă o astfel de întorsătură neanticipată a evenimentelor.

***

Tolănit în jilţul său impunător,  bărbatul îşi trecu îngândurat degetele peste bărbie şi privi răbdător ultimele fire de nisip care se scurgeau molcom în clepsidra de la picioarele sale.  Sticla, lustruită cu migală în fiecare zi şi închisă în lucrătură înflorată de argint, strălucea a operă de artă ascunsă ochilor curioşi, iar boabele fine ale nisipului se aşterneau pe pat cald, murmurând versuri temporale pe care numai El le putea înţelege.  Pentru prima oară după multă vreme, dădu viaţă unui surâs,  ca un moşneag sfătos pe care nu îl mai putea surprinde nimic din lumea muritoare, apoi îşi aprinse pipa cu gesturi molatece.  Încercuit de rotocoalele albastre ale fumului, lăsând gândurile să valseze pe o muzică imperceptibilă, Timpul pufăi într-o tăcere deplină, iar clepsidra rămase neîntoarsă, prizonieră docilă a unui neaşteptat repaus…

***

Motanul Albastru îşi linse tacticos o lăbuţă, apoi trimise o privire superioară către Basset.  Acesta stătea culcat pe o parte, plescăind  a lene deplină, iar vârful cozii i se mişca dintr-o parte în alta, precum un paradoxal metronom în care pulsa viaţa canină.

–          Copoiule, pun rămăşag că puştiulică nu va reuşi să treacă nici măcar de prima încercare. Te prinzi?

Bassetul mormăi:

–          Acest înfiorător scepticism felin de care dai dovadă permanent nu mă umple de mirare, trebuie să recunosc. Toate încercările de până acum s-au soldat cu eşecuri, din păcate, în pofida ajutorului oferit de noi în destule momente…

Începu să roadă satisfăcut un os de dimensiuni apreciabile, apoi spuse, printre mormăieli:

–          Mă prind. Simt că acest copil nu este ca toţi ceilalţi care au ajuns de-a lungul timpului în Turn. Dorinţa lui permanentă de a şti tot ceea ce nu i se poate explica mă face să cred că va avea succes. Perseverenţa lui îmi place. Nu va renunţa atât de uşor la visele sale…

–          Tiiii, sunt din ce în ce mai nerăbdător, copoiule, simt cum mi se înfoaie blana pe ceafă. Pe ce pariem?

Cei doi începură să şuşotească, cuprinşi de frenezie, apoi ciuliră urechile şi ascultară preţ de câteva minute sunetele care se insinuau pe sub uşă, din camera alăturată.  Timpul sforăia încetişor, iar ceasornicele lumii îşi acceptară neputincioase încremenirea…

***

Captivă în sipetul de cristal, Prinţesa-Libelulă îşi fâlfâi bucuroasă aripile delicate, apoi se dădu de trei ori peste cap, sub privirile amuzate ale Dragonului care juca şah cu Popândăul.

–          Nu te bucura prea devreme, prostuţo, tot nu ai înţeles că aceşti copii enervanţi care plâng din orice şi îşi imaginează tot felul de poveşti siropoase nu reuşesc niciodată să ajungă la tine? Una-două, încep să plângă şi fug ca nişte şoricei  pentru a se ascunde pe după fustele  unor mame îngrijorate. Ha, ha, ha, puii de om mă distrează la culme, de milenii întregi. Acum a apărut  ăsta, cu picioarele lui desculţe şi cu părul vâlvoi, dornic de aventură. Habar nu are ce înseamnă o adevărată aventură,  prostuţo, însă va învăţa grabnic. Pe propria piele…  Va fi distractiv!

–          Oho, chiar aşa, sări şi Popândăul, răsturnând din greşeală câteva figurine de pe tablă. Le puse repede la loc. Scuze, Dragonule, dar ideea că voi avea din nou fericita ocazie de a-i şicana pe Motan şi pe leneşul ăla de Basset plin de ifose mă energizează…  Şah!

Dragonul privi tabla cu interes. Apucă nebunul, îl duse în diagonală către regina adversă, apoi o aruncă de pe tablă.

–          Rămâi acelaşi superficial, Popândăule, ţi-am mai spus şi o repet. Din trei mutări eşti mat.

Popândăul chiţăi nemulţumit, iar Prinţesa-Libelulă se aşeză într-un colţ al închisorii sale transparente, cu aripile pliate, făcându-şi speranţe…

***

Se ridică de pe podea, ştergându-şi cu mâna ultimele lacrimi. Nu se putea termina totul aşa de repede.  Nu. Nu accepta această idee dezolantă şi îşi roti din nou privirile în căutarea scării, adunând în ele toate dorinţele sale nemărturisite. În acel moment, sub ochii săi uimiţi, câteva trepte de sticlă începură să prindă contur, una câte una, înălţându-se prin întuneric, iar Copilul bătu din palme şi ţopăi fericit. Puse piciorul pe prima treaptă, fără să fie cumva înfricoşat de lumina care venea din interior. Stinse lumânarea şi o puse cu grijă în traistă, alături de cele câteva chei rămase. Apoi privi în sus, fără teamă. Cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare bătaie de inimă care îi pompa emoţia prin venele crude, Copilul se simţea, deja, mult mai aproape de visele sale şi de norii pufoşi pe care dorea să îi atingă, măcar o dată, cu degetele.

Aşa a început. Un Copil decis să afle singur toate răspunsurile pe care nu i le ofereau niciodată cei mari şi grăbiţi, o Prinţesă-Libelulă închisă de secole într-un sipet de cristal aflat în puterea maleficului Dragon, un Popândău răutăcios, un Motan Albastru şi un Basset încrezător, un Turn misterios de la o margine de sat şi Timpul adormit care a lăsat deschisă o poartă nevăzută pentru ca lumea poveştilor să  capete contururi  palpabile. Cum se va termina totul, nimeni nu poate şti. Cel puţin, deocamdată…

continuare:Turnul (partea a doua ) http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/turnul-ii

autor Cristian Lisandru, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/