Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Posted in Articole by Hopernicus on 04/02/2013

Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

 

autor Emanuel Stoica

Reclame
Tagged with:

Comentarii închise la Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Fir-ai al naibii, domnule Tănase Vasilescu Lumânăraru !

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

 

Calmul englezesc? Mofturi! Calmul suedez mi se pare o stare de fapt care chiar ar merita să intre în folclorul internaţional. El depăşeşte perimetrul gărzii palatului regal unde prin gesturi mici, însoţite uneori de un zâmbet, militarii afişează – în limitele unui regulament probabil mai puţin rigid decât în restul lumii – o atitudine sobră dar în care amabilitatea nu este interzisă. Calmul suedez este nerezervat elitelor, uşor recognoscibil, cu personalitate, fără echivoc, un adevărat atentat la capacitatea de înţelegere a celui care intră nepregătit, pentru prima oară, în contact cu lumea scandinavă. Impresia aceasta cred că este şi mai puternică dacă vii aici din sfera de influenţă a latinităţii. Aşa mi s-a întîmplat şi mie.
În una dintre primele zile care îmi prilejuiau reevaluări ale propriei existenţe la Stockholm ieşisem într-o incursiune prin Gamla Stan (Oraşul Vechi). Sunt sigur, cele mai frumoase picioare din lume aşteptaseră momentul acela. Nu întârziasem. Având drept stindard o ţinută mini evadată conştient din capcanele facilului, coapsele unei Eve se dezlănţuiseră într-o simfonie a proporţiilor de aur. O simfonie care dacă nu şi-ar fi împlinit destinul de a fi mângâiată cu privirea ar fi fost înregistrată ca o inacceptabilă risipă în arhivele universului.O operă vie în care geometria paralelelor se împletea cu viziunea paradisiac – tridimensională a cerculuui translat prin senzual, urmărind şi materializând frenetic o devenire palpabilă vizual. Prin voluptatea ascensiunii, traseul acela exprima un respect flămând, sublim şi păcătos pentru discursul forţei gravitaţionale, într-o declaraţie de dragoste adresată simţului estetic.
Exerciţiul meu de admiraţie s-a transmutat după vreo cincizeci de metri într-o nedumerire aproape metafizică şi simultan – prostească. Deşi era o zi superbă şi zeci de trecători – martori la evenimentul cosmic pe care eu îl remarcasem, impresia că sunt singurul personaj a cărui atenţie omagiază chiar şi discret această prezenţă devenise aproape insuportabilă. La vremea aceea, nu eram familiarizat cu subtilitatea şi discreţia extraordinară a spiritului de observaţie din Stockholm.Le intuiam dar erau obiecte de studiu. Tocmai când mă pregăteam să trag concluzii de o gravitate maximă pe care trebuia să le ataşez ulterior ori propriei persoane, ori mediului înconjurător, mi s-a revelat adevărul. Salvarea a venit de la câţiva bărbaţi, spectatori din decor. Câteva murmure, o exclamaţie-două în surdină, mimici sugestive şi zâmbete admirative, reprezentau în acel peisaj o abatere generoasă de la direcţia în care bătea vântul. În acel comportament de grup însă, un ochi atent citea cum este ţinut sub control entuziasmul din tribunele unui stadion. Nu fusesem singurul impresionat dar eram probabil singurul obişnuit cu reacţii dezordonate, uneori excesiv condimentate, balcanice, în astfel de împrejurări. Absenţa lor mă luase prin surprindere pe mine, est-europeanul. Am răsuflat uşurat, în jurul meu erau totuşi oameni. Trebuie să recunosc, lucrurile se petrecuseră aproape exact aşa cum mă aşteptam. Aceleaşi trăiri, arsenal mai bine controlat. O serie de învăţămimte, de aici.
Exceptând decalajul tehnologic şi al nivelului de trai nu există o diferenţă majoră între europeanul din est şi cel din vest. Cei doi nu sunt „specii” diferite. Fac parte din aceeaşi familie, în toate privinţele. Îi separă însă experimentele ideologice, sociale, estetice la care au fost supuşi pe parcursul câtorva zeci de ani, după al doilea război mondial. Fiecăruia dintre ei i s-a instalat în creier, astfel, un sistem de operare, un “Windows” diferit. În esenţă, deosebirea ar putea fi rezumată la stilistica gestionării libertăţii individuale urmată la o distanţă aproape insesizabilă de nuanţarea importantă a ierarhiilor estetice. Consecinţa de tip mai degrabă pavlovian a situaţiei menţionate constă în faptul că cea mai importantă teamă pe care o are est-europeanul aflat în prima etapă a procesului de integrare într-o societate vest-europeană este legată de relaţia cu sistemul.
Desigur, în structurarea vocilor comportamentale distincte din ecuaţia enunţată pot fi evocate specificităţile de natură geografică, etnică, istorică, etc. Practic însă, nu ar fi rezonabil dacă s-ar afirma că civilizaţia europeană actuală ar exista , în cei mai buni termeni ai ei, care sunt cunoscuţi astăzi, fără aportul estului Europei.
Cu toate acestea, sistemul din spaţiul vest-european nu s-a deschis aşa, întâmplător, pentru orice neica-nimeni din fostele ţări comuniste. La început, această impresie naivă a părut a avea şanse să dăinuiască. Odată cu ieşirea la suprafaţă a vulnerabilităţilor sociale şi economice din ţările vest-europene s-a definit mai bine, mai vocal, mai oficial, structura aşteptărilor ţărilor cu economii şi democraţii avansate.
Poate că tocmai (şi) din aceste motive relaţia cu sistemul crează emoţii, intimidează. Au apărut o reacţii de tip reflex condiţionat în acest perimetru. Est-europenii dezrădăcinaţi, forţaţi de noile realităţi economice să îşi câştige măcar temporar existenţa în ţările vestice sunt primii care manifestă aceste simptome. Ei ştiu că sistemul de acasă a fost multă vreme, atât de puternic îndreptat prin mentalităţile funcţionarilor, prin structura şi principiile sale, împotriva cvasimajorităţii manifestărilor libere şi eliberatoare ale fiinţei umane încât inerţia imensă a atitudinii din timpul regimurilor comuniste face ca în prezent să existe terminaţii vii, extrem de veninoase, ale acestei meduze. Cum să nu fie aşa într-o lume în care sistemul simţea nevoia să demonstreze că atotputernicia lui capătă proporţii cosmice putând să controleze până şi lungimea părului indivizilor, o lume în care aveai nevoie, spre exemplu, de justificări, de aprobare de la miliţie, chiar şi pentru a purta plete ori barbă?
Aş fi bucuros să aflu că era altfel, înainte de 1989, în ţările foste comuniste, altele decât România. În ce priveşte însă doar acest din urmă spaţiu, reţinerea faţă de însăşi noţiunea de sistem este justificată de urmele biciului care a muşcat fără probleme de ordin moral, cu orice prilej, din spinarea contribuabililor. Un obicei care s-a păstrat. Din cauza indivizilor care parazitează sistemul la vârf, statul român se comportă în continuare ca un cămătar. Mecanismele care funcţionează sub sigla statului sunt percepute mai degrabă ca instrumente de agresare, intimidare a cetăţeanului, controlate fiind de grupuri de interese care pentru a astupa găurile în proasta gestionare a resurselor societăţii fac tot posibilul ca victimele să fie copleşite de noi şi noi datorii. Astfel, statul nu oferă în schimbul achitării de obligaţiile cetăţeneşti aproape nimic serios. Începând de la siguranţa publică până la sistemul sanitar şi cel de învăţământ, ajungând chiar la justiţie şi la puterea legislativă, totul mimează normalitatea. Sistemul este copleşit de forme fără conţinut. Adaptând ceea ce spunea – cu alte nuanţe şi în alt context- poetul Nichita Stănescu, în urmă cu mulţi ani, singurul lucru care a rămas nejefuit la români este poezia.
Sictirul a devenit o reţetă specială de tratament a realităţilor care justifică mândria firească de a aparţine unui popor, de a fi român. Prejudecăţile şi fanatismul sunt aromele favorite pe care doresc să le primească în ofrande cei care promovează reţete mucegăite de stimulare a sentimentului identitar. Mai mult nu îi duce capul. Succesele, de parcurs, colective sau individuale, cad în dizgraţie dacă nu şi le pot trece în palmaresul politic.
Până la momentul în care s-a observat că nu ne respectăm pe noi înşine a fost doar un pas. Alţii de ce ar fi făcut eforturi? Mai întâi, cetăţenii români oneşti care călătoreu în străinătate au observat că paşaportul lor inspiră altceva decât respect. Cum să fie altfel din moment ce chiar Ambasadele Românei afişează dispreţul suveran al plaivazului ceauşist , aşteptând temenele de la cetăţenii propriei ţări, contribuabili, cei pe care chipurile îi reprezintă peste hotare? Obişnuiţi cu anumite standarde oficialii din lumea antrenată democratic au constatat că poartă uneori dialoguri în care reprezentanţii noştri au comportament de slugi. A rămas celebră referirea la „marele licurici”, a lui Traian Băsescu.
Un semnal de alarmă important , mai recent, pentru cei aflaţi oficial la volanul statului român ar fi putut fi bunăoară celebra gaură din pantoful reprezentantului F.M.I., Jeffrey Frank, la o întâlnire cu Traian Băsescu, eveniment de colecţie. Din păcate, observaţia ar fi contat doar în ipoteza în care destinele societăţii româneşti ar fi fost sub influenţa majoritară a unor oameni oneşti. Am trecut atunci în revistă câteva reacţii ale comentatorilor români, nu am avut însă răbdare să le urmăresc pe toate din cauza stării de iritare provocată de hlizeala ziariştilor pe o temă care nu ar fi trebuit neapărat redusă la nivelul unui subiect de cancan. Mai cu seamă cunoscând frivolităţile intelectuale care s-au strecurat ca un vierme la modă, sub pielea multora din breasla făcătorilor de ştiri, nici nu a părut surprinzătoare această arătare cu degetul ţanţoş şi hohote în direcţia pantofilor delegatului instituţiei financiare cu renume controversat. Metaforic vorbind, pantalonii snobilor care se hlizeau aveau nevoie de multe petece în zona posteriorului. Aceasta, din motive foarte diferite de cele ale găurii din pantofii interlocutorului preşedintelui. În paranteză trebuie spus, patronată adesea de nişte oameni lipsiţi de scrupule, într-o societate cu o clasă de mijloc în formare, prin calitatea mereu mai slabă, presa s-a transformat într-un argument care confirmă că totuşi literatura este eliberarea supremă a spiritului şi a adevărului prin scris. După 1989 însă ziariştii români au împins către recorduri nebănuite viteza fenomenelor care confirmă că artele în general rămân cea mai bună cale spre o informare corectă. Ironic, până la un punct, situaţia seamănă cu cea de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Revenind, desigur, dimensiunea personajului Jeffrey Frank este minoră în raport cu importanţa unei entităţi statale, în cazul nostru, România. Întrebarea pe care mi-aş fi pus-o eu, cetăţeanul român, într-o asemenea situaţie, s-ar fi legat mai degrabă de superficialitatea cu care a fost tratată întâlnirea dintre omul F.M.I. şi preşedintele ales prin vot direct . Oare nu cumva importanţa acordată acestui detaliu revela greutatea respectului pe care îl acordă cineva unei întâlniri cu reprezentantul la cel mai înalt nivel al statului român, personaj redus astfel, simbolic, la dimensiunea unui şef de trib ? Bineînţeles, nu e un păcat să ai o gaură în pantof, nici măcar atunci când eşti negociator al F.M.I. Se poate întâmpla. Pe de altă parte, cum să nu îţi treacă prin minte, oare în ipoteza în care delegatul F.M.I. urma să discute cu Papa de la Roma ori cu preşedintele S.U.A., ar mai fi tratat detaliiile întâlnirii cu aceeaşi lejeritate? Evenimentul este deja istorie.
Victime neinocente ale năravurilor proaste, omul politic şi proiecţia acestuia în miniatură – funcţionarul public îşi supralicitează imaginea într-o oglindă plasată în inventarul antreprizei a cărei principală atracţie este femeia cu barbă. Aspiraţia – în alte condiţii agreabilă – de a deveni chiriaş al Palatului Cotroceni devine echivalentul nominalizării într-un bestiar tipărit sub apăsarea dezamăgirilor colective. Ajunsă aici, particula „escu”( altfel, un loc la fel de comun în patrimoniul numelor româneşti ca un obiect banal de uz casnic) primeşte un destin a cărui cronologie pendulează între idolatrie, glumele de pe marginea şanţului şi nocivitatea uraniului îmbogăţit, cu popasuri temperamentale în care aventurile finalizate prin tablouri înfăţişând nasuri sparte, cucuie, chiar mulţimi înfuriate, nu lipsesc.
Preşedinţii României sunt, începând de la Nicolae Ceauşescu şi continuând cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu până la Traian Băsescu şi interimarii apăruţi din suspendările acestuia, Nicolae Văcăroiu şi Crin Antonescu, o problemă nerezolvată. Nici astăzi nu a fost clarificată corespunzător ţesătura juridico-istorică a transformării României din monarhie constituţională în republică. Chiar dacă le vei reaminti extremiştilor republicani din România că ţara avea ţevile tancurilor sovietice la tâmplă în momentul acela tot nu e suficient pentru a-i face să mediteze asupra necesităţii unei reevaluări lipsite de patimă. Un fel de „ei, şi ce dacă bolşevicii au violat-o pe mama în 1947?” Dealtfel, rezultatul acestui viol sunt pe plan ideologic, social, mental, tocmai unii cetăţeni din categoria la care făceam referire. În timp ce elitele ţării erau aruncate în puşcării o mulţime de embrioni sociali cu dosare pe gustul oamenilor Moscovei erau băgaţi direct în maşina de prelucrat conştiinţe a experimentului stalinist, născuţi cu forţa ca lideri ai noii societăţi româneşti.
Astfel, momentul ruperii de monarhia constituţională este cheia multor transformări monstruoase care au avut loc ulterior în România. Dacă până atunci întotdeauna deasupra Regelui se afla Dumnezeu, oamenii au înţeles că standardul coboară, urmează închinarea la politicienii şi ideologia impuse de sovietici. Societatea fusese deja decapitată prin înlăturarea simbolului instituţional al speranţei păstrării celei mai vizibile legături cu lumea şi valorile de la vestul a ceea ce s-a numit „Cortina de fier”. Din acel moment, Luna era mai aproape decât Europa.
Efectele acestei operaţiuni se fac simţite până astăzi. Valorile tradiţionale româneşti – altoite cu cele mai teribile rezultate ale laboratorului social stalinist, ideea de meritocraţie devenind o amintire. Apariţia unor privilegiaţi ai sistemului, pe criterii exclusiv politice şi de obedienţă, a produs o transformare în sensul trimiterii conştiinţei sociale undeva în zona mentalităţilor de tip feudal. Liderii partidului- noua “nobilime”. Individul anonim, omul obişnuit, nu mai contează decât pe plan propagandistic, statistic, în cadrul operaţiunilor de spălare a creierelor. Important este doar sistemul şi figurile lui proeminente, noile modele de succes. Pentru a evolua e nevoie de confirmarea primită de la aceşti jupâni. Metodele de ascensiune socială sunt incompatibile cu lipsa compromisului ideologic, moral. Competenţa, efortul individual, talentul nativ, sacrificiul personal, munca, în general, pot deveni irelevante dacă nu ai la dosar binecuvântarea partidului şi a poliţiei politice. Ultimele două sunt cele mai importante instrumente propulsoare pentru indivizi cărora altădată nu le-ar fi fost încredinţată nici măcar responsabilitatea conducerii unei căruţe.
Dorinţa de a părea altceva decât sunt în realitate este unul dintre cele mai importante elemente care identifică fascinaţia pentru parvenitism şi surogatul nobiliar pe care şi-l autoadministrează uzurpatorii unor poziţii de vârf ale societăţii româneşti actuale. Fenomenul nu este unul descoperit ieri. Impostorii au existat şi vor exista întotdeauna , în orice societate. Formele monstruoase le-a căpătat însă acest fenomen într-o ţară în care a fi – nu nobil ci doar apropiat de ceea ce înseamnă cuvântul burghez, reprezenta cândva un moment fatal. Pe fondul naivităţii colective şi a unui genocid cultural se construiesc false blazoane, se aderă la societăţi de sorginte francmasonică în numele obţinerii unei anumite recunoaşteri, legitimităţi, a unei pretinse aure de putere şi a dreptului de a negocia. Totul – contra cost. O gloată de semianalfabeţi fără scrupule aplică aceste procedee aducând disperarea în rândul celor care, păstrători ai sistemului de valori autentic fiind, văd compromise decenii de evoluţie socială. Ei calcă totul în picioare purtând în spate povara vinovată a unor evenimente în care, în ultimul deceniu al secolului XX , pe străzile unei capitale europene denumită odată „Micul Paris” s-a scandat „ Moarte intelectualilor” şi „ Noi muncim, nu gândim”.
Mineriadele au marcat un eveniment ce va fi probabil consemnat tragic în istoria universală, pe raftul cu mistere din categorii similare incendierii bibliotecii din Alexandria. Pedepsirea cu bâta pentru infracţiunea de a purta ochelari sau barbă, umplerea de sânge pentru culpa de a gândi. Un eveniment inventat de o imaginaţie bolnavă, ? O povestire fantastică despre decăderea civilizaţiei ? Realitate!!!
Eplicaţiile sofisticate pentru apariţia purcoiului de scandaloase doctorate în ştiinţa plagiatului şi masterate inventate nu trebuie să fie căutate departe. Mecanismul e simplu, zidirea unui ascendent moral, intelectual, a unei percepţii publice încărcată cu semnificaţii academice la umbra cărora să pălească semnele de întrebare privind competenţa unor decizii care ar fi stupefiat şi mintea unui cocoş. Pentru ca tot acest teatru infernal să funcţioneze este totuşi nevoie ca victimele să îşi păstreze credinţa în valorile uzurpate, falsificate.
Metodele de manipulare brevetate şi utilizate de antreprenorii neofeudali din spaţiul carpato-danubiano-pontic împotriva conaţionalilor ar stârni invidia diavolului. Îmi amintesc printre altele de o întâmplare în care soţia unui profesor de istorie povestea despre oferta pe care i-o făcuse acestuia din urmă un om cu bani. Scenariul era acela în care, pentru o sumă oarecare plus achitarea costurilor unei călătorii de documentare, profesorul trebuia să scrie o carte, volumul urmând să apară sub semnătura celui care a plătit. Îndrăgostit de obiectul muncii sale şi entuziasmat de oportunitatea de a face o documentare serioasă, intelectualul aproape acceptase oferta. Nu cunosc finalul poveştii, nu m-a mai interesat.
Camil Petrescu descrie cu genialitate această specie personificată de Tănase Vasilescu–Lumânăraru în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Ochelarii negri în spatele cărora se ascunde analfabetismul moral, comportamental, uneori chiar analfabetismul pur şi simplu, sunt purtaţi astăzi de sute, mii de „Lumânărari” deveniţi mici „Ceauşeşti” multilateral dezvoltaţi, gestionând domenii la care nu se pricep şi amendând lucrători nevinovaţi pentru că „românul trebuie să creadă întotdeauna că e vinovat. Numai aşa are grijă.”
Ţara de ce să nu fie gestionată cu filosofia aceluiaşi personaj ? „ Negustorul care face socoteli şi prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Şi dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poştă, nu socoţi paşii, mergi… Asta-i ca la curse. Parcă acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunţa uneori nici numele… Joc aşa la întâmplare şi câştig… pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd”.
Pentru domnul Tănase Vasilescu Lumânăraru din contemporaneitate, Dostoievski este probabil o etichetă de votcă. Imaginea unei femei frumoase îi inspiră gesturi reflexe precum pipăitul portmoneului şi scărpinatul ostentativ între picioare… E bărbat! Are maşină scumpă, multe numere importante în agenda telefonului, amici printre lucrătorii serviciilor de informaţii şi visează, uneori chiar reuşeşte să i se pupe condurii de către bugetarii pe la uşile cărora făcea sluj ca să capete o favoare. Visul tuturor celor ca el este să aibă propria feudă.
În timp ce „băieţii de cartier” îşi agaţă un ghiul mai mare, un lanţ de aur mai gros, un breloc cu sigla prestigioasă a unei firme de automobile, noii ciocoi îşi agaţă pe pereţi un doctorat scump, îşi mai inventează un masterat. Simboluri ale unei lumi cuminţi sunt denaturate, deturnate în scopuri nocive. Valoare adăugată, respect! Se reinventează golăneşte sensul unei noţiuni menită a gestiona umanist, corect, natural, relaţiile sociale în orice societate civilizată. Aceasta urmează a fi reinterpretată, de jos în sus, dinspre oamenii simpli, neimplicaţi în acest joc, înspre noii posesori ai însemnelor autorităţii. Iată, noul sens pe care îl capătă democraţia în neofeudalism. Sigur, o şansă pentru fiecare! Dar mai întâi trebuie să dai mâna cu dracul, să fii de-al nostru, să avem şi noi ceva la mână în caz că … Practic, dacă eşti suficient de „jmecher” şi ai tăria de a face exact acele compromisuri care îţi permit să calci pe cele mai multe cadavre, criteriile de selecţie ale unui asemenea sistem te pot propulsa de la baza societăţii, cu şanse reale, în vârful piramidei a cărei axeologie ajunge să nu se deosebească foarte mult de specificul cartelurilor drogurilor.
„Parlamentul când s-a format el iniţial, a trecut lupta cu bolovani şi bâte din stradă în lupte de idei şi vorbe într-o sală, într-un Parlament. Asta înseamnă de fapt Parlament, dar lumea nu înţelege pentru că nu i se explică şi cred că toate puterile care se succedă au nevoie de oameni tâmpiţi, mase de manevră care să voteze nişte lucruri, fără să se intereseze de ei, să îi educe, să-i civilizeze, pentru că atunci ar fi potenţiali concurenţi, le-ar lua scaunul”, afirma într-un interviu acordat evz.ro, în anul 2011, deputatul PDL Silviu Prigoană.
Este deja un truism faptul că anumite manifestări comportamentale din viaţa publică declară nul simţul ridicolului. Acest aspect adăugat la o extraordinară dezordine materială şi morală, pe fondul determinării de către vârfurile decizionale a pierderii simţului frumosului, transformă societatea românească într-un studiu de caz potrivit pentru ipotezele istoricului britanic Arnold Toynbee.
Într-o societate sănătoasă care nu care sub incidenţa acestui tip de fenomene, un plagiator dovedit în mediile academice nu poate fi prim-ministru după cum este inadmisibil şi ca un om despre care se vehiculează informaţia că a vândut pe sub masă flota ţării să intre în cursa pentru ocuparea fotoliului prezidenţial.
Miza acestor conflicte se află într-o noţiune pe care impostorii de după 1989 au încercat cu mari eforturi dar cu rezultate derizorii să şi-o atribuie în ochii opiniei publice. Nobleţea. Ea asigură, în condiţii de normalitate, ascendentul moral necesar pentru accederea la palierul ce poate fi numit orizont al societăţii. Nobleţea nu are nevoie să fie acelaşi lucru cu descendenţa nobiliară. Ea este recunoscută fără a fi nevoie de o educaţie specială în acest sens. Cei care nu o au o mimează prin afişarea unor obiecte, uneori chiar evenimente, asociate în imaginarul colectiv cu posesia însuşirilor dorite de impostori.
„Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dali”. Acesta este textul unei telegrame, publicat în anul 1974 de cotidianul central al partidului comunist, Scânteia, care nu percepuse ironia mesajului.
Ceauşescu nu a fost singurul care a căzut în capcană. Semnificaţia întâmplării este însă mult mai profundă. Dincolo de propriile înclinaţii megalomanice pe care i le stimula anturajul, este evident, Ceauşescu a mizat şi pe frică, pe acceptarea de către opinia publică a faptului că se va afişa în public cu un accesoriu-simbol cu caracter monarhic. Imaginile cu el în această postură i-au supravieţuit şi nu au fost puţine în epocă. Devastator exemplu !
Nu a fost o întâmplare nici apariţia ulterioară a sintagmei „baroni locali”. Instinctiv, fără a fi nevoie de vreo conspiraţie, exponenţii acestei categorii au dezvoltat un spirit de apartenenţă la haită. Ei au umplut un loc gol, vidul de megalomanie de după 1989 fiind umplut în mare parte cu personalităţile strâmbe ale unor foşti privilegiaţi ai sistemului comunist, cu delatori, cu paiaţe. Sub presiunea descentralizării şi a privatizărilor dubioase, a temerilor că dispar privilegiile, aceştia au devenit noii lideri ai structurilor de protecţie a unor reţele infracţionale dezvoltate la umbra atribuţiilor conferite de funcţii publice. Teritoriile lor, adevărate feude.
Nici nu se răcise bine umbra lui Nicolae Ceauşescu şi, în 1990, Ion Iliescu – pe atunci preşedinte al României – vorbea despre „modelul suedez” ca direcţie pe care ar fi dorit să o imprime evoluţiei politice a României. Desigur, o utopie în contextul respectiv dar una care suna bine şi suficient de ambiguu atât pentru români – între care nu foarte mulţi se gândeau atunci la faptul că Suedia este monarhie constituţională – cât şi pentru urechile Moscovei care vedea un comunist de nădejde adaptându-se momentului fără teama de a enunţa continuitatea (deşi pe un palier diferit ) a ideilor socialiste însă şi pentru cele ale cancelariilor occidentale în direcţia cărora era arătat modelul privit ca fiind demn de urmat.
Nu mi se pare imposibil, deşi poate sună fantasmagoric, ca tocmai de această sintagmă şi de valenţele ei interpretabile să se fi folosit ulterior Ion Iliescu pentru a se face acceptat în dialogul despre şi cu membri importanţi ai Casei Regale a României după ce îi supusese unor experienţe umilitoare, probabil speriat de entuziasmul cu care populaţia primise ideea primei vizite în ţară a Regelui.
Instinctiv, aproape fără excepţie, politicienii români s-au agăţat într-un fel sau altul de simbolurile personificate ale devenirii României moderne, membrii Casei Regale a României. Prin atacuri ori prin declaraţii menite să le aducă o confirmare a bunelor relaţii, intenţii, vizavi de istoria vie pe care o reprezintă Regele Mihai, majoritatea decidenţilor au căutat cumva să-şi legitimeze mai bine prezenţa în viaţa cetăţii tocmai asociindu-şi discursul unor teme legate de monarhie ori de prezenţa Regelui în spaţiul public.
Spaima care îi face pe unii dintre aceşti actori să promoveze în continuare un discurs agresiv la adresa ideii de monarhie constituţională şi implicit la adresa Regelui şi a Casei Regale a României se află, cel mai probabil, în strânsă legătură cu semnificaţia apariţiei unui model autentic pe scena puterii. Unul confirmat de istorie, lipsit de vulnerabilităţile de mahala şi fără dosar de delator la poliţia politică, neşantajabil.
Faptul că Regele Mihai nu are valenţe de personaj simpatic, nu stă cu ei, ca băieţii, la o bere, este o altă poveste. Un rege probabil că nici nu are nevoie să fie simpatic. Mai ales în condiţiile actuale, Regele poate fi un etalon, un vârf echidistant, purtătorul blazonului care stimulează prin simpla sa prezenţă evoluţia ascendentă a societăţii.
O asemenea realitate este însă greu, dacă nu cumva imposibil de acceptat într-o lume în care obrazul decidenţilor este înlocuit cu scoarţă de copac iar vertebrele acestora clănţăne în sevraj fără apăsarea caftanului fanariot. Personal, absolut întâmplător, am avut tristeţea să fiu martor la momente în care, sub privirile întrebătoare ale unor şefi politici adunaţi din şanţurile realităţii, de frică ori din interes, unii s-au lepădat de M.S.Regele Mihai după ce au stat la aceeaşi masă. Ca şi când acesta ar fi fost un păcat!
Efectele colosale dar şi interese ale propagandei de dinainte de 1989 sunt încă vii. Activiştii comunişti şi-au executat sarcinile eficient, minţile oamenilor şi memoria colectivă au fost otrăvite fără a precupeţi niciun efort, chiar şi după răsturnarea regimului Ceauşescu. Actualmente, discutând pe aceeaşi temă într-un compartiment de tren de pildă, poţi avea surpriza de a întâmpina obstacole serioase în a-ţi convinge interlocutorul că Regele Ferdinand a fost un bun român. Aceasta, în ciuda faptului că te afli bunăoară în trenul accelerat Timişoara – Iaşi. În schimb, este foarte probabil să nu ai această problemă dacă te referi la Ion Iliescu, chiar dacă a patronat cu entuziasm recunoaşterea Republicii Moldova ca entitate statală independentă. În oameni s-a instalat o insensibilitate chiar în raport cu apropourile realităţii.
Am avut surpriza să văd atitudini antimonarhice în rândul unor conaţionali care căutau o viaţă mai bună în ţări ca Spania ori Suedia. Adică monarhii constituţionale. Sufereau un blocaj logic, emoţional chiar, în faţa reliefării acestui detaliu. Nu îl luaseră niciodată în calcul. Sunt aproape convins, nu se gândeau la asta nici familiile de acasă când primeau banii câştigaţi cu trudă în aceleaşi ţări. Aceştia din urmă însă suportau în continuare duhoarea balaurului propagandistic.
Românii s-au desprins totuşi de reziduurile feudalismului prin intermediul monarhiei constituţionale afirmându-şi chiar înainte, în perioada intebelică şi pe parcursul celor două războaie mondiale, faptic şi instituţional, identitatea europeană (nu doar vocaţia europeană – sintagmă interpretabilă, vehiculată pompieristic până la golirea de conţinut). Iată-i acum în pragul neofeudalismului, dacă nu cumva au făcut acest pas, ca pacienţi ai instrumentarului manipulatoriu din trusa bolşevicilor reprofilaţi care au schimbat macazul în 1989.
Port uneori dialoguri interminabile cu unul dintre prietenii care îmi înţeleg melancolia privirii către ceea ce se petrece în locul în care am crescut. Situaţia nu e chiar atât de rea, îmi explică. La alţii e şi mai rău. Într-o zi, mă ia prin surprindere cu numele unei ţări pe care eu nu am identificat-o pe hartă până acum. Cauciucania are probleme şi mai mari, spune. Intru în joc. Întocmesc o listă scurtă cu ceea ce aud că se găseşte acolo în afară de frumuseţile naturale şi resursele ţării. O enumerare cu ordine aleatorie. Am însă impresia stranie că neofeudalismul caracterizează deja o bună parte din structura societăţii cauciucaneze. Da , poate fi rău şi la alţii. Aşadar:
– Corupţie
– Dispreţul instituţiilor şi omului pentru om.
– Starea de stres permanent întreţinută cu scopul precis de a deţine controlul.
– Obsesia pentru serviciile secrete
– Atitudinea de castă pe criterii de avere. Statusul social mai bun este confirmat şi protejat de o situaţie materială mai bună. Aceasta dă posesorului de avere dreptul de a-i înjura pe ceilalţi, de a-i călca cu maşina pe zebră şi în timp ce pâlpâie lumina verde pentru pietoni a semaforului. Un litigiu în justiţie costă iar cei săraci vor pierde în cele mai multe cazuri, vor muri cu dreptatea pe piept. Pe fondul corupţiei care s-a strecurat până în cele mai intime locuri de sub lenjeria aparatului de justiţie această realitate dureroasă tinde să devină coşmarul oricărui om sărac din Cauciucania.
– Lipsa de respect pentru cei care profesează activităţi care presupun efort fizic, îndemânare, neaducătoare de prestigiu social strălucitor dar indispensabile oricărei societăţi.
– Agresivitate în discursul intelectualilor. Dialogul acestora are semnificaţia unui meci în care unul dintre protagonişti trebuie să fie dacă nu măcar bătut la puncte, neapărat făcut K.O.
Sigur, în Cauciucania e mai rău decât în România! Dacă nu cumva…
Imediat după 1989, amorul fostului F.S.N. cu el însuşi a fost de o fertilitate mai mult decât îngrijorătoare pentru bunele uzanţe ale democraţiei. Vocile care semnalau acest lucru au strigat în pustiu. Mulţimea de progenituri rezultate împotriva legilor firii din acest onanism politic executat la prohodul decedatului Partid Comunist Român, mort fără lumânare, a dezlănţuit o orgie incestuoasă din care au apărut avortoni de pe scena politicii din patria Mioriţei şi a Meşterului Manole. Aceste practici păgâne se finalizează, iată, în ceva descriptibil astăzi doar prin imaginea şarpelui care se autodevorează. Urmările sunt imprevizibile. Logic ar fi însă ca această creatură colectivă să dispară sub imperiul efectelor propriei lăcomii. Aceasta este una dintre cheile optimiste în care pot fi citite frământările de pe scena politică românească din primele şase- şapte luni ale anului de graţie 2012.
Societatea românească orbecăieşte în căutarea unui reper, a unei axe pe care să-şi reclădească şi să-şi reafirme sistemul de valori fundamentale, tradiţionale. Acest rol l-a jucat cu succes monarhia membrii Casei Regale a României punând chiar piatra de temelie a României moderne, începând de la Regele Carol I, fără a exclude, desigur, rolul pregătitor important jucat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Evident, dincolo de ceea ce reprezintă, un rege, o regină, membrii unei case regale, nu sunt străini de nimic din ceea ce este omenesc. Hiperbolizările în această privinţă sunt inutile. Într-unul dintre satele copilăriei mele exista o reşedinţă – posibil aparţinând Domeniilor Coroanei în trecut – la care, în anii tinereţii, pare-se, poposise şi Regele Mihai. Se povestea că într-o zi, plimbându-se prin localitate, Majestatea Sa a întâlnit o ţărancă frumoasă căreia i-ar fi adresat o rugăminte neobişnuită. Deşi văzuse graţiile a zeci şi poate sute de domnişoare de la oraş, nu ştia cum arată picioarele unei fete de la ţară . Într-o epocă în care sentimentul ruşinii nu fusese relativizat, dorinţa tânărului rege ar fi fost îndeplinită, permiţându-i-se o privire sub straiele tradiţionale purtate de românce în mediul rural, în acele timpuri. Atât.
Nu poate nimeni garanta că o democraţie – monarhie constituţională este invulnerabilă în faţa influenţelor politice proaste. Dar ea poate, are instrumentele necesare pentru a fi o barieră în faţa altor metehne, în faţa năzuinţelor nesăbuite ale politicienilor , aşa cum demonstrează experienţa unor ţări europene cu tradiţii democratice importante.
Caracterul, civilitatea , educaţia temeinică , bunele maniere, discreţia, modestia, simţul măsurii, spiritul de sacrificiu, sunt trăsături care lipsesc aproape cu desăvârşire din comportamentul public al clasei politice contemporane în România. Cu mici excepţii, politicienii români s-au specializat în gesturi care îi transformă în marfă de primă mână pentru presa de scandal.
Dacă într-o ipoteză fantastică , Majestatea Sa Regele Mihai se afla în fruntea statului în ultimele două decenii, poate că nu am fi pierdut ani din viaţă rătăcind prin tranziţia aceasta interminabilă. Poate că politicienii români nu ar mai fi avut în atât de mare măsură drept modele comportamentale doar Agamemnoni Dandanache, Miţe, Brânzoveneşti, cetăţeni turmentaţi, diverşi Farfuridi ori Caţavenci. Putem şi avem motive să credem că Majestatea Sa Regele, ca vârf reprezentativ al societăţii ar fi dat semnalul corect că „aşa, nu!”. Mai cred că populaţia României nu ar fi putut fi, în atât de mare măsură, manipulată prin dezinformare şi valori morale suspecte, de către numeroasele „Răcnete ale Carpaţilor” din contemporaneitate.
Poate că nu e prea târziu să ne mai gândim la ipoteza că monarhia constituţională ar putea fi pentru societatea românească o măsură de precauţie identitară şi, în ultimă instanţă, de ce nu, (specialiştii s-ar putea pronunţa) în termenii dreptului internaţional chiar juridică, într-o lume dominată de solicitările nu întotdeauna uşor digerabile ale globalizării. Mergând puţin mai departe cu un exerciţiu de imaginaţie, oare putem desena mental, în momentul actual, o Uniune Europeană compusă numai din republici?
Privesc aceste lucruri dintr-o perspectivă în care văd că în lumea modernă, civilizată, societatea are mai multe beneficii decât nemulţumiri în urma păstrării respectului pentru propria biografie istorică , pentru valori construite de-a lungul secolelor. În aceste ţări,având menirea de a fi reprezentativ, regele se află pe un piedestal care se înalţă odată cu ritmul de creştere al societăţii. Cred că ar fi putut fi cel puţin la fel de bine aşezate lucrurile în România, ca şi în alte ţări prospere, democraţii, monarhii constituţionale.
Eu, omul de pe stradă, aş pleda pentru o ieşire din acceptarea umilă, cultivată subliminal, a practicării ritualului puterii în spatele uşilor închise, astfel încât să fie spulberat misterul prin care la aproape un sfert de veac de la asasinarea de tip satanist, în ziua de Crăciun, a cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, un număr mare de români împărtăşesc sentimentul că dincolo de frontierele ţării aerul devine brusc mai respirabil.
Frica, acest instrument universal de control social nu a fost inventat şi aplicat exclusiv de comunism. Ideologizarea obiectivelor sociale a dus însă la excesele de acest tip aproape simultan atât în blocul sovietic cât şi peste ocean, în SUA, despre care se spune că este cea mai avansată democraţie a lumii. Cu ce este mai prejos democraţia suedeză, cea britanică, franceză , germană ori cea spaniolă ? Ar putea să existe argumente care să aducă Europa pe locul întâi din acest punct de vedere. O reevaluare a situaţiei actuale, datorată vitezei cu care este accesată informaţia, s-a produs deja la nivel individual în percepţia a milioane de oameni. Desigur, Europa nu este, din fericire, liderul care zăngăne din arme. De două ori s-au auzit astfel de zgomote în secolul trecut pe bătrânul continent iar harta lumii a luat foc.
Place ori nu, Europa este buricul pământului. Pentru veseli şi trişti, pentru pragmatici şi pentru visători, pentru atei cât şi pentru cei religioşi, pentru călugări dar şi pentru curve, pentru politicieni şi pentru anarhişti, pentru hoţi şi pentru oamenii cinstiţi, pentru poeţi dar şi pentru matematicieni, pentru omul ancorat în valorile universale, sub toate aspectele, cu toate bunele şi relele ei, Europa – cel puţin atât cât înseamnă ea în frontierele vechiului Imperiu Roman – este în prezent cel mai suportabil loc de pe planeta Pământ.
Un băiat de la ţară, din România, (care a copilărit în lumi cu realităţi în care
moduri de viaţă specifice secolului XIX coexistau cu industrializarea forţată şi a experimentat ca adolescent comunismul sfarsitului de secol XX pentru a supravieţui în lumea cu reguli răsturnate, uneori haotică, a posterităţii acestuia – adultul de astăzi căruia, în lumea contemporană hipertehnologizată , unul dintre lucrurile care i-au reţinut în mod autoritar atenţia au fost cele mai frumoase picioare din lume, plimbându-se pe o stradă din capitala Suediei) nici nu poate avea altă părere.
După aproape trei ani petrecuţi la Stockholm, calmul suedezului contemporan în faţa unor astfel de minunăţii este singura reacţie care mi se pare normală. Natural mi se pare şi faptul că o parte din mine şopteşte mereu, vreau mai mult!
Nu există opţiuni eficiente, profitabile atunci când lăsăm conştiinţa liberă să ne călăuzească spre adevăr. Se poate alege doar între bine şi rău. Asemenea experienţe au însă prea mulţi adversari în persoana lui Tănase Vasilescu Lumânăraru. Dacă acest domn ajutat de slugile şi stăpânii săi nu ar fi creat falii profunde în istorie şi în realitatea românească probabil că nu trebuia să vin eu până în Scandinavia. Aş fi văzut acasă, în România, cele mai frumoase picioare din lume. O chestiune de destin individual.Un fleac.

Stockholm, 2012, iulie 25

 

 

autor Emanuel Stoica 

Tagged with:

Comentarii închise la Fir-ai al naibii, domnule Tănase Vasilescu Lumânăraru !

Câteva grade sub zero – din amintirile unuia care credea că e (bine să fii) jurnalist

Posted in Articole by Hopernicus on 09/01/2012


“ Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”
Luca 12, 24-25
S-a bătut cu ursul. În sân purta mereu coji de pâine. Zice că le-a înlocuit cu niscai medicamente. Nişte netrebnici i-au furat bruma de bani, ciomăgindu-l, în pădure, în timp ce purta grija celor zece capre. Animalele i le-a vândut cineva când era la spital.Prietenul lui cel mai bun a avut o soartă cumplită. L-a mâncat un consătean. Ţapul cu coarne uriaşe, de care era aşa mândru, îl încălzea iarna.
La 80 de ani, Vian Meteşan şi-a refăcut viaţa. Familia lui- un câine, berbecul Oacheş şi o pisică. Sunt… fericiţi. Toţi patru dorm sub ceea ce bătrânul a reuşit să ridice sub forma unui acoperiş. Aici parcă e mai cald. Afară îţi îngheaţă mucii în nas. O familie resemnată, în mizeria crâncenă pentru o fiinţă umană din Europa secolului XXI.
Cu câteva ierni în urmă, nişte politicieni îi promiteau o casă, o baracă în care să nu-l mai ningă.

*
Februarie 2006. Bătrânul răspunde sfios, parcă temător, la salutul de bineţe. Un câine îşi aruncă lătratul peste pârleaz şi priveşte curios, odată cu stăpânul. Omul se căzneşte să treacă peste gard un sac aproape gol în care, parcă, se zbenguie nişte paie.
-Vian Meteşan… Nu vă mai ţin minte. Da, aicea stau. Haidaţi. Aşa a decurs întâlnirea.
Pentru el timpul a încremenit. Spune că are 81 de ani. Are aproape 80. S-a născut în decembrie 1926 dar, după cum arată, parcă e din altă lume, parcă a coborât din legende, parcă e de-o seamă cu dealul pe care şi-a făcut bordei.
Între octogenar şi animalele cu care trăieşte există o legătură nevăzută, misterioasă. Îl urmează cu încrederea pe care un copil o are în părinte. Nici Vian Meteşan nu le dezamăgeşte. În fiecare dimineaţă el ştie că nu trebuie să le fie foame. Se mândreşte cu familia lui. Nu stă nici o clipă pe gânduri dacă i se propune să facă fotografii cu animalele. Mai ales, cu Oacheş berbecul, „că-i fain şi de-aia i-am zis aşa”, ţine să explice capul familiei. Oacheş are trei ani. „Cu de-astea am trăit”, parcă încearcă să se apere Vian Meteşan vorbind despre animale.
Înainte de a ajunge la spital, zdrobit de bâta unui nemernic, avea zece capre. Alături de ele, mândria lui – un ţap care înspăimânta şi lupii. Avea ochi de drac şi nişte coarne uriaşe. Pentru animale s-a bătut cu ursul. De frică s-a bătut cu el. „I-am dat cu săcurea peste bot”, spune bătrânul.
A scăpat cu bine de fiara din pădure. Oamenii însă i s-au arătat mult mai fioroşi. Copleşit, n-a mai putut să se apere.
-Care-o putut, o crezut că mor când am fost la spital şi
mi-o luat caprele… Aveam zece capre. Ţapu l-o tăiat. O zâs că are grijă de el da l-o tăiat, se destăinuie el.
Da, îşi aminteşte de politicienii care-i promiteau o casă ori o baracă în care să locuiască… Nu ştie de câte ori au trecut maşinile oficiale pe lângă bordeiul lui, nici nu-l interesează. A rămas tot afară. Nu-i priceput la politică şi nici nu-i pasă. Ştie că săracii ca el şi politicienii mincinoşi sunt o stare de fapt, o necesitate pentru cei care cunosc secretul înavuţirii pe spinarea celor mulţi.
Are silicoză şi în nopţile geroase se înveleşte cu o pătură. În tinereţe a fost miner câţiva ani. E pensionar. Micul lui noroc social era să-l coste viaţa. 150 de RON pensie. Sau 1.500.000. lei vechi care au fost pretextul bătăii cumplite îndurate de bătrân, în pădure, în timp ce-şi hrănea animalele. Aşa a ajuns, către apusul soarelui, pentru prima dată, în spital.
-M-o bătut unu din sat şi mi-o luat nişte bani când am fost în pădure să dau aşternut la capre, îşi aminteşte fără nici o urmă de resentiment în glas. Aşa a înţeles că acum are nevoie de medicamente. Le poartă în sân. Are silicoză şi se înveleşte cu o pătură… Sunt secretele vieţii lui Vian Meteşan…
Facem cunoştinţă cu berbecul Oacheş. Încornoratul pare-se că e cam timid. Aruncă în treacăt o privire de complezenţă dar are, cu siguranţă, alte planuri. Pufneşte, tropăie, abia aşteaptă să fie eliberat şi o zbugheşte bucuros către „dormitorul” lui Vian Meteşan. De fapt, spre casa lor. Bătrânul nu mai ascunde faptul că noaptea visele lui se cuibăresc într-un culcuş pe care-l împarte cu animalele.
O pisică perversă spionează discuţia. Se gudură pe lângă stăpân, face ochi dulci musafirilor nepoftiţi, trage concluzii, se plictiseşte… Cu o atitudine de cucoană neplăcut surprinsă, pune apoi coada sub semnul întrebării şi fuge, ascunzându-se în „cetatea” octogenarului.
-Dormiţi cu animalele, cu berbecul?- întrebare inutilă, de reporter nemernic…
-Da, că şi berebecu-i omu’ nimănui, ca şi mine. Aş putea să am şi eu o casă, spune într-un târziu. Da, aş sta cu animalele în ea, recunoaşte cu o seninătate tremurândă.
Ştie de ce trăieşte aşa. Pare că s-a resemnat. Are şi puterea să mai zâmbească uneori. Privirea lui – un hău dureros de albastru. Rudele şi lumea din sat nu-l înţeleg. E un ciudat, un fel de hippy. Nu prea are parte de mâncare gătită. Nici nu vezi prin preajma lui decât oale sparte, aruncate de alţii. Nu l-am întrebat la ce-i folosesc. Meteorologii, oameni deştepţi, au anunţat pentru la noapte nu ştiu câte grade sub zero. Cu siguranţă, undeva, acolo în Europa,Vian Meteşan va dormi bine. Îl încălzesc trei animale, familia lui. Ceilalţi oameni locuiesc departe.

 

autor  Emanuel Stoica

Tagged with:

Comentarii închise la Câteva grade sub zero – din amintirile unuia care credea că e (bine să fii) jurnalist

Întrebări şi felinare

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Taifasurile cu păianjenul meu preferat, Albert, sunt de cele mai multe ori imposibil de digerat…

Profitând de momentul de neatenţie în care umpleam paharul cu vin, Albert trecu la atac. Mă aşteptam dealtfel la o asemenea atitudine din partea lui… Eram pregătit, de aceea i-am şi oferit acest prilej. Era un fel de complicitate pe care intuiam că o recunoaşte. M-a enervat iarăşi. A pornit cu o întrebare care mi se pare într-o oarecare măsură inutilă.
-Ce simţi? Ce simţi când bei vin ori apă, ce simţi când te bucuri, ce simţi când eşti trist? Nu există nici o dovadă că, atunci când cineva vorbeşte despre culoarea roşie, percepe aceeaşi nuanţă ca şi vecinul. Poate că suntem legaţi doar de nişte convenţii verbale care ne fac să credem că vedem aceleaşi lucruri. Astfel, ni se întăreşte convingerea că suntem martori la fenomene pe care în realitate nu le înţelegem niciodată. Fiecare om are şansa de a-şi pune la un moment dat astfel de întrebări, adăugă Albert cu un fel de sfială.
Clocoteam.Trebuia să-i răspund cu aceeaşi monedă.
I-am povestit aşadar cum am remarcat un spectacol fascinant, oferit de nişte împătimiţi ai şahului. Îi observam seri la rând, încercându-şi puterile în cel mai complex şi puternic sport al minţii, unii dintre ei zăbovind până la ore târzii în parcul unde un arhitect inspirat a proiectat nişte mese de beton cu tabla de şah drept mozaic. I-am admirat pentru curajul de a-şi asuma riscul unei înfrângeri sub privirile unor cunoscători şi rivali. Este potrivit însă a vorbi şi despre posibila victorie. Fă-ţi mutarea şi treci de linie, l-am provocat. Ce greşeală !
-Trebuie să-ţi mărturisesc o convingere sinceră, veni replica lui Albert. De multe ori, un om care face ca umbra să cadă într-un anumit fel, sub lumina felinarelor, este mai puternic decât toţi politicienii din lume. Trecătorii sunt marcaţi de starea de spirit pe care o evocă ideea lui.
De fiecare dată când trece un om pe sub lumina unui felinar simte ceea ce şi-a dorit cel care l-a pus acolo. Mai mult sau mai puţin. Întotdeauna, într-o anumită măsură.
Simţeam că iau foc. Cred că ştia ce urmează. Am pus mâna pe mătură şi l-am basculat într-un făraş. Am încercat să fiu cât mai puţin violent atunci când l-am dat afară.
Personal nu am nimic împotriva păianjenilor, m-am justificat. Ba chiar mi se par simpatici. Trebuie să pricepi, măcar de data asta, că altfel nu se poate. Ai întrecut măsura, i-am reproşat aproape ţipând. Am trântit uşa. Nu a protestat. Cunoştea replica aproape pe de rost. Nu l-am întrebat dar suspectez că se amuza teribil de fiecare dată când se întâmpla asta… De atunci, am mai căpătat o obsesie. Spun tuturor, fără reţinere, că e bine să avem grijă când trecem seara pe lângă felinare.
Probabil că doctorul a vrut să mă protejeze. I-am spus şi lui ca trebuie să fie atent. E un om curajos. Deşi mi-a oferit această cameră albă, impecabil de curată, amenajată spartan, el şi cei din personalul hotelului se plimbă pe lângă felinare fără măsuri de precauţie. I-am văzut, într-o seară, printre gratiile care lui Albert i se păreau inestetice şi inutile.
Albert e un prieten adevărat. Încă mă mai vizitează, în pofida faptului că l-am mai dat afară de câteva ori.Cred că ar trebui să-l întreb pe doctor dacă nu cumva am o problemă afectivă. Mă consider un individ destul de manierat şi altfel nu-mi explic aceste excese de impoliteţe.

 

autor  Emanuel Stoica

Tagged with:

Comentarii închise la Întrebări şi felinare

Ferestre pentru irealitate – fragment

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

 

fragment din volumul bilingv de proză scurtă “Ferestre pentru irealitate”

De ce se înghesuia lumea să-l audă pe Profesor ? Fenomenul căpătase proporţii care nu mai puteau fi neglijate. La un moment dat fusese cercetat discret, apoi destul de insistent, chiar audiat, neoficial, de către unii reprezentanţi ai autorităţilor.
După două săptămâni de la această întâmplare, un val de demisii şi concedieri zguduise instituţiile implicate. Era vorba mai ales de cei care îl ascultaseră – toţi, peste noapte, alţi oameni. Iniţiatorul operaţiunii îşi dăduse demisia sub pretextul că vrea să-şi dedice timpul studiului ADN-ului albinelor şi folclorului românesc. Un sociolog al poliţiei plecase la mănăstire iar alţi anchetatori de carieră, valoroşi, se apucaseră de colecţionat timbre, de studiat problema realizării unui perpetuum mobile de speţa întâi, de horticultură, ori deveniseră peste noapte pasionaţi de cotaţiile bursiere.
Despre trecutul lui se ştiau puţine lucruri. Copil fiind, se îmbolnăvise. Era aproape de moarte… Părinţii, disperaţi. O babă i-a învăţat că un obicei vechi îl va salva. Micuţul trebuia să fie vândut, simbolic. Nu oricum. Ritualul cerea să fie vândut pe fereastră. S-au târguit. Bătrâna l-a cumpărat pentru câţiva bănuţi. L-a primit prin fereastra căsuţei în care se născuse. De atunci nu-l mai atinsese nici măcar o banală răceală.
Intriga faptul că nimeni nu-şi amintea niciodată cu acurateţe discursul lui. Excepţie făcea un mesaj despre ferestre. Încercările de a-l înregistra eşuaseră. Specialiştii echipelor de investigaţii erau consternaţi. Un fenomen ciudat făcea ca doar fragmente, aparent lipsite de sens, să fie păstrate de dispozitive. O asemenea înregistrare era, parcă, o glumă făcută pe seama şefului echipei de detectivi. Profesorul rostea un citat din Juvenal : „Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues”. Au tradus: „Dacă pleci să iei cina în oraş fără a-ţi face testamentul, ignorând pericolele care te ameninţă de la fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine şi să nu-ţi cadă în cap decât conţinutul unui ţucal care se goleşte.”
-Şi… restul ? Unde e restul vorbăriei, urlase şeful anchetei.
-Nu există decât un zgomot de fond, neinteligibil, răspunse subordonatul scărpinându-se în urechile ce-i fuseseră astupate ore întregi cu dopurile menite să-l ferească de o ipotetică hipnoză colectivă, indusă prin cuvinte.
Cel vizat nu avea cum să le împărtăşească îngrijorarea. Aflase absolut întâmplător că a atras atenţia. Timpul era însă prea preţios pentru ca astfel de amănunte să-i reţină atenţia. Amfiteatrul Ireconciliabilei Sincerităţi – mereu plin. Profesorul îl făcuse cunoscut pe toate continentele. Se făceau uneori glume din cauza unicei lui dovezi de monotonie verbală: „Fereastra se închide – o exprimare familiară celor care au de a face cu calculatoarele când li se spune, în limba engleză, <windows is shutting down> ”. Fraza era rostită întotdeauna cu aceeaşi tonalitate dar în cele mai neaşteptate momente, ori de câte ori îşi ţinea prelegerea.
Nu s-a abţinut nici la biserică. Invitat să rostească o scurtă alocuţiune despre rolul intelectualilor în rezolvarea problemelor sociale ale comunităţii şi un îndemn pentru participarea la o campanie umanitară de strângere de fonduri, îşi începuse cu timiditate discursul. Nimeni nu mai ţinea minte ce vorbise timp de peste două ore. Toţi îşi aminteau însă celebra frază. În loc de „Amin”, încheiase cu veşnica lui fereastră care se închide.
Venea toamna. Chiar şi arhitectura oraşului parcă se schimbase, în competiţia pentru evidenţierea ferestrelor care făcuseră faimă comunităţii. Se înfiinţase şi un muzeu al ferestrelor. În aşteptarea discursului săptămânal, curioşi din toată lumea îi călcau pragul. Atunci s-a declanşat lanţul evenimentelor ajunse sub lupa specialiştilor de la Institutul de Cercetare a Certitudinii Dubiilor. O organizaţie nonguvernamentală la modă, Grupul Anonimilor care Identifică Idei pe Termen Mediu şi Lung,  a avut curajul să propună schimbarea numelui centrului administrativ în Windowsburg.
Nimeni nu mai îndrăznise să se apropie de uşa biroului guvernatorului în ziua aceea. O avalanşă de situaţii îi făcuseră nervii praf. O ştire care ajunsese pe fluxurile internaţionale anunţa că într-o maşină din parcarea guvernului fuseseră descoperite şaizeci de kilograme de heroină, ultimul sondaj real îl plasa pe un loc codaş în topul popularităţii, ultima ispravă a societăţii civile îl făcuse să explodeze. Parcă era turbat.
-Cum îşi permit să facă asemenea propuneri fără să fiu şi eu consultat? Cine conduce aici? Îi bag la puşcărie! Şi voi, ce păziţi? Dormiţi în papucii statului în timp ce gaşca asta de sectanţi îşi face de cap într-un oraş de sub autoritatea mea ? Afaaaaaară ! Şi să nu mai prind pe nimeni că poartă ochelari în sediul instituţiei mele !

**
Planul se baza pe o dezvăluire de proporţii. Publicul trebuia să afle ceva compromiţător, care să-l dea jos de pe soclu. Ar fi fost bine să fie contrazis, ideile să i se sfărâme, eventual să se demonstreze că Profesorul este un impostor. Ferestrele nu erau atât de importante, până la urmă. Ca guvernator, avea proiecte mult mai mari. Comunitatea ar fi trebuit chiar să-i fie recunoscătoare că o scotea din această amorţeală neproductivă. Niciodată nu avusese încredere în valoarea economică a unor calităţi ale indivizilor dezinteresaţi. Asemenea indivizi se află într-o zonă greu de controlat. În plus, ceea ce se întâmpla i se părea o iluzie. Bine, acum se perindă tot felul de ciudaţi prin zonă şi-şi cheltuie banii pe prostiile astea legate de ferestre. Dar după ce dispare Profesorul ? Industrializarea era soluţia pe care o propusese. Calculele lui demonstrau eficienţa.
Durase aproape o săptămână până când gândul i se transformase în obsesie. Existenţa, munca Profesorului şi efectele ei transformaseră percepţia, stilul, viaţa comunităţii. Ar fi putut să-l folosească la fel ca pe ceilalţi. Îi scăpa mereu printre degete. Bani? Funcţii? Omul acela se purta ca şi cum nici n-ar fi contat. Părea lipsit de instinct de conservare. Vorbea prea mult, trebuia trimis pe tuşă… Începuseră problemele. Primul semn apăruse. Un sentiment de disconfort maxim… Situaţia scăpa de sub control.
Acest individ e o ameninţare. Cu siguranţă, ascunde ceva, îşi zise. Chiar dacă ar fi leprosul cu cele mai multe degete din oraş, tot bolnav trebuie să fie. Cu un minim efort, lucrul acesta l-ar putea face mai puţin interesant, convingător… Poate chiar l-ar trimite în anonimat, acolo unde îi e locul.
-Cheamă-l pe Vânător. Spune-i că am o propunere interesantă pentru el. Urmări cu coada ochiului paşii secretarei care se retrăgea în vârful degetelor. Da, e soluţia cea mai la îndemână, instrumentul potrivit, şopti pentru sine, zâmbind mirosului îmbietor al cafelei proaspăt pregătită de subalternă.
Vânătorul fusese şi el profesor, într-o perioadă în care ferestrele nu erau atât de importante. Instinctul lui ucigaş era în acea vreme mai puţin evident. Victimele – cel puţin la fel de numeroase. Plăcerea de a demonstra de ce este în stare o îmbinase perfect cu interesul. Se vindea ieftin. În ultima vreme era din ce în ce mai izolat. Capacitatea lui de a distruge nu scăzuse însă. Se simţea o rotiţă importantă într-un angrenaj uriaş. Aparent, nimeni nu-i sesiza micimea. Cultiva la acest nivel, cu o isteţime diabolică, o imagine disproporţionată. Una dintre acele oglinzi de bâlci, care te fac să arăţi dublu dimensionat, îi asigurase succesele.
-Totul trebuie să pară firesc, insistă guvernatorul în timpul sfatului de taină.
-Da, cel mai bine ar fi ca una dintre conferinţe să se desfăşoare sub patronajul tău. Eşti un om bogat, îţi permiţi asta, faci un serviciu comunităţii, dă bine la imagine. Inviţi şi oamenii noştri care să-i pună câteva întrebări. Mă ocup eu de asta, dacă eşti de acord, sondă terenul Vânătorul. Îl ştiu de multă vreme. I-am căutat tot felul de bube-n cap. Nu are nimic special. În ultima vreme a devenit cam beţiv, a luat-o razna. Putem să ne folosim de asta. Nici măcar nu e bogat. Oricum, sunt de acord că trebuie să scăpăm de el. Eu spuneam asta de multă vreme. Toate tâmpeniile pe care le promovează nu aduc nimic bun. Doar nu o să-i lăsăm pe proştii ăştia să facă ce vor ei, zâmbi el cu subînţeles. Părerile tale ar trebui să fie mult mai importante şi bine promovate, continuă. Mă cunoşti, întotdeauna am vrut să fie bine, insistă, fără ruşine. Şi pentru toţi trebuie să fie aşa, adăugă cu voce afectată.
E un om foarte periculos, gândi guvernatorul. Până una-alta, o să-i dau apă la moară. Îmi convine. Pe urmă, o să-i dau un os de ros. Folositor, un asemenea instrument. Ştie multe. Dacă mă deranjează, sigur că o să scap de el cumva. Sunt prea puternic pentru un astfel de individ.
Vânătorul jubila. De data asta îi făcea plăcere. Nu uitase că fusese lovit de refuzul profesorului. Cu ani în urmă, îi ceruse să strecoare în logoreea lui vorbe veninoase despre un „vânat”. La acest nivel Vânătorul ştia să lucreze cu mare eficienţă. Ce-i drept, avusese parte şi de adversari prea puţin aplecaţi spre laturi profunde ale artei strategiei. Conjunctura fusese multă vreme favorabilă tehnicilor sale de luptă fără reguli. Altfel, ar fi avut mari şanse să fie un personaj neînsemnat. Constatase deja că lucrurile s-au mai schimbat. Oferta guvernatorului venise la fix. Celelalte preocupări deveniseră secundare. Visa să-şi vadă ţinta pe catafalc. Recapitulă rapid, ca să evalueze obiectiv situaţia. Datornicii guvernatorului, din toate straturile sociale, intraţi în hora conjuncturii, din interese uneori prea mărunte. Multora le era greaţă de el. Chiar şi pentru cei care simţeau acut grotescul situaţiei, era cale grea de întoarcere. Slugile perfecte care-l înconjurau nu simţeau decât teamă ori gândul la o carieră pe care altfel nu puteau s-o dezvolte în interiorul sistemului. Capacitatea de manipulare a Vânătorului îi pusese însă pe mulţi în postura de marionete. La treabă ! Se pregăti cu oarecare euforie pentru acţiune.
Nu trebui să treacă nici măcar o lună şi evenimentul era pregătit în cele mai mici detalii. Acţiuni ample de promovare anunţau o reuniune la care participă unele dintre cele mai respectate nume ale vieţii publice, universitari, lideri de opinie în domenii multiple. Profesorul se trezi, dintr-o dată, cap de afiş într-o dezbatere despre irealitatea irealităţii, bazele ei matematice, societatea contemporană, moralitatea şi pragmatismul ştiinţei. De la început, simţise că e ceva în neregulă la conceptul supus dezbaterii. Irealitatea irealităţii… Cum adică „ Eu nu exist” ? I se părea că avea ceva ascuns, care neagă inclusiv propria-şi existenţă conceptuală, într-un atac pe la spate asupra parametrilor subiectivi cărora le datorează apariţia, determinată tocmai de conştiinţa de sine a umanităţii-specie. Avea impresia că are în faţă un concept evanescent, diabolic chiar prin ingeniozitate în compoziţie, şi tocmai de aceea, atât de fals formulat. Inestetic, într-un sens care nu sfidează absolutul, pervers. O să pună doar nişte ghilimele, pe unul dintre cele două cuvinte, pentru început. Asta, ca aperitiv, decise Profesorul. Până la urmă provocarea i se părea infantilă. Într-un fel dezamăgit, îl consolă amintirea celor cu care dezbătea probleme serioase, într-un spaţiu neoficial.
În realitate, planurile lui se vedeau nevoite să suporte o oarecare doză de amânare. Discuţiile aveau să fie dirijate în alt registru logic decât cel pe care şi-l imaginase. Nu avea de unde să ştie însă.
-Având în vedere contextul socio-economic special care caracterizează în ultima perioadă entităţile administrative pe care le cunosc cel mai bine, context pe care în cunoştinţă de cauză îl descriu cu îngrijorare ca fiind neproductiv, poate chiar nociv pe termen lung, supun atenţiei dumneavoastră provocarea de a trece prin ecuaţia enunţului temei conferinţei, această temă. Am identificat cauzele problemelor. La această provocare trebuie să răspundă toţi intelectualii. De aceea, propun ca primă temă pentru dezbatere această problematică. Comunitatea noastră trebuie să se pună în valoare prin ceva mult mai important decât ferestrele. Sunt de părere că importanţa lor în viaţa noastră este exagerată, atacă guvernatorul în discursul de deschidere a manifestării.
Multora nu le venea să creadă că se întâmplă aşa ceva. Circulaseră nişte zvonuri dar erau atât de slab perceptibile încât nu le dăduse aproape nimeni atenţie.
-Primul pe lista celor ce iau cuvântul este Profesorul, anunţă din prezidiu decanul Facultăţii de Idei Laminate.
Pe feţele tuturor – încordare, curiozitate. Câţiva îşi dădeau coate pe furiş. Veniseră să se amuze. Oamenii tocmiţi de guvernator îşi făcuseră meseria.

***
Avea emoţii. De fiecare dată păţea la fel. Vocea i se auzi tuşind încetişor. Înţelesese. Era la un proces. Nu-şi învrednici adversarul nici măcar cu o privire. Se abţinu să-l întrebe cum şi-ar imagina el irealitatea. Trebuia să-i arate cu ce cuvinte s-o descrie, mai întâi. Nu pentru cei care erau de faţă conta cel mai mult acest aspect. Declanşatorul situaţiei trebuia mai întâi trezit din impotenţa voinţei de a dărui cel puţin la fel de mult cât primeşte. Era inteligent ca să priceapă asta. Făcuse însă alegerea greşită, fiind leneş într-un moment crucial din viaţa lui. Acum era în stare să suporte consecinţele. Avea nevoie de asta ca să se vindece. Era o şansă pe care ar putea să i-o ofere. Emotiv, Profesorul patină puţin în convenţionalul acela existenţial, provincial şi antipatic, dar se descurcă :
-Onoarea de a-mi expune mesajul în faţa dumneavoastră nu mă scuteşte de îndatorirea de a trage un semnal de alarmă referitor la faptul că am identificat unele încercări de a se defini aici concepte într-un mod dirijat, lipsit de acea moralitate sub sigla căreia ne-am adunat. Îndrăznesc să cred că e vorba despre încercări de manipulare a opiniei într-un fel care afectează grav şi intenţionat spaţiul public. Această impresie mă face să am reţineri în a răspunde provocării temei sub care se desfăşoară întâlnirea noastră. Le voi depăşi, având încredere în faptul că, fără îndoială, inteligenţa şi înţelepciunea vor avea câştig de cauză.
Apelul lui la echilibru fusese transmis. Punctele în care ricoşase erau aproape palpabile. Avea simţul acela al centrilor energetici. Îl ajuta să vadă atât de bine fluidele mentale neprietenoase… Continuă, încercând să uite încordarea de prădător care se citea în jurul unora:
Doresc să argumentez însă ceea ce spuneam despre spaţiul public şi realităţile nu tocmai plăcute care se află în relaţie cu acesta. Spaţiul public e cam privat. Fără să ne dăm seama, au pus piciorul pe el acele segmente care se numesc exponenţi. E adevărat, spaţiul public şi-a etalat modestia şi nu s-a deschis întru totul, niciodată, ideii de public. A stat mereu sub semnul unor interdicţii şi limitări instituţionale. În spaţiul public nu ai acces dacă trăieşti într-o lume dezechilibrată, decât… aşa, într-un sens iluzoriu… E bine că are un nume frumos, dar e bine şi că stă poliţia să-l păzească. Altfel, spaţiul public poate fi vandalizat tocmai din cauză că e uneori inaccesibil. Ori, tocmai pentru că e prea uşor de pătruns în el. Acelaşi spaţiu devine însă şi neatractiv. Uneori se renunţă la el. Unul dintre cele mai elocvente exemple ar putea fi cel al studenţilor. Ce impact aveau odată opiniile lor, câtă importanţă li se acorda! Încercarea politicienilor de a atrage studenţii în acţiuni publice a avut efecte benefice mai ales pentru imaginea politicienilor.
Într-un colţ al amfiteatrului observă agitaţie. Câţiva indivizi dădeau semne că-i sugrumă nodul de la cravată. Pentru o secundă se simţi foarte singur. Părea că nu mai observase nimeni detaliul. Buna dispoziţie îi reveni repede, se simţea liber. Murmurele nu-i puneau probleme:
Ar putea fi o explicaţie şi a faptului că imediat după alegeri are loc o letargie a exprimării pe acest plan. În fine, nici nu mai contează aşa de mult amănuntele. Dacă un puşti de liceu trânteşte un grafitti, dă pretexte celui care se crede mai bun să ţină nişte prelegeri pe aceeaşi temă. E ca într-un ecosistem. El dăinuieşte pentru că se autoalimentează, nu se vrea ori nu se poate altfel… Mulţi poliţişti ar fi înspăimântaţi, spre exemplu, dacă ar dispărea peste noapte specia infractorilor. Pentru simplul motiv că le place ceea ce fac şi nu-şi imaginează altă lume. Alţii au viziuni opuse. Exemplele pot continua, cu reprezentanţi ai sistemului, în toate sensurile.
-Vă întrerup! Deci…ca intelectual dar şi ca om politic, reprezentant al sistemului, cred că vorbele dumnevoastră sună pretenţios dar sunt lipsite de conţinut. Vă rugăm să prezentaţi situaţii concrete, mai ales având în vedere faptul că puneţi la îndoială, fără alte argumente decât nişte impresii pe care le aveţi, deci, puneţi la îndoială credibilitatea şi activitatea unor aleşi. Mai mult, mi se pare grav că aici este pusă sub semnul întrebării însăşi logica reprezentativităţii democratice. Deci, ce doriţi domnule, să puneţi în pericol ordinea socială? Deci, cu bune şi rele, ea v-a oferit prilejul să vă manifestaţi aşa, în spaţiul public pe care tocmai l-aţi mânjit cu noroi. Să ştiţi că a vota legi implică responsabilităţi, nu e ceva atât de uşor precum pare, izbucni senatorul C. Deci, politica e o artă pe care eu şi colegii mei o punem în slujba cetăţenilor, a alegătorilor, pentru interesele lor. Aberaţiile pe care le-aţi rostit mă îndreptăţesc să cred că sunteţi rupt de realitate, inadaptat social. Deci, cu atât mai grav acest lucru, cu cât otrava aceasta e împrăştiată în public, într-un mod iresponsabil, fără a suporta sancţiuni. Ceea ce nu trebuie şi cred, deci, că nu va mai dura mult…
-Observ o deosebită lejeritate în exprimarea dumneavoastră, în felul în care trageţi concluzii şi în felul în care vă însuşiţi atitudini pe care le-aş numi cu indulgenţă… surprinzătoare. Constatarea mă motivează să renunţ la reţinerea de a vă răspunde pe aceeaşi lungime de undă.
-Deci, ar fi de bun simţ să adoptaţi o atitudine responsabilă, aşa cum îi stă bine unui om care pretinde că merită atenţia publică, forţă nota senatorul.
-Aşadar politică… Un punct de vedere bazat pe observaţii ale unor fapte dar şi pe percepţia opiniei publice, poate ar fi satisfăcător pentru dumneavoastră. Se pare că originile politicii şi ale războiului au fost descoperite în junglă, la cimpanzei. Într-un demers ştiinţific, maimuţele au fost filmate “cu camera ascunsă”, în timp ce-şi măcelăreau semenii. Partea doveditoare ar fi aceea că nu aveau nevoie să ucidă neapărat dar o făceau ca să creeze relaţii politice în cadrul grupului. Dacă ne tragem din maimuţe, cum spun evoluţioniştii, atunci e clar de unde vin multe dintre obiceiurile sociale ale omenirii. Dacă nu, iarăşi lucrurile sunt limpezi, pentru că cele mai multe dintre invenţiile umane sunt adaptări şi copii ale unor observaţii din natură. Deosebirea ar fi aceea că, la oameni, arta politică a cimpanzeilor e mult mai rafinată. Ea poartă tot felul de denumiri şi explicaţii cu caracter doct, necesar, ca să nu mai fie nici un fel de îndoieli în legătură cu necesitatea manevrei prin care se desfăşoară agresiunile. Recapitulând, privind spre trecut, spre prezent şi spre ceea ce anunţă politicienii pentru viitor, avem parte tot de viziunea luptei cimpanzeilor din junglă. Ori, cel puţin, asemuirile sunt atât de la îndemână încât nici nu e nevoie de efort ca să vezi cât de aproape se află “cimpanzeus politicus”. Sintagma descrie sugestiv specia. Spre deosebire de cei din junglă, care se scarpină reciproc, în semn de afecţiune, după ce au mai sfâşiat o maimuţă mică, cei purtători de costume şi cravată se scobesc în nas prin aula parlamentului, se scarpină pe burtă în timp ce fac reguli pentru ceilalţi, spunând că le respectă şi ei, se scarpină în declaraţii cu iz de importanţă naţională dar care au doar menirea de a le confirma calitatea de politicieni. Astfel, în foarte multe cazuri, costumele Armani şi lap-topurile şmechere sunt nişte accesorii înhăţate de nişte indivizi ce dau dovadă de un uimitor comportament social. Dacă există nemulţumiri, să nu se mire nimeni. Adesea, regulile sunt făcute de nişte cimpanzei care au acces la o tehnică avansată.
-Deci, cred că o să vă dau în judecată, interveni ascuţit senatorul. Aţi depăşit orice limită. Am martori, continuă agitându-se, ca şi cum fotoliul l-ar fi muşcat. Deci, eu nu sunt oricine. Sunt parlamentar ales. Deci m-aţi jignit în public pe mine şi colegii mei, parlamentul, o instituţie care face legi, deci Legislativul, una dintre puterile statului. Lucrurile n-or să rămână aşa, vociferă politicianul, ascunzându-şi batista udă sub şezut .
– Atmosfera s-a încins, de aceea poate că ar fi bine să dialogăm în termeni civilizaţi, ca nişte intelectuali veritabili, respectându-i şi pe cei care ascultă, interveni, cu ton ostentativ, Vânătorul. E vorba aici şi de imaginea noastră în lume, să nu uităm că la discuţii asistă zeci de intelectuali din ţări străine, adăugă el.
– Eu propun în acest caz să deschidem fereastra, poate ne mai răcorim, replică profesorul. Fără să aştepte vreun răspuns, purcese la fapte. Continuă apoi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:
Nu ştiu ce fereastră aţi închis astăzi şi nu ştiu nici ce fereastră s-a închis singură. E de preferat să nu-ţi închidă altul fereastra. Mai bine o închizi singur. Asta, dacă eşti un om care mai are ceva respect faţă de propria-i persoană. Dacă încearcă cineva să vă închidă fereastra fără să i-o cereţi, asiguraţi-vă că mai aveţi una deschisă. Şi nu uitaţi să trageţi de ea când degetele intrusului pot fi prinse dureros între rame. Doar ca să reţină că nu e politicos şi normal ceea ce face. Dacă insistă şi vrea să se dea geamgiu, fiind făcător de plăcinte ori vreun fals cântăreţ la fluierul piciorului, va avea o experienţă plină de înţelepciune şi folositoare pentru viitor. Mereu e nevoie de aer. De aer curat. Uneori realitatea impune o reacţie la ceea ce se întâmplă în jur.
Senatorul explodă:
-Iarăşi ferestrele? Furia i se descărcă în întrebarea rostită cu patima unei gospodine care trebuie să spele de trei ori pe zi rufele murdărite de un copil neastâmpărat. Improviză un răgaz ca să construiască argumente, ducându-şi batista recuperată la fruntea inundată de transpiraţie…
Deci, nu vi se pare că această obsesie indică ceva patologic? Deci, se desluşesc în vorbele dumneavoastră dovezi de extremism, propagandă spre violenţă şi dezordine socială, punctă el cu degetul arătător spre tavan. Vizitaţi domnule un medic! Parcă încercaţi să impuneţi o religie a ferestrelor… Sunteţi şi înverşunat când faceţi asta. Să fim rezonabili… Deci, această viziune, pe lângă faptul că nu are nimic de a face cu realitatea, subminează bunele moravuri. Deci, sunteţi un pericol social! Deci, cu siguranţă, acest tip de atitudine trebuie sancţionat exemplar, deci, conform legilor, încheie el privind triumfător către aplaudacii din sală.
-Aş fi putut să aleg alt subiect. Mi s-a năzărit să vorbesc despre ferestre. Aceasta însă cred că este mai curând obsesia unora cărora nu le convine tema. Nimeni nu poate fi obligat să asculte ori să discute un subiect dezagreabil. Suntem liberi!? Mă încearcă un zâmbet, gândindu-mă la înverşunarea declanşată de subiect. Mă grăbesc să vă atrag atenţia însă, asupra gratiilor mentale pe care le inoculează atitudini de acest fel. În primul rând, compromisul construieşte gratii. O faţă a lui este sărăcia şi autosărăcirea. O recunoşti în realităţi pe care persoane importante, siste-me, le ignoră, ori pentru care n-au remedii serioase. Un exemplu ar fi gestul puiului de om arestat mental de părinţii
care-l încurajează să practice minciuna cerşetoriei doar pentru a căpăta uşor un ban nemuncit. Peste drum, nu e vreo familie regală. Nişte oameni îşi construiesc fericirea pe normalitate. Nu sunt bogaţi, nici nu vor să pară săraci. Sunt exact aşa cum crede oricine că trebuie să fie. Copilul nu se fereşte să alerge cu bucurie spre părinţi. Nici nu creşte cu reperul mental al milogelii. Situaţii banale, ca acestea, construiesc zilnic destine, mentalităţi de prinţ şi reflexe de cerşetor. Ele apar şi pe alte coordonate, aparent normale. Mai târziu, îi vezi pe cei ce au devenit deja oameni în toată firea, bucurându-se de lipsa cătuşelor mentale ori voluntari la jug, construindu-şi bucurii şi nevoi meschine, ghilotină de aparenţe şi gratii existenţei. Vezi lorzi care nu au altă icoană decât conştiinţa curată şi măsura binelui lăsat în urmă dar şi luptători pentru care binele ori răul se evaluează doar vizavi de propria existenţă.
Un exerciţiu, cel puţin interesant, poate fi acela în care poţi privi oamenii simpli din societăţi care au marginalizat prostia şi meschinăria. Nu de puţine ori, se poate remarca acolo faptul că în faţa gafelor, a gesturilor deplasate, bunul simţ rămâne fără replică agresivă. Semnal că unde se întâmplă aşa, decenţa se simte acasă… Un loc fără gratii. E adevărat însă faptul că bunul simţ e întotdeauna luat prin surprindere. Prin natura ei, buna cuviinţă nu se antrenează special pentru confruntări cu prostia. Aceasta este una dintre trăsăturile şi slăbiciunile ei.
-Ar trebui să-i întrebăm poate pe turiştii japonezi prezenţi, cât de mult aţi făcut de râs comunitatea şi sistemul nostru tradiţional de valori prin afirmaţii hazardate ? Eu patronez această reuniune cu intenţia de a aduce un plus de valoare, nu pentru a crea prejudicii comunităţii pe care o servesc. Aţi adus în discuţie numai critici la adresa activităţii instituţiilor. Ce fel de politică faceţi ? Aici nimeni nu e prost domnule, izbucni guvernatorul.
– Răspunsul nostru este un omagiu la adresa Profesorului, se ridică o voce din sală. Într-o franceză fără cusur, se prezentă: Ishimaru Kazuma- profesor de arhitectură spirituală. Mă aflu aici împreună cu studenţii mei. Asistăm cel puţin odată pe an la cursurile Profesorului. Investim astfel în cercetare. Un proiect pe care universitatea noastră îl derulează în parteneriat cu firma cunoscutului om de afaceri Watanabe Makoto se apropie de finalizare, cu rezultate remarcabile, aplicabile atât în domeniul construcţiilor cât şi în cel al microprocesoarelor dar şi în industra alimentară. Multe dintre ideile noastre au pornit de aici, ascultând conferinţele Profesorului. Grupul nostru de studiu intenţionează să colaboreze şi la un proiect în domeniul transportului. Ideea ne-a venit chiar astăzi. E vorba de abordarea problemei eficienţei teleportării, într-un viitor apropiat. Vă mulţumim pentru onoarea de a asista la aceste discuţii care sunt o sursă de inspiraţie importantă pentru noi.
– De ce să nu se pronunţe în primul rând reprezentanţii oamenilor noştri de afaceri, interveni Vânătorul. Toată lumea ştie că li s-a acordat o atenţie specială, mai ales din partea guvernatorului, a scris şi presa, de atâtea ori. E ciudat că unii se dezvoltă, în timp ce la noi, specialiştii, economiştii, spun că lucrurile ar putea să ia o întorsătură neplăcută.
-Eu nu sunt chiar aşa de credul, sări cu gura preşedintele Asociaţiei Luptătorilor Pentru Profit cu Orice Preţ. Nu ştiu ce se întâmplă prin alte ţări dar aici, la noi, uite că întreprinzătorii au probleme. Mie mi-a fost afectată grav cifra de afaceri din cauză că promovarea asta deşănţată a ferestrelor a trecut în plan secund una dintre afacerile mele, înfloritoare înainte, amenajarea pivniţelor. Iar eu sunt specialist în aşa ceva, domnilor! Am ridicat pivniţele la rang de artă! Pivniţele mele, pivniţe blindate, ermetice, antiatomice, pivniţele supertehnologizate, chiar şi pivniţele pentru care personalul s-a specializat, a studiat Feng Shui – am cheltuit o grămadă de bani pentru asta – sunt acum desuete! Excavatoarele mele, târnăcoapele, lopeţile, zac ruginite, pentru că angajaţii au luat-o razna, ascultându-l pe Profesorul căruia îi aduceţi atâtea elogii… Imaginaţi-vă ! Un angajat de-al meu, care abia ştia să citească, este acum pe undeva prin Tibet, filosofând cu călugării de acolo. Unul dintre clienţii mei cei mai buni şi-a vândut vilele pentru care întocmisem proiectele unor buncăre antiatomice de toată frumuseţea! Şi-a vândut şi afacerile! S-a înhăitat cu cel de la târnacop şi fac acum vindecări bioenergetice pentru care nu cer bani ! Noroc cu iniţiativele guvernatorului, care au deschis larg porţile unor prefaceri înnoitoare, noi orizonturi de dezvoltare. Suntem fruntaşi pe ţară dacă ne referim la analize de specialitate în cadrul unor dezbateri cu întreprinzătorii pentru evoluţia economiei. Asta ne dă speranţe, motivaţii, încheie antreprenorul, aruncând ocheade către guvernator.
-Cu deosebit respect, ţin să reamintesc faptul că evenimentul la care participăm este dedicat unor comunicări ştiinţifice. Iar rolul de moderator se află în custodia unui reprezentant al Universităţii… Sigur că da, este o mare onoare pentru noi să… asistăm la o dezbatere dinamică, împlinită de conţinutul unor remarci încărcate de înţelepciunea experienţei, referitoare la interesele pe termen lung ale societăţii, se înmuie, treptat, decanul Facultăţii de Idei Laminate, descifrând un bileţel trimis de Vânător. Hârtia, mâzgălită cu ora şi locul în care-şi întâlnise amanta, o seară mai devreme, avu darul să-l transforme, brusc, într-un personaj căruia i se topeau picioarele. Galben la minte şi la faţă, glasul îi împrumută culoarea şofranului. Chiar şi scaunul îi împărtăşi starea, pierzându-şi echilibrul.
-Te simţi bine domnu’ decan ? Ironia din glasul guvernatorului era evidentă doar pentru trei persoane din amfiteatru.
-Sigur, mulţumesc, scaunul e de vină, zâmbi strâmb moderatorul.
-Semne…veni replica rânjită a guvernatorului. Iată un suspect pentru orice cadru medical familiarizat cu simptomele hepatitei, continuă el să se amuze în gând, cunoscând amănuntele subitei transformări a reprezentantului catedrei de Idei Laminate… Pentru momentul ăsta o să-i măresc simbria Vânătorului…
Sentimentul puterii îl copleşea. Mâinile i se frecau involuntar. Încercă să se controleze, aşa-i stătea bine. Era posesorul adevărului…Da…Ce egal ? Era mai puternic de o mie de ori decât Profesorul ! Să-i schimbi pe oameni ? Simplu, când ai catalizatorul perfect! Banii fac totul ! Puterea lor i-ar putea face să-şi renege şi moştenirea genetică! Trebuia să păstreze totuşi aparenţele:
Sunt măgulit de faptul că intelectuali de mare valoare, precum domnul decan al Facultăţii de Idei Laminate, apreciază, se declară de acord cu punctul de vedere exprimat de doritorii progresului social-economic, ale căror valori la împărtăşesc şi promovez. Vă mulţumesc pentru aprecieri domnule decan, călcă el şi mai apăsat pe umilinţa universitarului. Euforia momentului îi suspendă percepţia sensului pronumelui de politeţe:
-Ce zici Profesore, crezi că părerile colegilor te-ar face să-ţi revizuieşti punctul de vedere ?
Grotescul situaţiei amuţi asistenţa. Secunde interminabile, într-o linişte infernală, respiraţia excitată a guvernatorului violă microfonul.
-Mă văd pus în situaţia de a face o mărturisire. Trebuie să fiu recunoscător pentru că mi s-a oferit acest prilej. Din copilărie, m-au fascinat poveştile. Am înţeles, într-un târziu, de ce se spune că unele poveşti transmit învăţăminte, adevăruri de mare valoare. Uimitor, sunt depăşite de realitate. M-au convins poveştile despre pitici. Mereu, aceste personaje- mai ales când sunt malefice- apar ca entităţi cu intelect matur şi responsabilităţi. Piticii răi, gnomii din lumea noastră sunt de mii de ori mai vizibili. Din mai multe motive. Primul, li se pare că sunt mari. Dar sunt pitici şi mai mari, pentru simplul motiv că au suflet. Aş putea să enumăr câteva exemple. Nu voi cădea însă în capcana tentaţiei de a pune mizeria indivizilor sub lupă. Găsesc însă că în aceste împrejurări este necesar şi potrivit să le pun la dispoziţie o oglindă. Deşi încerc să evit din toate puterile acest lucru, se poate constata plăcerea unora de a împinge orice polemică pe un teren care le este familiar, în aceleaşi lături pe care încearcă să le împroaşte sclavii care cred că toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lor.
Să-i recunoaştem: cei care se bagă singuri în seamă, cei care au doar de pierdut când le scapă lucrurile de sub atotputernicia mincinoasă pe care o afişează, cei dornici să fie sforari şefi cu orice preţ, frânarii – în general şi pupincuriştii în special.
– Puţin respect ! Insist să păstrăm o atmosferă academică domnule! Altfel, sunteţi răspunzător pentru faptul că eu mă retrag de la acest eveniment, cât timp sunteţi prezent, îl întrerupse guvernatorul, afişându-şi cea mai afectată mască.
-Dar şi cei cu tupeu jegos- continuă imperturbabil Profesorul- care sunt convinşi că singura metodă prin care se poate exista este transformarea în limbric. Atât între politicieni cât şi între cei care sunt lipitorile lor, această specie de monştri are mare trecere, dintr-un singur motiv. Sunt nişte unelte, nişte obiecte vorbitoare. Datul de pomană către o asemenea categorie este un păcat. Ei sunt capabili să-şi rupă dinţii în mâinile care i-au hrănit, cu primul prilej care le surâde. Sunt specialişti în prelucrarea favorabilă a rânjetului.
Pe de altă parte, acestea sunt doar amănunte nesemnificative pentru mărunţimile lor. Exemplele notorii sunt în rândul celor care poartă povara unei uriaşe responsabilităţi, aceea de a fi corupt minţile oamenilor în direcţii otrăvite, obligându-i să facă zilnic pact cu diavolul.
E foarte important să nu fii scârbit când priveşti în urmă. Un motiv în plus ca să nu iei seama la aceiaşi sclavi ai propriilor slăbiciuni, care se târăsc cu o plăcere perversă în mizeriile unui grajd existenţial, ales drept pretext pentru public…Nişte ciudăţenii.

****
În pauza care tocmai se anunţase, sentimentul de dezamăgire al reporterilor fusese repede înlocuit de euforie. Reţinerea grangurilor îi enervase. Parcă le tăiase cineva limba. Unul dintre ziarişti, mai norocos, reuşi să smulgă ceva.
-Care e explicaţia conflictului de opinii dintre politicieni şi Profesor ?
-Interesul factorilor responsabili pentru viitorul economic al comunităţii şi siguranţa cetăţenilor, în opoziţie cu promotorii unor idei antisociale, anarhice şi lipsite de pragmatism, aruncase peste umăr senatorul C., îndreptându-se spre grupul de colegi care se grăbiseră la cafea şi sandvişuri.
Camerele de luat vederi îşi înroşiseră urgent ledurile. Se transmitea în draci ultimul scandal care părea că urmează să schimbe pentru următorii ani viaţa regiunii. O parte dintre politicieni îşi tatonau, deja, pe holuri, adversarii.
La barul studenţilor, Profesorul avea un loc preferat. Aici se lăsa pradă unor gânduri fără legătură cu neplăcerile care-i pigmentau viaţa. Nu-i mai păsa. Îşi reseta sufletul. Retras în colţul unde putea să savureze muzica, amestecându-şi gândurile cu gheaţa din pahar, încercând să reînvie simţă-minte din trecut. Aşa îl găsi, cu privire ageră, o cunoştinţă mai veche…
-Bună ziua. Deranjez ? Aş vrea să discut ceva cu dumneavoastră.
-Bună ziua. Da, vă rog să luaţi loc, scaunul din dreapta dumneavoastră e liber.
-Un whisky cu gheaţă te rog! Şi încă un rând pentru Profesor, se grăbi intrusul să comande barmanului.
-Mulţumesc, dar nu pot să rămân foarte mult, pauza e aproape de sfârşit. Spuneaţi că vă pot ajuta cu ceva ?
-Am fost foarte atent la ce-aţi vorbit astăzi…
-Vă mulţumesc.
-Ştiţi, sunt unul dintre cei care au contribuit la finanţarea evenimentului. Apreciez cultura şi oamenii de cultură.
-Da, cunosc faptul că de mai multă vreme vă implicaţi în activităţi de acest fel. E o plăcere să constaţi că oameni ca dumneavoastră înţeleg importanţa unor asemenea lucruri.
-Eu sunt un tip pragmatic.
-Finalitatea oricărei acţiuni poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Relaţia cauză- efect şi atitudinea pe care o adoptăm în legătură cu evenimentele din viaţă sunt elemente importante pentru toţi cei care urmăresc un scop. Dacă ne gândim la finalitatea existenţei materiale, pragmatismul poate avea şi alte sensuri, alte ierarhii decât cele general acceptate.
Fruntea interlocutorului se încreţi brusc:
-E foarte interesant ceea ce spuneţi, dar eu sunt interesat să rezolv problemele care mă presează acum, răspunse cu o figură îngrijorată.
-Cum v-ar putea ajuta discuţia purtată cu unul ca mine? Sunt convins totuşi că aveţi un interes, altfel nu văd de ce v-aţi pierde timpul, având în vedere ceea ce spuneaţi mai devreme.
– Da. Sunt interesat să nu mai fie scandal.Vorbele dumneavoastră au iritat sumedenie de oameni puternici. Pentru mine contează mai puţin asta, doar momentul este nepotrivit.
-Nu înţeleg…
-Domnule, eu cred că ar trebui să vă controlaţi, mormăi cu oarecare teamă, liderul Uniunii Aşazişilor Naivi. Sunt persoane importante de faţă, avem lucruri importante de făcut, iată eu am un proiect, nu vreau să spun că mă pricep la lucrurile astea foarte mult, nu cunosc chestiile astea cu filosofia, mă lasă rece… care dacă ies lucrurile bine, aduce multe locuri de muncă… Aş prefera să discut cu oamenii într-o atmosferă colocvială, tocmai am audienţă la guvernator după eveniment…Deja mai mulţi comercianţi au primit avertismente de la Asociaţia Grijii pentru Unii Producători. Sunt obligaţi să vândă ouă marca Pătrăţel, altfel se lasă cu amenzi. Dacă vor, caută şi găsesc nod în papură. Se pare că vin alegerile anticipate, e nevoie de bani. Miza e mare… Sunt dispus să sponsorizez o altă conferinţă, numai să nu iasă rău acum… Până când ies ai noştri… Mă tem că lucrurile ar putea lua o întorsătură neplăcută, înţelegeţi ce vreau să spun…
Răspunsul întârzia să vină. Profesorul privea cerul prin geamul pe care-şi lăsaseră amprentele nişte copii neastâmpăraţi. Sorbi metodic conţinutul paharului. De la înălţimea privirii albastre, reuşi să-i trimită un zâmbet de compasiune. Mesajul lovi, şocându-l pe destinatar. Doar nu vrei să ajung ca tine, pricepu acesta într-o secundă, sfâşiat între furie şi neputinţă. Conturile lui nu acopereau costul remediului pentru spaima conştientizării nevoii unei condiţii spirituale, ca sens al existenţei. Nu scăpase de această frică. Perspectiva surprinzătoare îi oferea motive să fie în cel mai fericit caz, nervos. Era speriat de-a dreptul. Se ferise mereu de astfel de oameni. Îi provocau disconfort şi prea multe dureri de cap. Prefera retragerea. La periferia ideilor care nu aveau legătură cu portmoneul ştia să păstreze aparenţele. Conceptele complexe îi provocau repulsie. Nu putea să le simtă foşnetul. Frământarea lui nu putea fi o taină pentru Profesor:
-În ceea ce priveşte temerile, singura pe care aş înţelege-o în contextul de faţă ar fi aceea că tinerii din generaţia copiilor dumneavoastră vor asista la sfârşitul lumii din cauze la care aţi pus umărul. Vă promit însă că următoarea abordare va aduce puţină ordine în frământările dumneavoastră. Acum vă rog să mă scuzaţi, sunt aşteptat, spuse îndepărtându-se.

Prostule, replică în gând şeful Uniunii Aşazişilor Naivi, privind în urma lui. Simţea că are din nou acel nod în gât, o impresie pe care o ura. Aruncă pe gât restul de whiskey şi uitând intenţionat să mai lase bacşiş barmanului, alergă spre maşina lui scumpă lângă care se zbenguiau nişte copii neastâmpăraţi. Ce faceţi acolo? Să n-o zgâriaţi că aveţi probleme cu poliţia, se auzi ţipând, înainte de zgomotul uşii trântite.

*****
Singurii care aşteptaseră cuminţi în sală, comentând uneori pe marginea notiţelor, erau japonezii din grupul lui Ishimaru Kazuma. O vreme, cei nu aveau un subiect pentru conversaţii inutile îi găsiră drept cel mai uşor pretext în tentativele de tatonare a opiniei vecinilor. Vânzoleala prin amfiteatru încetă brusc, la scurt timp după anunţarea reluării lucrărilor.

-Aveţi cuvântul Profesore, cu precizarea că va trebui să ţineţi cont şi de ceilalţi vorbitori anunţaţi. Timpul trece repede, anunţă decanul Facultăţii de Idei Laminate.
Îşi supuse audienţa unei noi reprize de sinceritate. Vocea lui răspândi prin intermediul microfonului o altă surpriză:
-Un dialog pe care l-am purtat în pauză mă determină să spun câteva cuvinte despre un subiect aparent irelevant în acest context, o armă extremă, spaima cactuşilor.
Colţul în care se aşezase se îngustă brusc iar Liderul Uniunii Aşazişilor Naivi simţi cum încep să-i vuiască urechile. Se pregăti să-şi pună în valoare cea mai inocentă figură şi să atace cu cele mai dure arme. Inamicii Profesorului îi erau parteneri ocazionali. Aveau şi interese comune. La un semn, i s-ar fi alăturat. Îi citi repede, ca să se asigure. Mimica lor îl făcea să spere că ar putea răsturna o situaţie gravă. Se asigură din priviri că guvernatorul nu a uitat de întâlnirea programată. Şi Vânătorul îi confirmă aşteptările, cu un gest similar.
Nu e nici bomba atomică, nici vreo altă maşinărie infernală, continuă Profesorul. O au la îndemână toţi indivizii de pe planetă. Cei şase miliarde de locuitori ai Terrei sunt extrem de puternici. De când şi-au descoperit inteligenţa, aceşti bipezi s-au transformat într-o armată teribilă. Joacă un teatru pe care îl perfecţionează de când omul cavernelor. Lupta pentru imagine… Amănuntul acesta poate că ar trebui să ne dea de gândit.
De ce credem noi că au ajuns unii actori din secolul XXI să fie cunoscuţi, respectaţi şi ascultaţi, mai ceva decât şefii de state ? De ce pe actorii numiţi artişti îi iubeşte lumea ? De ce pe ceilalţi actori, numiţi politicieni, nu-i iubeşte aşa de tare iar uneori îi mai şi huiduie ? Unii practică această artă spre a transmite mesaje, energii pozitive semenilor, ceilalţi, mai ales pentru a le înghiţi aceste energii. Toţi ating performanţe uluitoare. Dar pun pariu că dacă un actor bun, sincer, spune că un politician e prost, îl poate desfiinţa. De aceea au tăiat capete trubadurilor din vechime, iată de ce l-au omorât în bătaie pe Francois Villon, iată argumentul că actorii oneşti, fără stăpân, sunt extrem de periculoşi pentru lipitorile oricărei societăţi.
Am vorbit mai devreme despre lipitoiri. Putem discuta, în context, despre cactuşi. Merge vorba că aceste plante ar fi vampiri energetici…
-E clar că e sărit de pe fix, aruncă printre dinţi Vânătorul, îndreptând o privire complice către guvernator. Uitase însă că microfonul din faţa lui era deschis. Rumoarea din amfi-teatru îi dădu de veste că se află într-o postură ingrată. În aceeaşi secundă, mintea lui hotărâ că trebuie să acţioneze, necruţător, cu metodele pe care le cunoştea cel mai bine.
– Era vorba despre actori, pretinse Profesorul că nu s-a întâmplat nimic. Sunt minunaţi. Să trecem peste viaţa lor personală. Oricum, o sacrifică în fiecare zi pentru că e destinul lor, pentru asta s-au născut. Ar trebui să se epuizeze biblioteci întregi odată cu subiectul… Roluri, mai mult sau mai puţin periculoase. Fiecare intră în pielea personajului pe care îl joacă.
-Ce rol jucaţi Profesore, încercă Vânătorul să iasă din situaţia penibilă, atacând. Vorbeşte lumea că rolul dumneavoastră e băgat în ceaţă de unele… realităţi, adăugă el ironic. Poate că ar trebui să aveţi mai multă grijă cu alcoolul. Nu zic eu asta, zic alţii. Chiar unul dintre asistenţii dumneavoastră, poate să confirme, e aici, a făcut recent o dezvăluire senzaţională, că în biroul pe care-l ocupaţi se consumă foarte mult alcool…
Guvernatorul privea fascinat. I se părea extrem de interesant să studieze chipul unui asemenea om atunci când îşi arunca săgeţile. O combinaţie între zâmbet, preocupare falsă şi acea strălucire diabolică a privirii lăsau să se înţeleagă cât de convins e că foloseşte cele mai eficiente metode. Pentru un observator atent nici nu juca bine. Dar pentru un naiv, pentru unul dezinformat ? Vorbele lui păreau cărămizi aşezate matematic. O construcţie falsă, calculată să manipuleze o percepţie colectivă, de data asta una spirituală, cu rezultate în plan material. Revelaţia veni repede: individul îşi însuşise atât de bine perversiunile sistemului încât devenise uneori o pacoste pentru acesta. Acum se folosea de el ca o ploşniţă. Supravieţuia. Mai mult, începuse să profite. Iată o situaţie conformă cu legile naturii, conchise. Orice gol este repede umplut. Acţiunea sistemului stârneşte o replică pe aceeaşi lungime de undă.
– Oamenii s-au cam săturat de roluri, idei îmbârligate, se aprinse în continuare Vânătorul. Concret ! Ce câştigă comunitatea de pe urma rolului pe care îl jucaţi? Câţi bani ? Iată, spre exemplu guvernatorul – nu pentru că aş vrea să-l laud, se ştie că eu sunt foarte critic la adresa autorităţilor când greşesc- a adus importanţi investitori în zona noastră. Şi tehnologii de ultimă generaţie, odată cu ei, fac faimă comunităţii prin ceva productiv, cum ar fi bobinarea motoarelor cu manivelă.
– E posibil ca soluţia problemei să-ţi fie la îndemână. Ar fi însă o pierdere de vreme să te învăţ ceea ce ştii deja. Lângă tine se află o surpriză de proporţii, un fel de bobinaj al creierului tău, răspunse Profesorul. Are o calitate neobişnuită. Ţi-este dată, chiar dacă nu o pricepi niciodată. Nu surpriza în sine, care are calitatea de a te face să înţelegi că gândurile ţi s-au împrăştiat în direcţiile potrivite şi s-au întors mai clare. Nici măcar nu-ţi vine să crezi că mecanismul depăşeşte graniţele coincidenţei.
Majoritatea fiinţelor umane au parte de acel sentiment, acea trăire căreia i s-a spus “deja –vu”. O sintagmă franţuzească însemnând ceva deja văzut. Ori, ceva, o experienţă care pare deja trăită. Cu toate astea, chiar şi savanţii care vorbesc despre asta ca despre un fenomen care explică realităţi de dincolo de noi, sunt priviţi cu zâmbete, încă, de o mare parte a confraţilor lor ce au experienţe şi convingeri similare. Cu siguranţă, nu poate fi nebună chiar majoritatea oamenilor de pe pământ. Că nu au curajul să vorbească despre lucruri inexplicabile, prin prisma unui raţionament cartezian, e altă mâncare de peşte. Cei mai mulţi se sperie de lucrurile pe care nu au curajul să le accepte. Nu contează motivele. Îndeobşte, prevalează spaima că se râde de ei. Cel puţin, drept consolare, există acea zicătoare care arată că cine râde la urmă râde mai bine.
Ar trebui să ne întrebăm mai des când am râs ultima oară. Nu e important motivul. Veselia sinceră şi fără sentimentul vinovăţiei are o importanţă mai mare decât ne imagi-năm. Unii spun că e de sorginte divină. Dar sunt consideraţi nebuni. Proba contrarie nu a fost făcută niciodată.

******
În timp ce gândurile Profesorului se auzeau în sală, umbra unui nor astupă pentru ceva vreme razele de soare care se încăpăţânau să sfideze intensitatea din împărăţia becurilor cu neon. Ca la un semn, timpul dispăru. Nimeni nu ştie unde. Singurul martor credibil părea că se află undeva în spatele acestei poveşti. El sorbi din paharul cu cafea şi se miră de ineditul întâmplării. Nu, putea fi doar o descoperire pe care o făcuseră şi alţii, mult timp înainte. E, oricum, mai mult decât înainte, îşi zise cu bucurie.
Scena aceea cu fumul de ţigară suspendat în spaţiu şi timp îi plăcuse întotdeauna în filmele science-fiction. De data asta, nu fuma nimeni.Toată lumea rămăsese în poziţii de cele mai multe ori caraghioase ori care stârneau compasiune. Grotescul era prezent. Iată şi vreo două – trei exemple de respectabilitate dar şi acestea, cu oarecare noroc. Până la urmă ar fi putut să nu dezvolte o fascinaţie pentru asemenea analize. Experimentul fusese însă deja pornit. Cu cât se gândea mai mult la detalii, cu atât intervenea obsesia că cineva hotărâse toate acestea cu o eternitate în urmă.
Pentru cele mai multe situaţii în care asistenţa ar fi avut nevoie de o pauză pentru dezbateri lejere, private, Amfiteatrul Ireconciliabilei Sincerităţi avea o strategie elegantă. Moderatorul era înştiinţat de cineva despre faptul că publicul rumegă anumite detalii pentru a putea interveni cu întrebări pertinente. Intervenea, iar vorbitorul accepta situaţia. De data asta lucrurile se petreceau pe dos. Adică şi de data asta. Pentru că, lucrurile se întâmplau de fiecare dată la fel când vorbea Profesorul. Noroc cu martorul acela credibil. Altfel, n-ar mai fi aflat nimeni, niciodată, nimic.
Aşadar, acum, vorbitorul avea nevoie să rumege anumite detalii pe care le privise interacţionând cu cei care-l ascultau. Nu, el nu urma să pună întrebări, el trebuia să dea răs-punsuri. La ceva ce tocmai învăţase, predând. Lăsa în urmă ceva, pentru altceva. Era un fel de experienţă mistică a comunicării, un fel de Nirvana a ideilor şi a felului în care se deplasează ele. Analizând efectele situaţiei, Profesorul se gândi la nivelurile lungimilor de undă ale comunicării. Luând în calcul o ipoteză evolutivă, ce mare descoperire trebuie să fi fost prima operaţiune matematică de unu plus unu egal doi ! E uşor de imaginat cât de elevaţi trebuie să se fi considerat doi parteneri de discuţie pe această temă, la momentul apariţiei ei. Pornind de aici şi până în zilele noastre, omul a dovedit că are un apetit deosebit pentru spiritualitate. Se poate vorbi chiar de o plăcere care poate stârni suspiciunea că există o glandă dezvoltată special pentru a induce anumiţi stimuli când se foloseşte intelectul în această direcţie. Da, oamenilor le place să fie deştepţi, uneori să se laude cu asta dar, din păcate, unii sunt dominaţi de efectele unor complexe inutile şi marginalizează subiectul ziditor de evoluţie intelectuală în comportamentul lor cotidian. E un fel de prostie colectivă, o teamă de efort, o lene care ar face posibile – şi uneori chiar aşa se întâmplă – atitudini apropiate de discriminare. Însă, atenţie, la toate nivelurile s-ar părea că există aceeaşi cantitate de merit. Ca să ajungi la doi plus unu egal trei, trebuie să mai faci un pas. Trebuie să laşi totodată, în urmă, nivelul lui unu plus unu, tocmai pentru că-l controlezi deja. Este, totuşi, un efort. Restul mai ţine şi de talent, noroc, adică de o moştenire spirituală care ar putea pătrunde până în fondul genetic al sufletului fiecărui individ. Asta intră în combinaţie cu mediul înconjurător, interacţionează şi, iată, ce multe formule de succes au apărut!
Fascinant pare însă contrastul între formulele din lumea celor născuţi cu privilegiul de a nu avea griji materiale şi cele ale indivizilor pentru care orice etapă din existenţă a trebuit să fie supusă imprevizibilului, pentru că nici măcar cel mai bun luptător nu ştie că va câştiga întotdeauna toate bătăliile. Aici intră în scenă destinul. Sau, ce-o fi, liberul arbitru poate. Ori atitudinea pe care o alegi într-o anumită împrejurare. Chiar una măruntă din viaţă. Corectitudinea măreşte teoretic şansele de succes, conform accepţiunii colective. Dar nu le garantează, a demonstrat viaţa. E vorba aşadar de altceva mult mai dificil de măsurat. Nici nu prea există instrumente potrivite pentru abordarea acestui subi-ect, cu rezultate incontestabile. El este însă în studiu. Acesta este, de fapt, adevăratul nivel colectiv. Vrem, nu vrem, descoperim că mai există un fel de operaţiune unu plus unu şi pe alte coordonate, în fiecare zi a umanităţii. Da, chiar şi cel mai tembel creier se studiază pe el însuşi. Asta e vestea bună. Vestea proastă e că majoritatea nu vrea să accepte în comportamentul cotidian, decizional, social, decât acea parte a realităţii care îi dă de mâncare şi iluzia confortului material. Dar ce să-i faci dacă omul a descoperit că e mai bine să gândeşti neconstrâns de foame şi intemperii, luând semnele avuţiei materiale drept dovezi ale forţei spirituale ? A confundat personalitatea monarhilor care focalizau resursele unor popoare în dovezi materiale ale câştigului spiritual colectiv, cu modele pentru indivizi. Clar, aceste dovezi materiale impresionante intimidau într-o oarecare măsură potenţialii rivali. Succesele mari în asemenea direcţii înseamnă forţă, potenţial. Dacă nu cumva societatea a degenerat, nemaireuşind să-şi întreţină valorile, ea se află la un moment de mare confuzie. A marşat prea mult pe matematica numerelor asociate doar cu elemente materiale, uitând la un moment dat să transforme socotelile şi în termeni spirituali. Aici s-a ivit enorma disproporţie care a făcut să crească o cocoaşă hidoasă în spatele sistemelor.
Ferestrele amfiteatrului fură penetrate brusc de snopul solar iar timpul îşi preluă sclavii, ignorant, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Forţele de ordine pătrunseră brusc în sală după gestul unuia care aruncase cu pantofii în direcţia Profesorului. Aşa crescu puţin numărul celor care au putut să asiste la un moment important. Fără să se scandalizeze, Profesorul structură câteva concluzii înainte de final. Vocea lui se auzi fără vreo tuşă de reproş:
-Se închide fereastra unei săptămâni. Fereastra trebuie deschisă şi pentru săptămâna viitoare…E nevoie de aer curat. Fără frică de falşii geamgii. Ei nu privesc decât din afară. De aceea nu vor pricepe niciodată cât de stupidă le este atitudinea. Aceste personaje trebuie tratate uneori cu sentimentul că explicaţiile sunt pentru ele mărgăritare aruncate la porci, un fel de pierdere de vreme.
Mai bine să ne gândim la ferestre şi la ce de lucruri frumoase pot fi văzute. Dacă vrea cineva să vă împiedice, aruncaţi-l pe geam. Fără regrete. Cei care încearcă aşa ceva ştiu că e posibil s-o păţească. De cele mai multe ori, e vorba de înălţimi mici.
Zicând acestea, Profesorul se îndreptă, zâmbind, spre pervaz. Parcă se evapora.
Pentru o clipă, toţi avură sentimentul că deschide o uşă. De atunci nu au mai fost probleme.

 

autor  Emanuel Stoica

Tagged with:

Comentarii închise la Ferestre pentru irealitate – fragment