Mihai Eminescu – Floare-albastră

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

 

 

 

 

Pentru poezia românească, Eminescu a însemnat naşterea Poeziei însăşi. Întreaga sa lirică, ca şi viaţa de altfel este străbătută de durerea unor iubiri cu neputinţă. Absorbit de doruri necunoscute, pradă trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unei nepotriviri esenţiale dintre Sinele intens iubitor şi ceea ce îi este dat în lume, era firesc ca opera lui să tindă către o formulare extremă  a acestei incompatibilităţi, către înscrierea ei în sfera inaccesibilului, care îl chinuie în eternitate pe Tantal.

Anul 1873 şi apariţia poeziei Floare albastră înseamnă întoarcerea poetului către intimitatea sa şi apariţia acelei muzici specifice eminescianismului. Motivul florii albastre pe care îl întâlnim şi la Novalis şi care simbolizează Infinitul, aspiraţia către absolut, este folosit de Eminescu pentru a sugera faptul că Iubirea stă la baza unităţii şi coerenţei Cosmosului, este principiul de bază al existenţei acestuia. O legendă populară thuringiană vorbeşte despre floarea albastră ce răsare pe muntele Kyffhauser, în noaptea de Sf.Ioan. Cel ce-o poate surprinde în toată splendoarea ei, e doar Poetul, poezia fiind forma cea mai deplină a absoluităţii cunoaşterii în viziunea romanticilor. În visul lui Heinrich von Ofterdingen, floarea-albastră se metamorfozează în fecioară, având trăsăturile iubitei, care, de fapt, e o întrupare a spiritului Poeziei. Taina Universului stă în revelaţia iubirii şi a unităţii de esenţă dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Natura e un spaţiu sacru al carui acces implică iniţiere şi aşa cum altădată îl chema pe micul prinţ, din poetul adult, să se întoarcă la sânu-i: ”O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult./ //În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi;/”(O, rămâi…)  la fel iubita îl cheamă către acea iubire lipsită de griji ,de la începuturi:”- Hai în codrul cu verdeaţă, /Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă./” Dar şi de data aceasta avem o iubire cu neputinţă.

Adevărul ultim la care se ajunge după depăşirea treptelor iniţiatice, este Iubirea -acea Iubire dureros de dulce. Ideea integrării în natură creează o stare de voluptate , un sentiment de exultanţă, figurat erotic, dar ca şi Narcis, fascinat de propriu-i chip şi care se prăpădeşte de o patimă secretă, absorbit de doruri necunoscute, poetului îi este imposibilă iubirea de altădată. Avem de-a face aici cu un Paradis pierdut. Paradoxul şi drama dragostei constă în a fi împreună sub forma unei separaţii. Iubirea este act de creaţie, de transfigurare, e însăşi Poezia. Deşi, ciudat, poetului îi place mai mult decât prezenţa fetei, să fie departe de ea, să cugete la ea. Acest lucru semnifică libertatea spiritului care-l defineşte pe poet, nevoia de purificare, dincolo de senzualitate:

„-Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele./…//…Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare-/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!/”

Adevărul  spus de mititica nu este similar cu adevărul poetului, aflat în căutarea Graalului, a propriei sale deveniri. Râsul lui enigmatic e râsul lui Narcis întors către sine. „Căci ceea ce eu doresc o port în mine, sărăcia mea vine din bogăţia mea”( Ovidiu – Metamorfozele III)

„Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah! Ea spuse adevărul;/Eu am râs n-am zis nimica./”

Dar toate acele posibile manifestări ale iubirii pe care fata i le propune poetului rămân fără răspuns. Finalul pune în evidenţă tragismul nostalgiei paradisului pierdut: „ Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră- /Floare-albastră! Floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume!/”

 

Lumea, fragilă casă a Fiinţei, este doar o clipă suspendată între stingerile inexistente anterioare şi cele posterioare. Precum  Hyper-ion cel rătăcitor, căruia nu-i e dată decât dorinţa de a se prinde pentru o clipă în ceva, la fel şi natura artistului de geniu e incompatibilă cu orice fiinţă purtătoare de dragoste. De aici acel sentiment dureros de dulce născut din incompatibilitatea celor două făpturi.

 

 

ianuarie 2010

 

 

 

Bibliografie: Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1989

Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Ed.Humanitas, 1994

Novalis, Discipolii la Sais  Heinrich von Ofterdingen, Ed. Univers, 1980

 

 

autor  maria sava

grafică în peniţă  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

autor  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

desene CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu

A intrat în lume cu un ţipăt,

ca noi toţi;

plângând,

ca noi toţi;

în inima iernii,

când Dumnezeu a hotărât din nou

să fie lumină şi cruce

 

Seara, la leagănul pruncului au venit ursitoarele. Prima ţinea în mâini un glob de aur şi, apropiindu-se, a aşezat globul in legănel, rostind cu glas de izvor:

– Îţi dăruiesc aur, pentru că vei fi rege.

Păşind ca prin vis, a înaintat  a doua , cu un glob de argint şi a rostit cu glasul vântului de primăvară:

– Îţi dăruiesc argint, căci vei fi copilul pădurii de argint.

Cu pas ezitant s-a apropiat a treia, purtând un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri, în petalele căruia cânta o privighetoare. A privit pruncul cu tristeţe şi cu un glas de-abia auzit a rostit:

– Când petalele trandafirului vor cădea, privighetoarea va continua sa cânte între spini…

 

Anotimpurile au curs prin lunci şi poieni, miresme de tei şi tămâie, şi copilul creştea , ca noi toţi, dar către alt destin.

 

Într-zi, a cunoscut-o pe Sephora; i-a ieşit în cale brusc, cu părul ca un rug aprins şi ochii ca marea-n furtună; mergea dansând şi dansa mergând, iederă purtată de vânt. Braţele i se arcuiau ca ramurile de salcie , glasul era o şoaptă înălţată până la hohot, de râs sau de plâns, era în ea o nestăpânire, o fugă spre ceva , spre un undeva pe care doar ea îl presimţea.

Umblau amândoi cât era ziua de lungă, vorbind despre toate şi despre nimic, ca într-un vis fără început şi fără sfârsit. In serile de iunie, rezemaţi de câte o căpiţă, cu ochii pierduţi în luceafăr, se înfăşurau în tăceri lungi, pe care -după un timp – nu le mai împărţeau.

Din adâncul unei astfel de tăceri, şoapta Sephorei a ajuns până la el, obosită, ca şi cum ar fi străbătut ceruri :

– Ar trebui să te numeşti Hypherion.

– Hypherion ? De ce?

– Eşti la fel de frumos şi la fel de departe….

El a tăcut, ştiind că ea are dreptate…petalele trandafirului se scuturaseră şi privighetoarea cânta altfel, despre iubire şi moarte, despre  trisţete şi singurătate, depre năzuinţa lui doi înspre unu. La scăpăratul stelelor, turmele suiau dealul şi buciumul suna, anunţând despărţiri.

Într-o zi, Sephora a plecat. În el, cuvintele au început să se aşeze altfel, după rosturi numai de ele ştiute. Codrii albeau în depărtare şi spinii trandafirului se adânceau în carnea privighetorii, ţintindu-i inima. Steaua numită cu numele lui, numele pe care i-l dăruise Sephora, scânteia mai tare, de parcă ar fi vrut să se arunce in mare.

 

A plecat şi el, invăluit în miresmele de tei şi tămâie, lăsând în urmă codrii şi lacul lor albastru, a plecat să-şi piardă urma şi umbra în marile oraşe şi, poate, s-o regăsească pe Sephora.  Arcuirea salbatică a numelui ei ardea înalt pe fundalul întunecat al nopţii, din ce în ce mai înalt, pe măsură ce stelele căzătoare se înmulţeau. Unicornul a început să se intoarcă în vis; avea două aripi mari , albe, şi în lumina lor, singurătatea lui se îmblânzea. Ziua rătăcea prin oraşul mare şi aglomerat, privind chipuri parcă desprinse din ceaţă, oprindu-se să schimbe câteva vorbe cu vreun cunoscut, gândindu-se la marea din ochii Sephorei. Femeile il iubeau, căci umbra regalităţii lui se pogora asupra lor şi pentru un timp, mai lung, mai scurt, erau şi ele regine. Versul lui le recrea din spuma mării, moarte Afrodite readuse la o viaţă pe care n-o trăiseră niciodată.

Seara se retrăgea în camera mică şi rece, se aşeza in faţa unei coli, aprindea lumânarea, şi versul începea să se depene, în mirosul verde de brad care se ridica spre el din lemnul mesei , mirosul copilariei lui; universuri se năşteau şi piereau “în tot atâtea clipe”, se frângeau zboruri şi explodau planete, în spatele frunţii albite de nesomn alergau herghelii şi zvonuri de lupte, câteodată, cuprins de frică şi febră ştergea tot, cu mişcări furioase, în jurul lui mormanul de coli creştea , un munte de păsări care traversaseră oceanul în zbor, moarte în clipa atingerii ţărmului .

 

“Nemuritor şi rece”, Hypherion de sus asista impasibil la zbuciumul acestui alter-ego al său, ştiind că oamenii, ca şi imperiile, se nasc şi mor, iar el trebuie să rămână “oriunde ar apune”, căci e “din forma cea dintâi”, e “veşnica minune”. Trecuse timpul când se rugase să piardă nemurirea, în schimbul unei ore de iubire.

 

S-a trezit într-o dimineaţă ştiind că Sephora nu mai este…se stinsese rugul părului ei şi vuietul mării in priviri….spinii erau foarte aproape de inimă , şi alţi trandafiri creşteau din picăturile de sânge…învăţa să moară, puţin câte puţin, ştiind acum că podoaba numită “kosmos” a fost dintru-nceput creată in forma crucii.

Spinii au atins inima şi vântul a purtat peste lume ultimul tril al privighetorii, purtându-l până în luceafăr, într-o răcliţă de aur şi argint, înăuntrul căreia strălucea un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri….de-atunci, Poetul se numeşte, întotdeauna, Eminescu.

 

 

desen CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

autor Anca Tănase

Dispersia neurolingvistică în toleranţa excesivă a culturii

 

 

 

Cuvinte cheie: neurolingvistică, dispensie, toleranţă, receptor, emiţător, cuvinte, intonaţie, prozodia incantaţiilor.

 

1. Efectul neurolingvistic al cuvântului rostit

 

Defel, toleranţa excesivă excede îngenuncherea receptorului de către emiţător. Gesticulaţia şi intonaţia zicerilor, care susţin într-un joc al hipnozei pe cel, ce uimit urmăreşte discursul, cade într-o vrajă ameţitoare, stopându-i-se orice încercare de a se elibera de sub dominaţia logoreei emiţătorului. În acel moment energiile îi sunt consumate, iar receptorul intră într-o criză a insuficienţei mişcării. Cuvintele exprimate se succed, atrag creierul concentrat al partenerului şi, astfel, se produce legarea, sudarea de liniile energetice ale celui, care are acest dar, de a pătrunde cu puterea magnetică a cuvintelor în creierul receptorului său. Înregistrarea de către materia cenuşie a receptorului, a ideilor emiţătorului, face, de multe ori, ca acesta să-şi piardă personalitatea, atacat fiind de energiile infraroşii ale emiţătorului. Cuvintele au întotdeauna înţelesuri şi subînţelesuri însă cele mai distrugătoare sunt cele din urmă, pentru că seacă creierul de puterea energetică de a se mai concentra, rămânând canalizat pe unda de şoc a cuvintelor care i-au transmis şocuri cerebrale dar pe care nu le-a putut descifra. Subînţelesurile cuvintelor sunt ca nişte coduri, pot spune că numai cei iniţiaţi le pot descifra. Acest joc al inteligenţei excesive îl întâlnim la marii poeţi, cu înnodarea înţelesurilor, chinuitoare pentru profanii care nu au rostul codurilor în a dezlega misterul acelor cuvinte. Codurile sunt de fapt pentru cei care exersează, pentru cei care învaţă să-şi  lepede cenuşiul, acoperindu-se, în timp, cu albul pur.

 

Tg.-Mureș; Imagine din centrul orașului la inceputul sec XX, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Noi, oamenii, avem o libertate pe care nicio vietate de pe pământ nu o are însă suntem sclavii propriei noastre etnii, pentru că Dumnezeu ne-a lăsat deplina putere de a discerne. Şi atunci când întoarcem spatele, prin tot ceea ce gândim şi facem rău, ca fiinţe îndărătnice ale chinului conştient, Dumnezeu ne primeşte cu cuvintele noastre, pe care vrem să le rostim întru slava supremei energii deusiene însă încărcarea cu elemente pozitive nu se realizează decât conştientizând că răul nu este altceva decât suma energiilor telurice care ne domină când nu ştim cum să ne facem scutul de apărare al întregului nostru corp. Cuvintele anume, pe care le rostim într-o continuă meditaţie şi şoptire sacadată, deschid porţile codificate ale Celui de Sus. Recunoaşterea răului prin cuvinte destăinuite rupe lanţul de energii malefice care ne împresoară trupul.

Atunci, când răul ne simte dezarmaţi, datorită gravei noastre slăbiciuni, pătrunde în materia cenuşie prin cuvinte, pentru că numai cuvântul are puterea de penetrare a gândului, pe care îl distorsionează, îl seacă de tot lichidul uscându-l, survenind moartea.

V-aţi putea întreba cum cuvântul poate produce moartea subită a receptorului iar eu vin cu un exemplu: o ştire înspăimântătoare, de distrugere a carierei tale, produsă şi perpetuată prin cuvinte, îţi poate produce un puternic scurcircuit în creier, energiile distrugătoare să te rupă de adevărul existenţial iar tu să-ţi pui capăt zilelor.

Cuvântul este cu adevărat cel care te poate face fericit dar şi nefericit. Jocul ambiguu al acestora este ca un joc al ielelor, după cum mărturiseşte marele romancier român, Camil Petrescu, în eseurile sale filosofice despre idee ca produs materializat al cuvântului.

Semnul este un simbol al semnificaţiei semnificantului trăit de cel care caută să exprime un adevăr existenţial. NLP-ul (programarea neurolingvistică) este un progres însemnat în psihoterapie şi consiliere, un studiu al structurii trăirilor subiective. Un film, cu un subiect relaxant, despre viaţa liniştită a unei familii de la ţară, cu toate ocupaţiile de fiecare zi, cu exprimări degajate, lipsite de tensiuni, destind imaginaţia dând posibilitatea creierului să alunece în lumea imaginarului, unde subiectivismul vieţii calme este un miracol terapeutic. În esenţa ei, NLP desemnează o atitudine de curiozitate, pasiune şi dedicare în studiul comportamentului uman şi al modalităţilor de îmbunătăţire al lui, o ştiinţă nouă în marea ştiinţă a antropologiei culturale.

S-a observat că în comunităţile umane, unde intensitatea accentuării cuvintelor este mai mare decât cea normală, a intervenit şocul inepuizabil al conflictului. Cuvântul, care irită auzul datorită accentului ridicat, neadecvat dialogului civilizat, a realizat întotdeauna surprize neplăcute de comportament din partea celor care comunicau. Accentul apăsat strident sau ridicat excesiv pe anumite silabe ale unui cuvânt a creat întotdeauna suspiciuni de interpretare, modificând, de multe ori, până şi funcţia gramaticală a cuvântului în expresia folosită, de exemplu:

Prozodia incantaţiilor, la şedinţele de magie, uzitează de următoarele aspecte, care stau la baza comportamentului nostru verbal şi nonverbal, definind, de altfel, ştiinţa care este neurolingvistica:

1. ca epistemologie, ea deţine un sistem de cunoştinţe şi valori;

2. ca metodologie, oferă procese şi proceduri pentru aplicarea cunoştinţelor şi a valorilor;

3. ca tehnologie, oferă tehnici (tools) de aplicare a cunoştinţelor şi a valorilor.

Vom observa, studiind cuvântul murmurat, că acele cuvinte care au ca terminaţie consoanele m şi n sunt delirante în incantaţii, produc unde care şochează atât atenţia cât şi memoria. Statutul acestor litere semnifică pluralitatea, tripcesul sau diapazonul cu vârfurile îndreptate în jos, ca o descărcare de energii puternice, hipnotizatoare. Să pronunţăm cuvântul zum şi deja simţim cum ceva se mişcă în noi, litera z având în alfabetul dac o însemnătate profund mitică. Literele nu au fost create la întâmplare şi nu s-au legat unele de altele decât în urma unor îndelungi fapte de existenţă umană, trăite, gândite în fundamentul existenţei mitice a omului. Fiecare entitate umană, formată prin distrugerea voită a unităţii de început şi a dorinţei de a domina, şi-a creat un sistem propriu de semne ale căror sunete sunt proprii evoluţiei sale în timp. Pronunţia cuvintelor este un rezultat al culturii acelei entităţi, la perioada de timp istoric când şi-a creat-o, şi reprezintă trăsăturile specifice ale caracterului, ale puterii de evoluţie rapidă dar şi de resemnarea în neputinţă.

Studiul limbii unui popor a însemnat, întotdeauna, noi descoperiri ştiinţifice în domeniul caracterologic al acelei entităţi, un domeniu utilizabil de cercetare antropologică.

În continuarea studiului vom da exemple de discursuri, ale unor personalităţi politice, din timpul istoric al lumii, şi vom căuta să descifrăm influenţa cuvântului, al intonaţiei, a vocalelor şi consoanelor des uzitate şi semnificaţia lor. Vom urmări influenţa neurolingvistică a discursului asupra auditorului şi efectele dorite de către emiţător.

Înainte de a trece la prezentarea celor menţionate mai sus, vă voi face cunoscut un mod personal de a dialoga cu un vorbitor coleric. Eram obligat, de multe ori, să explic un mod de activitate unei persoane grăbite şi iritate, pe drept cuvânt, pentru că la noi în ţară sistemul birocratic încă constituie un mare consumator de energii umane, care deblochează o puternică stare de nervozitate şi, implicit, stres-ul. De fiecare dată când aveam de-a face cu astfel de persoane, îi ascultam atent, ţintindu-le aparent interesat privirile şi mişcările, iar când timbrul vocii lor urca în intensitate, răspunsul meu era invers proporţional vocii lui ridicate, până aproape de cea şoptită, mod de discuţie care îl făcea inconştient să coboare în intensitate volumul vocii, producându-i o calmare aparentă, lipsită totuşi de şocuri. După acest mod urmau explicaţiile, din care mă disculpam, tolerându-ne prezenţa.

Modul de exprimare, rob al diezului sau bemolului, pe care îl intonăm în folosirea cuvintelor, a dat întotdeauna efectul dorit asupra receptorului. Litera a constituit şi constituie un semn conştientizat printr-un sunet comun tuturor vorbitorilor de pe Pământ. Dacă semnul este specific fiecărei entităţi în parte, sunetul trădează faptul că într-un timp al istoriei noastre, pentru comunicare se utiliza o singură limbă în vorbire.

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Bandler, Richard, Magie în Acţiune, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard, Aventurile lui Oricine, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard, Vremea Schimbării, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Bandler, Richard şi Grinder, John, Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene, editura Curte Veche, Bucureşti 2007,

Dilts, Robert, Bazele NLP (Programării Neuro – Lingvistice), Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Dilts, Robert, Schimbarea sistemului de crezuri cu ajutorul NLP (Programării Neuro – Lingvistice), Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Dilts, Robert, Strategii de Geniu, vol. I – III, Editura Excalibur – Colecţia NLP, Bucureşti 2008,

Steve, Andreas şi Faulkner, Charles, NLP şi succesul, editura Curtea Veche, Bucureşti

Seymour, John şi O’Connor, Joseph, Introducing Neuro-Linguistic Programming. NewPsychology of Personal Excellence, Thorsons, San Francisco, 1993,

Sue, Knight, Tehnicile programării neuro-lingvistice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.

 

autor   Ştefan Lucian MUREŞANU

Nadă / Du (d)

 

Nadă

pe coala de hârtie
o frunte aplecată
în ea mugind pământul
şi-o ardere înalt
un gând monosilabic
înnobilând mormântul
şi-un infinit în fracţii
pornind spre lumi asalt

prea-n margine călcâiul
în jur prăpăstii cască
dilemă răsucită
cuţit în răni deschise
pe faţa zilei hâdă
cu diamante-o mască
şi-un drum către niciunde
cu porţile închise

 

artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Du (d)

e viu
şi mort pe jumătate
un arc de coroană
pe frunte
şi o sută de vise

un trup
scrijelit de a timpului lamă
şi-un condei
modelând infinit
între două abscise

inorogi
îşi dorm asfinţit
pe o piatră de râu
prea seacă să asculte cuvântul
prea mută să vadă
prea oarbă

din capăt
un capăt de rând
despicat în nelinişti de vină
îşi urlă-n zadar nerăbdarea
de vânt

 

autor Carmen Huzum

 

Fluturele

Natură statică,  artist Constanţa Abălaşei-Donosă

Sunt sigur c-am s-o găsesc
aici
în oraşul de tinichea,  cu păsări, cu glas de tramvai, care
cârâie, scârţie…cârâie, scârţie…Trezită din cutele hainei, Singurătatea coboară în fugă pe scara profesorilor;
loveşte din neatenţie cerbii împăiaţi din hol;
potriveşte limbile ceasului să bată exact la timpul sfârşitului de ore,
iese in piaţă:
inspiră, expiră… inspiră, expiră…Incepe să prindă contur; cristale-i atârnă pe gât şi-n păr;
din trupul împietrit ce-o tine închisă, loveşte cu pumnii şi ţipă.
Spre seară, un cântec suav- o bagatelă,
se aude din …crisalidă.

“Demult n-am mai interpretat partitura asta, îţi place?”
Şoapta-ţi era prinsă, ca o agrafă, de fluturele galben, care
apărea, dispărea.. apărea dispărea …pe rever.
“Prea devreme nu-i, dar nici prea târziu-ai continuat,
iată,
ceasul primenit al începutului bate pentru noi!”

O boare de bucurie a alunecat
de sub pălărie,
pe aripa şoaptei
adormită,
pe sânii usor descoperiţi…
înfiorându-i.

 

autor Anişoara Iordache

http://cititordeproza.ning.com/profile/AnisoaraIordache

Fiul ( fragment de roman)

 

 

 

 

Capitolul 8

(în Hierapolis)

 

Drumul de a doua zi fu unul scurt, doar trei ore. Aşa că, deşi plecaseră nu foarte de dimineaţă, pe la prânz grupul de călători făcea deja popas în curtea unui fost ofiţer roman, rudă mai îndepărtată a lui Sicula. După ce atinsese vârsta de veteran, acesta ceruse permisiune să se retragă în acest loc care, deşi departe de lumea civilizată a Greciei şi a Romei, era cu adevărat un tărâm de vis. I se dăduse voie, atunci când ofiţerul veteran, pe numele lui Gneius Tertius Orianus – poate datorită capului complet chel, strălucitor în soarele palid al amiezii -, primise să răspundă în continuare, ca administrator de data asta, de garnizoana romană din cetate.

– Cum de ai acceptat acest fund de lume? întrebă Sicula. De ce nu Laodykeia, este măcar un oraş demn de acest nume.

– Se vede că nu ştii, frate, îi zâmbi vesel Orianus, deloc supărat de cuvintele centurionului. Aici am mai puţină bătaie de cap şi mai puţini stăpâni – de multe ori eu sunt stăpânul oraşului, în lipsa legatului. Apoi, oamenii sunt mai liniştiţi, aerul mai curat şi, oh! zei, e cel mai frumos loc din lume! Vino să vezi!

Într-adevăr, cetatea era frumoasă, cu construcţii noi, cu bogate decoratiuni. După spusele lui Orianus, pe timpul lui Nero avusese loc un cutremur care dărâmase o parte însemnată a oraşului. Augustul ajutase cu bani, materiale şi meşteri reconstrucţia cetăţii. Celălalt tiran, Domitianus, construise la rândul lui un teatru, odeonul, palestra, un templu… numai cu câţiva ani în urmă, aşa că oraşul strălucea sub lumina soarelui de amiază. Aproape tot atât de alb ca şi stâncile albe din marginea oraşului – cel mai frumos lucru pe care Ignatius îl văzuse în viaţa lui! Apa curgea pe faţa stâncilor căzând în bazine de apă albastră, sclipind ca nişte pietre preţioase pe faţa bogat împodobită, albă, ca de marmură, a dealului.

– Cine a construit asta? întrebă gâtuit Sicula. Şi atâta marmură!

– Ha. Nu, piatra cea albă nu e marmură, e depusă de apă. Apa e caldă, chiar fierbinte, şi face foarte bine la boli de piele şi la oase. De când sunt aici mă simt cu zece ani mai tânăr. Toate rănile trupului mi s-au vindecat, nici nu le mai simt. Parcă nu am luptat atâţia ani sub acvilele Romei! Cât despre marmură, o să o vezi, este minunată, niciunde nu vezi aşa ceva… O să o vezi în temple, în odeon… Sunt sigur că nu veţi pleca mai departe astăzi.

Nu, plecară mai departe abia a treia zi, în zori. După ce se cazară, centurionul se îmbrăcă în togă şi îl însoţi pe Gneius la lacuri. Cu permisiunea lui, şi legionarii merseseră pe rând să se scalde în apa cea fierbinte. Pe episcop îl luară cei doi romani cu ei.

 

Tîrgu Mureş, Moara Parohiei romano-catolice, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

 

– Vino, bătrâne, o să îţi facă bine, îl îndemnă Orianus, iar Sicula spuse:

– Nu te teme, nu încalci nici una din poruncile zeului tău. Nu este o baie sfântă – decât dacă vrei tu să o consideri aşa. Dar se pare că îţi va face bine la sănătate. Sigur, rânji Sicula, asta nu o să-ţi prelungească viaţa –, dar te va ajuta să ajungi mai sănătos la Roma. Cel puţin leii se vor bucura…

Ignatius păstră tăcere la cuvintele ironice ale centurionului, dar Orianus îi privi întrebător. Sicula îi explică:

– Acesta este Ignatius, capul unei biserici creştine din Antiocheia de pe Orontes.

Gnaius dădu gânditor din cap.

– Şi pe aici s-a vorbit despre creştini acum câţiva ani, pe când era Plinius Minor guvernator al Bythiniei şi Galatiei. Noi nu am prea avut probleme cu ei, sunt puţini pe aici, câţiva înHierapolis, mai mulţi în Laodykeia şi în Colosse. Băile sunt închinate zeilor romani şi zeiţei Roma, dar creştinii trăiesc şi muncesc mai ales în sat. Câţiva sunt pietrari…

– Văd că îi ştii…

– Îi ştiu, locul e mic şi ne ştim între noi. Nu am avut greutăţi în ultima vreme, de la cutremur. Şi nici cutremurul nu a fost pus pe seama lor, pe aici se petrec astfel de lucruri dintotdeauna, încă înainte să fi apărut creştini pe lume. Se zice că doar un creştin a pătimit pe vremea lui Nero…

– Ştii să-mi spui ceva despre el, domine, întrebă Ignatius, curios.

– Nu prea multe. Se zice că un anume Philippus a supărat pe filosofii din cetate şi, prin ei, pe cetăţeni. Mai ales prin afirmaţia lui că cel mai mare zeu este un anume Jesous, răstignit de romani. Aşa că l-au bătut în cuie pe un copac. Aşa se zice, nu ştiu dacă e adevărat, se justifică el, văzând zâmbetul ironic a lui Sicula.

– Da, auzi astfel de poveşti ici şi colo… Nu numai în coloniile creştinilor. Acum a venit de la parţi credinţa asta în Mithras, mulţi soldaţi au trecut prin misterii. Alţi câţiva au primit misterele Cybelei şi a lui Attis. Aşa că nu m-aş mira să aflu că mulţi soldaţi au devenit şi creştini – aşa cum afirmă acest bătrân.

– Sunt câţiva şi printre oamenii mei, zise Orianus. Prima dată nu am ştiut ce să zic, speram să nu primesc poruncă de la August să îi pedepsesc. Sunt oameni buni, corecţi, supuşi, respectaţi… Dar Trajanus a dat poruncă să nu le facem nimic creştinilor, doar celor care se ridică împotriva cultului imperial. Asta creştinii de pe aici nu au făcut-o. Ei s-au rugat, public, pentru sănătatea şi fericirea Împăratului şi a Romei…

– În numele zeului lor, nu? râse Sicula.

– Da, zâmbi şi Gneius. Nimic rău în asta, pe mine nu m-a deranjat. Este doar un amănunt şi nu vreau să am neplăceri din această cauză.

– De ce nu au făcut şi alţi creştini acest lucru? îl întrebă Sicula pe Ignatius. De ce nu ai făcut chiar tu acest lucru? Nu ai fi acum în drum spre Roma, ci ţi-ai vedea de turmă…

– Dar am făcut, răspunse Ignatius. Porunca lui Jesous este să dăm Cezarului ce este al Cezarului, şi noi o facem, cu credinţă. Cu mai multă credinţă decât alţi locuitori ai Imperiului. Cu timpul Auguştii vor înţelege acest lucru! Doar că în unele locuri acest lucru nu a fost de ajuns, guvernatorii şi Împăratul au cerut să îl lăsăm deoparte pe Mesia – ori asta nu se poate! Dăm Cezarului ce este al Cezarului – dar întotdeauna vom da şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

– Ei, aparent cele două lucruri nu se exclud… zise Orianus.

– Ba se exclud, răspunse însă Sicula. Această credinţă zice că nu există nici un alt zeu în afară de acest zeu al lor. Nici Jupiter, nici Mithras, nici Hercules, nici Roma – nici măcar Augustul! Asta este ateism – şi asta se pedepseşte. În cele mai multe locuri…

– Prietene, zise Orianus, de când am părăsit armata, sunt mult mai puţin strict la aceste lucruri. Când eram soldat cinsteam acvilele şi Urbs şi Împăratul, era bine să am Norocul de partea mea şi chiar şi pe Hercules… Le aduceam jertfe şi cred că, împreună, m-au scos viu şi întreg din toate bătăliile prin care am trecut. Împreună. Mda… Dar dacă aş vrea să găsesc merit unuia singur şi să-i aduc numai lui jertfe, zeu sau zeiţă, nu aş putea spune care are un merit mai mare. Sau poate că am fost drag unui alt zeu sau zeiţă, căruia nici nu m-am închinat şi nici nu i-am adus jertfe. Şi asta nu mai e drept. Poate voi plăti pentru acest lucru… De când am devenit etnarh al cetăţii, aceste lucruri au altă importanţă. Sunt atât de multe lucruri de care trebuie să ţin seama, încât nu aş avea o zi întreagă timp să aprind jertfe fiecărui zeu şi zeiţă de care am nevoie eu şi cetatea. Aşa că m-am învăţat să mă rog unei singure zeiţe: Isis. Ea are grijă de recoltele cetăţii. Fiul ei, Horus, are grijă de vreme, de cutremure şi alte cataclisme ce s-ar putea abate peste noi. Soţul ei, Osiris, are grijă de morţii noştri… Mă rog lui Isis şi o rog să se roage ea la toţi ceilalţi zei care ne-ar putea ajuta… Dar am început să îi înţeleg pe cei ce se rog unui singur zeu. Nu e mai uşor ca totul să stea sub puterea unui singur zeu? Sunt mai mulţi? Lasă-l pe acest zeu să se înţeleagă cu toţi ceilalţi, nu mai e treaba mea. Dacă Cetatea şi locuitorii ei sunt mulţumiţi, ce îmi pasă mie dacă e un singur zeu sau mai mulţi?

– Interesant mod de a pune problema, zâmbi Sicula. Acesta este motivul că şi voi aveţi un singur zeu? îl întrebă pe Ignatius.

– Nu, nicidecum. Noi ştim, de la Abraham şi Patriarhi, că nu există decât un singur zeu. Adonai, Domnul.

– Ah, aşa e, zise Gnaius. Evreii cred într-un singur zeu. Nici ei nu se închină zeilor Romei. De ei de ce nu vă luaţi?

– „Noi” de ce nu ne luăm? Se pare că nu te mai consideri roman…

– Eh, o vorbă. Ştii că sunt cetăţean roman, suntem rude. De fapt, deşi născut în Panonia, străbunii mei sunt samniţi, ca şi ai tăi, deşi tu te-ai născut în Hispania… Cetăţeni romani de mai bine de patru veacuri! Mă refer la autorităţile de la Roma şi Împăratul…

– Ne luăm şi de evrei. Mai puţin şi nu prea des, stau în umbră – până când ies prea în lumină. Nu există popor mai îndărătnic – şi asta din cauza acestui zeu unic al lor! Au fost ucişi cu sutele, cu miile… acest zeu Jesous nu este singurul evreu răstignit. Pe timpul lui Vespasianus au fost ucişi cu zecile de mii, două treimi din populaţie au fost exilaţi – şi acum doi ani a trebuit din nou să-i pedepsim. Cred că s-a auzit şi pe aici.

– S-a auzit. De fapt, vreo zece au fost ucişi în Laodykeia. S-a auzit de masacrele făcute de ei în Cypros, sunt pe aici familii care aveau rude pe acolo…

– Da. În Alexandria au ucis şi mai mulţi. Şi în Cyrenaica. Divus Trajanus a trebuit să se întoarcă de pe Euphrates să liniştească lucrurile.

– Le-a liniştit, zise Ignatius. Mai ales la Alexandria…

– Da, ridică Sicula din umeri. Acolo au fost ucişi aproape cinci sute de mii de evrei!

– Jumătate de milion? Fiu! fluieră uimit Orianus. Da’ mulţi evrei sunt pe lume, nu îmi puteam închipui.

– De aceea Augustul face bine că stă cu ochii pe creştini. Cine ştie la ce îi va îndemna şi pe ei acest zeu al lor.

– Ţi-am spus, domine, că Dumnezeul nostru nu este acelaşi cu dumnezeul evreilor. Mai precis, ei nu L-au înţeles. A trebuit să vină Jesous Christos ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui înfăţişare. El este un Dumnezeu al dragostei, nu al urii. Pentru el, toţi oamenii, de orice naţie ar fi, sunt copiii Lui, egali şi nu puşi deoparte, cu drepturi speciale. Ne pune deoparte doar credinţa. Iar împărăţia lui Dumnezeu nu este pe această lume, El nu intră în competiţie pentru teritorii cu împăraţii şi regii lumii. Ba chiar ne porunceşte să ne supunem acestor împăraţi şi regi. Deci, de ce ar trebui să se teamă Trajanus? În noi, el are cei mai supuşi cetăţeni! Nici la război, nici acum, la răzmeriţe, creştinii nu s-au alăturat evreilor. Ei cred că va veni un timp când, cu ajutorul acestui dumnezeu pe care ei îl înţeleg greşit, vor reuşi să stăpânerască din nou pământurile pe care, în vechime, le stăpânea David. Să facă o împărăţie pe acest pământ, în dauna Cezarului. De aici războaiele şi răzmeriţele…

– Aici trebuie să îi dau dreptate bătrânului, zise Orianus. Cum ţi-am zis, eu nu am avut probleme cu creştinii. E drept, nu am avut nici cu evreii, nici cu alte neamuri… Dar ştiu că de la creştini trebuie să mă aştept la linişte. Plătesc taxele la timp, se ajută unii pe alţii, nu fură şi nici nu ucid. Am înţeles că a fost o vreme când măcelarii de la temple se plângeau că creştinii nu vor să cumpere carne de la ei – dar a trecut şi asta. Şi am mai auzit – dar pe aici nu s-a întâmplat încă – de certuri între creştini, dar certuri care rămân între ei. Eu nu înţeleg ce au ei de împărţit, preoţii lui Isis au o singură credinţă şi rit – dar poate Ignatius ştie.

– Jesous este un zeu special, spuse Ignatius. Este Fiul lui Dumnezeu – dar născut din femeie şi trăind printre oameni până la ridicarea lui la Cer. Faptele şi minunile făcute de el sunt cunoscute, dar nu sunt întotdeauna înţelese. Nici învăţăturile lui nu sunt, pentru că el întăreşte Legea neamului său, care este cel iudaic, dar şi prezintă un alt Dumnezeu, o altă faţă a dumnezeirii. De aceea nu a fost înţeles de toţi la fel, şi de atunci creştinii nu găsesc înţelegere între ei…

– Şi cum ştiţi cine are dreptate?

– Ne rugăm Duhului lui Dumnezeu să ne lumineze. Doar prin credinţă vom înţelege.

– Şi cei ce înţeleg altfel decât tine, bătrâne, au mai puţină credinţă? întrebă Sicula. Cine e în măsură să judece cine are dreptatea de partea lui?

– Citind cu atenţie spusele Unsului, prin rugăciune, nu se poate să nu ajungi la înţelegere. Şi citind ce au spus şi apostolii, cei ce l-au cunoscut pe Jesous.

– Poate aşa a fost şi cu credinţa lui Isis la început, spuse împăciuitor Orianus. Timpul le va rezolva pe toate. O credinţă sau alta va deveni cea mai puternică şi le va elimina pe celalalte, oamenii crezând numai într-un fel sau altul, cum li se va părea lor că e mai bine.

– Dacă părinţii bisericilor vor avea grijă ca oamenii să nu calce alături, murmură Ignatius.

– Vei fi tu în stare să calci o credinţă în picioare, doar pentru că ea e diferită de a ta? îl iscodi Sicula.

– Da, dacă va fi potrivnică lui Dumnezeu. Dar mă voi ruga Lui, Fiului şi Sfântului Duh să mă lumineze. Nu îmi este ruşine să recunosc când greşesc şi nici să îmi cer iertare.

– Păcat că nu vei avea timp să faci prea multe pentru religia ta. Drumul spre Roma trebuie să se termine înainte de Saturnalii. Poate dacă Senatul te va ierta…

– Mă rog Domnului ca una ca asta să nu se întâmple! Dacă e voia lui Dumnezeu să las învăţătură pentru turma mea, o voi lăsa, chiar de ar fi să mor mâine…

Dar cei trei ajunseseră la lacuri, iar cei doi romani lepădară togile şi intrară în apa albastră, fierbinte, fiind ajutaţi de doi sclavi. Ignatius ridică poalele veşmintelor şi intră în apă până la genunchi, minunându-se de minunea dumnezeiască. Şi după o vreme ieşi din apă şi porni încet spre camera unde era cazat. Însoţitorul lui era ieşit, aşa că se puse pe marginea patului şi scoase din traistă „scriptura”. Avea să citească şi, mai ales, avea să se gândească. Oare într-adevăr avea el sarcina să apere adevărata credinţă de tot felul de greşeli ce stricau minţile creştinilor din diferite colonii? Dacă da, avea să se roage lui Dumnezeu să i se dea timp să facă ceva…

 

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Exp. Un înger

Toamnă la Gropeni, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Exp. Un înger

Visătorii  pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără
vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu
înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă  din propria
ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori,  să facem
două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu
să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți
Dumnezeu, tristă, amară  viața, măcar ascultăm povestiri, despre
Golemul din Praga, despre  regele Lear, de râs se poate muri, la fel
ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile
drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde  în chingi, eu două
lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește,
eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit,  grijuliu, pe mine herozii
mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu   herozilor „pac!”  le spun
râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun,
decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum
să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust  pare de foc. Suntem
trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că
iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept?
Învață să înțelegi ce spune  elevul. Să dregi orice greșeală e greu,
greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă  doar
visul
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor  uitate în alt
secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne
întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga
tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele
păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune
o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de
nezdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea
rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să  expiri,
sunt un idealist convins, dar istoria m-a-nvins.

 

autor Boris Marian

Povestea porcului reloaded

 

 

Mesteceni, toamna, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

Unul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte „Povestea
porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o
piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca  a doua
zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă
pielea de porc în sobă. Prinţul  dispare, spre disperarea  tinerei
fete, care porneşte  în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul,  la
fel ca şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea
Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume,
sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din „O
mie şi una de nopţi”. Povestea mea  seamănă cu „Povestea porcului”.
Desigur era mai frumos să spun „Povestea şarpelui”, dar la germani
este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect
pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede
exemplificate. Eroina  s-a oprit la momentul când aruncă pielea
porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu
scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii eroinei este
descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva  se aseamănă.
Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de
adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc
şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest
zid?  Desigur, nu.  De unde ai  puterea ta, iubire, să ne apleci pe
toţi în jug? Pe mic şi mare, cu împătimire, de nu ne-ajută nici un
vicleşug. Walther von der Vogelweide. Nume frumos. Valter din
pajiştea cu păsări.  Cum bătrâneţea nu mă paşte şi veşnic tânăr  o să
fiu, mai sus, mai jos, mai mort, mai viu, mai dat în bobi, mai dat în
paşte. Întreagă  setea de-a cunoaşte o desfăşor pe hartă şi o scriu,
nu poate vremea să-mi împroaşte cu-al său noroi argintul viu. Marin
Sorescu, cel mai bun poet, după război.  Aventura   a fost ultima
zvâcnire a tinereţii, m-am  îngropat într-o bătrâneţe liniştită, pe
care numai boala o poate tulbura.

 

autor Boris Marian

Pallady-egoistul

Theodor Pallady s-a născut la Iaşi pe data de 24 aprilie 1871, dintr-o familie de boieri moldoveni.După clasele primare, face liceul unde are ca profesor de desen pe pictorul austriac Fidelis Walch.Studiază după aceea

Politehnica la Dresda, însă o întrerupe pentru a se dedica artelor plastice .

Deşi bun matematician, pleacă la Paris pentru studierea picturii. Aici, are colegi precum Matisse, Manguin, Guerin, Jean Puy. Expune prima oară in anul 1900 la Pavilionul românesc de la Paris.

Nud cu eşarfă galbenă, artist Th. Pallady

În anul 1902 expune la Londra. În anul 1904, se întoarce în ţară, unde expune la Ateneul Român.Din anul 1904, până în anul 1906, are numeroase expoziţii personale şi în străinătate. În aprilie 1956, când împlineşte vârsta de 86 de ani, este răsplătit pentru întreaga sa activitate cu distincţia de Maestru Emerit al Artei. În acelaşi an pe data de 16 august, se stinge din viaţă.

Tematica operei lui Pallady,este foarte variată;peisaj, naturi statice, naturi moarte, multe portrete cât şi autoportrete, studii de femei, nuduri.

Desenele executate de Pallady, sunt extrem de minuţioase. Executate în creion, cărbune, acuarele şi unele dintre lucrări având combinaţie cu tuş şi acuarelă, par adevărate bijuterii din fildeş. Întreaga sa operă, are volum

si perspectivă bine stabilită şi bine echilibrată, asta poate fiindcă a făcut si cursuri de arhitectură.

„ Într-un interviu al vremii respective, la una din peronalele sale, Pallady, mărturisea; „Dacă n-aş fi pictat,mi-ar fi plăcut să scriu, să găsesc termenul exact, care să-mi exprime tot  gândul meu.

Pe Pallady, nu l-a interesat niciodată părerea altora, indiferent cum ar fi fost ea, despre toată opera sa .El avea propia sa părere: fiind foarte sigur pe el, pe intreaga sa operă. Pallady, mai spunea;  Dacă eu nu depăşesc realitatea, aceea nu este opră de artă. Eu nu sunt pictor, ci artist. Pictura pentru mine, nu a fost o îndemânare sau poate o voluptate, ci pur şi simplu o necesitate, o mare necesitate dureroasă, pe care am privit-o întotdeauna cu proprii mei ochi .

Nud cu acordeon, artist Th. Pallady

Pentru mine, un tablou, reprezintă un poem pictural în linii, forme şi culoare.

Asemănarea în artă, este un interes trecător şi particular. Dacă eu nu depăşesc aceste lucruri esenţiale, însemnă că opera mea va fi inferioară.

Modelul pe care-l am în fată, îl folosesc drept pretext, pentru opera mea.

Nu fac pictură niciodată pentru un perete, pentru o odaie, sau pentru un apartament. Cel ce vrea să aibă un tablou de la mine, nu are decât să-şi adapteze, întreaga locuinţă picturii mele, fiindcă atunci când mă despart de

de lucrare, mă simt deposedat…Vei face altele, mi se spune uneori! Altele? Ei care putin cunosc, nu-şi dau seama de toate pulsaţiile şi de toate sentimentele mele puse pe pânză sau pe hârtie în acele momente. Unii amici,

visează absolutul…eu când am visat, nu s-a înfăptuit.Până la urma urmelor, pe mine mă interesează numai arta mea, nu şi a altor confratilor mei… Fiecare să-şi vadă de opera lui! „

autor Constanţa Abălaşei-Donosă

Dor de Eminescu

L-am iubit pe Eminescu, de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot  citi , să  pot  scrie . Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată creatia sa , însă  l-am  iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este  a un crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har , lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră românească , făcând-o cunoscută şi netulburată, printre scrierile şi  limbile lumii ,  încă din perioada existenţei sale .             Mă bucur şi cinstesc ca fiecare român din această ţară , plaiurile botoşenene , care au dat neamului nostru  mari oameni de cultură ; Eminescu , Nicolae Iorga , Ştefan Luchian , George Enescu  şi nu numai  . Aceste  locuri hărăzite de Dumnezeu îmi sunt atat  de dragi ; în primul  rand ca mi-au legănat   paşii copilariei ,  apoi  sunt locuri  în   care moşii şi strămoşii mei îşi au somnul de veci. Şi  când ajung aici de două sau de trei ori pe an ,  primul lucru pe care-l fac cu mare sfinţenie este , să-ngenunchez la mormântul  fiecăruia  punând  o floare, aprinzând o lumânare şi  stropind în mare tihnă ţărâna ,  cu o lacrimă albastră .            Ca fiecare loc al acestui  pământ  românesc ce-şi are istoria sa , şi oraşul Botoşani, este la fel , prin tot ce a putut face şi sfinţi  „  OMUL „ .            Nimic nu este întâmplător ! Bunul Dumnezeu, le ştie şi le aranjează pe toate în această lume .            Preţuire şi dragoste mai mare pentru Eminescu , mi-a fost  impulsionată  de  catre doamna Cornelia Viziteu, director la Biblioteca  Judeţeană Mihai Eminescu din oraşul Botoşani  prin anul 1999, apoi în anul 2000, an declarat de UNESCO  – ANUL   EMINESCU – ,  prin participarea mea la un concurs de Ex – libris , organizat de această bibliotecă A urmat  în  anul 2002,  invitaţia regretatului prof. dr. Constantin Mălinaş , din Oradea ,  plecat  dintre noi la 24 februarie 2010, finalizată prin  publicarea graficilor  mele legate de Eminescu  în  revista  pe  care o coordona , Ex librisul Românesc . În unele dintre reviste acordându-mi-se spaţii largi . După câteva personale de grafică şi acuarelă la Botoşani în anul 2003 şi 2004, în anul 2005 , când s-au împlinit 155 de ani de la naşterea  poetului ,  „Zilele Eminescu  la Botoşani „  s-au deschis cu expoziţia mea personală de grafică , „DOR de EMINESCU „   în data de 14 ianuarie . Cuprinzând aproape 70 de lucrări , în penită ;  ilustraţii la poezia poetului , locurile natale cât şi personalităţi culturale din perioada sa .            Memorabilă  mi-a ramas  în  suflet însă , participarea mea alături de alte personalităţi culturale, invitate  special  în data de 15 ianuarie 2005 ,  la un Tedeum ţinut în  biserica Uspenia, biserică unde a fost botezat Eminescu  , apoi la depunerea  de coroane şi flori la statuia poetului din faţa Teatrului  Naţional Mihai  Eminescu din Botoşani .

Ipoteşti , locul unde s-a născut marele  nostru poet nepereche. Niciunde în ţară , nu se pot găsi într-un spaţiu atât de  restrâns , obiective culturale atât de diverse , fiecare  valorificându-şi  propia sa  autenticitate: Casa  memorială, Bisericuţa familiei Eminovici, datată din anii 60 al secolului XIX- lea , Casă ţărănească de epocă , ce a aparţinut ultimei proprietare a moşiei în care s-a amenajat un muzeu etnografic al zonei ( loc  în care îi plăcea lui Horia Bernea să picteze în mare linişte ) ,Biblioteca Naţională de Poezie (idee aparţinând lui Laurenţiu Ulici ) , clădire cu două nivele şi o sală amfiteatru ,Muzeul Mihai Eminescu inaugurat pe 15 ianuarie  2000 .

autor Constanţa Abălaşei-Donosă

artist  Constanţa Abălaşei-Donosă

Monumente istorice mureşene

CONSTANŢA  ABĂLAŞEI – DONOSĂ  expoziţie de grafică

A comunica prin intermediul scrisului sau al artelor,este o caracteristică de documentare şi studiere între oamenii de cultură.

A vorbi despre un oraş sau despre un anume om, este o problemă delicată însă în acelaşi timp complexă . Voi vorbi în scris, în măsura cunoştinţelor mele, acumulate, despre locurile pitoreşti din oraşul Tg.-Mureş,cât şi despre oamenii de cultură, care au jucat un rol decisiv în organizarea unei expoziţii personale de grafică în peniţă, reprezentând arhitectura veche a oraşului Brăila, clădiri de patrimoniu şi monumente istorice, în anul 2010 -octombrie, la Tg.-Mureş .

Impresionată de frumuseţile acestui oraş, cât şi de seriozitatea şi amabilitatea oamenilor pe care i-am întâlnit şi i-am cunoscut pentru prima dată, m-au determinat să mă documentez cu seriozitate asupra acestui colţ de ţară. Primită cu inima deschisă, expoziţia mea bucurându-se de aprecierile  şi admiraţia multora, m-am hotărât să încep lucrul pentru o nouă expoziţie , ce va reprezenta în grafica mea, de această dată, oraşul  Tg.-Mureş   cu arhitectura veche cât şi cea nouă. Cum din construcţiile vechi ale acestui oraş nu s-au păstrat prea multe, datorită unui mare incendiu ce a avut loc în anul 1876 pe proprietatea franciscanilor, rămânând numai o parte din ele, altele fiind reconstruite până în anul 1900,  toate la un loc, vor face parte din expoziţia  prezentă şi cu siguranţă, într-o alta în viitor .

Prezenta este deschisă la Palatul Culturii – Galeria Deisis, în perioada  21 ianuarie – 21 februarie 2011, organizată de D.J.C.C.P.N.Tg.-Mures , sub  conducerea domnului profesor Nicolae Băciuţ, om de aleasă cultură, hărăzit cu mult talent în activitatea sa de poet, prozator, eseist sau jurnalist,director al Revistei de Cultură  Vatra – veche, ce promovează tot ceea ce însemnă har si spirit, în dorinţa de a păstra şi a transmite mai departe, generaţiilor viitoare, tradiţiile originale şi nealterate ale neamului românesc.

În acest fel unic,eu îmi exprim sentimentul de preţuire faţă de domnul Virgil Pană, director al Muzeului,  şi faţă de domnul director Nicolae Băciuţ, fiindcă mi-a fost îngăduit să mă orientez spre toate labirinturile frumoase ale acestui oraş, exprimându-mi sentimentul de frumos şi util, prin arta mea  grafică .

autor Constanţa Abălaşei-Donosă

Gândul meu dăruit felicitărilor artistei Maia Martin

Când oferi o felicitare, o dărui însoţită de gândurile tale dragi . Cel ce o primeşte este fericit, bucurându-se de gestul tău profund sau poate sacru, reactualizând în sufletul său că nu l-ai uitat, că îl preţuieşti.

Consider felicitările artistei Maia Martin, „o joacă” de copil, cum a spus însăşi plasticiana, adevărate talismane aducătoare de bine. Fac referire la toate felicitările pe care Maia le închină sfintelor sărbători de iarnă: de la Sf. Crăciun, până la Sf. Ierarh Ioan.

Cu atât mai mult, revin la cuvântul talisman, fiindcă la majoritatea Arhiepiscopiilor cât şi a Sfintelor Mânăstiri, la cumpăna dintre ani, au loc Sfintele Slujbe ale Sf. Ierarh Vasile cel Mare ( Anul Nou ). Felicitările Maiei Martin, sunt facute cu suflet fiindcă autoarea participa la executarea lor, nu numai cu mâna,dar şi cu inima.

Executate manual , tăiate sau decupate în steluţe, romburi, linii simple precum drumurile deschise sau imaginea bradului nostru falnic, sunt făcute cu smerenie pentru a fi dăruite . Aranjate şi frumos combinate în formă şi culoare pe albul imaculat al hârtiei sau pânzei, ele simbolizează scurgerea timpului din an şi începerea altui an , cu speranţe şi realizări ca şi cum toate acestea alcătuiesc scenariul ritual al morţii şi renaşterii . Timpul trecut până la Sf. Crăciun, însoţit de cel prezent ce vine odată cu Noul An .

Cât  de frumos sunt colorate !

Parcă cu ştiinţă sunt puse pe albul imaculat ce înseamnă linişte, longevitate, sănătate. Pe acest fond alb a aplicat un univers al sărbătorilor .

Roşu , în tradiţia noastra autentic românească , înseamnă sânge, puterea vieţii .

Albastru , este culoarea cerului, a apei, a ochilor dragi…simbol al credinţei.

Galbenul şi verdele simbolizează puritatea sinceră întruchipată-n suflet .

Una lânga cealaltă, unicat în felul lor, imaginea fiecăruia îţi pătrunde-n suflet, îţi aduce bucurie sau emoţie neînteleasă, predestinată .

Iată de ce sunt atât de pretioase felicitările executate de artista Maia Martin: sunt simboluri ale dragostei, ale sfinţeniei, ale frumosului, ale dăruirii .

foto: felicitări realizate de Maia Martin

autor Constanţa Abălaşei – Donosă

6 ianuarie 2011

Dor de Eminescu

Îmi amintesc şi îmi este adesea un dor de nestăvilit, uneori istovitor de lumea copilăriei mele… Lumea în care am deschis ochii minţii şi ai sufletului. Tare dragi îmi erau oamenii ei, atât de harnici şi cuviincioşi, de veseli şi de frumoşi, de toleranţi şi înţelepţi. Când se certau mi se părea că se isca o furtună în zi de vară… Din respect pentru semeni ori din demnitate, se trezeau cu o oră mai devreme să se dichisească, să fie plăcuţi la vedere, nu ieşeau oricum unul în calea celuilalt, darămite pe stradă! Atunci când vorbeau, cumpăneau bine cuvintele să nu jignească ori să nu-l încarce pe celălalt cu necazurile sale. Fiecare anotimp era tocmit cu rostul său, iar eu le iubeam pe toate. Primăvara cea năvalnică, la început abia mângâind firea, apoi potopind dintr-odată pământul cu sumedenie de raze, încălzind firea, înviind-o, însoţindu-se cu un soare blând şi zâmbăreţ; Vara cu zburdălnicia, veselia ploilor după care apărea, colorând cerul, curcubeul, cu soare stăpân şi lumina albă a zilei, cu farmecul serilor potolite în mirosuri de flori, cu bolta cea tainică, smălţuită de infinita mulţime de stele sclipitoare; dar şi Toamna gătită în culori verde-ruginii, cu bogăţia de struguri aromaţi şi dulci, mere, pere, pepeni cu miezul răcoros, brobonat de zahăr, gutui ce-au strâns în ele galbenul solar, dovleci crestaţi cu zâmbete ghiduşe, purtaţi de jucători năstruşnici în jurul focului ridicat până la ceruri, în scântei purificatoare, de Sf. Dumitru şi câte alte minunăţii; şi după toate astea venea purtată de vânturi cu suflu de îngheţ misterioasa Iarnă, cu ninsorile bucuriei, însoţite de cea a clopoţeilor, a colindelor, a mirosului de brad împodobit în Ajun; cu magia frumuseţii reci a peisajelor încremenite în albul zăpezilor geruite, a serilor adormite lângă soba încinsă, legănate de cântul basmelor, deşirate molcom din tezaurul inepuizabil al fanteziei omului din popor şi răsucite pe ghemul de zestre dăruit generaţiei următoare. Ascultam ca vrăjită, în faţa aparatului de radio, poveşti nemuritoare şi piese de teatru ori la petreceri păzeam patefonul cu discuri din care izbucneau melodii de neuitat. Nu pot să trec peste fascinaţia spectacolelor de film care astăzi au devenit de referinţă pentru cinematografie; de teatru ori de operă, unde trăia, pe scândura noduroasă, între catifele şi mătăsuri, voaluri şi sclipiciuri, o lume a feeriei, cu muzici şi dansuri nemuritoare. Sărbătorile iernii, multe la număr, le petreceam cu părinţii la noi acasă, la neamuri, la prieteni. Acolo se cânta. Se cântau nesfârşitele doine ardeleneşti şi romanţe. Aşa l-am cunoscut pe Eminescu…

Cel mai mult iubeam romanţele cântate pe versurile lui Eminescu, le învăţasem pe de rost şi le-aş fi ascultat oricât. Primul sentiment a fost de răscolire, apoi de bucurie şi în cele din urmă de paşnică însoţire. Le simţeam probabil spiritul pentru că nimeni nu-mi spunea care sunt pe versurile eminesciene şi care nu. Dar eu le recunoşteam. Se părea că le-aş fi ştiut dintotdeauna. Prindeam ca din zbor orice vorbă despre Eminescu, ascultam cuminţită brusc, nedezlipită de aparatul de radio, o piesă de teatru, adesea reluată, despre viaţa lui. De undeva, din cerdac, se auzea glasul mamei: Mihai! Mihaaai!, semn că începea piesa preferată. Oare ce mă înduioşase,  ce străfunduri ale memoriei afective aduceau într-un suflet abia susurând la viaţă interesul şi iubirea pentru poet, acea emoţie dureroasă?

Eminescu, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

A venit un prieten al tatei, un domn în vârstă. Ca să impresionez, i-am numărat până la douăzeci, i-am recitat câteva poezii, i-am susurat în grai copilăresc o romanţă pe versurile lui Eminescu, i-am dansat. Omul s-a uitat surprins la mogâldeaţa căreia nu-i mai tăcea gura şi se tot învârtea într-un picioruş, ridicând braţele spre cer. Să-mi spui acum ce prieteni ai… Ce prieteni aveam eu? O, mulţi, foarte mulţi! Păi, toţi copiii de pe stradă, toţi verii şi verişoarele, vecinii, ţăranii din piaţă, vânzătoarele de la alimentara, Făt-Frumos, Păcală, Pinochio, balerinele acelea delicate de pe scenă, pe care le imitam în spectacole ad-hoc, pe oriunde mi se ivea ocazia să mă produc drept artistă. Vara îmi era prietenă bună, dar şi toamna… ăhă, câţi prieteni aveam eu! Omul, văzând că ezit, mă direcţionează. Care e cel mai bun prieten ori prietenă? Eminescu. Am răspuns calmă, decisă, dintr-o răsuflare. Cum?! Da, pe Eminescu îl iubesc cel mai mult dintre prieteni. De ce? Nu ştiu…, am răspuns şi-am rupt-o la fugă.

Nici astăzi nu ştiu de ce îl iubesc pe Eminescu. Dar cum să nu-mi iubesc sufletul, fiinţa, căci Eminescu face parte din mine. Eminescu nu are vârstă, nu aparţine unui timp. Este dintotdeauna şi pretutindeni acolo unde sunt. După primii ani de şcoală i-am citit şi recitit cartea de versuri pe care o aveam în casă, fără copertă şi fără primele pagini, cu marginile şi colţurile de jos ale foilor ferfeniţite de atâta citit. De mine, de înaintaşii mei. Candoarea, romantismul, tristeţea versurilor sale mi-au însoţit copilăria, adolescenţa, tinereţea, mi-au înfrumuseţat, mi-au sensibilizat sufletul în faţa miracolului naturii şi de orice fel, mi l-au ferit de opacitatea multora dintre copiii crescuţi la oraş. La maturitate i-am citit opera publicistică. Mi-a deschis noi orizonturi de cunoaştere şi reflecţie. Mi-am înţeles mai bine neamul din care fac parte, am înţeles subtilităţile a ceea ce înseamnă social, politic, mi-am completat cunoştinţele de istorie, filozofie… Mai târziu, când eu însămi am început să public, mi-a dat curajul să spun adevărul, oricât de incomod ar fi fost. Chiar existenţa sa telurică mi-a fost pildă în viaţă, asupra căreia am meditat cu tristeţe. Eminescu mi-a fost reper artistic, intelectual, astral, bătut de vânturi, dar de neînvins.

A venit o perioadă neagră. Când vorbe nechibzuite, şocante, avare de glorii efemere, dislocate din plămada acestui pământ, mi-au lovit Prietenul. Am suferit, nu puteam suporta clevetirile grele, scrise ori auzite. Am intrat în panică. Am recitit poeziile lui Eminescu, am recitit fragmente din publicistica sa, acolo unde se deschidea cartea. Îl retrăiam. Îl redescopeream. Îl reiubeam. Atât cât îmi permit limitele fiinţei mele biologice. Am înţeles de ce în anii prunciei, atunci când încă nu ştiam să scriu şi să citesc, îl socotisem Prietenul meu. Candidul suflet de copil simţise inefabilul din poezia sa. Orice cuvinte ar fi rostit ori ar fi pus pe hârtie, inefabilul venea din imensa iubire ce o pogora dintr-o nestinsă şi nevăzută flacără, venea din spiritul său către spiritul celuilalt. Inefabilul nu se poate explica, nici vedea, nici pipăi. Doar simţi. Acolo unde există simţire.

Adesea mă întorc la Eminescu, aşa cum el se întorcea la codrul copilăriei sale. Îi văd chipul aievea, îi citesc poeziile, surâd ori lăcrimez, apoi merg mai departe. Când sunt în impas, îi simt protecţia.

Eminescu este unic şi iubirea pentru el este unică, alta şi altfel decât toate iubirile pământene şi nepământene. Şi o transmit, mai departe, din suflet, în suflet, celor ce mă urmează…

LUI  EMINESCU

Te-ai stins Luceafăr al durerii…

În om ai vrut să te prefaci

Şi te-ai supus orbit chemării

Celor atâta de săraci…

La bogăţia ta de Timp,

Te-ai reîntors îngândurat

Şi, darnic, drumul spre Olimp,

Cu străluciri l-ai presărat…

N-ai vrut comorile deşarte

Ce lumea împing înspre păcat

Şi de-al ei noroc, departe,

Te-ai socotit a fi bogat…

x

Mă-nclin în faţa ta, divine…

Smerit iau cartea-ţi de poeme,

Citind, cu gândul către tine,

Viaţa strânsă în catrene.

Îmbrăţişând pământul strămoşesc

Simt inima-ţi poetică vibrând,

Iubirea pentru neamul românesc

Prin mii de generaţii renăscând.

Luceafăr al poeziei româneşti,

Te văd prin veacuri trist şi-ngândurat,

Neînţeles şi tainic cum priveşti

La lumea-ţi de visare însingurat.

Rămâi, rămâi în suflet şi în minte,

Purtând pe umăr însemnele domneşti

Şi strai ales de vorbe sfânte.

Nemuritorul poeziei româneşti…

autor Eliza Roha

http://elizaroha.wordpress.com/about/

Strada libertăţii (text însoţit de comentariu critic)

Strada „Libertăţii”
din cartierul „Supuşi”
Oraşul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul urbei, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmp, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, întins, spre alte zări…Casele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile ferecate, se ghemuiau spre marginea străzilor înguste, gata să cadă peste ele. Părea o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar râul din apropiere vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Oamenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă, uneori, în mijlocul verilor, pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valurile înalte şi tulburi. Vuietul apei lovea turlele bisericilor înşirate peste dealuri, clătina norii si-i scutura de cei câţiva fulgi ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată.
Venea altă iarnă. În fiecare an venea iarna, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra oraşului, descărcându-şi povara de nămeţi şi, târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste alte dealuri, peste alte ape şi peste alte oraşe. Norii aceştia cu barbă albă alergau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat, ca nişte Moş Crăciuni plini cu daruri, căutând bucuria copiilor prin locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni.

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Târgu-Mureş, Piaţa Trandafirilor la 1911

„Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată, şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau dreptate…
N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit locuitorii oraşului. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitau la ore fixe, odată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte de plecare spre serviciu, care începea, plictisitor, în fiecare zi, la aceiaşi oră…
Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e mult peste ora şapte. Altă dată, când vremurile erau bune, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt orăşeni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare? Puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea noastă, de asta poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe alte cărări.
În oraşul acesta există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a râului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce”. Zgomotul spintecă oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o speranţă…
Primii au călcat străzile înguste miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zilnic dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoale atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. Mâna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, penitenciar… Un lanţ greu de suportat, aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. Dincolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele satanice din sălile Tribunalelor.
În acea dimineaţă miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit”: „Să trăiţi, tovarăşu…!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit !…
Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau nea Timaru, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea „la băgat oamenii în puşcărie”, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină decât toţi ceilalţi. Vizionau cu toţii, în holul Miliţiei, la un televizor alb-negru, adunarea populară din capitala ţării. Acolo unde conducătorul iubit se adresa poporului, îndemnându-l să muncească până la sacrificiu. Pe ecran stăruia imaginea tribunei oficiale, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte… Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi, atâţia avea neamul românesc pe atuncea !
Pe uşa Miliţiei întră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut, întotdeauna, primul… „Ceauşescu P.C.R. !” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie.
Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul ! M-a alungat cu copil cu tot în stradă ! Am dormit la o vecină ! Dacă afla unde sunt acum, mă omora la noapte !
„De ce te-a bătut, femeie !
„De sărăcie, dom, şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce ! N-am avut din ce să-i fac de mâncare ! A venit şi el obosit de la muncă, şi cu şpriţul în cap ! Aşa-s bărbaţii, dom şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc ? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii ! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc !
Televizorul făcea feţe, feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre ! Am să măresc pensiile pentru femeile cu mulţi copii ! Am să… Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „pureci”. Parcă începuse să-i mănânce şi pe miliţieni pielea…Toţi se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor ! Suntem liberi ! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate ! Demnitate ! Jos Ceauşescu !”
Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. De afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul ! Vrem ta-blo-ul !” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii…Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii !”se auzi, cu hotărâre în voce, unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate !” zise altul. „A venit vremea să le cerem socoteală !”
Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a întuneric… Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni ? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul !, Vrem ta-blo-ul !” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii.
În acele clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm ?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” hotărâri. Timaru nu se orpi: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii ! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână !” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei !” „Nu ne e frică de moarte !” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă.
Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi, ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat.

artist Julian Radu, Fantoma neiubita

Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre…Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii conducătorului… Însă prea târziu….Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru ajutată parcă şi de mimica mulţimii.
Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile:
„Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi !” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru. Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul !”
Speranţele miliţienilor de a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi pământ…
Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard ?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre cer… Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini striga în gura mare: „Libertate !, Libertate !”
Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele gemurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ.
Se schimbă lumea ! mormăia, într-o doară, urbea…

autor Gheorghe Mocanu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/GheorgheMocanu

Aromă de ceară şi de portocale

Nu aş fi purces la comentarea textului propus, dacă proza autorului n-ar fi avut inspiratul final : mormăitul urbei cu privire la schimbarea lumii. Greu se mai dezmeticeşte personajul colectiv din mahmureala somnolenţei istorice. Nici astăzi, după schimbarea licărită în Decembrie, nu suntem percepuţi de către liderii politici şi formatorii de opinie decât ca massă amorfă . Încă nu ne-am calificat pentru statutul de cetăţeni. Suntem definiţi ca populaţie, ni se ia şi ni se dă câte ceva, este adevărat că atunci, în învălmăşeala protestatară, mirosea a ceară de la lumânări, iar la primele pomeni şi parastase s-au dat portocale şi ciocolată. În urbea mea, „s-au băgat” în 22, televizoare color, iar poporul din oraşul meu le-a cumpărat vioi, rapid, şi apoi s-au desfătat ca telespectatori, cu adrenalina stârnită de invazia „teroriştilor”.

Am ocolit printr-o nevrednică digresiune, motivaţia posibilei mele reţineri de a comenta un text literar cu subiectul răzmeriţei decembriste. Mă simt stingherită, asta e tot. Îmi voi învinge totuşi tracul şi voi comenta mesajul autorului din „Strada Libertăţii”.

Un cititor pune în discuţie personajul narator, să fie naratorul la persoana întâi, să fie naratorul omniscient? Schimbarea din mers a persoanei naratoare, premeditată sau nu , creează un efect interesant, tocmai prin difuza contopire. Adevărul susţinut de autor, este un adevăr anume, adevăr de atmosferă. „Eu”, ca personaj distinct, de sine stătător, nu exist în nebunia colectivă, nu pot avea identitate, văd şi relatez ce mi se transferă, prin sugestie sau prin percepţie fragmentată.. Nici „noi” nu existăm, nici vorbă de solidaritate şi spirit de echipă, într-un vertij în care nişte amărâţi cu burta goală, gata să fraternizeze cu altfel de amărâţi, cu burta plină, dar cu creierii spălaţi, sclerozaţi de atâta plictis al rutinei, formează din mers un personaj lunecos, haotic. Câinii vagabonzi au reflexele de haită antrenate, excelent îi pune autorul să ocolească blocurile scorojite, ce să-şi mai piardă timpul prin cartiere lipsite de resturi comestibile.

Ciclul naturii hibernale este implacabil în cutuma vremuirii sale. Omul e supus vâltorilor de frig şi gheaţă, spaţiul social este redus la economia minimală a unor tabieturi matinale . Sărăcia ca factor de uniformizare şi disciplinare a ritmului de viaţă , iată elemente ce sugerează indirect cadenţa universului concentraţionar. Cât despre apariţia meteorică a femeii resemnate în martirajul ei domestic, desigur, din perspectiva cerinţelor clasice ale unităţii narative, dispariţia ei din decor este o chestiune care nu poate trece neobservată nici la o lectură superficială, dar la o lectură atentă şi avizată. Problema este că un autor exersat precum cel ce semneaza „I.P.” nu poate avea „scăpări” de natură compoziţională. Şi acest lucru îl motivez nu prin notorietatea auctorială, onestă şi respectabilă, fenomen greu de identificat în lumea literară românească, aferată şi colcăitoare de impostură culturală. Textul însuşi grăieşte de la sine despre atenţia şi migala de bijutier al logosului beletristic, cu care autorul nostru şlefuieşte detaliul narativ sau descriptiv. De la betoanele roase de scarlatină până la zgomotul de clopot care spintecă oraşul- a se observa sugestia semantică a violenţei – totul se adună în contul unor semne prevestitoare. Femeia este convertită de autor în personaj „instant”, procedeul este utilizat extrem de amplu, în dimensiunea unui roman, de Mihai Ganea în romanul contestatar „Loli”, unde sute de personaje intră şi ies brusc din scenă. E vorba de investirea rolului de „figuranţi” pentru oamenii mărunţi, a căror viaţă şi psihologie nu interesează pe nimeni, sunt apariţii incidentale în magma definită „non-identitar” ca populaţie, iar statistic, indivizii sunt reductibili la „ cap de locuitor”. Şi într-adevăr, când corpul social stă să pleznească din toate cusăturile sale, ce importanţă mai are o nevastă cu un bărbat beţiv şi bătăuş, altminteri trăsătură naţională omisă de folclor? Sărăcia ca factor catalizator al violenţei domestice, enunţată de femeie, vorbeşte despre o cutumă a relaţiei între victimă şi călău. Bruta, cât e ea de brută, trebuie să aibă un motiv şi o justificare, nu-i aşa? Gospodina, fie ea nătângă şi rebegită, îşi apără şi ea subconştient , prestigiul public. Istoria va trece pe lângă ea , distant. Acasă e bărbatul mort de beat.

În rest, revolta este interpretată de autor ca un act de surescitare, indusă de imaginea mişcată şi de vuietul auzit la televizor.

Singurul personaj cu atavisme sapienţiale rămâne bătrânul şi prudentul miliţian. Prezenţa lui de spirit e năucitoare. Îngurgitează portretul şi supravieţuieşte, şi odată cu el, rămân în actualitate sechelele din vechiul sistem.

Se schimbă ceva. Se descarcă portocale la o alimentară.

Cândva, copiii visau să mănânce singuri o portocală întreagă. Acum pot mânca şi mai multe. Le lipseşte ceva. Copilăria. Părinţii sunt plecaţi la muncă, peste mări şi zări.

comentariu critic de Virginia Paraschiv, redactor secţiunea de critică literară

Ecouri de linişte

După câteva zile triste şi mohorâte, cu un vânt ce-ţi risipea privirea, soarele acoperea din nou străzile Brăilei, ca un giulgiu alb neîntrerupt, de la un capăt la altul, până dincolo de malurile Dunării. Până peste vârfurile teşite ale munţilor Măcinului, care şi ei abia că se mai zăreau din verdele copacilor de peste mal, verde ce fugea în lumina soarelui, care încotro.

Zi de duminică, după sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Dând ascultare cu multă evlavie Sfintei Liturghii de la biserica greacă cu hramul “Bunavestire” – biserică la care mergeam necondiţionat încă din copilărie la slujbele Sfântului Fanurie, simţind setea după lumina creştină, aşa cum m-au învăţat moşii şi strămoşii mei, slujbe ce îmi luminau de fiecare dată sufletul şi mintea întunecată uneori, Duhul Sfânt coborând parcă peste trupul meu , m-am dus să-mi clătesc ochii şi sufletul în apa strălucitoare a Dunării.

artist Constanța Abalașei Donosa, Blasova

De pe faleză, cât puteam cuprinde cu privirea, de la stânga la dreapta sau invers, totul era de un verde-albastru. Aş fi vrut să rămân aici ore în şir, să mă bucur de şoapta valurilor şi de cântecul păsărilor ce roiau în jurul meu şi al trecătorilor grăbiţi. Dinspre oraşul Galaţi , vuietul unui remorcher sau al unui vapor rătăcit, venea parcă pe malul pe care mă aflam pe o bancă.

Spre celălalt mal, oamenii în bărci înfruntau valurile, ajungându-mi în surdină la urechi, plescăitul de vâsle. În lumina soarelui, din pădure zăream puncte negre, sure, murge ce ţâşneau ca nişte fuioare albe şi se amestecau în ciripitul lor cu răsuflarea razelor. Pescăruşii albi ca zăpada, zburdau sub ochii mei. Întreaga înfăţişare îmi arăta viaţa plină din pădure, viaţa valurilor, viaţa de pe mal, când oamenii se opreau o clipă: admirau revărsarea valurilor prăbuşindu-se peste pietrele înveşmântate în diferite culori.

M-am aşezat pe o bancă, nu pentru multă vreme.În mod plăcut mi-a venit în minte slujba Sfintei Liturghii, ţinută de părintele paroh Filip Niculescu ajutat de părintele Dumitru Creţu, slujbă la care tocmai participasem.

Străduindu-mă să dau ascultare cântărilor, tăindu-mi grija de mine în faţa icoanei Sfântului Fanurie, în gând îmi puneam acum întrebarea dacă Dumnezeu ne scapă de toate, ne întăreşte inima şi ne face să ducem o viaţă spre lumină. Însă tot eu, îmi dădeam şi răspunsul: Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, doar noi săne punem nădejdea în El! Nu ne vom ruşina niciodată fiindcă împărăţia Lui, este atât de mare: deşi unii ştim să facem cruce, alţii nu! Dacă nu te desparţi de El niciodată, bunul Dumnezeu este cu tine şi nimeni nu va fi împotriva ta!

Dintr-o dată s-a trezit în mine bogăţia de amintiri şi impresii, de raritatea orelor petrecute cu două zile în urmă la slujba Sfintei Liturghii, de la biserica purtând hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Mucenic Haralambie“, de slujirea Prea Sfinţitului Părinte Casian Crăciun şi a celorlalţi părinţi slujitori ce-l însoţeau, aducând în sufletele enoriaşilor căutarea şi ajutorul lui Dumnezeu, dorinţa de a se ruga Lui şi Maicii Domnului. Râvna pentru tot lucrul bun, vieţuirea după Sfânta Evanghelie, să nu se depărteze de Biserică, de Hristos, marele “Dătător de viaţă şi lumină”.

artist Constanța Abalașei Donosa, Natură statică cu flori

Ascultând slujba de afară, cu greu am reuşit să pătrund în biserică, să-mi găsesc un loc cu vedere spre Sfântul Altar şi să ascult în tihnă Liturghia şi predica de după, cu dorinţa de a pătrunde mai mult în esenţa acestei sfinte slujbe. Ascultam.

Privirile şi urechile mele erau uimite de atmosfera de aici. Uitând de toate, recepţionam fiecare cuvânt şi fiecare mişcare făcută de către Preasfinţitul Părinte Casian Crăciun, unde mi se părea că inima şi chipul dânsului erau aprinse de Harul şi Lumina lui Hristos. Această fascinantă imagine parcă-mi hrănea spiritul şi auzul cu desăvârşire. Alături de ceilalţi părinţi slujitori şi credincioşi, îl vedeam un mare părinte duhovnicesc, cu multă experienţă plină de discernământ şi o nemărginită smerenie şi neascunsă măreţie în faţa lui Hristos şi a Maicii Domnului.

Autenticitatea slujbei, pacea şi blândeţea privirilor Preasfinţitului Părinte Casian, îmi ofereau liniştea sufletească, sau starea pe care mi-o creea o sfântă rugăciune.

artist Constanța Abalașei Donosa, Panseluţe

Îmi ţineam controlul memoriei să nu pierd nimic din această slujbă. Gândeam despre împlinirea fiecărei fiinţe pe acest pământ. Priveam icoanele pictate cu chipurile sfinţilor. Îmi spuneam că totul este imens peste nivelul meu de cunoaştere adevărată, însă cu voia lui Dumnezeu, voi reuşi să-mi fac oarecare rânduială în minte, citind cărţi duhovniceşti, spunând în taină rugăciuni şi cerând milostenie de la Domnul Iisus şi Maica Lui.

Priveam cu nostalgie şi gândeam că mă aflu la polul opus credinţei – ca practicant – nu am locul lângă cei credincioşi care şi-au întins mâinile cerând ajutor de la Domnul Iisus şi Maica Sa. Mă rugam şi mulţumeam din inimă pentru toate, Maicii Domnului şi Fiului ei, Iisus. Ştiam că, dacă am răbdare şi mă rog mult, se găseşte şi pentru mine un loc în inima bunului Mântuitor, iar prin bunătatea Sa, îmi va da iertare şi milă.

Glasul corului din biserică te răscolea până-n măduva oaselor, când repeta după vocea melodioasă şi inconfundabilă a Preasfinţitului, parcă-ţi înflăcăra inima şi simţeai nemărginita sa iubire faţă de toţi credincioşii, după chipul şi răbdarea sa.

În clipa în care slujba a luat sfârşit, m-am bucurat de frumuseţea acestei zile pe care mi-a oferit-o bunul Dumnezeu, câştigând sufleteşte din bogăţia şi Înţelepciunea Sa.

M-am aşezat în rând şi am aşteptat cu bucurie să ajung în faţa Sfântului Altar, Tronul lui Dumnezeu, să sărut mâna cea bună a Preasfinţitului Părinte şi crucea plină de sfinţenie, considerându-le drept cel mai eficace medicament.

Cufundată în tot peisajul Dunării, după o oră şi mai bine, m-am ridicat îndreptându-mă încet cu gândurile mele pe strada Traian, spre centrul oraşului. Încetinindu-mi paşii în unele locuri, admirând vechile clădiri, ţipătul şi gingăşia albă a pescăruşilor mi se perindau în minte.

Într-un mic părculeţ pe această stradă, unii bărbaţi între două vârste, sau a treia poate, aşezaţi pe băncuţe, se ridicau primii în picioare şi se salutau ceremonios cu cei care abia soseau. Toţi îmi aminteau de respectul unuia faţă de celălalt din ceea ce citisem în cărţi, sau din spusele unor prieteni acum dispăruţi. Aş fi fost bucuroasă să am curajul şi îndrăzneala să mă opresc între ei: să vorbim despre întâmplările, amintirile şi alte schimbări petrecute în timpul tinereţii lor. Cu gândul că oricare dintre noi s-ar fi simţit jenat, mi-am continuat drumul admirând aceşti venerabili domni ai vremurilor trecute. Nu m-am putut stăpâni să nu-i compar cu cei de vârsta mea. Unii dintre ei, buni la istorie, religie, muzică sau morală.

Ajunsă în centrul oraşului, florile din micuţul parc ce înconjoară biserica cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (zidită pe la 1667, refăcută în anul 1831, renovată şi restaurată după anul 1995, monument istoric ), din jurul vechiului ceas şi al fântânii arteziene cu sculpturi de copilaşi cu chip de îngeri, răspândeau un parfum suav. Şi florilor copacilor de magnolii, risipiţi printre tufe de brăduţi şi platani, le-am simţit aroma.

Strada Republicii, Regală cândva – de când o ştiu eu în continuă transformare – acum pietonală, îşi mâna trecătorii, un du-te – vino. Treceam alături de ei gândind; acesta este oraşul prezent, nemaifiind precum altădată. O armonie exclusivă de linişte vie. Şi dacă în alte locuri vezi privelişti minunate cu păduri de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri coborând încet peste păduri şi şiruri de ape ce-şi strâng la piept vietăţile pădurii, la noi, vezi străzi drepte ca petalele simple. O Dunăre ce dă un farmec nespus, ca o amforă străveche de agată patinată vineţiu. Un Bărăgan al soarelui cumplit, iubit nu numai pentru că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui. Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, monumentul vieţii. Şi când vântul adie prin grâu, dezmierdându-l, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele către Dumnezeu, binecuvântând grâul. Dumnezeule, bun Eşti, Doamne, bun!

autor Constanța Abalașei Donosa, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantaDonosa

artist Constanța Abalașei Donosa,

La vernisajul unei expoziţii

Cu paisprezece ani în urmă, pe timpul vacanţelor de primăvară, artistul plastic Vespasian Lungu, se întorcea de pe meleagurile natale.

Din câte îmi aduc aminte, ne-am întâlnit în faţa Galeriilor de artă din oraşul Brăila şi înconjurată de zâmbetul său, am zăbovit ceva vreme să-i ascult mărturiile. Părea fericit şi mulţumit de sine, ducându-şi fără voia lui mâna dreaptă la bărbie. Ştiam de pe timpul pe când îi eram elevă, că avea acest obicei; în momente de mare încordare sau în clipe de mulţumire. În cele câteva minute, trecut mult peste zece, mi-a povestit de expoziţia domniei- sale de la Chişinău şi despre festivitatea “Podul de flori” peste apa Prutului, la care a participat personal. Eram impresionată de ce auzeam, domnul profesor apăsa uneori pe cuvinte sau făcea mici paranteze, explicându-mi. Pregătindu-mă să-i mulţumesc pentru cele auzite, dânsul a început să-mi vorbească din nou cu o deosebită seninătate: “Peste două săptămâni, te invit Constanţa, la vernisajul expoziţiei mele ce va avea loc la Galeriile de artă. Se va numi simplu; “Şoapta acuarelei”, şi va fi în întregime dedicată marelui nostru poet nepereche Mihai Eminescu, precum şi altor scriitori şi oameni de mare spirit ai neamului  românesc..”

Aveam sentimentul că mă înec în zâmbete. Fără să vreau, i-am mulţumit pentru cele auzite, felicitându-l. Ne-am luat bun rămas. Asupra mea simţeam cum pluteşte o atmosferă de mare cinstire. Domnul profesor, oprindu-mă să-mi explice despre ultima sa ieşire în lume, aşteptând ziua unui alt vernisaj.

Brăila, 10 iunie, Anul Domnului 1993. La ora douăsprezece avea loc vernisajul. Ajunsă mai devreme, sala era deja plină cu invitaţi. Oamenilor cunoscuţi mie din Brăila şi Galaţi, li s-au alăturat foarte multe personalităţi cunoscute şi necunoscute; scriitori, critici, plasticieni veniţi din Bucureşti sau din alte locuri din ţară, special pentru acest eveniment. Agitaţia celor aproape o sută de persoane din sala Galeriilor de artă, mă făcu să rămân pentru câteva clipe aproape fără grai. La Brăila, nu mai văzusem în ultima vreme niciodată, atât de multă lume la un asemenea eveniment!

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Chişinău – Cofetăria lui Mankov

Undeva, pe la jumătatea sălii, spre una din ferestrele cu vederea spre Teatrul „Maria Filotti”, lângă Ion Grigore, Fănuş Neagu, Dinu Săraru, Relu Cioran, Constantin Hrehor şi Valentin Ciucă, cu ochii emoţionaţi privind parcă în gol, nevăzând şi neauzind pe cei din jur, domnul profesor Vespasian Lungu se îndrepta deseori spre uşa de la intrare, străpungând parcă cu privirea tot centrul oraşului. Aşa mi-am dat seama că dânsul este în aşteptarea unei persoane foarte importante sau, poate, apropiate.

Ora douăsprezece fix. În sală se făcu o linişte deplină. Cu toate sforţările mele de a mă ridica pe vârful picioarelor, să văd ce se întâmplă, la un moment dat, îi aud pe cei din jurul meu că a sosit Preasfinţitul Dr. Casian Crăciun (pe atunci Casian Gălăţeanul, arhiereu – vicar la Episcopia Dunării de Jos), însoţit de părintele Rafail Noica şi de părintele protopop Gheorghe Marinescu. Era pentru prima dată când vedeam asemenea personalităţi arhiereşti la un astfel de eveniment!

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Chişinău – Corpul I al Universităţii Tehnice

Bucuria şi mulţumirea sufletească avură pentru mine, pe moment, o semnificaţie dublă: în primul rând că acest om sfânt, trimis de bunul Dumnezeu, ca o euharistie, ca un dar spiritual, Preasfinţitul Părinte Casian Crăciun, cu mireasma şi dumnezeiescul har, cu aceeaşi înţeleaptă aşezare de la Dumnezeu, cinsteşte şi preamăreşte arta – imn al bucuriei, închinat vieţii creatoare pe pământ; în al doilea rând, posibilitatea mea de-a cunoaşte atâtea personalităţi. Îi mulţumeam Maicii Domnului pentru acest privilegiu de a avea din nou ocazia să-l văd şi să-l ascult pe Preasfinţitul Părinte, care prin vorbele sale parcă-ţi curăţa simţurile, inima şi trupul.

În rugăciunea mea, pornită din inimă, ceream cu egoism să vorbească numai Preasfinţitul Casian cu glasul său lăuntric despre inimă, despre cuvânt, despre Dumnezeu. Însă, lucrările din această expoziţie nu sunt şi ele darurile lui Dumnezeu ?

Şi oamenii cu imperfecţiunile lor, tot daruri ale bunului Dumnezeu, sunt!

După ce au vorbit pe rând toţi cei ce au luat cuvântul, sfârşind prin intervenţia autorului, în sală se făcu o linişte deplină. Aveam sentimentul că printre noi a coborât încet , încet harul Duhului Sfânt şi “îngerul” său primeşte de la bunul Dumnezeu mireasma în cuvânt, străduindu-ne să fim atenţi la cele mărturisite despre lucrări, acele acuarele ce ne minunau lumina ochilor. Dacă nu ar fi fost îmbrăcat în odăjdii bisericeşti şi dacă nu ar fi avut chip şi asemănare ale unui Sfânt Apostol, cu uşurinţă ai fi spus că este un mare critic de artă.

Toată lumea s-a apropiat şi l-a înconjurat, acolo unde se afla, în mijlocul sălii, cu o profundă dragoste. Alături de Preasfinţitul Părinte Casian Crăciun, se aflau părintele Rafail Noica şi părintele Marinescu. Parcă toţi cei prezenţi încercau să acapareze ceva din cele sfine. Chipul său luminat profund, simplu, lipsit de răutate, cu o neprihănită iubire duhovnicească, cum îl vedeam eu, se bucura de sufletele ce-l înconjurau, ridicând uneori mâinile la rugăciune.

Aşa a început să vorbească Preasfinţitul Casian despre expoziţia profesorului Vespasian Lungu. Am respirat adânc şi mi-am ţinut răsuflarea, să ascult cu multă atenţie ceea ce se spune.

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Chişinău – Muzeul de arheologie

În faţa ierarhilor îţi era puţin greu să-ţi păstrezi calitatea de invitat la un vernisaj de expoziţie de artă. Cu ochiul unui mare practician, cunoscător de literatură şi pictură, parcă binecuvânta cuvânt după cuvânt cât şi auzul celor prezenţi. Unii adevăraţi specialişti în materie de cultură, ascultau nemişcaţi cuvântul Preasfiţitului. Trăiam sentimentul că toate aceste cuvinte spuse dumnezeieşte, sunt legăturile unui om cu arta, spuse cu bucurie în faţa lui Iisus; cuvinte asemănătoare hranei noastre, cuvinte destinatecurăţirii inimii şi sufletului, cuvinte ale mulţumirii noastre că existăm. Aşa i-a antrenat Preasfinţitul Casian, pe unii scriitori şi istorici la discuţii din belşug, fără a pune la încercare răbdarea invitaţilor! Atent, înţelept, serios şi gânditor la ceea ce dorea să spună, ierarhul şi-a reînceput evocarea reducând din nou sala la o tăcere pioasă şi plină de reverenţă. Dacă ar fi fost îngăduit, preferam să ascult ore în şir expunerea Preasfinţiei Sale, spusă cu o precizie matematică. Noţiuni privitoare la toţi oamenii de cultură imortalizaţi pe hârtie în acuarelă, relaţiile lor cu oamenii şi îndeosebi cu religia, relaţiile dânsului cu unii dintre aceste personalităţi – spre exemplu Constantin Noica – şi importanţa lor ca oameni de mare spirit. Ceea ce auzeam, însemna pentru mine o cunoaştere temeinică, pe care poate inteligenţa singură nu mi-ar fi dat-o nici din practica cititului, compensându-mi astfel multe goluri existente. Au fost momente pentru mine când, prin cele expuse, Preasfinţitul Casian depăşea omenescul, făcându-mă să intru în metamorfozele unui vis, când amintea că noi trebuie să ne înfrumuseţăm sufletul prin virtuţi şi multă bunătate. Ospăţul aceasta de cunoştinţe, acumulate în cele câteva zeci de minute, a însemnat pentru mine sărbătoare, ca şi atunci când priveşti cerul sperând să vezi împărăţia lui Dumnezeu.

“Acuarelele domnului profesor Lungu, reprezintă cu mare exactitate marele noastre spirite din cultura românească: Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Constantin Noica. Însă şi alte personalităţi ce ne-au transmis prin operele lor lumină şi hrană spirituală, suflet şi conştiinţă: arhimandritul Dionisie Udişteanu şi Lucian Blaga. Iată cât de frumos sunt executate schitul de la Păltiniş, mănăstirile Slatina, Suceviţa, Secu, Cocoşu şi Putna Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, care nu se poate identifica nicicum cu alţi conducători, învingând pe mai toţi cotropitorii Moldovei. Pornea la luptă dreaptă cu buna credinţă în Dumnezeu şi Evanghelia în suflet. După biruinţa fiecărei bătălii, ca un dreptcredincios în Dumnezeu şi cinstitor al Maicii Domnului, ridica câte o biserică sau mănăstire.

Spun cronicarii că Ştefan Vodă “era un om mărunt la stat, iute la căutătură, aprig la mânie, viteaz la mare război, însă foarte chibzuit, biruind pe neprietenii lui nu numai cu oştile, ci şi cu un înţelept meşteşug. Stăpân pe o ţară mică având de la Dumnezeu împărţită o minte şi o vrednicie fără seamăn, singur i-a bătut şi i-a stăpânit în sălaşele lor. Multă uimire a fost în lume pentru războaiele lui, de-i pomeneau noroadele numele, ca unui Arhanghel.”

Iată-i tot aici pe Nicolae Iorga şi Dumitru Panaitescu Perpessicius… Prin opera lor genială ne simţim puţin dotaţi. Panait Istrati şi, fireşte, Nichita Stănescu, cel care, ca un copil cuminte, defineşte prin poezia sa, miracolul dragostei în faţa obsesiei care ne lasă să suferim din dragoste pentru o viaţă, sau pentru o formă de iniţiere pentru moarte.

Iată că jumătate din expoziţia profesorului Vespasian Lungu, “Şoapta acuarelei “, este dedicată marelui poet nepereche Mihai Eminescu. Ilustraţii la poeziile lui, copilăria satul natal Ipoteşti din dulcea Bucovină, şi nu în cele din urmă imaginea Veronicăi Micle.

Evident, Eminescu stă ca o cunună pe creştetul împărătesc al geniului cu care Dumnezeu a înzestrat poporul nostru şi asta datorită credinţei în Dumnezeu, de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit. Nu de puţine ori în opera sa Eminescu arată şi respectă inspiraţia ca un dar dumnezeesc, cât şi geniul pe care-l moşteneşte din generaţia pământeană a înaintaşilor, dintre care la un loc de mare cinste stau scriitorii, poeţii şi toţi înţelepţii care l-au precedat. Nu întâmplător s-a afirmat că Eminescu este omul desăvârşit al culturii noastre, al spiritualităţii româneşti; cel mai mare creator de frumuseţe netrecătoare ridicând cuvântul la rang de “luceafăr” în constelaţia marilor valori şi luminatori ai culturii universale.

Avem nevoie de Eminescu !

Avem trebuinţă de cultură, de poezia şi iubirea sa curată şi sinceră, pentru a trăi curat şi adevărat în arealul în care ne-a aşezat Dumnezeu! Eminescu ne poate fi un călăuzitor desăvârşit în păstrarea identităţii noastre din orice punct de vedere, de a cultiva cultura noastră etnică, de a o apăra şi de a o deschide inteligent şi nobil, altora, în scopul de a primi de la ei ceea ce noi oferim.

Creştinii sunt stâlpi de rezistenţă ai credinţei! Sunt oameni adevăraţi! Pentru că sunt oamenii lui Dumnezeu, nu poate fi slăbiciune. Slăbiciunea e doar o casă zidită pe temeliile slabe ale lumii acesteia. O casă, adică, fără temelie… Casa zidită pe credinţă, pe adevăr, chiar dacă este mai săracă, e mai trainică şi plină de energii creatoare. Fără bogăţie spirituală, o casă este o casă şi atâta tot ! Fără bogăţie spirituală, un om este o frunză în vânt, o creangă care se usucă şi atât ! Dar cel din fiinţa căruia urcă seva creştinătăţii, seva spiritualităţii, este cu adevărat biruitor al tuturor potrivnicilor vieţii.

Îl binecuvântez şi îl felicit pe autorul ei, profesorul Vespasian Lungu ! Îi binecuvântez pe toţi participanţii la această frumoasă expoziţie! Să vă ajute Dumnezeu, să vă bucuraţi de multă pace şi dragoste !”

Pentru mine, expunerea Preasfinţitului Părinte Casian, preţuia mai mult decât toate! Din cei prezenţi la vernisaj, mulţi aşteptau ca expunerea să continue. Incredibil ! Largă educaţie, om de talent şi cultură pluri-dimensională, enciclopedică dedicat profunzimii Ortodoxiei, Preasfinţitul Casian, arhiereu cu posibilităţi excelente în harul duhovnicesc, deja impresionase întreaga audienţă, prin felul cum a început să păstorească lăuntric, păzindu-şi turma de orice fel de rătăcire.

Admiram lucrările din expoziţie ieşite din mâinile profesorului Vespasian Lungu, însă mai mult simţeam că-i datorez Preasfinţitului Casian pentru toate cunoştinţele dobândite la acest vernisaj. Cunoştinţe de religie, literatură, istorie , artă plastică şi iconografie. Nu mai vorbesc de limbile străine, pe care unele le stpânea la perfecţie dând citate în franceză şi greacă.

Mă străduiam să parcurg din nou toate momentele de la început până la sfârşit. Doream să nu-mi scape nimic, să nu se destrame ceva… Doream ca totul să-mi rămână în memorie ca nişte cunoştinţe neconfuze şi nepieritoare. Un asemenea eveniment m-a impresionat cu mulţi ani în urmă, prin 1970, pe când eu eram copil, la Muzeul Brăilei, expoziţia artistei Emilia Dumitrescu. Au mai fost şi altele, însă precum aceasta, nu voi mai vedea curând la Brăila!

autor Constanta Abalasei -Donosa, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantaDonosa