Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ocoliş, ziua a şasea '' Literatura făra E-uri'' ( PORTILE NORDULUI)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/08/2011
Programul zilei a şasea a cuprins şi prezentarea cărţii SIMBOLICA ARTELOR NON-VERBALE, aplicaţii hermeneutice, autor artistul plastic, sculptorul şi doctorul în filozofie ION MARCHIŞ.
Umbre1, artist Nick Sava
Lucrarea a fost prezentată de către Virginia Paraschiv, critic şi eseist avizat care a dezvăluit în expunerea sa intenţia generoasă a autorului de a integra ţinuturile din nordul României, mai exact, Maramureşul istoric în cultura Europeană şi Universală ca parte integrantă şi obligatorie. Concomitent cu expunerea a fost proiectat filmul „Drumul morţii şi renaşterii”

Consemnează, Mihai Ganea



 

Prezentare de carte

Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice

 

            Maramureş-matrice a limbajului universal

 

O lucrare doctă este o lucrare doctă. Ingredientele livreşti susţinute de o logică argumentativă. Cartea lui Ioan Marchiş,  Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice, se conformează inteligent exigenţelor specifice unui studiu de cercetare ştiinţifică  analitică şi aplicată. Instanţele aulice reprezentative au recunoscut în unanimitate standardele înalte ale expresiei spirituale şi culturale ale volumului interesând hermeneutica artelor non-verbale. Ceremonia de lansare a cărţii, desfăşurată în amfiteatrul Universităţii Nord din Baia Mare, a confirmat şi a întărit prestigiul auctorial al lui Ioan Marchiş, lucrarea a fost comentată din perspectivă filosofică şi antropologică. Cartea la care facem referire este o sinteză a ceea ce a fost discurs didactic erudit alcătuit sub constrângerile şi rigorile unei teze de doctorat. Să privim însă cu realism şi cu onestitate cazul particular al lui Ioan Marchiş. Maestrul Marchiş nu are trebuinţă  publică de blazonul unei teze de doctorat. Artistul Marchiş are însă nevoie de comunicare verbală cu lumea, şi atunci redactează o carte, o carte cu substrat, cu tâlc. El vine dintr-o zonă a comunicării non-verbale, după o experienţă creativă pe durata unei vieţi de om. El smulge din lemn, din piatră şi din metal trecut prin foc, statornicia materiei primare, dincolo de senzorialitatea spaţio-temporală. Şi tot semne ale statorniciei extra-senzoriale le aşterne pictorul Ioan Marchiş pe suprafeţe plane. Aflat în etapa deplinei maturităţi creatoare, Artistul Plastic a descoperit cu nelinişte o fisură în arta comunicării sale cu lumea. Percepţia iubitorilor sculpturilor şi tablourilor lui este aceea a  unui tărâm misterios şi mirific maramureşean. Un Maramureş izolat de lume, straniu, un Maramureş al antinomiei simplificatoare: soare-întuneric. Un artist limitat spiritual în spaţiul civilizator naţional. Am observat pasiunea, iar uneori înfrigurarea cu care  Ioan Marchiş recomandă prietenului său cititorul, modalitatea eficientă de lectură: „Vezi că prima parte este strict teoretică, poate nu ai răbdare, du-te la partea a doua , de aplicaţii hermeneutice”. Să ne înţelegem, cititorii lui Ioan Marchiş sunt persoane cultivate reunite sub pavăza unei comunităţi spirituale , dincolo de zarva perisabilă a societăţii vulgarizate şi abrutizate, acestea se orientează în labirintul erudiţiei şi detectează deliciile distanţării autorului de bibliografia intimidantă şi ale trecerii acestuia în domeniul conceptului personalizat. Artistul este frământat de o îndoială chinuitoare: „ Nu ştim dacă acea libertate individuală de a percepe realitatea şi simţirea, întreaga noastră „înţelegere” nu e un labirint arhetipal predestinat”(p.171). În peripluul său documentar prin teoriile comunicării verbale şi non-verbale, Ioan Marchiş ia ca repere fundamentale arbitrariul semnului lingvistic în opoziţie cu caracterul motivat al simbolului,  şi  evoluţia percepţiei vizuale de la general la particular. Paradigma suprarealistă a lui Margritte constituie necesara punte între cele două modalităţi de comunicare, verbală şi non-verbală.  Recursul la Margritte este un demers inspirat prin care plasticianul Marchiş sfâşie barierele convenţionale de comunicare. Să nu ignorăm că pictorul Margritte s-a exprimat în armura logosului codificat ambiguu, cândva, într-un expozeu care a făcut vogă în epocă, la început de secol XX, Les mots et les immages.  Ajungem aşadar la categoria „ambiguitate” opusă opţiunii tragic disjunctive, plasticianul Marchiş ne călăuzeşte întru dumirire prin exemplificarea a două structuri plastice arhaice, POARTA şi STÂLPUL( p.91-p.97). Gradualitatea arbitrariului semnului lingvistic face obiectul unor controverse şi polemici, pe care Ioan Marchiş le identifică şi le configurează cu acurateţe de observator, corect, atent şi fără implicare partizană ineficientă. Ioan Marchiş se arată cu obstinaţie interesat de distincţia Semn şi Simbol. Simbolul este raportat la un conţinut de conştiinţă asociat între elementul  simbolizant şi obiectul simbolizat. Libertatea imaginarului simbolurilor gravitează în jurul semnelor generată de analogiile repetitive. În planul vizual libertatea balansează între spirala ritmurilor repetate ale vieţii şi spirala rectangularizată , îngheţată în unghiuri, meandrul. Aşadar noi ne aflăm cu toate ale noastre extratemporal şi extraspaţial, între dinamica evolutivă şi vegetarea stătută în labirint. Analogii speculative livreşti, spuneam cândva, „de nimeni interzise”, ne poate îngândura platforma  bibliografică pe care Ioan Marchiş o subordonează implacabil axiomelor arhetipale. Brâncuşi este artistul total de referinţă pentru sculptura esenţializată arhetipal şi reductibilă la două concepte: Coloană şi Ou. Brâncuşi se eliberează de tutela formelor decorative sau ambientale, el este generator de „forme pure”, dezgolite de estetismul redundant. Ioan Marchiş zăboveşte cu acelaşi interes de scrutător al formelor arhetipale asupra operei lui Mihai Olos, confratele maramureşean. COLOANA, NODULşi…discret… urmează SPICUL. Brâncuşi, Olos, Marchiş. Ceea ce părea a fi o lucrare erudită cu inserţii aplicative aleatorii se dovedeşte o citadelă argumentativă de mare forţă şi generatore de o dramatică tensiune. Ioan Marchiş a ales să se exprime pe sine, creator al artei non-verbale, în formula logosului livresc. Gândire şi plăsmuire magică în armonie cu raţiunea discursului didactic. Ioan Marchiş a trăit dramatic, precum alţi făurari ai artei spaţiale, confuzia percepţiei operelor sale. Pe drept cuvânt Margritte se arăta preocupat de imaginea trădată prin cuvinte. Marchiş vine acum să pună capăt crizei de comunicare verbală a configuraţiei imaginii din arta sa. O carte în aparenţă descriptivă , o juxtapunere părelnică de concepte şi noţiuni. În realitate o tragică interogare asupra mirajului limbii universale. Spun miraj, pentru că noi înşine ne-am înstrăinat de arhetipuri şi bâjbâim cu apetenţă cognitivă prin labirintul formelor. Aparatul teoretic selectat cu predilecţie din cercetările lingvistice interesând arte posibile ale comunicării verbale, îl serveşte de minune pe artistul plastician preocupat de comunicarea sinelui cu lumea. Ioan Marchiş nu face afirmaţii tranşante, nu instaurează autoritatea ex cathedra. Ioan Marchiş este, înainte de orice, un Artist, un artist care se îndoieşte de unicitatea artei sale. De altminteri „originalitatea” în sensul uzual al termenului, este de natură tocmai să-l pună pe gânduri pe artistul Marchiş.  Noţiunea de „geniu”, înţeles ca anomalie creativă, nu este tocmai pe placul unui artist-cugetător care ştie că OPERA , oricare ar fi aceea , este o mulare a unui concept privat, unic şi irepetabil, într-o matrice predestinată comunitar. „Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc,se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”(p.173). Explorarea teoriilor comunicării verbale confirmă ceea ce Ioan Marchiş va fi intuit demult. Limbajul verbal este deficitar tocmai în funcţia lui fundamentală, funcţia de comunicare. Ioan Marchiş nu afirmă acest lucru explicit, el lasă porţi deschise unei astfel de posibilă interpretare, tocmai impunând arhetipul imaginii ca modul de comunicare cu valenţele râvnitei universalităţi. Limbajul verbal, construit , în virtutea arbitrariului lingvistic, prin analogii aleatorii, are o teribilă ambiguitate. Polisemia ne duce adesea pe cărări întortocheate ale înţelesului din exprimarea verbală. Imaginea plastică poate fi tălmăcită cu limpezime: „ Mulţimea de semne preistorice traversează timpul cu o precizie şi o lin
iaritate sfidătoare”(p.172). Aşadar imaginea plastică conţine într-însa latenţa unei funcţii de comunicare decisă şi fermă. Ioan Marchiş îşi construieşte demonstraţia din aproape în aproape şi scoate artele plastice de sub incidenţa ludică. El consimte la conceptul lui Pierre Francastel, conform căruia arta are funcţie cognitivă, „ ea oferă informaţii inedite despre un popor, despre o civilizaţie, o cultură”. Ioan Marchiş este fundamental convins că arta nu este un joc estetic gratuit, ci un imperativ al condiţiei umane. Universalitatea arhetipurilor şi cunoaşterea umană. Ioan Marchiş evadează, prin discursul erudit, din capcana aurei de artist închis între cutumele unei culturi închise, izolate. El ţâşneşte din arealul unei provincii arhaice europene în orizontul generos şi oblăduitor al condiţiei umane. El conferă  Maramureşului  matrice a universalităţii comunicării …

Virginia Paraschiv

Anunțuri

Comentarii închise la Ocoliş, ziua a şasea '' Literatura făra E-uri'' ( PORTILE NORDULUI)

időn kívül ( am devenit )

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/08/2011

talán a felismerés a várakozás vagy

más nyíltabb és önmagáért létező

időn kívülre kerültem

a megnyilvánulások  átfolynak az

ujjak között a távolság

sosem látott képeket hív elő és

te azt mondod hogy ismersz engem

mégsem emlékszel rám

milyen kifordított pontok táncolnak

szavaid szilánkjain

a legfárasztóbb mégis

az újrakezdés elején lenni

puszta kézzel

vad élni akarással

ismeretlen szomjúsággal

csak a helyben totyogás

tart már függőleges állapotban

 

***

 

Berbec, artist Nick Sava

 

am devenit

 

poate am devenit fără timp

de recunoaștere sau așteptare

sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine

manifestele se scurg printre degete

distanța separă imagini nevăzute

iar tu spui că mă cunoști

fără să-ți aduci aminte de mine

puncte inversate prin cioburi

dansează în vârful cuvântului tău

lucrul cel mai obosit

e capătul unui nou început cu mâinile goale

o foame de viață

o sete de neștiut

doar pașii făcuți în golțin viața la verticală

 

autor  Doria Șișu Ploeșteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

traducere de  Attila F. Balazs


 

Comentarii închise la időn kívül ( am devenit )

"Eu zbor! Veniţi cu mine?", vol. 3, Suzana Deac şi Maia Martin

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/08/2011

Dragii mei,
cu bucurie vă anunţ apariţia unei noi cărţi din seria „Eu zbor! Veniţi cu mine?”. Este cel de-al 3-lea volum, semnat de Suzana Deac, proză şi poezie, şi Maia Martin, pictură.

Puteţi citi cartea aici

http://www.calameo.com/books/000310051486f4a3fb9e1

Având ca inspiraţie picturile mele, Suzana Deac a scris proză sau poezie de o sensibilitate ce  o simt foarte apropiata cu a mea. Joaca, Jocul se imbina cu meditaţie, reflexia, dar şi cu actualitatea de zi cu zi.

Vă ofer ca preambul un dialog între pictură şi literatură pe tema „Melancoliei”.

Melancolie, artist Maia Martin

„De unde vin cuvintele? Din pomii ascultători cu inele de logodnă, pe care i-am admirat într-o primăvară timpurie, cu o foame de flori şi desenam ramurile laterale, nevăzute de trecătorii pământeni, iubeam frunza care îndrăznea să se trezească pentru fiecare zi, piţigoiul din decor cânta imnul singurătăţii. Copacii s-au unit cu dealul, un lanţ verde contra timp. Ştiu că visele mele se întorc într-o iarnă lipsită de rugăciunea pădurilor.”
Suzana Deac

Cartea „Eu zbor! Veniţi cu mine?” vine in continuarea vol. 1 semnat de Violetta Petre şi a antologiei (vol.2) ce cuprindea picturi din perioada 2006-2008 (autori Maia Martin, Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Ioan Mircea Popovici, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu şi Tibick Indrikova)

Lectură plăcută!

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Comentarii închise la "Eu zbor! Veniţi cu mine?", vol. 3, Suzana Deac şi Maia Martin

Expoziţia de grafica "Gest" la Palatul Parlamentului

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/08/2011

http://apps.cooliris.com/embed/cooliris.swf?t=1307582197

 

 

Muzeul Costumului Popular, Palatul Parlamentului, organizată de Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu
mai – iunie 2011

Dragii mei,
am avut plăcerea de a participa la expoziţia de grafică „Gest”, găzduită de Muzeul Costumului Popular, situat în Palatul Parlamentului. Proiectul expoziţional a fost rodul colaborării între Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu.

Expoziţia a putut fi vizitată în perioada 28.05.2011 – 08.06.2011. Sala de expoziţii era precedată de exponatele minunate ale Muzeului Costumului Popular. Traversând zona de întâlnire cu folclorul nostru ajungeai într-o sală cu pereţi de sticlă ce propunea o viziunea complementară: arta a secolului 21, grafică a artiştilor contemporani. Am avut bucuria să descopăr alţi nouă artişti, cu viziuni diferite, artişti ce sunt ca formaţie graficieni sau pictori.

Artiştii care au expus sunt : Constantin Apostol, Mara Diaconu, Cristian Tarba, Iuri Isar, Alexandra Siminic, Catalin Tzetze Radulescu, Octavian Popescu Pilat, Maia Martin, Andra Nenciu, Matei Crisan.*

Deşi anunţat foarte târziu, vernisajul a avut un public numeros, spre bucuria amfitrionilor şi a noastră. În deschidere au vorbit reprezentantele Muzeului Satului care au promis o continuare a acestor proiecte de grup şi găzduirea lor şi într-o sală mai mare din cadrul Muzeului Satului.


Doamna Ioana Constantinescu, reprezentanta Galeriei Mensual Art 25 şi cea care a organizat expoziţia, a reuşit să ne mulţumească şi să ne spună că suntem artiştii sufletului ei, apoi, emoţiile au copleşit-o, lacrimile de fericire împiedicând-o să continue. Deşi o vedeam pentru prima dată în această postură, mărturisesc ca emoţiile ei m-au făcut să o îndrăgesc pe loc.

Lucrările expuse m-au încântat prin diversitatea de viziune, prin calitatea prezentării, prin ţinuta artistică, prin mesaj, prin tehnicile diferite abordate, prin prospeţime şi migală.
Am privit îndelung fiecare lucrare şi bucuria sufletului era mare. Iată câţi artişti români tineri extrem de valoroşi creează alături de noi.
Arta va fi mereu aproape de noi şi între noi, indiferent de ce veţi auzi. A fi artist e o opţiune serioasă, dar pe care mulţi dintre noi şi-o asumă.

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Foto: Cătălin Martin şi Maia Martin

Comentarii închise la Expoziţia de grafica "Gest" la Palatul Parlamentului

Monologul lui tata pe skype / aici, jos

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/08/2011


 

Monologul lui tata pe skype

Eu mâine-poimâine
voi pune mâinile pe piept
şi voi muri
cu inima împăcată,
iar tu nu vei avea linişte
nici în mormânt,
te vor săpa cârtiţele
de prieteni şi sub pământ.
Viaţa-i o luptă
ce trebuie dusă zi de zi
pân-la capăt de noapte,
pân-la ultima picătură
de singurătate,
fă mâinile roată, băiete,
şi ţine pieptul hărbujel,
mergi înainte,
fără să-ţi rostogoleşti
ochii prin lături,
nu te uita-n gura lumii,
priveşte-n tine mai bine,
să vezi
despre ce tace sângele tău
în pustiu;
lasă poezia
şi caută-ţi pe cineva
alături de care
s-alcătuieşti
din două umbre-mpreunate
trupul unui drum
nicodată de alţii
în picioare călcat;
lasă fumatul, dragul tatei,
şi găseşte-ţi pe cineva,
c-ai să faci rac la plămâni
ori piatră la inimă
şi-ai să te prăpădeşti de tânăr;
singurătatea e-o boală,
mai rea decât cancerul,
e cancerul inimii
şi aşa va rămâne
pururi şi-n vecii vecilor amin.

 

aici, jos

hai până jos
aici unde eu stau întins
aici unde urechile mi se ating de piatră
şi aud tăcerea tuturor paşilor

stau confortabil
sunt jumătate pământ jumătate cer
acopăr cu spatele flori ce nu vor mai zări primăvara
din mâini presar trigonometrii subtile
iar de jur împrejurul meu
filosofiile trăiesc şi mor
neînsemnat

aşa că hai până jos
nu-ţi mai aduce aminte nimic din mine
uită-mă prin nuferi albi
doar aşază-te
şi-ascultă cum sună iarna şi vara laolaltă
într-o secundă fără ecou

trăieşte-mi o altă viaţă

aici, jos,
eu dorm somnul umbrelor
şi tresar doar când ploaia îmi explodează pe sprâncene

trăieşte-mi o altă viaţă

 

autor Eugen Iulian Bot

http://cititordeproza.ning.com/profile/BotEugenIulian

Comentarii închise la Monologul lui tata pe skype / aici, jos

De ce oare iubim bărbaţii?

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 28/07/2011

Pentru că au ochii mari şi limpezi şi ne fac să ne pierdem ori de câte ori încercăm să descoperim ce se află în ei. Pentru că sunt înalţi, scunzi, blonzi sau bruneţi şi pentru că rămân la fel de chipeşi  peste ani. Pentru că  ştiu să ne zâmbească într-un mod special atunci când ne dau prioritate în metrou şi pentru că se strecoară pe lânga noi ca să tragă sfioşi cu ochiul la titlul cărţii pe care o citim sau la noile titluri din ziare. Pentru că ne îmbrătişează când ne este frig şi ne fac să ne dorim să rămânem în braţele lor pe veşnicie. Pentru că de fiecare data când suntem triste sunt ei acolo să ne privească şi să ne spună că totul va fi bine.

Pentru că şi cel mai serios bărbat din lume se gâdilă ca un copil şi ne imploră printre râsete să ne oprim. Pentru că au o inteligenţă nativă şi se pricep la matematică, iar alteori se străduiesc să ne explice fenomene complicate pe care oricum noi nu le înţelegem. Pentru că  ne fac cadouri exact când avem nevoie. Şi ne înteleg slăbiciunea pentru haine, parfumuri, bijuterii, cărti. Pentru că pot să ne ţină în braţe noapte de noapte, fără să se plictisească. Pentru că sunt haioşi, iar bancurile pe care le spun ei sunt cele mai amuzante. Dar şi deoarece  bărbaţii iubesc câinii. Chiar şi un bărbat în costum îsi scoate la plimbare bichon-ul proaspăt spălat.

Fiindcă se străduiesc să ne gătească şi aşteaptă cu inima strânsă să le spunem că ne place. Pentru că ştiu cum să ne facă să ne simţim speciale. Şi pentru că duc gunoiul, iar noi ne relaxăm privind lă televizor. Deoarece ne amuzăm auzindu-i cum cântă în baie tot felul de melodii din anii ’70. Pentru că ei pot să ne deschidă borcanele de compot şi ştiu să schimbe windows-ul.

Pentru că sunt tandri, dulci, ne înseninează ziua cu o floare sau doar cu un sărut şi pentru că observă când ne schimbăm coafura, hainele sau culoarea unghiilor. Pentru că încearcă să ne înţeleagă, deşi nici măcar noi nu ne înţelegem uneori şi pentru că vorbim 90% din timpul nostru despre ei. Pentru că iartă  unele lucruri pe care noi nu am fi capabile să le iertăm şi se poartă cu noi la fel de drăgăstos. Pentru că se joacă cu parul nostru şi ne lasă să îi îngropăm în nisip la mare. Pentru că sunt sinceri. Mereu.

Pentru că sunt aşa şi nu altfel, pentru că ne completează şi fără ei existenţa noastră ar fi inutilă. Pentru că ne iubesc şi ne arată asta, iar noi îi iubim pentru ceea ce sunt şi pentru că ne îmbraţişează la fel de strâns la bătrâneţe şi ne fac să ne  simţim cele mai frumoase din lume…

 

autor  Andreea Vilceanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/VilceanuAndreea

Comentarii închise la De ce oare iubim bărbaţii?

Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/07/2011

 

 



Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )


Tu… Eu

Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gand şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă….

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii…

Uşor ţi-e numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Se sparg în mii de bucăţi-destin!

Ştiu că dacă mi-ai strânge mana ai fi fericit,
Ştii că dacă te-aş zări aş plânge…

Tu…Eu
Poem nocturn plutind într-un vis,
Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu…


 

Tini….Mini

Aşchişurăm doii aşi nâ si pari,
Himu tu unâ minduiri şi nu nâ videmu
Triţemu tut unâ undâ spilata tu câmpurli ditu ghisi,
Şi foclu a ei tu faţa noastră creaşti….

Ma înclo de alegânarea treastiilor, ma înclo di cheţari
Maşi putearea cându ti afli singuru tu nghiuzma vintului şi a iarabâiei…

Peanâ ţâi numa, ca avra amariei.
Tuti ahurhescu cu marea, aţea iermâ mari!
Aştirnuta, ma tu mesi ti niupreari
Un peaticu di amari pi cari valurli
Sfrângu tu nhii di cumaţâ-soartâ!

Ştiu câ m-as mi acaţâ di mâna a seşţâ hârsitu
Ştii câ m-as ti vedu va-s plângu…

Tini…Mini
Primitu di noapti ţi s-alasâ tru ghisu
Fârâ ca sâ ştiibâ cumu a mea lacrimâ vanhi ti da întregu
Şi moartea v-a sarnutzeascâ salţâi
Dipriunâ multu ahonea
Dipriunâ multu amânatu…

 

autor Irina Lucia Mihalca

http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca

Comentarii închise la Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )

Ioana – Nina Botici ''Ultima sclipire…''

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 19/07/2011

Lola – Ultima sclipire…
http://embed.trilulilu.ro/video/lolajo/12ad46bbcc7015.swf

 

     Ultima sclipire

 

 

N-ar însemna să nu te iau în seamă,

de mi-aş dori, cu multă, multă teamă,

din gând să mi te scot, scumpa mea mamă…

să pot să te privesc, ca pe-o icoană

                              sfinţită…

 

 

Mi s-a părut că tu, cu ultima suflare,

mi-ai stins lumina ce-o aveam în cale

şi întuneric s-a făcut şi… jale.

Cu ultima sclipire ţi-am aprins o lumânare

                              se pare…

 

 

Şi pentru mine nu a mai rămas lumină

nici măcar ziua, când de soare-i plină

lumea! Şi mereu aştept să vină

                              un strop de lumină…

2004. 

 

 

 

text, imagini,  recitare, montaj:  Ioana – Nina Botici.

http://cititordeproza.ning.com/profile/Lola

Comentarii închise la Ioana – Nina Botici ''Ultima sclipire…''

Paul Goma – 27 martie 1918

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

Comentarii închise la Paul Goma – 27 martie 1918

Creierul şopârlei

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

fragment din viitorul volum „Ingerii mutanţi”

1

            Drumul spre Suhardul Mare urca  anevoie. Îl străbătuse odată iarna cu rucsacul şi schiurile în spinare prin nămeţii în care, uneori, se afunda până la brâu. Ce vremuri. Venise parcă dintr-o altă lume, din alt spaţiu iar zăpada era mai caldă ca deobicei, aşa cum sunt zăpezile în iunie.

Nici urmă de vânt. O linişte ciudată domina văzduhul, ca o pace ce izvora parcă din adâncul muntelui. Acolo, spre culmile albe, cât mai aproape de soare, trăiesc sopârlele, sopârlele care au întâmpinat-o într-o vară ciudat. Una dintre ele a privit-o atent şi cu milă. Era o privire care o înspăimântase la început şi avea impresia că în trupul verde al animalului, se afla sufletul mamei ori al ursitului.

 

 

2

 

 

 

Privirea aceea o înspăimânta şi nu-şi găsea locul. Privea în jos şi vedea cum zăpada se topea încet, încet, în timp ce şopârla o fixa  atent şi nu  o pierdea o clipă din ochi. S-a uitat cu teamă la ea până ce i-a venit curajul şi inima la loc. Simţitse că era un suflet care căuta ceva acolo. Uşor, uşor, şopârla s-a apropiat. Fata se uita la ea şi nu ştia ce să facă, să rămână pe loc, sau să fugă. Şopârla înainta târându-se şi luptându-se cu zăpada. O privea cum se târa şi deodată a început să zâmbească. Apoi, s-a întins cuminte pe zăpadă uitându-se la ea. Şopârla avea nişte ochi mari şi adânci. Trupul său era verde şi se termina cu o codă foarte lungă. Şopârla s-a lipit de fată. Inima îi bătea cu putere. A început să o mângâie, să se lipească mai tare de ea. Şopârla stătea şi se uita la ea cu privirea aceea ciudată. Aceasta, se tot întreba ce facă, de ce o mângăia, iar ea, şopârla, de ce stătea şi nu-i făcea nimic ? Parcă era un vis şi voia să se trezescă din acel vis. Dar soarele care lumina tot cerul a adus-o la realitate şi a realizat că nu e vis, că este adevărat, că se află lângă o şopârlă pe care o mângâia fără să se mai oprească Încerca să se pună în locul ei. Era o linişte deplină, iar munţii erau albi. De la atâta zăpadă nici copacii nu mai păreau copaci, îi confunda cu munţii. Era un loc ciudat iar, acea linişte şi peisajul o faceau să credă că este totuşi norocoasă, pentru că a ajuns aici. Era fericită văzând că şopârlele o iubesc. Ar fi vrut să fie ca ele, să nu se mai întoarcă în lumea sălbatică de unde venea. Nu ştia ce să facă, să se întoarcă acasă, sau să rămână cu şopârla aceea care o privea atentă şi cu milă.

Orele treceau foarte repede. Fata vedea cum se apropia seara cu paşi repezi. Nu se mai mişca de lângă şopârlă. Ceva o atrăgea la ea, şi nu voia să o lase singură. Îi era milă de ea să o lase singură noaptea. Începu să strângă lemne să facă un foc. Dar lemnele era ude. Cu greu a aprins focul. Afară se întunecase. Şopârla se aşezase alături. Stăteau amândouă şi priveau focul. Dincolo de foc, era lumea pădurii şi a întunericului înfricoşător. Undeva, departe lupii urlau, de foame, de frig, şi de noapte. Fata plângea. Voia ca timpul să treacă mai repede, să se lumineze odată.

 

 

3

            În acea noapte a simţit lipsa familiei şi a lumii. Îi era dor de casă, de lume, de viaţa pe care ducea. Dar şi-a luat inima în dinţi şi şi-a făcut un culcuş, apoi a adormit plângând. Şopârla o tot privea şi se lipea de ea. Probabil avea chef de joacă, dar fata era somnoroasă şi nu voia să se trezescă. Şopârla s-a aşezat alături şi a lăsat-o să doarmă.  Cerul era luminat de la stele, iar ea, mângâind prin somn şopârla, a început să simtă braţele mamei. Pielea parca nu mai era atât de verde, chipul ei aducea atât de bine cu chipul mamei, ochii ei erau ochii mamei. Şi deodată nici  trupul acesta nu mai era atât de verde. Dintr-odată a răsărit braţul mamei, mângâindu-i şuviţa de pe tâmplă. Stelele care ardeau ca mii de sori, o priveau din fântâna ochilor lor, iar fata a simţit cum aceşti ochi erau prelungirea creierului şopârlei în care se adunaseră toate galaxiile cu misterele lor nesfârşite. Dintr-odată auzi o voce.

– Ai mâncat, copilă ?  Ţi-e foame sau sete de ceva ?

Iar fata a rămas uimită. Nu ştia ce se întâmplă cu ea. Simţea cum trupul mamei zvâcneşte lângă trupul său, dar rece, ca un trup de şopârlă. Se adâncea în noapte şi somn. Muntele începuse să se mişte de parca ar fi vrut să plece, să plece undeva…, A doua zi, când s-a trezit, şopârla era tot în acea poziţie şi tot timpul o privea. Când a văzut-o, a întrebat-o.

– Dar tu m-ai privit toata noaptea ? Nu ai dormit ? Apoi a început să zâmbescă. Uitase că este o şopârlă, iar şopârlele nu vorbesc. Atunci a văzut că nu vrea să-i răspundă, că nu poate vorbi. Avea impresia că ar vrea, totuşi să stea de vorbă cu ea. Aşa că a luat-o în braţe, a privit cerul şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a scos în cale acea şopârlă cu un suflet aşa de bun. O considera cea mai iubită şopârlă. Simţea că Dumnezeu o iubeşte şi de aceea i-a scos-o în cale, pentru că avea un suflet bun şi avea nevoie de ea, de căldura şi sufletul său. Cu timpul a început să o iubească. Câteodată o întreba.

– Oare şi tu ai să pleci şi ai să mă laşi când îmi va fi cel mai greu şi când voi avea cea mai mare nevoie de tine ?

Dar nu avea cum să-i răspundă, aşa că stătea mereu cu această teamă, că o va părăsi. Dar asta era. Ea alesese.

Viaţa în pădure e înfricoşătoare, mai ales noaptea, noaptea când vezi ce se întâmplă cu animalele şi cum trăiesc ele. Nu e chiar atât de uşor să trăieşti în sălbăticie cu o şopârlă. E foarte interesantă viaţa de şopârlă. Fata simţea că s-a schimbat, de când a întâlnit acea şopârlă şi de când stătea cu ea. A început să ducă o viaţă foarte liniştită iar de la o vreme, chiar nu mai simţea lipsa familiei sau a lumii. Se obişnuise aici în pădure. E adevărat că este greu să trăieşti cum trăia ea, dar viaţa, câteodată, te obligă să iei unele decizii nu chiar comode, iar  înapoi nu mai putea da, nu o mai lăsa inima, oricât de singură s-ar simţi şi oricât de mult ar vrea să mai schimbe o vorbă cu cineva.

 

 

 

 

4

            Să vorbeşti singură, să nu te asculte nimeni, să ai impresia ca eşti atât de greu înţeleasă încât nici Dumnezeu nu te poate ajuta şi înţelege, este ceva groaznic. Vorbeşti singură şi nimeni nu-ţi dă un sfat. Uneori nici nu ai cu cine să schimbi o idee. Parcă eşti numai tu pe pământ, parcă ai fi certată cu toată lumea. Nu mai poţi vorbi decât cu Dumnezeu. Poţi  spune tot ce ştii doar lui, dar el nu-ţi poate da sfaturi, nici să te ajute, nu vrea. De ce să te ajute pe tine Dumnezeu şi nu pe altcineva? Eşti lăsată să te crezi un nimeni, iar tu te laşi învinsă de ură şi de singurătate.  Ţi-e frică de umbra ta, de singurătate, de tine însăţi. Să-ţi fie frică să vorbeşti ca nu cunva să deranjezi pe cineva. Toţi avem o frică în noi, o teamă care nu se poate descrie şi nu se poate explica. Cu timpul devii irascibilă şi nu-i mai suporţi pe cei din jurul tău, ai impresia că-i urăşti pentru că ei te pot ajuta, dar nu vor.

Singurătatea este un lucru ciudat de care tuturor ne este  frică, numai că nu avem curajul să recunoaştem. Eu am acum noroc cu şopârla cea verde şi blândă, ea are răbdare să mă asculte.

5

Dispariţia fetei nu a fost sesizată decât peste câteva zile. La internat toată lumea credea că a plecat acasă. În clasă fetele obişnuite cu chiulitul de la şcoală, erau sigure că şi-a luat o mică vacanţă sau a plecat cu vreun popă. În acel campus se găseau şi dormitoarele seminariştilor, viitorii preoţi, aşa ca o replică alături de un internat de eleve. Mai la vale se afla amplasat liceul. Locul era pichetat de ţigani în maşini luxoase de mâna a doua. Atât de ciudat era locul acela, atât de dezgustător încât într-o zi, fata a hotărât să plece în munţi. Era sătulă de societatea oamenilor din oraş.

Un bărbat, un proxenet, recruta eleve, tinere adolescente, pentru a le oferi marilor personalităţi ale oraşului. Se  dădeau  tot felul de spectacole în aer liber. Acolo în piaţă, veneau amatorii de distracţie şi sex. Piaţa era plină de lume. O lume pestriţă din care faceau parte şi mafioţii locali. Obişnuiau să intre in viaţa elevelor care făceau tot ce li se propunea. Exista un grup de puştoaice plătite pentru ceea ce făceau. Fete care aveau  unde să tragă atunci când se certau cu familia sau atunci când aveau nevoie de haine sau bani. Spectacolele pe care edilii le organizau, se dădeau numai pentru ca să pună mâna pe adolescentele naive care, căutau binele pentru moment sau să aibă din ce trăi o vreme. Venirea Sandrei în oraş sau a fetiţei de cinci ani, care cânta muzică de dragoste, cu Ghiţă, pe o scenă uriaşă, era un prilej de divertisment inedit şi promiţător. Maşinile care goneau prin oraş răsunau de manele.  În ciudăţeniile astea fata se trezea din ce in ce mai des, cu dorinţa de a ajunge, cel puţin la sfârşitul săptămânii, pe culmile munţilor Suhardului Mare.

 

6

 

Tot ce o înconjuara i se părea straniu. Întâlnirea cu poporul şopârlelor i se părea ciudată şi interesantă. Cine ştie câte erau, cine ştie câte reîncarnări sau cine mai era rătăcit acolo. Poate era o populaţie şi acea populaţie era o populaţie de suflete. O populaţie de suflete reîncarnate care formau o altă lume, o lume a şopârlelor blânde şi reci. Totul i se părea ciudat şi înfricoşător. În acelaşi timp,  parcă îi lipsea aceea lume. Camera unde trăia, la un nivel foarte vulgar, cu  fetele din internat care se perindau continuu, venind sau plecând tot timpul, o sufoca cu atmosfera sa apăsătoare. Era o studentă din anul doi la o facultate particulară din oraş, rătăcită acolo printre elevele mai mici de liceu. Avea un prieten pe care îl iubea foarte mult. Şi el era student. Îi plăcea să scrie poezii. Seara i le trimitea pe telefon prin mesaje SMS, iar ea le citea cu glas tare. Erau poezii de dragoste.            Ea avea patul lângă fereastră, într-un colţ retras. De acolo îşi vedea colegele de cameră. Se excitau ascultând acele mesaje pe care tipul le trimitea studentei. Şi ea, studenta, când venea, când pleca. Studentul îndrăgostit era gelos şi voia s-o ducă în apartamentul părinţilor lui, ca să stea cu ochii pe ea. Era un du-te vino continuu pe acolo. Erau câte partu fete în cameră. Fetele veneau cu tot felul de probleme. Îşi aduceau prieteni în cameră, îi excitau şi voiau să se împerecheze, dar nu puteau de celelelte care le deranjau cu prezenţa lor. În spatele campusului şi a liceului, era o pădure unde, dacă te uitai cu atenţie, aveai impresia că se prăbuşesc copacii peste tine. Un proxenet, pe nume Aurel, voia să deschidă un magazin second de lenjerie intimă pentru fete. În fiecare dimineaţă, dacă te duceai în pădure, găseai lenjerie intimă aruncată de elevele care se duceau cu prienenii să se împerecheze după miezul nopţii. Erau şi jandarmi cu câini care păzeau, chipurile locul, dar degeaba. La întoarcere fetele grăbite abia mai apucau să se îmbrace, renunţând la lenjerie. Oraşul era dominat de mizerie şi depravare. În pauza mare elevele ieşeau la stradă unde le aşteptau ţiganii cu pantaloni gata descheiaţi. Cum intrau în maşină, fetele  luau obiectul în gură, în timp ce ţiganul rula un tur prin centrul oraşului. Când se termina pauza, se întorceau cu cei douăzeci – treizeci de euro aruncaţi de clienţi. Toată lumea ştia secretul şi toată lumea tăcea. Profesorii intrau şi ieşeau de la ore ca nişte roboţi, erau posomorâţi şi înrăiţi şi ei de sărăcie.

Îi era milă de adolescentele care se prostituau şi i se făcea din ce în ce mai tare dor de munţi.

 

8

 

 

 

Aurel îşi transformase apartamentul într-un fel de bar, unde puştoaicele, mai ales iarna, găseau o cameră caldă, un pahar cu vin, o ţigară şi un partener cu care să se distreze. De aici se recrutau fetele „speciale” care serveau, ca desert la chiolhanurile politice şi administrative din oraş, până la cele mai înalte nivele. O fată din Dumbrava Roşie, dotată cu telefon mobil, povestea cum a fost oferită ca desert unui mare personaj din Bucureşti la o adunare a directorilor generali de case de asigurări de sănătate.

– Da ! Suntem o echipă de fete, dotate cu telefoane mobile pe care ne apeleză, uneori chiar de sus, de la prefectură. Când este nevoie de noi, venim, tariful este de un milion, noi suntem desertul. Şi poliţişti se servesc  tot cu noi.?

Îi era frică de tot ce întâmplă în jurul său Toţi se ţineau numai şi numai de prostii. O rază de tristeţe era o fetiţă din clasa întâi, care  nu demult împlinise şapte ani. Era o fetiţă curajoasă care răbda în linişte tot ce vedea că se întâmplă în jurul ei. O fetiţă singură şi tristă. Plângea mereu.  Era împreună cu sora ei care avea 17 ani, şi cu care locuia  în apartamentul  lui Aurel. Începuse să se apropie de ea. Sora ei, care era în clasa a 11-a, învăţa la liceul unde era şi ea. S-a împrietenit cu ea pentru că era nouă în clasă. Apoi a făcut   cunoştinţă şi cu gazda lor, cu Aurel. Aurel era un tip de vreo 60 de ani. Avea părul alb, era înalt şi voinic. Era un proxenet notoriu, toate fetele ştiau de el.  Cele două surori aveau mama în Italia. În şcoală se zvonea că mama lor a plecat în Italia la produs. Tatăl lor trăia la ţară împreună cu bunica. Aurel era amantul  mamei lor. Acea fetiţă, pe nume Eliza, se ataşase de ea şi îi povestea despre ea. Îi spunea că vrea să plece de acolo. Nu mai suporta atâta scârboşenie, atâţia oameni zgomotoşi şi nesuferiţi în jurul ei. Îi spunea că pe ea o ţin într-o cameră când vin musafiri, adică puştoaicele care vor să câştige bani, iar Aurel, chema tot felul de barosani. Îi povestea că sunt zile în care intrau şi zece perechi în acel apartament şi era foarte multă gălăgie, miros de ţigară şi alcool. Câteodată o făceau şi în grup, în sufragerie. Eliza mai pândea pe la uşă când erau multe ţipete şi vedea cum o făceau în grup, iar ea trece cu vederea. Îi era dor de tatăl ei, de bunica ei care, în fiecare duminică, făcea o oală mare cu ciorbă de fasole, de veneau toţi vecinii, apoi, să mănânce fasolea bunicii, care era tare bună. Eliza, de câte ori se ducea la ţară la bunica, era tare fericită. Sora ei o ducea la fiecare sfârşit de săptămână la ţară iar ea, când ajungea, povestea tot tatălui ei. Povestea cum se prostituează fetele în apartamentul lui Aurel, în frunte cu sora sa. Tatăl lor, când era beat, venea dimineaţa  la apartament şi făcea scandal până trezea toţi vecinii din bloc. Apoi pleca, o dădea la pace cu Aurel. Aurel s-a supărat odată foarte tare pe tatăl lor şi le-a dat afară pe Eliza şi sora ei. Ele s-au dus într-o garsonieră, la o prietenă. Dar şi acolo, într-o singură cameră, fetele făceau sex în faţa Elizei. Altă posibilitate nu era. Nu se jena nimeni de ea, că era mică. După câteva zile, s-au întors înapoi la Aurel. Eliza , plângea şi a  rugat-o să nu o mai lase la Aurel. Să nu o mai lase pentru că seara, când se duce la culcare în cameră, Aurel o pune să-i ţină penisul în mână toată noaptea, iar ea nu se poate odihni, că nu o lasă el în pace. Eliza dormea cu sora ei şi cu Aurel în camera mică, pentru că în cea mare erau proxeneţii cu adolescentele.. Eliza o tot întreba:  De ce nu eşti tu sora mea ? Tu eşti atât de bună, ai un suflet de înger. Sunt sigură că dacă erai tu sora mea, nu mă lăsai să văd atâtea prostii şi să nu dorm.. Spunea să o ia de acolo, la cămin, unde o să doarmă pe jos, numai să o ia. Îi era tare milă de micuţă.

Într-o seară, s-a dus să doarmă cu Eliza în camera mare pentru că Aurel era beat şi nu primea pe nimeni în apartament. Au stat amândouă liniştite, au sporovăit şi au jucat cărţi. Dimineaţa Eliza s-a dus  la şcoală Ea a rămas să doarmă în continuare, primele două ore nu se făceau, profesoara de română era în concediu medical.. Înainte de a pleca, Eliza a pupat-o pe obraz şi a trezit-o din somn. Aurel o ducea şi o aducea de la şcoală mereu. Când s-a întors, după ce a dus fetiţa, Aurel a venit în camera mare. Fata se trezise şi era îmbrăcată, gata pregătită să plece. Când a văzut-o, a luat-o în brate şi a împins-o spre pat. A vrut sa o violeze. Dar nu a reuşit nici măcar să o dezbrace, pentru că ea a început să ţipe şi să-l lovească. Sora Elizei a venit şi l-a luat de pe fată. Aurel s-a potolit, se temea de scandal cu vecinii.  Apoi, fata şi-a încălţat pantofii şi a fugit. Nici nu s-a mai uitat în urmă. Fugită a fost.

 

 

 

9

  La şcoală s-a făcut că nu o mai vede pe Eliza. Eliza se apropia timid, dar ea se făcea că nu o cunoaşte. Îi era milă de ea, dar se temea de complicaţii. Într-o zi, Eliza s-a furişat pe lângă ea pe coridor şi a luat-o de mână. S-a smucit din mânuţa fetiţei şi i-a întors spatele. A plecat aproape în fugă spre clasă, chiar dacă nu sunase de intrare.

Şi acum mai aude acele scâncetul de copil care avea nevoie de ajutor. Iar ea,  prietena mai mare, i-a întors spatele şi a fugit. Ce laşă şi slabă a fost !

La sfârşitul orelor, când fetele erau la masă, la cantină, şi-a făcut bagajele şi a plecat din internat. N-a observat nimeni plecarea ei. Pe drum a mâncat ciocolată, ca să aibă putere.

A ajuns cu bine în munţi, în lumea reptilelor blânde şi reci. Şopârla verde şi solzoasă

 

În oraş,oamenii buni vor sta mereu  deoparte.

 

 

autor Mihai Ganea

 

 

 

 

 

Comentarii închise la Creierul şopârlei

Chilipirul

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011


 

Uneori viaţa pare frumoasă. Era o după amiază caldă de toamnă şi eu cu amicul meu Cristi stăteam la o terasă cu berile în faţă, fumam alene şi discutam despre O.Z.N.-uri. Nimic nu poate fi mai plăcut pentru doi bărbaţi tineri, bugetari, cu apartament, maşină second-hand, familie înţelegătoare şi socri în alt oraş, la trei sute de kilometri depărtare. Însă fericirea, după ce că este doar o iluzie, nici nu durează. La masa noastră a apărut Adi, un alt prieten, care s-a aşezat, s-a servit cu o ţigară fără să ceară voie şi a comandat o bere. Până aici totul normal, inclusiv faptul că urma să plătim noi berea. Dar până la sosirea comenzii, Adi, impulsiv şi expansiv cum îl ştim, ne-a trântit-o:

– Bă, staţi aici ca vacile Domnului la soare, vă umflaţi cu bere şi vorbiţi despre cai verzi pe pereţi!

V-am spus că ne este prieten. Ştia şi ce vorbim.

Cum nu intenţionam nici o ripostă, iar halba cu bere sosise, ne-a suflat spuma pe haine, a tras câteva înghiţituri şi a continuat:

– Deşi sunteţi nişte leneşi, de nu ştiu cum vă mai suportă nevestele, am să vă vând un pont.

Aici se cuvine să spunem ceva despre Adi. Deşi născut pe vremea socialismului biruitor, acesta nu reuşise sub nici un chip să facă din el un om nou, conform ideologiei, adică acel om care să trăiască hrănindu-se cu peşte oceanic la fiecare masă, apă de la robinet la discreţie, ţigări Mărăşeşti pe rupte, cu gura plină de lozinci şi vorbe de laudă la adresa conducătorilor de la acea vreme. În schimb, câţiva ani de tranziţie spre capitalism scoseseră la suprafaţă un neobosit afacerist cu gândul numai la bani şi care cunoştea adresele, telefoanele şi zilele de naştere ale unei jumătăţi din populaţia ţării. Alerga tot timpul, făcea servicii şi primea oferte de la cele mai bizare figuri vorbind de miliardele pe care le rula. Recunoştea însă că o duce modest pentru că aşa este el, bun şi generos. În concluzie, am oftat şi, pentru că tot ne tulburase liniştea, l-am ascultat.

– Uite care-i treaba. Vă fac oameni. Cunosc un tip de la ţară care vinde prune cu un leu kilu! Drumul până acolo durează o oră dus-întors. Costul benzinei doi lei, dar  zona e ca o bucăţică din rai, aşa cum voi nu aţi văzut vreodată. Dacă am cumpăra câte două-trei sute de kilograme de prune şi le-am duce la un alambic, tot eu cunosc locul şi omul, scoatem un litru de ţuică fiartă de două ori din zece litri de boască. La fiecare zece litri, omul ia uium un litru. Deci, la trei sute de kile prună avem  douăzeci şi şapte litri ţuică prima, care se vinde cu una sută lei litrul. Vindem douăzeci de litri, scădem investiţia, câştig net una mie cinci sute de lei, plus şapte kile de ţuică pentru uz propriu. Şi mai scăpaţi şi de berea asta infectă, vă aerisiţi plămânii şi în excursie vă luaţi şi nevestele ca să vă mai ierte din păcatele voastre!

Probabil că O.Z.N.-urile ne furaseră şi ultima fărâmă de raţiune, sau poate gândul la ţuică sau, cine ştie, expunerea clară şi documentată a lui Adi ne-a aruncat în entuziasm şi am pus repede la punct planul, mai ales că de saci de plastic pentru transportul prunelor tot bietul Adi ne făcea rost.

Am mai luat câte un rând, am plătit eu totul şi am plecat acasă plini de speranţă. Vineri am tăiat-o mai devreme de la serviciu şi am spus soţiei să lase totul baltă că vom pleca într-o mică excursie. Din privirea pe care mi-a aruncat-o şi viteza cu care s-a îmbrăcat mi-am dat seama că Adi avea dreptate.

Ne-am întâlnit la locul fixat. Adi ne-a repartizat sacii şi ne-a făcut o prezentare a traseului. El, evident, conducea toată operaţiunea. Eram cu toţii îmbrăcaţi adecvat unei ieşiri în natură, la ţară. Pantofi deschişi la culoare, din piele întoarsă, pantaloni sport şi cămăşi în culori vesele. Aşa, ca o mică cochetărie, Cristi avea la gât o eşarfă înnodată elegant. Soţiile, în rochii şic, asortate la încălţămintea cu toc jos pentru plimbări în decor, erau vesele şi ciripeau ca nişte vrăbiuţe. Pe scurt, eram frumoşi, fericiţi şi puşi pe îmbogăţire! La drum!

Pe şosea, maşinile s-au comportat excelent, numai că asta nu a durat prea mult, la o răscruce am făcut-o la dreapta şi am intrat pe un drum de ţară către zona deluroasă. Praful ne-a înghiţit cu totul şi abia-abia reuşeam să evităm sute de gropi rămase, probabil, de la bombardamentele din ultimul război mondial. Am ajuns pe nişte coclauri, dar Adi părea că ştie ce face şi după vreo zece opriri pe la diferite porţi am aflat unde stătea cel pe care căutam. Am şi sosit acolo după încă un ceas de sport extrem. Dacia mea pârâia din toate încheieturile, iar soţia tăcea, suspect de atentă la drum. Am aşteptat să se liniştească praful, am ieşit din maşini, nevestele şi-au aprins ţigările, iar noi am bătut la o poartă.

Întâi au apărut nişte dulăi fioroşi care lătrau ca disperaţii, apoi din casă a ieşit un fel de clopotniţă. Părea a fi gospodarul, care ne-a privit un timp cu o căutătură mai aprigă decât a câinilor, apoi a spus cu glas neaşteptat de blând:

– Bine aţi venit, cu ce vă putem fi de folos? Adi a început să-i explice, în timp ce eu îmi formam o impresie. Era, clar, un om bun şi primitor, însă puţin timorat de prezenţa noastră.

După ce a înţeles despre ce este vorba, a venit la poartă, ne-a poftit în curte şi a potolit javrele. Auzind ce cantitate de prune vrem să cumpărăm a râs şi ne-a spus:

– Apoi, domnilor, daţi banii, mergeţi în grădină şi luaţi cât vă pofteşte inima că, slavă Domnului, aveţi de unde!

Nu mă înşelasem, prost de bun şi bucuros de orice câştig cât de mic. Ca recompensă i-am dat şi câte un pachet de ţigări, iar omul a spus „mulţam da’ chiar că nu trebuia“, băgându-le rapid în buzunar.

– Apoi, lua-ţi-o pe potecă şi nu vă temeţi de câini că nu muşcă, îi ţin de milă, le dau mâncare degeaba!

Cu sacii sub braţ, convinşi că l-am ras pe ţăran, am luat-o pe cărare însoţiţi de câini, care numai hrăniţi nu păreau.  E drept că nu mai lătrau, dar nici de la drum nu puteam să ne abatem că imediat scoteau colţii şi mârâiau. Printr-o portiţă am intrat în livadă şi am avut o bucurie; câinii au rămas afară, dar şi o tristeţe: prune erau cât vedeai cu ochii, numai că stăteau la locul lor, în pomi. Erau împrăştiate şi pe jos, dar la alea nici nu ne-am uitat. Am aprins câte o ţigară şi ne-am făcut planul: eu, trei saci, rândurile din stânga, Cristi pe mijloc şi Adi pe dreapta. Cam într-o oră umplem sacii, apoi mai venim cu nişte găleţi, poate mai dăm şi la alţii, dar numai prune mari şi frumoase, din pom.

Am pornit la treabă. După vreo două ore eram murdari şi în albul ochilor, lipicioşi de la zeama prunelor, sfârşiţi de oboseală, aveam câte un sac umplut pe jumătate, se înserase, cerul era acoperit de nori şi sufla un vânt rece de ne dădeau lacrimile. Din drum se auzeau claxoanele disperate prin care nevestele ne anunţau că s-au plictisit de excursie. Jumătatea de sac cu prune era aşa de grea de parcă l-am fi târât după noi pe  bietul Pavarotti, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Pentru eficienţă, am început să punem în celălalt sac prune de pe jos, că erau mai uşor de adunat şi am încercat să ignorăm ploicica rece care tocmai începuse. În sfârşit, după încă o jumătate de oră, uzi şi clănţănind din dinţi, am ajuns la concluzia că ne ajung cele două jumătăţi de sac şi am început să le târâm la vale, mai ales că sunetul claxoanelor puseseră în alertă cele câteva sute de câini din tot satul. În orice caz, într-o atmosferă foarte asemănătoare ce cele de la incendiu, am ajuns la poartă, unde bestiile proprietarului, până atunci tăcute, au început să latre. Din casă a ieşit clopotniţa care s-a uitat la noi cu milă, la saci cu bucurie, şi ne-a spus:

– Apoi, dacă numai atât aţi vrut să luaţi, nu-i bai! Drum bun şi mai veniţi că mai avem!

Pentru prima oară în viaţă m-am gândit că şi meseria de criminal sadic este bună la ceva. Nu mai povestesc ce am păţit cu nevestele şi cum am ieşit la şosea pe drumul acum desfundat de ploaie. Târziu, după miezul nopţii, am ajuns acasă, îmbrăcămintea am pus-o într-un sac pentru a o arunca a doua zi şi am intrat în comă.

Sâmbătă, pe la zece, m-a trezit ţârâitul telefonului. Adi mă anunţa că la ora douăsprezece trebuie să ne întâlnim cu proprietarul alambicului. Urma faza a doua! Prudent, m-am îmbrăcat cu un trening vechi şi am coborât la maşină. Zeama scursă de la prune, infiltrată peste tot, părea a fi raiul unor viespi foarte agresive şi a miliarde de muşte beţive. Cu greu am putut urca şi am condus cu muşte în toate orificiile şi cu spaima că mă înţeapă vreo viespe şi mor sufocat, aşa cum văzusem într-un film. Am avut noroc şi am ajuns la locul de întâlnire, unde am constatat că arătăm cu toţii ca nişte boschetari după o noapte de chef.

Proprietarul, nea Mitică, s-a uitat la noi cam pieziş, a cântărit prunele, cam 150 de kilograme în total, şi ne-a spus profesionist:

– Dom’ne, pentru câcatul ăsta dă prune eu nu fac foc, aşa că, să mai aşteptaţi până vin şi alţi clienţi. Asta-i una! A doua e că prunele e verzi, n-are zahăr şi trebuie adus cam cinşpe kile ca să iasă ceva. Dacă vreţi vi-l vând eu, ca să nu mai faceţi încă un drum. Trei! Puneţi prunele în butoi ca să fermenteze!

Am simţit că îmi plesneşte o venă în cap. Dar nea Mitică, om cu simţul comerţului, ne-a scos din belea:

– Vă dau eu doi băieţi care face treaba, da’ plătiţi că şi ei e oameni.

Au venit „băieţii“, nişte arătări ca-n filmele de groază, cu ăia care ies din mormânt şi contra a o sută fiecare, au aruncat prunele într-un butoi de tablă vopsit în roşu, care avea pictat pe el un cap de mort. Am plătit şi zahărul pe care nea Mitică ne-a promis că-l pune cu mâna lui şi am plecat.

Deşi am încercat să curăţ maşina, mirosul de prune fermentate a persistat ani de zile, până când am vândut-o, că nu mai scăpam de gura nevestei. Oricum, în ziua aceea şi în următoarea am dormit ca înţepat de musca Tze-Tze. Apoi, lucrurile au intrat în normal şi chiar, uşor-uşor, am început să uit de aventură. În primăvară însă, Adi ne-a dat telefon că ţuica e gata şi musai să mergem să ridicăm marfa, mai ales că şi preţul crescuse, lucru ce ne bucura enorm.

La început, nea Mitică a spus că nu-şi mai aduce aminte de noi şi abia după ce am luat-o cu „chem Poliţia“ s-a luminat la faţă şi a rostit: „Aaa, acum ştiu, bată-vă norocul, că uite cum trece vremea, marfa vă aşteaptă!“ „Marfa“ era într-un bidon de plastic de zece litri pe care, de data asta, scria „Poison“, un cuvânt pe care nea Mitică nu avea de unde să-l cunoască.

– Da’ vă rog să gustaţi! Ştia hoţomanul că suntem toţi cu maşina, aşadar certificatul de calitate a fost dat tot de „băieţii“ care au gustat cam un kilogram, au plescăit încântaţi şi au închis ochii de plăcere la fiecare înghiţitură. Spre sfârşit, nu prea puteau să-i deschidă, iar testul ne-a costat numai cincizeci de lei de fiecare degustător. Întrucât nu au murit, am dedus că licoarea aia tulbure, cu miros de formol, era potabilă. Acasă la Adi am împărţit-o frăţeşte, câte trei litri de fiecare. Tot Adi, băiat bun, ne-a dat şi nişte sticle, că noi aveam numai bidoane de zece şi nu se făcea să risipim prin transvazări succesive.

Sticlele mele le-am dus în garaj, am lipit pe ele etichete cu „otravă furnici“, iar soţiei i-am spus că am vândut partea mea şi i-am înmânat o mie de lei din fondurile secrete. Cred că am procedat bine pentru că din banii aceştia, consideraţi câştig neplanificat, şi-a cumpărat un compleu intim de culoare roşie şi astfel îmbrăcată mi-a arătat, de mai multe ori, că mă iartă. Cert este că n-am mai pus gura pe ţuică, iar când aud că este naturală mă apucă o mâncărime pe tot corpul, probabil pe bază de nervi. Am renunţat la orice fel de afacere, sunt sigur că voi fi toată viaţa un amărât de bugetar şi mi-am reluat obiceiul de a mă întâlni cu Cristi să vorbim despre O.Z.N.-uri. Oricum e mai ieftin!

 

Mihai Batog-Bujeniţă

Comentarii închise la Chilipirul

Transilvania

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

Lumină, lumină pe munte,
Lumină, lumină pe cer,
O, cât de curat sufletul meu
Se gândeşte la tine.
Dacă m-aş naşte din nou,
Dacă pielea mea ar atinge iar aerul
Şi, înfiorată, ar spune: trăiesc !
Dintre toate câte sunt pe Pământ
Pe tine iar te-aş alege.
Să aud râul,
Să aud clopotul vechi, ca un filigran
Rece, sonor, cum îmi bate în sânge.
Era o „moară de hârtie” acolo
Şi-o „glăjărie” veche lângă pădure,
Cioburi fumurii căutam şi rugi verzi,
Ca un Crist, îi puneam
Cunună pe creştet.
Să plec de unul singur pe munte,
Spre tăcutul lac glaciar, să culeg afine,
Ca în otravă răcoroasă de viperă
Să-mi cufund faţa.
Să văd biserica albă pe deal,
Să mă urc în turn, printre lilieci şi prapuri,
Printre pietrele zidului să caut iar, înfrigurat,
Cuiburi de vrăbii,
Să simt pe tâmple soarele calm
Să fie iar linişte, linişte.

autor Mircea Florin Şandru

http://ro.netlog.com/mircea_florin_sandru

Comentarii închise la Transilvania

Cristalizări

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

 

Astfel se intitulează  volumul de versuri al d-lui Vasile Mustață, aluzie fină la posibilitatea fiecăruia dintre noi de a-si limpezi, la un moment dat, experiența de-o viață.  Între coperțile acestei  cărti (apărute la Ed. Eminescu, 2011) au fost adunate numeroase catrene-fapt menit să-i contrarieze pe unii, și  să-i  încânte pe alții. După cum se știe, catrenul presupune o concentrare aparte a mijloacelor de expresie, cere  esențializare, lapidaritate, ca și sonetul, rondelul  sau  gazelul. Optând pentru concizia  stilistică, autorul sugerează că s-a instalat, afectiv si intelectual, in  locuinta aerisită a concluziilor, eliberat de patimă. Firește că asemenea enunțuri-definiții pot lăsa , câteodată, impresia supărătoare a unei predici. Citind insă atent volumul, descoperim rămășițe de indoială, de neliniște, chiar acolo unde ni se vorbește despre cumințenie si credință. O undă melancolică a neputinței de-a înțelege mai mult e perceptibilă de la o pagină la alta.  Poetul, deși pare să facă un bilanț al ‘’ trăirilor’’ sale, nu încetează să se mire și să spere.

 

Peştera, artist Constantin P. Popescu

 

Cel dintâi catren  e o incercare de a formula rostul poetului ( un fel de ‘’ars poetica’’): ‘’Poetul vrea minunea să-și asume,/Turnând esența lumii într-un vers,/Iar cititorul stăruie invers/ Când intr-un stih descoperă o lume.’’ În pofida tonului bisericesc, versurile n-au rezonanța specific religioasă, tensiunea imnului sau a rugăciunii.  O rană mai veche, pesemne  cicatrizată insuficient,zvâcnește printre rânduri. Între plictis  și  aderare  la agitația lumii, poetul așteaptă parcă un semn mai înalt, care să-l vindece de inerție. Însă a oscila meditativ  între da și nu, între acțiune si pasivitate, măcar in unele cazuri, înseamnă a  găsi o stare propice poeziei. ’’ Febra’’  cotidiană  anihilează reveria;  tot astfel, repaosul exagerat preschimbă gândul  într-o  buruiană. Să nu ne inșelăm: poetul Vasile Mustață n-a ajuns la împacarea cu sine, ci se caută încă, iar  trepidația aceasta încântă intelectul. Atitudinea sfătoasă, plăcerea  de a socoti pe degete izbânzi si ratări, presimțirea trecerii spre ALTCEVA ( in sens blagian oarecum)- nu inseamnă renunțare, ci retragere în sine, severă auto-evaluare. Mai puțin implicat in freamătul din jur, lăsând să cadă zăbrele interioare, poetul pare a avea o mai bună observație critică în raport cu oamenii si lucrurile. Versul  devine sentință, aforism. Vibrează, schillerian, precepte morale.  Necesitatea de a te raporta la CINEVA sau la CEVA mai presus de tine; bucuria de a fi iubit si de a iubi, la rândul tău; voluptatea de a cultiva, cât ți-e dat să respiri, FRUMOSUL- iată, pe scurt, tematica volumului de față. Ai spune că poetul  ne impărtășește o frântură din linistea ascunsă în piatră, în vreo peșteră, dincolo de vanități și ispite, cu accentul  pus, nostalgic, pe  simplitatea existenței dintâi, paradisiace. Dar, încă o dată: poezia de care luăm cunoștință nu e rostită vehement de la înălțimea unui amvon, către o mulțime netrebnică; parcursă fără graba de-a eticheta, versurile se insinuează muzical, prin revenirea grațioasă a câtorva nobile idei, in conștiință. Un  catren  readuce în discuție, de pildă, motivul ‘’jertfei’’ creatoare.  Poezia, arta in genere, e departe de a fi rodul exclusiv  al așa-numitei ‘’inspirații’’. Problema a fost pusă cu precădere în sec. XX, odată cu apariția unor  spirite rebele, dornice să schimbe garderoba învechită a literaturii precedente. Charles  Baudelaire, Stephane Mallarmé, Paul Valéry  afirmă insistent că arta, de fapt, e rezultatul unui efort conștient, al unui demers lucid, rațional. Poetul, pradă iraționalului sau delirului, posedat, iluminat ( ilustru intermediar între divinitate si omul de rând), cedează locul poetului meșteșugar-arhitect. Acesta din urmă, abil mânuitor de cuvinte, procedând cartezian, adică metodic, intenționează să declanșeze anumite efecte. Dezordinea pasională, echivalată de unii, la modul naiv, cu ‘’sinceritatea’’-chipurile, condiția de existență a poeziei-e substituită de reflecție. Retorica sentimentului e dezavuată, și e prețuită, în schimb, răceala tehnică a expresiei, savanta orchestrație a silabelor. Astfel, poezia nu mai comunică stări de spirit, devenind sugestie pură;  textul, după vorba îndrăzneață a lui Valery, capătă sensul pe care i-l acordă cititorul. Firește, ‘’inspirația’’, ca moment prim, nu-i  subestimată, dar nici absolutizată. ‘’Inspirația’’ nu e decât un punct de plecare în elaborarea operei de artă, restul insemnând  travaliu, obsesie a perfecțiunii stilistice. În proză, avem  exemplul unui Flaubert, care putea spune, în << Corespondența>> lui: ‘’ Crăp  între două fraze’’, cu un umor vizibil, de fierar descumpănit. Ei bine, păstrând proporțiile, poetul  Vasile  Mustață se situează cumva la mijloc între cele două poziții estetice menționate, preferând să ‘’împrumute’’ nuanțe și atitudini de la fiecare în parte. Reminiscențele unei moșteniri lirice desuete (Parnas, femeia-muză, petale scumpe) sunt aproape nesemnificative. Unele îndrăzneli de ordin formal: rimele rare (senzații-dați-i; s-o știi-euharistii; sofisme-istm e); întrebuințarea neologismului, fără aroganță, cu un aer ingenuu mai degrabă (Scăldate-n inefabila lumină; Tot cercetând lucrările inapte etc.) – degajă mobilitate spirituală și robustețe a cuvântului. În fond, toate aceste catrene sunt strofele unui foarte frumos poem alimentat de singurătate  și dragoste, de amărăciune și speranță. Stările sufletești contradictorii, sfârsind prin a-l stoarce pe om de puteri, il determină să tânjească după o stare de calm superior, de încredere absolută, numită CREDINȚÃ.

Se dă o memorabilă definiție plastică  singurătății: ‘’Singurătatea-I liniștea din stâncă/Oricât e-nconjurată de vâltori,/Supusă la urgii nimicitoare,/Când crezi că a pierit, e mai adâncă.’’

Absurdul a tot ce se întamplă e aparent. Vorbim despre ‘’absurd’’ din neputința noastră înnascută de a vedea panoramic. Unele versuri sugerează că existența noastră nu e arbitrară, ci are o finalitate. Inteligența Supremă pune in mișcare totul, în conformitate cu un plan al creației : ‘’În jocul dintre lege și-ntâmplare/Viața prinde infinite forme/Tinzând spre atributele conforme/Cu planul ce creația il are.’’

Nu ne cunoaștem pe noi înșine, dar conștientizăm voluptatea stranie de a ne face rău și de a face rău semenilor noștri. Unii includ acest fapt în categoria patologicului; însă oamenii, acțiunile lor, motivate obscur, când nu apar pur si simplu nemotivate, se îmbibă de rău ca un burete monstruos. Prin urmare, răul mustește la rădăcina existenței, și poate fi considerat motorul insuși al istoriei. Dacă binele făcut trece adesea neobservat, răul înfăptuit sub o formă sau alta  lasă brazde  adânci de fiecare dată. Cum se poate consolida un regim totalitar, dacă nu prin crimă? Călăii umanității obțin satisfacții bestiale recurgând, sistematic, la tortura fizică și psihică.  Ei sunt convinși că au mereu ‘’dreptate’’ ( dreptul de a-i asupri pe ceilalți); ei  confundă, grosolan, ‘’adevărul’’ cu puterea  concentrată în mâinile lor, pentru o vreme.  Binele e prea puțin molipsitor; răul, în schimb, contaminează totul: mințile se înfierbântă și se deformează. Ambițiile expansioniste ale unei țări au putut declanșa oricând resorturi similare  într-o altă țară. Tot astfel, răutatea unui individ exercită o inexplicabilă putere de atracție asupra altor indivizi, știuți inofensivi, până atunci.

Aceste  gânduri mi-au fost prilejuite de lectura versurilor prevenitoare și sobre, deși optimiste, în felul lor.  Omul e înfățișat, pascalian, ca o ființă privilegiată  în  Univers, prin însăși raționalitatea lui. Această eminentă însușire compensează din plin fragilitatea ființei lui concrete, biologice, supuse degradării și morții.  Dacă  posibilitățile de cunoaștere  sunt limitate, capacitatea de a suferi pare inepuizabilă:  ‘’Pentru  durere nu avem masură/De parcă iadul l-am purta în noi,/Trecând prin viață, niște bieți strigoi/Ce pacea unii altora și-o fură.’’

Poetul  Vasile Mustață, inginer de profesie, are  obsesia descinderii în subterane, rara plăcere  acustică a pasului afundat în liniște ca într-o pâslă:  ‘’Când totul în juru-mi se pierde-n amurg/Vuiește pădurea umbrită de zvon,/Disting în urzeală un glas monoton./În vene, topite, zăpezile curg.’’

Având o structură pronunțat cerebrală, un vocabular ușor academic, poetul nu rămâne totuși placid înaintea femeii;  vine în întâmpinarea ei galant și chiar o idealizează. Aflat undeva, în vecinătatea misterului, poetul se intreabă  febril sau tace enigmatic, familiar si  ceremonios  în același timp.

În  speranța că  nu va abandona uneltele, il intâmpinăm, la rândul nostru, cu brațele deschise!

 

autor Robert Toma

 

Comentarii închise la Cristalizări

HOLON, A 70 – A ANIVERSARE

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

   EXPOZITIE  SI  ALBUM  OMAGIAL

Holon– numele vine de la cuvintul ebraic hol care inseamna nisip. Denumirea localitatii apare in Biblie (Cartea lui Joshua 21:15)…

Anul acesta, orasul modernHolon, situat in sudul Tel Avivului, pe litoralul Mediteranei, implineste saptezeci de ani. Sapte decenii de cind cinci modeste asezari risipite printre dunele neprimitoare de nisip au decis sa-si uneasca  idealurile si eforturile. Astazi, municipiul cu aproape 200.000 de locuitori, cunoaste o dezvoltare dinamica si moderna, e considerat al doilea parc industrial dintara, are numeroase muzee si o viata artistica si culturala remarcabila. Din care se distinge Asociatia pictorilor si sculptorilor.

                                                                                                                                                                                                                   Batya Bombigher

Artistii plastici dedica anului aniversar o expozitie si o carte-album la care au fost invitati nu mai putin de …70 de participanti, in majoritate locuitori ai orasului dar si destui oaspeti care au tinut sa omagieze prin creatiile lor sarbatoarea colegilor. Subiectul preferat, desi nu impus, a fost desigur Holonul. Inceputurile, dezvoltarea in timp, prezentul. Unii au pictat nisipurile, dunele ramase si pastrate ca parcuri sau rezervatii naturale. Altii au imortalizat vechile cladiri cu semnificatii istorice… Multi au fost atrasi de gradinile infloritoare, de verdele vegetal care a inlocuit galbenul uscat al nisipului, au pictat batrinul sicomor care a devenit parte din emblema orasului.

 

                                                                                                                                                                                                                             Rodica Rabinovici

Evident, participarea numeroasa implica o mare diversitate, sub toate aspectele. Stilurile sunt desigur diferite. Figurativ in primul rind, pentru ca tema sugereaza peisajul urban, contrastul dintre trecut si prezent… Dar si metafora isi afla locul, precum si conflictul sau interpretarea emotionala in contextual realitatii moderne. Parte dintre lucrari sint, macar partial expresionist abstracte, altele naïve, simbolice, mandale, surrealiste…Tehnicile, de asemenea, variaza de la aquarela la pictura in ulei sau acrilic, pastel, tehnici mixte, tus, carbune, ansamblaje, mosaic…

                                                                                                                                                                                                       Silvia Ghinsberg

                                                                                                                                                                                                                 Miriam Cojocaru

Dar cel mai interesant mi se pare un alt aspect… Majoritatea artistilor sunt locuitori

ai Holonului, ceilalti au legaturi biografice, sentimentale, spirituale. Cei mai multi sint nascuti in tara sau chiar inHolon. Dar iata un numar de pictori nascuti in alte tari, influentati desigur de traditia si scoala in care s-au format. Voi pomeni de maestrul Zvi Tadmor nascut in Polonia, de Jacov Gildor (Germania), Albert David (Egipt), Hedva Netzer (Italia), Jack Cymber (Venezuela), Jacqueline Kojansky (Maroc), Andrian Judro (Belorus), Aaron Barnea (Argentina), Barda Maguy (Tunis), Itzhak Bengiat (Grecia) si, desigur grupul reprezentativ al celor veniti din Romania cu care voi incerca sa ilustrez articolul.

                                                                                     Dr. DOREL SCHOR

Poeţi Israelieni – Sari Beniamin

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011
4 ferestre, artist Zamfir Dumitrescu
bucătărie
locul în care începe
tranşarea subţire, rituală
pentru a presăra carnea cu sare groasă
tata ţine în mână cuţitul de măcelar
mama alege organele interne.
ea împrăştie, puţină tristeţe, în mod egal
nu i-am văzut faţa când iubeşte pe cineva
iar numele lui nu-i legat de tata
uneori tata încerca să-mi îndrepte buclele rebele
dar nu goneşte din amintirea-mi nopţile febrile
din uşa bucătăriei mă priveşte bunicul
peste spuma cafelei se uită
citeşte în inimă
soarbe direct din oală supa limpede
şi cu regrete coagulate mă adapă.
traducere Adrian Graunfels

Comentarii închise la Poeţi Israelieni – Sari Beniamin

Expozitia de fotografie si caricatura '' CARACTERE"

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

de la galeria cinematografului „Patria” din Bucuresti

  In cadrul primului Festival de Film Evreiesc-Bucuresti, intre 20.07 si 26.07.2011, pe ziua de 24 iulie 2011, dupa sosirea mea la Bucuresti in zorii zilei, a avut loc la orele 17.00 deschiderea expozitiei mele de fotografie si caricatura „Caractere” in galeria cinematografului „Patria”.

  Printre vizitatori, au pasit pragul expozitiei dl. PAUL GHITIU, presedintele primului Festival de Film Evreiesc, dl. EMIL STANCIU, jurnalist si editor, dl. CRISTIAN TOPAN, presedintele Uniunii Caricaturistilor din Romania si dl. ALBERT POCH, veteranul caricaturii romanesti, personalitati care au prezentat prin cuvintele lor, lucrarile expuse dar si pe autor

.

  Au mai fost prezenti dl. IOAN TRUICA, profesor universitar la Iasi, istoricul TOMA ROMAN JR., dl. SILVIU TURCULET, personalitate marcanta a caricaturii romanesti cat si reprezentantii Televiziunii Romane si ai ziarului „Jurnalul National” care au imortalizat evenimentul pe pelicula dar si printre paginile de ziar.

  Omniprezent a fost artistul fotograf GABI BOHOLT ale carui flash-uri s-au facut remarcate de unde te asteptai mai putin.

  A doua zi a urmat o vizita la Palatul Mogosoaia unde ghizi perfecti au fost Cristian Topan si Emil Stanciu, vizita continuata la Muzeul Satului in zi de duminica, cu targuri si muzica populara, tuica si branzeturi aduse din toate zonele tarii.

  Fiind cooptat in juriul Concursului de Caricatura „Green Planet”, alaturi de  Cristian Topan si Silviu Turculet, a urmat o zi de jurizare a caricaturilor sosite din partea a 136 de caricaturisti din 46 de tari, premiul intai fiind atribuit reprezentantului Elvetiei, HEINZ PFISTER, premiul al doilea a ramas in Romania, lui MIHAI BOACA iar premiul al treilea a trecut doar granita in Bulgaria, fiind atribuit lui VALENTIN GEORGIEV.

  2011 fiind declarat Anul International al Padurilor, premierea laureatilor si deschiderea expozitiei au avut loc sub patronajul Regiei Nationale a Padurilor – „Romsilva” in cladirea Muzeului Literaturii Romane pe data de 29 iunie in prezenta dlui VALERIAN SOLOVASTRU, directorul general al „Romsilva”, a dlui MARIAN STOICESCU, presedintele confederatiei „Consilva” si membru in conducerea silvicultorilor europeni, a domnilor DENIS DINULESCU, redactor-sef al „Academiei Catavencu”, MIHAI SURUBARU, regizor de animatie, TOMA ROMAN JR., ADRIAN PARVU, secretar general de redactie al „Academiei Catavencu”, CEZAR PETRY, scriitor si caricaturist, MIHAI EUGEN MARINESCU, arhitect si caricaturist, PAUL VINICIUS, scriitor si caricaturistii CRISTIAN TOPAN, SILVIU TURCULET, MIHAI BOACA, CRISTIAN MARCU si VALENTIN GEORGIEV din Bulgaria.

  Si din nou, flash-urile spontane ale lui GABI BOHOLT!

  Ambele expozitii au fost din belsug stropite cu excelentul vin rosu al dlui ROTENBERG, producator israelian de vinuri si proprietar de vii in Romania.

  Periplul romanesc s-a incheiat cu trei zile la Busteni, la invitatia domnilor ALEXANDRU GICA si GRIGORE GICA, proprietarul si respectiv, managerul hotelului „Silva”, mari cunoscatori si colectionari de arta dar si gazde primitoare si calde

.

  Speciale si fierbinti multumiri domnilor Cristian Topan si Emil Stanciu pentru ospitalitatea deosebita si conforma cu cea proverbiala romaneasca cat si Marinei, prietena dlui Topan, pentru ciorba si sarmalutele pe care doar in Romania le mai poti manca si savura!

„!!!  Am ramas la despartirea de ei cu un gust puternic de ” inca o data

Edi Mattes trup si suflet,

11.07.2011

Comentarii închise la Expozitia de fotografie si caricatura '' CARACTERE"

Dialog arte

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

Bianca Marcovici:   După cum vezi, dragă Edi, iar ne dăm în spectacol……!

  Mi-a şoptit o păsărică, nu ştiu de unde a aflat înaintea mea, că ai fost invitat în Bucuresti, că ai cunoscut o grămadă de lume din boema româneasca, că ai avut expoziţii………………….! Povesteşte-mi, te rog!

  Edi Mattes: Cam de la inceputul acestui an plănuiam cu prietenul meu, Cristian Topan, preşedintele Uniunii Caricaturiştilor din România, o expoziţie de fotografie care să continue în mod firesc pe cea deschisă anul trecut la Hevrat Hahashmal din Haifa. Zis şi făcut! El a vorbit cu artistul fotograf Gabi Boholt să-mi organizeze în octombrie expoziţia la galeria sa de la cinematograful „Patria” din Bucureşti.

  B.M.:  De unde până unde un caricaturist s-a arătat interesat într-atâta de arta ta fotografică?

  E.M.:  Ce vrei să spui? Că nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva?     Glumesc! Lui Topan i-au plăcut teribil fotografiile mele şi, din proprie iniţiativă, a vorbit cu prietenul său Gabi Boholt. Normal că acesta mi-a scris şi mi-a cerut să vadă câteva lucrări! I-am trimis şi răspunsul său n-a întârziat să vină. Reproduc:

  „Mulţumesc, am primit  Este o adevărată revelaţie şi te felicit. Sunt convins că va fi un succes remarcabil!…..”

  B.M.:  Cum te gândeai practic să duci materialul pentru expozitie? Ai apucat să te gândeşti?

  E.M.:  Totul s-a întâmplat mai repede decât credeam; la o discuţie între prieteni, Cristian Topan i-a propus prietenului său dl. Emil Stanciu, scriitor, jurnalist şi editor, unul dintre pilonii primului Festival de Film Evreiesc care urma să aibă loc la Bucureşti între 20 şi 26 iunie 2011, i-a propus spuneam, să includă expoziţia mea în cadrul evenimentelor legate de Festival.

  Propunerea a fost acceptată pe loc aşa că rămâneau doar trei săptămâni pentru toate pregătirile.

  Mă şi interesasem de trimiterea lucrărilor prin poştă când a venit soluţia salvatoare din partea lui Gabi, aceea de a trimite totul prin e-mail, urmând ca el să se ocupe de printarea lor, înrămarea şi expunerea pe pereţii galeriei.

  B.M.:  Cum de nu te-ai gândit tu la asta de la început?

 E.M.:  Cum puteam să îndrăznesc să profit de ei în halul ăsta?

  Să vezi însă că surpriza cea mai mare mi s-a rezervat după câteva zile când am primit tot prin e-mail, biletul de avion!!!

  Am crescut atunci în proprii ochi!

  Deci, nu-mi rămânea altceva decât să-mi încropesc un afiş şi o autoprezentare pentru a putea fi tipărite acolo şi expuse.

  Totul a fost gata în preziua zborului spre Bucureşti, pe 24 iunie.

  B.M.:  Cum te-au primit acolo cei care ţi-au pregătit totul pe tavă necunoscându-te dinainte?

  E.M.:  Am întâlnit ospitalitatea tradiţională românească! Cristian Topan m-a aşteptat la aeroport cu o maşină cu şofer, iar după o vizită la editura lui Emil Stanciu, de unde m-am ales cu nişte albume grozave de fotografii despre Romania, am fost condus la apartamentul care-mi fusese rezervat, foarte aproape de domiciliul lui Topan.

  Acolo mi-am găsit liniştea dinaintea furtunii căci în aceeaşi seară a avut loc deschiderea festivă a expoziţiei.

  Prezentarea a fost făcută de dl. Paul Ghiţiu, directorul Festivalului de Film, de către Cristian Topan, Emil Stanciu şi de către Guru caricaturii româneşti, Albert Poch, care la cei aproape 90 de ani a venit să ne cunoaştem.

  Am fost emoţionat de ocazia pe care-am avut-o de-a cunoaşte aceşti oameni dar şi de faptul că nu mai închisesem ochii de 43 de ore!!!

  B.M.:  Ce oameni importanţi ai cunoscut la festivitatea de deschidere a expoziţiei?

  E.M.:  În afara celor prezentaţi mai sus, l-am cunoscut pe caricaturistul Silviu Turculeţ cu care m-am împrietenit, pe istoricul şi scriitorul Toma Roman Jr. şi pe profesorul universitar de la Iaşi, dl. Ioan Truică.

  B.M.:  Presa, televiziunea au avut reprezentanţi la acest eveniment?

  E.M.:  Sigur, am dat interviu pentru două ziare si TVR, iar de peste tot străluceau flash-urile lui Gabi Boholt cu care m-am împrietenit de la prima privire.

  B.M.:  Ce surprize ţi-au rezervat organizatorii Festivalului, unde te-au condus, ce-ai văzut, ce-ai auzit?

  E.M.:  Între pahare de ţuică şi bere „Silva” sau „Ursus” am fost condus la Palatul Mogoşoaia, dar familia Bibescu n-a fost pregătită pentru vizita mea aşa că nu i-am întâlnit….!

  Paşii ne-au purtat apoi pe aleile Muzeului Satului în zi de duminică, cu târguri şi muzică populară, ţuică şi brânzeturi aduse din toate zonele ţării.

  B.M.:  Am zărit printre fotografiile tale de la Bucureşti, câteva, destul de multe, cu caricaturi şi caricaturişti; să fi fost şi alt motiv al vizitei tale la Bucureşti?

  E.M.:  Nu un alt motiv ci o altă surpriză pregătită de gazde: Cristian Topan m-a cooptat în juriul Concursului Internaţional de Caricatură „Green Planet”, alături de el şi de Silviu Turculeţ cu care am jurizat caricaturile sosite din partea a 136 de caricaturişti din 46 de ţări.

  În seara zilei de 29 iunie a avut loc deschiderea expoziţiei cu lucrări aflate în concurs cât şi premierea laureaţilor de către conducerea „Romsilva – Regia Naţională a Pădurilor” la Muzeul Literaturii Române.

  Premiul al treilea a fost decernat caricaturistului bulgar Valentin Georgiev care a locuit o zi în apartamentul în care mă aflam şi eu, fapt ce ne-a apropiat şi ne-a determinat să ne invităm la despărţire unul în ţara celuilalt. Şi totul a fost mult mai simplu în condiţiile în care pe masă aveam vin din podgoriile Rotenberg (investitor israelian) dăruit de către patron însuşi pentru cele două evenimente la care am luat parte.

  B.M.:  Din câte te cunosc, eşti cam umblăreţ, îţi plac munţii mai ales şi ştiam, tot de la păsărica aceea care mi-a şoptit că ai fost la Bucureşti, că nu-ţi plăcea Bucureştiul! Te-ai limitat la ţuica şi vinul lui Rotenberg la Bucureşti?

  E.M.: Nicidecum! Cristi Topan şi prietena lui au fost invitaţi împreună cu mine la Buşteni, în hotelul unui prieten de-al lor, om de artă şi mare colecţionar, dl. Gică Alexandru care ne-a primit cum se cuvine, cu două camere ce privesc spre Caraiman, o vedere care nu mi se va spăla de pe retină încă mult timp!

  Am rămas acolo trei zile, timp în care am urcat la „Babele”, la „Sfinx” şi am avut şi rara ocazie de-a întâlni pe platoul Bucegilor o turmă de oi cu un cioban ca-n poveşti cu care-am stat „la o vorbă – două” despre viaţa lui trăită într-un mod ancestral, departe de e-mail, internet şi telefoane celulare, măcar ca-n urmă cu o sută – două de ani!

  B.M.:  Fiind prins într-un astfel de program, n-ai uitat să te întorci la timp în Bucureşti?

  E.M.:  Aproape! Pe la 11.00 dimineaţa ne-am întors la Bucureşti; am avut doar timpul necesar să mă revăd cu câteva cunoştinţe şi noi prieteni şi să fug seara la aeroport pentru a zbura acasă!

  Căci îmi venea deja să zbor! A fost foarte frumos dar îmi era dor de casă, bateriile îmi erau încărcate aşa că nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să desfac aripile şi să zbor înapoi, spre Israel!

Comentarii închise la Dialog arte

Făuritor

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/07/2011

 

…Iartă-i Doamne, artist Liliana Brătescu



El n-are o singură patrie,

 

toate câte sunt pe pământ

sunt patriile lui.

El n-are o singură întrebare,

toate mirările sunt

patriile lui.

El n-are o singură durere.

Nici pentru sine

nu-şi recunoaşte durerea;

toate sunt

patriile lui triste.

Lăsaţi-i tot ce are!

El este făuritor

de patrii, de poezii,

de voi, pentru voi înşivă.

 

autor Emil Druncea

 

Comentarii închise la Făuritor

Deschiderea casei Benaimini

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/07/2011

 

16 iunie Tel Aviv, Israel

Pentru prima oară în Israel s-a deschis Casa Beniamini în care va funcţiona Centrul de Artă Ceramică Contemporană.
Donaţia generoasă a perechii de artişti Issachar şi Yehudit Beniamini a facilitat Asociaţiei Artiştilor Ceramişti din Israel achiziţionarea unui imobil în strada Haamal 17 Tel Aviv.
În acest imobil complet renovat vor funcţiona şcoli de design ceramic, se vor ţine cursuri, expoziţii şi conferinţe dedicate ceramicii contemporane.
Sunt proiectate vizite ale unor renumiţi artişti locali şi internaţionali, care vor preda arta ceramică publicului larg. Găsim în broşura instituţiei anunţarea de seminare, înfiinţarea unei biblioteci de artă, lecţii pentru adulţi şi tineri.
O muncă imensă în amenajarea clădirii şi a organizării acestei instituţii a fost depusă voluntar de Marcelle şi Martin Klein, Ronit Tzur, Ester Beck, Yoela Sharon, Ilan Meyer, Shira Silverstone, Ravit Latzer, Sulamit Bauman.
Cu ocazia deschiderii, Casa Beniamini a prezentat o primă expoziţie de ceramică contemporană intitulată ” Al cui este acest pământ?”
Au participat cu exponate artiştii : Miha Ulman, Tzipi Itai, Igat Tomarkin, Ester Beck, Ghilad Rotman şi alţii.
Curator: Eran Erlich.
Urăm Asociaţiei Artiştilor Ceramici succes şi activitate fructuoasă !

Text şi foto:
Adrian Grauenfels
2011

 

Comentarii închise la Deschiderea casei Benaimini

Un cuvânt despre arta Maiei Martin

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/07/2011

Dansând cu cerul, 2008

 

Modern în formă şi substanţă, peren în tematică şi atitudine, asimilând sugestii cubiste (dacă avem în vedere desenul), suprarealiste (dacă pornim  de la lirismul şi de la anecdotica abisală a visului), în mai mică măsură dadaiste (cultivarea hazardului pare a-l interesa mai puţin), universul plastic al doamnei Maia Martin îşi revendică, drept axă tutelară, verticalitatea, cu o dinamică bivalentă (ascensiune, cădere; susjos) – ceea ce impune, în plan semiotic (şi, evident, în planul vizionar, al structurilor generative, de profunzime), binomul semic teluric – celest.

 

Aşadar, pe de o parte, Melcul, Vis asirian 1, Bunul rinocer fantastic şi, mai ales, puternicul, memorabilul, Autoportret de nisip (nisipul fiind nu doar “pământ”, rocă zdrobită, mărunţită, ci şi imaginea însăşi a impermanenţei şi risipirii); pe de alta, Dăruind mană cerească, Aspiraţia spre înălţare (elan brâncuşian, ca şi în Stiliţii lui Nicolas Alquin), Tandreţe pe Saturn, Păzit de înger, Dansând cu cerul (frumoasă sinteză antropocosmică, uman – eteric) şi chiar Viitura ori Vaporul şi marea, unde cuplul mineral – uranic atrage, în balansul său, şi acvaticul.

 

Vis asirian (diptic), 2010

 

Releul teluric – celest este sublimat în corelaţia uman – divin, cum probează, spre exemplu, alăturarea aceluiaşi emblematic Autoportret de nisip (dar, fireşte, nu doar el) şi Păzit de înger, sau  amintitul Dansând cu cerul (iarăşi zic: dar nu numai ele). În plus, în cazuri determinate, verticalitatea – indice al spiritualităţii, al înălţării şi căderii –  este intersectată de orizontalitate, împreună figurând  o posibilă cruce – semn al perfectei, al eternei, stabilităţi ontologice, precum în polisemica lucrare Să mergem.

 

Melcul

 

Întreg spaţiul acestui vis (niciodată coşmar) e consacrat dansului, zborului, levitaţiei, dar şi aşteptării grele (Aşteptarea, Te aştept), aşteptare  generată de aspiraţia teluricului spre celest.
În sinteza estetică a diverselor componente de sens (referinţă, ideaţie, ficţiune) şi în configuraţia specifică a mesajului (semn iconic, semn indicial, semn lingvistic), doamna Maia Martin menţine un subtil echilibru între cele trei definiţii canonice ale artei – mimesis, catharsis, poiesis.
Aşteptarea, 2010

Timişoara, 2011, martie 15

 

autor Eugen Dorcescu

Comentarii închise la Un cuvânt despre arta Maiei Martin

Noi apariţii colecţia de artă Cititor de proză

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/07/2011

 

Maia Martin, Studiile, 2000-2001, album grafică şi pictură

Dragii mei,
dintr-o dorinţă de ordonare a etapelor mele de creaţie, ordonare pe ani, şi din dorinţa de a găsi o modalitate cât mai frumoasă pentru ca acestea să fie văzute, am creat un nou album, album ce cuprinde o selecţie a lucrărilor realizate în anii 2000-2001. Cum unele date se pierd în negura timpului, probabil unele unele lucrări sunt realizate şi  în anul 1999 sau începutul anului 2002. Lucrările sunt executate fie în cărbune pe hârtie, fie în tempera, ulei, acril pe hârtie sau carton mucava.
Albumul „Studiile” apare azi în două colecţii:   Colecţia online de artă Cititor de proză (nr.5) şi Biblioteca Maia Martin (nr. 6)

Albumul îl puteţi răsfoi aici:

Colecţia online de artă Cititor de proză
http://en.calameo.com/read/00031005104b62c45a7dd

 

 

Detalii:

Coordonator colecţie: Emanuel Pope
Tehnoredactare: Maia Martin
Grafica colecţiei: Maia Martin
Vizionare plăcută!


Despre îngemănarea muzelor, Dorel Schor – volum online

Dragii mei,
astăzi a apărut un nou volum de articole semnat de dr. Dorel Schor şi intitulat „Despre îngemănarea muzelor”. Cartea cuprinde articole apărute în revista Faleze de piatră, revista online a proiectului Cititor de proză. Cuprins:
Victor Franco expune peisaje la Paris
Eduard Mattes: calitatea de caricaturist
Moris Manes: o permanentă revelaţie artistică
Despre îngemănarea muzelor
O relaţie privilegiată
Lia Itzicovici -o personalitate discretă
Ruthy Segal
Zahava Lupu – adagio cantabile
O citadină îndrăgostită de natură
Colajul cel mai suprarealist din suprarealism?
Expoziţie la Universitate
Cântarea cântărilor
Păsările – Puterea de sugestie a zborului
Charlotte Bergman – o propunere paradoxală
Cine se teme de arta originală?
Omagiul Maeştrilor
O aventură spirituală
Culoarea în artă
Talma Eshdat
Metafora şi interpretarea
A picta cu lumină

Volumul apare concomitent în  Colecţia de artă Cititor de proză (nr. 6) şi Biblioteca Maia Martin (nr. 7)

http://en.calameo.com/read/000310051da84d455ce0f


Detalii:
Coordonator colecţie: Emanuel Pope
Editor carte, tehnoredactare: Maia Martin

Ilustraţie copertă: Travel To Aspamia – ORNA BEN SHOSHAN

Grafica colecţiei: Maia Martin
Lectură plăcută!

Daniela Isache, Expresionismul dragostea mea, album pictură

 

Dragii mei,
vă anunţ apariţia unui nou album de pictură, album semnat de Daniela Isache: „Expresionismul, dragostea mea”.
Albumul este rezultatul unei frumoase colaborări pe care am avut-o cu artista.
„Expresionismul, dragostea mea”, cu o prefaţă semnată de Valentin Ciucă, apare concomitent în două colecţii:  Colecţia online de artă Cititor de proză (nr.7) şi Biblioteca multimedia Maia Martin (nr.8).

http://en.calameo.com/read/0003100517ab4d82de6cc


„La aproape un secol de la manifestările întâilor expresionişti, Daniela Isache consideră că lecţia expresionistă nu şi-a epuizat, prin eroziune, substanţa. Cum se explică astăzi persistenţa gustului de a explora, estetic, universul expresionist? Asistăm, cumva, la crize similare, ne răzvrătim în raport cu provocările unei lumi care n-a învăţat nimic din erorile trecutului sau… structura noastră afectivă impune răscoliri interioare? Asemenea întrebări şi le pune Daniela Isache. Înclin să cred că motivaţia ţine, simultan, de dezamăgirile sociale prezente, dar şi de flagelările unui spirit ce-şi caută identitatea într-o lume fără identitate.”

Valentin Ciucă
Detalii:
Coordonator colecţie: Emanuel Pope
Editor carte: Maia Martin
Tehnoredactare: Daniela Isache
Grafica colecţiei: Maia Martin
Vizionare plăcută!
Autor: Maia Martin

Comentarii închise la Noi apariţii colecţia de artă Cititor de proză

Cartea în pictură

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/07/2011
SENSURI,  SIMBOLURI,  FRUMUSEŢE
Câteva versuri ale poetului Zoltan Terner, intitulate „Natură statică”, au inspirat-o pe pictoriţa Miriam Cojocaru, care a dat o replică în culori, punând în centrul tabloului, ca personaj, o cititoare de poezie. Ideea mi s-a părut interesantă, pentru că, dincolo de fireasca îngemănare a artelor, ne propune subiectul unui întreg univers al omului în societate. Cartea înseamnă ştiinţă, cultură, artă, credinţă, fantezie, meditaţie, profesie, proiecte, vise, viitor…

  Miriam Cojocaru
E adevărat că numeroşi pictori au surprins în lucrările lor mai mulţi jucători de cărţi decât cititori de cărţi, dar nu puţini sunt cei care s-au lăsat atraşi de cartea ca atare sau de copii sau oameni maturi citind în ipostaze diferite. Fiecare în stilul său propriu a lăsat  opere memorabile, cartea servind când ca metaforă sau alegorie, când ca element esenţial în compoziţie, când ca o caldă invitaţie spre cultură. Marc Chagall, Rene Magritte, Andre Derain, Claud Monet, Theodor Pallady, Rouven Rubin se numără  printre ei, la un simplu exerciţiu de memorie.

 Alexandru Ciucurencu 
Pentru iniţiatorii cubismului, Pablo Picasso, George Braque, Juan Gris, cartea a fost un element decorativ plasat în centrul tablourilor pe care francezii le denumeau „naturi moarte”, alături de alte elemente de sugestie, precum ziare sau partituri muzicale, chitară, flaut sau o sticlă de vin, sugerând  boema sau mediul artistic al vremii. Contemporan cu noi, Moni Leibovitch, care e hiper-realist, într-o natură statică, atribuie cărţilor, stivuite pe masă, o patină de vechime, aureolată de un respect aproape mistic.

 Moni Leibovitch
Portretele unor scriitori celebri sunt întregite adesea de cărţi. Mi se pare deosebit de reprezentativ, în acest sens, portretul lui Emile Zola în execuţia lui Edouard Manet, personalitatea scriitorului fiind evidenţiată prin chipul său inteligent, dar şi prin volumul ţinut în mâini. Pictorul Zvi Malnovitzer surprinde o scenă de rugăciune a unui grup de femei, cărţile sugerând  atmosfera spirituală mai bine decât orice alt artificiu.

  Edouard Manet
Curăţenia sufletească şi seninătatea pe care ţi le oferă lectura iluminează figurile modelelor  pictate de pictori români celebri, precum Francisc Şirato sau Alexandru Ciucurencu. Interpretarea literală şi figurativă se îmbină discret într-un limbaj universal din care nu lipsesc însemne şi valori locale.

  Francisc Şirato
 Arta surprinde toate aspectele existenţei. Nu este loc de îndoială că şi în veacul cibernetic cartea îşi va păstra un loc onorabil, iar mânuitorii penelului vor şti să găsească în reprezentarea cărţii sensuri, simboluri, conotaţii, alegorii, demnitate, speranţe şi, desigur, frumuseţe.
autor: Dr.DOREL  SCHOR

Comentarii închise la Cartea în pictură

Adam şi Eva

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 12/07/2011
DE LA RELIGIE LA EROTISM

 

  Botero
Conform Bibliei, Cartea Genezei in primele trei capitole, Dumnezeu i-a creat  pe Adam si Eva. Pe Adam (om in ebraica) din adama (pamint, tarina) si pe femeie din coasta acestuia. Apoi i-a lasat sa se plimbe goi prin gradina Edenului, liberi sa faca ce vor, cu o exceptie: sa nu manince din Pomul Cunoasterii. Dar din trufie, spune legenda si din cauza tentatiei, spunem noi, perechea inocenta a muscat din fructe, probabil smochine (de unde mere pe vremea acea in Orientul Apropiat?), au devenit constienti de goliciunea lor si si-au acoperit partile intime cu frunze. Tot de smochin.

Dürer

 

Ce a urmat se cunoaste…Au fost izgoniti din rai si au ajuns pe pamint, unde ii asteptau o multime de teologi, filozofi, literati, muzicieni, pictori, umoristi, comercianti care s-au inspirat din biografia lor. Dupa conceptul teologic, si in parte filozofic, povestea lui Adam si Eva exprima adevaruri fundamentale despre lume si om, creatia, originea, drama omului, speranta.   Antropologii demonstreaza unitatea neamului omenesc, unii chiar sustin ca primii oameni si, desigur, fii lor Abel si Cain erau negri si mici de statura. Iar biologii sustin ca, practic, legenda se incadreaza perfect in teoria evolutionista a originii speciilor.

  

Klimt
Artistii, evident, incearca sa descopere enigmaticele dedesubturi ale cunoasterii. Ei  considera ca mitul biblic sta la baza creatiilor artistice, acesta fiind un excelent punct de plecare, de inspiratie…Pictorii, de pilda, au pus accentul si pe constientizarea conditiei umane, dar mai ales pe legitimizarea dagostei, a atractiei trupesti. Cuplul primordial beneficiaza, in timp,  de atentia marilor maestri, de celebritati si de alti faimosi  la vremea lor. Mari pinze in stilul clasic sau academic, premerg simbolistilor, manieristilor, impresionistilor, cubistilor, surrealistilor, expresionistilor, naivilor si chiar…caricaturistilor.

 

 Lempicka

 

De la Albert Durrer la Cranach cel batrin, la Michelangelo si Titian, Rafael sau Tintoretto  si Rubens, cei doi pacatosi izgoniti din rai ajung , eternizind mituri, alegorii si legende la mai apropiatii de noi Gustav Klimt, Gauguin, Picasso, Chagall, Brancusi, Dali, Leger, Munch, van Dongen, Masson…Si chiar la mari pictori pe care i-am cunoscut, Elron, Balasa…

Sabin Balasa
 
Atractia pentru fructul oprit, tentatia pentru interzis, curiozitatea proprie fintei umane au, probabil, dincolo de semnificatia pacatului originar si partea lor buna, ele sint, intr-o buna masura, una din conditiile progresului.
autor  Dr. DOREL SCHOR

Comentarii închise la Adam şi Eva

Domnul şi doamna Cactus

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 09/07/2011

 


Albastru cer
alb soare rotitor
ocru nisip fierbinte
galbenă şopârla glas
de sus aude
„În trunchi ne…
creştem
ne’ verde
ne’ ţepoşi
ne’ metalic
Au!
Zile şi ani
Singurătate dau
Singur în alb
Singur în negru
Grăiesc:
Bine ai venit
în casa
ce sufletul mi-l ţine
Purtată de furtună
Din ceaţă ai răsărit
Dă-mi amândouă ramuri
În verde te cuprind!
Sunt cactus între cactuşi
Înlănţuit, iubit.

 autor Maia Martin

 

 

cu timpul acesta etern de iubire
mă ţine cu tine
deschisă de aripi
copilă din ape
semnezi fără nume
mă gălbuie timpul
sărac fără tine
păstrează o frunză
să prind rădăcină
mă are imensul
să ard de iubire
suspect e trecutul
ce trece prin ceruri
ascultă iubire
clepsidra de geruri

 autor Dorina Şişu

 

 

 

Nu ştiam că îi am cu mine, în mine, aceşti ţepi amari ai singurătăţii…
uneori fără să mă întrebe vorbesc în locul meu despre mine, cea ascunsă
sub această pelerină preţioasă pe care nici o casă de modă n-o comercializează
mă întreb tu de unde o ai, ceilalţi o văd, de aceea te ocolesc,
promit că atunci când îţi voi atinge, când îmi vei atinge,
blana verde cu privirea să devenim împreună
petale şi aripi de fluturi inofensivi…


autor Maria Postu

 

 

Domnul şi doamna Cactus

Domnul şi doamna Cactus, Umanizarea

 

Comentarii închise la Domnul şi doamna Cactus

realitate

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 05/07/2011

Peisaje, artist Zamfir Dumitrescu

 

noi suntem iele
călărim furtuni
deranjăm cu plânsul, murmurul,
glasul care cheamă, revendică
ne vânzolim pe
maţele oraşului
mustind sălbatic de viaţă
ronţăim întrebări
ridicăm
ziduri chinezeşti răsucite
din care lumina s-a scurs demult
sau voi v-aţi ascuns după?!
şi doar ca umbre păşiţi lângă noi
iar şi iar
până se instalează reflexul pavlovian
între feliile vieţii noastre

din când în când
scapă stafia unui surâs
tremurăm în adâncurile aspre ale
îndoielii

autor Doru Emanuel

Comentarii închise la realitate

Distincţia finală

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 05/07/2011

 

Vocea întâi

Am scris. Am cântat. Am fost artist şi n-am cerut iertare. Aşa m-au înconjurat paşii făcuţi în alte existenţe, târându-se după mine ca nişte agonice triluri de fiară. Desigur, cândva am minţit, desigur, cândva am furat, desigur, cândva am iubit liniile ferate ale orelor de pământ. Adesea am cerut pâine şi vin, adesea am mângâiat istoria unui nor cu viaţa mea genială, adesea am vorbit cu îngerii păzitori ai copacilor. Am cântat. Am scris. Am fost artist şi n-am cerut iertare.

 

Vocea a doua

Singurătatea este un deliciu. Când veşnicia controlează toate celulele, gândurile, sentimentele unui om, integrarea în dezmăţul stradal devine stranie, nejustificată. În vidul existenţial creat astfel apare singurătatea care disciplinează atitudinile, nevoia de comunicare, jazz-ul superficial al durerii…

Cel mai generos chin pe care Tu, Doamne, ni l-ai dăruit: sunetul, culoarea, materia, cuântul – limitând infinitul de care am fi putut dispune. Cea mai perfectă dovadă că exişti: n-ai dat omului o altă modalitate de exprimare în afara acestora. Asta explică şi suferinţa prin filtrul căreia o creaţie capătă reflexe de genialitate: artistul nu trebuie să sperie universul, ci să diminueze teama umană de univers.

 

Vocea a treia

Cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute de Isus în post şi rugăciune pe muntele Sinai sunt o demonstraţie de forţă a singurătăţii. Ea a fost transformată din închisoare în spaţiu spiritual fără dimensiuni şi acest model trebuie luat ca exemplu – nu singurătatea impusă ce produce doar stress, nervi, sterilitate intelectuală, imobilizare a credinţei. Biserica greşeşte când impune reguli în rugăciune, istoria greşeşte când acceptă asta, filozofia devine ridicolă când tratează aceste greşeli ca fiind separate. Doar arta propune un consens, o masă rotundă a greşelilor, de aceea este privită cu neîncredere şi chiar teamă: nimeni nu este pregătit să mediteze, să privească în spate, să-i fie milă de pâinea pe care o mănâncă cerşetorul.

 

Vocea a patra

A fi singur – dar nu din timiditate. Solitudinea timidului e puerilă, fundamentată pe complexe şi formule stereotipe culese de prin cărţile marilor scriitori. Trebuie să te bucuri de lume, nu s-o negi, căci încăpăţânarea negaţiei te aruncă pe o linie moartă. Cu cât intri mai adânc în social, cu atât e mai greu să-ţi păstrezi intactă singurătatea. Or, tocmai lupta pentru a ţi-o menţine şi prin ea rămânând însuţi pur conţine substanţa ce alimentează alternativ singularul şi pluralul: primul pentru a rezista, al doilea pentru a nu atenta la frumuseţea primului.

 

Vocea a cincea

Dacă toţi însinguraţii ar fi creştini, ar veni şi Dumnezeu să rezolve marile conflicte mondiale. În zadar tot udă preoţii crucea de la care a început singurătatea, trupul lui Cristos nu va înmuguri pe ea niciodată. Amvoanele au devenit pustii şi false, Dumnezeu este prezent şi adevărat.

 

Vocea a şasea

Singurătatea nu este un proces superfluu, ci unul, poate singurul, demn. Revolta omului singur nu lezează nici un drept stipulat în constituţii sau coduri de legi, ea răspândeşte în jur o solemnitate tristă, parfumul căutărilor metafizice. (Realitatea deviază în disperări calme. Se aude o muzică de orgă ce blochează gestul vânzătorului de ziare, înjurătura aruncată maşinii care te-a stropit, surâsul adresat fetei credule). Oamenii simpli refuză muzica fără provenienţă ce le răsună în urechi preţ de-o respiraţie. Am văzut de multe ori indivizi încremeniţi de spaimă şi curiozitate preţ de-o respiraţie.

 

Vocea a şaptea

Cea mai sinceră întrebare ce mi s-a pus vreodată: când mori? Cu adevărat, atunci mi-am dat seama că nu am răspunsuri pentru orice şi oricine. În naivitatea ei atemporală, întrebarea a soluţionat un dosar transmis ereditar. Un fior de bucurie m-a străbătut când mi-am amintit că de două mii de ani oamenii practică ştiinţa antagonismului pentru a defini viaţa şi moartea şi este o pistă falsă. Într-un elan reformator am dărâmat toate sistemele, construind un bloc valoric diferit de viziunea clasică dar, intuindu-i inaplicabilitatea, am tăcut şi-am iertat.

A rămâne singur pe ruine, a privi stupefiat soarele printre gratii, iată inexplicabilul iertării şi implicit frumuseţea singurătăţii celui ce nu poate fi înţeles în condiţii normale. Am senzaţia că toate cărţile mele sunt fermecător de zadarnice.

 

Vocea a opta

Un mare gânditor s-a întrebat care este sensul metafizic al existenţei sfinţilor. Răspund eu: ei sunt controlul tehnic de calitate al singurătăţii. Un mare poet şi-a întrebat iubita dacă vrea să rămână flămânzi. Spune da, şi rămânem, a răspuns tot el. Aşa legalizează poeţii postul lui Isus, transfigurându-l.

Când o fiinţă minusculă, fără aripi, traversează în grabă foaia pe care scrii, te cuprinde mirarea: mersului ei intraductibil nu-i poţi răspunde nimic.

 

Vocea a noua

Pentru un nefumător, a fuma o ţigară e un act de eroism. Pentru un om al armelor, eroism s-ar putea numi renunţarea la ele. Pentru un solitar, tăcerea capătă dimensiunile unei boli incurabile, iar perseverenţa în ea atrage după sine cea mai perfectă formă a eroismului omenesc. Tăcând, ai drept de viaţă şi de moarte asupra cuvântului fizic, eşti înălţat, paradoxal, la rangul de arheolog al semanticii. Acesta ar fi răspunsul în problema nevoii de comunicare. Guvernaţi de legea cuvântului fizic, şefii statelor lumii nu vor înţelege niciodată importanţa îngerului numit pace.

 

Vocea a zecea

Nu, yoga nu-ţi poate de singurătatea: yoga nu permite intervenţii proprii în regulamentele ei, nu galvanizează trăirile, ci le ucide. Este un fanatism tentant, necesar lumii acestui secol, dar fără soluţii concrete. Marii maeştri ar muri de ciudă că n-au plâns, că n-au iubit, că n-au fost bântuiţi de indecizii, dacă ar şti cât preţuiesc acestea pe pământ. Yoga nu este singurătate, este izolare. În timp ce prima noţiune este o taină a vieţii, a doua este un atribut al morţii. Calea de mijloc este Dumnezeu.

 

Vocea a unsprezecea

A fi singur, dar nu din vanitate, nu demonstrativ. Singurătatea nu trebuie să fie o ofensă adusă omenirii, ci un mod de viaţă natural, o detaşare paradisiacă, o lacrimă de amantă ce-şi priveşte iubitul pentru ultima oară.

Zi şi noapte păcătuim. Zi şi noapte, fiecare dintre noi este supus unei crâncene flagelări: acesta este omul, trăind sub imperativul fricii şi al timpului. Însinguratul nu-şi numără anii şi nici n-are nevoie de repere istorice: este etern.

Ce sens ar avea sincerele condoleanţe la moartea unei veşnicii?

 

Vocea a douăsprezecea

Nevoia spaţiului este o obsesie complementară. Hăituit de prezenţe, te refugiezi într-o odaie, sedimentându-te firesc în voluptatea ei. Mai ai nevoie de întrebări? Sau de conştiinţa propriei valori? Tăcerea nivelează totul, chiar şi durerea. În geologia trupului, numai timpul nu este definitivat: spiritul, sexualitatea, moartea, îţi servesc docile doza optimă de energie, căci nemaifiind complicele lor, le-ai impus o sclavie severă. Începi să te gândeşti la dragostea părintească pentru o floare sau un arbore, începi să-ţi dai seama că de fapt spaţiul închis este cel adevărat şi imun oricăror corupţii. Aşa se naşte credinţa.

 

Vocea a treisprezecea

Judecata de apoi este cea mai frumoasă provocare. Cel singur n-a fost provocat de o situaţie, de o ţară, de un om puternic, ci de Dumnezeu însuşi. Gestul celui care a ridicat mănuşa reflectă siguranţa marii lui credinţe, capacitatea de-a coordona istoria, deşi nici un politician n-ar accepta o atare afirmaţie. Negaţia lor vine din egoism, din groaza că oamenii nu sunt decât nişte marionete stupide. Când groaza ia proporţii, conflictele diplomatice degenerează în războaie, falsificatorii de bani nu mai trag în tiparniţele lor secrete valori de hârtie, ci programe politice, ucigaşii se transformă în chirurgi de renume mondial. În spaţiul închis al însinguratului lucrurile acestea sunt simple obiecte artizanale, prăfuite de anii atâtor secole: el deţine multvisata piatră filozofală: liniştea.

 

Vocea a patrusprezecea

La început se aruncă pe tine insomniile. Gânduri de tot felul te ţin treaz, te fac să te zvârcoleşti în aşternut. Cel mai sigur tratament este ordonarea memoriei: decantarea gândurilor importante, analizarea lor, soluţionarea lor.

Vine apoi dezolarea. Te simţi părăsit, abandonat ca un obiect scos din uz. Plimbările în tăcere pe cele mai aglomerate bulevarde sunt prima etapă a războiului cu ea. Încetul cu încetul, preferinţa pentru străzile periferice va deveni o necesitate. Vor urma plimbările nocturne prin parcuri pustii, apoi, ca o convalescenţă, nevoia de-a scrie, de-a picta, de-a crea ceva.

Voluptatea singurătăţii apre în momentul în care te-ai vindecat întru singurătate, când totul ţi se pare fad, nesubstanţial.

 

Vocea a cincisprezecea

Vai de cel ce mimează singurătatea, ce o practică pentru a epata! A te preface că eşti singur e ca şi cum ai aplica un strat gros de albastru de Prusia peste desenele unor copii care se joacă pe asfalt. Poleiala cade curând, iar legile singurătăţii sunt aspre. Adevăraţii singuratici au o distincţie aparte, o nobleţe maiestuoasă: privindu-i, îţi îngheaţă pe buze replica dură, hohotul de râs aruncat beţivului, ideea genială pe care o explici prietenului. Privindu-i, ai senzaţia că asculţi, într-o sală imensă, cântecul unui milion de ceasornice. Lucrul acesta e ca un răsărit de soare pe care-l aştepţi înfrigurat şi zorii apar înghesuiţi între nori grei, negri, înnebuniţi de o lumină plată, alterată, silnică. A nu putea asculta integral acel concert al orelor e cel mai tragic supliciu la care sunt supuşi zilnic oamenii de rând.

 

Vocea a şasesprezecea

Singurătatea nu poate fi cenzurată. Nici un dictator nu i se poate opune, nici o catastrofă n-o poate împiedica. Neliniştea instinctivă în faţa zilei de mâine rămâne o amintire îndepărtată şi neînsemnată. Experienţele de viaţă sfărâmate pietruiesc un drum trasat clar, inteligibil numai exponenţilor singurătăţii. E cu neputinţă de imaginat un efect al cotidianului care ar putea delimita drumul imposibil psihologilor, savanţilor, miliardarilor. Poate doar poeţii, aflaţi la o distanţă infimă de el îl pot vedea şi, dezinteresat, îl pot scrie. De ce? Pentru că ei nu şi-l doresc.

 

Vocea a şaptesprezecea

Te întrebi ce cauţi printre lucrurile străine deodată. Cercuri se sparg în tăcere. Prea s-au organizat toate după principii aritmetice. Prea a rămas pe dinafară cuvântul, prea s-au anulat, căutându-se originalitatea – sentimentele.

Dacă nu puteţi înţelege singurătatea în cel mai înalt grad, n-are rost s-o discutaţi. Feriţi-vă de ea, nici măcar n-o intuiţi. Nu se vorbeşte despre cifra unu decât prin prisma zero-ului. Nu se poate pronunţa litera „a” fără a accepta tot alfabetul.

 

Vocea a optsprezecea

Tristeţea este rivalul de aur al însinguraţilor. Se reflectă în ea subconştientul încărcat de pasiuni normale. Eşti singur, liniştit, senin. Şi vine impertinentă tristeţea, te prinde în malaxorul ei de cuvinte, sentimente, sentinţe. Un om singur şi trist e cea mai frumoasă creatură divină.

Nimeni nu trebuie să ceară detalii. Revoluţionarii se pot închide, siguri de reuşită, în propagandistica tradiţională. Informatorii pot întocmi sute de rapoarte. Scepticii pot pune pe lama cuţitului toate afirmaţiile mele. E de-ajuns să spun că tristeţea omului singur n-are absolut nici o influenţă asupra maselor pentru a mulţumi pe toată lumea. Pentru a-i orienta pe toţi spre strălucirea idealurilor false.

 

Vocea a nouăsprezecea

Singurătatea nu este un cerc în care te învârţi ca un bezmetic. O persoană singură nu plăteşte nimănui tribut material, sentimental, cerebral. Aşa cade principiul conform căruia „în unire stă puterea”: comunităţile umane se bazează pe un complex neruşinat de legi, doctrine, îndatoriri. Interesant este că nimeni nu vede asta.

Dreptul de a fi singur nu ţi-l dă nimeni, ţi-l iei tu, dacă eşti în stare. O forţă nu înseamnă nimic dacă nu este focalizată într-un singur punct, până şi vulgarele descoperiri ştiinţifice legiferează acest cod genetic al universului.

Cei ce pun la îndoială condiţia omului singur primesc o palmă răsunătoare de la propriile atu-uri în care îşi sprijinesc teoriile: unul din ele ar fi Bhagavad Gita.

 

Vocea a douăzecea

Tone întregi de minciună se transportă dintr-o ţară în alta, dintr-un continent în altul. Priviţi lungile caravane ce fac legătura între diferite conflicte internaţionale. În singurătate poţi descifra fecunda tradiţie a înşelătoriei, totuşi „naturală”, cum spun mulţi. Sub masca smerit-înţelegătoare ne ascundem cu toţii noroiul cugetelor, deşi, de ochii lumii, suntem preoţi sau călugări, deşi, de ochii lumii, aruncăm un ban orbului de la colţul străzii. Niciodată nu recunoaştem cât suntem de infecţi.

Singurătatea rezolvă orice existenţă, trebuie doar să crezi în Dumnezeu. El îţi poate spăla creierul şi-ţi poate aprinde în ochi lumina copilăriei. Deodată, pur şi simplu nu mai poţi minţi: pur şi simplu ţi se pare caraghios un astfel de gând, pur şi simplu ţi-e ruşine s-o faci.

 

Vocea a douăzecişiuna

Unii vor face greva foamei, în aşteptarea ultimei şi teribilei sentinţe, alţii se vor transforma în piloţi ai revendicărilor. Peste toate aceste motivaţii reclamate de ingrata natură umană, cade ca o ghilotină indiferenţa omului singur. Desigur, nu observă nimeni faptul că el este carburantul inepuizabil solicitat de maşinăria socială. S-a părăginit lumea, pe Dumnezeu îl folosiţi în campanii electorale. Cineva se joacă de-a inducţia telepatică şi n-o stăpâneşte îndeajuns. Astfel, dulcegăriile evangheliştilor de peste ocean falimentează prin pieţele române, ţara în care falimentul este chiar scopul fundamental urmărit.

De-ar tăcea omenirea numai o secundă – s-ar prăbuşi toată încrengătura de cauze, interese, justificări, adversităţi; dintr-o dată s-ar simţi acut interacţiunile subatomice ale marilor singurătăţi: s-ar naşte lumea întâia oară corect.

 

Vocea douăzecişidoua

Ne aflăm la capătul mileniului II, garnisiţi cu lozinci frumoase, cu impresionante cunoştinţe despre lumea înconjurătoare, cu vaste studii sociologice. Însinguratul se miră când percepe vuietul în care trăiesc masele populare, în frunte cu şefii lor aleşi după principiile burţii. El nu simte nevoia de-a afla ce-i cu preţul benzinei sau cu rata mortalităţii în Somalia. Acestea intră în departamentul rezolvărilor divine, căci e vizibilă şi pentru orbi tragedia florii care încearcă să facă singură primăvara. Banul aruncat cerşetorului nu-l va scoate din mizerie pentru că s-a obişnuit să trăiască aşa. Oricâţi bani i-ai oferi, a doua zi îşi va relua locul pe treptele vreunei catedrale. Cu gândul la rai, masele populare îl tolerează şi astfel, mizeriei umane i se scot cătuşele. Ce inutile sunt nobilele gesturi ale cetăţenilor care speră să cumpere raiul cu o monedă!

Singurătatea anulează dezgustul. Rămână popoarele cu nevoile şi speranţele lor, cu tonele de acte care le justifică: însinguratul nu-şi declină identitatea decât în faţa lui Dumnezeu, de aceea nu se poate vorbi despre el decât în termeni extremi.

 

Vocea a douăzecişitreia

Singurătatea nu se aproximează. Peronul unei gări nu-ţi poate soluţiona nemulţumirile, falsurile, compromisurile de care te-a legat viaţa. Şi totuşi, singur pe un peron ţi se pare naiv să nu încerci o restructurare a fiinţei care eşti, deşi nu ţi-o doreşti, deşi te consumi căutând posibilitatea de a n-o face. Plecările sunt avertismentele singurătăţii. Nu le rezolvi cu femeile, cu alcoolul, cu arta. Nici Dumnezeu nu le rezolvă, pentru că singurătatea ţine de liberul arbitru. Asemănătoare credinţei, e ca un izvor prin care vezi cum arată neantul. Te cuprinde spaima. Ceri iertare iubitei, prietenilor, mamei. Încerci să te sustragi legilor ei dar nu, nu mai poţi minţi pe nimeni.

 

Vocea a douăzecişipatra

Ceea ce nu se ştie este faptul că acest om singur rămâne unica piesă de rezistenţă a adevărului, creată ca un apel disperat la adresa mizeriei ieşite din comun în care se bălăcesc statele lumii. Nu înălţând vocea, nu practicând umilinţa, nu expunând monotone ori senzaţionale dări de seamă se vor rectifica principiile marilor reforme.

Existând, omul singur observă, selectează, discerne şi, la sfârşit, dispune conservarea evenimentelor fatale. Omenirea este un imens muzeu plin cu astfel de relicve. E nevoie de ele pentru a nu greşi a doua oară. Aşa se implică însinguratul în teribila agonie a veacului XX. Fără a fi obligat, el va salva, discret şi fără pretenţii, mileniul III.

 

Vocea a douăzecişicincea

Ţi-e dor de statutul omului de rând care ai fost, dar nu te mai poţi întoarce. Atent, neantul te-a localizat şi ca din întâmplare ţi-a furat realitatea, timpul, florile. Atunci ai formaţia poker în mână. Totul se reduce la zero şi zero este resimţit profund la nivel organic. Tentativa de-a evada undeva, oriunde, nu se pedepseşte, se contemplă şi se abandonează.

Vocea a douăzecişişasea

Cu timpul, s-a fixat în estetica globului pământesc o anumită conduită, o anumită receptivitate, o anumită tendinţă de-a acţiona. Împănat de milioanele de gesturi pe secundă, Pământul trebuie că arată ca un ghemotoc scămoşat.

Visuri, nopţi, coşmare, obsesii. Cineva a gândit lumea de suprafaţă ca o replică a celei subterane. E greu de modificat ceva în învălmăşeală. Imposibil.

Calm, însinguratul trece peste mândria prostească a reprezentanţilor societăţii. Revolta de tip uman are în ea ceva inestetic, deranjant. Detaşat, poate medita asupra urgenţelor pentru că în fond, timpul este doar o problemă de conştiinţă.

 

Vocea a douăzecişişaptea

Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că nu vă mint când spun că Dumnezeu este axa singurătăţii, formula prin care aurul se poate transforma în ajutor pentru răniţi.

 

Vocea a douăzecişiopta

Dar dacă cei o mie de ani de pace nu vor putea veni din cauza fricii noastre?

 

Vocea a doăzecişinoua

E nespus de greu să-ţi ascunzi păcatele un timp îndelungat. Până la urmă se întâmplă ceva care produce o breşă.

 

Ultima voce

Nu vă ucideţi servitorii.

 autor Ştefan Doru Dăncuş

Comentarii închise la Distincţia finală

Lecţie de viaţă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 05/07/2011

http://www.desteptarea.ro/invingatorul-de-la-colegiul-national-vasi…

Nu trebuie sa acuzam pe tinerii care nu au luat bacalaureatul. Nu! Este forma lor de protest la aceasta stare de fapt in care putrezeste sociatatea noastra. Sunt sigur ca unii, vazand cazul lui Ionel, si-au schimbat optica. Poate ca multi se simt rusinati. Nu mai vorbesc de cat zbucium se afla in sufletul parintilor acestora, cat se simt de rusinati… Societatea este bulversata; de minciuna, de rautate, de lacomie, de invidie, de toate frustrarile traite si netraite, inca. Cazul lui Ionel, invingatorul din carucior, trebuie mediatizat. Este un erou in viata. Viata lui este un calvar, dar baiatul stie ca paharul vietii lui are si o parte plina. Cu acea parte plina el se adapa. De acolo isi trage seva. Sunt destule cazuri ca acesta in istoria omenirii. Piloti care si-au pierdut picioarele in accidente, dar viata lor a cunoscut o turnura spectaculoasa. Cazul lui Napolen Hill, este cunoscut, ajuns un om de afaceri de succes in Statele Unite. Nick, fara maini si picioare, a uimit o lume intreaga, inoata, tine spiciuri de dezvoltare personala, adevarate lectii de viata pentru oamenii intregi la trup, dar pierduti in spatiul aerian. “Sunt foarte multumit ca parintii mei nu au stiut nimic inainte de a ma naste, pentru ca, imaginati-va daca parintii mei ar fi stiut, ar fi facut avort… iubesc faptul ca eu pot oferi lumii ceea ce altii nu pot.” Sunt cuvintele lui, ar trebui sa ne dea mult de gandit…

 

Portrete, artist Zamfir Dumitrescu

De unazi, aflandu-ma la niste cursuri de broker, un manager, tanar, sub 30 de ani, spunea ca marea majoritate a populatiei lumii este o leguma, se gandeste numai la ziua de maine; nu fac nimic altceva ca sa devina independenti financiar. Zicea ca nu are nicio mila fata de acestia. Eu am spus ca e musai sa aiba mila de acestia, altfel lumea nu ar vedea ce poate s-o astepte in viitor, si, basca, veniturile fabuloase pentru managerii din aceste multinationale nu ar mai fi posibile, daca nu ar exista aceste legume…
Eram intr-o zi in gara orasului Piatra Neamt, orasul copilariei mele. Un oras frumos, cu aer ozonat de munte, parfumul brazilor imi desfata plamanii, dilatandu-mi narile involuntar. O curatenie impecabila, peste tot. Un zambet oblic, in coltul gurii, m-a facut sa zic strengareste: „Ti fac io pi tine oi!” Adica te fac eu pe tine un oras european, vorba lui Gheorghe Stefan, primarul pe care unii ziaristi locali, chiar si televiziunea l-au surprins odihnindu-se in plenul catorva sedinte. Avea omul si de ce, se cunoaste mana de gospodar.
Asteptam sa vina trenul de la Bicaz. Bineinteles ca avea sa vina cu mare intarziere, asa cum se fac toate la noi, cu incetineala, cu multe contre, dar cu multa siguranta, adica tine exact cat plomba pe care o platesti cu varf si indesat stomatologului… adica pana la prima… chenzina!
Era o zapuseala de mi-a facut pofta de o bere rece, asa cum era pe timpurile apuse, din apa curata si proaspata din Ozana. Acum toate sunt ca chisatul boului, nici culoare, nici aroma, nic! O bei doar in amintirea celei care a fost.
Imi fac un calcul sumar si imi spun ca daca voi bea o bere, n-o sa-mi ajunga banii de bilet, dar poate ca am o sansa cu nasul… Ispita a fost prea mare!
Am dat sa ma indrept spre bufetul din incinta garii, dar auzul m-a facut sa-mi indrept privirea intr-acolo, unde se auzea o voce tipatoare de femeie sanatoasa si artagoasa. M-am apropiat. O doamna, intre doua varste, cu niste bagaje doldora la picioare, certa un omulet pricajit care se tinea bine intre doua carje.
-Nu va mai satura Dumnezeu! Dar ce credeti voi, ca banii se fac in copac? Eu muncesc pentru fiecare banut, nu ca voi, stati la mila altora!
Omuletul statea cu capul intr-o parte si cu barbia in piept. Abia putea sa faca fata situatiei. Raspundea greoi, si abia inteles, printre invectivele femeii.
-Eu nu cersesc, d-na, si eu muncesc pentru fiecare banut, chiar mai greu ca dumneavoastra…
-Lasa ca stiu eu, cum munciti voi, ce nu-ti ajungea cat iti dadeam eu? Sau poate ca vreti „euri” de-acuma, ca leii nostri nu mai sunt buni…
– Eu nu v-am cerut nimic, d-na, ce aveti cu mine?
– Ce s-a intamplat, d-na, am incercat eu sa intru in vorba, amintindu-mi ceva vag de paraliticul din fata mea.
-Ce sa se intample, d-le, a inebunit lumea asta! Am vrut sa-i dau 5 lei de pomana , astuia, si, uite, m-a refuzat! Eu sunt femeie credincioasa, nu dau la toti cersetorii, dar cand vad un om, intr-adevar, chinuit si batut de soarta, nu ma lasa sufletul sa nu-i dau si eu, acolo, cat pot… mai mult nu pot ca am si eu greutatile mele…
– Nu primesc de pomana, zice omuletul cu o voce pe care i-am ghicit-o ca este a unui paralizat si la cavitatea bucala…
-Ei, nu primesti?! Cine nu primeste?! “Primeste”aia care au doua picioare, doua maini, dar mata de ce sa nu primesti? Ca eu vad clar ca nici nu poti sa mergi, ca esti desfigurat…
-Nu primeste, d-na, intervin eu, revenindu-mi in fata ochilor tanarul de acum 30 si ceva de ani… oho, poate si mai mult…
-De unde stii matale, d-nule, il cunosti?
-Il cunosc, da, il stiu de multi ani, de pe vremea cand eram copil. Mama are si acum acasa, pe un perete, un tablou pictat de Pintilie, asa il cheama. Eram prin clasele primare cand mama a venit acasa cu un tablou… „Iisus, pazind o turma de oi”, tin foarte bine minte. Cand am intrebat-o cine l-a pictat, mama mi-a raspuns, parca o aud si acum: “Baiatul lu Pintilie, ala paralizat”…
La auzul vorbelor mele, femeia s-a schimbat total. De la starea acea istericala, a trecut la chipul maicii domnului… si-a scos o batista, cu flori pe margini, si a inceput sa-si stearga ochii. Si-a facut cruce si i-a cerut iertare paraliticului…
-Dumnezeu sa ma ierte, n-am stiut, iarta-ma omule!
– Te-a iertat, d-na, fii sigura…
– Doamne, asa ceva n-am vazut pana acum…
– Eu am vazut , d-na, stiu ca a pictat, asa cum il vedeti, si la biserica din comuna, si la troita eroilor, dar facea si alte treburi mult mai grele, plase de gard si cate si mai cate…
Am vrut sa plec, ca setea nu ma lasa, dar omul cu capul in piept, m-a lovit usor cu carja, voia sa-mi spuna ceva. M-am aplecat ca sa-l pot auzi.
-Cum te cheama? Eu nu te stiu…
-Nu ma stii ca eram mic si am plecat demult, de la 15 ani am plecat de-acasa, dar
eu te stiu, fratele tau a fost leat cu mine la generala, o vreme am fost prieten cu sora ta…
-Cum te cheama? A harcait iar bietul om. I-am spus cum ma cheama, adica de-al cui sunt din sat, asa se cunosc oamenii la tara.
-Esti de-a lui Mircea, ala cu copchii multi?
-Da, am raspuns eu, da, la fel ca si voi, dar voi ati fost parca numai sapte…
-Da, stiu, il cunosc pe taicatu…
Eu plec, ca nu mai pot de sete, ma duc sa beau o bere…
-Vreau si eu sa beau o bere…
L-am luat in brate ca timpul se grabea, trebuia sa vina trenul. N-am avut incotro si a trebuit sa beau o bere in cinstea lui, n-a fost chip sa scap. Asa ca… am avut bani si de bilet…

 

autor George de Podoleni 

Comentarii închise la Lecţie de viaţă

Antologie de literatura pentru copii – Colecţia online Cititor de Proză

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 05/07/2011

Va invitam sa cititi

Antologie de literatura pentru copii

coordonatori Suzana Deac şi Vasilica Ilie

 

http://en.calameo.com/read/000310051408b3c542777

 

 

Lector de carte: Suzana Deac

Corectură: Vasilica Ilie

 

 

 

 

 

Autori:

 

 

Mihai Leonte

Maria Bălaşa

George Bulai

Tudor Gheorghe Calotescu

Floarea Cărbune

Costel Cernat

Cornelia Turlea-Chifu

Cezara-Miruna Chirilă

Olivia Laura Crişan

Melania Cuc

Elisabeta Deac

Suzana Deac

Mariana Dobrin

Mădălina Andreea  Donoş

Eugen Dorcescu

Mircea Drăgănescu

Maria Frandoş

Silvia Gavrilov

Agatha-Cristiana Georgescu

Ana Maria Gibu

Cornelia Iakab

Doru Emanuel Iconar

Vasilica Ilie

George Ioniţă

Anişoara Iordache

Adrian Jugaru

Cosmin Laşcu

Vlad David Lepădatu şi Lucreţia Ionescu Buiciuc

Teodora Mareş

Maia Martin

Menuţ Maximinian

Irina Lucia Mihalca

Andreea Mocanu

Gheorghe Mocanu

Dorina Neculce

Ovidiu Nyilas

Violetta Petre

Bianca Ecaterina Podaru

Teodora Popescu

Andrei A. Radu

Camelia Radu

Ioana Cătălina Roşculeţ

Maria Sava

Nick Sava

Iulian Sîrbu

Daniel Stavarachi

Valeria Iacob Tamaş

Jeni Ursu

Geta Voinea

Lucian Gruia

 

 

 

Artişti plastici 

 

 

Nick Sava

David Croitor

Constantin P. Popescu

Constanta Abalasei Donosă

Camelia Radu

Maia Martin

 

 

alte detalii

Coordonator colecţie Emanuel Pope

Redactor de carte Maia Martin

Ilustraţie copertă Maia Martin, Timiditate

grafica colecţiei Maia Martin

 


 

*Antologia de literatura pentru copii reprezinta volumul numarul 1 din  noua colectie din cadrul colectiei online Cititor de proza: Antologiile Cititor de proza, al cărui raft il puteti explora aici, in viitor:

http://colectiacititordeproza.weebly.com/antologie-online.html

Comentarii închise la Antologie de literatura pentru copii – Colecţia online Cititor de Proză

Suflet de vânt

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 03/07/2011


 

–  A dormit  liniştit, dom’ doctor. Mai puţin agitat decât ieri.

–  L-o fi ajuns şi pe el atâtea sedative câte i-am administrat.

– La  ora 9 îl transferaţi în sala de operaţie. Anestezistul să-şi facă meseria. Anestezie generală. Voi fi secondat de doctorul Pop. Sper să iasă bine. Nu-mi place deloc cum arată tomografia. Hematom în evoluţie severă. Apasă pe creier ! Îţi poţi închipui cum  i-a lucrat creierul în aceste zile ! Haotic !  Haotic ! Azi e a cincea zi de la accident, nu ?

–  A cincea, dom’ doctor !

–  Nu mai avem ce aştepta. Intervenim direct. Clasic. Eu la asta mă pricep cel mai bine.

–  Baftă, dom’ doctor ! Să vă ajute Dumnezeu să-i redaţi viaţa acestui om !

 

 

Se agăţa de singurul cuvânt care îi rămăsese în minte: „Libertate !” Ce se întâmpla oare în afara zidurilor ? Poate fi un vis ? Statul comunist nu poate fi zdruncinat de o adiere de vânt izolată şi firavă”. Îşi dorea din toată fiinţa lui o schimbare. Îşi dorea să fie liber. Îşi dorea o libertate deplină.  Era un gând ce se mărea şi se mărea, o iluzie uriaşă ce lua forma unui ideal. Va prinde viaţa lui acest ideal ? Se agăţa de acest gând cu toată forţa, cu toate iluziile, atâtea câte îi mai rămăseseră, cu speranţa nebuniei.  Până când va mai suporta întunericul din această celulă ?

 

 

-Transferaţi bolnavul în sala de operaţie ! Capul să fie ras complet. Anestezie generală ! Instrumentarul ! Începem într-o oră şi  treizeci de minute…!

 

 

Libertate ! Libertate !” Cine striga ? Păreau voci tinere ! Striga cineva, sau i se părea doar lui ? Voci de copii ? Geamul celulei era prea sus şi el nu putea privi dincolo. Îşi închipuia cum arată oamenii aceia. Şi totuşi, grupuri compacte de oameni vii treceau mai departe strigând: „Libertate !” Libertatea cui ? A lui ? Libertatea lor ? Care libertate ? Era o ceaţă densă în capul său, ceva, vidul inconştientului până la urmă, îi apăsa memoria. Nu putea zări monstrul în alcătuirea lui completă. Balaurul se mişca mereu în semiîntuneric. Nu-şi arăta niciodată toate capetele. Umblau peste tot aceste capete, îl urmăreau peste tot, erau de un roşu aprins ca sângele: Capetele îl ţineau strâns în camera întunecată de unde nu putea ieşi, nu zărea nici un fir de lumină, nicio speranţă. Condamnat la întuneric, spera într-o libertate ce va veni într-o zi, ca o binecuvântare a binelui.

Deodată, începu să se facă lumină. Auzi, apoi bănui începutul sfârşitului, un altul decât cel prescris şi prezis de comandantul raţiei zilnice de viaţă.

Dinspre poarta penitenciarului, lovituri puternice răsunau metalic spre celulă. Ecoul se prelungea în capul lui, venea  odată cu speranţa  libertăţii.

 

– Deschidem calota craniană ! Atenţie ! Urmăriţi permanent pulsul ! Şi celelalte funcţii vitale ! Lovim ! Tăiem ! Desfacem !

 

 

Zgomot şi larmă. Table lovite cu înverşunare răsunau strident. Ştrigăte răzleţe. „Să scoatem toţi deţinuţii ! Sunt nevinovaţi !”, striga o voce tânără, dar hotărâtă. Striga sau numai el o auzea ? „Deschideţi toate încăperile ! Aici sunt numai deţinuţi politici.

„Îndepărtăm atent membrana craniană. Foarte atent. Nu atingem nervii. Ochii mi s-au înceţoşat, asistentă. Nu mai văd bine. Şterge-mă de sudoare ! Eliberăm progresiv creierul. Tăiem, tăiem, uşor. Şi aici. Doctore Pop, agăţăm aici şi întrerupem…!

 

 

Pe holul închisorii vocile străzii, ale lumii, ale oamenilor deveneau adevăr. Se apropiau de celula lui. Aştepta cu sufletul cuprins de speranţe. „Aici, zise unul ! Tăiaţi lacătul şi îndepărtaţi uşa ! Să vedem ce e înăuntru !” Se auzeau şi şoapte. Se auzeau cu adevărat sau numai el le auzea ?

 

 

–  Să vedem ce e înăuntru. La tomograf, în zona asta se vedea ceva întunecat. Trebuie să fie aici. Ţine ! Uite ce hematom urât. Pare mai roşu decât toate celelalte văzute în cariera mea. Îndepărtăm ! Eliberăm totul ! Sper să nu fi fost afectate funcţiile creierului !

 

 

O izbitură puternică şi uşa celulei se lipi de perete. Zăvorul căzu la podea. Siluete de umbre omeneşti se decupau în lumina obscură, chipuri holbate penetrau cu înfrigurare întunericul din jurul lui. „Cine eşti ? Puşcăria asta a fost declarată închisă !”rosti prima umbră. Mumiile trăinde se adresau cu glas fizic, trupurile astenice semănau cu nişte bucăţi lungi de întuneric prinse de pământ, se ridicau direct din pământ, parcă aveau rădăcini. Umbrele vorbeau: „Poate fi iadul ? Oamenii pe care îi aud şi îi văd sunt morţi ? De ce nu le văd chipurile ? Înseamnă că şi eu sunt mort ?” îi treceau prin minte întrebări chinuitoare. Realitatea din jur se aşeza peste el ca o plapumă de spumă, o plasmă incendiară a unei lumi prin care irealitatea clipelor crea o nouă dimensiune a privirii şi înţelegerii. Peisajul palid şi dezolant îi usca iremediabil sufletul, avea senzaţia de uscăciune interioară a trupului, o senzaţie de topire ireversibilă a întregii sale fiinţe. Unul din chipurile şterse din faţa sa înaintă un metru, se clătină ca şi cum ar fi făcut o reverenţă de prezentare şi se uită fix la el. I se păru cunoscut. Îl mai văzuse ? Unde îl văzuse ? Zări în jurul lui valurile învolburate ale unei ape. Trebuie să fie cel care a încercat să treacă Dunărea înot. A fost prins şi întemniţat. Celălalt ?  Oh, ce Dumnezeu a uitat aşa repede, desigur, e chipul tulburător al femeii condamnate pentru avort ilegal ! Îi recunosc trăsăturile, i-a rămas aceeaşi încrâncenare în privire, cu care şi-a tunat şi fulgerat drama în faţa anchetatorilor ce nu au înţeles-o niciodată. Sigur, acum îi văd pe toţi ! Trupul înalt cu oase lungi al ţăranului ce a furat o traistă cu porumb din ogorul CAP-ului. Doamne ! Ce lume-i asta ? Sunt numai condamnaţi ! O ţară de puşcăriaşi ! Cel ce sprijină băţul e ciobanul care şi-a ascuns turma de recensământ ! Unde au fost închişi ? Se opri îngrozit de privitul şi număratul umbrelor, al scheletelor, dar alte umbre luau rândul celor din faţă, înşiruite cu grijă, să nu se sfărâme, să nu se clintească.  Alte umbre vin şi vin în lumina palidă din faţa penitenciarului. Un soldat ? Da, e recrutul fugit din armată, condamnat pentru dezertare ! Totuşi, acum sunt liberi ca şi mine, ar trebui să se bucure ! De ce nu se bucură ?

Şi răspunsul veni din ecoul timpului pierdut în deznădejde şi chin: „Am uitat să ne bucurăm ! Am uitat să râdem ! Am uitat să fim veseli !

Ca la un ordin secret, fantasmele făcură stânga-mprejur cu aceeaşi reverenţă macabră a oaselor zornăind din ţâţâni, se întoarseră şi porniră pe drumul imaginar spre lumea nemărginită, iluzorie şi chinuitoare de-a pururi, umbre de spumă deasupra zării.

Se pipăi şi observă cum carnea i-a devenit moale. Deasupra lui ardea un soare aspru pe o boltă de un albastru sec, iar o rază fără noimă începu să se desprindă din el şi coborî spre trupul incendiar. Oasele sătule de întuneric acceptau cu plăcere lumina, încercau să iasă din trup, se se înmoaie la focul soarelui cald. „Opriţi-vă !” striga din răsputeri spre umbrele ce se depărtau, dar timpul nu se lăsa împins înapoi, oamenii se pierdeau în lumina orizontului alb cu repeziciune. O forţă nebănuită îl îndemna să fugă şi el cât mai departe din faţa temniţei întunecate. Ritmul nebun al paşilor îl propulsa cu viteză uluitoare spre lumină, lăsând întunericul pradă furnicilor pământului, unde teama de moarte creşte precum visul negru pe faţa muribundului. Din moment în moment avea să-şi prindă umbra ce se prelungea înaintea paşilor săi. Drumul urca cu repeziciune spre cer. Pe măsură ce se înălţa, soarele îşi deschidea braţele de raze, gata să-l primească într-o îmbrăţişare nebună. Va locui un timp în soare, ca o răsplată binemeritată, o încununare târzie a speranţei, după o suferinţă grea, o împlinire a dreptăţii la care spera. Aici avea să scape pentru totdeauna de infernul întunericului prin care se preumblase.

Şi totuşi, ce e mai grea, suferinţa în sine, sau taina singurătăţii ?

 

 

–  Are febră mare. E fierbinte ca jarul, dom’ doctor.

–  Antitermice ! Perfuzii ! Nu înţeleg de unde vin aceste frisoane ! N-ar fi trebuit să apară ! Există vreo altă infecţie în corp ? Dacă e cazul facem antibiotice. Dar ce antibiotice să folosim ?

–  Au trecut 24 de ore de la operaţie, nu dă semne de îmbunătăţire a situaţiei. Funcţiile vitale se modifică în rău. Pulsul a luat-o razna. Temperatura corpului creşte. Ritmul cardiac creşte. Culmea !

–  Cum se poate ?

–  De neînţeles, dom’ doctor !

–  Cuplaţi-l la aparate ! Repede !

–  Moare, dom’ doctor !

–  Dă-ţi cu palma peste gură ! Poate fi o reacţie normală, după şocul operator. Înlăturarea hematomului a produs unele leziuni. Este un şoc ce va trece. Îşi va reveni cu siguranţă. Are un trup puternic. Bineînţeles că în interiorul lui este o luptă. Dumnezeu a dat corpului uman puteri miraculoase. Crezi că noi, medicii, le ştim chiar pe toate ?

–  Dumnezeu e mare, dom’ doctor. Aveţi dreptate !

 

 

Se ducea spre soare. Un cer fierbinte se mişca deasupra lui, pielea ardea, tălpile ardeau, o sete teribilă îi sugruma gâtul. Capul se înfierbânta şi avea senzaţia de sufocare. Vroia să scoată aer din plămâni şi să-l inspire imediat înapoi, cu gândul că va fi mai rece. Acelaşi aer fierbinte ieşea din plămâni. Limba i se usca, dinţii i se uscau, nasul era încins, ochii – geam de cuptor, braţele atârnau roşii pe lângă corp, nu mai avea vlagă să meargă, îl purta doar vântul ce adia uşor, se dezintegra…

Închise adânc ochii şi rămase iar în întuneric. Rămase nemişcat în întuneric. În întunericul pe care îl ştia rece. Întunericul ce nu poate fi decât rece. Tăcu. Şi se făcu şi mai rece. Singur. Şi se făcu şi mai rece. Aştepta. Şi se făcu tot mai rece. Aştepta rece. Venea rece. Era rece. Corpul se răcea. Necontenit. Mâinile i se răceau. Capul i se răcea. Numai ochii se limpezeau în întuneric. Nu-i va deschide. Nu va deschide niciun ochi. Mai bine va dormi. Vroia să se odihnească. Va dormi în întuneric. În întunericul rece…

 

 

–  Domnule doctor ! Temperatura scade ! Pulsul se normalizează ! Ritmul cardiac e bun ! Parcă doarme liniştit !

– Minunea ! Dumnezeu ! Aşteptam această minune ! Să-l lăsăm să doarmă, atunci ! Ai văzut ! Corpul uman e un miracol ! Un miracol ! Noi, muritorii, nu-i vom afla niciodată toate tainele ! Numai Creatorul le ştie !

 

 

 

După paisprezece ore de somn liniştit:

 

–  Dom’ doctor, veniţi ! Vorbeşte ! Vorbeşte, dom’ doctor !

– Of, Doamne, asta e, de când aşteptam vorbele astea. Înseamnă că am făcut treabă bună. Vin imediat.

–  Bună dimineaţa, domnule ! Eu sunt doctorul care te îngrijeşte. Cum te simţi ?

–  Sunt puţin derutat, domnule înger, pentru că aşa trebuie să fiţi dacă totul e alb în jur. Nu te îngrijora, îmi dau seama perfect unde mă aflu. E un spital, nu-i aşa ?

–  Mă bucur pentru ce-mi aud urechile. Deci, realizezi întru totul ce-i cu tine ?

–  Bineînţeles ! Ce mi s-a întâmplat a fost îngrozitor. Îngrozitor. Dar unde sunt ceilalţi ?

–  Care ceilalţi, doctore ?

–  Ceilalţi ! Bunii oameni ce m-au eliberat din celulă. Soldatul. Ciobanul acela slab şi femeia. Femeia cu avortul, cu chipul plin de cearcăne ca o mirişte aridă… Nu-i văd ! Unde sunt ?

–  Care femeie ?

–  Erau aici cu toţii ! Cu puţin înainte de…

–  Înainte de ce, domnule ?

–  Adineauri, când au spart uşa ! Când au tras zăvorul şi am văzut lumina. Gardianul fugise. Şi comandantul. A şters-o, netrebnicul ! Aş fi vrut să-i mai văd o dată mutra, să am o discuţie cu el despre libertate, însă… Au plecat ? Unde au fugit cu toţii ?

–  Cine, doctore ?

–  Cei liberi, prietenii mei care m-au eliberat din celulă ? Fugeau. Fugeam şi eu după ei. I-am prins, oare, doctore ?

–  Tot timpul ai stat în acest pat, şi cu asta ţi-am dat lămurirea trebuitoare. De fapt, te-am deplasat o singură dată când ai fost transferat în sala de operaţie.

–  Au vrut să mă omoare. N-au reuşit. Se pare că trăiesc, nu-i aşa ?

–  Vorbeşti despre moarte ca despre ceva banal. Cine a vrut să te omoare ?

–  Sunt mulţi şi fără scrupule, fără milă. N-are rost să-ţi spun.  E o poveste lungă şi nu e timp pentru asta. Acum vreau să te întreb dacă soţia şi fiul meu au venit să mă vadă…

–  Nu cred ! Eram primul anunţat dacă veneau.

–  Nici la puşcărie n-au venit. De fapt, soţia a venit o singură dată. A fost chinuitor, doctore. Îngrozitor. Şi la toate a pus capac nunta…

–  Care nuntă, prietene ? Ai iarăşi tulburări cumva, ameţeli ?

–  Nunta soţiei mele…

–  Domnule doctor, interveni în şoaptă, asistenta, e nebun !

–  Nu ţi-a cerut nimeni părerea. Încetează ! veni răspunsul, printre dinţi, la fel de şoptit.

–  Poate stimabila doamnă are dreptate, asta numai dacă luăm în considerare lucrurile care se văd ! Dar cele ce nu se văd, ce facem cu ele, cele nepalpabile ? Credeam că sunt de partea mea. Am fost un naiv. Un ţăran ce credea cu tărie în sentimentele tuturor. Un inocent, aşa cum sunt toţi fiii de ţărani. Anii de puşcărie au fost chinuitori, doctore, mai ales când te ştii nevinovat.

–  Care puşcărie, omule, ce tot îndrugi acolo ?

–  E ucigător sentimentul de abandonare, mai ales când el vine din partea celor apropiaţi. Mai ales de la cei din familie, pe care îi crezi aproape de sufletul tău.

–  Despre ce puşcărie vorbeşti,omule?

– Ştiu, ştiu, nu-ţi mai bate gura ! Ştiu cu exactitate totul ! Un timp mi s-a spus „Paisprezece”. Nu-i uşor să răspunzi timp de mai mulţi ani la numele de Paisprezece. Aşa erau regulile.

–  E nebun, dom’ doctor ! Cred că operaţia dvs. nu a reuşit, interveni, iarăşi la ureche, asistenta.

– Te-am rugat să taci ! rosti de data aceasta cu glas tare, doctorul. Mă scoţi din sărite. Ţine-ţi, te rog, gura !

–  Las-o să vorbească, doctore. E libertate, nu-i aşa ? E democraţie !

–  Despre ce vorbeşti, prietene, mă îngrijorează cuvintele tale…

–  În libertate, fiecare are dreptul la opinie. Dânsa, spre exemplu, crede că sunt nebun ! Foarte bine ! E dreptul ei să creadă astfel. Dumneata ce crezi ?

–  Nu vorbim despre asta acum.

–  Ştiu, n-ai voie să spui tot adevărul pacientului, ca să nu-i strici moralul. E un factor  important în evoluţia bolii. E vorba de vânt, doctore. Vorba cuiva: „Bate- un vânt de libertate !”

–  Dom’ doctor …

–  Taci, soră !

–  Uneori e bine să taci, alteori e în zadar. Eu am strigat tot timpul că sunt nevinovat: Nu m-a luat nimeni în seamă. Nici

–  Nu găsesc nimic logic în ceea ce-mi spui, domnule, oricum, ai făcut progrese, mai deunăzi nu scoteai o vorbă, acum, iată !

–  Cuvintele nu au întotdeauna putere, doctore. Pe mine faptele m-au apăsat. Faptele ce mi-au fost imputate. Ele m-au strivit.  Mă simt foarte obosit. Nu mai am vlagă. A fost cumplit de rece în celulă. Uite şi pielea, pielea mi-a devenit albă ca varul din cauza întunericului. Întuneric şi rece. Sunt extrem de obosit. Parcă n-aş fi dormit niciodată de când m-am născut.

–  Ai dreptate, după operaţie ar fi momentul să te odihneşti mai mult. Să-ţi dăm un calmant.

–  Cred că ar fi nimerit un diazepam.

–  Vrei şi ceva  din grupa lecitinelor ? Crezi că îţi ajută memoria ?

–  Nu-i nevoie, doctore, memoria mea a luat-o cu mult înaintea trupului. Cred că se află la limita ei maximă. Altceva nu cred să mai fie de amintit din trecutul sau din viitorul meu. Ştiu aproape totul…

–  Pare iraţional ce spui dumneata, da’ e bine şi-aşa pentru moment. Ştii cine eşti şi de ce te afli aici, şi…. Cu timpul se vor limpezi toate. Sper într-o revenire totală.

–  Revenire la ce, doctore ?

–  La realitatea realităţii ! Uneori mi se pare că baţi câmpii. Mai bine te odihneşti. Ia diazepamul ăsta şi dormi iarăşi ! Trupul are nevoie de multă odihnă acum.

–  Cum spui, doctore ! Oricum, tonul tău este cu mult mai blajin decât al gardianului. Şi pe deasupra, aici e mai multă lumină şi căldură. Doar sufletul mi-e amar, un suflet trist, bătut de vânt, suflet de vânt…

 

autor Gheorghe Mocanu

Comentarii închise la Suflet de vânt

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 03/07/2011

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică)

 

 

Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg. Devine ofiţer, om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane şi redactor al mai multor ziare importante. Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său. Între anii 1884-1894 a fost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului publicat în numerele trecute.

 

Din cuvântul înainte al autorului: Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

 

 

Cap. 3 Puţină istorie

Cuvinte cheie: Bucureşti, Curtea-Veche, Dan, Văcărescu, Dudescu, Dealul Spiri, Principatele Române, Valahia, Mavrogheni, Curtea arsă

 Portrete, artist Zamfir Dumitrescu

Bukarest är i ordets egentliga bemärkelse en olycklig stad. Den som rynkar på  näsan åt dess vanvårdade utseende må betänka, att eld och svärd, vatten och jordbäfningar, turkar, tartarer, ungrare, ryssar och österrikare, men framför allt usla furstar åter och åter omintetgjort hvarje försök till att här skapa ett hem åt trefnad, ordning och snygghet. När någon ädling eller penningefurste i en av det vesterländska Europas hufvudstäder uppförde ett palats åt sig, öfvergick det samma århundraden igenom från far till son och förskönades af hvarje generation för att sålunda blifva en bok af sten i hvilken man kan läsa slägtets och staden historia. I Bukarest deremot hafva palatsen, klostren och bojarhusen blifvit brända och förstörda minst tre gånger i samma århundrade. Detta förklarar att man nu fåfängt forskar efter de i staden häfder omnämda palatsen Curtea-Veche, Dan, Vacaresco, Dudescu eller Dealul Spirei; ja, man förundras knappast, då man erfar att det sistnämda icke stått i sex år förr än det förvandlades till den ofantliga grushög som bibehållit namne Curtea arsa (det brända palatset)

Huru ödesdigert det turkiska väldet varit för de nu under namnet Rumänien till ett konungarike förenade furstendömena Moldau och Walachiet, inhemtas bäst när man lyssnar till hvad krönikan hr att förtälja om de furstar, med hvilka sultanerna lyckliggjorde landet. Ej längre sedan än 1786 skickades t.ex. en f.d. lots och sjöföfvare vid namn Mavrogheni som regerande furste till Walachiet. Denne bandit skämtade sjelf öfver sin furstetitel, men underlät naturligtvis icke att njuta af härligheten så länge den räckte. Han plundrade af hjertans lust och landsförvisade eller fängslade de bojarer, hvilkas förmögenhet han fann för godt att konfiskera. Efter sin middag brukade han, vårdslöst utsträckt i en förgyld, af fyra hjortar dragen vagn, åka ut i staden och ve de qvinnor, som härvid rådade komma i hans väg. Hände det sedan att han ej fann den nattro han eftersträfvade, lät han sadla sin arabiske springare och red under ropet ”Jangan Vadar” (elden är lös) i vild galopp genom Bukarests gator. Då slutligen en behjertad bojar vågade tala till honom om landets olyckor och föreslå åtgärder till dessas afhjelpande, svarade den furstlige banditen kallt: ”Om Gud velat landet väl, skulle han icke havfa tillåtit att jag skickats hit att regera.” Och Mavrogheni var icke den värste bland de blodsugare som burit Walachiets furstekrona!

Att rumänerna betraktade som nation, under sådana förhållanden kunnat bibehålla den lifskraft och sjelfkänsla som onekligen är utmärkande för dem, kan ej annat än väcka förvåning. Hvad bönderna vidkommer, torde dock det förtryck som flera århundraden igenom hvilat på dem efterlemnat spår, som endast hos kommande generationer skola kunna utplånas. Man hoppas i detta hänseende mycket af folkskolans förädlande inflytande; men när man får höra att det ännu finnes hundratals kommuner, hvilka äro i saknad af hvarje tillstymmelse till skola, och när man kasta en blick på de skäggiga poperna, som äro kallade att vara ljuset banérförare på landsbygden, tacka man ödmjukt och innerligt en mild försyn att den ej ställt ens vagga i en rumänsk bondstuga.

 

Bucureştiul e un oraş cu ghinion, în sensul adevărat al cuvântului. Cel care strâmbă din nas la aspectul lui neângrijit trebuie să cumpănească faptul că focul şi sabia, apa şi cutremurele, turcii, tătarii, ungurii, austriecii şi ruşii, dar înainte de toate chiar domnitorii ţării au distrus mereu fiecare încercare de a dura aici un lăcaş unde să domnească pacea, frumuseţea şi rânduiala. Când vreun nobil sau magnat dintr-o capitală occidentală şi-a ridicat un palat, acesta era moştenit din tată-n fiu, înfrumuseţat cu fiecare generaţie astfel încât în cele din urmă să devină o adevărată cronică scrisă în piatră, în care se poate desluşi istoria oraşului şi a neamului care a zidit-o. În Bucureşti, jumătate din palatele, mânăstirile şi conacele boiereşti au fost arse şi distruse cel puţin de trei ori pe durata aceluiaşi secol. Aşa se face că în zadar te străduieşti să afli locul unde se găseau odinioară palate precum Curtea-Veche, Dan, Văcărescu, Dudescu sau cel de pe Dealul Spiri. Nici nu-i de mirare când afli că acesta din urmă  n-a dăinuit nici măcar şase ani de la înălţare până când a fost preschimbat în monumentala grămadă de moloz cunoscută sub numele de Curtea arsă.

Ce-a însemnat stăpânirea turcească pentu Principatele Române afli cel mai bine citind cronicile care povestesc despre principii cu care sultanii otomani au blagostovit ţara de-a lungul timpului. În anul 1786, de exemplu, a fost trimis ca guvernant în Valahia un fost pirat pe nume Mavrogheni. Acest tâlhar de drumul mare şi-a bătut joc de titlul de principe cum s-a priceput mai bine, dar n-a ezitat ca între timp să huzurească în raiul unde s-a pripăşit. A jefuit ţara cum a vrut, a exilat şi întemniţat boieri ale căror averi a găsit de cuviinţă  să le confişte. După ospeţele sale copioase obişnuia să dea iama prin Bucureşti, tolănit într-o caleaşcă aurită, trasă de patru cerbi şi vai de femeile care s-ar fi nimerit să-i iasă tocmai atunci în cale. În nopţile în care era chinuit de nesomn, cerea să i se înşăueze roibul şi o pornea în galop pe străzile oraşului strigând „Jangan Vadar” (Arde satul!). Când vreun boier mai milos îndrăznea să-i vorbească depre nenorocirile ţării sfătuindu-l să ia măsuri de îndulcire a traiului tâlharul încoronat răspundea cu răceală: „Dacă Dumenzeu ar fi vrut binele acestei ţări nu m-ar fi trimis pe mine să  domnesc aici”. Iar acest Mavrogheni n-a fost cel mai rău dintre împilatorii care au purtat coroana de domnitor al Valahiei!

Te întrebi cum se face că, în astfel de condiţii, românii au rezistat ca naţiune în decursul istoriei, păstrându-şi intactă conştiinta de sine. Cât despre ţărani, se pare că  împilarea la care au fost supuşi de-a lungul a sute de ani a lăsat urme adânci, care vor putea fi şterse abia de generaţiile viitoare. În această privinţă sunt multe de sperat odată cu avântul învăţământului; dar, când auzi că  încă mai sunt sute de comune fără  şcoli şi când îi vezi pe toţi aceşti popi cu bărbile lor venerabile, oameni chemaţi să  fie purtătorii luminii la sate, mulţumeşti proniei cereşti că  nu ţi-a aşezat leagănul într-unul din bordeiele de ţară din România.

 

 

traducere de  Daniel Onaca

Comentarii închise la La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică)

Patruzeci de mii de ani / Trenul de noapte /

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 03/07/2011

Muzică, trăsnete, surle, trompete,
Simfonia fantastică, Yasha Heifetz, Karajan,
Împăratul Hoâng-ti,
Tii, ce vechime, tataie?
Sentimente pe portative,
Doamnelor le tremură genunchii,
Ah, trubadurii, ah, Taormina,
Berbanții din Brabant,
Dansul tarantulei, orga de apă.
Acum ce spunem noi de dansul Salomeei?
Câte capete căzute de dragul muzicii?

 

Versuri în trenul de noapte

La timpul prezent, în situația dată,
sufletul meu cum e el se arată,
spune profesorul, îl părăsesc
discipolii, anii, nopțile cresc,
Doamne, fără de milă se adună
poemele scrise, iubire postumă,
numai pasărea Nevermore
citește o pagină și râde în zbor.

A orbit, dar nu a cerut ajutor,
visa frumos ca un cocor,
dimineața își cumpăra pâinea
cea de toate zilele, venea acasă,
se închidea și întorcea filele
cărților știute pe dinafară,
uneori un vecin îl chema pe scară,
să-i povestească tot feluri de nimicuri,
îi răbda oricare ticuri,
vezi ce faci, o să fie bine,
îi spunea orbul, a murit într-o vineri,
îl chema Homer și totul s-a petrecut ieri.

Imi lipesc fruntea de geam
ca un melc pe cărarea știută,
uit de zgomote, încă nu am
motive de teamă. Ascultă
marea departe de noi,
poemele scrise, nocturne,
sfârșitul unor erori
în goale statui și în urne.
De final nu am grijă nicicând,
ca o scoică rotită cu valul,
m-am născut și mă-ntorc în pământ,
însuși scrisul e avatarul.

 

 

 

autor Boris Marian

Comentarii închise la Patruzeci de mii de ani / Trenul de noapte /

Avem şansa să devenim nemuritori!

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 02/07/2011

Avem şansa să devenim nemuritori!

 

Adam Puslojic


 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Braşov pentru prima oară, răspunzând invitaţiei grupului Caii Verzi de pe Pereţi, care a organizat la Aşezământul Cultural „Reduta” o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunăre.
Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrbă, 8 volume în limba română, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi.
La Braşov a fost lansată antologia în trei volume Asimetria durerii şi au fost evocaţi Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, dispărut chiar în dimineaţa acelei zile, şi mulţi dintre cei care au fost aproape de poezia românească.

 

Dragul nostru vechi şi nou prieten, din departele aproape, faptul că ai venit abia acum la Braşov să însemne întoarcerea necesară, aş spune inevitabilă, la începuturi, în preajma Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simţi, oare, ca un pas necesar?

 

Nu voi începe cu declaraţii de dragoste, deşi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinereţe, cu trupa lui Pascaly, pe această scenă, unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot să nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ să te dai mare. De ajuns/ este să-l supravieţuieşti/ citindu-l, să-l retrăieşti/ traducându-l. Atunci când/ crezi că l-ai înţeles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îţi scapă din creier/ şi din destin îţi zboară./ Trebuie să ai grijă, totuşi,/ să nu-ţi fugă AZI şi MÂINE./ Craniul tău, poate, este/ Prea mic – o colivie! –/ pentru pasărea Eminescu”.

 

Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu, cu anii, l-am strâns în mine şi l-am strecurat pe culoarul de lumină presărat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu până la toţi prietenii din generaţia mea, cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi alţii. Vrând-nevrând, simţim nevoia de o şcoală. Şcoala vieţii, în artă, nu e de ajuns. Trebuie să învăţăm şi şcoala-şcoală. De mult timp tot doream să vin aici, la Braşov, în mod special să văd şcoala adevărată, literară, spirituală, culturală românească. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea, tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei şcoli miraculoase. Braşovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasă de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar călătorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Braşov. Acum, iată, sunt de două zile. Păcat că avem această veste tragică, a morţii marelui nostru învăţător, şi de viaţă, şi de artă, Fănuş Neagu, care ne-a părăsit şi ne-a trădat cu cerul. Sigur că albastrul este liniştit şi nemuritor, dar noi l-am deplâns încă din clipele de dimineaţă, când am aflat de la televizor această veste tragică. În ultimele luni trăite la spital, Fănuş a civilizat şi a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o mulţime de medici, de surori îngereşti, care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit şi cu vederea, l-au întinerit şi, iată, în tragica lui etapă a vieţii, când a ştiut că trece prin dureri şi boli grele, el, de fapt, a rămas la suflet, la inimă, la creier la fel: marele Fănuş Neagu. Cel care a adorat viaţa, dar a ştiut să o respecte până în ultima clipă. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am făcut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent şi la Braşov.
Ce te mână, dincolo de vămile omeneşti, până într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?
Mai mulţi îngeri. Pentru că demonul e, uneori, prea indivi­dual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în artă, într-o biserică, pe o icoană, pe o frescă, ca un antipod al îngerului şi ca un antipod al vieţii. Dar niciodată demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunăoară, ştiu că noi, toţi cei care suntem aici, suntem credincioşi. Artiştii, chiar atunci când spun că îl simt pe demon în sine, în artă, în viaţă, eu cred că spun un neadevăr. Unii cred în demon, dar mie mi-e teamă să cred în el. Aşa că am alungat ideea că el există şi merg, scriu poezie, traduc, mă întâlnesc, mă împrietenesc cu îngerul aproape. Eu cred că demonul există numai în antimaterie, în anticosmos, şi nu în lumea dumnezeiască. Viaţa, precum şi moartea, este de origine divină. Demonul s-a creat el singur, fără ajutorul bunului nostru Părinte.

 

Dacă tot vorbim, mereu şi mereu, de poezie, este, oare, poezia o hrană îndestulătoare pentru drumul lung?
Cred că este aşa, pentru că noi, care credem în vers, în cu­vinte, suntem primii care ne îndestulăm cu propria noastră hrană închipuită, inventată, imaginată. Bucuria să constaţi că ai scris o poezie bună sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totuşi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbţie.

 

Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul ţinut la Braşov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am să te întreb: se poate evalua, prin omeneşti şi cunoscute unităţi de măsură, ce modificări ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?
Pot să spun că mereu am constatat şi eu, evident, în maniera mea, în formula mea, în enigma vieţii mele personale, un lucru pe care nu mulţi l-au înţeles aşa cum aş vrea eu. Şi anume că Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu ştie că până şi eu scriu poezie în limba română. Pentru că, până atunci când ne-a părăsit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârbă, în afară de nişte versuri ocazionale, mai mult improvizate şi de amiciţie. Dar iată, cu anii, după 30 de volume de versuri scrise în limba sârbă, eu am îndrăznit să încerc să scriu şi în limba română, să devin şi poet român. În urmă cu 16 ani, mi-a apărut o cărticică, un volumaş numit Plâng, nu plâng, la Timişoara, care a avut o audienţă fierbinte, fericită. Aşa că am continuat să scriu şi în româneşte şi, iată, s-au adunat nouă volume până acum. Volumul nouă este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Două volume abia le-am schiţat. Urmează să le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de artă. Noi ne zidim prin zidirea noastră. Cred că, atunci când reuşim în artă, există un echilibru în întregul Cosmos. Aşa că repetăm, în miniatură, geneza. Noi devenim nişte copii-zei.

 

Ai pus odată o întrebare sublimă şi răscolitoare celor care ascultă şi celor care scriu: de ce, uneori, Nichita Stănescu scrie, el, versurile noastre, şi nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui răspuns?
Da. Numai aşa am îndrăznit şi eu să devin poet în cadrul limbii române. Numai aşa, văzând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stănescu, în cazul Marin Sorescu. Numai aşa şi noi întrebăm nu numai lumea deja trăită, întrebăm Cosmosul şi în trecut, şi în viitor. Atunci noi suntem, într-adevăr, aproape de Dumnezeu.

 

Moştenirea lui Nichita, pe care o prelungeşti, este a unui poet care nu-şi uită modelele. Respectă poezia de azi această dialectică sau, mai degrabă, ignoră, programatic, orice preluare?
Nichita Stănescu şi-a găsit un model ideal în autorul Mioriţei, în autorul Luceafărului, în primul rând, al poemului nemuritor, cum spunea el, Odă (în metru antic). El a declarat, cu vocea lui sonoră: „Primul vers din «Odă (în metru antic)» este cel mai miraculos vers spus şi scris vreodată în lume, în general: «Nu credeam să învăţ a muri vreodată!»”. Într-adevăr, numai un geniu a putut să constate, să intuiască misterul dumnezeiesc că, de fapt, moartea este o lecţie despre viaţă. Adică moartea ne învaţă mult, dacă nu chiar tot despre viaţă.

 

Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridică între creator şi cititor. Dar, poate, sunt un caz particular.
Da, se ridică, dar uneori trebuie să le împiedicăm şi noi să se ridice sau să le dărâmăm, pentru că cine l-a văzut şi l-a auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme şi-a dat seama că lui nu i-a fost ruşine să improvizeze, să spună versuri încă nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adică le rostea. Mai mult de atât, el spunea ceea ce şi la noi un alt mare poet din generaţia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând, toţi vor scrie poezie”. Şi Nichita visa acest vis, pentru că mi-a spus odată: „Ascultă, bătrâne, ştii ce? Dacă scriu un poem miraculos, îl simt că e miraculos atunci înseamnă că eu l-am scris, că tu l-ai scris, că aparţine tuturor. Noi folosim nu propria noastră limbă, noi simţim limba neamului şi, mai mult de atât, o limbă cosmică”.
De ce îi plăcea lui versul „Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi plăcea lui să se gândească că Mioriţa a fost scrisă de Mihai Eminescu? Spunea: „De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trăit cu un secol, cu două secole înaintea vieţii lui Mihai Eminescu”.

 

Iată de ce te-aş întreba: sunt perimate, în ziua de azi, noţiuni ca „emoţie” şi „talent”? Parcă se aude tot mai puţin vorbindu-se despre ele.
Asta e ceva inevitabil. Emoţia şi talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru că emoţia, talentul, pur şi simplu, înseamnă o viaţă mai vie ca oricând.

 

De ce întrebam, pentru că mi se pare că se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea şi, mai târziu sau poate deloc, cu sufletul.
Bine, dar şi cerebral e inevitabil, pentru că noi simţim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita există un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am să vă povestesc ceva: sunt bucuros că nu mi-a dedicat poemul în care se află acest vers, intitulat Autobiografie la Belgrad, dar m-a făcut eroul din poem. Adică, eu exist acolo prin ţipătul lui: „Aaaadaaameee!”. Există scris aşa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a ieşit din hotelul care era pe ţărmul Dunării, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sală, a cerut orchestrei: „Vă rog acum să-mi cântaţi trei sârbe!”. Numai două zile după acest ţipăt al lui, el, săracul, a plecat spre Ceruri.

 

Aş vrea să ne întoarcem la propiul destin poetic. Este Asimetria durerii un final de efort liric, un corolar sau o staţie de pe traseu?
Aş alege a doua posibilitate. Este o staţie în pustiu, cum e intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea să-l cunosc mult înainte de Premiul Nobel, şi chiar în Sankt Peters­burg, când era un poet necunoscut chiar şi în Rusia, nu numai în lume. Staţiile lui în pustiu el le-a trăit. Nu numai că a fost în lagăr o perioadă, dar el a înţeles că, de fapt, omul mereu trece printr-o staţie în pustiu, întrucât Cosmosul e pustiu dacă nu-l trăim cumsecade, dacă nu-l trăim senzaţional, dacă nu-l trăim potrivit, liniştit, luminos. Asimetria durerii este o provocare spre cititor ca să dorească să găsească Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.
Ar mai fi o replica la aceasta, un răspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o aşa-zisă problemă: „…Noi suntem o ţară slavă şi nebună/ în care nu există nici leac de moarte,/ dar găsim alesul fir de mătrăgună,/ când bem apa vie din cănile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ şi n-am fost de faţă la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheor­ghe… căutam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pământ,/ cu voi reuniţi – în luminosul Cult –/ pornirăm iarăşi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorată demult!/ Nu eu sunt acela: alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul frământat –/ nămolul verdelui din umbra unui scut/ şi raza soarelui din sânge strecurat”.

 

Remarcabilă viziune, vitalitate, energie interioară. Eugen Simion spunea undeva că scrii despre starea fără de stare a poeziei care în sudul Dunării nu oboseşte niciodată. Ai auzit că undeva ar exista şi cuvântul odihnă?
Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este Odihnă în ţipăt. Auzi, domnule, odihnă în ţipăt! Pentru că la ce intuiesc că se referă? Atunci când omul ţipă, când aerul din el se transformă în lacrimi şi din el iese tristeţea lui, din el iese tipătul lui, atunci noi ne odihnim în liniştea dezgolirii de durere.

 

Cred că ai descoperit prin poezie reţeta tinereţii fără bătrâneţe şi a fericirii pe deasupra. Ea pare să fie o lumină, este vocaţia prieteniei şi a generozităţii, dincolo de generaţii, grupări şi ideologii. Topeşte toată încrâncenarea şi revolta. Dar ce pune în loc?
Adevărul. Pentru că adevărul este Hristos, adevărul este echilibrul în Cosmos şi viaţa. Numai când suntem în viaţă noi avem o şansă, chiar o şansă ca dar, să devenim nemuritori.

 

Să ne regăsim în această stare de nemurire şi să rămânem prieteni!
La revedere, bunul nostru Adriane, Hadrianus! Şi vreau să te laud. Ţi-am citit sonetele cu multă bucurie. Tu lustruieşti ceea ce noi, unii, facem aspru în viaţă.

 

Publicat şi în revista Luceafărul.nr 26-27/2011

 

sursa foto http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/interviu-cu-locomotiva-puslojic-pentru-noi-in-serbia-nichita-a-fost-poetul-absolut

 

Interviu realizat de Adrian Munteanu

 

Comentarii închise la Avem şansa să devenim nemuritori!

Poveste simplă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 01/07/2011

Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul victorios al lui căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca un peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum şi, puţin probabil, va trece vreodată.

*

*   *

Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată şi aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi, în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.

Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru că apoi să mă ridic în coate şi, trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata, întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte şi scuturându-şi bocanii de peretele casei, aducând după el toate lucrurile acelea minuante pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru că apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune.

Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise, lăsându-ne doar pe noi doi ca nişte jucării într-un colţ, aşteptându-l. Şi nu se mai oprea tata din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama, cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune şi desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Iar mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru că mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.

Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în cameră pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru ca într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi fiinţa lor mă cuprindea stârnindu-mi imaginaţia şi umplându-mă de bărbăţie.

Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doaream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sufla atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe care îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi de animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.

Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâş  auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarnă. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din camera şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică, acolo aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cadă, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza  pe după ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult decât câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş.

Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aspri şi îl rugam până când vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, am luat-o pentru câteva zile, e a mea! Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.

Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei, de se zguduia duşumeaua când  ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele vârfurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf arginitiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosit să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.”

Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arată ca ieşind din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o“ îmi spunea, “o vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge şi acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.

Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi-l auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.

Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.

Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un rău adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabră speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celalat erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute cum putea şi el dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.

Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz, la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.

În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregatită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridică pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.

Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi luă toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uită după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”

Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, apoi şi-i scutură de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat eu însumi ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lasă să-I mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul la pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după asta, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă cât vor putea de tine. Ei sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, întindeam mâinile înainte şi-i salutăm. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicăm şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uită la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum, mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” iar mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţi
lor.

Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela de apă mic, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii! Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zile pe cer iar luna doar noaptea. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă că un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa. Ieşea apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină şi se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, darămite Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă şi de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama ridicându-se şi proptind-o cu un lemn apoi întorcându-se şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.

A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră  strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămânea dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe după ceafă  şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupa şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti!

Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea că şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă, apoi se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei.  Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” iar el zâmbind, doar mi-a arătat farfuria plină, “nu acum, după ce mănânci.” Mama intra în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, şi ne-a spus “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun  pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă iar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr,  “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el indemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” Apoi o luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Iar eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând noi galerii şi ieşind la lumină exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite că nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” Şi o punea sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpadă ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, iar vârfurile străluceau că lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi cu degetul îmi desenă în aer. “În spatele munţilor se afla o câmpie foarte bogată, şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, iar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Dar va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Mi-era deajuns!” apoi îmi spuse să ne întoarcem dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, întorcându-mă din când în când să mai văd o dată vârfurile lor strălucind că turturii de gheaţă, până, când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.

A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi că şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seară când, deodată, furtună de zăpadă a început atât de repede încât, în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot strigă să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi între gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau că şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celalat, tata mă ţinea în braţe apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai spus nimic, doar m-am uitat la el, şi a dat din cap, “în două minute vin!” apoi a dispărut în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului gândindu-mă la câtă dreptate avea tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, apoi l-am auzit înjurând, m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat înspre direcţia suntetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mână plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” spuse trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, spuse, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta.” Şi fără să stea pe gânduri înainta respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, se mai uita la mine, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit şi îmi spunea ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor iar din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apuca somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi nu te gândi la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoare mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi mie îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.

Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi deşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, că şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să  facă aşa ceva.

Dimineaţa, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpadă continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi aşezându-se în spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite şi de scară colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi de acolo voi vedea casa noastră ca un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

*

*      *

Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilati? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul capului meu. Este sfârşitul meu.

 

autor Sorin Tunaru

Comentarii închise la Poveste simplă

Calcul binar – colaj

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 01/07/2011

Calcul binar

mă distruge calculul binar
un doi treiul numărătorilor inverse
vulpile roz de la capătul binoclului
cum se uită ele la mine
printr-o difuză materie cenuşie
neuroni şi insecte cu multe picioare
se urcă pe sârma de telefon dintre noi
te aud slab, ai început să ţârâi ca un miriapod bolnav
îmi citeşti despre facerea copiilor în eprubete
şi dreptul la autodeterminare în Namibia.
eşti frumoasă când nu te aud
idealul femeii moderne oare există?
de ziua mea să îmi cumperi o colivie
cu papagal vorbitor
am mare nevoie să aud voci

autor Adrian Grauenfels

*

Monolit, artist Zamfir Dumitrescu

***

Mi-ar plăcea ca binarul calcul
tradus să fie doar în transcriere
în transcriere de cifre mari, rotunde
ce-ncep cu linuţa lui Unu şi se lungesc grase şi dolofane
în zerouri plăpânde miriapozi de cifre binare
1000000000000000010001000000000000
şi tot aşa
Pe rotundul lentilei binoclului
imprimat văd ochiul vulpii roz
Fur lentila şi dau vulpii nişte struguri
Lentila-totem
Sârma de telefon s-a prăbuşit sub picioarele grele de insecte mii
Trecu pe-acolo şi puricele ce urcase-n înaltul cerului
cu 99 de ocale şi acum ateriza v o l u n t a r

Auzi-mă din eter prin celule digitale hexagonale
îţi vorbesc de iubire;
iubirea de oameni
iubirea de sine
îţi spun lucruri banale intersectate de cugetări
metafizici sclipiri
tu-nţelegi, s-adaugi vrei
nevoia de tine
nevoia de-a fi
nevoia de-a şti

nevoia de a uita

Binoclul îl iei, mă cauţi cu el
te cauţi pe tine…
norul aruncă ploaie acidă
sperăm câmpul verde
ne lovim de rugina-ruina
şterg ruginiul cu guma
îl şterg sau îl acopăr
revin

Am adus un strat proaspăt de verde
Adaug aşadar un quintal de verde smarald şi încă unul de verde crom
aşa
acum întinerim.

 autor Maia Martin

Comentarii închise la Calcul binar – colaj

Întâmplare cu diamante

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 29/06/2011

Am un bun prieten care s-a încuscrit cu un diamantar. Se întâmpla…Adevărul este că omul, mă refer la cuscru, e un om simpatic, care nu-ţi scoate ochii cu averea sau relaţiile sus-puse, ba chiar e destul de discret în privinţa asta. Zilele trecute însă, pentru că au devenit bunicii aceluiaşi nepot, şi pentru că am zăbovit împreună cu ei la o cafea dublată cu ceva coniac, s-a dovedit ceva mai vorbareţ „în branşă”.

Dumneata eşti născut în România, mi s-a adresat zâmbind. O să vă povestesc o întâmplare straşnică cu diamante, petrecută în ţara dumitale natală. Trebuie să ne întoarcem în urmă cu vreo patruzeci de ani, dar merită. E vorba de doi fraţi care au făcut cerere de plecare în Israel… Erau băieţi simpli, necăsătoriţi, cu meserii modeste. Nici o legatură cu diamantele. Numai că după câţiva ani de aşteptare, unul din fraţi, cel mai tânăr, a primit aprobare să emigreze, iar cel mai vârstnic a primit „negativ”.

-Da, confirm eu, aşa se spunea când cererea era respinsă.

-Nimeni nu a înţeles de ce unul da, şi altul ba, dar circula atunci o vorbă, că depinde cît de înalt e miliţianul care scoate dosarele. Dacă e mic de statură, ajunge la raftul de jos, daca e mai lung, ajunge la raftul de sus…Acum, ce ideie are cel cu aprobarea?, se hotărăşte să-şi bage toată averea, dupa ce a vândut tot, inclusive două butelii de aragaz şi nişte reviste Playboy, în diamante.

-Cum ai să le scoţi, nenorocitule? spunea îngrijorat fratele cel mare. Şi fratele cel mic îl asigura că există tot felul de metode, să le înghiţi, de pildă. Sau să faci o gaură într-o carte groasă cu scrierile lui Stalin…   Şi ce, cei de la vamă sunt tâmpiţi?! replică cel mare. Câtă experienţă au ei, nu ai nici o şansă. Mai bine renunţă….

-Era extrem de periculos, confirm eu. Au păţit-o unii pentru mult mai puţin!

-Sigur, numai că tipul a avut o idee. A aranjat cu un cizmar să bage diamantele în tocurile de la pantofi. Contra discreţie absolută şi plata corespunzătoare. Şi nu i-a spus nimic lui frate-său, decât puţin înainte de -a trece vama.

Nenorocitule! aproape că a leşinat fatele cel mare. Vrei să ratezi totul? Dacă te prinde, în loc să ajungi în ţara promisă, faci douazeci de ani de puşcărie… Păi, cum să mă prindă?! a protestat mezinul. Uită-te la pantofi, nu se cunoaşte nimic.

E destul să te fi trădat cizmarul, nu întelegi? Sau de frică , că dacă pun mâna pe tine scuipi şi laptele supt la ţâţa mamei, sau din mare dragoste pentru tine, ca să  ramână şi cu plata şi să mai primească cine ştie ce recompensă sau medalie… Cum poţi să fii aşa de prost??

Fapt e că a reuşit să bage frica în tinerel… şi atunci ce-i de făcut?

În ultima clipă, au schimbat pantofii între ei. Şi bine au facut, pentru că cizmarul vorbise. Nici nu a intrat bine băiatul în cameră, că l-au si pus să se descalte. Au desprins tocurile şi le-au scotocit la milimetru. Au smuls tălpile, au tăiat bombeurile, n-au găsit nimic.

Şi acum, cum plec eu? a întrebat candid fratele cel mic. Că nu am alţi pantofi la bagajul de mână…   Păi, nu te-a condus nimeni?, s-au interesat dezamăgiţi controlorii.. – M-a condus fratele, a vorbit cu voce mică emigrantul… -Atunci cheamă-l repede şi să-ţi dea pantofii lui, executarea! el o să se descurce, n-ai treabă…

Asta a fost. Tânărul şi-a reprimit pantofii , a ajuns în ţară, şi-a plasat bine pietrele, a intrat în sindicat, că aşa se cheamă asociaţia diamantarilor şi acum, slavă domnului, e unul din cei mai bine aranjaţi…

-Domnule, îndrăznesc eu să întreb, nu cumva asta e povestea dumitale personală?

-Ba da, zice el mulţumit, vorba aia, prost să fii, noroc să ai.

-Şi fratele?

-Mişu? A apărut şi el câţiva ani mai târziu. Dar nu a vrut să-mi  fie tovarăş.  Aşa că l-am ajutat să intre în comert. Are un mare magazin de pantofi….

autor Dorel Schor

Comentarii închise la Întâmplare cu diamante

Albele articulațíi

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 29/06/2011

Albele articulații ale mâinii, așa sunt genele noastre nevăzute, așa sunt durerile și bucuriile noastre, la microscop. Lumea se extinde în noi. Parchetul ne reflectă înălțimea. Poate micimea. Scuze. Haideți la dans. Dansul înalță orice, pe oricine. În sinea noastră suntem niște miei. Alternăm – miei-lupi. Nu se știe după ce legi. În orice caz, nu moartea este legea. Ea este doar o întâmplare. Cum mă simt pe cine privește? Nici pe mine. Mă desprind de mine. Corpul astral? Nu mai contrazic pe nimeni, doar pe mine. Nebunii sunt cei mai sănătoși oameni. Uneori sunt periculos de sănătoși. Pot fi intim doar cu Dumnezeu. Trecutul este un perete. Stau cu spatele la perete.Frumusețea este în natură, noi suntem reflecarea acestei frumuseți. Dacă nu suntem opaci. Pune-ți mâna pe inimă. Ce simțiți? Aceasta nu este veșnicia. Este imperfecțiunea. Arhimede spunea – nu călca peste cercurile mele din nisip. Asta creem noi. Am putea afla ce ne îndepărtează unul de altul? Palida imagine a cuvintelor.
Admir gândirea nesângeroasă. Ghilotine pot fi unele cuvinte. Precum hainele unei femei, se despică uneori gândirea. Putem zări frumusețea sau opusul ei. Sunt prea sever? Scuze, aș putea fi chiar eu subiectul. Unii au mereu amorul propriu rănit. Nu mă aflu printre ei.
În culmea suferinței literatura nu mai poate juca nici un rol. Dizarmonia nu mai permite cuvintelor să devină elocvente.
Cineva scrie despre minciună. Dar câte adevăruri nu par minciuni și invers? Echilibrul dintre dăruire și independența gândirii, dintre amorul propriu și privirea obiectivă. Ne prefacem uneori că nu ne pasă de cineva, dar ce ne mai pasă! Singura fidelitate care merită atenție este fidelitatea față de tine însuți. În momentul când nu te mai respecți, nu mai poți respecta nimic.
Noi nu avem dreptul să negăm speranța nimănui. Fiecare are dreptul să spere, să-și facă iluzii, dacă aceste iluzii nu sunt toxice pentru celălalt.
Cu fiecare an mă apropii de părinți. Cu fiecare secol, desigur, de străbuni, dar nu gândesc astfel decât în ultimul timp. Lumea nu se poate împărți în bună și rea. Între lume și tine allege lumea(v.și Talmudul). Pornirile reprimate devin vicii. De mult cuvântul virtute a devenit desuet, chiar ridicol. Asta o spune un om fără prejudecăți. Eu nu le am. Avem impresia că știm ce urmează. Nici vorbă.
Interesul meu pentru viața de apoi este o formă de dragoste pentru viață, în genere. Nu pot accepta dispariția unui dar atât de generos pe care ni l-a oferit Dumnezeu sau Natura, ceea ce este același lucru. Dumnezeu – lucru? Alt subiect.
autor Boris Marian

 

 

 

Comentarii închise la Albele articulațíi

DESENUL -TALENT SI CREATIVITATE

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 28/06/2011

 

 Maia Martin

La prima vedere, e foarte simplu să desenezi. Toţi ne-am încercat creionul sau pixul, ba am şi luat lecţii de desen în şcoală… Pentru artiştii plastici, desenul este însă o importantă piatră de încercare. Am auzit afirmându-se despre câte un pictor că este un desenator excelent sau, dimpotrivă, despre altul că nu-i un bun desenator…Tot aşa cum ştim foarte bine că marii maeătri excelau în materie, desenul-schiţa fiind adesea proiectul de început al unei capodopere.

 Constantin Ciosu

Aş putea afirma că desenul poate cuprinde elementele definitorii pentru conceptul general al unei picturi ulterioare, formele ei principale, sugestii particulare care pot fi preluate (sau nu) în alte lucrări. De aici şi soarta incertă a lui. Un desen poate fi abandonat, rătăcit, pierdut…Dar poate rămâne ca bază unei lucrări valoroase, tot aşa cum işi poate stabili cu demnitate  un statut de independenţă.

 Eduard Grossman
Desenul este probabil, o forma foarte sincera de expresie artistica tocmai datorita  spontaneitatii si prin transpunerea imediata a unei imagini mentale, a unor idei  care se vor dezvolta ulterior. El permite experimente, variante numeroase, poate ascunde un proiect, dar cuprinde intotdeauna o speranta. El este si arta si tehnica in acelas timp, in priceperea  de a reprezenta grafic un  obiect, o figura, un peisaj si, de ce nu, o metafora, un mesaj, o emblema…
Harry Araten

Desenul este probabil, o formă foarte sinceră de expresie artistică tocmai datorită  spontaneităţii şi prin transpunerea imediată a unei imagini mentale, a unor idei  care se vor dezvolta ulterior. El permite experimente, variante numeroase, poate ascunde un proiect, dar cuprinde întotdeauna o speranţă. El este şi artă şi tehnică în acelaşi timp, în priceperea  de a reprezenta grafic un  obiect, o figură, un peisaj şi, de ce nu, o metaforă, un mesaj, o emblemă…

 Motti Benshoshan

De la desenul independent până la arta decorativă, de la desenul satiric la cel animat, artistul va trebui să-şi dovedească nu numai talentul şi abilitatea, ci şi creativitatea şi inventivitatea într-un domeniu de competenţă deosebit. El se află concomitant în carnetul de schiţe sau pe foaia de hârtie , dar şi în universul intim al artistului,î n laboratorul mental al acestuia. Norocul de a avea prieteni pictori mi-a prilejuit adesea cunoaşterea  unor metamorfoze surprinzătoare, transformarea unei linii creionate în compoziţie, să urmăresc etapele nebănuite ale creaţiei artistice.

 

Interesante mi se par opiniile unor mari pictori despre desen.

Henri Matisse spunea cu simplitate: „Desenul înseamnă punerea unei linii în jurul unei idei”.

Salvador Dali întregea conceptul: „Desenul reprezintă sinceritatea în arta. Nu e posibil să trişezi. Ori eşti bun, ori nu eşti bun”.

Iar August Renoir exprima, pe undeva, chintesenţa : „Acest desen mi-a luat mai puţin de cinci minute, dar mi-au trebuit şaizeci de ani ca să ajung să-l fac”.

 

 

 

Comentarii închise la DESENUL -TALENT SI CREATIVITATE

Leonard Cohen-artistul fără vârstă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 28/06/2011

ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții

 

Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.

 

autor Boris Marian

Comentarii închise la Leonard Cohen-artistul fără vârstă

Incantaţii

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 26/06/2011


Coboară noaptea în păr cu giuvaiere,
În sufletul de dragoste arzând,
Amantă-i aşteptată, gusta-voi eu curând
Din buzele şi sânii ei de miere.
Aştern  salcâmii peste pervazuri floarea,
Ea-mi  intră pe fereastră, în plete cu parfum,
Îşi leapădă mantaua, sosită-i de la drum,
Oh,  cât de lungă îmi pare aşteptarea.
Surâde trist, cuprinsă-i de dorinţă
Şi ochii-i umezi te-mbie la amor,
În  braţe-o port, în drum spre dormitor,
E vremea ca să fim o singură fiinţă!
Serena  lună prin geamuri ne veghează,
Cum  clipe trec sublime din ceruri  lăcrimează.

****
Ce vrăji mi-i fi făcut de sufletul îmi arde
Şi doar la gândul tău simt valuri de răcoare
Când tu nu eşti rău inima mă doare
Şi doar tristeţea alăturea îmi şade.
Ce taine-ascunzi în tine de-a buzelor dulceaţă
Nu-mi lasă ochii s-ating geană de geană,
Când înger tu îmi eşti şi când o curtezană,
Când te privesc  pe ochi se-aşează ceaţă.
Atâta strălucire şi-atâta frământare
Sunt adunate toate-ntr-un potir
Tu, peste zi, mi-eşti stropul sfânt de mir
Şi noaptea mi-eşti ispită spre pierzare.
Eşti oaza mea de calm şi cea de fericire
Când tot ce vreau îmi dai în clipa de iubire.

****
Seninul tău din ochi şi-a buzelor roşeaţă,
Şi dulcea mlădiere a trupului în mers
Eşti mărul copt din ram, bun de cules,
Nerăbdător eu sunt să gust a ta dulceaţă.
Te-înconjur cu privirea să nu mai ai scăpare
Din frăgezimea ta eu foamea mi-o astâmpăr
Cum fericirea nu pot ca să mi-o cumpăr
Îţi cad iubito astăzi la picioare
Şi-ti cer numai un dram din toate ale tale
De care ochiul meu se lasă azi vrăjit
Un ceas doar să te am, să stiu că ne-am iubit
Şi-apoi nu-mi pasă că moartea-mi iese-n cale.
Un ceas doar să mă bucur de desfrânat amor
Şi viaţa mea întreagă am să-ţi rămân dator.
****
Se-aprind în lanuri galbene iar macii
Iubirea mea iar face pe  nebuna
Stârnindu-mi iar trăirilor furtuna ,
Iubito, astăzi dăruie-mi obrajii!
Dă-mi gâtul tău subţire şi umerii cei albi
Dă-mi pântecul ce-ascunde o comoară
Dă-mi sânii calzi şi-a inimii vioară
În marea-mi de iubire primeşte să te scalzi.
În fânul moale ţi-oi face azi o vrajă
Descântec vechi al veşnicei iubiri
Te-oi îmbrăca într-a iubirii coajă
Să-mi fii tu veşnic miez  în veşnicii.
Primeşte-mă la sânul tău cel cald
În foşnetul de spice şi-al ierbilor smarald.

****
Un pat de trandafiri şi dragostea mea sfeşnic
În noaptea cea cu gust de ciocolată
În clocotul iubirii a mea te vreau azi toată
Cu trupul tău cel cald şi zâmbetul sfielnic.
Miresme şi trăiri, de mine fii aproape
Ca apa care curge prin vadul unui râu,
În pat ca să ne prindă la ceasul cel târziu
Iubiri ne prindă-n  mreje şi-n trupuri să ne sape.
Să puna de amoruri pe veci de veci sămânţa
Din noi să crească-n fiecare ceas
Şi-n timpul care ne-a rămas
Noi ne vom da să le-ngrijim silinţa.
În brate când îmi cazi, ca pasărea uşoară,
Tu înger fără aripi, iubirea mă-mpresoară.
****
de-a rostogolu-i dragostea prin iarbă
se chinuie din braţe să te prindă
zadarnic clipa ar vrea să te cuprindă
n-am să te las, doar mie îmi eşti dragă.
iubita mea cu gura ca de fragă
cu părul lung şi negru ca nopţile polare
tu-mi umpli viaţa tristă de culoare
cu nimeni nu te-mpart, a mea te vreau întreagă.
să-ţi musc din sânii albi, din pulpe dezgolite,
pe trupul tău s-alunec , sărut să-ţi pun cascadă,
pe pielea ta mai albă ca pudica zăpadă
îmi iartă stângăcia doriţelor pripite.
atras de-a tale adancuri când prea grabit cobor
de tine absorbit îmi sting numai un dor.

****
din buzele-ţi ca mierea mai îndulcesc o noapte
din carnea-ţi fragedă cu foame gust
îmbracă-mă-n iubire şi în şoapte
atât de mult îmi place să te-ascult.
e trupul tău de desfătări grădină
e vocea ta cea blanda de alean descânt
alături când imi eşti mă-ndrepţi înspre lumină
minune eşti femeie din toate pe pământ.
cât te doresc o ştii, cât te iubesc se vede
îmi umpli clipele din noapte de divin
frumoasă eşti de nici nu-ţi vine-a crede
mă ameţesti precum cel mai bun vin.
atunci doar mă hrănesc cand dragostea ţi-o sorb
flămând sunt fără tine, sărac şi trist şi orb.
****
În patul meu întoarce-te o vreme
Sub ochii mei să te deschizi în floare
În noapte-ţi voi citi sub stele iar poeme
Şi ne-om iubi cu patima-arzătoare.
Întoarce-te, redă-mi din nou iubirea
Nu-ţi cer nicicând să mi-o dai toată
Ascultă-ţi numai inimii pornirea
Şi dă-mi doar dragostea din inimă, curată.
Să nu mă minţi, să nu te minţi,
Să ne lăsăm cuprinşi de voia firii,
Ne vom iubi sălbatic dar cuminţi
Şi loc nu vom lăsa vreodată amăgirii.
Că dragostea în suflete trăită
E singura din viaţă nesfărşită.
****
zâmbeşte-mi, fii ca ieri iar a mea toată
vreau să-mi răsari nurlie din dantele
să retrăim iar nopti de altădată
iubirea să ne urce iar spre stele.
zâmbeşte-mi cum tu ştii, doar pentru mine,
în braţe să te am din nou vreau goală
nu-i alta-n  lumea asta ca şi tine,
tu te-ai născut amanta ideală.
nimic nu-ţi poate sta în cale
fac tot ce îţi doreşti, sunt petru tine sclav,
în flăcările iadului chiar de ar fi să ard
când între sâni golesc setos pocale
şi vinul dulce o  noapte-ntreagă-l sorb
flămând de carnea ta sunt ca şi-un corb.
****
ti-aş scrie azi iubito un poem
să-ţi reamintesc clipe uitate
pornirile de ieri neînfrânate
pe care-n sfânta noapte le rechem.
ţi-as scrie azi iubito un poem
când buzele uscate ţi-s de dor,
de nopti ce-au curs prea pline de amor,
de retrezite amintiri eu azi mă tem.
năvalnică îmi eşti ca-n zilele de ieri
şi noptile ţi se par scurte
puterile nu par să mai asculte
când anii ce-i pierduţi pe toţi mi-i ceri.
mă las în voia ta şi-n voia poftei tale
şi intru într-un foc ce ştiu că mă va arde.
****
te-aş frământa în noaptea asta iar
cu mâinile acestea amândouă,
eu ţi-as fi ţest, tu, pâinea mea cea nouă
şi inima aş pune-n loc de jar.
te-aş coace-n trupul meu şi fericit
m-aş bucura de proaspăta-ţi mireasmă
sărutul meu, ţi-aş pune-n frunte, agheasmă,
sfinţindu-te în clipa de iubit.
ah, carnea ta ca mierea-mbietoare
ca aurul ţi-s sânii, ademenitori,
sunt robul lor din seară până-n zori
şi rob le-aş fi si-n viaţa următoare.
din tine-ndestulat, nu-i loc de altă vrere,
dar nesătula-mi poftă te simte şi te cere.
****
Iubindu-te nu ştiu cum trece timpul,
În pas uşor sau poate-n trap nebun,
Văd soare ce răsare şi stele ce apun,
Nu-mi simt schimbat în suflet anotimpul.
De când te-am cunoscut e numai vară,
Cireaşă-mi eşti în pârg sau pasăre pe ram,
Eşti ceea ce în gând avid eu căutam
Pe câmpul vieţii  eşti floarea mea cea rară.
La ceasul cel cuprins de nebunie
De-a frumuseţii taină încerc să te dezleg,
Când veşnic nesătul eu roadele-ţi culeg
Preafericit de-a pururi că mi le dai doar mie.
Iubindu-te, mă iartă, că uit ce se cuvine
Şi-ales-am să fii fructul care se coace-n mine.
****
femeia-i adevăr sau doar părere?
doar cu privirea mă îmbată !
e simplă arătare , a existat vreodată
sau doar din gândul meu pornită e scânteie?
o caut , nu-i? nu o aştept, ea vine!
zâmbeşte când o cert şi plânge cand o iert,
când pleacă-mi ia şi inima din piept,
e rău şi fără ea dar nici cu ea nu-i bine.

e toată dragoste şi lucrul ăsta-l ştie,
e toată patimă şi lucrul ăsta-l ştiu,
în patul ei rămân până târziu
şi-n viaţa nu-i mai mare bucurie.
femeia e nimicul dar ea este şi totul,
femeia când îţi pleacă îţi fuge şi norocul.
****
Când ţi-o fi dor în patul tău mă cheamă,
Din orice colţ al lumii voi veni,
Iubirea încă arde, de-amor ne vom topi,
Că te-aş uita iubito nicicând să nu ai  teamă.
Când ţi-o fi dor atât să faci, doar spune-mi,
Şi voi veni ca ieri în patul tău cel moale,
În urmă voi lăsa o rană ce mai doare
Şi pentru-o noapte alături să rămânen.
Trecutul l-om uita şi vom trăi doar clipa,
Ne vom minţi că nu cunoaştem ura
Şi-ntrece-vom iubirii la fel ca ieri măsura
Mai mult este-n amor puţinul ca nimica.
Când ţi-o fi dor, atâta doar, mă cheamă!
Din orice colţ iubito eu voi veni, n-ai teamă!
****
Iubirea mea sortită ţi-e veşmânt ,
Ascunde-te-oi pe veci de ochii lumii,
A mea e fraga buzei şi umerii şi sânii
Eşti toată-a mea, cum eu al tău tot sunt.
Doar eu te-ating, cu mâna, cu privirea,
Doar eu ţi-absorb a trupului căldură,
Iubirii tale singur i-am luat măsură ,
Vecină i-e de-acum nemărginirea.
Că nu-i nimic să mi te poată-atinge,
Eu apă sunt şi sânge şi aer şi pământ,
Sunt vântul ce mângaie şi soare tot eu sunt
Privirea-mi ţi-e vesmânt şi gura mea-i ce frige;
S-am loc de mângâiere şi loc de sărutat
Pe veci te vreau a mea cum domnul te-a lasat.
****
Mireasmă eşti femeie ce trupu-mi împânzeşte
E vocea-ţi mângâiere şi trupul tău alint
Nainte şi în urmă-ţi ai clopoţei de-argint
Ce clipa de iubire bărbatului vesteşte.
Cu albe braţe şi blând rotund de umeri
Cu sânii tăi, pentru beţii pocale,
Eşti toată dor şi geamăt când te deschizi în floare
Şi clipelor, plăcerile le numeri.
Ce caldă-i carnea ta, ce dulce miez ţi-e buza
Cu tine clipele mereu prea iute fug
Alâturi când te simt m-aprind ca şi un rug
Nu-mi pasă că o toamnă îşi leapădă iar frunza.
Pe trup cât sunt arcuş şi tu-mi rămâi vioară
Doar gândul că te-aş pierde şi-o clipă mă-nfioară.

autor Valeria Tomas

 

Comentarii închise la Incantaţii

Cui îi pasă?!

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 26/06/2011

Cui îi pasă?!
Ora cinci. „Slow Ride” pe fundal, mobilul uneva pe noptieră, niște înjurături mormăite.
Câțiva fulgi cad haotic, ea se ridică privește pe fereastră, reprogramează alarma aia nenorocită, vede doi vârstnici cum își scot câinii afară. Se trântește în pat.

Ora șase, un jet de apă rece îi curge pe obraz. Ibricul cu 3 lingurițe -vârf de cafea, fără pic de zahăr uitat la foc mic.
Șir indian-oameni ce merg la uzină.
Scrumiera în care scuipă de fiecare dată lăsată pe colțul mesei lângă pachetu de lucky strike
Ora șapte, în rochia-i neagră, machiaju franțuzesc și cizmele cu toc înalt ce o vor ajuta să își frângă genunchii pe gheață mai încolo. Geanta albastră atârnă de umărul stâng. Zâmbet chinuit în ger, spre autostrada principală, unde puterea gândului acționează în fiecare zi „ia-mă nene” așa numita ocazie.
Ora opt, stație 13 B, vis-a-vis de toaletele comunale, și lângă renumitul Brătianu. În stânga un mustăcios mai pe la 40 de ani își suflă nasul într-o batistă de pe vremea lui Ceașcă, dincolo un puști de nici 15 ani ce se chinuie să tragă dintr-o țigară ținând în mână un pahar plin ochi de cafea ieftină.
Ora nouă, un coridor plini de suflete zvăpăiate, la calorifer doi inși își plănuiesc viitorul- vor să meargă la aceeași facultate
Ora zece, mâzgălește marginea unei pagini din cartea cu variante. Îi e groază, țintește ceasul, câteva minute și sună, câteva minute și plec.

Ora unșpe, câini, mașini, uite și un trabant! Îi era dor de un trabant, parcurge drumul către apartamentul lui.
Ajunsă ciocăne de trei ori, îi deschide-brusc închide, deschide iar. Aceleași reacții de fiecare dată, el se simte mizerabil, a picat două examene, ea încearcă să se bine-dispună, ia o bucată de lemn, aparatu de pirogravat și îi dă contur.
Ora doișpe, după ce trupurile lor, sub albul zilei s-au bucurat unul de altul, fără pic de metaforă ori pasiune, pentru că deja e un obicei, îi cere să o conducă, refuză sub motiv că-n fiecare zi e ziua lui și tânjește după o sticlă de silva dark. Își începe amiaza cu brio. Pe covor zac toate hainele sale.

Ora treișpe, stație craiovei, resemnată, știind că „noi” nu va exista vreodată, că oamenii sunt cele mai egoiste ființe de pe pământ, își înfige căștile minuscule în urechi și bagă tracy chapman -change
Înghesuială, cutie de sardine, într-un final ajunge
Calea București, alt „ia-mă nene”.

Ora paișpe, ajunsă în mansardă îi continuă povestea personajului mult îndrăgit, deși o face fără pic de talent-nu se lasă.
O cană de cafea lângă monitor, un Chopin pe fundal.
Ora optișpe, a încheiat, citește câteva articole pe descoperă (.ro), se bagă cu monitoru-n pat și pune un episod din Jhon Doe.
În final adoarme.
O altă zi

 

autor Dobrescu Bianca

Comentarii închise la Cui îi pasă?!

Stan V. Cristea – Tradiţia căluşului în judeţul Teleorman

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

 

Studiul monografic elaborat de Stan V. Cristea – TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN de la ritual la spectacol (Ed. Aius, Craiova, 2008) şi editat, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman în anul 2008, reprezintă dezvoltarea dizertaţiei pentru Master în Managementul bunurilor culturale, susţinută  de etnologul şi filologul teleormănean, în acelaşi an, la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (conducător ştiinţific prof. De. Georgeta Roşu). O lucrare de asemenea amploare şi acribie, pe lângă cercetări etno-folclorice, istorice, sociologice şi antropologice a necesitat:

  • o cercetare teoretică (diferenţierea sensurilor obiceiului în contextul general al culturii populare româneşti);

  • o cercetare istorică (evoluţia obiceiului de la primele manifestări cunoscute şi până azi);

  • o cercetare tipologică (relevarea caracteristicilor comune ale Căluşului în diverse zone geografice);

  • o cercetare nemijlocită (de teren);

în care s-au urmărit:

  • criterii generale (evoluţia istorică, răspândirea spaţială şi lingvistică);

  • criterii interne (funcţional-tematice, morfo-funcţionale, sincretice).

În ceea ce priveşte originea şi etimologia Căluşului, cercetările au cristalizat trei posibilităţi:

  1. originea latină (salică – de la dansurile rituale ale celor 12 preoţi Sali ai zeului Marte şi ai eroului Hercule, conduşi de un Vates; sabinică – reprezentând răpirea acestor fecioare de către romani, rosalică – de la sărbătoarea rusaliilor şi collosiană – jocurile unei societăţi iniţiatice din preajma Colloseum-ului roman);

  2. originea greacă (corenţiană – dansul ritualic al preoţilor cretani numiţi corenţieni ai cultului orgiastic al zeiţei Rhea, soţia lui Chronos; agyrtiană din dansul magic al preoţilor agyrtai ai zeiţei fertilităţii Demeter);

  3. originea tracă (din dansul solar solstiţial trac Kolabrismos, cu implicaţii medicale, agrare, războinice, ludice, cathartice.

Analizând o vastă biografie, Stan V. Cristea consideră cea mai plauzibilă originea tracă a obiceiului, dansul ritualic originar suferind modificări în decursul istoriei: în primul rând romane (după cucerirea Daciei de către Traian), apoi datorate condiţiilor socio-politice (mai ales în perioada comunistă atee) şi evoluţiei mentalităţii populaţiei (destructurarea satelor).

Prima atestare documentară a obiceiului analizat de Stan V. Cristea se datorează lui Nicolae Isthvảnfi şi a fost menţionată în ISTORIA UNGARIEI din 1572. Autorul urmăreşte evoluţia istorică a Căluşului din secolul al XVIII-lea până în zilele noastre.

Căluşul cuprinde elemente de ritual, de vindecare, spectacol şi teatru popular. Adstratul ritual este cel mai vechi şi în curs de uitare. El descinde dintr-un cult solar (simbolizat de zeul Calus, dansul în cerc) ,  unul agricol, ferilizator (mimatul aratului, semănatului, grăpatulii şi recoltatului) şi altul taumaturgic (de alungare a smintelilor provocate de iele, de aceea se dansa în majoritatea localităţilor în săptămâna rusaliilor) şi a bolilor cu ajutorul plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu etc). Obiceiul, ca ansamblu, descinde dintr-o viziune magică a universului, conceput ca manifestare de forţe benefice şi malefice care pot fi dominate prin anumite ritualuri omeneşti. Constituind o reacţie la jocul nocturn al ielelor, Căluşul diurn aparţine cultului solar aflat într-o permanentă luptă cu tenebrele.

Elementele rituale sunt următoarele:

  • jurământul căluşarilor în faţa vătafului, la legarea steagului;

  • organizarea lor într-o confrerie bărbătească secretă (pe parcursul periodei de desfăşurare a jocurilor);

  • personajul Mutu care îl reprezintă pe zeul Calus sau mai degrabă pe măscăriciul acestuia substiuit dininităţii (a doua variantă s-ar potrivi caracterului hâtru al românilor), el nu se supune nimănui în timpul dansului, nu rosteşte nici un cuvânt, poartă o recuzită misterioasă şi grotească (mască, haine ponosite, falus), îi apostrofează prin mimică pe căluşarii care greşesc figurile ori lâncezesc, execută gesturi obscene spre fete/femei cu sabia lui roşie şi cu falusul de lemn purtat sub şorţ ;

  • steagul, ciocul calului (o păpuşă de lemn cu chip uman sau zoomorf, îmbrăctă îndeobşte cu o blană de iepure), beţele căluşarilor (simbolizând cai);

  • demontarea steagului şi aruncarea/îngroparea ciocului, urmate de dezlegarea jurământului.

Aspectele de vindecare sunt şi ele numeroase:

  • alegerea căluşarilor dintre oameni perfect sănătoşi, care in timpul perioadei de joc ( 3 zile – o săptămână), după depunerea jurământului de păstrare a secretului formaţiunii, au interdicţia de a se culca cu femeile lor;

  • în timpul legării steagului dansatorii mănâncă plante de leac, iar la dezlegarea steagului, pe cele neîmpărţite sătenilor, rămase aninate de vârful prăjinii;

  • credinţa în puterile miraculoase ale dansului prin care: bătătura gospodarilor care îi primea va fi protejată de rele; vitele care vor mânca drobul de sare în jurul căruia s-a dansat vor fi sănătoase şi fertile; copii luaţi în braţe de căluşari în dans, vor creşte sănătoşi; bătrânii bolnavi, peste care s-a sărit în joc se vor însănătoşii; smninteala celor legaţi de iele se va sfârşi; influenţa malefică a zânelor rele va fi alungată (sceneta răzoiului prin care rusaliile erau alungate cu sabia);

  • spargerea blidului/vasului cu apă/bulgăre de sare, indică, în funcţie de numărul loviturilor de sabie, cât va dura viaţa bolnavului;

  • pe lângă dans, alungarea bolilor se face prin împărţira firelor plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu etc) pe care căluşarii le poartă la brâu, mutul în traistă şi altele sunt legate de vârful steagului;

  • atingerea femeilor sterpe cu falusul de lemn al Mutului va aduce fertilitaea acestora, iar  răpirea unei fete de către căluşari (la sfârşitul dansului) va aduce măritişul acesteia în anul următor.

Există momente/scene ale spectacolului despre care tradiţia pomeneşte că reiterează fapte istorice:  trecerea podului peste Dunăre (de către romani când au pătruns în Dacia ori de către trupele române în Cadrilater în timpul primului război mondial) – când Mutul îi aşează pe căluşari în patru labe pentra a trece peste ei (încercare nereuşită pentru că totdeauna unii dansatori strică aliniamentul); răpirea sabinelor de către romani (la sfârşitul dansului, căluşarii se reped să prindă câte o fată).

Figurile de dans se transmiteau din tată în fiu în familiile vătafilor, iar căluşarii le cunoşteau jucând câţiva ani împreună.

Aspectele de teatru constă în scenetele comice executate de Mut: trasează cercul în care vor dansa căluşarii în bătătura gospodarului, organizează podul din căluşarii pe care-i aliniază în patru labe, sperie femeile cu falusul, omoară şi organizează prohodul unui căluşar, urmat de învierea acestuia etc.

Hora finală, în care se prind şi sătenii pe un cerc exterior căluşarilor, reprezintă momentul cathartic al dansului.

În expunerea făcută până acum putem recunoaşte momentele căluşului în succesiunea remarcată de  Gail Kaligman – CALUSUL. SYMBOLIC TRANSFORMATION IN ROMANIAN RITUAL – with a foreword by Mirecea Eliade (Chicago, University of Chicago Press, 1981):

  1. Pregătirea

  2. Ridicarea steagului şi jurământul

  3. Căluşul propriu-zis

  1. Colindul din casă în casă în sat:

1. Suita Căluşului:

  1. Dansul ritual al căluşarilor;

  2. Interludii dramatice;

  3. „Hora Căluşului” la care se poate adăuga „Jucatul copiilor” (dansul deasupra copiilor)

2. Ritualul de vindecare (adaptat diverselor situaţii);

B. Dansul în alte sate sau oraşe:

1. Suita căluşului

2. Ritualul de vindecare

3. Lupta rituală (întrecere la dans).

Obiceiul Căluşul se practica din vremi imemoriale în provinciile locuite de traci la nord şi sudul Dunării. Mărturiile scrise, în secolul al XVIII-lea, atestă prezenţa sa în toate zonele locuite de români. Astăzi mai dăinuie în Transilvania, Oltenia, Teleorman şi în sudul Dunării, în unele arii restrânse, locuite de sârbi şi bulgari. Se practica în săptîmâna Rusallilor dar existau şi cu nocazia sărbătorilor de iarnă, în unele localiotăţi.

În ceea ce priveşte evoluţia Căluşului în Teleorman, ea este cercetată aplicat, de la începutul secolului al XIX-lea (când avem deja considerabile mărturii documentare) şi până în prezent, rezultând următoarele concluzii (unele generale, aplicabile şi altor zone geografice):

  • se practica intens în foarte multe localităţi, latura magică fiind principală (oamenii fiind mai superstiţioşi în aceea vreme);

  • pe masura evoluţiei mentalităţii, latura magică s-a estompat în favoarea celei spectaculare (la acest fapt au contribuit şi interdicţiile impuse de regimul comunist totalitar ateu şi modernizarea satelor);

  • preluarea jocului de către formaţii profesioniste, mai ales dupăanul 1989, în care coregrafii, necunoscând tradiţiile autentice, inventau figuri spectaculare în defavoarea celor mitice;

  • trecerea jocului din bătătura gospodarului pe scena festivalurilor (cu rezultate remarcabile pe plan internaţional – Căluşul fiind decretat drept capodoperă a Patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii 2001);

  • În judeţul Teleorman faţă de 103 formaţii neprofesioniste existente în adoua jumătate a secolului al XIX-lea acum mai sunt 18, iar din 40 formaţii artistice profesioniste azi mai funcţionează doar trei.

Lucrarea lui Stan V. Cristea privind TRADIŢIA CĂLUŞULUI ÎN JUDEŢUL TELEORMAN este monumentală atât ca informaţie cât şi ca structurare tematicăi constituie poate cea mai vastă cercetare elaborată până în prezent. Ea constituie o carte de referinţă pentru viitorii cercetători dar şi pentru cititorii dornici să afle practica şi semnificaţiile acestui dans ritualic ale cărui începuturi se întreţes, într-un cult solar ancestral, cu obiceiul colindelor precreştine, cu Drăgaica şi cu legenda Mioriţei.

Cartea nu-şi propune să găsească soluţi pentru menţinerea ori revitalizarea obiceiului în Teleorman ori în alte zone ale ţării ci constată în radiogarfia la rece a situaţiei actuale care duce încet şi sigur la destructurare. În final, autorul îşi exprimă speranţa că există posibilitatea ca obiceiul să mai dăinuie multă vreme, poate chiar să fie conservat.

sursa foto http://www.bibliotecivalcene.ro/

autor Lucian Gruia

Comentarii închise la Stan V. Cristea – Tradiţia căluşului în judeţul Teleorman

De la iudaism etic la sionism cultural – Ahad Haam

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

De la iudaism etic la sionism cultural – Ahad Haam

 Bolta pictata cu flori, artist Zamfir Dumitrescu

Există oameni care cred că iudaismul este o dogmă. Iudaismul  cuprinde  o totalitate de domenii, printre care , în afară de religie, tradiţie, filosofie, se numără şi etica. Fără etică iudaică, un iudaist nu  se  justifică. Aşa a înţeles şi Ahad Haam să-şi conducă viaţa.  Aşer ( Uşer) Ghinsberg, care şi-a  ales  ca jurnalist, scriitor, activist sionist pseudonimul de Ahad Haam ( Unul din popor) s-a născut la Skwira, în gubernia Kiev, la 18 august 1856 şi a murit la Tel Aviv, la 2 ianuarie 1927, la cinci ani după ce se stabilise în Palestina. A studiat la început la Odessa, unde avea să-l cunoască pe Leon Pinsker, unul dintre fondatorii sionismului politic şi al organizaţiei Hovevei Zion.Apoi la Berlin, Viena, Bruxelles îşi desăvârşeşte studiile, revenind în 1985 la Odessa pentru a prelua conducerea organizaţiei Hovevei Zion. Intre anii 1891-1893 se află în Palestina. Revine în Rusia cu propria concepţie desore  sionismul cultural. El considera că înfiinţarea Statuşui evreilor trebuia precedată  de o amplă acţiune de culturalizare a evreilor, de regăsire a tradiţiei, de învăşare a limbii ebraice, spre deosebire de Theodor Herzl care   dorea înfiinţarea cât mai curând a Statului iudeu,  limba fiind o chestiune de importanţă secundară, putea fi şi limba germană, bine cunoscută de liderul de la Viena. Cu susţinerea fianciară  a unui  bogătaş, precum K. Wissotzki, patronul vestitei comapnii de ceaiuri, a iniţiat editarea unei Enciclopedii  iudaice în limba ebraică. Proiectul  nu se finalizează, dar Ahad haam editează o publicaţie  „Haşiloah”. In 1908 se mută la Londra, iar în 1922 se stabileşte în Ţara Sfântă. A studiat cu asiduitate opera lui Maimonide, căutând să-i urmeze exemplul, sub aspect moral. Chaim Nachman Bialik s-a considerat un ucenic al lui Ahad Haam . Printre lucrările sale de răsunet   merită  amintit articolul care a fost preluat de multe publicaţii evreieşti în lume  „Lo ze haderech” (Nu acesta este drumul) , în care el a combătut sionismul politic, argumentând că numai prin cultură şi printr-o strategie a paşilor „mici”, care să nu trezească reacţia populaţiei arabe din zonă se poate pune o bază pentru viitorul Stat. Se pare că Ahad Haam  a avut şi el   dreptate, în parte.                                  

 

 

 

 

 autor Boris Marian

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii închise la De la iudaism etic la sionism cultural – Ahad Haam

Scrisoare către Cornel Armeanu / La fel ca prinţul de departe

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011
  1. Scrisoare către Cornel Armeanu

Te ştiu din alte vremuri când trimiteai, poete,
„scrisoare lui Esenin” pe-un petic de hârtie,
voiai ca gândul tainic doar „Sneghina” să-ţi ştie,
cinstit îţi spun acuma, nu aiureli cochete.

Eu care-ţi scriu-acestea, te ştiu doar din poeme,
îţi desluşesc cuvântul în hainele de gală,
„clepsidra veşniciei la capete-i egală”,
iar noi suntem nisipul pe care-l cerne-n vreme.

Cum îţi mai duci „nemoartea,” când vezi ce-ncrâncenare
au unii mai becisnici să-ţi siluiască versul?
În paşi de întuneric au vrut să-ţi schimbe mersul,
„să-ţi plânte-o lamă” rece, cu sete, „în spinare”.

„Cu ochii între şansă şi între renunţare”
când ai fost prins de valuri tu ai găsit atolul,
că la ruleta rusă el ţi-a furat pistolul,
pentru Serghei din ceruri „aprind o lumânare”.

  1. La fel ca prinţul de departe

Finalu-acesta-i aparţine,
îl ia cu el în buzunare
şi simte gândul care-l doare,
în urma lui se trag cortine.
Se umezeşte mucavaua,
sărac, dar demn, păşeşte-actorul
şi mândru îl salută corul,
flămândă-l strigă mahalaua.
Când iese-n stradă-i o relicvă
cu existenţa monotonă
şi firea lui un pic cazonă,
jucând un rol, vorbind cu-o tigvă.
La fel ca prinţul de departe,
un iz de putregai el simte
şi-n ritual păgân presimte,
că nu va fi în nicio carte.


autor Ioan Gelu Crişan

Comentarii închise la Scrisoare către Cornel Armeanu / La fel ca prinţul de departe

Un târziu

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011



Am venit prea devreme
pentru a desface caisele de coaje
sau de a simţi răsăritul înfăptuit de mâine
am venit prea devreme pentru un anotimp
consumat, dizgraţiat
care nu se înfăptuieşte
Sper ca n-am venit prea târziu
pentru mine însumi

Pe tine cât am dat?
niște mărunţişuri, abţibilduri
floricele din hârtie
lacrimi artificiale lipite pe feţe
bostane coapte, dar golite de miez
cuvinte dezbrăcate până la nuduri din sunete
petice fără rost, dar colorate
linii de stop şi semne interzise:
nu furaţi mireasa şi lumile scufundate
lumini stinse şi ninse în fiecare seară la aceeaşi oră
nişte oale fără smalţ
meşe ciufulite
caiete cernute de greşeli
un pumn de flori trecute
vaza cu apa stătută aşteptând amintiri
nopţi veştejite în linişte
lanţul rupt al viselor de ieri
gânduri cărunte
zburdări demodate
şi copilul din sticlă care mai cânta  despre o copilărie dispărută
borcane crăpate
bastoane şubrede
tot ce am avut vechi şi însemnat
am dat în schimb pentru un ram de fag fermecat

 

autor Deac Suzana

Comentarii închise la Un târziu

Tristele/ Preferans/ Gothică

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

Tristele

Să fii orb? Înţeleg.
Îţi ascunzi privirea
De lumina soarelui,
De propria mea privire.
Să fii orb cu adevărat?
Voi privi în locul tău.
Dar tu nu eşti orb, eşti trufaş,
Poate semeni cu mine.
Doi orbi, eu şi tu,
Doi oedipi, fie.
Nici aşa nu accepţi.
Se pare că vom porni pe căi diferite.
Depinde unde ajungem.
Depinde? De ce?
Ştiu, nu ştiu nimic,
Dar ştiu ceva,
Ştiu că-mi eşti amic,
dar nu-mi eşti proptea.
Astăzi tu mă lauzi,
Mâine mă înjuri,
Tot adaugi şi scazi
Din învăţături.
Ce e bine azi,
Mâine va fi crunt,
Barba tu ţi-o razi,
Dar rămâi cărunt.
Râd cei ce nu ţtiu,
Nici nu vor a şti,
Râd şi eu şi scriu
Doar pentru copii.
Nu am încredere în pupici,
Prefer o înjurătură sinceră,
În locul sărutului
Din vârful buzelor,
Prefer să fiu rănit,
În loc să fiu stropit
Cu saliva linguşelii,
Iubesc lupii, câinii fără stăpân,
Cu condiţia să aibă
Niţel creier.
Ah, nu există?
Luaţi-mă cum sunt
Sau nu mă luaţi defel.
Respect cel mai mult
Firul de iarbă răsărit în februarie.
Filosof vrea să fie oricine,
Dar nu oricine e filosof,
Îmi spune iubita
Din patul ei mov.
Este vorba de spirite viguroase,
Adaugă băiatul care
Vinde case.
Ce anume persistă
Şi ce rezistă?
Contrariul curgerii
Este pământul,
Dar şi cuvântul, cântul, vântul
Vânându-l.
Iubita stă goală
În patul ei mov.
Nu oricine e filosof.
Principiul identităţii
Instalat în propria fiinţă,
Greu s-ar putea discuta
Această chestiune,
Prefer să privesc un câine,
O javră proletară,
Hrănită cu oase de pui,
Prefer o pisică inteligentă,
Ce spune din coadă
Că este mare amatoare
De lapte şi muzică bună.
Prefer un copil încercând
Să-şi contrazică bunicul,
Dând din picioare de nervi,
Dar Heraclit, Parmenide
Nu mă lasă,
Vin noapte de noapte,
Ca doi vampiri fără milă,
Iar lângă mine iubita
n-aude, nu crede.

 

Ferestre spre apus, artist Zamfir Dumitrescu

Preferans
Întâi se străpung urechile,
Apoi rămân cicatricile,
Cineva se ridică din tranşee,
Un glonţ îi străbate creierul.
Unii lovesc cu lopata.
Omul de zăpadă plânge.
Trupul este o rană,
Cuvântul devine trup.
Un chip de femeie pluteşte
Prin camere cu oglinzi ascunse.
Cuiva i s-a pus masca de oxigen,
El mai respiră.
Altul se prăbuşeşte
Peste harta Europei rănite

Gothică

Încoronat cu mirt, eu voi ascunde spada,
Doar un stropşor de spirt şi este gata sfada,
Cu Berenice nu e uşor şi nici cu Hans Phaal,
El bate-n sicriu cuie, dar mortul e oval.
O umbră, trece însuşi regele ciumei negre,
n-ajută râsul-plânsul,nici vrăjile incerte.
Ligeia cade-n plasa viclei case Usher,
Voi nu cunoaşteţi casa, nici vocea de păpuşă
A morţii, mască roşie în hruba cu pendul,
Ne cântă Kenny Rogers, venit din Barnaul.

De ziua nunţii tale-ţi scriu
E o romanţă, mai sunt viu,
Nu eşti un subiect uitat,
Mă simt ca-ntr-un aerostat,
mi-e sufletul plecat de mult,
atâtea nunţi au fost, mai sunt,
eu, noaptea, pot să-ţi fiu o stea,
de sus, din Aconcagua,
un vis în vis, clipind adânc,
de ziua nunţii tale-s blând,
tu eşti şi magmă şi cristal,
sunt muzica din acest bal.

 

autor Boris Marian

Comentarii închise la Tristele/ Preferans/ Gothică

întâmplare cu lună

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

mi-e drag să fiu
cetate în deşertul unei cărţi
cum o literă caligrafiată cu aur topit
în poemul nopţii

colb fin lângă liniile tale
trupul meu adormit în umbre
vis arcuit într-o mână

mi-e somn
de umărul tău mi-e somn
ca de o întâmplare
tăinuită de lună

autor Mioara Băluţă

 

Comentarii închise la întâmplare cu lună

Scrisoare nescrisă / Melci de rouă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

 

 

Scrisoare nescrisă
cerul se deschide în mine
făcându-se vis
un zbor închis
e dangătul de clopot
mut
în aura ce-i sperie ruga
şiruri împletite de oameni orbi
ţin în mâini fără degete
lumina
de nicăieri ne vine gândul
iar noi îl gonim nicăieri
scrisoare nescrisă

Melci de rouă
Ieri am scris o carte nouă
Din secundele de melci
Adunate în butelci
Şi brumate fin cu rouă.

Am fost gata pe la două
Când venise-un editor
Greiere făr-un picior
Să v-o tipărească vouă.

Eu mă cam făceam că plouă,
Dar un fluture miop
Partener cu ăla şchiop
Mi-a adus un coş cu ouă.

Se făcuse ora nouă.
În căsuţa cu poveşti
Daria, tu îmi citeşti
Cartea mea cu melci de rouă.

 

autor Viorel Ploeşteanu

Comentarii închise la Scrisoare nescrisă / Melci de rouă

stigmate figurative / tentaţie

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

stigmate figurative

un cuvânt tropăie
nesfârşit
într-un ritm binar
suspinele
aduse de vânt
răzbună demnităţi ucise-n lumină
o viaţă chinuită
face ochi dulci supusei morţi
retorică îmbrăţişare
de ce mă laşi urmelor
nu cunoşti pădurea traversată
de grimasa unei lecturi de seară?
ecou filantrop construit pe scena pierzaniei mele
spirit expus în vitrina laşităţii
îmblânzeşte portretul iernii ce-mi ţine loc de suflet
anotimp fără de mine
în plinul mizeriei apoetice
ca un cânt gregorian
dansez pe pragul prăpastiei
exagerând la unitate
ca la o invazie magică
şi
supunere la o singură cale

tentaţie

val pictural
o pânză albă
aşteaptă
culori supuse mâinilor
privesc dincolo de gândul aşezat nopţilor
coroană regală
iubire ca definiţie la timpul trecut
după ce noi ne-am avut
distins şi perfect
pătimaş e drumul rătăcit
tragic a rămas
cerul
şi noi
precum o sete continuă de angelic şi rugă
aprindem câte o stea la fiecare trecere
profund e sângele acesta
ce-mi tatuează respiraţia
cu numele tău
viaţă regăsită între cele patru puncte ucise de lacrimi
şi dorul a pătruns în cercul tău
eu
tiran şi infern
negru dansând în bătaia ploilor
cu şansa de-a îngropa în fiecare dimineaţă
visele
pământul a adunat şoaptele pe fugă
şi-atunci
cerul
a blestemat în ploi chemările
am să te sărut cu fiecare picătură
astfel că magia infinitului
va rămâne mereu cu mine

 

autor Dorina Şişu

Comentarii închise la stigmate figurative / tentaţie

accident matinal / salon de invenţii cu exponate din trupul meu / dimineţi distincte

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

accident matinal
singurătatea nu-i învaţă să uite
………
oamenii au atâtea
feluri de a confisca răsăritul
ca să nu se consume în ochii celor
mai
trişti ca ei
jupoaie nemiloşi cerul sub care au iubit prima dată
de
fiecare strat de culoare
îl ascund printre bancnote uzate
lângă fotografia
primului fiu şi a tatălui mort
încredinţaţi că sângele şi penele
păsărilor strivite
nu le vor păta hainele
şi nici nu vor simţi pe limbă
gustul amar de oase
inventează mii de motive ingenioase pentru a nu-şi
deschide niciodată
inima ca un burete îmbibat cu apă de mare
în care s-au
scăldat laolaltă
înecaţii şi soarele
numai sub tălpile lor goale
nisipul rămâne cald
ca şi cum s-ar fi risipit în ei şi se joacă de-a
sufletul
o dimineaţă neîncepută şi stranie

 

salon de invenţii cu exponate din trupul meu

mi-am inventat un fel de viaţă peste cea scoasă de mama din
pântece
aşa cum inventez câteodată versuri, cum mint
cum cârpesc pe toate
rochiile din dulap un chip frumos într-o poveste de dragoste
am ţesut-o
în carne cu perseverenţă de alchimist
am învăţat să creştem şi să respirăm
împreună în oraşele prin care-am trecut
unele verzi, altele multicolore ca
mine
altele întunecate şi tulburi când ne urmăreau cu ochi de om aţintiţi
pe cusăturile noastre
din ce în ce mai zdrenţuite pe măsură ce anii
trec
şi tot împreună ne-am risipit prin mansarde, bucătării şi
biserici
prin iarba înaltă ca un sequoia în care viitorul făcea
minuni
întinzând pe irisul meu căprui delicatele sale broderii şi
pânzeturi
nu a ţinut mult jocul fără bunici şi nepoţi, un zbor contrafăcut
din aripi împrumutate
te-am găsit rătăcind în pieptul monstruos cu două
şiruri de coaste
tu ţi-ai lipit obrazul de cel dintâi, de care atârnă un
cordon ombilical putrezit
mirosind a fericire şi moarte
dimineţi distincte

îţi leg în fiecare noapte de glezne inima brodată cu ochii sticloşi ai păpuşilor mele
transpir rece spaima nelămurită că te-aş visa alergând
că paşii tăi vor sparge cumva întunericul care-mi înfundă urechile

un pictor nebun mă împrăştie cu vârful penelului
printre lucrurile din cameră

dezmembrată în acest decor imperfect
strig vieţii să nu-mi mai hăituiască secundele
să nu mai pompeze în plămânii oamenilor care nu pot dormi
aerul dimineţilor
separându-i în celule distincte

în pereţi vibrează asurzitor şi aruncă peste mine un somn meschin
pulsul tău şi-al oraşului

uneori uit că tu eşti singura fereastră prin care aş fi îndrăznit să încerc
o formă complet imorală şi stângace
de sinucidere

 

dimineţi distincte


îţi leg în fiecare noapte de glezne inima brodată cu ochii sticloşi ai păpuşilor mele
transpir rece spaima nelămurită că te-aş visa alergând
că paşii tăi vor sparge cumva întunericul care-mi înfundă urechileun pictor nebun mă împrăştie cu vârful penelului
printre lucrurile din cameră

dezmembrată în acest decor imperfect
strig vieţii să nu-mi mai hăituiască secundele
să nu mai pompeze în plămânii oamenilor care nu pot dormi
aerul dimineţilor
separându-i în celule distincte

în pereţi vibrează asurzitor şi aruncă peste mine un somn meschin
pulsul tău şi-al oraşului

uneori uit că tu eşti singura fereastră prin care aş fi îndrăznit să încerc
o formă complet imorală şi stângace
de sinucidere

PHOTO:
Tiffany Liu, Sleep to Dream

autor Alina Dora Toma

Comentarii închise la accident matinal / salon de invenţii cu exponate din trupul meu / dimineţi distincte

Despre „Sf. Ioan Paleologu împărat”

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

Despre „Sf. Ioan Paleologu împărat”

Nu este deloc o întâmplare de toate zilele să poți privi, pictat pe pereții unei biserici ortodoxe, un sfânt necunoscut și neînscris în Sinaxar (adică în cartea care îi cuprinde pe toți sfinții canonizați).

 

Maxim si imparatii

 

Și totuși, cine intră smerit – cum se cuvine –, în altarul încântătoarei bisericuțe de lemn din satul Ocișor, poate privi și citi, se poate convinge de realitatea acestui fapt.

Scrie clar: Sfântul Ioan Paleologu împărat.

Și ca să nu existe nici o urmă de îndoială, nu numai că scrie împărat, ci i se adaugă și prerogativele împărătești: o coroană pe cap și un sceptru în mâna dreaptă.

Pictat la anul 1804, personajul este construit fără ezitare, fără stângăciile inerente artei religioase naive – întâlnită adesea în epocă –, și fără decorativismul ritual al artei post-bizantine.

Pictorul era desigur un biet artist anonim, care umbla din loc în loc după câte o comandă, cum se obișnuia. Lucra și după rânduielile învățate ca ucenic la vreun meșter oarecare, dar se mai inspira și din viața localnicilor, neezitând să reprezinte în pictura lui elemente străine severelor erminii bizantine – ca,  de pildă, o șa din cele întâlnite la căluții moților,  pusă aici pe spinarea asinului din scena numită „Fuga în Egipt”; ori căciuli ascuțite, negre sau roșcate, cum văzuse poate pe la nemeșii de odinioară…

Putem reține faptul că izvorul stilistic al artei pictorului nostru nu este Răsăritul bizantin (a cărui splendidă artă aulică își atinsese apogeul prin secolele 15-16), ci Occidentul, cu setea lui de real, mai precis arta Renașterii apusene (ajunsă la vârf cam în aceeași perioadă). Lumea evolua, iar mai toți iconarii de noi, prin veacurile 17-18, se înscriu în același trend.

Toate ca toate, dar de unde și de ce a apărut „Sfântul Ioan Paleologu împărat”?

Dimpreună cu prietenul meu, istoricul Dorin Petresc, am conchis că demersul anonimului pictor, de la începutul secolului 19, nu putea fi provocat decât de entuziasmul resimțit în fața unui act cu adevărat istoric al penultimului împărat bizantin, Ioan VIII Paleologu (1425-1448). Presat de repetatele atacuri ale turcilor asupra Constantinopolului, capitala mărețului Imperiu bizantin, având în ochi lacrima presentimentului prăbușirii, Ioan Paleologu cere ajutor militar Papei de la Roma, în fapt Occidentului…

Ajutorul nu a venit și, sub Constantin al XI-lea, dezastrul s-a produs. Era anul 1453…

După 350 de ani, minunatul nostru pictor de la Ocișor încă suferea în urma acestui fapt. Gestul împăratului Ioan Paleologu i s-a părut extraordinar. I s-a părut a fi primul gest, prima ofertă și invitație la ecumenism. Adică la împăcarea Bisericii Răsăritene cu Biserica Romei.

Consecința – în mica lui viață, scursă după atâția și atâția ani de la scindarea celor două Biserici creștine, în 1054 –, a fost pornirea de a-l socoti sfânt pe acest măreț împărat. Și… la pictat ca atare.

Astăzi, descoperindu-i și prețuindu-i gestul – pictor și eu, mă înclin profund în fața înaintașului meu.

 

Prof. univ. Liviu Lăzărescu

 

sursa foto http://www.crestinortodox.ro

Comentarii închise la Despre „Sf. Ioan Paleologu împărat”

întâmplare

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

artist Zamfir Dumitrescu, Compoziţie cu ferestre

 

Deschid fereastra
Somnoroasă
Noaptea-şi ridică imensele cortine
Cu-n nechezat de aripi
Tot cerul se revarsă-n mine

Miei albi de nori
Se joacă acum în voie
Sub epiderma albăstruie

O aripă de vultur
Imi iese din retină
Caută frenetic
Cuibul-ghirlandă
Căzut
Pe-un colţ de stâncă

Pe palma dreaptă
Am desenată
Linia orizontului-
Iluzia
Ce
Mă desparte de mare
Pântecul ei ascunde
Glasul tău
După o ploaie de săruturi
Naşte-n triluri
Curcubeu.

 

artist Zamfir Dumitrescu, Flori

 

Briza unui suspin
Adie
Prin dinţi de spumă
Scutură şoptind un imn
Fluturii-speranţă
Din palma stângă

Un bâlbâit de vânt
De seară
Răsfiră şerpi din fire aurii
Ii face cerc, să treacă
Sirag de stoluri
Spre câmpii.

Când soarele va adormi
Sub gene
Apare-ncet misterioasă-
Luna
Printre stufoasele

Sprâncene

 

autor Anişoara Iordache


Comentarii închise la întâmplare

Dan Mizrahi- după un an de la plecare, destinul unui muzicant

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 25/06/2011

Dan Mizrahi- după un an de la plecare, destinul unui muzicant

 

În dimineaţa zilei de 25 februarie 2010 s-a stins din viaţă , în urma unei suferinţe îndelungate, prestigiosul pianist şi compozitor Dan Mizrahi. S-a născut la 28 februarie 1928, a început să studieze muzica la vârsta de patru ani,   a fost primit la Academia de Muzică  din Bucureşti ( Conservator) când nu împlinise încă nouă ani, era un copil minune, dar legile rasiale l-au oprit  la începutul unei cariere strălucite. În 1941 pleacă în Palestina, aflată sub mandat britanic, studiază la Academia de Muzică din Ierusalim, o absolvă în 1945, când revine în Bucureşti, continuă studiile la Conservator, absolvindu-l în 1948, cu nota maximă.  Între anii 1951-1953 este deţinut politic, din cauză că se întâlnise cu familia ambasadorului Statului Israel la Bucureşti, pe care o cunoştea din timpul şederii în Palestina. Este eliberat şi la 30 ianuarie 1954 este solist la Ateneu la un concert dirijat de  Sergiu Comissiona, căruia i-a purtat o recunoştinţă vie şi l-a omagiat, când acest s-a stins din viaţă, în străinătate, în anul 2005.Tot în 1954 el susţine un concert cu muzică de Gershwin,  eveniment inedit pentru România, unde compozitorul nu era decât foarte puţin cunoscut. Avea să conducă un spectacol de balet  pe muzică de Gershwin  la Opera Naţională, în stagiunea 1968-69. „Rapsodia albastră” a devenit o emblemă a artei interpretative  a lui Dan  Mizrahi. În 1997-98 va face un turneu în cinci state din  SUA, cu conferinţe şi concerte. Dar el a fost şi un slujitor al romanţei şi muzicii „uşoare” ( a compus  şi pe texte  ale poetei Tania Lovinescu). Dan Mizrahi a fost de nouă ori laureat al concursului „Crizantema de aur”, de asemenea a primit premiul criticii muzicale  „Mihail Jora” (acesta i-a fost maestru, în tinereţe), a fost  un  compozitor apreciat de public, iar viaţa sa a devenit cunoscută şi datorită    unui volum masiv , autobiografic. „Aşa a fost” (Ed. Hasefer). Cu prilejul împlinirii a 80 de ani, în anul 2008 a fost  omagiat la Ateneul Român, cu participarea unor personalităţi de prim rang ale vieţii muzicale româneşti, ca şi la Centrul Cultural Comunitar,  unde Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer  l-a felicitat şi i-a urat viaţă lungă. Nu a fost să fie.

 

sursa foto http://www.romania-muzical.ro/

 

autor Boris Marian

 

 

Comentarii închise la Dan Mizrahi- după un an de la plecare, destinul unui muzicant

Mi-e dor de tot!

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

 

Am fost odată, ca niciodată, Kalinda Elamer.
Totul a început ca o poveste, a continuat ca un miracol şi nu s-a mai terminat.
Trăiam în Shandrilla, un oraş la fel de vechi ca Atlantida, aflat sub deşerturile Saharei. Locuiam la marginea oraşului cu părinţii şi fratele mai mic. Mama era pictoriţă de primăveri, tata, muncitor pe şantierul cerului, fratele, hoţ de coşmaruri, iar eu culegătoare de vise.
Nu aveam o meserie uşoară. Trebuia să ştiu exact pentru cine sunt visele şi când şi cum să le transmit. Un fel de curierat din zilele noastre. Aveam bileţele cu numele destinatarilor, scrise foarte ordonat. Aveam multe bileţele,câte stele erau pe cer în serile senine de vară! Pe toate le-am legat de visele lor cu panglici argintii pentru a le da strălucire. Le adunam cu grijă, le aşezam în lada mea secretă pe care o încuiam cu un lacăt din nisipuri mişcătoare.
Ziua dormeam, iar noaptea împărţeam visele şi mă plimbam pe aleile din parcul stelelor. Era foarte plăcut şi interesant să vorbesc cu ele. Mă ascultau cu atenţie. Ştiau mii de poveşti despre pământeni, despre viaţa lor cu bune şi cu rele.
Mama şi tata erau foarte mândri de mine, doar fratele meu era mereu nemulţumit. Unii îi spuneau că nu prea seamănă cu mine, însă noi, fiind eram fraţi gemeni, eram aproape identici.
Alţii că trebuie să înveţe de la mine cât mai multe lucruri, însă ei nu-şi dădeau seama că tot ce ştiam eu am învăţat de la el.
Mulţi doreau să lucreze la fel de mult ca mine, însa el muncea mult mai mult la transformarea coşmarelor în vise, iar eu doar le împachetam şi le dăruiam. Dar cu toare acestea ne înţelegeam foarte bine. Timp de explicaţii nu aveam.
Într-o zi, când mă pregăteam de trimis cel mai mare lot de vise, am găsit lacătul de la ladă rupt în bucăţi. Visele erau toate împrăştiate, iar bileţelele dispăruseră. Nu ştiam ale cui sunt visele şi nici nu puteam să trimit în seara aceea si în următoarele vise, nimănui.
“Cum să-mi dau seama care sunt visele lui Mary Green, sau ale micutului Charley?”
Mi-au trebuit săptămâni întregi să le ordonez din nou. Încă nu ştiu cine a fost făptaşul! Acest lucru mă preocupa mai puţin, deşi voiam să aflu.
Primeam zilnic reclamaţii peste reclamaţii de la angajaţii personali ai creierului fiecărui visător. Toţi îşi aşteptau visele. Nu mai aşa îşi primeau leafa. Cum să-i liniştesc?
În fiecare seară trimiteam sute de vise şi stăteam până la răsăritul soarelui. Atât aveam voie să lucrez, până la răsăritul soarelui. Dimineţile mele erau din ce în ce mai neliniştite. Trebuia să găsesc o cale pentru rezolvarea problemei, culegerea, împachetarea şi livrarea viselor la timp. Mi-a venit o idee: să fac o cerere de concediu fără plată, s-o predau paznicului de la poarta principală a nopţii şi să plec. Locul meu să fie luat de serviciile secrete ale cerului, de stele…

 

Vederi romantice, artist Zamfir Dumitrescu

Am simţit o mână caldă care mă legăna uşor, amintindu-mi că este ora şase şi trebuie să mă pregătesc pentru şcoală.
Încurcată, încă printre vise şi probleme, am deschis ochii privind zorii zilei, care tocmai îmi băteau în geam. Cum nu era timp de pierdut, am sărit din pat şi …după o jumătate de oră urcam bulevardul spre şcolă. Mi se derulau în memorie episoadele visului din noaptea care tocmai a trecut. O uşoară undă de melancolie m-a cuprins. Aveam senzaţia că am pierdut ceva. Da, am pierdut un vis, mi-am zis în gând. Un vis neterminat. Doream să transmit ceva stelelor! Să le spun că nu am fugit de muncă! Să le explic printr-o poveste, că locul meu nu este acolo, printre ele, ci aici în lumea mea, lumea cu dor. Dor de toate!
Să le povestesc că mi-e dor de ele când veghează cerul în cântec de mister, de pajiştile înflorite, în dimineaţile de primăvară şi vară, din taina bobului de rouă, de marea care mângâie rănile ţărmului cuprins de seară, de păsările în concert pe scena vântului, adormind apoi pe margine de nori, de pădurile care nasc frumuseţea din maternitatea pământului, de…
Aici eu pot cuprinde cu o aripă chitara de flăcări stinsă în cântecul mierlei, iar cu cealaltă să deschid cerul şi să urce în zborul clapelor plânsul ciocârliei.
Aici vioara îşi limpezeşte notele pe malul râului din strune, solfegiind odată cu păsările fără grai, iar lumina le veghează tăcerea în răspunsuri fără întrebări.

Mi-e dor să privesc cerul invadat de fluturi sub priviri de îngeri care pot săruta spinarea curcubeului şi pot prinde urmele viselor care fug.
Mi-e dor să ascult plânsul rugăciunilor împământate în bobul de grâu , să urmăresc zborul amintirilor eliberate care îmbrăţişează viitorul închis în lava ţesută-n iceberg-uri, să văd umbrele valurilor cum desfac negurile în albatroşi.
Mi-e dor de serile când pe marginea cerului tăcerea îmi tiveşte genele, iar la asfinţitul nopţii vuietul din bobul de rouă îmi descoase visele care ard în flăcări albastre şi le sting cu verdele din ochii mamei!
Aş vrea să iau bucăţi din cerul vieţii mele agăţat de capătul lumii, să refac legătura cu amurgul ascuns în iarbă şi să privesc…cum verdele şi albastrul îmi aleargă ochii, inima, paşii prin cotiri la stânga, la dreapta şi iar înainte…cu încetinitorul.
Mi-e tot mai dor să scriu pe acest colţ de ţară, unde răspântii, abisuri, ciocniri, învolburări înfloresc de-a valma, unde lumina cade altfel pe flori, sufletul face vocalize odată cu ciocârlia, mugurii înverzesc singuri, cuvintele se adună în stihuri fără şedinţa de cenaclu, pământul geme de greutatea istoriei, aici unde Dumnezeu vorbeşte cu mine prin îngeri.
Azi scriu pe nori cu ochii soarelui şi stau tolănită pe umărul speranţei, şoptind pădurii în cuvinte de muşchi, ferigi, poteci, despre stâncile dezbrăcate, urşii fără bârlog, suspinul florii de colţ… verdele de sub talpa pietrei, apoi alerg pe drum de speranţe, aruncând cu bucăţi de rai.
Vreau să ajung aproape de stele. Cer ajutor moşnegilor logodiţi cu infinitul, mă ascund în palmele lor unde dorm poveştile, unde plâng amintirile, unde se alintă umbrele… Pe albastrul timpului amestec o bucată de vară cu stropi din iarnă, torn o mână de flori primăvăratice peste melodia ritmată a toamnei, tai inima aprinsă cu rază ascuţită din podul cu vechituri, fierb o porţie de suflet în suc de lumină, amestec totul şi… îmi imaginez câmpuri de mătasea broaştei, ape egalând limpezimea cerului, flori cu stamine de stea, miei în frac de lapte, soare de foc celest, luna din rouă bătrână, copacii cu frunza plânsă, voaluri de vânt feciorelnic, zăpada de ploaie ciobită…şi strig: mi-e dor, mi-e dor de tot!

 

autor Ana Maria Gibu

 

sursa foto http://www.zamfirdumitrescu.com/

Comentarii închise la Mi-e dor de tot!

La ce bun?

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Mâna îngheţată. Praf. Zâmbet şters. Scrisoare. Molii. Şi mai mult praf. Dulăpior cu mirodenii. Sulf. Ouă stricate. Nu, aşa nu merge…oricât de disparate ar părea, legătura există. Mintea umană nu e un aparat aleator bun. Mă gândeam că singurul mod în care aş putea să-mi potolesc mintea, să nu-mi mai fie frică, ar fi să nu mă mai gândesc. Sau să mă gândesc la nimic. Pare simplu. Încerc să mă sustrag de la temerile mele absurde şi să le concretizez    într-un şir fără cap şi fără coadă, care să mă convingă de faptul că eu singură îmi insuflu teama, şi că asta se poate rezolva foarte uşor prin detaşarea de anticipare. Dar uite că nu reuşesc. Anticiparea continuă să existe, oricât mă străduiesc să o îndepărtez…nu mă pot absolvi de nicio vină, pentru că nici măcar nu pot să-mi induc noţiunea de aleator. Iată…mâna îngheţată (cu care şterg) praful (pe care îl suflu în 3 zări cu un) zâmbet şters (pe care nu mi-l pot stăpâni când recitesc acea) scrisoare (mâncată de) molii (care sunt atrase) de şi mai mult praf (în) dulăpiorul cu mirodenii (unde nu ar avea ce să caute) sulf (care miroase a) ouă stricate. Oricât aş încerca, nu mă pot detaşa de legătura inerentă care leagă totul de orice. Nu mă pot abţine să nu realizez că orice acţiune de-a mea şi orice gând va determina un altul, şi după aceea un altul, sfârşind prin a nu mai putea să adorm, măcinată de gânduri. Şi tocmai această premeditare a faptelor mă va împiedica să adorm.

 

Portrete, artist Zamfir Dumitrescu

 

Întotdeauna am susţinut că felul în care se succed zilele este un şir alternant de alb şi negru…în fine, bine şi rău, plăcut şi…mai puţin plăcut, etc. Ceea ce înseamnă că dacă azi va fi o zi îngrozitoare, şansele scad ca ziua de mâine să fie la fel. E un mod pretenţios de a spune “după ploaie vine soare”. Însă e perfect adevărat. Şi nu e minunat cum te poţi delecta veşnic cu propriul optimism, socotind că perfecţiunea zilei de mâine este garantată de imperfecţiunea zilei de azi?

Din nefericire pentru mine, şi pentru oricine ar fi conştientizat modul acesta de desfăşurare al lucrurilor, merge şi invers. Dacă azi a fost totuşi o zi perfectă? Daca azi ai simţit că te bucuri de tot ce are viaţa să-ţi ofere, dacă te-ai simţit norocos şi ai zâmbit cu indulgenţă celor care îţi povesteau bucuriile lor, spunându-ţi în sinea ta că habar nu au ei ce înseamnă cu adevărat să fii fericit? Dacă azi, să spunem, 16 februarie 2009, ai fost încredinţat că deţii nişte adevăruri pe care le ştii numai tu şi care te ridică deasupra celorlalţi? Să-i spunem revelaţie. “De azi, nimic nu mă poate atinge, nimic nu îmi poate lua noua conştiinţă de care mă bucur. De azi, pot fi veşnic fericită, fie şi numai amintindu-mi de ce am simţit astăzi.” În repetate rânduri mi s-au perindat în minte gânduri de acest gen, înăbuşite şi ele de o siguranţă de sine absolută. Însă o data cu evocările repetate ale fericirii resimţite, apare la un moment dat, fără să o poţi opri, vorba aceea arhifolosită: “Nu se poate mai bine de atât”.

Şi cred că de aici începe problema. Ce faci în momentul în care concluzionezi că nu se poate mai bine de atât? Păi, bine, ai ajuns la apogeul speranţei şi al poftei de viaţă. Şi de acuma încolo ce se întâmplă? Ştii foarte bine în sufletul tău ce se întâmplă. Alternanţa vieţii intră în vigoare, încă înainte de a fi depaşit momentul. “Dacă azi a fost cum a fost, scad şansele ca mâine să fie la fel”…şi uite aşa îţi dai seama de efemeritatea puterii nou dobândite. Ţi-e destinat să fii rege pentru o zi. Şi tristeţea e că nu ştii niciodată cine urmează la tron, cine va veni să îţi spună “tanti, ţi-a trecut rândul”. Nu poţi să ştii de la cine va veni lovitura de stat care îţi va tulbura pentru totdeauna siguranţa şi frumuseţea acelei zile.

Devii bănuitor. Suspicios. Te uiţi în stânga şi în dreapta, la feţele oamenilor, la norii palizi care plutesc deasupra infinitului de beton, la maşinile colorate care opresc la semafor…şi nu te poţi abţine să îi bănuieşti pe toţi. E nevoie de atât de puţin, de o disonanţă atât de mică în melodia care te posedă, încât paranoia nu întârzie să apară.

Totuşi, viteaz ca un războinic care îşi apără domeniul, te înarmezi cu grijă şi răbdare şi te pui la pândă, pregătit să înlături orice încearcă să-ţi taie calea. Somn, ore târzii, teme, fratele care are chef să te sâcâie, oameni cu probleme, orice poate constitui o ameninţare. Şi apare acel moment, cu care sunt eu însămi destul de familiarizată, în care simţi că trebuie să te rupi de tot şi de toate şi să stai undeva, la adăpost de vânt şi praf, să respiri liniştit. Astfel te poţi bucura în tihnă de ziua perfectă pe care ai încercat cu atâta îndârjire să o protejezi. Dar   ţinând-o închisă, nelăsând-o să înflorească, ea se stinge. Bucuria neîmpărtăşită e la fel de goală ca un cadou nedăruit. Aşa că ea se va disipa încetul cu încetul, în timp ce tu încerci să ţii cu dinţii de ea. Se va transforma în praf amărui, care îţi va irita gingiile şi cu care, în cele din urmă, te vei îneca.

Asta este totuşi cazul fericit în care reuşeşti să te izolezi cu succes. Trecerea treptată de la lumină la semi-întuneric nu-ţi va răni ochii. Ce se întamplă însă dacă nu eşti capabil să te retragi şi continui să te lupţi pentru dăinuirea clipei tale revelatoare?

Vei lovi în stânga şi în dreapta, cu sudoarea şiroindu-ţi pe obraji, doborând rând pe rând toate pietrele mici care consideri tu că ar putea să răstoarne carul mare. Soarele apune, se lasă frigul peste câmpul de luptă. Ai reuşit. Ai doborât absolut tot ce ţi s-a împotrivit. Aburi sângerii se ridică din străzile împânzite de cadavrele circumstanţelor negative, ale condiţiilor meteo neprielnice, ale oamenilor răuvoitori, ale maşinilor predispuse la accidente, ale animalelor turbate. Prevăzător, te indepărtezi rapid, pentru că priveliştea deprimantă ar putea să-ţi tulbure fericirea. Închizi ochii şi mergi mai departe, zâmbind mulţumit, când deodata, undeva într-o zonă aparent fără blocuri, un ghiveci de flori se sfărâmă de creştetul tau. Durerea asurzitoare amuţeşte melodia delicată care te ţinea pe picioare, şi confuz, te prăbuşeşti pe asfalt. Cu o ultimă sforţare, priveşti în jur şi observi un bloc cu 5 etaje, la fiecare etaj aflându-se un balcon plin cu ghivece de flori. Doborât, cu lacrimile şiroind pe obraji, tot nu eşti în stare să îţi dai seama de unde a căzut ghiveciul. Şi închizi ochii, aşteptând ca alternanţa vieţii să îţi aducă în braţe o zi mai bună.

 

Cam aşa concep eu depresia. E uşor de înţeles de ce atât de puţini mai speră, pentru că în fond  blestemul care ne urmăreşte pe toţi e anticiparea. Când ştii că ceva trebuie să se întâmple, dar nu ştii niciodată de dinainte de ce şi de unde va începe să se deşire tot. Dacă nu aş fi prevăzut că ziua mea perfectă va fi întunecată până la urmă de factori răuvoitori, nu m-aş fi zbătut degeaba şi poate m-aş fi bucurat mai mult de ea.

Comit însă aceeaşi greşeală la nesfârşit. Mă las târâtă de şirul gândurilor, într-un univers al presupunerilor şi al premeditărilor, care mă distrag în permanenţă de la acţiunea propriu-zisă. Din afară, arăt ca un om veşnic în cumpănă, care îşi gândeşte fiecare mişcare şi constată că tot nu ştie pe unde să o apuce.

Acum încerc să stau cuminte. Mai iau o gură de cafea. Mai citesc o pagină de carte. Şi mai aştept. Nu-mi pot înfrâna instinctul, nu-mi pot regla presiunea sângelui. Dar pot să încerc să am răbdare. Mai e puţin şi se termină şi ziua de azi, iar mâine voi avea altele pe cap. Mâine va fi altfel. Aşa că, la ce bun?

 

autor  Alexandra Bârsan

Comentarii închise la La ce bun?

Portretul unei femei invizibile

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Ascunsă în spatele unor ziduri-cochilii

îţi aud strigătele,

de bucurie, tristeţe sau disperare,

după intensitatea lor

îţi imaginez trăsăturile, cearcănele şi umezeala care te împiedică să desluşeşti exact

locul unde se află clanţa,

urechea unui muzician orb îţi traduce strigătele

atraşi de mirosul lor, se aud noaptea lătrături la ferestrele zidite ale cochiliei tale,

se licitează dreptul de a ţi se face portretul în culori, câştigă un pictor surdo-mut

bate cu pensula în pereţii cochiliei şi recunoaşte după strigătele tale culoarea părului şi lacrimile din ochi,

astrologii îţi prezic momentul naşterii perlei,

o mare casă de modă o va vinde  unei femei vizibile,

femeia invizibilă nu există, spuneți,  dar nimeni nu a avut curaj s-o nască,

în nopți cu lună plină marinarii aruncă năvoade vrăjiți de cântecul ei,

fiecare femeie se crede o dată-n viață invizibilă și inventează lanțuri în care se prind pescarii pe care nu-i așteaptă

nimeni pe uscat,

femeia invizibilă nu vrea să aibă chip,

se lasă sedusă cîteodată de chipuri efemere oglindite în  ferestrele cochiliei

apoi redevine femeia fără chip căreia nimeni nu-i poate reda adevăratul chip,

aceea care- i împrumută chipul nu va mai fi niciodată femeia dinainte.

 

autor Maria Postu

Comentarii închise la Portretul unei femei invizibile

lacrimi de unică folosinţă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

un singur glas mă desparte
de orbita goală a celui dintâi cuvânt
sparg toate nopţile la picioarele tale
plâng urma paşilor răniţi.

tu
cârpeşti streaşina cerului legată la ochi
eu nu mai vreau buzunare
pentru lacrimi de unică folosinţă.

 

autor Daniel Dăian

 

artist Zamfir Dumitrescu, Ferestre romantice

Comentarii închise la lacrimi de unică folosinţă

de ziuă / astupătorul de găuri

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

dimineţile au ochi mici, de iarnă,
privesc strîngerile de pe oameni
cum hainele strîmte
şi văd formele,
desene efemere de care ne scuturăm
toată ziua.

amiezile holbate, curioase de agitaţia inutilă
şi zarvă, se hrănesc cu dorinţe. energia nu soarele,
ci omul perpetuum-mobile, asemenea cobaiului
în cuşca rotativă o oferă.

amurgurile adună aburii. amurgurile adună aburii.
aburii din amurg sînt formele de pe trupurile strînse
toată ziua de haine strîmte. amurgurile se mulţumesc să inspire.

nopţile expiră. un şuierat al cărei cunoaştere ne macină
pînă în zori, pînă cînd hainele strîmte se aşează pe oameni
ţinîndu-le inima între coaste.

 

 

 

 

 

 

 

astupătorul de găuri

 

 

astupătorul de găuri se simţea important
purta mînecile suflecate pe cot îi picura mîzgă
cum sînge organic cum sînge mirositor
el nu ştia că sîngele nu poate fi mort în fiinţă
doar fiinţa în sînge
şi etapa
purta ciorapi scurţi albi vizibili
purta brăţară de aur
la piept un buzunar minuscul cu tutun şi o carte de rugăciuni
de care se distanţa argumentînd că mama i-a dat-o înainte de moarteastupătorul de găuri e ateu uneori dumnezeu cînd prinde calibrul unei găuri calde
se manifestă
trăieşte chiar dacă pare riscant
se spală pe dinţiare oglindă în baie
îşi calcă pielea pe spate şi braţe cu fierul încins
nu ţipă
se simte important generaţie după
ciorapi albi

autor Ioan Munteanu

 

artist Zamfir Dumitrescu, Flori

Comentarii închise la de ziuă / astupătorul de găuri

Atât de săracă…

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Te-am zărit în deşert
desenându-mi tăcerea
pe file vechi,
îţi doreai să plouă cu tine
peste umărul meu
şi să te risipeşti izvor de mir.

Respirai singurătatea
prin fereastra peticită cu nori
şi nu înţelegeam de ce locul meu
ardea  mocnit
într-o linişte simplă.

Mă strânge îmbrăţişarea aceasta,
e atât de săracă
încât soarele îi ia pulsul
şi-l aruncă în mare.
În adâncuri, vulcanii împletesc
sunete de foc.

 

autor Gina Zaharia

Omul din Cutie / Vasari

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Omul din Cutie

omul acesta care zace într-o cutie
strigă aaaah de parcă ar cădea din turnul înalt
capul lui bandajat ca un cadou
e tatăl meu

lucra la cărţi colorate
vedeţi
cum inima lui stă desenată
de o peniţă, pe un ecran

doctorii au zis că rechini înoată în venele lui
şi beţi de sânge beau din burta lui culoare

omul care cere să fugă din pat
în sus, în jos, la dreapta, aşezat, ridicat
fără pătură, încă o pătură,
deoparte, culcat, răsturnat, fără pătură, cu încă una
întins în liniştea cutiei sale
e tatăl meu.

nu mi-ai pus scutece, eu ţi-am pus
nu m-ai hrănit, eu te-am hrănit
nu m-ai ţinut de mână spunându-mi: nu te teme fiule.
nici eu nu te iau de mână.

 

Vasari
Catedrala şi bazarul

vântul brizelor bizare

balansul catargelor în zare

negre vapoare. Arno.
mirare. marşuri marţiale

nupţiale nopţi polare

dezgustul câinelui de vânătoare

foci albe australe
parametrul valorii miu

parsecul distanţelor improbabile

afectivul risipit pe banca de lemn

barza bărcilor de bronz

binar baroc distonal

Vasari
virtuoase ventre de soprană

ascult în tub

masa sonică a unui balet

trio cu arlechin alto

quatro balerine baltice

Vitruvius încătuşat în bolta Akadiei

Muezin neras. Skriabin.
catedrala şi bazarul

trăiesc pe lat, în jur bizarul

fantazia cărţilor de lut

prin fulgi uscata călimară

un florentin coboar-o scară..

 

 autor Adrian Grauenfels

Comentarii închise la Omul din Cutie / Vasari

ca o statuie/ aici/ arpegii şi praf

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

acum nu mai pot să visez decât dealurile şi norii

şi fornăitul motoarelor

 

nici un vapor cu batiste albe sau drum de seară

cu soldaţi aurii sau cântece din copilărie

 

nimic

pulpele femeilor dorm ca o tâmplă înghiţită

 

aerul e acum rătăcit într-un soi de prezent fără chip

şi aproape îmi ating zeul.

 

 

aici

 

 

am ajuns şi duminica în care pot să-mi închipui o moarte
în avion, lângă o femeie tânără cu părul cerealier şi ochii mari
oarecum speriaţi de partea monstruoasă a frumuseţii,

cu o rochie încreţită dedesubt cu două picioare care vântură
între ele un aer organic
şi câteva priviri arhaice de rămas bun,

mai jos pământul în formă de cactus zemos şi zdrobitor
ca un covor de mătase,
dealurile şi norii ca cele câteva zile sau ani dormind pe o parte.

 

 

 

 

arpegii şi praf

 

 

în timp ce treceam prin oraşul meu de provincie legănat

în burta unui mare bocanc
printr-un spaţiu torid şi picurat cu sânge distilat
poate fiindcă eram atârnat de mijlocul pieptului tulbure
cu un cârlig gros exact prin gaura cheii
în locul pe unde se spune că intră sau ies cuvintele vieţii
m-am întrebat şi eu aşa într-o doară ce-i viaţa
am spus un doamne ajută cam fără ecou, copilăresc,

în staţie un câine dădea domol, scrutând orizontul, din coadă.

 

autor Dan Iordache

Comentarii închise la ca o statuie/ aici/ arpegii şi praf

Unde pleci?

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

4 vederi, artist Zamfir Dumitrescu

 

Unde pleci?

Unde pleci? Unde?
Nu există loc pentru cel
Care nu are unde să plece.
Locul poate fi un pustiu,
Un poem, un chip de om,
O inimă dezvelită.
Dar nu există loc în neant.
Neantul este în noi?
Doamne, ferește, Domane
Tu nu exiști în Neant.
Deci unde plecăm.
Am spus simplu – după țigări.

Numele meu este poet

Numele meu este poet,
Chiar dacă voi nu-l cunoașteți,
Umblu, mănânc, iubesc,
Uneori nu găsesc cuvintele,
Alteori visez sau inventez,
A fi poet nu este mai mult
Sau mai puțin decât savant, cioplitor
În piatră, scriitor de vagoane,
Cerșetor, asasin, procuror,
Președinte de stat, cum nici privighetoarea
Nu se deosebește, zoologic vorbind,
De o furnică lucrătoare, de un trântor trufaș.
Doar atât – poetul iubește tot ce întâlnește.

Comentarii închise la Unde pleci?

Caut lumina / Plânsul bucuriei

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Caut lumina

O gură de lup muşcă din noaptea sticloasă
cu paşii grei trezesc pietrele drumului
şi mă agăţ cu braţele de zborul păsărilor
care încă-mi mai cântă prin gânduri.
Peretele orizontului se apropie mereu
şi-l proptesc cu ochii să nu cadă.
În gara din amintiri băncile sunt goale,
n-a mai trecut nici un tren de noapte.
Mi se pare că văd doar ferestre aliniate
cu perdelele lăsate cum intră prin oase
ca prin tunelele din munţi.
Îmi înfloresc narcisele bunicii în palme
nu înţeleg ce se întâmplă cu mine primăvara,
florile de liliac îmi şoptesc cu miros de femei
pe care nici nu ştiu dacă le-am uitat
ori se aştern prin mine în poieni
ca la umbra unui stejar fără moarte.
Caut lumina de care mă adăposteam
sub corolele  de şoapte ale unui clopot
în seara când lăcrimează icoanele
o picătură de mir pe florile de crin
noaptea îmbracă sutane de călugăriţă
şi ascultă cântecul îngerilor

 

Plânsul bucuriei

Îmi scriu poemele, nu-mi schimb obiceiul
nu arunc culori pe pânze,
păşesc înaintea mea cu câteva clipe
cu speranţa ajungerii din urmă.
Mă culc cu noaptea în braţe, vulgară
îmi smulge simţurile din rădăcini
şi le aruncă pe rigola dimineţii.
Scap speriat ca un porumbel fără aripi,
fac paşi suferinzi pe pământ
şi nimeni nu mă vede.
Dreptatea mea e uitată
vreau doar la răsăritul soarelui
să mă risipesc o clipă,
să-mi plâng bucuria-n cuvinte.

 

autor  Llelu Vălăreanu

Comentarii închise la Caut lumina / Plânsul bucuriei

visează-mi

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

găseşte-mă

găseşte-mă în reguli

pe care nimeni nu le mai respectă

găseşte-mă-ntre cos şi sin

sunt doar un număr prim

nefolosit

 

dezbracă-mă

atât îţi cer

să mă dezbraci

mi-e prea cald de mine

 

trăieşte-mă

nimic mai mult

trăieşte-mă o singură dată

doar aşa pot avea două vieţi,

pe cea din urmă

n-aş vrea s-o ştiu

 

adoarme-mă

lasă-ţi cămaşa de mătase purpurie

de pe umeri

pune-mi sedative jucăuşe-n ceai

şi lasă-mi somnul

moarte a-mi fi,

una dintre cele plăcute

 

şi visează-mi

visează-mi zăpezi în nopţile de vară

visează-mi ceva

cu ochii larg deschişi

din mine

 

autor Gabriel Bota

Comentarii închise la visează-mi

O lacrimă bătută în cuie

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

O lacrimă bătută în cuie

De când Iisus
a fost crucificat

mama mea Maria

umblă printr-o lacrimă
bătută în cuie

azi-noapte am visat
că ea a venit pe la mine

dimineaţa am găsit
uşa deschisă…

 

autor Rodian Drăgoi

Comentarii închise la O lacrimă bătută în cuie

CONTRARIA (Dialog II)&Dialog

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Starea I

Șah pe tabla vieții

cerul s-a decolorat
la asfințit
i-a crescut o altă inimă
aud scâncetul ploii înfundat
în catifeaua veche albastră
din pieptul vânjos cad picături cu sunet metalic
pic și pic neîncetat descântec
se lasă marea necuprinsă peste cortina roșie
ca un trup însângerat
din care ai putea să muști cu sângele prelins
dar se înfing colții în țesta orașului de plumb
desenat
deasupra patului
trag cu coada ochiului
uite a mai căzut un dinte zornăind în burta femeii de argint
s-a mai desprins o geană de pe obrazul vântului turbat
culeg petale de trandafir nobil putrezit
și stau și număr
și număr și stau
dar nu mai trece nimeni
în insula himerelor îmi scald picioarele
în apa năclăită de sudoare
pot ghici
trâmbițez din glas de înger
zâmbesc lung și mut patrioților
le-mpart table de șah cu pioni nebuni regi și regine
mă las în mâna lor moale ca o plastilină remodelabilă
da chiar mă puteți muta
când obosesc zic pas
și am să stau o tură

Cu trâmbiţe măreţe
Cortinele albastre
Grele
Coborând au amorţit

Cine a ucis Soarele?

Sângele din asfinţit blestemă
Asurzitor argintul ploilor
Se înteţeşte

Fecioara vătămată
Noaptea
Sfădeşte iepele morţii
Gata să muşte în colţi de fier
Dar află pace

Acum îi este vremea

Starea a II-a

…şi se înfricoșează de oamenii
fără de poeme în dreptul inimii…
pe când eu doar
mi-ascund iubirile furate
să trag din ele
ca din nişte pipe veşnic umplute
cu fluturi vii
mi-acoperi gura
şi tac
şi taci
doar paşii ascuţiţi sincron
respiră dureros sub caldarâm
desoperim triunghiul desenat
pe o margine de timp
faci semn
şi-mi pregătesc ghenunchii
pentru o ultimă plecare

Întoarce chipul dinspre
Stricăciunile zădărniciei

Mai fă un pas
În preamărirea vieţii

Iată Eternitatea !

Rosteşte-şi Numele
În şoapte
Cu dulcele vers
Al inimii vii
Din margine de timp

Perpetuu

Starea a III-a

Dar mă petrec
în pas de nimfă
și mă cobori
pe trepte de nisip
în catedrala sacră
să scriem pe tavanul iluzoriu
o altă mahabharata
metiselor pierdute
printre rânduri
avem grămezi de timp
dosite în unghere
stau crucifixele de piatră corodată
și îngerii topiți
în cenușiul umbrelor.

pe cei căzuți
îi-om converti stingându-le
buzele arse
cu apa Iordanului din noi
heruvimul o să le șteargă pieptul
să poată degusta eternul și-mpăcarea
pe când cu glas de sărbătoare
noi le rostim
aceeași rugă de Te Deum
la căpătâiul gropii
ce luminează-n chip de torță.

Inima regelui Stăsăcadă
Încoronată cu spinii urgiilor
Loveşte în racla sluţită
De strigătele cele de din afară
Ale celor ce-au fost

Veniţi fiii rănii celei vechi!
Veniţi şi plângeţi laolaltă
Zdrobirile noului astru
Ce acum încă se află

Sursa imagini, Deviantart.

 

autori : Dorina Ciocan şi Ramiel

Comentarii închise la CONTRARIA (Dialog II)&Dialog

poezia banalului nu tocmai aşa de banal

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 24/06/2011

Mecanismul

 

Cînd ţi se strică vreun obiect,

eventual, mai ales unul drag,

începi să intri în panică.

Vrei să-l repari cu orice preţ, să fie iar totul cum

era odată.

Astfel, odată obiectul reparat, visul paradisului pierdut

poate continua nestigherit.

 

Şi cine altcineva mai îndreptăţit a repara

obiectul distrus poate să fie decît

Instalatorul? Maistrul (nu maestrul)? Nea-ul?

Un tip cu nume banal

(Vasilică, Costică, Fănică,

Gheorghe, George, Ion/Ioan,

Fănel, Stănică, Petrică)

care nici măcar n-are bunul simţ

să iasă cu ceva în evidenţă – orice –

rama de la ochelari, branţurile de la încălţăminte, cusătura buzunarului.

Nu, deloc. Un ins oarecare deşi

ha-ha, atît de specific în nespecificitatea sa certată cu

ideea de personalitate.

 

Şi totuşi insul are ceva al lui,

ceva datorită şi în faţa căruia unul ca mine – expert

în tehnica iluzorie a cuvintelor – se simte

mic, stingher, hingher lipsit de obiectul muncii

(atît la lasou cît şi la potăi):

nea-ul cunoaşte mecanismul.

Şi-l cunoaşte bine, nu aşa de-o părere.

Fiecare rotiţă a mecanismului se învîrte

precis, atît în mecanismul propriu-zis

cît şi în mecanismul din mintea lu’ nea’.

 

Pe cînd în capul meu ce să se învîrtă?

Sentimente, gînduri, emoţii, cognitivităţi,

teme şi motive poetice, semnificaţia titlului,

figuri de stil…

treburi pe cît de precise pe atît de vagi,

treburi, ce s-o mai lungesc atîta,

de-un romantism absolut.

 

autor Mihu Iancu

Comentarii închise la poezia banalului nu tocmai aşa de banal

Mediul este Mesajul

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

100 de ani de la naşterea lui Marshal McLuhan: Mediul este mesajul

„Este important să înţelegem că mari transformări în comportamentul oamenilor sunt legate de adaptarea de noi instrumente”. J Z Young

 

Exact acum 50 de ani, în 1961 o carte numită Galaxia Gutenberg circula între intelectuali şi literaţi ca o nouă Biblie a culturii şi a comunicaţiei contemporane.
Autorul: Marshal McLuhan un canadian necunoscut, născut în 1911,
profesor de comunicaţii la universitatea din Toronto
cerceta revoluţia conştiinţelor şi rezuma impactul tiparului mecanic
în formarea artei şi a literaturii moderne.
Cu viteza luminii cartea a devenit best seller reformând
programele şcolare şi gândirea academică.
Mc Luhan a studiat minuţios progresul şi răspândirea tehnologiei
de la cultura orală şi până la cultura tipografică care este
atât de importantă umanităţii. 3 ani mai târziu, în 1964 publică
o altă lucrare monumentală: Understanding Media, înţelegerea mediei, un subiect care
parcurge cu precădere cariera lui McLuhan. Întrebarea care o ridică autorul
este cum afectează tehnologia culturile tradiţionale, populare,
şi inter relaţiile membrilor într-o comunitate dată.
Multe din perceptele şi noţiunile lansate de McLuhan sunt imediat asimilate:
media, satul global, conştiinţa colectivă uniformizată de translaţia
ei în mediul virtual. Să nu uităm că aceste postulate sunt făcute
la o vreme când televiziunea era în faşă iar Internetul încă nu fusese
inventat. Dar McLuhan extrapolează fenomenul tipografiei care din sec XV
a înaintat vizualul în detrimentul oralului fonetic.
De aici esenţa conceptului că noua tehnologie afectează cogniţia
care la rândul ei modifică socialul prin schimbarea percepţiei
şi al experienţelor vizuale la care suntem supuşi.
Vizualul tipărit sau răspândit electronic domină cultura modernă şi
foarte repede faxul, computerele, reclamele Coca Cola sau moda D&G devin
noile divinităţi, „mult mai mulţi oameni vizionează TV şi reclamele
Michael Jordan decât găsim în biserici”, avertiza McLuhan
cu celebra sa fraza „devenim cea ce posedăm”.
O altă prezumpţie interesantă este aceia că lumea noastră a fost fragmentată
de tehnologie. Starea de panică era normală în culturile orale care
băteau tobele la o iminentă primejdie care ameninţa tot tribul, dar noi nu
mai acceptăm această unitate ci suntem dispersaţi de preferinţele
noastre modelate de noile medii.
Tot McLuhan dezvoltă impactul tiparului asupra noastră. Cităm:
„Tehnologia implica o schimbare morală. Tipografia modernă este
responsabilă cu detribalizarea individului. Tiparul a dus alfabetul
fonetic mult mai departe decât erau în stare să o facă manuscrisele evului mediu.
Tiparul a devenit astfel o tehnologie individualistă. Dacă omenirea
va decide să înlocuiască tehnologia vizuală cu una electronică
individul va fi din nou afectat ca atare. Să nu uităm că
o treime a creierului uman este ocupată cu procesarea mesajului vizual.
De aceia vizualul este atât de puternic adresat de toate mediile
moderne, în căutarea efectului scontat.
McLuhan demonstrează că omul devine o extensie a tehnologiei pe care şi-o asumă”.
Aceasta extensie trebuie explicată. Este vorba de o prelungire
artificială a minţii şi a capabilităţii umane într-o direcţie care este nouă.
O lopată cu care săpăm o groapă este o extensie a mâinilor şi picioarelor
umane. Un microscop sau un telescop ne conferă un extra simţ al vederii
, o extensie a ochiului. O şi mai complicată extensie este automobilul
ca o prelungire a mişcării. Rezultatul este acelaşi doar cere mai puţin
efort şi distanţa parcursă este mult mai mare indiferent de condiţiile climatice.
Înţelegem cu uşurinţă aceaste noţiuni, dar nu la fel este când McLuhan
discută amputarea ca un contra efect al extensiei.
Orice extensie tehnologică amputează o altă extensie. McLuhan
foloseşte câteva exemple: arta scrimei care dispare când apar armele de foc.
Automobilul a amputat mersul pe jos, telefonul a extins vocea la distanţă
dar a redus arta corespondenţei în scris.
Autorul ne arată că noi umanii am fost fascinaţi de extensii în timp
ce preferăm să ignorăm şi să minimalizăm amputările. McLuhan intuieşte
pericolul acestui fenomen, ulterior s-a dovedit de pildă, că automobilul
sacrifică ecologia şi sănătatea globală în favoarea comodităţii.
De mult timp se spune că americanii sunt vietăţi cu 4 roţi.

**

Un capitol interesant în Galaxia Gutenberg discută modificarea universului auditiv în cel vizual şi conflictul civilizaţiei cu lumea electronică. Un fizician von Humboldt scria :
” Omul trăieşte printre obiectele sale, sentimentele şi acţiunile sale
depind de percepţiile sale. Precum viermele de mătase care-şi toarce
din el însuşi firul, o limbă naţională trage în jurul poporului căruia îi aparţine un cerc
magic din care individul nu poate ieşi decât în măsura în care intră în cercul altei limbi”.
Dar cine ne serveşte percepţia dacă nu media, ziarele, radioul, televiziunea
care ne setează conştiinţa cu o realitate culeasă şi delivrată consumatorului.
Îmi aduc aminte de poetul Louis Borges care protesta astfel: Eu sunt Louis Borges
pentru că mi s-a spus că mă cheamă Louis Borges.
Acceptând perceptul că fabricăm şi modificăm scule care la rândul lor
ne modifica viaţa e necesar să examinăm cu atenţie noţiunea de medie. După McLuhan media trebuie studiată
aprofundat şi nu mesajul transmis. Autorul insistă în ideea că media este cea
care influenţează societatea, calitatea şi esenţa mediei este ce ne interesează.
Iată exemplul său preferat: becul electric. Becul este o medie fără
conţinut, dar el crează atmosferă prin simpla sa existenţă funcţională.
Becul are un efect social imens, el oferă omului spaţii luminate în loc
de un întuneric ostil. Becul electric ne extinde orele de alertivitate şi producţie.
Mediile diferite cer participări diferite.
Să ne gândim la efervescenta cinematografului care a devenit atât
de atractiv pentru că stimula vizualul unui spectator static. Şi nici
nu i se cerea participare sau abstractizare, în final filmul rezolva dramele
propuse. Televiziunea, cu o mai slabă definiţie a imaginii
a impus o altă medie, mai dificilă, care cere spectatorului să înţeleagă
conţinutul sau să extragă umorul din scenele de situaţie sau din desene animate.
Similar cu participarea redusă în a citi o carte faţă de extremul stres
la care ne supune susţinerea unui dialog.
McLuhan împarte media în două categorii: „caldă” şi respectiv „rece”.
Mediile calde sunt cele puternic vizuale, secvenţiale şi logic lineare, ca de exemplu
filmele, lectura, fotografia, radioul.
Media rece cere participare şi înţelegere a unui total construit din părţi fracţionate.
Exemple ar fi televiziunea, benzile desenate, jazzul.
Spre sfârşitul vieţii McLuhan a încercat să pună bazele unei argumentaţii ştiinţifice
scrierilor sale. El propune termenul tetrad, sau 4 întrebări, cu care
să scrutinizăm nouă cultura şi evoluţia ei.
Întrebările sunt:

1- Ce extinde media?

2- Ce o face demodată?

3- Ce recâştigam prin evoluţia mediei?

4- La ce duce tehnologia dacă este extinsă exagerat ?

Revoluţia electronică s-a instalat brutal în viaţa noastră, mult mai repede decât a făcut-o tiparul, şi iată că totul se schimbă: individul, familia, educaţia, ocupaţia, toate sunt perturbate de extensia comunicaţiilor electronice. Dacă în sec XX banii se câştigau
din producţie, transport şi comerţ, azi banii se fac în transferul
de informaţie. Riscăm un nou tribalism, tehnic, rece şi inevitabil.
Din nou, nu conţinutul ne modelează, ci felul în care percepem, receptam şi folosim media.
Azi Internetul şi Televiziunea ne oferă acces instantaneu la evenimentele planetare.
Un sfert din populaţia planetei vizionează simultan un eveniment sportiv, religios sau
o tragedie de mari proporţii. Pe de altă parte aceste tehnologii amputează
legăturile intime ale familiei bazate pe comunicarea frontală, orală.
În multe familii de azi, copii nu-şi mai văd părinţii, ei comunică prin telefon sau net
anihilând nevoia contactului direct. În multe întâlniri amicale
deconectarea televizorului reduce discuţia la linişte. În sec XXI
cinematograful tradiţional va dispărea înlocuit de TV şi transmisiile video digitale.
Preferăm comoditatea fotoliului de acasă în locul actului social de
a merge la cinematograf. Exagerarea comunicaţiei celulare şi fotochineza
inerente noii tehnologii inhibă nevoia discuţiilor libere,
plimbările pe afară, ca să nu pomenim de pericolul radiaţiei amplificată de miriadele
de aparatele mobile care ne înconjoară.
O ultimă observaţie. Şi Galaxia Gutenberg dar şi cartea anterioară Mireasa Mecanică (1951)
sunt scrise în stilul unui mozaic format din scurte eseuri. Fiecare eseu
începe cu un citat, un articol sau o reclamă pe care McLuhan le discuta în extensie
accesând analitic esteticul sau implicaţiile mesajului. Este o tehnică
avangardistă şi extrem de apetisantă cititorului care poate accesa lectura în orice ordine
fără să piardă din farmecul şi fascinaţia acestor cărţi deosebite.
Pe mormântul lui McLuhan scrie: Adevărul eliberează. Putem să nu apreciem
ideile sale dar nu putem să ignorăm semnalul de alarmă ridicat de autor: tehnologia are
consecinţe ireversibile.

 autor Adrian Grauenfels

Comentarii închise la Mediul este Mesajul

Note de lectură. Tia Şerbănescu

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Mai întâi, mulţumesc pentru invitaţia în acest club de lectură. Bine că v-am găsit (de acum câteva zile)!:)

Am citit cu interes câteva postări din acest grup, am lăsat doar semne discrete şi, în limita timpului disponibil, o să mai citesc din lecturile voastre şi chiar am să comentez.

 Miez 2, artist Zamfir Dumitrescu

M-am gândit că nu ar fi rău să creez şi eu un topic la acest grup. Nu mă voi referi la un scriitor clasic, anume, din literatura română sau universală, nu mă voi referi nici la autori valoroşi, contemporani, aşa cum este considerat Mircea Cărtărescu. În textul meu, mă voi referi la o jurnalistă- prozator care mie mi-a plăcut cum scrie, de când i-am cumpărat prima carte apărută la „Cartea Romanească”, în 1979, şi anume, romanul, „Mai multe inele”.

Este vorba de Tia Şerbănescu, născută pe plaiurile ialomiţene, acolo unde m-am născut şi eu, în inima Bărăganului, localităţile noastre fiind apropiate.

Dar haideţi, mai întâi, să facem cunostinţă cu Tia Şerbănescu, date pe care le-am luat de pe internet:

 

Tia Şerbănescu, născută in 24 octombrie 1945, Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, este o prozatoare şi jurnalistă. După absolvirea Liceului „Mihai Viteazul” şi a Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (1968), este repartizată la ziarul „România liberă”, unde desfăşoară o susţinută activitate publicistică, inclusiv de cronicar şi reporter literar, şi conduce secţia de literatură şi artă până în 1988. Exclusă în acest an din redacţie, ca disidentă, devine corector la Tipografia „13 Decembrie” din Bucureşti, înapoindu-se, după evenimentele din decembrie 1989, la „România liberă”, exercită funcţia de redactor-şef până în 1993, când trece la „Cotidianul”, în calitate de comentator politic. Din 1998 deţine o rubrică permanentă la „Curentul”. Editorial, debutează în 1973, cu romanul “Balada celor rău iubiţi.”

 Tia Şerbănescu

Ce m-a frapat la scriitoarea Tia Şerbănescu sunt însuşirile publicisticii practicate de ea: agerime, spontaneitate, supleţe, nerv, darul de a prinde situaţii şi dialoguri ceea ce denotă inteligenţă şi uşurinţă de a scrie, numai dacă ne gândim că, iniţial, este jurnalistă, însuşiri pe care, musai, trebuie să le aibă un jurnalist.

Iată ce scrie Ioana Pârvulescu, care, la rândul ei este eseistă, publicistă, critic literar:

Nu ştiu cît de departe sînt, pe hartă, Sărăţenii în care s-a născut Tia Şerbănescu de Ţăndăreii lui Paul Georgescu, (Platoneşti, pentru cunoscători), dar e sigur că pe cei doi autori îi leagă aceeaşi cîmpie ialomiţeană, aceeaşi vervă lingvistică şi acelaşi pitoresc sudic. Cel care o influenţează decisiv, la alt nivel, pe Tia Şerbănescu este însă teleormăneanul Marin Preda: „aventura conştiinţei” o începe la 14 ani, citind Moromeţii. Mai tîrziu, în Bucureşti, prietenele ei Dana Dumitriu şi Gabriela Adameşteanu, ambele impuse ca prozatoare de vîrf, îi oferă permanenta priză la literatură şi îi cer să scrie. Romancierii interbelici pe care-i admiră, Blecher, Sebastian, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu şi, mai presus de toţi, Camil Petrescu, îi dau în vremuri aberante (ultimii ani ai comunismului) reperul unei creaţii normale, iar meseria de gazetar îi asigură un temei, o face să se simtă un profesionist al scrisului.”

 

Nu am să mă refer la toate romanele scrise de ea (care sunt în număr de cinci) am să mă rezum la câteva cuvinte despre romanul “Mai multe inele” pe care l-am citit de acum câţiva ani buni şi apoi mă voi referi la romanul pe care l-am citit ultima oară, apărut în anul 2002, “Femeia din fotografie”, subintitulat “Jurnal 1987-1989 “, la editura Compania, Bucureşti, acest roman primind premiul ASPRO.

Mi-a plăcut foarte mult începutul romanului “ Mai multe inele”, exemplificând că în viaţă există, ca şi în cărţi, oameni excepţionali :

“Adevărul e, şi aş putea începe chiar cu el, că nu mi-a fost dat să cunosc pînă acum nici un om din categoria acelora pe care cărţile citite îi descriseseră ca fascinanţi, irezistibili, perfecţi. In schimb, auzisem mereu despre exemplare de acest fel pe care le evocau cîte unii dintre prietenii mei. Poate că era cazul să mă întreb cum se face că tocmai eu, dintre toţi, n-am întâlnit un asemenea exemplar de excepţie – dar asta era. Pentru că ştiu că uneori întîlneşti ceea ce meriţi să întîlneşti. Şi chiar dacă nu întotdeauna calitatea celorlalţi justifica norocul unei asemenea întîlniri-cheie pentru dezlegarea misterului unei vieţi -, în ce mă priveşte socotit întotdeauna această şansă într-un fel sau altul meritată ; dar asta nu însemna deloc că mă resemnasem. Ştiam că ele există, speram. Deschideam o carte : nimic din ceea ce ne sileşte să excludem nu este adevărat. Şi deşi eram gata oricînd să demonstrez paradoxul acestei fraze (faptul că părea tolerantă în pofida caracterului ei excesiv), o socoteam perfectă în măsura oare semăna cu unul dintre acei eroi care o rostise, pe care-i visam şi cărora le atribuiam calităţile oare-mi lipseau. Pe vremea cînd constatasem această “caracteristica” a etapei respective a vieţii mele, sufeream de o boala nu prea grava, dar suficienta si chiar necesara ca sa te impinga sa-ti inventariezi particularitatile. Si tocmai atunci mi s-a oferit pe neasteptate sansa de a cunoaste un om fermecator.”

Pe scurt, în firul epic al romanului, este vorba despre crâmpeie biografice ale unor personaje, două aflandu-se în centru atenţiei: a lui Anton Jina, arhitect nerealizat, care se resemnează ca funcţionar instalat într-un post bun, căsătorit, care îşi adoră soţia, pe nume, Lucia, şi a lui Iosif Moga, un tânăr cu veleităţi de scriitor. Soţia arhitectului se îndrăgosteşte de  scriitor, abandonandu-şi soţul şi, în ultimă instanţă, aceasta moare iar Iosif  Moga se căsătoreşte cu o femeie, pe nume, Elena, care îi dăruieşte un fiu.

Suportul acestei naraţiuni este realismul minuţios, veridicitatea scenelor de existenţă obişnuită, cotidiană.

 

Cel de-al doilea roman pe care l-am citit imediat după apariţie (2002), este “Femeia din fotografie”, un jurnal unde găsim secvenţe temporale a ultimilor doi ani trăiţi sub comunim. Romanul său “indirect” este o combinaţie de reportaj şi eseu, cu situaţii din redacţia „României libere”, din secţia de corectură a Tipografiei „13 Decembrie” şi din medii cunoscute în exerciţiul profesiei sau aspecte din viaţa familială, care dau contur unor siluete: fiul său, Dana Dumitriu, Gabriela Adameşteanu, Radu Petrescu şi alţi prieteni din lumea literelor.

 

Ca şi în romanul anterior, citit de mine, şi aici autoarea face un preambul al acestei scriituri ca o alternativă; îndoiala o urmăreşte ca o umbră; dacă ea este sau nu o adevărată prozatoare. Autoironiile frecvente, simţul critic cu care se analizează, oare să însemne un răsfăţ, să fie vorba de acele simptome ale creatorului dând pe afară de valoarea lui şi afectând modestia? Sau, dacă mi-aş permite un citat din Blaga: „În faţa evidenţei, inteligenţa se simte nu numai dezarmată, ci despuiată însăsi de natura ei.”?!

Iată ce spune autoarea spre sfârşitul jurnalului:

„Mi-ar fi trebuit vigoarea Gabrielei [Adameşteanu] ca să fixez cum se cuvine atmosfera în care trăiesc acum, cea în care voi trăi încă un timp nelimitat de nimic – poate, de boală sau, şi mai rău, de moarte sau bătrâneţe.”

Deşi această concluzie defavorabilă pe care o naşte cu ironie şi pe care cititorul o respinge net, ca şi elogiile pe care, demult, Radu Petrescu i le adusese prozatoarei, aceasta reproducându-le  în jurnal cu umorul de rigoare,  n-ar trebui să funcţioneze ca un alibi pentru o evaluare de semn contrar, aşa cum o schiţează autoarea însăşi. Ambele diagnostice, eronate, sunt relevante pentru „psihologia” scriitoarei:

„Îmi cerea manuscrisele cu tonul cu care i le-ar fi cerut Hortensiei Papadat-Bengescu sau lui Miron Costin – cu acesta din urmă îmi descoperea mereu asemănări pe care n-am reuşit niciodată să le înţeleg, nici măcar în momentele de umor deşănţat. Fireşte că-i dădeam dactilogramele. N-am priceput nici răbdarea cu care-mi analiza fiecare rând (eu nefiind în stare de aşa ceva nici măcar cu scrisorile de dragoste) şi cu care descoperea noi şi noi subtilităţi ce nu-mi trecuseră niciodată prin cap. Complica lucrurile teribil de frumos şi te făcea până la urmă complice la această încoronare îndeajuns de falsă. (…) Nu pot să uit cele câteva plimbări din jurul Casei Scânteii căci, evident, nu concepea să mă deranjez eu prea tare. Câte un trecător singuratic se uita lung în urma noastră după ce tresărea surprins de vreo frântură de frază: «Doamnă, geniul dumneavoastră…», ce se repeta într-o monotonie de-a dreptul ameţitoare. La început, aproape că-mi dădeau lacrimile de ciudă. (…) Abia când a murit mi-am dat seama cât de mult îi datoram şi cât de singură în acele pretinse «catedrale» (cum îmi numea cărţile) mă lăsase. Omul acesta crezuse în mine şi fusese singurul care o făcuse, aşa cum, poate, ar fi trebuit s-o fac eu, ca să pot fi un scriitor adevărat. Din păcate, n-am reuşit să-mi însuşesc niciodată ceva din fervoarea sa. Un anume soi de simţ critic, dublat de o permanentă îndoială, m-a împiedicat întotdeauna să ating temperaturile la care ajungea Radu Petrescu atât în opera proprie, cât şi în relaţiile cu operele celorlalţi.”

 

Fragmentele din jurnalul ţinut de Tia Şerbănescu vor fi  inegale ca întindere şi diferite ca intensitate, cu „începuturi” şi „sfârşituri”. Din septembrie 1987 şi până pe 15 decembrie 1989, „lanţul” nu are toate verigile calendaristice, şi cele pe care le are nu prezintă aceleaşi dimensiuni. Lipseşte luna octombrie din 1987, lipsesc douăzeci de zile din ianuarie 1988; de asemenea, mai mult de trei luni, între 18 iulie şi 30 octombrie 1988; în fine, perioada dintre 15 decembrie 1988 şi 13 august 1989. Aceste hiatusuri au cauze diferite, subiective sau obiective. Octombrie ’87 lipseşte pentru că atunci a murit Dana Dumitriu, şi jurnalul prietenei sale s-a frânt interior, laolaltă cu cea care îl ţinea. Tot ce a mai putut scrie, atunci, Tia Şerbănescu, a fost un scurt fragment, înserat la sfârşitul „capitolului” septembrie:

„Jurnalele n-ar trebui ţinute decât în zilele senine. Cum să notez aici ceea ce s-a întâmplat în realitate între aceste două fraze despre plopi? Căci s-au scurs două săptămâni de irealitate. A murit Dana. Cinicul André Gide mi-a devenit cândva, pe neaşteptate, demn de încredere prin propoziţia pe care a scris-o despre un fragment din corespondenţa lui Flaubert, atunci când recomanda ca paginile acestuia despre moartea prietenului său Alfred le Poitevin să fie citite în genunchi. Am să recitesc aceste pagini chiar aşa, cu sufletul îngenuncheat, după ce-mi voi redobândi cumpătul.”

 

O altă lipsă a scrisului se datorează unei suite de evenimente dramatice:

 

„N-am mai scris de mult aici – de anul trecut – pentru că sumedenia de evenimente petrecute de prin martie încoace m-au răpit cu totul, ba, chiar mai rău, mi-au anihilat dorinţa de a scrie, de a mă întâlni cu propriile mele gânduri sau vorbe. (…) dacă aş înşira sec tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, ar părea neverosimil. Va trebui să-mi regăsesc pofta de a scrie şi îndemânarea de a împodobi un pic întâmplările pentru a le putea face credibile, adică suportabile. E o zi frumoasă de vară şi sunt singură. Am în spate: darea afară din serviciu, excluderea din partid, munca într-o tipografie cu încadrarea de muncitor categoria V, moartea mătuşii mele, internarea vărului meu în spital, un accident uşor de maşină (cu ridicarea permisului pe o lună), iar în faţă, operaţia de scoatere a bilei. Şi, în tot acest hău, o singură bucurie, dar întreagă: băiatul meu, care a dat examenul de admitere la liceu, a intrat, pur şi simplu, primul din cei 350 de candidaţi.”

 

Părţile finale, “Ave Maria” şi “Viaţa ca o corectură” sunt două bijuterii.

Prima parte este evocarea mătuşii Maria, muncitoare, mătuşa fiind un personaj „lingvistic” savuros iar a doua parte este o comedie de limbaj de un haz incredibil pe care fosta ziaristă o trăieşte în 1989 într-un birou de la întreprinderea Poligrafică.

“Femeia din fotografie” este, în primul rând, o carte scrisă bine, scrisă cu talent, o carte de citit cu plăcere, chiar v-o recomand. Este ca atunci când simţi bucuria de a face un lucru cu plăcere, o bucurie care se creează în noi , aşa cum spuneam într-un eseu despre fericire: şi un lucru cât de mic, te face să fii fericit!

autor Vasilica Ilie

Comentarii închise la Note de lectură. Tia Şerbănescu

Sara pe uliţă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Unul din lucrurile care îmi lipseşte aici este… hămăitul câinilor. Acasă mi se părea un lucru normal, cotidian, chiar dacă uneori neplăcut, acest lătrat al câinilor vagabonzi, de curte, plimbaţi de stăpânii lor prin cartier în zori de zi sau mai spre seară, ba chiar şi cel venind din apartamentele vecinilor. Mai ales al potăii vecinei de la 13, o corcitură de pechinez cu picioare strâmbe şi ochi bulbucaţi, extrem de zgomotos ori de câte ori cineva urca scările blocului.

 

Fabula, artist Nick Sava

 

Dar mai ales îmi lipseşte acel hămăit de câini care îmi umplea serile copilăriei, în fapt de seară caldă de vară, pe când luna se ridica deasupra satului iar briza bătând spre munte fremăta frunza pomilor din grădini. Câinii, sătui de-acuma, îşi povesteau spre seară lucruri ştiute numai de ei. Sau, poate, le spuneau stăpânilor ca sunt acolo, de veghe, că acum e rândul lor să muncească, păzind curţile de străini şi duşmani. Uneori dădeau semnal că porcii mistreţi de prin păduri sunt aproape, gata să dea iama prin câmpurile oamenilor – apăraţi de represaliile acestora prin legile absurde ale Primului Vânător al Ţării.

Cel mai adesea, însă, însoţeau trecerea câte unui sătean întârziat, întorcându-se din vecini poate, sau de la crâşmă, sau chiar de la târg… Sau, poate, a vreunui flăcău ieşit la ţucat mândra în umbra porţii. Sau, a unui rumân ieşit la furat din ţarina vreunui megieş, sau poate dus la pescuit de noapte pe Mureş. Sau, chiar, întoarcerea tiptilă a vreunui iubăreţ de la amanta lăsată singură de bărbatul plecat pe undeva… Sat de români, ca orice sat acum mai bine de trei decenii, pe când televizorul era o raritate, iar maşina era atributul autorităţilor care veneau doar pentru a aduce sătenilor neplăceri.

Atunci stăteam în pat, în răcoarea pânzeturilor de in, în mirosul pătrunzător de paie proaspete din saltea, cu ochii aţintiţi în tavanul pe care strălucirea argintie a lunii arunca umbre misterioase, aşteptând alunecarea în vise, ascultând sporovăiala mătuşii din bucătăria de vară – pe fundalul hămăitului de câinii. Şi acum hămăitul îl asociez mirosului de lapte proaspăt fiert, de mămăligă prinsă de ceaun, de paie gălbui şi izul fad de balegă venind dinspre grajd. De fum de lemne. De uliţă colbuită şi arsă de soarele verii. De cetină… De Ţară!

Câinii lătrau în şir, unul după altul, dându-şi parcă răspuns, predându-şi o ştafetă. Puteai, de la o vreme, să recunoşti câinele şi curtea de unde se lătra. Mătuşa le recunoaştea. „Acum trece pe la Fişuc”, zicea ea misterios. Nu ştiam cine trece, nici de ce, dar îl ştiam pe Fişuc, om încă tânăr, cu un nas ca o sapă, de-ţi venea să te dai la o parte când întorcea capul, să nu te zgârâie cumva cu nasul… Îi ştiam şi câinele, unul negru cu petice albe la lăbuţe, jucăuş şi prietenos în timpul zilei – mai ales după ce i-am aruncat un coltuc de pâine muiat în lapte.

Glasul mai gros era a câinelui lui Aron, de unde aducea unchiu-meu apă – până şi-a făcut propria-i fântână. Iar cel schelălaiat era al Suzanei lu” Mitru – nu ştiu de ce, dar niciodată nu era „a lui Mitru”. Aveau un after-tone ridicat la sfârşitul hămăielii, uşor de recunoscut, parcă gâtuit de furie – de mirare de la un câine altfel potolit şi somnoros mai toată ziua… Pe alţi câini îi recunoşteam mai greu, uneori îi mai încurcam. Nici chiar pe Poitaş, câinele unchilor mei, nu-l recunoşteam întotdeauna, decât că suna de aproape, uneori de sub fereastra odăii în care îmi aşteptam somnul. Mătuşă-mea nu îi încurca niciodată!

Aici câinii nu latră. O fi nepoliticos, sau poate necivilizat. Aşa or fi dresaţi de mici, să nu deranjeze, când sunt mai mari, vecinii – care ar putea da stăpânii în judecată, Doamne fereşte! Puţini câini stau în curte, cel mai adesea stau în casă – acolo, poate, latră. Mai curând „latră” staţiile audio din casele şi apartamentele tinerilor, sau din maşinile care trec zgomotos pe străzi, sau chiar tinerii cu vreo bere în plus în stomac…

Desigur, sunt alte hămăituri care îmi însoţesc paşii pe drumul colbuit al vieţii. A fost o vreme când acestea erau sfaturile. Bine şi mai puţin bine intenţionate. Nu fă aşa, sau, trebuie neaparat să faci aşa. Dacă vrei să… De obicei, nu vroiam. Nu ştiu de ce, ceilalţi cred întotdeauna că ceea ce li se pare lor de dorit ar trebui să mă intereseze şi pe mine.

Sau, să nu cumva… că… Tot aşa, nu ştiu de ce temerile altora trebuie neaparat să fie şi ale mele. De ce să nu mănânc carne, dacă eu vreau să mănânc; sau, de ce să mănânc şi carne, dacă eu am decis să fiu vegetarian? De ce să las ţigara, dacă eu mă simt bine fumând din ea, dacă scopul meu în viaţă nu este să trăiesc peste 80 de ani? Mai ales că unchiu-meu are bine peste 80 şi îşi rulează încă singur ţigările, ca dintotdeauna… De ce să merg la „gym”, chiar dacă mi-a crescut burta? Că nu se mai uită nimeni la mine? Că-mi dăunează la inimă? (între noi fie vorba, îmi dăunează mai mult la inimă răutatea oamenilor, dar împotriva acesteia nu am cum lupta…)

Cum vedeţi, aici amintesc doar sfaturile bune, făcute de către prietenii cu bune intenţii. Mai sunt „fitilele”, cele care m-ar vrea pornit pe drumul pierzaniei, sau să mă ducă doar în gura şi batjocura comunităţii. De acestea încerc să mă păzesc singur, dacă reuşesc…

Uneori mă întreb – fără a reuşi să-mi răspund întotdeauna – de ce nu mă îndeamnă să fac lucruri care contează cu adevărat. De exemplu, să fiu mai religios. Să mă întreb ce va fi cu sufletul meu atunci când nu va mai conta o ţigară în plus. Sau, să-mi recomande să citesc o carte sau alta. Nu că „toată lumea bună o citeşte”, ci să nu rămân prost. Incult. Desigur, nu aş fi incult dacă mi-ar scăpa vreo carte, dar sunt cărţi esenţiale, aşa cum sunt filme esenţiale… E decizia mea să o citesc sau nu, dar parcă mi s-ar încălzi inima să vină la mine cineva să-mi spună: „Am citit cartea… ţi-o recomand din toată inima!” Aş şti că-i pasă de sufletul meu, nu neaparat de burta mea…

Acum ştiu de ce nimeni nu o face. Am „hămăit” şi eu pe tema asta. Nu pot spune că mi-a plăcut răspunsul primit… Mai zilele trecute, Octavian Paler făcea analiza oamenilor „culţi”. Nu ştiu de ce (ba ştiu…) ne compara cu americanii. Zicea el că, dacă îi spunem americanului că-i incult, ar întreba senin „ce-i asta?”. Eventual, la fel de senin „şi ce dacă?” Dimpotrivă, fă-l pe român incult dacă vrei să-şi faci un duşman pe viaţă! Chiar dacă românul respectiv a ţinut chiar şi două cărţi în mână la viaţa lui, iar singura lectură este rubrica de sport…

Şi mai e ceva: încearcă să-i recomanzi să îndrepte, într-un fel sau altul, situaţia în care se complace. Să auzi atunci lătrături! Ţi se dă imediat peste nas că te consideri superior „altora”, că îi desconsideri, că eşti snob… Că unul poate fi foarte „cult” în a repara ceva, sau a citi o schemă electronică, chiar dacă nu a auzit de Picasso, Moliere, sau Mahler. Nu-şi dă seamă că însuşi cuvântul vine de la „cultură”, care înclude – nu în ultimul rând – arta, de orice fel ar fi ea. Şi nu de la „cultura de porumb”… Dar ceea ce este de condamnat este auto-suficienţa, atitudinea de „să nu mă înveţe nimeni”. Cult nu poate fi decât cineva care este mereu curios de ceva, care vrea mereu să afle ceva nou, şi care, mai ales, este dornic să pună cultura acumulată în slujba celorlaţi oameni.

Cum e atunci cu sfatul de a-i ajuta pe alţii? Sună foarte creştineşte, nu-i aşa? Chiar şi un sfat de a te alătura celor care o fac deja, nu sună prea bine. Parcă ar fi chelălăitul câinelui lui Suzana lu” Mitru – şi niciodată a lui Mitru. Ce dacă unii o fac, iar alţii nu? Au ei vreo vină că ei nu ajută pe nimeni, că ei nu se implică în viaţa comunităţii? Nicidecum – în fond, cine are dreptul să îi judece că se implică sau nu?! Poate ar face-o, dacă… Şi apoi, cei care se implică sunt cumva superiori celor care îşi văd de propriile lor treburi? Să fim serioşi!

Uitaţi, aici vă spun ce apreciez eu cel mai mult în religia creştină: îndemnul de A FACE celorlalţi ceea ce ne-ar place să ni se facă nouă înşine! Activ, adică, şi nu pasiv, ca în vechiul testament (” nu face celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie”) Atunci, cum de se consideră creştini cei care, cel mult, nu fac celorlalţi ce nu le-ar place s-o păţească ei înşişi? (Între noi fie vorba, o altă jignire  pe care o poţi aduce românului – celei mai mare părţi dintre români – este să-i spui în faţă „necreştinule!”) Am hămăit şi eu pe tema asta, sunt acum mulţi câini care mă aşteaptă pe la colţ de uliţă, să mă latre…

Mai sunt bârfele. „Şopârliţele”. Cine vrei şi cine nu vrei se apropie de urechea mea pentru a-mi spune ce şi cum… Ce a mai făcut Z şi ce a mai zis Y. Uneori doar aşa, să se audă singur cum „hămăie”, dar de multe ori cu scopuri mai ascunse. Să-mi facă mie rău, sau altora. Să mă facă pe mine să fac rău altora, sau să-mi fac rău mie însumi… Să-mi pierd atenţia şi concentrarea, pentru a călca în vreo murdărie uitată pe uliţă – prilej de râs şi batjocură (de multe ori din partea lor, în primul rând).

Sunt şi hămăieli pline de ură şi duşmănie, ca faţă de trecător străin. Nu sunt întotdeauna străin, nici necunoscut, dar unii se prefac a mă vedea în aşa fel. Ba chiar duşman, câteodată. Le intru în spaţiul avut în pază – dat lor de către stăpân, sau asumat de la sine putere. Apariţia mea îi nelinişteşte, se simt puşi la încercare. Aşa că îşi arată colţii şi mă ameninţă cu glasul gros, ca al câinelui lui Aron, cel cu fântâna. Nu ştiu dacă mă pot împrieteni cu ei doar cu un coltuc de pâine muiat în lapte proaspăt, de vacă. Chiar şi atunci mă pot muşca de mână, neîncrezători în intenţiile mele… Şi nu-i pot învinovăţi, pentru că, uneori, şi mie mi se ridică părul pe ceafă, simt cum mi se dezgolesc caninii şi un hârâit îmi tremură în gâtlej, gata să mă reped neîncrezător la mâna care se apropie, cu un dar, de mine.

Trec pe uliţa vieţii şi, de după garduri, mă însoţeşte hămăitul semenilor mei. Uneori recunosc printre hămăituri semne de recunoaştere, de bucurie. Poate, dacă ar fi lumină, i-aş vedea făcând semne prieteneşti. Poate că orbirea întunericului mă face să bănuiesc tot ce-i mai rău dincolo de gard. Aşa am fost învăţat de mic, să fiu neîncrezător. Să fiu egoist, să-mi apăr spaţiul vital, să sar pe toţi cei care mi-ar pune în pericol – chiar şi virtual – proprietatea materială, liniştea sufletească, apatia, comoditatea. Să văd în toţi, duşmani. Să nu împart nimic cu nimeni, să-mi apăr cu îndârjire osul şi, când nu am nevoie de el, să-l îngrop în fundul curţii… Aşa sunt eu, aşa îi simt şi pe cei ce mă privesc neîncrezător şi cu ochi arzărtori de dincolo de garduri.

Oare, dacă nu ar fi întuneric, dacă nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaşte mai bine? Atunci, de ce preferăm întunericul, de ce ridicăm garduri între noi?

Umblu pe „uliţele” betonate şi lipsite de colb, sub aceeaşi lumină argintie de lună – gâtuită aici de lumina stradală – şi urechea mi se ascute pe nesimţite, în speranţa unui hămăit de câine-câine, ca în copilăria pierdută în depărtare…

 

autor Nick Sava

Comentarii închise la Sara pe uliţă

Fragment din romanul Taraba cu vise

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Dragă Sidonia,

m-ai întrebat care e viaţa pe-aici. Ce fac eu pe aceste coclauri. Nu am timp să-ţi povestesc totul, dar poate am timp să-şi povestesc o oră dintr-o zi oarecare. Între 12 şi 13, lunch time.

Biroul în care lucrez este situat în inima Seattle, în Centrul Administrativ şi turistic. Clădirea se află la una din cele mai importante intersecţii, alături de ‘universalul’ lor, Le Bon Marchand, la câteva blocuri de Mall, de staţia trenului ce te leagă direct de Space Centre, spre est, şi câteva blocuri, vreo trei, de Pyke Market, chiar pe malul golfului.

Piaţa este cel mai important obiectiv turistic al oraşului, poate alături de Needle. Una dintre cele mai vechi pieţe americane, şi-a păstrat aspectul ‘european’. Când intru în ea mă simt ca în halele pieţii ‘Steagul Roşu’ (nu ştiu cum îi mai zice acum…) din Braşov.

La piaţă vin fermierii din jurul marelui oraş. Îşi aduc, în general, produsele crescute pe lângă casă: legume, fructe, flori; dar şi miere, gemuri, murături, lucruri de artizanat. Şi, bineînţeles, peşte şi animale de mare (parcă le spuneţi ‘fructe de mare’…): scoici, răcuşori, sepii, arici şi castraveţi de mare, chiar homari şi rudele lor ‘sărace’, creveţii.

Una din atracţiile pieţii este “peştele zburător” – zboară în mai multe locuri. Peştii în general sunt barosani, cel puţin o jumătate de metru. După ce ţi-l alegi, cel ce te serveşte îl ia şi îl aruncă, în urlete, de întoarce capul tuturor spre ‘spectacol’, vreo şapte-opt metri, peste tejghea, la unul care îl prinde şi-l trânteşte pe cântar. Totul filmat, bineînţeles. Magazinul îţi trimite apoi peştele într-o cutie cu gheaţă şi filmul oriunde în lume – pentru un preţ, desigur. Ai o ‘amintire’ de la Seattle… Desigur, acei peşti nu se prea pot găsi în restul Americii, ori în restul lumii: somoni pescuiţi direct din apele coastei de Vest a continentului american.

Alte locuri de atracţie din piaţă sunt porcul din bronz (are urechile şi botul lucioase: se crede că aduce noroc dacă îl freci în acele locuri) şi restaurantul grecesc în care s-a filmat Single in Seattle, cu Tom Hanks. Pe pereţi sunt poze cu actorul şi scene din film. Plimbarea de la un capăt la altul a pieţii durează circa 20 min. Când e soare, se improvizează tejghele şi pe străduţa ce mărgineşte piaţa pe latura dinspre uscat. În partea opusă este faleza. Piaţa se ridică la vreo 30 metri deasupra şoselei şi a Golfului. Stăduţa este mărginită de tot felul de magazine, printre care şi una de bonzai. Cine cumpără vreunul va da greş: inevitabil îi va muri în câteva săptămâni. Ca să fie ‘frumoşi’, mai toate – inclusiv pietrişul – sunt lipite cu clei…

Eu îmi petrec lunch-ul la piaţă cam de 2-3 ori pe săptămână, mai ales când nu plouă. Drumul până acolo este uşor. După ce cobor cu liftul în holul impunător al clădirii, ies pe strada dinspre vest (cea din estul clădirii este cu două etaje mai jos…) şi o traversez. De acolo, pe lângă câteva hoteluri de mâna a treia, mici restaurante, cafenele intime din cele două lanţuri la mare competiţie (Starbucks şi Seattle Best) şi un XXX store, ajung la o altă intersecţie, de unde cobor strada în pantă destul de pronunţată (alt bloc) până la intrarea în Piaţă. Pe laturile străzii sunt două magazine de ‘antiques’, dacă nu ar fi firmele nu ai şti că sunt două: vitrinele (sau obiectele scoase pe trotuar) par absolut identice. Mai este un restaurant corean (miroase a usturoi trei străzi!) şi o pitărie italiană, chiar pe colţ – mirosul de pâine proaspătă îl concurează pe cel al usturoiului de la coreeni. Îmi aduc de fiecare dată aminte că acestora, chinezii (dar şi japonezii) le spun chiar aşa: mâncători de usturoi 🙂

Pe partea opusă sunt un boutique şi apoi un mare magazin de poşete – nu am intrat niciodată în ele. Jos, în colţ, este magazinul cu flori şi bonzai…

Cafenelele locale au mare succes, se întind ca focul în prerie în restul statelor, ba chiar şi în Canada. Ocupă locuri minuscule, intime, de multe ori cu doar 2-3 mese şi 3-4 scaune micuţe, dar unele au fotolii şi câte un şemineu. Lumină intimă, pereţi vopsiţi în culori calde, lucrări de artă (cópii, dar uneori şi originale) de bun gust, pe pereţi… Oamenii stau acolo citind ziarul, vreo carte (multe din ele sunt în interiorul librăriilor, unde se şi dă voie să iei o carte s-o frunzăreşti), se stă de vorbă pe subiecte de multe ori elevate. Eu, adesea, stau într-una din aceste cafenele ca să scriu.

Există un întreg ritual cum să comanzi cafeaua. Eu nu l-am învăţat niciodată. Americanul pronunţă 3-4 sau mai multe cuvinte ca să îşi descrie cafea pe care o comandă (vento latte cinammon no cacao one teespoon – ăsta-i zahăr – butterscotch to go). Vento e cupa mare, cred că încape vreo jumătate de litru de cafea – sau poate exagerez… Se bea Latte, Mocca, capuccino, americano, coffee of the day… şi alte câteva feluri. Pot fi şi cu gheaţă, cu sucuri de fructe, cu mentă, ceai fierbinte sau cu gheaţă. Toate servite cu nişte chestii cleioase şi fără gust (muffins, donuts), apreciate de americani. Nu au intrat încă într-o cofetărie românească…

Dacă nu vrei să intri în Piaţă, o poţi lua spre nord, pe trotuarul plin de lume. Întâlneşti tot felul de magazine unde poţi servi un lunch. Lângă brutărie, un mare magazin italian care pergăteşte sandwichuri cu salamuri şi brânzeturi specifice, sau îţi servesc un bol (din spumă) cu tot felul de pasta, la alegere. Dacă nu îţi place mâncarea italiană, mai sunt: nemţi, iranieni, greci, chiar şi două ucrainence ca în poze: grase, blonde, cu părul adunat în cozi groase, până la brâu, cu sânii ca nişte doniţe, cu feţele rotunde şi roşii, pe care străluceşte un nas ca un năsturel… Ele servesc colţunaşi şi sarmale cu orez. Este şi o piaţă interioară, cu un restaurant micuţ evreiesc, o fântână arteziană, intrări spre mai multe restaurante (inclusiv cel italian) şi un magazin de Fleische nemţesc, care serveşte şi mezeluri… Mai departe, chiar în colţ, este un magazin de vinuri. Pe vremuri avuseseră şi vinuri româneşti. Nu mai au, nu au avut cerere. Nici calitatea nu a fost competitivă, se aducea ‘Premiant’ (nu a ştiut să-mi spună din ce regiune viticolă). Partenerii români nici nu trimiteau marfa la termen… Mă uitam în rafturi, dar nu prea cumpăram. Nu beau, iar în Canada marfa similară este mai ieftină. Cumpăr de obicei vin german, e mai dulce, seamănă cu multe soiuri româneşti, mai ales cu cel de Cotnari şi Murfatlar.

De obicei, aici tranversez strada. Pe partea opusă, în capătul de nord al Pieţei, este un părculeţ. Aici îmi petrec eu lunch time – dacă nu plouă. Sunt câteva măsuţe, ceva zonă verde, alei… Spre vest se termină într-o balustradă metalică, deasupra Golfului. Ai o vedere minunată spre Vest, spre peninsula şi munţii Olympia, acoperiţi de gheţuri până târziu în mai. Peninsula e verde, împădurită, ca şi multele insule ce se află în golf (îi spune, nu ştiu de ce, Peuget Sound, un golf ca un fiord ce se întinde spre sud până la Tacoma şi spre capitala statului Washington, Olympia.). Casele strălucesc albe-roşii printre copaci. Când e soare, imaginea este formidabilă. Din parc, privind spre sud-est, în zilele senine, poţi vedea conul aproape perfect al vulcanului (stins) Reinier, ce se ridică la peste 3000 metri. De obicei, din cauza smogului, pare să plutească deasupra oraşului. Nu e de mirare că acest loc atrage o mulţime de turişti, mai ales japonezi, toţi cu aparate de fotografiat de gât.

Parcul nu e mare. O movilă înverzită, înconjurată de o alee cu bănci, atrage studenţi. Stau întinşi în iarbă sau cu pioarele încrucişate sub ei, pe bănci, şi învaţă. Alături au, uneori, bicicleta şi casca. Invariabil, au fire în urechi, de la aparatele prinse la brâu. Dacă treci pe lângă ei auzi ritmul obsedant, electronic. Unii dau, inconştient, din cap, în ritmul percuţiei.

În parc întâlnesc şi iubiţi. Nu mulţi, mai toţi sunt singuri. Unii sunt gay sau lesbiene. O pereche de bătrâni se plimbă zilnic, se ţin de mână şi îşi şoptesc la ureche. Uneori stau pe câte o bancă. Cred că au peste 70, el chiar mai bătrân. Se sprijină în baston şi e greu de zis dacă el o sprijină pe bătrână sau ea pe el.

Mai sunt indienii, băştinaşii. În mod normal ele încearcă să vândă obiecte de artizanat, unele chiar de bun gust. Uneori stau şi lucrează la ele chiar acolo. Unii bărbaţi lucreză şi ei: sculptează în lemn, os, sau vreun tip de piatră colorată. Sau poate chiar ivoriu – ‘tusk’ de morsă, de obicei.. De două ori pe lună sunt beţi. Primesc banii de la Guvern – sau Primărie. Teritoriul este al lor, oraşul le plăteşte chirie. Femeile le aduc sticle, în pungi maronii, de hârtie. Când se îmbată, uneori încep să joace pe ritmuri înţelese doar de ei. Ele nu dansează. Uneori, eventual, se îmbată şi câteva femei. Adorm pe iarbă, până când cele treze cheamă taxiuri să-i ducă acasă. Sunt liniştiţi, nu se leagă de nimeni, nu fac gălăgie… Îşi văd de lumea lor. Probabil nu vor nimic altceva decât să fie lăsaţi în pace.

Eu caut loc la una din mese. De cele mai multe ori este alături de indieni – ceilalţi îi ocolesc. Am început să ne cunoaştem, femeile îmi fac semn cu mâna. De vreo două ori, nişte bărbaţi au venit cu sticla la mine… I-am refuzat cu grijă, nu ştiam cum vor reacţiona. Nu voiam să devină violenţi – dar nu i-am văzut niciodată violenţi. Dădeam vina pe serviciu. 🙂

Mănânc sandwichul adus de acasă şi scriu sau citesc. Cam de 2 ori pe săptămână intru prin piaţă, îmi cumpăr fructe. Ăsta a devenit un obicei odată cu apariţia cireşelor. Când se apropie timpul să încep lucrul, pornesc spre birou. De obicei o fac pe altă parte. Ori urc pe lângă magazinul de vinuri până la ‘back alley’, pe care merg până la strada care mă duce direct la clădirea firmei, ori  intru prin mica piaţetă interioară, urc o scară metalică ce se încolăceşte deasupra restaurantului evreiesc şi ies în aceeaşi alee. Aceasta este pitorească, e spatele unui hotel-pensiune italian, cu aspect toscan, şi un pub irlandez cu mese de-a lungul peretelui – nici nu ar fi mai mult loc! Prin ferestrele deschise se revarsă muzică irish

Cam asta este cea mai frumoasă parte a zilei mele de lucru. Un moment de respiro, în care mă încarc pentru munca intensă, pasionată, la proiectele mele. Şefii ştiu că prin asta randamentul îmi creşte – de aceea nu se împotrivesc nici când stau mai mult, în zilele cu soare. Ştiu şi că, în acele zile, voi sta peste program. Pentru ei, important este să-mi termin proiectele la timp, de bună calitate.

Acum mă cunoşti puţin mai bine, cred.

Vick

 

autor Nick Sava

Comentarii închise la Fragment din romanul Taraba cu vise

Aș fi putut să fiu om mare

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

M-a izbit puternic în moalele capului, făcându-mă să mă prăbușesc pe asfalt.

Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului.
Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva
săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama,
dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.

Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.

Cât de albastru este cerul deasupra mea!

În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.

Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.

Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.

Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii
mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era
lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu. Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.

Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu
citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:

– Bă, Silică, nepotu’ ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.

Da’ n-am ajuns.

Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.

În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate
cu sânge de-mi săriseră-n ochi.

– Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.

De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?

Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.

La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.

Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu.
Cream lumi numai pentru mine.

Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le
trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care
privesc un cer roșu. Senin de roșu.

Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui
mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.

În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.

Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.

 

autor Viorel Ploeşteanu

Comentarii închise la Aș fi putut să fiu om mare

Prima zăpadă. Proză din volumul "Deania neagră"

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Alexandru Santamaria nu se legăna cum văzuse Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat în liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta.

 

Peisaj de iarnă, artist Nick Sava

Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi a părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i ca şi cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin.

Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană.

A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi, însă, n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea, ca sălbăticiunile sângele.

I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te spânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.

Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un portmoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător portmoneul sub pantaloni, în chiloţi. Vocile erau foarte aproape.

“Dumnezeuleee!!!”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.

Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.

Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.

– Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.

– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un teanc de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1.300 de lei.

– N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.

– Nu plânge, copile, aşa e viaţa, l-a împins într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.

– A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc. 10, 1.300…”, îşi spuse.

– Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.

Călin Bob arse acasă portmoneul în teracotă. Înainte, a făcut din scrisoarea de adio a lui Santamaria un avion, care, aruncat, s-a lovit de ceasul de masă cu inscripţia CFR. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.

autor Alexandru Petria

 

Comentarii închise la Prima zăpadă. Proză din volumul "Deania neagră"

Michael Ondaatje – În pielea unui leu ( note de lectură )

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Philip Michael Ondaatje s-a născut la 12 septembrie , 1943 în Sri Lanka, Colombo ( Ceylon) .  În 1954 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Anglia unde a stat până-n 1962, când emigrează  în Canada, devenind cetăţean canadian.

 

 

Îşi face debutul în literatură cu volumul  de poezie The Dainty Monsters ( Monştrii graţioşi) în anul 1967. În 1970 publică un studiu despre poetul cântăreţul şi prozatorul Leonard Cohen, intitulat Leonard Cohen. Începe să câştige notorietate naţională şi internaţională în anul 1970, după publicarea poemului narativ The Collected Works of Billy the Kid ( Operele complete ale lui Billy the Kid). Primul său roman, Coming Through Slaughter apare în anul 1976. Continuă cu proză memorialistică: Running in the Family ( Chestiuni de familie)1982. După ce în 1987 publică In the Skin of Lion ( În pielea unui leu) în anul 1992 câştigă mult râvnitul premiu Booker Prize cu romanul The English Patient( Pacientul englez). În 1997 romanul său The English Patient( 1992) este ecranizat . Filmul, cu acelaşi titlu este regizat de Anthony Minghella , avându-i în distribuţie pe Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Julitte Binoche şi Willem Dafoe, câştigând nu mai puţin de 6 premii Oscar, inclusiv pe acela de «Cel mai bun film» Aşa cum rareori se întâmplă, atât filmul, cât şi cartea  sunt realizări artistice majore, completându-se reciproc. Celebritatea marelui scriitor Michael Ondaatje sporeşte în anul 2000 odată cu publicarea romanului  Anil’s Ghost (Obsesia lui Anil), premiat cu Giller Prize, Governor General’s Award, Prix Medicis.

Din punctul meu de vedere The English Patient rămâne una dintre marile cărţi ale secolului XX nu atât prin subiectul abordat, cât prin valoarea stilistică a romanului. În limba română au fost traduse: In the Skin of Lion( În pielea unui leu) 1987, The English Patient( Pacientul englez) 1992 , Anil’s Ghost (Obsesia lui Anil) 2000 şi Divisadero, 2007. Marca scrierilor lui Ondaatje este lirismul de cea mai bună calitate în amestec cu reflexivitatea şi cu elocvenţa. În această prezentare de autor mă voi ocupa de trei dintre cărţile sale, cărţi pe care le-am citit şi pe care le recomand cu mare căldură: În pielea unui leu, Pacientul englez şi Divisadero

În pielea unui leu( In the Skin of Lion) este un roman ce poate fi citit pe mai multe straturi- poveste de dragoste, istorie a unui oraş, roman de aventuri, o profundă frescă socială a anilor tulburi, 1920-1930, când oraşul canadian Toronto este invadat de imigranţi. Oricare ar fi cheia în care se doreşte interpretarea romanului, cititorul este acaparat încă de la primele pagini de suprarealismul imaginilor construite cu ajutorul unei fraze încărcată de poezie ce-ţi lasă în final acelaşi sentiment ca atunci când ai răsfoi un album cu fotografii îngălbenite. Evenimente reale se întretaie cu acţiuni imaginare dând forţă acestei evocări a vieţii primilor imigranţi, cei care şi-au sacrificat viaţa transformând sălbăticia canadiană în metropolele de astăzi. Lumea este văzută prin ochii copilului Patrick Lewis, fiul unui imigrant tăietor de lemne, născut în provincia Ontario. În ochii copilului, tatăl său, Hazem Lewis, este un adevărat erou prin ingeniozitatea cu care reuşeşte să facă faţă tuturor vitregiilor naturii din nordul Canadei. Primii imigranţi au fost tăietorii de lemne, cei care au defrişat pădurile pentru a face loc viitoarelor oraşe. Munca grea, copleşitoare nu le dădea prea multe speranţe de supravieţuire. Patrick povesteşte plin de încîntare despre inovaţia tatălui său, care, pentru a uşura munca cărăuşilor de buşteni, punea dinamită şi arunca buştenii tăiaţi drept în râu, devenind astfel un personaj celebru şi foarte căutat pentru curajul său.

Am reţinut din această primă parte a evocării imaginea suprarealistă în care prezintă tabloul tăietorilor de lemne, patinând noaptea, cu torţe aprinse în mână, pe râul Napanee. Născut la o fermă de vite, unde ziua însemna muncă până la epuizare şi noaptea , somn, Patrick descoperă acest balet fantastic al tăietorilor de lemne ce patinau în toiul nopţii, lucru care-i schimbă viziunea asupra lumii: «Gheaţa scânteia . Pentru o clipă i s-a părut că dăduse peste vreo întâlnire a vrăjitoarelor sau peste vreunul dintre acele ritualuri druidice-ilustraţiile din manualul de istorie la care se zgâise ore-n şir…Un prilej de bucurie. Un dar. Zece bărbaţi care patinau, parte dintr-un joc. Unul dintre ei îi urmărea pe ceilalţi şi, o dată ce-l atingea pe altul, acesta devenea la rându-i urmăritorul. Fiecare ţinea în mână un snop de papură aprinse la capete. » Însă ceea ce l-a impresionat pe băiat n-a fost faptul că patinau cu atâta plăcere , ci bucuria lor de-a patina noaptea. Ca într-un vis. A fost momentul în care a descoperit că viaţa nu-i alcătuită doar din trudă, aşa cum văzuse la tatăl său, că sufletul îşi cere dreptul şi te poţi bucura făcând anumite sacrificii. «În această etapă a vieţii sale, mintea i-o luă înaintea trupului. »

Cu timpul locul tăietorilor a fost luat de alţi imigranţi, cei care se pricepeau la construcţii. Simbol al mărturiei în timp şi spaţiu pentru sacrificiile făcute în folosul generaţiilor care vor veni rămâne: podul. Construcţie ce leagă estul de vestul oraşului Toronto. Alte munci, alte mirosuri, alte pericole. «Podul se înalţă ca într-un vis. Va uni partea de est cu centrul oraşului. Va duce maşini, oameni, apă şi curent electric peste valea Donului. Va duce trenuri care încă n-au fost inventate. » Pe podul botezat Prinţul Eduard autorul descrie un alt tablou suprarealist. În timp ce muncitorii ajunseseră cu construcţia aproape de final pe pod a apărut un grup de cinci călugăriţe. Călugăriţele aproape ajunseseră la vreo treizeci de metri, când, un vânt iscat din senin «începu să le împrăştie care-ncotro». «Le-a aruncat peste lopeţi, peste melanjoare de ciment. Zburau  dintr-o parte în alta, la un pas să cadă peste margine. » Au fost salvate de muncitori în ultima clipă, mai puţin una dintre ele pe care a luat-o vântul pur şi simplu . «A dispărut în beznă pe după al treilea perete de sprijin, în aerul întunecat, care nu ţinea nimic, poate doar uneori, pe zi, câte un nit sau vreun ciocan aruncat la întâmplare. » Edificiul îşi luase deja tributul în sânge, asttfel că, frica celorlalţi de monstrul la care lucrau, dispăruse. Tot aici,  tânărul Patrick cunoaşte un personaj la fel de curajos şi de faimos cum fusese tatăl său: Nicholas Temelcoff. Era omul care nu se dădea înapoi de la nimic. Se arunca în gol fără teamă şi făcea muncile cele mai periculoase fără nicio protecţie. Mişcările imigrantului macedonean, Nicholas Temelcoff, par a fi desprinse dintr-un alt tablou suprarealist. «Momentul era cubist». El leagă cablurile zburând prin aer cu agilitate de la un pilon la celălalt.

Munca aparent măruntă a celor care trudesc la înălţarea oraşelor canadiene este imortalizată pe peliculă. Tot în această perioadă apare filmul sonor, eroul celebru care le va lumina chipul de bucurie acestor personaje de sacrificiu este vagabondul cu pălărie şi baston al cărui mers de raţă, legănat, va deveni celebru. Amuzamentul provocat spectatorilor de filmul mut este înlocuit cu fascinaţia peliculei sonore. Lumea evoluează, Canada devine un loc prosper în care imigranţii din Europa vin să strîngă bani pentru a se întoarce acasă să-şi  deschidă propria afacere.

Lumea romanului lui Ondaatje se diversifică. Pe lângă imigranţii care făceau muncile cele mai dificile apar personajele autohtone precum rechinul imobiliar Ambrose Small, îmbogăţit peste noapte din administrarea teatrelor. Apoi, amanta acestuia actriţa de duzină Clara Dickens de care Patrick se îndrăgosteşte.

Povestea de dragoste dintre Patrick şi Clara  sfârşeşte brusc, ea părăsindu-l pentru milionarul Ambrose care se  retrăsese în sălbăticie obosit de notorietate. Abordând un ton uşor ironic, naratorul recurge la un procedeu narativ foarte modern: îşi exprimă punctul de vedere legat de diegeza romanului tradiţional, în care întreaga acţiune a personajelor este previzibilă, autorul omniscient şi omnipotent  făcându-şi simţită prezenţa pe tot parcursul acţiunii. «Patrick Lewis a trăit toată viaţa lângă romane, lângă poveştile lor clare. Autorii care însoţeau personajele I-au clarificat întotdeauna motivele. Evenimentele lumii au ridicat întotdeauna eroii din mizerie. Cărţile se terminau cu testamente rectificate şi poveşti de dragoste solvabile. Chiar şi amantul izgonit accepta că, în cele din urmă, conflictul s-a încheiat. »

Construcţia oraşului Toronto se extinde şi în adâncime : tunelul care se construieşte pe sub lacul Ontario, uzina de apă a oraşului sunt alte edificii care-şi primesc tributul în sânge de imigrant. Cu această ocazie începe să prindă viaţă mişcarea sindicală. Patrick o cunoaşte pe Alice Gull şi se angajează la tăbăcăria Wickett şi Craig. Povestea lor de dragoste  capătă noi sensuri. Niciuna din muncile de până acum nu fusese ca aceea din tăbăcărie unde, măcelarii, cei care omorau vitele cu un baros în cap, tăietorii de piele şi vopsitorii deveniseră nişte brute care încercau să supravieţuiască.

Remarcabile în romanul În pielea unui leu, ca de altfel în toate romanele lui Ondaatje, sunt scenele de dragoste, încărcate de lirism şi pasiune. Scene mustind de senzualitate, în care toate simţurile personajelor intră în alertă, gestica simplă de zi cu zi capătă  semnificaţii de ritual: «Tot ce le rămânea în piele era mirosul de care nici o femeie nu se putea apropia în pat. Alice se întindea lângă trupul vlăguit al lui Patrick, atingându-i gâtul cu buzele, şi ştia că e lângă mirosul lui, ştia că soţiile vopsitorilor nu vor mai avea niciodată parte de mirosul neîntinat al bărbaţilor lor. Chiar dacă şi-ar fi smuls din trup pigmenţii şi cristalele de sare, tot ar fi mirosit a îngerul cu care se luptau în bazine, în gropi. De culoarea cărnii. »

Un personaj la fel de pitoresc cum sunt toate personajele romanului este hoţul Caravaggio( pe care-l vom întîlni în Pacientul englez, împreună cu Hanna, fetiţa lui Alice Gull), iubit de frumoasa Giannetta cu care se şi căsătoreşte. Trebuie să recunoaştem în toată ţesătura acestui roman măiestria cu care autorul îşi ţese pânza acţiunii, astfel încât destinele tuturor  personajelor se întretaie cu cel al eroului principal, Patrick Lewis. În urma sacrificiilor imigranţilor se înalţă în final metropolele Canadei, pe  a cărei întindere şerpuiesc şoselele  podurile, viaductele şi toate edificiile care şi-au luat tributul în sânge. O lume înnoită, mult mai sofisticată o înlocuieşte pe cea simplă şi veche. Viaţa începe să pulseze pe alte coordonate şi nimeni nu-şi mai aminteşte nici de Hazen Lewis, care arunca copacii direct în apă  râului, dinamitându-i, nici de curajosul Nicholas Themelcoff care zbura de la un pilon la celălat al podului întinzând reţeaua de cable, nici de rechinul Ambrose, nici de hoţul Caravaggio, nici de Harris, primarul cel nebun, care supraveghease  construirea tunelului de sub lacul Ontario, cu orice preţ.

Moartea iubitei sale, Alice Gull, într-o confruntare a sindicaliştilor cu anarhiştii  l-au determinat în final pe Patrick  Lewiss să încerce să se răzbune pe acest imens malaxor care devenise societatea de consum canadiană şi să arunce-n aer cea mai măreaţă construcţie a sa: tunelul. N-are suficientă putere de decizie, aşa că finalul  stă sub semnul normalităţii. «Nici o poveste nu va mai fi vreodată spusă ca şi când ar fi singura. »( John Berger)  Poveştile despre curajul imigranţilor de la faza de început a societăţii de consum canadiene, vor fi înlocuite cu alte poveşti lipsite de ineditul celor care au marcat pionieratul. Închei cu un frumos imn închinat eroului civilizator, Prometeu, în traducerea lui Ion Caraion:

L-au zdrobit în chip ştiinţific pe-acea stâncă,

pentru ca pân-la amiază un soare şchiop să-l poată orbi

şi buzele, şi pleoapele să-i crape, şi părul să-i albească

întărindu-i sângele pe coapse, pe crăpăturile gurii.

 

Şi venea pasărea, şi ciugulea din carnea-i sfârtecată,

şi-i lingea coastele, şi sfâşia din pielea îngroşată,

până se făcea puhav şi cafeniu amurgul

iar pasărea pleca încruntată.

 

Atunci, trosnind, încheieturile lui se potoleau din muşcătură

şi -aplecat vedea cum marea îl îneacă pe jumătate

şi-nţepând ca peroxidul i-amorţea simţirea

aşa că iar putea zâmbi.

 

Zeus,

cu un ciorchine de struguri şi de zei

în palmă scuipa sîmburii

şi privea cu uimire la omul acela

care cu ochii albiţi şi c-o nebunească patimă

curta un alai de sirene. ( Prometeu cu aripi, Michael Ondaatje)

 

 

Bibliografie: Michael Ondaatje, În pielea unui leu, Polirom, 2004

autor Maria Sava

 

sursa foto http://www.fantasticfiction.co.uk/o/michael-ondaatje/

 

Comentarii închise la Michael Ondaatje – În pielea unui leu ( note de lectură )

Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste şi alţi demoni (note de lectură)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Gabriel Garcia Marquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982)


Marquez este primul scriitor (şi singurul, până în momentul de faţă) pe care mi-am propus să-l citesc integral, cu certitudinea că nu m-ar putea vreodată dezamăgi. Pentru că are o imaginaţie neobosită, oricât de greu ar fi de crezut după ce-ţi începi (neinspirat) lecturile cu Dragoste în vremea holerei şi Un veac de singurătate. După capodoperele menţionate rămâne o umbră de neîncredere. Ce-ar mai fi de zis? Cu ce-ar mai putea surprinde? De surprins, poate cu nimic. De încântat, cu totul.

Despre dragoste şi alţi demoni (Del amor y otros demonios, 1994), această novella de mai puţin de două sute de pagini, debutează frustrant, cu finalul. Moartea personajului principal e anunţată într-o cronică semnată de autor, care serveşte ca pretext naraţiunii, şi se leagă de golirea criptelor funerare ale unei vechi mănăstiri, în care sunt descoperite osemintele unei fetiţe „cu plete vii, de culoarea aramei însângerate”. O legendă reînvie în mintea tânărului reporter Marquez, prezent acolo pentru consemnarea evenimentului:
„…bunica îmi povestea în copilărie legenda unei micuţe marchize de doisprezece ani, cu pletele târându-i-se pe pământ ca o trenă de mireasă, care murise de turbare dintr-o muşcătură de câine, şi era venerată în satele din Caraibi graţie nenumăratelor minuni pe care le săvârşise”.
Astfel se deschide povestea în cinci capitole a Siervei Maria de Todos los Angeles, pe fundalul secolului al XVIII-lea sud-american – poveste care te învaţă cât de uşor poţi muri, nu de turbare, ci din prea multă dragoste.

Un scurt popas în subiect. Sierva Maria e fetiţa renegată şi neiubită a marchizului de Casalduero şi a Bernardei Cabrera. Lipsită de orice urmă de afecţiune din partea părinţilor, trăieşte printre sclavi şi învaţă de la aceştia felurite limbi, cântece şi eresuri, care o apropie mai mult de lumea lor decât de cea căreia îi aparţine de drept. Într-o zi e muşcată de un câine turbat. Nu manifestă simptomele bolii, însă pericolul de a o pierde reînvie în inima pustiită a marchizului instinctul patern şi-l aruncă în goana după leacurile capabile să o vindece. E începutul sfârşitului.

Primul remediu i-l oferă controversatul medic Abrenuncio, cu un singur sfat: „Nu-i pe lume leac care să tămăduiască ce nu tămăduieşte fericirea”. Drept care marchizul, pentru întâia oară în doisprezece ani, îşi ia rolul de tată în serios:
„Încercă s-o înveţe să fie o adevărată albă, se strădui să-şi recapete, de dragul ei, visurile spulberate de nobil creol, să o dezbrace de obiceiul de a mânca saramură de iguana şi tocăniţă de tatu. Încercă aproape totul, în afară de a-şi pune întrebarea dacă aceea era calea de a o face fericită.”

Un acces subit de febră îl împinge mai departe, cerând sprijinul indiencei Sagunta şi al doctorilor şi spiţerilor agreaţi de Biserică. Dar aceştia nu reuşesc decât să-i facă rău, deschizând rana cicatrizată şi torturând-o practic până în pragul nebuniei. Atunci intervine episcopul diocezei şi solicită ca Sievra Maria să fie închisă în mănăstirea Santa Clara, pentru că ar fi posedată de diavol. Abandonată în temniţa clariselor, fetiţa va cunoaşte prima şi ultima dragoste: Cayetano Delaura, tocmai omul însărcinat cu exorcizarea ei.
„… Cayetano îi luă mâna Sievrei Maria şi şi-o puse pe inimă. Ea simţi înlăuntru zbuciumul furtunii.
– Întotdeauna sunt aşa, spuse el.
Şi, fără să-i dea timp groazei, se eliberă de fierea tulbure ce nu-l lăsa să trăiască. Îi mărturisi că nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, că tot ce mânca şi bea avea gustul ei, că viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi, şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea. […]
– Şi acum?
– Acum nimic, spuse el. Mi-e de-ajuns că ştii.”


Trei motive pentru care merită să citiţi Despre dragoste şi alţi demoni (presupunând că nu aţi făcut-o deja, caz în care vă invit să lăsaţi o impresie de lectură):

1. „Reţeta” unică şi inconfundabilă de realism magic a scriitorului Gabriel Garcia Marquez, incursiunile supranaturalului în portretizarea timpului şi spaţiului evocat, estomparea graniţelor dintre oniric şi realitate, pe o structură care dezvăluie concomitent şi aspectele prozaice ale acelei lumi: convieţuirea dintre spanioli şi indigeni (stăpâni şi sclavi cu mentalităţi diferite, care ajung la compromisul unui stil de viaţă hibrid), Inchiziţia, confruntarea tacită dintre unicul Dumnezeu creştin şi „todos los angeles”.

2. Dragostea. Interzisă, ilicită, castă, desfrânată, platonică, pasională, neîmpărtăşită – aproape că nu există ipostaze în care să nu se dezvăluie şi, în acelaşi timp, să nu le fie refuzată personajelor, care nu reuşesc să se împlinească, prăbuşindu-se sub povara fatalităţii. Cert este, însă, că întreaga lume imaginată de autor e într-o perpetuă căutare, şi nu e vorba doar de cuplul central. Marchizul de Casalduero nu se poate căsători cu prima iubire, pe a doua i-o fură moartea, la bătrâneţe mai face o ultimă încercare, eşuată, de a o recâştiga pe Bernarda. Nici ca părinte nu e mai norocos. Bernarda Cabrera însăşi falsifică iubirea pentru marchiz, ca să-l prindă în mreje, se închide într-un pragmatism feroce, apoi pierde tot, lăsându-se pradă drogurilor, trăieşte o singură dragoste autentică, însă nu i se răspunde în acelaşi fel şi ajunge să-şi dea trupul înfierat de pasiune tuturor sclavilor.

3. Demonii. Şi nu cei inventaţi de Biserică. Neîmplinirile, viciul, intoleranţa, singurătatea, patima şi obsesiile, imposibilitatea alegerii între iubirea de femeie şi iubirea de Dumnezeu, libertatea pe care o cere spiritul de sub orice fel de constrângeri, mai ales cele religioase. Iar peste toate acestea, relaţia imposibilă dintre slujitorul Domnului, de treizeci şi şase de ani, şi o Lolita creolă cu părul lung, pe care „gardiana care intră s-o pregătească pentru cea de-a şasea exorcizare o găsi moartă de dragoste”.

 

autor Alina Dora Toma

Comentarii închise la Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste şi alţi demoni (note de lectură)

Michael Ondaatje Pacientul englez ( note de lectură)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.

-Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea ai scăpa-o pe jos. Nu-i  aşa?

-Nu am zis nimic.”(pg. 110)

Într-o perioadă în care n-am mai putut citi romane şi, mai ales, romane de dragoste, pentru simplul motiv că mi se păreau superficiale, lipsite de miez, fără prea mare valoare stilistică, s-a întâmplat să-mi pice în mână cartea lui Ondaatje, Pacientul englez. Din fericire nu văzusem filmul, deşi aflasem cât de omagiat fusese la gala Oscarurilor. A pledat pentru lectura romanului numele editurii- Univers, editură foarte respectată pentru titlurile de valoare pe care le edita. Încă de la primele pagini am simţit  viaţa pulsînd clocotitoare sub  stratul de lirism care m-a cucerit pe loc. Am fost atrasă de sinceritatea naratorului, de procedeele retorice moderne folosite, în special cel al flash-back-ului, dar mai cu seamă, de inefabilul poeziei ce dă romanului o aură de senzualitate, cum n-am mai întâlnit într-un alt roman de dragoste. Am citit cartea pe nerăsuflate şi, spre deosebire de alte dăţi, am recitit-o imediat doar pentru plăcerea textului, fără să mă intereseze prea mult acţiunea. De fapt nici nu ştiu câtă relevanţă are subiectul cărţii care se referă la poveştile de dragoste  dintre Katharine Clifton şi contele Ladislaus de Almasy şi cea dintre Hana şi Kip.

 

Miez 1, artist Zamfir Dumitrescu

 

Acţiunea începe într-o vilă aflată în ruină din oraşul San Girolamo, undeva în spatele frontului, în care  infirmiera Hana, o tânără de 20 de ani  rămâne să-şi îngrijească unicul pacient, scăpat dintr-un accident aviatic. Ceilalţi pacienţi şi infirmierele se mutaseră mai la sud din cauza apropierii frontului; ei au rămas considerând că  războiul lor se sfârşise, chiar dacă Hanei i se spusese că refuzul ei de a-i însoţi pe ceilalţi e un fel de dezertare.

În clipa în care au rămas singuri în vila bombardată, au înţeles că fire nevăzute le uneau destinele pentru totdeauna: „El nu a zis nimic, neputând nici măcar să întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros între degete.” Şi nu o poveste de dragoste le uneşte pe cele două personaje, ci sentimente cu mult mai profunde, de compasiune şi înţelegere a suferinţei celuilalt, de devoţiune şi admiraţie. De fascinaţie faţă de cunoaştere pentru că englezul e o adevărată enciclopedie şi un bun povestitor. „Povestitorii seduc, cuvintele ne ţintuiesc în colţuri. Vrem mai mult decât orice să creştem şi să ne schimbăm”. Iar  blândeţea Hanei faţă de necunoscut  însemna blândeţea faţă de sine însăşi. Fascinantă această scenă ce te poartă cu gândul la episodul biblic în care Iisus este spălat pe picioare de Maria Magdalena:

O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi ţinând-o deasupra gleznelor stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul…Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul, penisul dormind ca un căluţ de mare, şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El e sfântul ei deznădăjduit…Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva. Ce? întreabă ea pierzându-şi şirul gândurilor. El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână-n buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructului. El începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste lumi de dinainte de moarte”

 

 

Drept răspuns la devotamentul Hanei,  bărbatul începe să-şi depene povestea, precum prinţesa din 1001 de nopţi, tocmai pentru a dilata mai mult acest timp aflat în anticamera morţii. Povestea pacientului se împleteşte cu lecturile pe care Hana i le face seara, la lumina lumânării din cărţile găsite în biblioteca vilei. Literatura devine punte de legătură , adevărată terapie prin care cei doi caută să-şi salveze sufletele mutilate de război. Mai cu seamă acel bizar volum din Istoriile lui Herodot care scăpase din foc şi pe care pacientul îl îmbogăţise lipind pagini din alte cărţi, ori scriind propriile observaţii: semn că istoria se scrie o dată cu viaţa. Istoriile conţineau cronici despre o lume apusă care mai păstra un anume echilibru. „Te afundai în apele lor cu o văslire tăcută.” Lumea romanului era diferită de lumea vechilor istorii; cititorul nu mai avea nici un control- o lume haotică la fel de heteroclită ca şi cea din realitatea imediată. Hana citea şi din  romanul Kim al lui Rudyard Kipling între foile căreia găsi o pagină din Biblie , Cartea Întîi a Regilor, Cap. 1, Solomon, în care Abişag Sunamiteanca este adusă la regele David să-i încălzească sîngele în vene. Moment care sugerează iubirea cu neputinţă. Iubirea stearpă dintre un bătrân muribund şi o tânără plină de viaţă: „Fata era foarte frumoasă, îngrijea pe rege şi-l servea; însă regele n-a cunoscut-o.” Iar când Hana oboseşte citind, pacientul englez continuă să povestească pornind pe firul memoriei care încet-încet începe să-i revină o dată cu amintirile din trecut.

Între timp Hana este vizitată de un  vechi prieten al tatălui său, David Caravaggio,  hoţ şi spion, care se îndoieşte de faptul că pacientul ei ar fi englez. Caravaggio fusese eroul copilăriei sale: „Când eram mică, îi spune Hana, mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel, şi în visele mele, ieşeam cu tine  noaptea pe acoperişuri. Te întorceai acasă cu sandvişuri prin buzunare, penare, partituri, de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.”

Şi firul amintirilor o poartă către Toronto, oraşul copilăriei sale, o imagine estompată care rămăsese undeva în subconştient. Războiul o aruncase în vâltorile vieţii şi-i croise destinul pe alte coordonate. Îşi tăiase pletele, unicele fire care legau viaţa de moarte, atunci când îngrijindu-i pe răniţi, se muiaseră în sângele lor. Renunţase şi la oglinzi, martore ale unei identităţi pierdute.  De cealaltă Hana, copila din Toronto, se despărţise atunci când în toiul luptelor trăia  fiece clipă ca şi cum ar fi fost ultima, când, din bătălii se întorceau doar resturi de soldaţi cărora le urmărea agonia: „Cunosc moartea acum David, îi  spune Hana lui Caravaggio. Îi ştiu toate mirosurile, ştiu cum să-i abat pe soldaţi de la agonie. Când să strecor şocul de morfină într-o venă principală. Soluţia salină. Să-i fac să-şi golească măruntaiele înainte să moară. Fiecare general blestemat ar fi trebuit să aibă serviciul meu.” Tulburătoare această confesiune care justifică pe deplin forţa trăirilor tuturor personajelor, pentru că numai în apropierea morţii, omul poate iubi cu atâta uitare de sine cum o fac personajele lui Ondaatje.

La vilă apare între timp tânărul genist indian, Kip care se împrieteneşte cu pacientul englez. Pe toţi îi uneşte literatura. Caravaggio îşi petrece toate după-amiezile în bibliotecă. Hana care-i citeşte pacientului din Istoriile lui Herodot în care el inserase frânturi de povestiri, hărţi, fragmente de jurnal, scrieri in numeroase limbi…Un Babilon în miniatură această lume ce popula vila din San Gerolamo. Un gramofon şi o sticlă de vin aduse de Caravaggio din satul din vale dă tuturor iluzia de normalitate: „La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine într-o zonă în care creştea levănţica şi pelinul.”

 

 

În timp, cele patru personaje( cifră magică) adunate în vila părăsită  descoperă că ceea ce le uneşte sunt rănile din trecut care le mistuie memoria: copilăria pierdută a Hanei şi intrarea prea bruscă în mijlocul atrocităţilor unui război nedrept, iubirea pierdută în inima deşertului, a contelui Almasy, tinereţea pierdută a bătrânului hoţ Caravaggio( cel cu nume de pictor) care nu-şi găsise  niciunde liniştea sufletească , suferinţa tânărului genist indian pornit să lupte într-un război ce aparţinea celor care-i oprimau poporul. „Există, spune englezul, un tablou al lui Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare.”

Şi în această lume lipsită de raţiune, singură iubirea mai poate să învingă. Doar ea mai poate lupta cu deşertul ce stăpâneşte sufletul celor aflaţi pe marginea prăpastiei. Întâlnirea dintre contele Almasy şi Katharina are ceva magic în ea. Pagini încărcate de senzualitate dezvăluie pana de poet a lui Michael Ondaatje. Las cititorului plăcerea să descopere noi semnificaţii ale romanului Pacientul englez pe care-l recomand în primul rând pentru frumuseţea stilistică.

Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.

Bibliografie: Pacientul englez, Michael Ondaatje, Ed. Univers, 1997

 

autor Maria Sava

Comentarii închise la Michael Ondaatje Pacientul englez ( note de lectură)

James Joyce

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011
James Joyce
1882-1941
O nouă biografie
„A apărut vestitorul unei noi generaţii” scrie poetul Georgie Russel lui William Yeats în 1902 , şi numele lui este James Joyce. Eu sufăr, scrie Russel şi vreau să suferi şi tu. Virginia Wolf îl descrie pe Joyce: „Un om şters, poartă ochelari groşi, seamănă puţin cu Bernard Show , mă plictiseşte, este concentrat pe el însuşi”. În fiecare an la 16 iunie de Blooms’s day se serbează în Dublin, Irlanda, legendara călătorie care se petrece în cartea Ulysses, după numele eroului Leopold Bloom. O nouă biografie apărută recent în Britania descrie viaţa complicată a scriitorului. Semnează Gordon Bowker autorul unei biografii celebre dedicate lui George Orwell. Biograful Bowler pătrunde adânc, în faptele seci dar atât de eluzive ale lui Joyce. Născut în Dublin în 1882 viaţa lui Joyce ar umple câteva biografii, multe au şi fost scrise dar nici una atât de profundă ca recenta. Poate cea scrisă de Richard Ellmann 18 ani după moartea lui Joyce în 1959 , dar de atunci, o serie de noi informaţii au fost găsite, ele pun în altă lumină viaţa şi opera lui Joyce.
Născut în Dublin este fiul unei familii din clasa de mijloc  acre avea10 copii, Joyce  studiază la Colegiul Universitar al oraşului. De mic era bizar, detesta câinii şi se temea de fulgere. Tânăr se mută în Europa şi acolo  petrece adolescenta între Paris şi Zurich. Încearcă studii de medicină , abandonează găsind lecturile în limba franceză prea dificile. După moartea mamei sale în 1903 se deda băuturii, trăind din expediente. Încearcă să publice un eseu despre estetică care este refuzat de magazinul intelectual „Dana”.
Interesant, universul său literar nu depăşeşte perimetrul Dublinului. Bowker subliniază importanta femeilor în viaţa lui Joyce poate la egal cu literatura.  Dessourile unei femei trezeau în el inspiraţie la fel de puternică cum trezeau în Ibsen sau Homer, scrie Bowker. Relaţiile lui Joyce cu femeile erau distrugătoare şi interesate, el le numea „animale cu piele caldă, fină” dar în ciuda faptului femeile erau atrase de lumea lui bogat emoţională. Două femei sunt importante în viaţa scriitorului: prima este Nora Barnacle, o tânără din judeţul Galway, cameristă de meserie. Femeia vieţii sale şi muza sa pe de o parte, pe de altă parte o uşuratică, după cum povestea Joyce cuiva, Nora doreşte să întâlnească şi alţi bărbaţi. Să ai despre ce scrie, îi spunea femeia. Prima lor întâlnire are loc în 16 Iunie 1904, dată la care se petrece toată acţiunea din Ulysses.
Bowker discuta pe larg nunta celor doi în 1931, după 25 de ani de concubinaj fără căsătorie, deşi aveau doi copii împreună. Joyce face nunta la sfatul avocatului său. Tot prin Ezra Pound o cunoaşte pe a doua femeie din viaţa sa,  Harriet Shaw Weaver care îl sprijinea în cariera sa literară. Femeia cheltuieşte mii de lire sterline eliberând pe Joyce de munci sordide.
Portretul artistului ca om tânăr, este o lucrare de pionierat a lui James Joyce, care prefaţează tehnicile moderniste pe care autorul le va folosi din plin în Ulysses. Spre deosebire de Ulysses ( care este dificilă de citit, poate tocmai pentru că foloseşte tehnici moderniste care îngreunează lectura), Portretul Artistului este mai comodă lecturii. Romanul, publicat în perioada 1914 – 1916, are o notă semi-autobiografică şi descrie anii tineri ai personajului principal, un artist din Dublin, în realitate un alter ego al lui Joyce. Numele protagonistului (Daedalus) pare o aluzie simplă la eroul cu acelaşi nume din mitologia greacă, tatăl lui Icarus. Stephen Dedalus are dubii cu privire la convenţiile catolice tradiţionale irlandeze, se revoltă împotriva lor şi la final, decide să plece la Paris în căutarea unei împliniri ca artist. Portretul artistului a fost caracterizat că una dintre primele trei romane de limba engleză ale secolului XX, ceea ce demonstrează valoarea şcolii irlandeze de literatură alături de George Bernard Shaw, Yeats, Oscar Wilde.
Biografia lui Bowker este plină de anecdote şi poveşti picante. Ne spune că Joyce dorea să fie actor, îşi alese numele de scenă: Gordon Brown, o traducere aproximativă a numelui italian Giordano Bruno. Joyce se dovedeşte a fii spiritul care mână o grupă de oameni de afaceri care au finanţat primul cinematograf deschis în Irlanda,  Volta.
Biografia pomeneşte de tot prietenii şi cunoscuţii care apar în cărţile lui Joyce şi cei care l-au sprijinit în drumul său literar.  Ezra Pound are un loc de cinste, ne este amintit că îl împingea pe Joyce să trimită poezii la ziarul pe care îl edita : The Egoist.   În centrul biografiei dupa cum este  firesc se afla discuţii despre opera monumentală Ulysses considerată azi  cartea secolului XX.
statuia lui Joyce în Dublin
În 1917 Joyce renunţa să  continue lucrarea sa ” Portretul artistului ca un om tânăr” şi se decide să scrie ceva nou.  Joyce se foloseşte de un amic al tatălui său  evreul Hunter cu o soţie necredincioasă, acesta  devine modelul Leopold Bloom, protagonistul cărţii.    Dar Bowker adăugă detalii şi despre perioadă în care Joyce scrie Finnegans Wake (1939) , carte despre care Samuel Becket declară că scrisul Joyce nu descrie nimic, el este esenţa în sine. Joyce este un inovator de geniu. El prevesteşte spiritul nou al literaturii moderne. Generaţia de azi care foloseşte netul a găsit o cale originală de a mulţumii marelui scriitor. Pe 16 iunie la fiecare 15  minute reţeaua Tweeter a lansat fragmente din  Ulysses în aşa fel încât până la sfârşitul anului când se împlinesc 70 de ani de la moartea scriitorului întreaga sa opera să fie accesibilă pe net celor ce doresc să o cunoască mai de aproape.
autor Adrian Grauenfels

Comentarii închise la James Joyce

Clanţa

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) se trezi perfect odihnit. Asta nu-l miră cîtuşi de puţin, mai trecuse prin aşa ceva cu puţin timp în urmă însă mirarea dură puţin. Pe urmă îşi făcu loc îndoiala: oare era un semn că se trezise perfect odihnit? Şi dacă da ce fel de semn? Bun sau rău? Ce putea prevesti? Ce încerca destinul să-i spună? Te pomeneşti că ideea era că nu va mai apuca să-şi serbeze onomastica de peste patru zile?

Se ridică din pat (nu-l durea nimic), îşi aranjă patul cu mişcări meticuloase, deschise geamul ca să iasă microbii (deşi la frumoasa lui vîrstă de nouăzeci spre nouăzeci şi unu de primăveri un microb în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru), se îmbrăcă cu gesturi la fel de meticuloase, pe urmă porni să privească în gol pe fereastră minute bune. „Curăţenia înseamnă sănătate” devenise de la o vreme (din totdeauna?) sloganul soţiei nepotului ei. Care slogan reuşea să aducă numai necazuri proaspeţilor însurăţei; erau, vorba aia, din punct de vedere fizic sănătoşi tun ambii dar psihic… vălelei… unul mai bolnav ca altul: doamna devenise o maniacă a ştergerii prafului şi a spălatului pe jos cu produse de calitate, domnul nu prea-şi bătea capul cu aşa ceva – semăna cu bunică-su aici, un motiv în plus de bucurie pentru Doru – în schimb fugea de dimineaţă pînă seara prins fiind pînă peste cap cu firma aia a lui. La început alergase ca să facă bani, acum alerga pentru a avea cît mai mulţi. „Ah, copii nebuni!”, gîndi trist Doru ieşind din cameră şi îndreptîndu-se spre toaletă. De fapt, e impropriu spus: „se îndreptă”; nu făcu decît doi paşi şi intră în toaletă căci camera lui se afla în imediata apropiere a acesteia. „Copiii ăştia îşi irosesc cei mai frumoşi ani din viaţă alergînd cu disperare după ce? Iluzii şi himere. Or să ajungă la pensie fără să-şi dea seama de ce-au trăit, c-au trăit. N-or să ştie să zică decît vai, cum a trecut timpul şi… of, iarăşi sînt răutăcios cu cei apropiaţi.”

Cînd ieşi din toaletă dădu nas în nas cu nepotu-su. Îmbrăcat la patru ace, gata de drum. Un miros fin dar în acelaşi timp ferm, tandreţe şi duritate de războinic îi gîdilă nările. Doru nu se putu abţine să nu suspine după tinereţea-i trecută. Uneori băiatul ăsta îi semăna aşa de mult deşi prin meseria sa se găsea la polul opus; uite-l acuma: pînă şi-n felul în care-şi privea nevasta îi amintea de el cînd era tînăr: ură amestecată cu dorinţă animalică, instinctul superiorităţii masculine în faţa femeii, dragoste d-aia fără drăgălăşenii… mda, cam aşa.”

– Ce faci, bubi, te-ai trezit?

Alintul nepotului îl încîntă căci îl făcu să se simtă copil. Sau îi gîdilă, în adîncuri, sentimentul copilăriei.

– De, mă, Tudorel Vladimirescule, mă mai trezesc şi eu din cînd în cînd, he-he, glumi Doru cu lacrimi în gît. Ce să fac altceva? Dacă nu mă mai trezesc ar însemna un stres în plus pentru voi. Cel puţin pentru o vreme dar tot stres se cheamă. Aşa, încerc să amîn cît pot de mult stresul ăsta. Şi cît o vrea Dumnezeu că, na, nu-i după mine.

Nepotul nu-l mai asculta încă de cînd „bubi” deschisese gura. Îşi căuta ceva: cheile, telefonul, agenda, ceva important oricum. Se uita, ce-i drept, cu atenţie protocolară la bunică-su dar privirea lui trecea prin acesta.

Mult mai politicoasă nevastă-sa – Dana Iuliana, apărută în cadrul uşii într-o pijama albă cu floricele albastre – îl întîmpină surîzătoare:

– Ce bine arătaţi, domnu’ Damian. Cine nu v-ar cunoaşte v-ar da cu cel puţin douăj de ani mai puţin. Cu siguranţă. Într-o zi, o să vă rog să-mi spuneţi şi mie secretul tinereţii dumneavoastră veşnice.

Doru dădu să spună ceva legat de cochetăriile cu aromă de gafă ale Danei dar simţi că trebuie să se oprească. Prinsese din zbor privirea nepotului – adresată atît lui cît şi Iulianei – şi simţi că trebuie să se oprească. Şi să imortalizeze clipa. Privirea aceea spunea atît de multe încît Doru avu impresia că se află în lumea personajelor sale. Ceea ce, în esenţă, îl întristă peste măsură, căci n-ar fi vrut să vadă asta tocmai la cineva din neamul lui. La alţii da, dar nu la ai lui. Şi mai ales la cei care ţinea. În fine… Tot în esenţă (cealaltă parte a esenţei) privirea nepotului îl bucură căci, iată, să mai zică Neacşu de la scara 3 că Viaţa nu-i desprinsă din Literatură. Şi invers, de ce nu? Iată, aşadar, dovada: Tudor Mateescu, şef firmă de construcţii şi amenajări interioare avea în ochi exact sclipirea aceea specifică omului absent din propria-i viaţă, omul trăit de viaţă, omul din care visează să se inspire orice scriitor cu pretenţii. Literatura n-a murit, Neacşule dragă… ah, de-abia aşteaptă să i-o zică… incredibil cum se tot încăpăţîna flăcăul ăsta sexagenar în prostiile lui… de înţeles, pe de altă parte, ţinînd cont de amanta aia a lui, avînd juma’ din vîrsta tînărului pensionar, mare gagicar la viaţa lui de ex-funcţionar guvernamental proaspăt încheiată… Literatura trăieşte bine merci în persoana cui te aştepţi mai puţin… aşa că, domnu’ Neacşu, n-ai decît să-ţi iei toate computerele şi sculele tale tehnice şi să te speli pe cap cu ele.

Şi ca să nu piardă ocazia, Doru dădu fuga înapoi la el în cameră, îşi luă aparatul foto (îl avea la îndemînă, pe birou, că, na, nu poţi şti niciodată ce instantanee îţi oferă viaţa) şi reveni cît putu el de repede. Uf, cum îi mai bătea inima… altul în locul lui ar fi făcut deja două infarcturi… noroc cu bunică-su’ din partea tatălui, neam de dac zdravăn, combatant în Primul Război Mondial, dăduse tifosul exantematic peste el, zăcuse peste un maldăr de nu-ş’ ce vreo două săptămîni, toată lumea-l crezuse mort, se pregătiseră să-l arunce la groapa comună şi atunci el deschisese ochii şi-i anunţase calm că ce se grăbeau aşa să-i facă felul, mai avea de trăit, tocmai ce-i spusese lui Maica Domnului chestia asta şi cu cele sfinte nu te joci, bre. Doru reveni şi… aşteptă.

Adică fu pus în starea de aşteptare, aşteptare indusă… oauuu, ce chestie drăguţă, ce amintire pierdută în golurile golului din marele gol care „memorie” se chiamă… muamăăă, despre asta nu scrisese niciodată nimic. Idee-constatare cu atît mai surprinzătoare cu cît… ăăă… cu cît ce?… ia uite cum îi tremură aparatul foto între degete, mai-mai să-l scape. Tudor se tot învîrtea încoace şi-ncolo trăgînd cu furie dintr-o ţigară lungă cu nume scurt… Fumul… hmmm… mirosul lui plutind alambicat… culoarea aia de un albăstriu metalizat…

Cînd de-abia mă învăţasem să trag din ţigare mă apuca, după vreo patru-cinci fumuri, o ameţeală teribilă. Era, desigur, ceva plăcut. De abia acum, credeam eu naiv, îi înţelegeam pe drogaţi – probabil că simţeau şi ei o plăcere asemănătoare. O ameţeală cu atît mai dependentă cu cît simţeai că pluteşti undeva-cîndva, deasupra unor ape primordiale. Ah! În acelaşi timp însă plăcerea asta a mea era contracarată, la scurt timp, de un glas al trupului ce încerca să-mi tragă un semnal de alarmă asupra falsităţii acestei plăceri. Nu era ceva natural. O ştiam, de altfel, destul de bine, de la nişte faimoase lecţii de Dirigenţie unde ni se prezentaseră nişte filmuleţe cu efectele nocive ale fumatului şi unde toţi golanii clasei nu mai puseseră gura pe tutun fix două pauze. Ce mai, lumea fusese atît de marcată că pe unii, fumători începători ca să zic aşa, îi podidise plînsul. Sub impresia de moment una din tocilarele clasei ceruse voie să meargă să dea un telefon ca să-şi anunţe tatăl să renunţe la fumat… Pe urmă, desigur, cu timpul, organismul mi s-a adaptat şi-am început să fumez în draci… M-am oprit într-o bună zi cînd, mai mult din amuzament decît din vocea conştiinţei, la o ţigare şi una mică (bere plus tărie) am încercat să socotesc cam cît fumasem pînă atunci. Calculele se dovediră inutile: de la trei cartuşe în sus minim… deci dacă un cartuş are zece pachete: 21×10=210… 210×3=… peste 600 de ţigări… hai cam peste 1000, că-i cifră rotundă. Mult, puţin? Păi cam naşpa dacă ţinem cont că o ţigară (fumată!) scurtează viaţa cu şapte minute. La care amicul Lucian hăhăi spart:

– Cum ar fi ca, în loc de cărţi în bibliotecă, să ţii cartuşe de ţigări? Consumate, hi-hă-haaa! Şi să ai aşa, fo patruj de ani, să tuşeşti tabagic de să-ţi iasă ochii din cap, să nu mai poţi fără ţigară da’-n bibliotecă să-ţi zacă toate cartuşele fumate pînă atunci. Ha-hă, ce super ar fi!

N-am putut să nu-i dau dreptate amicului. În inconştienţa lui ignorantă Lucică avu dreptate: aşa ceva ar fi supernaşpa.

În final am avut un fel de intuiţie sinonimă: exact aşa stau lucrurile şi în cazul operei unui scriitor: să te trezeşti pe la optzeci de ani admirîndu-ţi opera, aşezată elegant în biblioteca făcută la comandă. Ce satisfacţie ai avea în afară de faptul că toate acele hîrtii vor fi fost scrise de tine?… Că de luat cu tine Dincolo… no, baby, no…

Mîna continua să-i tremure pe aparatul foto… sau aparatul foto i se bîţîia semiincontrolabil între degete, mergea şi varianta asta, nu? Amintirea se evaporase dar efectele ei de abia de acum încolo aveau să se facă simţite. Ceea ce, într-un fel, era bine: fenomenul îl va ţine ocupat o vreme, alde Neacşu pensionatu’ („tata Playboy”, cum i se mai zicea, şi ăsta începea să facă spume) şi Durbică instalatoru’-polonez cu inflexiuni occidentale şi nea Cîrstilă administratorul o să-l cheme la garaj şi dă-i cu discuţiile gen „poiana lui Iocan” pînă să-ţi vină să-ţi bagi degetele în ochi de plăcerea argumentului. Dar, din nefericire, nu era numai asta şi Doru o ştia prea bine. Oare ce-i revelase cu adevărat momentul acesta dospit în negreala minţii? Şi oare de ce se temea atît de mult să dea piept cu ea, cu revelaţia? Asta să fi oare semnificaţia faptului că se trezise – pentru a treia oară în mai puţin de o lună – perfect odihnit? Calmul dinaintea furtunii?

– Mîncaţi ceva, domnu’ Doru? îl întrebă de la ani lumină depărtare Dana Iuliana. Avem şunculiţă, omletă, salată de roşii cu ceapă şi musli cu iaurt. Asta ştiu că vă place, n-aveţi de ce să mă refuzaţi. A, şi un ceai… fructe de pădure.

Mateescu se văzu pus într-una din acele ipostaze pe care le dispreţuia cu drag: zîmbetul de complezenţă. Auzi la ea: iaurt şi apoi ceai. Bonus diaree. Ceva din fătuca asta neruşinat de inconştient de sexy (nu că l-ar fi deranjat tabloul unei muieri coapte, drapată într-o pijama prin care se cam zăreau toate cele dar era, aşaaa, cum să zic, un soi de mic atentat terorist ad-hoc la bătrîneţile lui venerabile… venerabile de amoru’ artei nu altfel, Mateescu mersese întotdeauna cu plăcere contra curentului) îi amintea de defuncta sa consoartă: amabilitate de şantier combinată cu politeţe de tranşee şi sexualitatea unei croitorese aflată la menopauză.

Dintr-odată, cînt totul părea că avea să urmeze traseul leneş al unei alte zile banale, totul luă o turnură total neaşteptată: Tudor îşi sărută grăbit nevasta pe obraz (de ce aveau amîndoi aerul că se treziseră certaţi iar acuma abia-abia se ţineau să nu izbucnească, din jenă pentru el, pentru „ăl bătrîn”?), Dana Iuliana îi răspunse cu aceiaşi monedă şi apoi… poc. Clanţa făcu, în mîna lui Tudor, o înoarcere de 180 de grade, apoi una de 360 de grade… se auziră nişte înjurături cumplite, se zbuciumă uşa, se trase cu sete un picior acesteia, Iuliana începu să se agite, Tudor îi aruncă nişte priviri criminale, de fapt Tudor aruncă priviri criminale tuturor… apoi fîs. Linişte absolută. Doru privi la nepotul său cum îşi aruncă furibund sacoul, îşi suflecă mînecile, scoate cămasa din pantaloni, schimbă pantalonii cu unii scurţi (hainele de scandal) şi bolboroseşte nu-ş’ ce despre „eventul” cutare iremediabil compromis din cauza unei proaste.

– Cum ieşim din casă? întrebă Mateescu pe un ton atît de slab că nu-l auzi nimeni.

Din contră: Iuliana îl invită să stea la masă. Tudor se apucă de frecat interfonul dar soluţiile picară una după alta cu graţia unor cărţi de joc compunînd un castel sofisticat: nea Petrică de la parter nu răspundea probabil din pricina alcoolului, prietenul Albert de la ultima scară era fix la muncă (tura de dimineaţă), tanti Floriana de la 4 plecase să dea de mîncare unei rude paralitice iar fiu-su, cel care rămăsese acasă, nu putuse preciza cînd se întoarce mama, cît despre tata e la muncă (chiar aşa, unde putea să fie? la biserică?), ieşitul pe fereastră eşuă la fel de subit precum luase naştere din pricina pericolelor iminente ce pîndeau la tot pasul: copertina şubredă, cireşul din curtea vecinului de la parter putred, vecinul însuşi (de la parter) putred şi cu capsa pusă pe oricine şi la orice oră şi din orice, cum dracu’ să deschizi uşa pe dinafară femeia lu’ Dumnezeu dacă nu poţi pe dinăuntru, ce-s io, Terminatoru’, trag un şut şi asta se deschise ca peştera lu’ Ali-Baba, tu nu gîndeşti ce spui?

Mateescu se pomeni înaintea uşii moşmonind aerul înconjurător, aşteptînd să se întîmple ceva, orice (o minune dacă s-ar fi putut ar fi fost cel mai bine) dar nu se întîmplă nimic. Iuliana se apucase să converseze pe mobil (chestii importante?), Tudor îşi halea din picioare, în bucătărie, micul dejun. Al lui şi acuma trecuse şi la musliile bunicului. Mînca fără să-şi dea seama, evident concentrat la găsirea unei soluţii salvatoare.

Şi atunci îl lovi. Îl lovi în timp ce Doru ridica niscaiva rugi fierbinţi către divinitate deşi nu reuşea cu niciun chip să înţeleagă de ce ar face ceva Dumnezeu (tocmai El?) ceva în această privinţă – în ce măsură depindea deblocarea uşii de mîntuirea sufletelor lor? Fu un deja-vu scurt şi cuprinzător: acest moment Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) îl visase cîndva. Cînd? Greu de spus. Dar, da, ce acuitate a detaliilor… ah, ca două matriţe ce se suprapun perfect: premoniţia de atunci şi clipa de acum.

Şi, mda, aşa e, ar fi trebuit s-o prevadă, nu avea să mai prindă onomastica. Aşa se şi terminase visul acela: cu înmormîntarea lui. Mda, măcar un lucru era clar: clanţa avea să fie reparată.

 

autor Mihu Iancu

Comentarii închise la Clanţa

Ficţiune telceană şi adevăr romanesc II – Două iubiri

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 23/06/2011

Uţuca Toderaş era o fătucă tare la locul ei. Terminase profesionala, secţia croitorie, iar acum lucra în Năsăud, la Textila, de vreo 4 luni. Chiar dacă trebuia să facă naveta, serviciul era bun, mai o perdea, mai un material, şi, cum ea avea maşină de cusut acasă, mai făcea câte una-alta, iar bănuţii se adunau. Toate erau bune şi frumoase, dar, deşi era arătoasă şi isteaţă, era singură. Ieşea sâmbăta seara în sat să vadă nunta, duminica la biserică şi apoi în piaţă, eventual mai stătea la vreo îngheţată sau un suc cu ceva prietene, dar nu prea avea când să cunoască şi ea un băiat mai acătării. Era vecinul Corneluţ care o curta de ani de zile, dar părea cam moale şi cam prostălău. Mare cât un nahău, cu nasul înfundat tot timpul, deşi avea chipul plăcut şi era singur la părinţi, blegeala lui constantă şi obsesia pentru TAF-uri şi Buldozere, o scoteau din sărite. Mai venea seara la poartă, o mai ţinea de poveşti, iar ea sărăcuţa, bine intenţionată, se străduia să-i îngăduie cusururile, să-i vadă părţile plăcute, şi mai-mai că-i ieşea. Asta până când începea iar cu planurile sale de a-şi lua buldozer, de a trage lemne şi multe altele ce-i făceau ochii să-i sticlească, îi înfundau nasul şi mai tare, de abia i se mai auzea glasul de la fornăielile grozave pe care le scotea.

Era, totuşi, singurul băiat care-i putea da târcoale, fără să-l scoată din sărite pe fratele său mai mare, Dan. Încercase ea de vreo două ori s-o taie pe-ascuns la discotecă, dar când a aflat fratele său, era să iasă rău. A găsit-o o dată la bar „La Hovrea”, pe fotoliu, la masă cu alte fătuce, şi vreo câţiva masculi feroce, culmea virilităţii săteşti în acea epocă nouăzecistă. Îi făcu semn discret, o trase de-o parte pe holul de ieşire, îi arse două palme şi o expedie bombănind acasă. Dimineaţă o luă la poveşti. Că ce căuta? Că nu e normală? Cu ăia se încurcă?. Ea, jignită de ofensatoarea ieşire din scenă din noaptea precedentă, îi răspunse că e normală, că tocmai de aceea ieşise şi ea în sat ca toate fetele de vârsta ei, că nu vrea să fie ciudata şi mironosiţa satului… şi alte argumente de genul ăsta, presărate cu lacrimi şi ţipete isterice. Până la urmă o lămuri, îi spuse cum stă treaba cu golanii din centru, cât de neserioşi sunt cu fetele şi tot arsenalul de zvonuri pe care le auzise despre fiecare dintre ei.

Mai mergea din când în când la Vica lu’ Hondrari care-i dădea în cărţi, să vadă ce i se mai arată. Aşa făcu şi după discuţia lămuritoare. Luă un pachet de Carpaţi şi porni să vadă ce-i zic cărţile. Pe Vica o găsi bine-dispusă, bea ceai şi tot învârtea într-o oală mare cu lături aflată pe sobă.

– Ai venit, draga lelii? Ia loc, dă hainele alea la o parte şi pune-te pe dormeză lângă mâţ, o întâmpină plină de voioşie ghicitoarea, ştergându-şi mâinile unsuroase.

– Ţi-am adus un pachet de ţigări, lele Vică, îngână Uţuca făcându-şi loc între boarfe şi motanul negru şi gras.

– Lasă-l pe masă. Mulţam! Vrei să-ţi dau în cărţi?

– Da, dacă se poate.

– Se poate, nu-i bai, da’ ţi-am mai zis că seara nu s-arată bine. Şi azi îi şi duminică, îi puse în vedere contextul nefavorabil ghicitului, lelea Vică.

-Ştiu, ştiu, da’ lasă! Dă-i şi aşa. Eu dimineaţa îs la lucru şi în rest numai de ghicit nu-mi arde! îi potoli rezervele.

– Bine, bine. Acuş aduc cărţile!

Trecu într-o cameră alăturată şi se întoarse de îndată cu un pachet de cărţi ungureşti, scorojite şi unsuroase. Dădu cu mâna la o parte miezurile de pâine de pe masă, după care se aşternu pe ghicit. Amestecă bine cărţile, făcu de trei ori cruce cu palma asupra pachetului, o puse şi pe Uţuca să facă, după care începu  să le împartă pe masă. Ochii ei se învârteau scormonitori şi chipul ei era tranzitat fugar de fel de fel de trăiri reale şi fictive. Mormăieli, ezitări, scărpinat în cap, după care spuse cu un glas şăgalnic şi dospind de înţelegere:

–         Mă, tu iară ţi-ai pus gând pe vreun bărbat….

–         Da, aşa-i! încuvinţă fără pic de sfială Uţuca. Vreau să văd dacă am şi eu parte

de cineva, sau rămân fată bătrână.

–         Hmmm, aici ţi se arată un bărbat frumos şi înalt…îngăimă lelea Vică holbându-se insistent în direcţia unui valet de ghindă.

–         O, Doamne, ăsta e tot Cornel…murmură dezamăgită Uţuca..

–         Nu, nu e el. Vine tare de departe, are un serviciu tare bun pe o maşină mare…, nuanţă ghicitoarea, conturând un portret tot mai apetisant.

–         El e! Căca-m-aş în  buldozerul lui, că numai la buldozer visează!, scăpă o vorbă mai burenoasă Uţuca, vizibil înfuriată de habotnicia cărţilor.

–         Nu, sigur nu e el! E brunet şi umblă mult prin lume!

Uţuca se potoli, glasul său stins, copleşit de curiozitate şi speranţă mormăi ceva de neînţeles, după care adăugă:

–         Mai zi!

–         Nu se mai vede bine, e ceaţă! Ţi-am zis eu că dimineaţa se cată-n cărţi..

–         Ştiu, ştiu, da’ mai uită-te! Poate mai vezi ceva! şi îşi chiorî şi ea ochii în cărţi, însă hermeneutica divinaţiei era peste puterile ei.

–         Se văd mai mulţi bărbaţi pe lângă el, vorbesc mult….

–         Şi? inima i se zvârcolea bezmetică.

–         Parcă târguiesc ceva…, e fum mult, voci multe,…

Misterul era total. Lelea Vică, pătrunsă de cele ce vedea, se strofoca să obţină mai multe amănunte, să desluşească ceva chipuri, dar nimic.

–         Nu se mai vede! decretă brusc ghicitoarea ridicându-şi privirea dinspre cărţi.

–         Mai încearcă, te rog! insistă Uţuca, presimţind importanţa momentului.

–         Degeaba Uţuco. S-a tăiat! S-a tăiat cum se taie maioneza! întări lelea desfăcând pachetul de ţigări adus de Uţuca.

–         Hai că-ţi mai dau un pachet! supralicită Uţuca, ştiind ritmul alert în care duhănea ghicitoarea.

–         Nu merge! Nu-mi trebuie banii şi ţigările tale. Ce ţi-am putut ţi-am zis. Hai săptămâna viitoare, dacă vrei. Dar nu duminica. Cel mai bine sâmbătă dimineaţa, şi pufăi vârtos din ţigara aprinsă.

–         Bine, vin! spuse Uţuca, uşor dezamăgită.

Toată noaptea se frământă Uţuca. Evaluă toate cunoştiinţele masculine pe care le avea, cei plecaţi, cu maşini mari.. Se gândi că poate e unul dintre cei cu care a stat la suc sâmbătă seara. Dar nu lucrează pe maşină. Nu se potrivea. Dar dacă s-a încurcat lelea Vică? Nu e prima dată când mai suprapune detaliile. Poate i s-a arătat buldozerul pe care lucrează tatăl lui Cornel şi bărbatul o fi Nicu, cel care i-a pus mâna pe picior la masă şi i-a cântat ceva la ureche.

Spre sfârşitul săptămânii, când deja îşi luase gândul de la ce i-au dat cărţile, se trezi cufundată în vâltoarea destinului. Ieşise de la lucru la patru şi tot sporovâind cu portarul despre una-alta, scăpă cursa spre Telciu, aşa că trebui să ia o ocazie. Ieşi pe marginea drumului şi făcu semn. Prinse repede o Dacie, dar numai până în Salva la intersecţie, care nu-i luă bani. Acolo aşteptă mai mult, tot gândindu-se că poate o zăreşte vreun consătean. Minunea s-a produs când în intersecţie apăru, în viteză, un tir imens care în primă fază trecu de ea, după care puse o frână de umplu tot drumul de colb. Uţuca porni spre maşină, se căţără spre cabina tirului şi mai să se prăbuşească jos când îl văzu pe şofer. Brunet, mare, zâmbitor, exact cum i-au zis cărţile. Se aşeză lângă el şi maşina porni.

– Până unde mergi, fătucă? Întrebă, plin de siguranţă şi virilitate şoferul în maieu, aruncând o ocheadă în direcţia făpturii de lângă el, evident tulburată de vederea lui.

– Ăă..până în Telciu, îngăimă emoţionată Uţuca, fără să-şi mute privirea înţepenită pe crcuciuliţele şi celelalte paveze spirituale atârnate de oglinda retrovizoare.

– Fain la voi. Trec des pe-acolo! rosti el cu graiul omului umblat şi cunoscător.

– Serios? Cum aşa? îşi mai reveni Uţuca.

– Fac curse la Maramureş aproape săptămânal! spuse vizibil mulţumit de afirmaţia sa, de conţinutul şi valoarea simbolică a celor spuse, după care adăugă: Cum te cheamă?

Hopa! Se făcuse un pas, Uţuca se străduia să se stăpânească, să nu roşească s-au să se bâlbâie. Aruncă o privre în împrejurimi şi-şi dădu seama că se apropia de Coşbuc. Nu mai era mult până în Telciu, timpul era preţios, nu trebuia să facă gafe dacă vrea să mai aibă de-a face cu băiatul.

-Uţa! rosti cu o siguranţă proaspătă.

– Pe mine Dumitru! îşi declină şoferul parţial identitatea, cu aceeaşi vigoare în glas. Poate bem o cafea sau un suc odată.., continuă acesta, adăugând vigorii din glas o notă de calm şi seriozitate.

– Da…, aprobă Uţuca uşor nesigură, gândindu-se cum s-ar putea concretiza întâlnirea.

– Stai în centru? continuă şoferul, învârtind cu măiestrie volanul maşinii.

– Nu, dar e aproape.

– Poate trec într-o seară pe la tine? Ai tăi ce-ar zice? Întâlnirea prindea contur, concentraţia de seriozitate şi calm din glasul şoferului, copleşi vigoarea, incitantă dar dătătoare de emoţii.

– Păi, dacă-i anunţ, e în regulă. Când? preluă Uţuca, driblă şi pasă înapoi.

– Eu am drum la Borşa marţea.., ba nu! Miercurea viitoare. Ar trebui să înnoptez acolo, dar dacă merg bine treburile, poate fac cumva şi rămân în Telciu. Oricum trec. Pe la şapte seara, e bine?

– Da, e bine. Îi anunţ pe ai mei.

Nu mai vorbiră mult că deja intraseră în sat. Şoferul îşi notă repede adresa şi numele de familie de care să întrebe dacă nu se descurcă şi se treziră că trebuie să se despartă. Pe Uţuca o lăsă în centru, plină de emoţie şi adânc tulburată de cele petrecute. Era roşie toată când puse piciorul pe asfalt, abia vorbi. Nici nu se uită în jur, ci porni direct spre casă dorind să vorbească repede cu cineva, să se descarce. În general nu vorbea multe despre frământările ei sufleteşti cu vecinele sale pentru că acestea fie râdeau de ea, fie umpleau toată valea cu problemele ei. O păţise de câteva ori şi se învăţase minte. Confidentul ei era Luţu. Luţu Vampiru’, un înţelegător fecior tomnatic, confident al multor fete tinere şi bătrâne, măritate şi nemăritate, de pe Valea Dragostei. Luţu se alesese cu porecla aceasta datorită obiceiului său de a cânta adeseori noaptea din pragul casei sale situate undeva pe deal, deasupra văii. Toată lumea îl auzea. Unii, mai acri la inimă, erau scoşi din sărite, altora însă le făcea plăcerea cântatul lui Luţu. Avea un repertoriu care includea toate şlagărele populare, de la Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu şi până la Achim Nica. Uneori, mai strecura câte un cântec din repertoriul licenţios, câte un „Hai motor, motor, motor, Sui pe mine că eu mor…”, care, desigur, constituia deliciul puştimii de pe vale. Gurile rele spun că ar fi avut preferinţe sexuale inverse şi că de aceea nu se însurase, era atât de efeminat (fătălău, în limbajul locului) şi se înţelegea atât de bine cu femeile. Cert e că avea o preferinţă pentru muncile câmpului în sectorul feminin şi că petrecea mult timp cântând şi vorbind cu fătucele.

Spre seară, când îi auzi glasul demarând în forţă programul cu şlagărul „M-am născut între Carpaţi, la poale de munte”, porni pe poteca ce urca de la stradă spre căsuţa lui. Îi povesti emoţionată totul. Cum i-a ghicit lelea Vică a lu’ Hondrari, cum îşi luase gândul, şi mai ales cum s-a petrecut minunea. Îi ceru sfatul, dar nu-l lăsă să-i spună nimic, copleşindu-l cu gândurile şi intenţiile sale.

Până la urmă totul s-a rezolvat după  aşteptările ei. Îi spuse mamei, care sceptică la început, a căzut într-un entuziasm fără măsură încât duminică după-amiază stătea pe bancă la poveşti cu vecinile şi le explica ce băiat bun i-a dat Dumnezeu fetei sale. Tatăl ei a zis că vrea să-l vadă şi apoi zice ce are de zis. Fratele său a cedat mai uşor decât se aştepta, în fond, totul urma să se petreacă sub ochii lor şi nu prin cine ştie ce separeuri întunecoase pe la  „Hovrea”.

Au urmat pregătiri mari, curăţenie, mâncare multă, haine noi şi curate şi bineînţeles o cupă de vinars fiartă. Dumitru, şoferul, nu s-a lăsat aşteptat. Miercuri seara pe la şapte fără zece era la poartă, cu două ciocolate în mână. Nimic spectaculos în întâlnire. S-a vorbit, s-au analizat locuri de muncă, situaţie, familie, nimic despre intenţie. Spre final, vizibil mulţumiţi de prestaţia feciorului, părinţii ei l-au poftit să mai treacă pe la ei. Poate într-o duminică o scoate pe Uţa la un suc în sat, să mai vorbească.

Ce-i zăpăcise mai tare şi-l făcu pe Dan, fratele ei, să ciulească urechile şi să iasă din starea de nepăsare şi semi-aroganţă lucrată, a fost faptul că iese cu tirul pe-afară. Că face Austria, Germania, Olanda…Cartea asta era mare, şi Dumitru ştia. Cu detaliul ăsta tăia orice interlocutor. Aşa că la următoarea vizită Dan îl întâmpină pe Dumitru cu o dezinvoltură şi o familiaritate excesivă. Ciocniri de beri, discuţii amicale, bătăi pe umăr, ponturi, dume şi multe altelea. Mai aduse încă doi vecini care după două beri şi trei ţigări fumate, l-au asigurat pe Dumitru de protecţia lor la nivel local. Nimeni nu le comentează în sat. Poate să iasă oricând cu Uţa la discotecă sau la suc, că n-are nimeni treabă cu el. Dumitru primi bucuros. Uţa era înnebunită de succesul pe care-l are Dumitru printre prietenii fratelui său, şi de aici şi până la dorinţa de afişare la centru, n-a fost decât un pas.

În acea seară, au ieşit la discotecă. Dan şi prietenii săi orbitau în jurul lor, salutau în stânga în dreapta, mai schimbau o vorbă, mai speculau eventualele inamiciţii sau priviri duşmănoase. Se mai apropia de câte unu şi-i spunea discret:

– Vezi să n-aibă cineva treabă cu ăsta care-i cu soră-mea, că ne rezolvă de mers afară!

Vorbele acţionau ca o mantră, destinzând chipuri, lărgind zâmbetele şi mai ales sporind concetrarea în sensul protejării lui Dumitru. Uţa înflorea la braţ cu Dumitru. Pupături, dansuri nebuneşti şi, mai ales, o mulţime de speranţe şi planuri de viitor. Grija şi atenţia pe care i-o acorda el o făceau să atragă privirile pline de jind ale celor din jur. Au început să curgă dedicaţiile pentru Dumitru şi iubita lui, urări de bine, garanţii şi confirmări în privinţa respectului pe care i-l poartă telcenii. Ce mai?  Să se simtă ca acasă! Seara a fost o reuşită. Dumitru arunca rotocoale de fum în stânga, în dreapta, le-a arătat trucul cu rotitul ţigării aprinse pe limbă, şi alte fineţuri deprinse de el. Îi plăcea să fie adulat, să impună, să clarifice. A început să se discute despre străinătate, despre băieţii care se descurcă, care fac treabă, legende şi zvonuri. Dumitru îi lăsa să-şi spună versiunile, să-şi etaleze speculaţiile, după care spulbera totul prin două vorbe pline de miez şi ironie, având ataşate tăria conferită de faptul că văzuse, fusese pe acolo, şi nu vorbea din auzite. Şi nu trebuia să menţioneze el asta, că imediat săreau prietenii lui Dan şi-l completau, vorbind despre drumurile constante pe care le face cu tirul, despre câţi şmecheri a cărat el acolo, şi altele.

Şi aşa a început Dumitru să treacă tot la o săptămână, două pe la Uţa. Ba chiar a început să mai doarmă pe la ei, să mai de-a o bilă în sat cu Dan şi să vorbească tot mai des despre ieşirea în afară. Era cunoscut. Toţi se uitau la el plini de respect şi dornici de a-i câştiga prietenia. Nici măcar nu prea strica bani, deşi insista adesea să plătească tot. Era omenit din plin, însă ştia că vine şi scadenţa. Plecarea în afară devenise o temă recurentă, Dumitru fiind deja sătul de explicaţii de tergiversări. Băieţii, Dan şi doi prieteni, voiau s-o şteargă neapărat, aşa că, dată fiind şi familiaritatea cu Dumitru, îi spuneau că au nevoie de ajutorul lui.

– Vedeţi că e scump şi periculos! Le spunea cu o profundă grijă prietenească. Nu e aşa simplu cum vă spun alţii. Eu îs sincer cu voi.

– Ştim măi Dumi, insista Dan, da’ n-oi fi eu mai prost ca alţii de la noi.

– Bine, dar banii? E mult! Sub 300 de mărci de căciulă nu vă rezolvă nimeni, e vorba de vămi, de poliţie!

-Ştiu! Se rezolvă! Am discutat cu ai mei, vând un loc şi o vacă şi fac rost. Restul îi împrumut, continuă cu entuziasm Dan, conştient fiind de importanţa momentului.

– Mai vorbim, că lucrurile nu se pot face de azi pe mâine, îl mai potoli Dumitru, oferindu-i totuşi un fir de care să se ţină.

– Fireşte, nu-i bai de asta, numai să ştim că ne ai în vedere!

–  Da! Cum să nu, mă mai interesez săptămânile astea să văd cum mai e cu vămile, cu controalele.

Discuţii din astea au fost multe, Uţuca enervându-se de câteva ori pe fratele său, că îl tot sâcâie pe Dumitru. Îi mergea bine cu el, deşi el nu mai era la fel de avântat ca la început. Îi bătuse de vreo câteva ori apropo-uri de nuntă, dar el se făcea că nu se prinde. Ar fi vrut să discute pe faţă, dar se temea să nu-l enerveze pe Dumitru, căci observase că nu prea îi place să vorbească despre familie, casă şi alte subiecte apropiate. Aşa că hotărâse să meargă  la lelea Vică a lu’ Hondrari, într-o dimineaţă, după cum o lămurise ea  că e mai bine pentru ghicit.

O găsi cu nasul în Psaltire, borborosind de zor.

– Da amu’ pentru ce vrei să-ţi dau, măi fătucă, că doară îţi mere bine, nu? O întâmpină toată un zâmbet ghicitoarea.

– De mers îmi mere, da’ vreau să văd cât, îi spuse  Uţuca, punându-i în poală pachetul de Carpaţi.

– Apăi cât ţi dat, draga lelii! Las’ c-om vedea noi acum.

Aduse din cealaltă cameră soioasele cărţi, le frământă bine, făcu semnul crucii de trei ori şi începu să le înşire pe masă mormăind.

–         Hmm, nu-i a bună fătucă, rosti bătrâna cu o voce joasă.

–         Cum adică? sări înfiorată Uţuca. Ce e?

–         Văd lume certându-se şi o femeie rea. Cineva l-a bozgonit sau vrea să-l bozgonească pe-a tău. E una care se ţine de capul lui.

Uţuca se aprinse toată. Cele spuse de lelea Vică depăşeau orice aşteptare. Cine să fie? Dumitru nu-i vorbise niciodată de vreo altă mândră. Germenii geloziei prindeau deja colţi şi începeau să-i roadă setos măruntaiele.

–         O să facă ceva boacănă! spuse, cu un plus de certitudine în glas, ghicitoarea.

–         Cu cealaltă? izbucni şucărită Uţuca, sărind de pe dormeză.

–         Nu, e cu nişte bărbaţi, dar nu văd ce fac.., continuă bătrâna tot focalizând un grup de cărţi.

Îi veni în minte planurile fratelui său de a pleca în Austria, dar nu zise nimic. O să aibă ceva probleme cu plecatul, se gândi ea, oricum mai potolită puţin.

–         Ce mai vezi?

–         Tot discuţii, multe discuţii, aha… se arată drum lung…şi un copil. E o femeie cu un copil mic! rosti sigură pe ea şi fluturând o un zecar roşu.

–         Aia care face vrăji? întrebă Uţa albiind toată.

–         Nu ştiu, nu văd clar..

–         Dar e dimineaţă, şi nu e duminică.. Cum de nu vezi? rosti mai încinsă Uţa, vizibil contrariată de blocajele hermeneutice în care intra ghicitoarea.

–         Păi se mai întâmplă. Poate aia ştie că dai în cărţi şi face bozgoane să nu fie descoperită. Du-te la popa, plăteşte o slujbă, zi-i să facă ceva! o sfătui lelea Vică, pasând responsabilitatea.

–         Ce să facă popa? El n-are ce-mi zice! vociferă iritată fătuca.

–         Îţi face o slujbă, să-l dezlege pe a tău. Du-te fuguţa, nu fi nătângă!

Şi s-a dus. Întâi la preot, după care la Luţu Vampiru’. Acesta a ascultat-o şi i-a spus că ştie el pe cineva de-i face nişte vrăji la „aia”, de nu se mai ridică din pat. Apoi a sfătuit-o să-l descoase cumva pe Dumitru, mai ales când bea ceva şi e mai slobod la glas, şi să fie atentă dacă vorbeşte prin somn.

O enigmă a dezlegat-o în trei săptămâni, când nu i-a mai venit ciclul. Nu ştia să se sperie, sau să se bucure, să-i spună şi lui, sau să vorbească mai întâi cu mamă-sa. Mai întâi a vorbit cu Luţu, care a sfătuit-o să-i spună lui Dumitru, ca s-o ia, că n-are ce face. Când a aflat, Dumitru s-a schimbat la faţă şi a început să transpire. Devenise nervos, agitat, dar căuta să se stăpânească. Uţuca începu să îngaime ceva despre nuntă, el nu mai putu prinde nimic din ce se vorbea. Toată seara a stat ca un lemn şi nu i-a mai ars de râs. Când a venit iar Dan cu acoliţii săi şi au început să-l frece iar la cap cu Austria, i-a venit să-i pocneacă. Dar şi de data asta s-a stăpânit, ba chiar le-a spus că în două, maxim trei săptămâni să fie pregătiţi, că-i duce. A vorbit cu cineva şi i-a zis că se poate, că e lejer. I-a aruncat pe ăştia în pragul nebuniei, chiote şi beri desfăcute până spre ziuă. În două ceasuri tot satul ştia că ei pleacă. Germenele invidiei începu să otrăvească zâmbetele multor comeseni.

Uţuca, săraca, nu mai înţelegea nimic. Reacţia lui Dumitru a prăvălit-o într-o derută completă. Nici bucurie, nici supărare, dar bănuia că nu i-a picat bine. Ce să-i mai pomenească de aia care face bozgoane ca să-i lege capu’. Sau poate de aceea a reacţionat el aşa? începu să se gândească ea. Poate vestea îi strica socotelile cu cealaltă. Dar n-avea curajul să sufle un cuvânt despre asta. Se duse la Luţu’ şi după ce au epuizat toate variantele care le-au trecut prin minte, au căzut de acord că reacţia sa seacă, inexpresivitatea sa tăhuie, s-a datorat şocului şi că sigur îşi va reveni peste câteva zile.

La următoarea întâlnire, Dumitru a fost tot sec, abia s-a atins de Uţuca, a fumat mult şi a povestit mai mult cu Dan despre pregătirile necesare şi a luat o tură de bani din suma stabilită pentru transport. Nici n-a vrut să rămână peste noapte, spunând că trebuie să fie dimineaţă devreme undeva. Ce să-i mai pomenească de frământările ei? L-a pupat şi s-a pus pe plâns, după care s-a dus la Luţu unde a răscolit toate spaimele şi gândurile teribile care-i măcinau stomacul.

După două săptămâni Dumitru i-a îmbarcat pe entuziaştii conquistadori între nişte lăzi goale şi în lacrimi şi rugăciuni a plecat, promiţând să revină peste un timp. Uţa, înlăcrimată şi măcinată de gesturile lui plate ce se pretindeau mângâieri, era copleşită de povara gândurilor adunate. Abia îngână o adiere de mână, se duse iar în casă şi tot privindu-şi burta, încă neschimbată, continuă să plângă.

Între timp, băieţii se desprindeau lent de satul lor, plini de încredere, burduşiţi cu merinde bine împachetate (să nu pută)  şi cu sticle cu apă. Tirul mai oprea din când în când, îl auzeau pe Dumitru vorbind, dar el nu l-a deschis decât de două ori. Nu mai ştiau când e zi sau noapte, oasele îi dureau şi mirosul groaznic din tir îi năucea. Vorbeau în şoaptă, mâncau pe nevăzute şi căutau să doarmă cât mai mult.

După câteva zile tirul opri într-o parcare înconjurată de pădure. Erau undeva sus pe un deal şi se mai auzea câte o maşină trecând. Agitat şi grăbit, Dumitru îi struni de zor după ce deschise uşa tirului, orbindu-i cu lumina zilei:

–         Băieţi, repede jos! Nu e de stat, am trecut graniţa şi suntem aproape de Linz. E circulaţie, aşa că urgent în boscheţi!

Băieţii au sărit repede, bulucindu-se în primul tufiş pe care l-au zărit la câţiva metri de tir. Dumitru porni după ei, intrând în pădure.

–         Aici treaba mea se încheie, rosti el pe un ton oficial. Coborâţi dealul acesta şi sunteţi în oraş. Nu atrageţi atenţia asupra voastră şi mai ales aveţi grijă cu cine vorbiţi

–         Bine, Dumi, mulţam tare fain! rosti emoţionat Dan, întinzându-i mâna. Ah, era să uit! Trebuie să îţi dăm restul de bani.

–         Da, da! bodogăni, aparent neinteresat, Dumitru.

I-au întins banii, s-au îmbrăţişat frăţeşte şi vibrând de emoţie şi spaimă, s-au pupat şi s-au despărţit.

–  Să ai grijă de soră-mea şi de ai mei Dumi! rosti la despărţire Dan, aproape plângând.

– Fii fără griji, cumnate! adăugarea apelativului „cumnate” l-a liniştit deplin pe Dan care a pornit încrezător prin pădure la vale, cu fraţii săi de aventură.

Le-a luat ceva timp până s-au apropiat de oraş, mai ales că au mers tot prin pădure şi apoi s-au oprit în marginea pădurii, au fript iute o slănină, au mâncat-o şi au aşteptat căderea serii ca să poată intra în oraş. Păşeau speriaţi, atenţi la tot ce mişca în jur şi în acelaşi timp preocupaţi să pară cât mai senini, de-ai locului. Cam puţeau, dar n-aveau de îmbrăţişat pe nimeni.  Apropierea de un grup de tineri le-a sporit puţin tensiunea, însă marea uimire a fost când i-au auzit  înjurând în româneşte. Au tresărit brusc şi s-au oprit, după care unul dintre prietenii lui Dan s-a îndreptat emoţionat spre unul dintre ei, întrebând timid:

–         Sunteţi români?

Mare a fost şi uimirea celor ce au încasat întrebarea:

–         Da, de ce? a răspuns unul, vizibil intrigat.

–         Păi şi noi suntem români! spuse, convins că afirmaţia va declaşa un val de efuziune sentimentală, însoţitorul lui Dan.

–         Şi ce-i cu asta? reacţionă contrariat  cel întrebat, tăindu-le elanul.

–         Păi ne miră că abia ajungem aici şi primii oameni cu care vorbim sunt români, îngăimă derutat prietenul lui Dan.

–         Da’ ce te aşteptai să fie numai unguri, sau ce? Eşti ţicnit bă! continuă râzând  provocator băiatul după care se alătură însoţitorilor săi.

Cei trei, dezamăgiţi şi derutaţi de contactul cu compatrioţii lor, porniră mai departe, şi începură să se gândească unde ar putea trage peste noapte. Auziseră multe poveşti despre greutăţile de la început, trebuie să dormi prin parcuri, pe sub poduri şi multe altele, până îţi faci nişte relaţii, după aia….altfel stă treaba. Zăriră o maşină cu număr de Cluj şi zâmbiră miraţi. Apoi alta, şi una cu numere de Sălaj, alta de Cluj…Ceva nu era în regulă. Se uitau contrariaţi unii la alţii, după care se îndreptară spre primul trecător pe care-l întâlniră şi-l întrebară direct:

–         Ce oraş e ăsta, nene?

–         Cluj! răspunse mirat domnul, privindu-i cu suspiciune şi îndepărtându-se fără a mai aştepta o altă întrebare sau vreo mulţumire.

 

Buldozerul lui Cornel zace parcat în faţa porţii, iar Uţuca şade pe prispă şi-l leagănă pe Corneluţ, îmbrobodită şi gânditoare. Nu mai merge pe la lelea Vică a lu’ Hondrari, nici cu Luţu Vampiru’ nu prea mai vorbeşte, pentru că nu-l suportă Cornel. A râs cândva de el, l-a imitat şi chiar i-a făcut un câtec pe care-l cântă pe nas, de-l scoate din sărite pe buldozerist. De când a născut, s-a lăsat şi de lucru şi stă mai mult pe-acasă, oricum bărbatu-său câştigă bine şi nu-i musai să trudească şi ea. Îi sunt de-ajuns grădinuţa, găinile şi porcul de lângă casă. Oricum creşterea copilului îi ocupă aproape tot timpul şi aproape toate gândurile.

 

 

autor Valer Simion Cosma

Comentarii închise la Ficţiune telceană şi adevăr romanesc II – Două iubiri

Tovarășa Parasca și unchiul Dănilă (Amintiri din epoca de mămăligă)

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

– Acum Hafiţa stă în faţa Dreptului Dumnezeu şi-I povesteşte toate mârşăviile şi toate faptele tale murdare pe care le-ai săvârşit, nemernico!… – i-a spus odată Paraskăi, Unchiul Dănilă fiind beat criţă.

– Ei, las’ că-ţi arăt eu ţie! O să te satur eu de Dumnezeu!… – l-a ameninţat Paraska pe Dănilă.

A doua zi, după ce s-a trezit din beţie, Dănilă se văita şi se căia de cele spuse, dar ce mai putea face? Vorbele n-ai cum să le mai întorci. Ştia el bine că Paraska nu o să-l ierte, ci se va răzbuna crunt, dar până la urmă, împăcându-se cu gândul, aştepta în ficare zi să-şi ispăşescă pedeapsa.

Mult nu a trebuit să aştepte, căci într-o noapte, Paraska l-a «mirosit» că fierbe horinca, în pârâul de la capătul grădinii.

Nu s-au ivit bine zorii şi Paraska deja bătea, cu zarvă multă la uşa şefului de post, de parcă năvăliseră peste sat tătarii.

Ce s-a întâmplat? – întrebă speriat şeful de post, frecându-şi ochii.

– Veniţi repede, tovarăşe, căci vecinul meu, Dănilă Harbuz, acest duşman al Partidului Comunist, toată noaptea a fiert horinca! – a raportat Paraska frecându-şi mâinile de bucurie.

– Trebuia să mă anunţaţi mai repede, acum, până ajungem, poate să şteargă toate urmele şi nu o să avem dovezi! – i-a reproşat tovarăşei şeful de post.

– Nu vă faceţi probleme tovarăşe, eu am văzut în ce loc a ascuns damigenele cu horincă, îmbrăcaţi-vă repejor, eu până atunci fug să-l trezesc pe tovarăşul secretar de partid!… – a rostit pe nerăsuflate Paraska.

Mergând spre casa lui Dănilă, Paraska le-a povestit tovarăşilor cum a văzut cu ochii ei pe acesta îngropând două damigene pline cu horincă, pe care a fiert-o toată noaptea, sub doi meri, chiar în mijlocul grădinii lângă claia de fân.

Şeful de post, la început, numai aşa, «de ochii lumii», a început să caute prin casă, apoi a cotrobăit şi prin şură pe urmă
şi-a băgat mâna şi prin căpiţele de fân până a ajuns la cei doi meri indicaţi de tovarăşa Paraska.

–   Ia, adu mătăluţă, cetăţene Harbuz, o cazma şi sapă sub acest măr!… – a poruncit, zâmbind cu gura până la urechi, şeful de post.

Dănilă îndată aduse cazmaua şi începu să sape cu mare grijă de parcă căuta cine ştie ce comoară preţioasă, până a scos din gropă o damigeană de zece litri. Şeful de post înhăţă damigeana şi-l privi pe Dănilă, care rânjea la el dezvelindu-şi dantura cariată.

– Îţi arde de râs, banditule! Habar n-ai cum o să râzi tu la urmă!

– Ba, eu cred că am habar – încerca să se apere Dănilă.

– Gura, imbecilule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu tovarăşul şef de post?! – a zbierat secretarul de partid.

– Ia sapă repede şi sub mărul celălalt!

Dănilă a început să sape şi sub celălalt măr, de sub care a scos încă o damigenă de zece litri.

Paraska, ascunsă după gardul viu, chicotea de bucurie.

–  Aşa… Iar acum, după ce avem corpul delict, mătăluţă, cetăţene Harbuz, eşti arestat şi o să mergi cu noi! – spuse cu o mare satisfacţie în glas şeful de post.

– Tulai Doamne, da ce am făcut de vreţi să mă legaţi ! – zâmbi fericit Dănilă, de parcă tocmai primise vestea că a câştigat la loterie.

– Ia numai fă pe prostul!… Toată noaptea ai fiert horinca şi asta-i interzis de lege.

– Poate am fiert, poate nu am fiert… dar fără dovezi nu mă puteţi aresta! – spuse cu îndrăzneală Dănilă.

– Ia te uită ce deştept eşti! Păi damigenele acestea ce sunt, nu sunt dovezi? Mai mari dovezi nici nu-mi trebuie pentru a te aresta! – strigă enervat şeful de post.

– Şi ce lege, mă rog, vă dă dreptul să arestaţi oamenii pentru că ţin apa în damigene?… – îl pufni râsul pe Dănilă

– Ce tot îndrugi acolo, crezi că eu n-o să gust din damigene?

– Gustaţi sănătos şi o să vă convingeţi că damigenele sunt pline cu apă! – continuă să zâmbească Dănilă.

– Şeful de post a gustat din ambele damigene şi l-a privit mirat pe Dănilă, cam aşa cum l-au privit evreii din Cana Galileii pe Domnul Isus transformând apa în vin.

– Tovarăşe secretar, ori mi se pare mie, ori damigenele sunt, într-adevăr, pline cu apă, gustaţi vă rog şi dumneavoastră!– E apă tovarăşe, apă chioară – spuse convins secretarul de partid.

–  Ce v-am spus eu? Iar dumneavoastră nici una, nici două mă arestaţi – ia reproşat Dănilă..

–  Naiba să te ia, cetăţene Harbuz! Dar ia spune mătăluţă, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti pomi?

–  Aceşti doi meri, i-a sădit taică-meu, iartă-I, Doamne, păcatele! – şi-a făcut Dănilă semnul crucii. Tare bun a mai
fost, se mai întorcea acasă, din când în când, beat ca un porc, dar…

– Ia nu-mi îndruga verzi şi uscate, ci explică-mi pe scurt, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti meri? – strigă şeful de post.

– Tocmai asta vreu să vă explic. Taică-meu a adus aceşti meri, pe jos, tocmai din Sarasău, că pe aicea nu prea erau pe atunci…

– Naiba să te ia, împreună cu tatăl tău şi cu merii voştri, mie spune-mi scurt şi la obiect de ce ai îngropat aceste damigene umplute cu apă!

– Păi, taică-meu, să-l ierte Sfântul Dumnezeu…

– Arde-l-ar focul iadului, pe tac-tu şi pe tine împreună cu el! – îşi pierdu răbdarea tovarăşa Paraska, ascunsă după gardul viu.

– Înainte de a muri – continuă Dănilă – m-a pus să jur cu mâna pe Sfânta Evanghelie, că apa în care o să-i scald trupul neînsufleţit am s-o pun în două damigene şi apoi am să le îngrop sub aceşti meri aduşi de el tocmai din Sarasău. Ce era să fac? Trebuia să-l ascult pe taica, fiindcă tare bun a mai fost, cu toate că se mai îmbăta ca un porc – ba îl lăuda, ba îl
vorbea de rău, pe răposatul său tată.

Dar cine să-l mai asculte? Amândoi tovarăşii care tocmai traseră câte o duşcă din spălătura mortului, alergau ţinându-se de burţi şi vărsau de le ieşeau ochii din cap.

Chiar în acea zi, şeful de post şi secretarul de partid au fost internaţi la spital, amândoi bolnavi de hepatită. După ce s-au externat, nici în ruptul capului nu au vrut să se mai întoarcă înapoi în satul tovarăşei Paraska, pe care Partidul Comunist a exclus-o din rândurile sale.

Cât despre unchiul Dănilă, mai fierbe şi acum horincă, dar tot pe ascuns, să nu-l vadă Paraska, cu toate că nu mai e interzis. Dar cine ştie… «vrăjitoarea de Paraska e în stare de orice!»

 

autor Mihai Traistă

Comentarii închise la Tovarășa Parasca și unchiul Dănilă (Amintiri din epoca de mămăligă)

Uitatele iubiri

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Partea întâi

Se spunea că ieşise din mare sau venise din amintiri. Învinse tiparele timpului şi se opri în gara prezentului meu. Îmi poposi în afluxul aşteptării când nu mai găseam nici o cale de întoarcere. Apăru asemenea vijeliei dintr-un sfârşit de ianuarie, într-un gol de durere, într-o noapte pribegind la limanul uitării. Poate că era doar un semn, o vedenie, torentul dorinţelor naufragiate pe insula sufletului. Sau o simplă străină, o asemănare izbitoare cu imaginea încrustată pe derma închipuirilor mele. Poate că nici nu exista în acea realitate inundată de oscilările beznei şi epavelor de lumini violete. Visul, vraful de vreri, vraiştea căutărilor mi-o aduseră înapoi.
Era ea. Aceeaşi de atunci. Reflexul ultimului reflux. Noaptea. Taxiul. Uşa ce se închise pentru totdeauna. Zăvorî chiar şi ultimele vise în care continuam să inventez propria existenţă. Era ea: Marina Anđelka, îngerul reîntors din Marea Adriatică. Acolo. În gara mea. Pe un ultim peron al suferinţelor mele. Într-o ultimă haltă din drumul ce ducea în etern. Aproape aceeaşi. Aceeaşi. De atunci. Doar că, de data asta, avea prea mult azur în lucoarea văzului. Prea multă răceală curgea din acele priviri pierdute în valurile văzduhului suspendat în afluxul aceloraşi amintiri. Părul ei de nuanţa scoicilor marine iradia izul vegetaţiilor subacvatice. Ceva ce amintea alte dimensiuni; ceva de neatins, rătăcit în necunoaştere, în dorinţele scufundate în radele reveriei.
Resimţindu-mi privirea, se întoarse brusc.
– Vă cer un simplu ajutor. Am o geantă plină de scoici. Când va sosi trenul…
– Sigur, mă oferisem fără a aştepta sfârşitul frazei.
Îmi mulţumi. Propuse să ne aşezăm. Zâmbi jovial fără a conştientiza faptul că acel zâmbet alimenta amploarea amintirilor mele. Faptul că nu schiţasem nici un gest de răspuns îi stârni o stranie stare de tăcere. Privea în gol. Dincolo de velele sfâşiate ale ploii. Într-un abis izolat pe ostrovul altor aşteptări.
Pentru că înţelesesem stupiditatea lipsei de răspuns, am întrebat-o încotro se îndreaptă.
– Split, rosti răspicat.
– Split, accentuasem răspunsul ei.
– Sinceră să fiu nici nu gândisem că voi găsi pe cineva care să călătorească cu mine până la capăt. Numai că acel „capăt” îl rostise cumva ciudat. Nu se referea în mod cert la staţia terminus ci, mai degrabă, la un alt sfârşit. Sumbru şi plin de uitare.
– Dacă nu e cu supărare, de ce toate aceste…
– …scoici? îmi continuă gândul.
– Scoici, accentuasem.
– Sunt creaţia mea. Ca să fiu mai explicită: toate aceste scoici sunt sculptate de mine.
Iniţial crezusem că e doar o simplă glumă. Că încerca să-mi testeze capacitatea de a înţelege anumite aspecte ale artei, îndeosebi, cele referitoare la sculptură. Sincer să fiu nu cunoşteam mai nimic din acest meşteşug. Însă ştiam cu certitudine că nimeni nu poate îndrepta sublimul naturii. Să sculptezi scoici e ca şi cum te-ai crede Arhitectul Suprem. Nu poţi retuşa anumite simetrii sacerdotale. Asemenea acte sunt demne de blasfemie.
Şi totuşi acea străină sculpta scoici. Altfel spus, nu făcea altceva decât să schiţeze perfecţiuni imprimate pe velinţele veciei.
– Să sculptezi scoici e ca şi cum ai încerca să reconstitui conturul sufletului, spusesem, încercând să mă fac înţeles.
– Numai că sufletul ca şi talazurile amintirilor nu se încadrează în tiparele timpului.
Era ea. Înţelegeam mai bine ca niciodată. Acolo. În acea gară din care urma să plece trenul nostru. La acea răscruce de amintiri. În acel început de noapte, de realitate naufragiind pe mările altor reverii.

– Îmi plac călătoriile, aproape că şoptise; zâmbi, făcându-mă să percep anumite dorinţe; un soi de fericiri tăinuite, ca rod al acelor plecări.
Aş fi vrut să-mi exprim propriile concepte referitoare la vijelii de voiajuri din ultimele luni. Doar că acele descrieri rămaseră la nivelul monologului interior, care, asemenea râurilor subterane, mă purta înspre lacuri de lacrimi, pe mările pierderilor rememorate, dincolo de simfoniile ploilor din acea gară de sfârşit de ianuarie. Rătăceam între cerul lichid şi marea cristalizată de răsfrângerea zăpezilor de pe golful Kvarner. Căutam incertitudinea unei singure clipe; cuvântul de care să mă agăţ ca să pot continua lupta cu inexorabila solitudine.
Călătorii? Cine le poate sta în cale? Nici vârsta şi nici timpul nu li se pot împotrivi. Aruncaţi o privire în inimile bătrânilor şi, dincolo de potecile amintirilor expuse cu lux de amănunte, veţi sesiza aceeaşi frenezie, feerii adumbrite de penumbrele râvnelor neîmplinite, vii şi subversive. Evident că fiecare om adoră călătoriile. Numai că, în ceea ce mă priveşte, eu slăvesc iubiri erupte din pasiunile plecărilor, din clipele suspendate pe ţărmurile începutului necunoaşterii. Acele momente în care misterul ia loc fricii, creşte în distanţare faţă de propriul prezent, ajuns în larg, edifică limpezimile memoriei. De aceea prefer să călătoresc de unul singur. Prefer să mă cufund în singurătatea străinătăţii ca, în cele din urmă, să mă descopăr părăsit în porturi periferice ale depărtărilor fără de margini. Resimt un fel de durere, ceva ce creşte în interior, germinează, înmugureşte în roua luminii, în lacrimi reflectând lumea exterioară. Acel spaţiu aflat într-o perpetuă mişcare, acel aer rupt în fragmente de respiraţii străine, curgând dincolo de pânzele geamului, croind fracturi de imagini din alte destine. Altfel spus, simt un fel de eliberare de propria persoană, ceva ciudat şi ispititor, ceva ce mă duce dincolo de ceea ce sunt pentru că nu-mi pot defini cu exactitate locul din acel spaţiu gonind spre abis. Şi asta mă bucură cel mai mult: neputinţa de a-mi defini existenţa pe hărţile confuze, găsite în grotele munţilor subacvatici. Faptul că nimeni nu-mi poate delimita coordonatele precise; că ceilalţi mă caută dincolo de prezent, dincolo de prezenţă fără a gândi că, în fapt, sunt tot timpul în apropierea Marinei.
Tocmai în asemenea momente ea vine de nicăieri. Nu pot descrie cu exactitate acele iviri. Acele apariţii sunt destul de spontane. Se zice că vine din mare, că părăseşte ţărmurile memoriei, că se întoarce dintr-un trecut suspendat în talazurile unui timp indefinibil. E ceva destul de spontan. Ştiu că mă aşteaptă în toate gările în care, de fiecare dată, ajung cu întârziere. E acolo. Pe acel peron. Mereu aceeaşi. Îmbrăcată într-un albastru imposibil. E atât de firească, încât nimeni nu-i poate anula fiinţarea. Singura diferenţă dintre ea şi celelalte străine constă într-un subterfugiu pe care îl cunosc numai eu: umbra ei e lichidă. Aşa se explică şi faptul de ce ne place să călătorim numai noaptea.
Am impresia că atunci când o întâlnesc, mă aşteaptă mereu. Când ocup locul predestinat şi trenul porneşte spre un nou început, ea îmi spune aceleaşi cuvinte.
– De fiecare dată mi se pare că nu vom ajunge niciodată în gara destinului. O liniştesc, spunându-i că însăşi viaţa e doar o simplă întârziere pentru că…
– …pentru că moartea pluteşte dincolo de limanul amintirilor, zice ea. Şi atunci privesc depărtările. Încerc să întrezăresc dincolo de abundenţa beznei pădurile pierdute în pustietăţile ninsorii, arbori a căror umbre se sting pe oglinzile cerului pe când ancorele rădăcinilor scrijelesc semne simetrice pe luciul apelor subterane. Şi nu ştiu ce e cel mai confuz: faptul că rătăcesc în croiul imaginilor din imaginări sau faptul că încerc să descifrez misterul privirilor străinei de alături?
Pentru că e aici, pentru că sunt conştient de această prezenţă, pentru că există chiar şi doar în modul în care îmi doresc să existe, ideea că putem respira aceeaşi singurătate, toate aceste bruioane uneori mă fac să cred că de cele mai multe ori trupurile noastre se anulează tocmai de acele depărtări prin care perindăm în căutarea orizontului fericirii; graniţei dincolo de care plouă cu lacrimile noastre; plouă în alte dimensiuni. Numai că, de fiecare dată ştiu că mă pot opri din drum în orice haltă. Pot coborî din tren, fără să-i spun nici un cuvânt. Că o pot părăsi tocmai în clipa în care deduc cât de pustie e bancheta din faţa mea.
– Biletul dumneavoastră, domnule! mi se adresează domnişoara îmbrăcată în uniforma albastră. Cercetează cu atenţie caracterele imprimate de calculator apoi, în semn de nelămurire, îmi pune o întrebare destul de stupidă.
– Mai e cineva cu dumneavoastră? Din bilet reiese că nu călătoriţi singur.
– Da, zic eu. Va reveni.

De fapt, ea deja e aici. O ghicesc mijind la frontierele orizontului prelins pe sticla geamului pe care geamurile de vizavi ţes păienjenişurile unui cer interior, smuls din respiraţii străine, din vise uitate în sertarele prăfuite ale memoriilor colective; din priviri rupte de zboruri plutind spre imposibilitate. Privirile ei sunt adânci şi clare. Mult mai reale decât dantelele firelor de lumină, protejând trenul de accidentalele fisuri din tunelul întunericului. Ochii ei nu au o nuanţă clar definită. Uneori împrumută din feşteala cerului. Alteori amintesc marea cu toate misterele ei, cu acele adâncimi ce abia că se pot închipui. Verde, albastru, vernil. Violetul descompus în lacrimi prelinse pe cioburi de nori. Sunt ochi de safir, de smarald şi zăpadă. Sunt priviri de aer în care îngheaţă respiraţia mea. Amintesc oceane, ploi rarefiate în răsfrângeri de rouă, gări în care aşteaptă trenuri albastre; trenuri ce se vor pierde dincolo de orizont; trenuri cu păsări în absenţa pasagerilor reîntorşi în tăceri.
Aşa gândeam în acele momente. O reinventam din cuvinte, din idei şi dorinţe. Era acolo pentru că foloseam un prezent precis. Pentru că nu puteam exista în absenţa ei. Nu puteam respira. Nu puteam să nu-i spun cât de mult dor plecările ei.
– În spiralele scoicilor marea şopteşte afluxuri de amintiri, zise ea, întinzându-mi mâna.
Ţineam în palmă o palmă rece, o cochilie peste care talazurile timpului aşternuseră straturi fine de zostera marina. Ştiam că în acele clipe treceam prin ceea ce numeam schimb de simţuri. O singură atingere năştea senzaţii inexplicabile, receptivităţi ce se multiplicau aidoma cercurilor lăsate pe linţoliul apei când sticla acesteia era atinsă de un obiect străin. Ciudat era faptul că fiecare cerc augmenta în strânsorile simţurilor mele alte simţuri, alte senzaţii, alte dorinţe, tainice şi obscure. Numai că ei nu puteam să-i spun absolut nimic. Ştia totul. Recăpătând locul iniţial, izbăvindu-mă de acele contacte, spuse că la un moment dat va trebui să ne oprim.
– Nu accept alte despărţiri, spusesem fără să conştientizez faptul că asemenea cuvinte ar putea s-o rănească.
– Niciodată ceea ce recuperăm nu mai are luciul, grandoarea sau faima iniţială.
– Atunci de ce spui că scoicile păstrează afluxurile amintirilor?
– Pentru că sunt singurele geometrii ce anulează ecourile sufletelor; mirajelor rătăcind pe nisipuri cristaline fără a lăsa nici o urmă palpabilă.
– E destul de confuz.
– Dar aşa este. Vei pricepe şi tu dar va fi prea târziu. Pentru amândoi.
Nu mai spuse nici un cuvânt. Abia când luna trecu de cealaltă parte a trenului, oprindu-se undeva în spatele ei, am observat că în priviri i se stinse o parte din luciul anterior. În schimb, în jurul trupului creştea o lumină bizară, un fel de văzduh adunat în valuri ce sufocau orice altă prezenţă. Şi acea aură pentru un călător oarecare însemna focul, fluturi de flame desprinse de catargul crucii pentru a se pierde dincolo de orizonturile ultimelor distanţe.
Astfel, învingând vâltorile spaţiului, ne pierdeam în tăceri: ea – după legităţile propriei prezenţe; eu – prins în ciclonul frumuseţii ei, îmbătat de răcoarea fiinţei revenite dintr-un trecut apoteotic. Despre Marina, în acele clipe nu se mai putea spune absolut nimic pentru că, treptat, devenea rusalca ultimului vis.

Pierdut în tainele tăcerilor, trecând prin traiectele unui timp specios, ignorând gândul că într-o gară de răscruce aş putea să o uit. Mă temeam să rostesc celălalt nume: Anđelka. Anđelka în limba mea înseamnă înger. Iar îngerii nu sunt altceva decât nişte fantasme invocate în vreme de cumpănă. De aceea „Marina” era mult mai firesc. O aducea mai aproape. O făcea mai prezentă, mai reală şi mult mai veridică decât oricare altă străină din acel tren.
În clipa în care într-o gară din Herţegovina o altă fiinţă se aşeză pe locul din stânga ei, avusem impresia că Marina începea să facă abstracţie de prezenţa mea.
– Anđelka, zise fata, întinzându-mi mâna. M-am prezentat şi nu am mai zis nici un cuvânt. Încercam să ignor privirile străinei, felul ei de a atrage atenţia, gesturile nesăbuite, căutarea obiectelor prea puţin importante.
Marina închise ochii.
– Vă deranjează prezenţa mea?
– Nu, replicasem tăios. Câtuşi de puţin.
Abia atunci observasem că pe alocuri, îndeosebi în zona gâtului, pielea ei căpăta reflexe azurii. Cerceii de smarald, şiragul de mărgăritare, gulerul cămăşii brodat cu forme de flori străvezii confereau chipului o simetrie aparte, acea proporţie pe baza căreia să definea orice frumuseţe feminină.
Privind-o aşa, în acele clipe, resimţeam sentimentul milei generând în dorinţe intempestive de a termina acea stranie călătorie înspre suferinţa sfârşitului.
În faţa mea, în ritmul rapidului Belgrad – Split, dormita o bancă pustie, asemenea cuibului părăsit de o pasăre nupţială. În zadar, dincolo de geam, încercam să deduc anumite peisaje pictate poate pe pânzele unui timp pierdut în alte eternităţi. În zadar imaginam depărtări fără margini, rătăciri în abisul străinătăţilor necunoscute, cuvinte de care mă legam ca să pot respira. Nici o altă imagine, oricât de inflamabilă nu mi s-ar fi părut în acele momente, nu putea anula silueta serafimului de alături.
Marina îmi era alături. Acolo. În acel tren. În acea noapte. În acea singurătate ce pierdea din tărie.
– Unde călătoriţi? interveni străina.
– Split, replicasem aproape instinctiv.
– Sinceră să fiu nici nu gândisem că voi găsi pe cineva care să călătorească cu mine până la capăt. Numai că acel „capăt” îl rostise cumva ciudat. Nu se referea în mod cert la staţia terminus ci, mai degrabă, la un alt sfârşit. Sumbru şi plin de uitare.
Nu ştiam dacă memoria începea să-mi joacă feste sau dacă cuvintele rostite de străina puteau fi atât de uzuale încât le putea folosi oricine şi oriunde.
– Când acest tren porni din Belgrad, continua ea, vaporul ce urma să ajungă în portul golfului Kvarner dispăru de pe orice radar. Aşa ziceau la ştirile de seară. Apoi, după cum deduceţi şi dumneavoastră, au apărut alte zvonuri: nu există nici un supravieţuitor, se caută orice explicaţie plauzibilă, cercetările continuă şi altele de acest fel.
Oarecum această veste primită de la o necunoscută, la o oră atât de nepotrivită, mă puse pe gânduri. Cu acel vapor urma să călătorească Marina.
„ – Nu! mi-am zis în sinea mea. Nu e adevărat. Marina e aici. Lângă mine”.
Simplul fapt că nu puteam să-i demonstrez prezenţa în faţa altor călători nu însemna că ea nu exista. Ştiam că în unele cazuri amintirile mele erau mult mai prezente decât orice altă prezenţă materială. Chiar şi decât acea străină care neîncetat scotocea într-o geantă albastră în căutarea vreunui obiect valoros.
– Sunt doar nişte scoici, zise fata.
Când rosti cuvântul „scoici” în mintea mea s-a născut o asociere bizară „însemnele eternului”.
– Anđelka, spusesem, încercând să lămuresc apariţia şi prezenţa străinei. Fata mă privi lung. Avea prea mult azur în lucoarea văzului. Prea multă răceală curgea din acele priviri pierdute în valurile văzduhului suspendat în afluxul amintirilor. Părul ei de nuanţa scoicilor marine iradia izul vegetaţiilor subacvatice. Ceva ce amintea alte dimensiuni; ceva de neatins, rătăcit în necunoaştere, în dorinţele scufundate în radele reveriei.
– Anđelka, am repetat.
– Puteţi să-mi spuneţi… Marina.

 

autor Nicolae Cornescian

 

Comentarii închise la Uitatele iubiri

Prolog

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011
Sigur, că poezia e înrudită cu rugăciunea ori cu o anumită reflexivitate prin care persoana aşteaptă să fie cunoscută nu e deloc un lucru nou. De altfel, actul în sine al concepţiei, ţine de straniul mod de a năzui în permanenţă la împuşcarea a doi iepuri dintr-o lovitură, pentru că oglinda are însemnătate doar prin corespondenţa ei în conştiinţă tot aşa de bine cum a nu te situa la un nivel personal ca limbaj şi expresie nedisimulată este un eşec al salvării. Astea sunt lucruri puse  la punct de la Kant încoace de gânditori din aceia cu maxilarul rezemat în palmă, posibil şi cu un reflux de prin Upanişade, dar ceea ce mi se pare de netăgăduit în orice fel de relaţie cunoscător-cunoscut este obligativitatea unei acceptări apriorice a lumii.
Înainte vreme acceptarea universului (axioma primordială), se numea credinţă, un fapt al conştiinţei cumva dat la o parte, ca şi virtutea sau împărăţia cerurilor. Lucrurile astea cu iz vetust au fost puse într-un con de umbră de ceea ce încă numim astăzi umanism (cu trena lui lungă) şi se perpetuează sub multe forme, în ideea că omul se scutură de un jug, se iluminează. Personal consider că toată această exhibiţie a dus la o golire de sevă a omului ca entitate. Modele umane infinit de preţioase pier, în fiecare zi, ca nişte specii neobservate de insecte. Cu toate că ar putea stârni clătinări din cap, urmărind (destul de superficial trebuie să recunosc) cam ce este de însemnătate în artă şi bazându-mă pe un fler  câinesc am ajuns să apreciez că ceea ce are timbru valabil de la o generaţie la alta, în pofida decreptitudinii limbajului, este mesajul salvării insului obişnuit. A semenului care îmi seamănă, banal, ros de rugina lumii moderne, aş spune chiar dezumanizat, dar nu învins. Aşa că am început să oscilez între rugăciune, cuvintele precise ori şuşotitul în barbă, umblând uşor într-o dungă în speranţa că voi putea să ţintesc cu praştia vreo două ciori pe un cer mucalit. Textele prezentate între aceste coperţi şi dedicate fotoliului şi timpanului sunt nişte tracţiiuni la bară puţin tremurate prin care mă silesc a povesti altora cu nişte ochi umezi ceea mi se pare că se vede deasupra unei linii care coboară.
Dacă tot ne scufundăm, măcar să plecăm cu provizii, asemenea faraonilor. Poate că se va reveni, la capătul nebuniei, la credinţă şi la familie. Eu sper. Poate că oglinda se va înnegri. Poate că un soi de potop va şterge acestă orbire iar apoi, cineva de neînţeles îşi va înfinge piciorul în praful reavăn şi va spune: Eu Sunt Cel Ce Sunt. Iertaţi-mă ca am început să vă opresez deja cu tendinţele mele filozofice, dar sper că în câteva cuvinte aici dar şi mai la vale să fiu suficient de clar, secvenţial că nu e roman să propun un soi de recuperare ontologică cu ajutorul memoriei şi a unor graţii ca aburul dimineţii. E totuşi o carte de poezie. Şi nu una lungă sau adevărată. În aşteptarea morţii simpatice.
autor Dan Iordache

Comentarii închise la Prolog

Caii albaştri de pe strada mea

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Pe strada mea trec uneori doi cai albaştri…

Albaştri? Da, albaştri.

Cu coamele în vânt fluturând, cu copitele scăpărătoare, în soare, alteori şturlubalici, sălbatici, lunatici, mirosind a ierburi, a seve, a vis…

(O, nu, cititorule, cel pentru care scriu, nu am luat-o razna… Caii mei sunt albaştri, chiar dacă tu nu poţi să-i vezi, sau nu vrei… De ce nu ar fi caii albaştri, de vreme ce există cai verzi pe pereţi? Nu te scandaliza, mai bine, uite, bea o cafea, hai pe balcon, dimineaţa e strălucitoare, poate vor trece azi pe strada mea, deschide-ţi ochii şi sufletul şi îi vei vedea. Copilăreşte-te puţin, lasă deoparte pragmatismul, raţiunea… Nu ţi se pare că am uitat să visăm? Şi până la urmă eşti în proza mea, pe balconul meu; dacă ai ajuns până aici, ai putea să faci un efort să intri şi în mintea mea…)

Vin… E întâi o clipă de aşteptare, de mirare… Apoi zgomotul copitelor în galop, distinct, ritmat, printre claxoane, asfalt, tors de motoare, zebre, gaze de eşapament, semafoare, intersecţii, înjurături urbane… Şi apoi, năvală albastră, nebună, coame fluturânde încărcate de rouă, lumină caldă despicată în două, nechezări-chemări…

(Nu-ţi fie teamă, nu se vor produce ambuteiaje, accidente, caii trec impasibili, intangibili, imperturbabili, impenetrabili, maiestuoşi, frumoşi pe asfaltul-câmpie aurie, stepă ierboasă, preerie prăfoasă…)

***

Cu timpul, tot mai mulţi au început să vadă caii albaştri… După ce s-au minunat, au visat, s-au obişnuit cu prezenţa lor pe străzile oraşului, au ajuns să se plictisească de ei, chiar să cârtească. Ce căutau pe străzile lor, printre maşinile lor, printre grijile lor mari şi mici caii ăştia albaştri? Şi, dacă veneau, de ce nu respectau regulile de circulaţie, de ce nu se opreau la semafor, de ce nechezeau sonor? Şi apoi veneau când aveau ei chef, nu era o oră anume, năvăleau când voiau, tulburând clipele deja planificate, ordonate…Poate ar trebui înhămaţi la o căruţă, să fie şi ei utili cumva, nu sa umble haihui prin oraşul lor aşezat… Poate ar trebui dresaţi, înşeuaţi, supuşi cu o cravaşă… Unii ar fi vrut să-i cumpere, să fie numai ai lor, aveau destui bani pentru asta; dar cine era proprietarul acestor cai albaştri, de unde veneau când veneau şi unde plecau când plecau?…

I-au prins într-o zi, după ce se pregătiseră îndelung pentru asta (ce ciudat, parcă se lăsaseră prinşi!) şi i-au dus la hipodromul de la marginea oraşului… Au devenit o atracţie, toată lumea ce îngrămădea să îi vadă, să îi fotografieze, să îi atingă, adminstratorii îşi făceau deja planuri, se puteau scoate bani din asta….

***

Aş putea sa închei aşa: caii albaştri au murit, după ce au strălucit tot mai stins-albastru, tânjind după galopul lor nebun pe străzile prea ordonate, curate sau prea aglomerate, îmbuibate de maşini, în care oamenii nu mai trebuiau, printre grijile lor, să se  gândească la ei…

Poate aşa: caii au fost dresaţi, au ajuns să câştige tot felul de concursuri de hipism; doar noaptea, în boxele lor de lux, somnul lor de cai albaştri era tulburat de nişte vise în care ei galopau, prin oraşe, prin păduri, prin ninsori, prin ierburi înalte, scuturându-şi coamele pline de picături de lumină albastră…

Sau: caii au dispărut pur şi simplu de la hipodrom şi s-au întors mai albaştri, mai năvălitori, mai strălucitori în oraşul care uitase să viseze, să fie liber, să-şi imagineze…

Sau…

Sau…

Acum chiar exagerez (trage-mă de mânecă, cititorule), nu-mi ajunge că l-am copiat pe Fowles, cu finalurile sale alternative din „Iubita locotenentului francez”, vreau să găsesc mai mult de trei, asta e totuşi prea mult…

(Te las pe tine, cititorule, să-l alegi pe cel care îţi place sau să îţi imaginezi altul…

Asta, numai dacă ai văzut, măcar cu ochii minţii, caii albaştri care trec uneori pe strada mea…)

 

autor Mariana Dobrica

Comentarii închise la Caii albaştri de pe strada mea

TRECUTE…

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Bolta pictata cu flori 2, artist Zamfir Dumitrescu

S-au scurs câteva zile bune de când Stephen Hawking a  declarat că filosofia este moartă pentru că nu a ţinut pasul cu descoperirile ultime ale ştiinţelor. Este o afirmaţie cu mult mai gravă decât pare la prima vedere, dar nimeni nu s-a sinchisit de ea – nu are nimic frivol şi nici  vreun joc de cuvinte nu se arată a fi. Fizicianul gândeşte că oamenii de ştiinţă pot lua, cu uşurinţă, locul filosofului; parte pentru că sunt în contact cu cele mai proaspete informaţii  – cu aer de noutate(!) –  explozive jocuri bengale ale materialului şi virtualului; parte pentru că pot emite judecăţi în consecinţă, pot avea păreri. Este o rătăcire, desigur, o amăgire. Şi totuşi trebuie să ne mulţumim cu atât, pentru că, într-adevăr, Filosoful a murit. Şi, odată cu el, a murit capacitatea de a lucra cu entităţi abstracte, subtile pe care le găsim numai la graniţa dintre Nimic şi Realitate. Sunt entităţile instabile cu care un Vizionar poate să găsească răspunsuri la întrebări altfel imposibile. Întrebări care rămân de cele mai multe ori fără răspuns de-a lungul unei vieţi, de-a lungul mai multor vieţi. Să nu se amăgească Stephen Hawking, omul de ştiinţă este la fel de incapabil să răspundă, şi este chiar mai grav faptul că are iluzia de a fi găsit răspunsuri la astfel de întrebări. Mai mult ca oricând, oamenirea ar avea astăzi nevoie de Filosof, pentru că peste ea se prăvăleşte necruţător obscurantismul, prejudecata, falsul, lipsa de reguli, bunul plac etc. etc. Şi toate astea din cauză că nu mai există cel care să alimenteze Viziunea, formidabila capacitate de a găsi tehnicile cu care să scormoneşti în inima virtualului pentru a ridica la suprafaţă categorii pe care oamenii să-şi sprijine demnitatea existenţei. Oamenii de ştiinţă nu au acces la jocul acesta, nu şi-l pot permite, pentru că – oricum ai întoarce-o! – domeniile lor devin încetul cu încetul vasale matematicii, aşa cum preaonorabilul Bachelard a afirmat-o în cele apuse vremi. Strălucită minte, şi precisă a avut acest domn,  ştiind că legătura dintre Filosofie şi Ştiinţă este fundamentală, că orice scăpătare ar interveni în bunul mers al simbiozei acesteia, nu ar face altceva decât să producă o înnumărare de eşecuri, şi o degradare fără precedent a calităţii vieţii. Calitatea vieţii omului de azi nu este prăpădită de altceva decât de lipsa sistemelor de valori morale şi de moartea Vizionarului. Doar el ar fi putut să scormonească în  încâlcita măţăraie a Existenţei, doar el s-ar fi putut petrece printre capcanele ce ne supun fiinţarea. Şi-n drumul lui ar fi putut pune Valori drept semne, şi ne-ar fi fost mai uşor. Ce bine poate să ne facă omul de ştiinţă luminându-ne despre entităţi, despre categorii pe care le enumeră şi ni le descrie, pe care, mai apoi trebuie să le învăţăm pe de rost? Noi de Sensuri am avea trebuinţă, să depăşim starea de precaritate ar fi dorinţa noastră, doar că Valorile cele vechi au început să fie putrede şi se rup pe la încheieturi, şi te lasă când ţi-e lumea mai dragă. Acum vreo douăzeci de ani am strigat în cor, mulţime de lume, amar de norod, de la Est la Vest, de la Nord, la Sud,  că am ajuns într-un liman – s-a dovedit a fi aceeaşi mlaştină, cu doar alte capacane. Dar moartea e aceeaşi, suferinţa la fel, rătăcirea mai de soi, fiindcă s-au spulberat spre nefiinţare tot ce, în gândurile şi sufletele noastre, ţineam ca Valori. Dintr-o dată au pierit, o pulbere fină s-a risipit şi ne-a lăsat ai nimănui. Jalnică mi se pare  încercarea de a justifica, aşişderea aceea de a te încăpăţâna să crezi orbeşte într-un drum care nu duce nicăieri, iar pe deaspura afirmaţia ca savantul ne va scoate dintr-o astfel de mizerie, e ca tichia de mărgăritar a chelului.

Şi nu ştiu de ce, dar mereu îmi vin în minte nume ale istoriei, pe care le rostesc cu tot mai multă iubire. Sunt nume pe care nu vi le spun, pentru că le aveţi şi voi pe ale voastre. Nu vi le spun, dar aştept să aud de la voi cuvinte care vin din învăţăturile lor, fiindcă aceste cuvinte nu pot fi nici uitate şi nici confundate.

 

autor Ion Mânzatu

Comentarii închise la TRECUTE…

Nebunul visător-Panait Istrati

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

“Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului”. (Panait Istrati

 

Panait Istrati se numără printre puţinii scriitori români a cărui viaţă nu poate fi judecată în afara operei şi invers. Pentru că el a fost în scrierile lui, aşa cum a fost în viaţa de toate zilele : cu inima curată şi cu sufletul cald, deschis tuturor celor care băteau la uşa lui. Nu s-a gândit nici măcar o clipă să scrisul i-ar putea aduce glorie şi bani, nu s-a gândit că prin scris să aducă o contribuţie la istoria literelor româneşti. Orice act al său nu poate fi judecat decât ca fiind făcut în slujba celor din jurul său. Credea că este o datorie sfântă faţă de prieteni, faţă de cei mai slabi ca el, faţă de cei care i-au fost mentori pe un drum al vieţii atât de sinuos. « Am conceput, totdeauna, frumuseţile artistice, spune Istrati, ca pe nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. În negura vieţii arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală…în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, faţa urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale şi spirituale care stau la baza vieţii spirituale, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu se înşeală niciodată : »( Les Arts et l’Humanite d’ aujourd’hui)

 

 

Pornind de la această declaraţie de credinţă, Panait Istrati şi-a urmat până la capăt crezul, fiind pe rând învins de viaţă, de bani, de femei, de însăşi sublima prietenie în care a crezut până a închis ochii. Între siguranţa îndestulării materiale şi chinurile lipsurilor de tot felul, mai puţin  bogăţia spirituală, Panait Istrati a ales-o pe cea din urmă :  « Viaţa animalică n-are decât să treacă pe lângă mine. Treaba ei! Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc pentru această scânteie de sublim, care luceşte în negurile vieţii bestiale…Nu cer nimănui să mă urmeze. S-ar putea să i se pară prea costisitor. Alegi o astfel de cale în viaţă, numai dacă simţi bucurie. »

Şi  o luptă susţinută a început să ducă cu fiara din om, cu lăcomia şi cu dorinţa de parvenire sub pretextul că se vrea binele celorlalţi. Până la urmă a fost învins de propria credinţă şi a înţeles că nu omenirea trebuie salvată, ci omul, aproapele. Lui poţi să-i întinzi o mână să-l priveşti drept în ochi şi să-l sprijini atunci când piciorul îi alunecă în prăpastie :  « Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară deîndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc, ca să strivească pe aproapele său. Aşa că m-am săturat de oameni însemnaţi şi mă voi despărţi, pe viitor, de orice prieten care va deveni om însemnat » De fapt învinşii sunt învingătorii, ei, cei de pe urmă, ajung cei dintâi pentru că ei şi-au plătit tributul de sînge aici, pe pământ, înainte să ajungă la judecata supremă.

Însă pentru a ajunge la o înţelegere atât de profundă a vieţii şi a omului, Panait Istrati a trebuit să treacă prin  atât de grele încercări, din care nici sfinţii nu ies triumfători, « decât săvârşind cruzimi » , mai ales împotriva aproapelui. Trădarea celui pe care l-a considerat fratele său a venit din două motive : din lăcomie şi din dorinţa de parvenire.

Însă ultima, suprema revelaţie, a fost Dragostea. Pentru că numai Dragostea îţi poate popula mintea cu visuri şi sufletul cu năzuinţe. « Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic : numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează . Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi ! »

Şi nu în ultimul rând şi-a iubit pământul pe care tălpile de copil au învăţat mersul şi graiul, în care sărmana lui mamă i-a şoptit primele alinturi. A fost omul fără ţeluri, însă un singur crez i-a purtat paşii prin viaţă : să nu se lase subjugat niciunei dorinţe mărunte. Nicio muncă nu i s-a părut prea josnică numai şi numai pentru  a-şi păstra libertatea  de-a rămâne Om. « Sunt sărac şi sper să rămân sărac, pentru că în drumul meu prin viaţă sunt întovărăşit de marea familie a golanilor întâlniţi în drumurile mele. »

La capătul unei vieţi zbuciumate, plină de neajunsuri şi chinuri Panait Istrati a  avut revelaţia  înfrîngerii omului, creatură zice-se plămădită după chipul şi asemănarea Celui veşnic : « Nu iubim ceea ce trebuie. »Singura vinovată de cea ce ni se întâmplă este inima noastră pentru că din cauza ei orice atingem se distorsionează, se sluţeşte : şi artele, şi idealurile, şi morala, tot ceea ce omul numeşte valoare. În imensul său orgoliu, omul se iubeşte înainte de toate pe sine însuşi, femeile, copiii, prietenii, tot ceea ce îi dă satisfacţie şi sentimentul împlinirii datoriei. Chiar şi aceea faţă de Dumnezeu.

De pe patul de suferinţă. Fără a fi tributar vreunei dorinţe mărunte, Panait Istrati  lasă unul dintre cele mai cutremurătoare testamente, urmaşilor :

« Înfăţişez aici, celor care simt nevoia , nu atât o operă, ci un om. Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Omul doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea ; epoca noastră-adică cei care glăsuiesc şi care produc fără să profite- simte mai mult nevoia de oameni decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei opere. »Iată motivul pentru care Panait Istrati rămâne un reper de verticalitate într-o lume în care tentaţia duplicităţii e atât de puternică. Vrăjită am fost înainte de toate, de omul Panait Istrati, pe urmă de opera sa. Şi când întâlnesc oameni croiţi după tipare asemănătoare, nu pot să nu simt bucuria unei adevărate împliniri. Pentru că am învăţat să caut oameni, oameni adevăraţi pe care să-i iubesc şi de la care să simt că se întorc către mine aceleaşi energii  ce-mi sprijină fiece înălţare.  Restul e doar vanitate.

 

autor Maria Sava

Comentarii închise la Nebunul visător-Panait Istrati

Henri Wald

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Zicerile lui Henri Wald, homo loquens- 90 de ani

 

artist Gabi Schuster

În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist ( nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul. Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera.- „Rolul gândirii în formarea ideilor”-Ed. Academiei 1957, „Introducere în logica dialectică” – Ed. Academiei 1959 , „Structura logică a gândirii”-Ed. Ştiinţifică 1962, „Realitate şi limbaj”- Ed. Ed.Academiei 1968, „Homo significans” – Ed. Enciclopedică 1970, „Tensiunea gândirii” – Ed. Cartea Românească 1991, „Înţelesuri iudaice” –Ed. Hasefer 1995, „Homo loquens” Ed. Hasefer 2001, multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea , dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga- „ În domeniul menifestărilor creatoare nu există vid stilistic”, Wald a răspuns cu „ Energia creatoare a stilului”, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a ziceri lui Buffon, „stilul este omul însuşi”. La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-ai pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald ( nu era rudă cu filosoful), ş.a.Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupre lumii. Definiţiiile lui Wald merită atenţie – „ Definitive sunt numai adevărurile relative”…”Absolutul e asimptotic şi nu are plural”,,.” Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei” … „ După milenii în care şi-au lienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul” … Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist” … „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”…”Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău… Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”… „Creaţia este un act de răvrătire. Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura” … „Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”…”Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformizării”… „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”.” Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”… „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”…” Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia” ….” A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general” … „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii. Omenirea devine periodic iconoclastă” … „ Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei” …”Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului” … „ Omul trăieşte tot mai mult în afara lui” … „ Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului” … „ Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte” … „ Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte… El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului … Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.
Am putea da pagini şi pagini cu citate, din „Confesiuni” (1998)., din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor- filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.

 

autor Boris Marian

Comentarii închise la Henri Wald

Horoscop / Perfidie / Languros şi festiv

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 22/06/2011

Horoscop

 

Când omul de lângă tine

se dă de-a dura printre cuvinte

te urci în metrou şi citeşti

ziarul vecinului

horoscopul se pliază demn

intră în întâmplările (cele) încheiate

chiar te răsplăteşte cu o zi

mult mai bună care împunge

statistic norii ce te sufocă

 

dumnezeirea face semn

să cobori.

 

 

Perfidie

 

Să mă fi urcat în carul mai mare

să fi dat bice calului mai albastru

în cădere steaua lui Paracelsus

să fi ars frâul în sute de bucăţi

de libertate

 

să fi pus planeta mai roşie ca un arc

pe fruntea miresei palide

în căutarea mirelui

 

să fi ştiut că stelele cad din negura timpului

purtând toate nălucile de la început

lăsând printre cuvintele adormite

boarea apusului următor ca pe o pâine

mai caldă

 

să fi auzit calul şoptind copitei de argint

iubirea nu moare se mută mai perfid

în altă mireasă.

 

 

 

Languros şi festiv

 

Se uitau de-a lungul şi de-a latul

se-îmbrăţişau

umblau cu taxiuri

spre următoarele inimi de spart

goneau sincopat-neştiutori

cu sentimentele atârnate de poale

bocite languros şi festiv

amurgul străpuns leşina leşios

lângă pian

„lupii urlau aburi din ochi”

era o generaţie eliberată

cătuşele chezaş stau nemişcate

 autor Gabi Schuster

Comentarii închise la Horoscop / Perfidie / Languros şi festiv

Poșta redacției

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 18/06/2011

Vă anunțăm deschiderea serviciului Poșta redacției – redactiafalezedepiatra@gmail.com-  redactor criticul Virginia Paraschiv

(http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv) .

Prin acest nou angajament colectivul revistei Faleze de piatră își propune să răspundă consecvent și lămuritor tuturor celor ce doresc precizări privind considerentele ce au marcat acceptarea sau refuzarea publicării în revistă a textelor primite în redacție.

 

Așteptăm  cu încredere să ne îngăduiți  prin acest mod să devenim parteneri ai neliniștilor dvs creative într-un dialog care să ne recompenseze deopotrivă!


Vă  informăm de asemenea că am renunțat a mai posta în pagina Scribd a proiectului http://www.scribd.com/Cititordeproza textele ce nu au întrunit din partea redactorilor votul necesar în vederea publicării în revistă,  din simplu motiv că nu am găsit încă un voluntar dispus să ne ajute în acest sens deși ne menținem părerea că există încă printre dumneavostră oameni precum cei de aici:  http://cititordeprozagallery.weebly.com/voluntarii-proiectului.html

Reamintim că în fereastra Scribd nu sunt arhivate numai textele menționate mai sus , alături de acestea veți găsi și texte ale unor autori apreciați deja de comunitatea autorilor de literatură online.

 

 

Comentarii închise la Poșta redacției

Laus Daedali (Tăcere) de Vasile Pârvan

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 15/06/2011

 

Passa la nave mia, sola tra il pianto

De gli Alcion per l’acqua procellosa ( Carducci)

 

 

Săpătorul în piatră se trase la o parte de chipul cioplit şi-l privi: un tânăr era închipuit în marmoră chemând pe cinevà de departe; braţul lui drept, aproape întins înainte, la înălţimea capului, făceà, cu arcurile încheieturilor deschise în sus, de două ori „semnul chemării: odată prin îndoirea din cot, iar a doua oară prin îndoirea degetului arătător. Pe linia nevăzută a depărtării s-ar fi putut întinde firul, de care, trăgând cu degetul şi braţul, tânărul aduceà la el pe cel chemat. Capul lui ajutà la chemare, atrăgând spre dânsul, cu faţa înălţată, cu ochii aţintiţi, cu încordarea tuturor liniilor, ţelul acela îndepărtat. Iar întregul trup, aplecat în arc pe spate, păreà a atrage la el, pe linia ochilor şi a degetului arătător, necunoscuta povară. Gura tânărului cioplit în piatra era însă aproape ìnchisă. Ea nù chemà. Ea păreà a-şi fi trimes mai dinainte solìa pe aripile vântului şi era acum destinsă ca un arc a cărui săgeată a plecat la ţintă.

 

Săpătorul în piatră zâmbi: «şi totuşi omul cioplit de mine nu trebuià să cheme pe nimeni, ci numai să vorbească cevà departe; semnele pe care le dă trupul omenesc trimiţând o veste a gândului prin văzduh nu mi-au fost de ajuns : le-am îmmulţit cu mişcările pe care le adaogă chemarea unui as-cultător depărtat; ce zadarnică e încercarea noastră de a da ìntocmai ce creşte la început fără formă în sufletul nostru: îndată ce vrem să împărtăşim gândul în forme, acestea ne iau în stăpânirea lor, semnele lor ni se impun cu viaţa lor de străvechi canoane moarte şi gândul nou e strivit ìn tipare vechi, pe cari doar rar de le poate el ìndoi ori frânge după chipul lui dintru început». Şi plecând cu mintea de la me-seria lui aspră şi mută, în care numai gesturi, puţine, ale trupului nostru, trebuie să închipuească simbolic toată agi-tarea lăuntrică a sufletului, săpătorul în piatră cugetă la poeţi şi cântăreţi, de nu sunt èi cumvà mai fericiţi în întruchipările lor pentru oameni. Dar îşi aduse îndată aminte de vorba tristă, pe care i-o spusese un prieten în teatru:

«în clipa când cuvântul a sburat de pe buzele noastre, sufletul nostru se strânge amărît ca de o înşelare».

Pe stanele de marmoră aşchiile despicate de dălţi la lovitura ciocanelor cădeau dând un sunet clar ca argintul. Meşterii lucrau tăcuţi. Când începeà unul să spuie ori să cânte, toţi steteau din lucru. Dar curând înceta şi vorba şi cântecul, ucise de tăcerea pietrelor care se cereau lucrate, şi de munca meşterilor, cari se afundau tot mai tare în căutarea formelor.

artist Natalie Schor

 

Şi Alegènor, săpătorul în piatră, gândì: «De ce oare vor fi făcând oamenii atâta zgomot ìn jurul lor, cu atâtea vorbe şi cântece şi împodobiri colorate ori săpate şi clădiri ridicate pentru pomenire? Căci e aşà de puţin gând viu ìn ceea ce fac, încât nu găseşti în operele lor nici noutate, nici putere, nici fiinţa aievea a celui ce creează. Ţi se pare mai degrabă că ai în faţă nişte copii neastâmpăraţi, cari se îmbată de propria lor larmă, se simt trăind numai prin zgomotul şi mişcarea lor, de animale sănătoase care zburdă. Şi doară cuvântul, spus, ori cântat, ori scris, şi gestul, săpat ori zu-grăvit, ori pus viu în mişcare prin jocuri de teatru, au fost să fie oracolul rar, greu de multul înţeles, pentru taina ce se zbate în sufletul nostru când ne trezim la conştiinţă in mijlocul oceanului vieţii. Ce scump la vorbă e omul vârstei de aramă, pentru care cuvântul e : sau mărturisire, sau jură-mânt, sau rugăciune, sau blestem. Ce plin de viaţă adunată, ce bine legat e cuvântul lui. Şi cum, odată spusă vorba care e o liberare, ca a vulcanului revărsat, omul naturei se ìnchide iară în el, ca templul după sfârşitul liturghiei». Şi mintea lui Alegènor se afundă din nou în lumea meşteşugului său : «lată, viaţa e ca un bloc alb de marmoră strălucitoare : el ne cheamă să-l lucrăm, să-l facem fiinţă vie, şi ni-i drag de el şi-l mângâiem ca pe o femeie. Dar când dăm să lovim cu ciocanul în daltă, pare că toată duşmănia naturei pentru nelăsarea ei in perpetua pace, se ridica împotriva noastră din frumosul bloc neprihănit. Ca sfinxul cu chip de femeie,

care ne atrage cu trupul ei plecat înainte, ispititor ìn oferirea lui întreagă, sì sfinxul grav sì blocul rece ne resping prin îngheţata privire, prin răceala de moarte, cu care ne ţin-tuesc la distanţă. Şi, ca nişte copii sfioşi, lăsăm adesea opera neisprăvită, sfinxul neîntrebat, fugind speriaţi ìnapoi, în pasiva suportare a vieţii… Toată căldura noastră, toată turburarea puternică a sufletului nostru, îngheaţă în contactul cu materia, căreia voim să-i impunem înfăţişarea pasiunii noastre. Cu cât trupul materiei e mai rezistent ca al nostru, ea se opune mai aspru, scrâşneşte mai dur din aşchiile-i rupte, când vrem s’o modelăm după chipul gândului ori neliniştei noastre. De abià biruind-o cu ajutorul focului, to-pind-o şi turnând-o în forme scobite dinainte în pământ moale, o putem înselà să ni se supună. Dar trupul nostru însuş, singurul model după care putem turnà ori ciopli materia, nù se poate topi de flacăra gândului, spre a se mlădià la toate visurile fantastice ale geniului nostru antimaterial. Şi atunci, în biata săracie a câtorva gesturi, a câtorva flexiuni verbale, a câtorva atitudini fizice ale pastei netrebnice din care suntem alcătuiţi, trebuie să găsim semne de arătare şi altora a tainei din noi».

 

Şi Alegènor lăsă să-i cadă mainile a deznădejde: «Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marea durere, nici fericirea, nici moartea, nu se pot spune, în nici un mod simţit, pipăit, altuia». Şi Alegènor îşi aduse aminte de seara în care întrebase întăia data pe Mynnò dacă-l iubeşte şi fecioara cu sufletul melancolic de Destinul pe care şi-l presimţià adumbrind-o cu timpuria moarte, tăcuse. Şi Alegènor ìi spusese atuncea trist: «Mie nù mi-s dragi femeile care tac, căci ele sunt ca avarii cari strâng mereu, fără să dea nimic, ele sunt ca un călător fără umbră, ca o pădure fără ecou». Dar Mynnò, zâmbind, răspunsese: «Mie mi-s dràgi femeile care tac, căci poţi ceti în surâsul lor tot ce-ţi cere inima: ele sunt ca fecioarele prea tinere, care n’au

învăţat încă limba iubirii: iubire li-i toată fiinţa, dar ele nù ştiu limpede, cè-i în sufletul lor».

 

Soarele coborà spre Apus. El bătea pieziş tăind lungi pete negre pe zăpada marmorei ce acoperià toată piaţa di-naintea templelor. Era linişte ca pe câmp. Ciocanele băteau surd în dălţi, iar marmora ruptă răsuna ca argintul. Alegènor gândi: «Eu sunt cel ce sap reliefele funebre cerute de oameni. Eu sunt cel ce sap în marmora tare, ori torn în bronzul alunecos, frumuseţea cărnii pieritoare. Dar din sufletul meu ce pun eu în cele lucrate? Cine poate ceti din ele ceva despre durerile ori speranţele mele? Nu sunt eu ca fecioarele tăcute, ale iubitei mele, Mynnò? Din seninătatea armonioasă a operelor mele nu poate ceti fiecare ce-l în-deamnă inima lui? Pot eu să fac un zeu trist pentru că viaţa mi se pare zadarnică? Ori pot să torn un atlet biruit, pentru că mie mi se pare că nimeni nu-i biruitor ìn lume? Şi Demo-phànes, cel totdeauna vesel în ceata noastră a cioplitorilor de piatră, poate el să facă chipurile lui cioplite altfel decât şi le doreşte lumea? Lui îi sunt toate statuile prea triste şi seara aleargă să-şi petreacă gălăgios cu prietenii. Mie îmi sunt prea goale de înţeles şi seara mă afund în Tragici, ori rătăcesc la Callirrhoé, să văd acolo unde am văzut întîi pe Mynnò, trupuri frumoase de fete, care se poartă, se mişcă, se ìndoaie, se alungă, se joacă — aşteptând cu amforele lor — împrejurul fântânei cu apa bogată. Şi sufletele lor proaspete, ca florile după ploaie, mă îmbălsămează ca o mireazmă, de multa lor speranţă în viaţă. Dar când vreau sa pun în piatra lucrată amintirile de la Callirrhoé, nu mai găsesc în mine nimic îmbracat în forma, ci toate sunt amin-

tire înnegurată şi depărtată. Şi noi, săpătorii în piatră, tot nişte bieţi meşteri suntem, ca făurarii de arme şi ca olarii de la poarta cetăţii. Iar dacă vrem să spunem şi ce-i al nostru, nu ne putem biruì pe noi înşine, ca să nu alegem tot vechile forme şi pentru gândul cel nou. Şi dacă am spus, măcar cum spun poeţii lirici ori cei tragici, şi două-trei gânduri de-ale noastre — că nici ei nu spun mare lucru de la dânşii – nu silim noi oare îndată gândul să samene cu al oamenilor celorlalţi, ca să-l înţeleagă şi ei? Şi dacă se aseamănă cu al lor, întrucât mai e al nostru, şi la ce bun să ne mai chinuim să-l spunem? Iar de nu e ca gândul oamenilor celor mulţi, cine să-l înţeleagă, şi de ce să-l înţeleagă, şi de ce ne-am mai chinuit să-l spunem?»

 

Şi Alegènor văzù un copilandru, cum privià dus, la chipurile săpate în marmoră. Faţa lui era doritoare şi dacă l-ar fi luat atunci cinevà cu binele, întrebându-l cè-şi doreşte aşà de tare, se vedeà limpede că ar fi răspuns: «Să pot şi eu săpà frumos în piatră». Şi Alegènor zâmbì cu bunătate spre copil şi-l cercă: «ai vrea şi tu să sapi aşà?» Şi copilul speriat din visurile lui se încruntă: «Nu». — «De ce nu?» — «Fiindcă niciodată n-o să pot săpà aşà de frumos ca tine». Şi aproape fugind, copilul se depărtă, cu ochii înrouraţi şi obrajii aprinşi.

— «E viaţa noastră vorbă, ori e tăcere?». «lată până şi copilul acesta, care stă încă în anii bucuriei de zgomot, nea-stâmpăr, gălăgie de dragul gălăgiei, îşi are un mare dor şi o mare melancolie, trăite deplin, în tăcerea sacră a visului lui. Şi zgomotul vorbei mele, din afară de el, l-a rănit ca o lovitură data trupului lui». Şi Alegènor se adâncì tot mai mult în gândul despretăcere. Amintirea iubitei lui, Mynnò, cea tăcută, îl învălui întreg ca suavul parfum amar al migdalilor în april. Nici una din vorbele lor nu fusese aşà de bogată în mângâiere ca privirile lor mute când se întâlneau dùpă ziua de lucru, sau când se despărţiau pèntru ziua de lucru.

 

Şi la amintirea aceasta o mare lumină se făcù în sufletul lui Alegènor: «să sape în piatră clipa întâlnirei cu Mynnò, clipa despărţirei de Mynnò». Două zâmbete, două mari înviorări ale feţei ei: amândouă aşà de răscolitor duioase în muţenia lor şi totuşi, fiecare în alt chip: la întâlnire vesel, dar sfios, gata de îmbrăţişare, dar pare-că fără nici o putere, frânt dinainte de marea bucurie, prevestind împăcata ascundere şi odihnă subt puternica umbra proaspătă, răcoroasă, a celui ce o acopere la sânul lui, o apără şi priveşte sigur de sine, sfidător, fericit, asupra lumii; la despărţire, şi zâmbetul şi înviorarea feţei iubitei e blând -melancolică, dar în-drăzneaţă, nu mai ascunde, nu se mai ruşinează: toată iu-birea ei şi-o pune ìn privirea, în faţa, în boiul ei, — ea se arată în toată aprinsa strălucire a focului ei lăuntric, se dă-rueşte întreagă în zâmbetul de bună urare pentru drum, se întipăreşte dureros de luminoasă în sufletul iubitului care pleacă.

 

Faţa lui Alegènor strălucia ca luceafărul dimineţii. Dădu să desemneze repede pe luciul imaculat al unui bloc de marmoră, lucrat pentru arhitravă, divina viziune, — trase câteva linii, — se întunecă, — plecă fruntea şi rămase frânt ca de o veste a morţii. Săpase atâtea stane de piatră închipuind rămasul bun al soţilor la mormântul proaspăt, aşa cum se doreau pomeniţi cetăţenii pe monumentele lor funerare, şi niciodată Alegènor nu fusese chinuit de gândul de a arata acolo pe piatră alta cevà decât o bună, blândă, prietenoasă, potolită despărţire a unui bărbat de o femeie, ori a unei femei de un bărbat, — aşà cum se văd în fiecare zi, în viaţa aceasta, obicinuitele, ştersele, nesimţitoarele despărţiri ale oamenilor. Şi totuşi, cetăţenii erau mulţumiţi de pietrele lui de mormânt şi alergau pe întrecutele la el, să şi le tocmească din vreme.

 

Şi Alegènor gândì: «de veacuri cioplesc săpătorii noştri în piatră vederi de lupte cumplite, ale zeilor şi oamenilor, pe metopele şi în frizele templelor. Tot mai stăpâni s’au făcut pe mişcările trupului nostru, şi clipele care, singure, într’o mişcare mai lungă, dau înţelesul întregei mişcări, le prind cu aşà dibăcie, încât par’că vezi încă tremurând braţul de pornirea din mână a lăncii, de urnirea din loc a carului de luptă. Şi limba aceasta a mişcărilor trupului o vorbim acum noi, toţi săpătorii in piatră, fără greş. Dar feţele oamenilor ciopliţi de noi au rămas tot aşà de nepătrunse de lumina lăuntrică a sufletelor, ca pe vremea când aveam numai urâţii idoli de lemn. Şi aşà eu nu pot acum pune în marmoră faţa visată de mine şi stau înaintea duioasei minuni a gândului meu tot aşà de doritor şi de neputincios cum steteà copilul care-a fugit adineoari speriat de la pietrele mele cioplite. Nu pot săpà ce n’am văzut săpat de nimeni înaintea mea. Lupta de veacuri care trebuie, spre a găsi prin dibuiri, înşelări şi suferinţe de zeci de generaţii înfăţişarea pe piatră a mişcărilor ascunse ale sufletului, la noi încă nici n’a început. Şi toate minunile lui Polygnotos şi Pheidias, în cari ni se pare că vedem palpitând şi sufletul, sunt tot numai mişcări, tot numai gesturi ale trupului. Feţele bărbaţilor şi femeilor lor sunt tot de lemn ca de demult. Numai mai frumoase. Şi tot aşà e şi în poesie. Chiar Tragicii, cari, mai mult ca toţi, caută să arate luptele sufletului, nu pun în opera lor decât mişcările de pe dinafară ale fiinţei omeneşti. Vezi şi pe eroii lor numai în ciocnirea de fapte şi de vorbe tari, cu oamenii şi cu zeii cari le stau împotrivă, îi vezi apărându-se ori lovind, în mişcări regulate, ca ale unor atleţi cari se combat după legi statornice ale întrecerilor, păziţi de arbitri, cari îi vor pedepsì dacă vor călca prescrierile pancratiului. Suferinţele lăuntrice, speranţele ascunse, îndoelile, bucuriile eroilor, toate acele agitaţii ale pătimirii lor celei adevărate, nu sunt spuse de tragici. Eroii tragediei în lupta lor de vorbe au, ca şi figurile noastre cioplite în piatră, feţe de lemn; nici nu râd, nici nu plâng, nici nu sunt mânioşi, nici nu au feţe luminoase de gânduri sublime, ci, strigă, în loc să lovească, în tacturile consfinţite, momentele fatalului duel, în care toate faţele luptei sunt dinainte fixate. De n’ar aveà actorii mască pe faţă, tragediile nici nu s’ar puteà înţelege. Căci tragediile sunt gândite tot ca şi frizele şi metopele şi frontoanele noastre figurate; ele sunt viziuni plastice în armonioasă compoziţie hieratică; ele sunt fresce polygnotice în gesturi vii, continuu altele, dar toate, stilizate după gesturile consacrate ca simboluri săpate ori zugrăvite, ale atitudinilor străvechi, ale etern aceloraşi pasiuni omeneşti.

 

Şi Alegènor cerca să înţeleagă de ce atâtea suflete de mo-delatori ai pietrei ori cuvântului, bogate şi calde în adân-curile lor, n’au spus nimic, ori aproape nimic, despre dân-sele, despre faţa lăuntrică a omului care se luptă cu viaţa, în opera lor aşà de desăvârşit omenească. De pe stânca înaltă, cu multele temple, privirea lui alunecă departe asupra Atenei, asupra grădinilor de măslini, asupra ţărmului alb tăiat de linia mării albastre. Şi un răspuns îi veni îndată din ce vedeà subt dânsul: aceea ce era clădit frumos şi măreţ în cetatea lui Cecrops era al gândului de viaţă în comun; tot ce ar fi fost dragoste pentru viaţa insului singuratec, era închis în biete căsuţe urâte şi scunde. Elenii nu trăesc decât în lume. Când rămân cu ei înşii viaţa le e fără preţ. Tot ce e gând singuratec, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii lui, nu poate interesà pe nimeni. Cum nu e în dramă descriere de sine însuşi a sufletului, tot aşà nu poate fi mărturisire pătimaşă în chipul cioplit pe piatră. Ar fi tot aşà de necuviincios să arăţi sufletul gol, precum e să-ţi desgoleşti trupul în public.

Şi totuşi, zâmbi Alegènor, ce străvezìi sunt sufletele oa-menilor, când îi priveşti trecând pe drum. Cum se dezgolesc ei singuri, fără să-şi dea seamă, că în ascunsul iatacului lor, nebănuind că sunt cercetaţi şi descusuţi de fiecare călător întâlnit în cale. În clipa în care le dai semn de viaţă cu cu-vântul tău, ei se acopăr, se drapează numaidecât, în vorba lor, şi-şi pun masca de lemn a feţei lor de lume, masca pe care şi-au stilizat-o, săpând-o adânc în toate cutele chipului lor: de prea plecată, zâmbitoare ori spăşită, umilinţă,— de voioşie uşuratecă, — de linişte dispreţuitoare, — de maie-state binevoitoare, — şi câte alte măsti, mai ştim şi noi să săpăm în piatră după feţele de lemn ale muritorilor. Dar nu întotdeauna masca zâmbitoare poate ascunde deplin ura, gelozia, întristarea, oboseala, dindărătul ei,— ori masca maiestoasă poate împiedecà să se strevadă teama laşă, neliniştea meschină, duşmănia clocotitoare, asupra cărora s’a aşezat.

 

Şi totuşi nu e în puterea noastră de judecare şi stăpânire decât văzutul. Nevăzutul poàte să fie cum ni-l ghicim, dar poate să fie si altfel. Înfăţişarea văzută a lumii, aceea singură e realitatea ce se poate prelucrà de viaţă şi de artă. Şi preferăm să ne înşelăm noi pe noi, lăsându-ne de pildă ispitiţi de masca iubirii, ca să uităm ura, care se strâmbă subt ea, decât să cercetăm aspru, dureros, ce-i sùbt înfăţişarea văzuta a lumii. În gestul şi masca trupului omenesc vom căuta a găsi loc pentru tot ce e luptă interioară, tainică, a sufletului nostru. Nu sunt atâtea gesturi şi atâtea măşti, câte gânduri şi câte patimi se zbat în noi. Va trebui deci să dăm acelaşi gest şi aceiaşi mască la mişcări şi atitudini diferite ale sufletului. Şi întocmai cum cu cele câteva note fundamentale, grupate şi regrupate mereu, ritmate şi accentuate divers, caută muzicantul a spune tot vălmăşagul cel fără forme al patimelor, pornirilor şi dorurilor noastre obscure, aşà noi săpătorii în piatră, încercăm cu cele câteva gesturi şi măşti ale trupului, să dăm vedenii vecinice ale nesfârşitelor mişcări ale sufletului. Şi astfel noi prescurtăm, simplificăm, limpezim, compunem din nou viaţa, după alte legi decât cele ale mişcării ei continuu variabile. Nouă ne trebuesc gesturi şi măşti, cari să cuprindă o întreagă lume a mişcării într’un singur gest şi într’o singură mască, săpate de noi, pentru totdeauna aceleaşi, în marmora nemişcată. Gândul nostru modelator trebuie să transpună în materia inertă liniile fundamentale care constitue perpetua amintire a unei mari dureri, a unei mari bucurii, a unei speranţe. Cum îndoirea coroanei unui singur copac de furtuna care îl frânge, va fi simbolul pentru toată mulţimea mişcărilor, zgomotului, dezolării unei furii a naturii, tot aşà două braţe de femeie, ridicate în toată lungimea lor, cu degetele răsfirate ca spre a tăià mai mult din aerul pe care-l străbat, ca spre a chemà mai mult din cerul pe care-l arată, în violenta lor desfacere de trup vor striga, cât va dura marmora în care le-am modelat, jalea, desperarea, cumplitul chin al fiinţei, la care,  în viaţa de toate zilele, acel gest n’a fost decât o clipă, şi s’a pierdut apoi în altele ori în nimic.

Noi săpătorii în piatră învăţăm pe oameni a vedeà viaţa; noi îi silim să-şi adâncească înţelegerea ei, contemplând în-delungat liniile reprezentative ale furtunilor interioare din sufletul omenesc perpetuu agitat; noi le dăm gândirea monumentală, care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îi deprindem să caute scurtimea, de piatră, claritatea, de linie pipăită, şi în poezia ca şi în muzica lor, şi tot astfel şi în vorba spusă solemn pentru a da viaţă ori moarte aproapelui lor. Noi învăţăm pe muritori să mediteze asupra vieţii lor, arătându-le că se poate închide ìntr’o vedenie de piatră întreaga bogăţie a vieţii lor agitate, creându-le gesturile simbolice perpetuu expresive, silindu-i să-şi aleagă şi ei din infinita mişcare tainică a lăuntrului lor inform, stăpânita, puternica încordare a unor linii, întruchipate în însăşi oasele şi carnea lor si care dau aproapelui cât mai mult din vedenia lăuntrică a suferinţei ce le-a crispat.

 

Şi seninătatea noastră tăcută, aşà de dureros câştigată în continua renunţare la tot ce nu se poate spune din noi, îi învaţă pe oameni şi stilul însuşi al vieţii. Nu întâmplările neaşteptate, ci faptele cele mai obicinuite ale vieţii alcătuesc temelia cea vecinică a fiinţei noastre; chipul ìn care simţim aceste lucruri monumental simple şi clare (deşteptarea dimineaţa, culcarea seara, prânzul, mersul pe drum, liniştita stare de vorbă) lămureşte viaţa noastră: ea va fi potolită ori sbuciumată, după seninătatea ori turburarea ce vom pune în împlinirea actelor vieţii; şi dacă vom fi senini, gândirea de deasupra acestor lucruri ale vieţii se va puteà coborî ca rândunica, după multa rătăcire pe apele turburate, în sfârşit pe pământ statornic. Şi gândul va prinde, ca sacra pasere, o ramură verde, simbol al creşterei, şi sufletul nostru se va face puternic, roditor şi luminos, întru potolita pace a celor statornice.

 

Şi Alegènor simţì cum la adierea gândului acestuia cald

melancolia lui se topeà şi dorul de modelare neobosită a marmorei imaculate îl prindeà iară. Dar vederea atentă a operei lui tăcute şi totuşi strigătoare, ca mişcările dezordo-nate ale oamenilor în bâlciul zădărniciilor, îl turbură din nou. «Tânărul meu, cioplit în piatră, cu atâta voinţă de chemare în el, încât spune ce n’am vrut eu să spun, ar trebuì nimicit. Dar văd că nu voiu avea puterea să încep din nou. Şi el va rămâne, va trăi altfel decât cum aş fi vrut eu să trăească, va fi încă o înşelare a speranţelor mele de plăsmuire sinceră a gândurilor de vis în marmoră tare. E poate o mare greşală dintru început a crede că gestul poate spune cevà, aşà cum e gândul dăinuitor în noi. Gestul e instinct, însoţit de agitaţie violentă. Gândul potolit nu dă gest, ci atitudine. Dar ceea ce e mai statornic în noi, vrerea şi simţirea noastră, e cevà totdeauna prea adânc, prea dureros, ca să poată fi închis în linii şi forme. Numai raţiunea noastră rece, înţelepciunea cea de toate zilele, care ne orândueşte viaţa văzută, numai cuminţenia aceasta, care înlănţue continuu valurile de doruri din noi, în canoanele moarte ale vorbei, ale cântecului, ale liniei cioplite ori înnegrite, spre a împărtăşi şi celorlalţi oameni ce e în noi, numai judecata se lasă pusă în gesturi. Precum în lumea armoniilor pythagoreice sunt sunete prea înalte ori prea joase pentru auzul nostru, aşà în sufletele chinuite ale oamenilor sunt dorinţe şi gânduri, a căror vibraţie şi al căror ritm nu poate fi prins de simţurile noastre greoae. Dimpotrivă judecata, în gospodareasca ei aşezare a tuturor celor cunoscute şi necunoscute după o logica fixă, şi-a făcut semne înţelese de toţi a ceea ce se poate împărtăşi din noi şi altora. Dar ce e comunicabil e, prin însăşi esenţa lui, comun, obicinuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă. Doar slabe reflexe ale ei se pot prinde în clipe binecuvântate în formele de stil liric. Vorba, sunetul, linia, sunt însă atunci un oracol. Extern el nu da decât ceva simbolic, sàu prea simplu, sàu prea obscur, având nevoie de tălmăcirea caldă, entuziastă, a aproapelui.

 

În timbrul particular al sunetului, în tonalitatea particulară a compoziţiei, în unduiarea particulară a liniilor, în plinătatea de răsunet a simbolului, e conţinută revelarea cea nouă, pe caresufletele mistice ale indivizilor înrudiţi, ori sufletul liric al maselor, o descoperă fără voie şi fără să-şi dea seama cùm, şi o proclama răsunător. Dar înţelepţii cei multi, cari analizează raţional şi lucrează cu formele şi înţelesurile precis consacrate ale cuvintelor, sunetelor, liniilor, se opresc la expresia concretă, înţeleg atât cât spune ea, comun raţional, şi fac proces mulţimilor naive şi solitarilor visători, cari pretind că au simţit ceva necunoscut ori cu înţeles mai adânc».

 

Şi Alegènor gândi că viaţa cea adevărată e tăcere, iar nu exprimare. Şi deosebirea între măreaţa mişcare continuă a spiritului în tacere şi greoaia mişcare a materiei în zgomotul uriaş produs de elementele ei deplasate, i se asemănă lui Alegènor cu imensa călătorie neobosita a undelor Lumii, cari poartă tăcute lumina de stele din cerul cel fără de hotar la noi, alături de biata calatorie aşà de înceată, gălăgioasă şi curând sfârşita, a valurilor de sunet ori a undelor apei de pe pământ. Şi în sufletul săpătorului în piatră, care poate tocmai de aceea era aşà de plin de doruri şi vise, pentru că asupra lui apăsa fatalitatea tăcerei artei sale, şi care poate de aceea simţià aşà de trist adâncimea vecinicei neputinţe de a spune a gesturilor trupului omenesc, pentru că trăià aşà de puternic tăcerea, în care se făureşte durerosul strigăt plastic, cel aşà de sugrumat de materie, — se întruchipă recunoscător gândul de închinare Tăcerei:

 

«Eram obosit şi trist. Şi din tăcerea întinselor câmpuri mi-am tras liniştea gândului senin şi stăpânitor. Eram des-nădăjduit de a mai găsi forma. Şi din tăcerea celor ce mă aşteptau a crescut în mine puterea liniei modelatoare de gânduri, turnate ca arama în tiparele statuei. Tăcerea e centrul lumii. Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia neagră. Se îndeasă toţi împrejurul liniştei, spre a-i găsi înţelesul şi toţi se liniştesc împrejurul ei si asupra tuturora se aşterne stăpânitoare tăcerea. Tăcerea e Zeul Necunoscut. Puterea ei se vede în durerea şi în bucuria muritorilor stăpâniţi de dânsa: căci tăcerea e mormântul în care închidem toată plângerea sufletului nostru doritor: şi pe feţele noastre Tăcerea sapă divina expresie, adâncă şi bogată, a Zeului celui Necunoscut. Cine va puteà vreodată spune suferinţa de a nu fi primit să lucrezi pentru câştigarea pâinii tale de o zi? Cine va puteà găsi vorba pentru suferinţa de a vedeà pe aproa-pele tău trecând nepăsător pe lângă nenorocirea ta? Cine va puteà însemnà în forme văzute suferinţa de a cere ajutor şi de a fi alungat, de a cere mângâiere şi de a fi mustrat, de a cere adăpost şi de a fi trimes tot mereu mai departe, spre casa àltuia, tot mereu àltuia, pana la casa cea largă a Zeului celui prea Puternic, subt coperişul de frunze şi pământ umed al căruia abià de vom găsi în sfârşit adăpost? Tăcerea e viaţa cea perpetuu chinuită de oameni. Toate gândurile, toate spe-ranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate asupra abisului morţii în care se va prăbuşi viaţa lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de om. Tăcerea e moartea vieţii şi viaţa morţii. Tăcerea e Zeul Necunoscut. Numele lui nimeni încă nu l-a spus. Căci cei cari o clipă ar fi avut gândul să-i dea un nume, s’au oprit înspăimântaţi de sărăcia cuvântului cu care ar fi trebuit să însemne nesfârşitul puterilor lui. — Priviţi-l pe cel atins de Zeul Necunoscut. El e învăluit ca de blestem. Bărbaţii se feresc de el, femeile îl privesc a mirare, copiii deschid ochi mari speriaţi spre dânsul. Marea încercare a vieţii a sfărâmat în el idolul nimicniciilor zilnice; frângerea speranţei supreme, întru care era clădită toată larma veselă a trăirii sale, l-a împietrit în linişte. Şi, totuşi, ce mari sunt puterile tale, o Zeu Necunoscut. Cel ce nu mai aşteaptă de la nimeni nimic, e, în aceeaşi vreme, căutat de toţi. Fiecare vrea să aibă la el, cât mai des pe acest călător, simbol al poruncii de a gusta lacom fericirea clipei, care aşà de neaşteptat zboară. Văzând pe prietenul acesta, care nu-şi mai doreşte nimic, nu-şi mai cere nimic, că vine, totdeauna senin şi potolit, aducând chiar cevà mai larg, mai pur, mai înalt în viaţa ta, prin presenţa simbolică a perpetuei morţi în viaţă, simţi că mâncarea ta e mai hrănitoare, că somnul tău e mai reparator, ca femeia ta e mai ispititoare, tocmai atunci când aproape pierduseşi gustul tuturor acestor fructe pământeşti ale ostenelilor tale în viaţă. Şi-ţi aduci aminte cu recunoştinţă, că zilele vieţii tale trebuiesc bine umplute, căci ele nu sunt fără număr. Şi le umpli atunci cu vârf de zgomotul bucuros al vieţii tale. Şi prietenul atins de Zeul

 

Necunoscut trece zâmbind mai departe şi sufletul lui tăcut se umple de puterea gândului celui nèlegat de carne şi somn, şi inima lui e fierbinte de focul patimei pentru iubirea cea care e dincolo şi mai presus de posedare şi ochii lui îşi adâncesc infinit privirile, mâinile lui fac gestul mângâierei frumuseţii vecinice, faţa lui e ca cerul de clară, în lumină ca şi în întunerecul ei. Şi el, ştiind, nu mai puţin, că zilele vieţii noastre nu sunt fără număr, că fiecare zi pierdută în zădărnicia mizeriei trupeşti poate fi ultima, se întreabă ce are de spus vrednic de a fi ascultat de cei mulţi şi slabi în zilele cele puţine ale vieţii noastre. Şi tăcerea creşte în el ca natura stapânită, umplută de suflet, adusă din nou la ritmul Lumilor: cum arborii nu înfloresc decât odată, ori de două ori, pe an, pregătind atâta vreme în ascuns acest cântec, acest zâmbet, acest imn al νisului de răsărire, aşà sufletul omului atins de Zeul Necunoscut pregăteşte îndelung Cuvântul— τον λόγον. Şi la ceilalţi, vorba e ploaie de toamnă, e năvală de lăcuste, e vânt de stepă, e putere mecanică oarbă, conglomerat de ecouri ale zgomotelor vieţii. Şi la omul atins de Zeul Necunoscut, vorba e confesiune, e mângâiere, e revelare, e strigăt tragic, e graţioasă alintare a copiilor-oameni, e gest cu multe înţelesuri al tainei care se zbate în fiinţa noastră muritoare. Şi la cèilalţi, vorba e o armă: ei se apără cu ea, ascunzându-se îndărătul ei, ca după un scut, sau înţepând cu ea, drept lance; atacă cu ea, deschis ori perfid, făcând pe duşmanul asemănător lor să se descopere cu vorba lui neînţeleaptă. Şi — de frică — vorba e rară şi scumpă, la cei necăjiţi dintre ei, de ameninţarea fiarei umane şi de asprimea vieţii,— e, dimpotrivă—din uşurătate — bogată şi ieftină la cei apăraţi dintre ei prin cetăţile minci-noase ale societăţii tiranic organizate. Şi la omul atins de Zeul Necunoscut speranţa e tăcere, voinţa e tăcere, durerea e tăcere, iubirea e tăcere, moartea e tăcere. Şi viaţa însăşi, în întregul ei, e tot o luptă pentru tăcere — după zadarnicele rătăciri ale copilăriei şi tinereţei pentru a puteà vorbì. E, odată cu revelarea adâncimei celor ascunse în noi, lupta pentru a cucerì tăcerea: pentru suprema armonie a sunetelor care nu rănesc, a colorilor care nu strigă, a gândurilor care nu turbură, a iubirei care nu cheamă, ci merge. Şi tot avântul liric e o iniţiere întru tăcere. E pregătirea caldă a sufletului pentru trăirea concentrată a viziunii revelate de pasiune. E cântecul nupţial al îmbrăţişării tăcute, e cântecul funebru al morţii tăcute, e cântecul de jubilare al transfigurării crea-toare ce se apropie şi care se va săvârşi în tăcere».

 

Şi Alegènor privi departe pământul cenuşiu, şi gândul lui se unì cu frunzele prăfuite care zăceau în bătătura arsă. Imensa tăcere elenică, în a nu vreà să dea sufletul, ci numai trupul, tocmai atunci când sufletul crea mai măreţ, păreà a se fi întrupat divin în chipul săpătorului în piatră, cu ochii lui pierduţi în zare şi buzele adunate a zâmbet de gând.

Soarele coborà repede spre sacrii munţi de la Delphi. În lumina fumurie de seară liniile chipurilor cioplite pe marmoră se ştergeau şi fantomele albe păreau că încep a se mişcà. Săpătorii în piatră se găteau să plece în cetatea de jos, unde luminile lămpilor prindeau a răsări ca stelele sus. Alegènor se ridică şi el, şi, după vechiul, scumpul, obiceiu ce-şi fă-cuse, de «a povesti seara iubitei lui ce lucrase, măsură din ochi opera nouă a zilei lui: era puţină şi-l nemulţumià. Dar aşà se şi cuvenià acum să fie, când Mynnò odihnià afară la Kerameikòs subt stela alba cu chipul ei de torcătoare întru vecinicia timpului. Coborì şi el, ìncet, ca spre a se abate la Callirrhoé, dar gândurile lui grele îl închideau acum prea mult în sine, pentru a-i mai fi drag de lume. Îi veni în minte că tot trebuià în curând să meargă pentru a alege marmoră nouă pe Pentelicòn: decât în drum gălăgios cu alţii, mai bine

singur, în noaptea aceasta.

 

Curând fu afară din oraş şi începù a urca printre grădinile de măslini de la răsăritul Lycabettului. Luarea unei hotărâri care aveà să-l ţie toată noaptea şi ziua următoare departe de cunoscuţi, îi dăduse o linişte aproape bucuroasă şi gândul lui pornì iar să ţese planuri senine: «cùm ar puteà el da formă în marmoră întristării şi fericirei, îndrăznelii, biruinţei, vieţii cuceritoare, morţii împăcate»; «noi vedèm lumea, şi ce vedem, e plastic, şi numai vederea plàstică a lucrurilor e eternă, pentru că e întipărită pe totdeauna clară şi neşovăitoare în sufletul muritorilor. Dar ce e, plastic, rugăciunea, ce e bucuria, ce e odihna? Căci în lupta ce o dăm pentru a fixà cele continuu dispărute, pentru a crea înfăţişarea văzută a celor nevăzute, noi săpătorii în piatră punem doară mereu cele apărute cu forme mai mult în visurile, decât în trezvia noastră. Vedeniile noastre hrănite cu sângele vieţii, dar nicăiri întâlnite în această viaţă cum e, încantă pe oameni, pentru că ar fi ìntocmai ca viaţa. Şi totuşi, ca omul care din pământ se naşte şi în pământ se întoarce murind, fiind însă, cât a trăit, altăceva decât simplul pământ, aşà şi arta se naşte din viaţă şi se ìntoarce în ea când moare, fiind însă, atât cât înfloreşte, mai presus de dânsa. Arta e ca zborul vulturului, viaţa e ca zborul liliacului. Şi liliacul şi vulturul zboară. Şi liliacul zboară chiar mai sprinten ca vulturul. Vulturul greoiu nu se poate întrece cu liliacul în regiunile acestuia. Deabià în spaţiu, durată şi înălţime, vulturul îşi găseşte plina întindere a aripelor şi zborului său. Liliacul nu poate zburà sus, vulturul nu, jos. De zborul liliacului li-i silă oamenilor, de-al vulturului li-e dor. Şi fiecare viaţă omenească în parte e ca zborul unui liliac, care ar dori sa zboare ca vulturul; fiecare viaţă omenească e o mare iubire în zadar.

 

Căci noi iubim frumosul fiind noi înşine urîţi. Cum am puteà vreodată nădăjdui că ceea ce e numai mila a cerului pentru pământ să devie iubire, de răspuns la iubirea noastră? Şi cum ar puteà vreodată făptura noastră de lut să se ridice spre ceruri, când în loc de aripi ale gândului ea îşi leagă de umeri plumburile grele şi moarte ale formelor străvechi şi în faţă îşi pune capul de Gorgo al fricei de libertate? Întocmai ca noi, săpătorii în piatră, se zbat zadarnic, în regiunile inferioare ale aerului, şi poeţii de drame: au vrut creatorii să dea în forme simţite, de poesie şi cântec, lupta vieţii, — să arate cum eroii oameni sub perpetua ameninţare a morţii cearcă totuşi a-şi făuri, chiar împotriva zeilor, soarta lor proprie pe pământ: de biruitoare putere, de cuceritoare iubire, de răzbunătoare ură, de râvnită glorie, de apărare a morţilor, de judecată cu zeii nedrepţi. Dar ca o stânca apăsând asupra bietului vlăstar ce vrea sa crească spre soare, aşà străvechi forme mitice, superstiţii barbare, locuri comune ale vieţii de laşitate a oamenilor, au strivit opera nouă înainte de a se fi făcut puternică. Ne mai putând fi tragedie, pentru că oamenii nu mai vroiau să recunoască Destinul orb, drama n’a putut să devie artă, ci a rămas viaţă, pentru că oamenii nu aveau îndrăzneala de a se ridica în cuget liber, în meditare singuratecă şi tăcută pe deasupra vieţii şi a zeilor. Poeţii de drame au luat, ca şi noi săpătorii în piatră, viaţa în formele ei văzute şi mai înainte cântate, nù viaţa în cuprinsul ei nevăzut şi încă nèturnat în forme. Dar formele cele vechi, ale tragediei noastre, erau numai cântecul de întristare al morţii, pe când formele cele nouă, ale dramei care trebuià să crească, trebuiau să fie imaginea vieţii trăite, Iar drama vieţii, ea însăşi, din ce se naşte? Nu oare, din ce se naşte şi tăcerea? Dar tăcerea e destinul pe care-l purtăm în noi înşine. Când rămânem singuri devenim gravi. Sau, mai de grabă, ηί-i teamă să rămânem singuri, pentru că ne temem de demonul interior, perpetuu iscoditor, de pasiunile interioare, cele fără nume, de golul interior, de destinul interior. Drama vieţii e alcătuită din această teamă de propriul destin, ce-l purtăm în noi înşine; în luptă, în iubire, în glorie, în părăsirea vieţii, ne regăsim mereu faţă în faţă cu Destinul acesta, care ne întreabă cu zâmbetul lui îngheţat: «Ce vei face acum, muritorule, care să fie altăceva decât mine însumi, Fatalitatea ta?» — Numai prietenia desăvârşită cu ideea morţii, recea nepăsare faţă de ispitele vieţii, pot da desăvârşita linişte, calma stăpânire de sine în faţa destinului interior. Atunci, te poti sfătui cu el, cum te sfătueşti cu un bun prieten, asupra tuturor celor ale vieţii şi ale morţii, pentrucă tu însuţi eşti dincolo şi mai presus de viaţă şi de moarte».

 

Şi din nou Alegènor avù limpede în mintea sa ideea zădăr-niciei oricărei împărtăşiri în forme văzute a tainei interioare, a Destinului-vieţii-noastre. «De l-am puteà revelà, oamenii nu l-ar înţelege, ori s’ar sperià de el; iar de nu-l putem revelà, pentru că aşà e legea neschimbată a existenţei noastre omeneşti, de ce ne mai străduim zadarnic cu ce nù se poate spune? Să copièm ce vedèm, să împodobim marmora şi bronzul cu chipuri graţioase şi amabile, cum împodobesc olarii de la Kerameikòs vasele lor de lut, şi, încolo, să pe-trecem cu vin şi femei şi cântece, ca Demophànes săpătorul în piatră, cel totdeauna vesel. Poate aceasta e singura înţe-lepciune a vieţii. Iar toate celelalte gânduri nu sunt decât umbre triste ale unor nopţi chinuite».

Dar ca luna, care tocmai se ridica de după Hymett, inun-dând toate cu lumina ei blândă, aşà o veche poveste, auzită de demult de la meşterul Euphrànor, inundă cu lumina ei caldă sufletul ìndoit al lui Alegènor. «Nù pentru oameni, pentru nói, pentru viaţa noàstră, de creare a celor visàte, trebuie să găsim formele cele nouă ale gândurilor noastre tainice».Ca încărcat cu o scumpă povară Alegènor se lăsa încet pe iarbă şi depănă din nou fermecat firul anticei minuni :

«Pe àripa de Miazăzi a palatului regelui Minos lucrează de zor Dàidalos la ìncheiatul clădirei. Zilele vieţii meşterului au fost numărate de rege. Şi aspri lănceri trufaşi păzesc jos,

ca ele să nu fie mai multe decât zilele creşterei palatului falnic. Când cea de pe urmă bătae a ciocanului va fi răsunat în văzduh ca încheiere a operei, inima măreţului meşter va fi strânsă de pumnul tiranului, să înceteze şi ea de a bate. Şi se va coborì Dàidalos la bună, dulce odihnă: dar nù pe pă-mânt, ci sùbt el, la umbre. Căci ìn sufletul regelui s’a îm-pietrit pentru totdeauna gândul: un alt palat, àltui rege, să facă alt meşter. Ci Dàidalos, unicul, după unica, neasemănata lui faptă, să moară! În strălucire divina cântă întreaga clădire bucuria vieţii. Şi roşul striga, portocaliul jubilează, galbenul se miră, verdele mângâe, albastrul visează, violetul moare — pe lungile, vastele săli, pe înaltele, lucitoarele zi-duri. Şi coloane şi scări şi podoabe de piatră si chipuri de oameni pe ziduri uimesc pe curtenii, apleacă spre închinare streinii hălăduind în palatul lui Minos. Şi regele-i mândru ca de propria-i faptă şi se bucură inima lui de tot ce cunoaşte din mirarea tăcută ori din darnica vorbă a oaspeţilor. Ci în fundul palatului, în strălucire cu totul şi cu totul de aur, în întunecată adâncime, e altarul Zânei celei crude cu Şarpele. Acolo, a lucrat totdeauna singur, nezărit şi necercetat de nimeni, în sacra oroare a muritorilor blestemaţi de meşter de ar păşi fără voia-i în templu, ani fără şir Creatorul. Se cutremură de mânie regele, la gândul că chiar el, cel nici de Zei înfruntatul, n’à fost scos din blestem de meşter, şi nù ştie icoana făcută zânei. Ci chipul de femeie al zeiţei celei ce dă viaţa şi moartea, celei ce aduce furtunile pe mari, şi mântueşte pe corăbieri din pierzare, celei ce înverzeşte câmpul şi dă îmmulţirea turmelor, celei ce coboară ploaia din cer şi usucă cu secetă ţarinele, celei ce binecuvintează iubirea şi e mai presus de zei şi de oameni, chipul Zeiţei, asà cum îl ştiu de demult şi regele şi curtea, cu grele, strânse veşminte, cu podoabe barbare pe cap, cu şarpele încolăcit pe trupu-i, nù-i în templul cel tainic, pe soclul de pietre rare. Căci lui Dàidalos zâna i s’a arătat într’o dimineaţă la Mare, când paşii rătăcitori,de gândurile nopţii,îl duseseră fără voia-i acolo, în chip de femeie răsărind biruitoare din valuri, şi urcând pe o razà spre soare. Cu trupu-i de fildeş, cu păru-i de aur, zâna era stanca, de tare, şi floare, de fragedă, şi ochii ei erau vis uitător al lumii, şi totuşi foc dogoritor de iubire, şi mâinile ei erau leneşe şi totuşi lacome de a sfărâma cu strângerea lor, şi sânul ei era arcuit ca valul ridicat de îmbrăţişarea vântului şi boiul ei era înfiorat ca lira atinsă de degetele aedului, şi luminile ochilor ei sclipeau ca luceafărul răsărit după ploae, şi părul ei se învolburà ca flacările care se zbat ìn coamele aprinse de cedri, şi ea păreà a plutì ìn văzduh şi totuşi a zgudul pământul, -aşà strigătul de arama al frumuseţii izvorà năvalnic din chipu-i-ca glasul de tunet al trâmbiţei vestind biruirea duşmanului.

 

Şi Dàidalos închisese deapururi în fundul privirilor sale vedenia neasemănată a zânei: Afrodite, născută din Mare. Dar grozava profanare a templului, cu chipul unei alte zeiţe înfiorarea de zi şi de noapte a meşterului, care ucideà în fiecare clipă din nou pe zâna cea veche cu şarpele, făurind din fildeş şi aur pe zâna cea nouă, învăluită în singura podoabă a luminei trupului ei de femeie, creşteà tot mai largă genunea între Făuritor şi Lume. Şi viaţa întreagă a lui Dàidalos nu mai era decât visul întruchipării zânei, şi toată înspăimântarea morţii i se păreà o gluma ciudată a oamenilor.

«Şi ìntr’o zi în templul întunecat şi tainic zeiţa cu trupul de fildeş şi părul de aur fu întreagă pe soclu-i de pietre rare. Şi meşterul Dàidalos se bucură şi plânse.

«Pe aripa de Miazăzi a palatului lucrează de zor Dàidalos la încheierea clădirei. Şi asprii lănceri îl aşteaptă să se coboare la moarte. Jelesc ucenicii pe meşter; şi să-i spună adevărul, nù cutează. Dar din visele-i scumpe, deschizând iar ochii la lume, Dàidalos vede pe oameni. EI înţelege Destinu-i şi ruga-i se înalţă spre zâna:

««Întinde, Stăpână, pe cerul spălat de furtuni, divinul tău pod arcuit peste mari spre zare; cu aripi făcute de mâna-mi cumpăni-mi-voiu călătorirea în ceruri şi ‘n braţele mele purta-

voiu icoana vedeniei tale. Şi coborând în ţara cu cedri şi purpură dela Soare-Răsare, clădi-voiu, o, Zâna, un templu imaginei tale de fildeş şi aur>.

«Şi iată, pe cerul albastru se aduna din zare nouri. Şi în-tunerecul negru acopere palatul şi lumea, ca noaptea. Şi Dàidalos înţelege semnul şi coboară în templul tainic şi, cu grabă de moarte, făureşte aripi pentru plutirea prin ceruri. ‘Şi le prinde de umeri ca Eros, învălue zeiţa în purpură şi cu sacra povară el vrea ìnapoi pe-‘naltele turnuri.

«Tu Stăpâna vieţii şi-a morţii, cea mai presus de zei şi de oameni, Afrodită, născută din Mare, întinde pe ceruri podul. Şi vântul întinde aripele şi Dàidalos pluteşte pe raze. Şi privesc lăncerii minunea şi aleargă poporul şi Minos — re-gele crud şi hrăpăret — şi se pleacă becisnici în faţa puterii fără de nume.

«Dar în cerul cel nalt, o Dàidalos, plutind chinuit peste ape, trupul tău frânge-se astăzi de povara cea mai tare ca mâna-ţi. Şi-ţi slăbesc tot mai grabnic puterile şi cobori tot mai jos către valuri,o meşter muritor şi jalnic al visului dumnezeesc la oameni.

<<Şi-ţi cade din braţe icoana vedeniei tale la Mare, şi ţi se întuneca mintea de zădarnica-ţi jertfă a vieţii… Şi, uşor de povară, la ceruri, vântul de aripi te saltă şi ca fulgul zăpezii, singur, spre ţara cu cedri te mână. Dar în urmă-ţi icoana răsare din nou pe valuri ca vie, şi purtată de ape alunecă pe drumul cel fără urme …

 

«Mântuit de zei de la moarte Dàidalos intra din nou în vâltoarea muncii de meşter. De la rege la rege, de la oameni la oameni, merge neobosit demiurgul să ridice palate si temple şi chipuri cioplite. Dar pretutindeni găseşte zvonul, că în marea cea larga pe valuri pluteşte-o imagine divină, frumoasă şi vie cum nici Dàidalos, nici nimeni în veci n’o să facă. Şi corăbierii poposind în porturi, povestesc minunaţi arătarea şi poporul ascultă cu teamă, cugetând de n’o fi vreun semn de manie ori ceartă a Zeilor.

 

 

«Şi în sufletul bătrânului meşter creşte tot mai năvalnic porunca, să porneasca din nou pe ape, să caute neasemă-nata minune S-o duca în ţara cu cedri, să-i clădească tem-plu la ţărmuri, să ‘mplinească făgăduinţa data la ceasul cel greu, de pierzare …

«Se umflă pânza de purpură, aleargă corabia nebună; înăl-ţat pe puntea comenzii, cercetează Dàidalos zarea. Şi pe crestele albe ale valurilor frânte, departe, meşterul crede za-darnic că vede mereu arătarea. Şi vântul geme’n odgoane şi valurile bat aprig în scânduri şi visuri plâng în sufletul făcătorului de minuni trecute: se răstoarnă şăgalnic undele şi prind a-i cânta în dreapta: Dàidalos, tu cauti iubirea, cea care-ţi da vedenii odată; se răstoarnă şăgalnic undele şi prind a-i cânta în stânga : Dàidalos, ai iubit pe fata regelui Minos din Creta …

«Povestesc marinarii prin porturi, că pe marea cea larga se vede alergând, chiar când vântul a stat peste tot ca de moarte, corabia cu pânze de purpură, c’un bătrân înălţat cu privirile’n zare, — iar departe’nainte pluteşte, părând a-l târî după dânsa, minunea Zeiţei cu trupul de fildeş, cu părul de aur . . .».

 

 

Din livezile de măslini de la poalele Penteliconului pleacă în răcoarea dimineţii proaspete, ca nişte săgeţi spre cer, cântecele privighetorilor. E încă somnoroasă toată firea, e încă întunerec.

Alegènor urcă uşor şi grabnic să prindă de pe culme ră-săritul Soarelui din marea Euboeică.

Sus au început să se audă ciocanele tăietorilor de piatră. Jos se trezesc chemările oamenilor pornind la muncă. Ziua se deschide ca o floare de lumina cât bolta cerului de în-voaltă, asupra pământului pierdut în haosul întunecimilor. Şi fiecare iarbă şi piatră şi vietate se desface limpede în for-mele ei, ca atunci creată întăi din nimic de Părintele Zeilor. A început o zi nouă. Ea e tot aşa de uriaşă ca aceea de ieri, ci, tot aşà de plină ori goală de viaţă, precum e sufletul celui ce o primeşte. Şi fapta fiecărei zile e, după măsura ei în noi: se vor prăbuşi imperii, se vor întruchipà gânduri vecinice, ori se vor mişcà numai, în ţărână, furnicile de la un muşuroiu la altul, între un singur răsărit şi un singur apus de soare, după cum imensitatea firii deschise de cer asupra pământului se va oglindì în gèniu, ori în netrèbnic rob al cărnii. Ca lumina zilei, care, inundând lumea, o face văzută şi leagă între ele părţile toropite în întunerec şi izolare, aşà geniul creator illumineaza viaţa şi o face simţită, legând ìntre ele clipele răzleţe ale ei. Ca şi lumina zilei, geniul e claritate şi armonie, care planează asupra a ce existà dinainte, pătrunzându-l până în adâncuri, nù meşteşugită strâmbare a vieţii, ca să fie altfel de cum este ea îndeobşte. Şi în tăcută contemplare geniul modelează tot mai adevărat şi deplin chipul ce se vede al lumii.

Alegènor trecù pe lângă imensele blocuri rupte din coasta de marmoră a muntelui. Unele erau uşurate de o parte din masa lor greoae, fiind cioplite după liniile mari ale viitoarei lor forme. Ele erau mai asemănătoare visului decât statuile sfârşite. Ele erau încă pline de taină şi de tăcere: ca zorii, ca amurgul. Şi cât lumina zilei era încă slabă, ele păreau ade-varatele opere ale geniului, pe când celelalte, gata, păreau a striga tare, ca oamenii de rând, ce sunt şi ce vor. Dar când lumina căzù cu toată puterea pe ele, Alegènor văzù că tot nişte monştri de materie informă erau şi ele, ca şi stanele răsturnate de curând din munte, în vreme ce statuile lucrate în toată mulţimea amănuntelor vieţii puteàu îndura necruţătoarea desvăluire prin lumina zilei a ceea ce ar fi mai rămas neînviat în trupul lor de piatră. Şi el înţelese, că tainele sufletului nostru nu-si pot găsi forma deplină, adesea numai pentru că nu le trăim deplin, ci doar ca pe nişte umbre de forme, — ca blocurile potrivite numai din ciocan şi având o înfăţişare vie doar în întunecimea zorilor, în întunecimea amurgului.

 

Zarea se înroşia tot mai tare pe linia munţilor Euboeii. Alegènor grăbì spre culme. Sufletul său se deschideà şi se lumina tot mai tare de lumina ce se coborà din ceruri. Când în albastrul proaspăt şi umed al dimineţii înflăcărata faţă a lui Helios apăru aprinzând lumea, Alegènor desfacù larg braţele, îşi lărgì, blând raze, pieptul, scutură înfiorat capul, aplecandu-l pe spate ca sărutat de Zeu, şi în inima lui ră-sună imnul de adorare Luminei de Zi:

«Se ridica apele supte de soare, se scalda în lumină, se joacă în vânturi şi raze, se încheagă, şi cad. Se ridica frun-zele, se arată bucuroase luminei, se umplu de focul verii, se usucă, şi cad. Se ridica florile, se deschid ca potir de lumina, se întrec cu lucirea silei, se frâng de văpaia luminei, şi cad. Se ridica oamenii, se pornesc după visul luminei, iubesc, biruesc, şi cad. Caci lumina e vecinică, noi sùntem cei ce murim. Noi suntem vorba, lumina e înţelesul ei. Noi suntem viaţa, lumina e pricina ei. Noi suntem părţile, lumina e întregul lor. Lumina e cântecul, noi suntem răsunetul lui. Lumina e lupta, noi suntem zgomotul ei. Lumina e holda, noi suntem miriştea ei. Lumina de zi, cerească, pătrunde în întunerecul nostru. Lumina de zi, născătoare, dă rodire vrerilor noastre. În umbra vieţii netrebnice pătrund armoniile tale, viaţa ne pare vecinică din luminarea prin tine. Răsfrângem ca roua raza, şi lucim ca un soare în ierburi, ucişi ca şi roua de focul ce-a luminat în noi o clipă … Căci tu, Lumina de Zi, eşti dea pururea, noi sùntem cei ce murim».

La picioarele rugătorului, răsună ciocanele lovind ìn mar-mora muntelui. Tactul lor e însuşi tactul tacerii. Marea schimbare la faţă a lumii, dintru noapte întru zi, s’a ìmplinit in larga domnie a tăcerii tăriilor.

 

Dinspre Munţi şi Mare se rostogolesc acum în adâncuri uriaşi balauri de neguri pe văi. Departe dispar înghiţite oraşe şi târguri. Ca pământul pe cel îngropat, ca valurile peste corabia răsturnată de vânturi în Mare, aşà se lasă tot mai groasă ceaţa asupra Atenei. Tăietorii de marmoră privesc de pe Pentelicòn întunecarea cetăţii în neguri. Doar vârful de aur al suliţei Parthènei Pròmachos mai luceşte o clipă in soare, dèasupra umbrelor. Apoi, se scufundă şi el, ca vârful unui catarg în abis. Şi ciocanele tăietorilor încetează de a bate. Se simt singuri şi munca lor zadarnică. Tăcerea aşteptării luminei, aşteptării vieţii, se aşterne şi în largile bolte ale carierelor.

Vasile Pârvan

Sursă:  http://cimec.ro/Resurse/vasile-parvan.htm

 

 

Poeme

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 15/06/2011

două şi încă o idee pentru toamnă

 

norul acesta cu gât de harpă

deasupra rapiţului corzi ude întinde

strecurat îndelung unghiul şi

tânguirea cocorilor australi

 

neliniştite ramuri curg

aleanul de frunze peste

retina cerului de cenuşe

flămândă aşteptarea naşte nădejde

copacii îşi curg seva îndărăt

galbenul ucigaş inundă dealurile

umbre trec suspendate pe aburii reci

 

tremură colina cu tâmpla stoarsă în

teascurile cu şolduri răsucite

mă adulmecă ecoul

genunchilor desfăcuţi ca o floare de

crin ispititoare miresme şi

această absenţă

 

acolo acolo miazănoapte

cerne văzduhul de negură

descărnate schelete s-acopere cu

suflarea ei de zăpadă

 

şi nimeni nu râde pe mirişti o

pală de vânt se-ncovoaie

era o lumină pe aicea

cândva o

fărâmă de vară

 

 

 

 

 

 

 

 

 

menajeria de gheaţă

 

de aici sub perspectiva chelneriţei

auzi toată menajeria din

gelateria urbană

 

totul e rece

cuţitul inima

amintirile care înjunghie

orbite de întuneric

 

singurătatea mea alimentează

marea şi mica circulaţie

cu lumină interioară

 

menajeria de gheaţă

 

o cometă rătăcită între

evanghelia lui Ioan şi cea a lui

Iuda

 

 

 

 

menajeria de gheaţă

 

îmi fac inventarul la timp

ultimul deceniu l-am pierdut

menajeria mi-a ascuns idolii

printre sloiuri

 

chelneriţa e oarbă

 

 

nebunia somonului

 

ca o obsesie nebunia aceasta se

cuibăreşte în toate resorturile

când urcă obositoare cascade şi

pietrele se-aprind din incandescenţa

solzilor roşii oarbă ţâşnire din

cădere-n cădere în spasme legat

sfârâie carnea uscatu-şi  arată colţii

pe când se târăşte sălbatic zvâcnind

spre ochiul lichid şi stâncile dor

iar apele ard despicate în sus

acolo acolo şi numai acolo

cât mai aproape de pragul solar

îşi lasă urmaşii ce drumuri albastre

urma-vor de-a pururi în lume un semn

o zbatere roşie somonii când mor

preced răsăritul destinului sterp

 

 

 

copacul de la Lungoci

 

pentru Giulia

azi

am văzut din nou locul

copacul de la Lungoci copacul mergător

i-am împrumutat picioarele iar

eu stau încălţat în rădăcinile sale

înfipt pe malul Siretului lacom

ce lume

unde este Lolita

Lolita văpaia viscerelor mele

secate de ură de dor şi

dorul de ură

ce buze

albastre sau roşii după vreme

asortate nădejdi barbare

 

aş pleca

ori unde şi ori când dar

rădăcinile

au umplut malul iar

tu copac blestemat mergător cu

picioarele mele vâslind peste clipe

de vară şi vară

de stele vai

pe unde îmi

porţi sandalele ce

grije am de rădăcinile tale

 

te-am strâns sărutându-te

pradă mică şi fragedă iar

umbra mea acoperită de

umbra frunzişului mincinos pe

pe umbra ta aplecată în

fiorul divin cu praf uitător

sub podul îngust de lumină

vreascuri de timp aprindeam

 

ce zile de

vară şi  toamnă şi iarnă

au curs peste acea

primăvară

cu suflet de lemn

autor Mihai Ganea

Comentarii închise la Poeme

Puterea cuvintelor

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 15/06/2011

 

Bianca MARCOVICI: Dragă Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele şi cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la „Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucrăm împreună ca vechi colegi?

 


Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea şi piperul din viaţa mea! Ce să-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început să învăţ arhitectură şi nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucureşti! Visam poate să lucrez la nişte proiecte de referinţă ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia şi digestia sunt cele mai importante aşa că faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore după ce toţi membrii familiei, mama şi cei doi flăcăi ai mei, Roni şi Eden, merg la culcare! Atunci îmi găsesc liniştea necesară străjuită de mulţumirea sufletească după o zi de muncă, acea linişte ca toţi ai tăi sunt sănătoşi, mulţumiţi şi pregătiţi de o nouă luptă, ziua de mâine!

 

Dar tu, dragă Bianca, cum te împarţi tu între devizele tale de la serviciu şi lumea ta de vers?

Bianca MARCOVICI: La această întrebare pe care mi-o returnezi, aş putea răspunde în puţine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeşte perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern şi dependent. Inspiraţia mea, după cum se poate citi din cartea antologica, „Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovadă a diversităţii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele ţin de nostalgia românească, după ce am părăsit România acum 20 de ani împreună cu familia. Aici, în Israel am prins rădăcini puternice, am deja 6 nepoţi. Fetele mele au făcut armată grea, s-au căsătorit şi deja au devenit competitive în meseria lor. Lucrează în domeniul calculatoarelor. Nu uita că am sosit în ţara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, soţul meu la vârsta de 45 iar cele două fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.


Cum te împaci cu gândul că ai colaborat din începuturi la cărţile mele, făcându-mi grafica, iar la interior sunt şi câteva din realizările tale în grafică, adică pot să-ţi zic că… „ţi-am oferit o şansă să-mi ilustrezi poemele” , după care mulţi scriitori te-au contactat cerându-ţi să repeţi succesul pentru cărţile lor? Îţi mai aminteşti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casă? Poţi reproduce un colaj?

Eduard MATTES: Este adevărat că te-ai comportat ca o adevărată prietena ce eşti şi-ţi mulţumesc că mi-ai acordat încrederea de-a-ţi decora cărţile cu desenele mele (şi eu… Sic!), cărţi deja decorate cu frumoasele-ţi versuri! Cum mă împac cu gândul că am colaborat din începuturi la cărţile tale? Pentru mine a fost şi-a rămas o cinste deosebită de a-ţi sta aproape, la câţiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat şi care ţi-au consolidat un nume răsunător în poezia modernă.

Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui să mai ştie şi cu ce te ocupi la serviciu!

 

Eduard MATTES: N-aş vrea ca cititorul acestor rânduri să creadă că sunt un plictisit şi-un plafonat în ceea ce priveşte activitatea mea la serviciu, dar… adevărul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfăşor activitatea într-un mediu dominat de inginerie şi exactitate, în care munca de arhitect este privită ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în glumă, mai în serios, când vreau să mai ies puţin din unghiurile drepte, că oricum nimeni nu va observa „creaţia” mea! Şi-atunci mă surprind întrebându-mă unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studenţiei şi ceea ce visăm nopţile: visam că proiectul meu s-a materializat, că este real şi că mă plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate direcţiile şi corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Mă trezeam a doua zi şi mă repezeam la planşeta unde materializam visul în linii, culori şi unghiuri. Şi-atunci, eram mulţumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grijă să mă privesc în fiecare dimineaţă în oglindă şi să mă investighez cu atenţie dacă nu a început capul meu să semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îşi păstrează forma pe care o ştiu, plec liniştit la serviciu şi mă îmbrac cu culoarea locului pentru a ieşi cât mai puţin în evidenţă!!! Noroc că am căpătat a-colo şi o altă atribuţiune, şi anume aceea de-a organiza expoziţii de-ale colegilor de lucru care, ca şi mine, evadează uneori în artă!

 

Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?


Bianca MARCOVICI: Cred că simplă enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi „Staţii de înaltă tensiune”, partea de construcţie, ar sugera clar că nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred că situaţia internaţională, războiul, dragostea, explozia internetului („Impactul Virtualului”- titlu unei cărţi lansată la I. C. Român din Tel Aviv), muzică, domeniul în care am activat ca violonistă 17 ani, pot fi clarificate că subiectele mele forţe din proza şi poezia mea, cea memorialistică. Mă consider o poetă modestă care a încercat să păstreze legăturile cu literatura din România, cu toate că mulţi dintre israelienii de origine română considera lucrul ăsta ca o pierdere de timp.

 

Eduard MATTES: Dar cum e privită literatura israeliană în limba română, peste hotare?

 

 

Bianca MARCOVICI: Descopăr că suntem încă competitivi, suntem „o moştenire lirică puternică”, aşa cum se vede clar în presă românească din Israel şi în cea din România. Unii dintre noi au reuşit să fie publicaţi în România, cărţile noastre au fost recenzate în revistele literare din România şi din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv şi Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignoraţi când e vorba de ce am văzut şi auzit la ştirile culturale de la TVR CULTURAL legate de „Salonul de carte” de la Bucureşti care se desfăşoară zilele acestea. Ungaria e invitată ca membră de onoare anul acesta, Spania a fost invitată anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretenţia să fiu invitată. Poate ar trebui să mă reculeg. Viitorul nostru literar stă în limba ebraică. Lucrul ăsta l-am simţit în cartea mea de poezie „Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingvă, ebraico-română, carte receptată deja în presă israeliană.

 

Dar cum te lauzi tu cu expoziţiile?

 

Eduard MATTES: Da, cu expoziţiile mele mă laud într-adevăr! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidaţii la „Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul să-l merit şi să-l primesc iar anul acesta urmează să expun fotografie la Bucureşti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului „Patria”. De asemeni, după succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru „Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iaşi, anul acesta vreau să proiectez iarăşi o cupă sau o plachetă pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tată, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.

Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, mă bucur că am găsit timpul necesar să mai sporovăim puţin şi despre noi, în aceste vremuri tensionate şi sumbre, mai ales că ne ştim de-o viaţă iar anii ne poartă pe-ale lor valuri învolburate şi nu ne dăm seama de fuga lor!

 

Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

Haifa, Israel

iunie, 2011

Făcătorul de pâine

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 15/06/2011


 

Bărbatul se spălă cu migală pe mâini, apoi desfăcu punga de făină şi-i turnă conţinutul în castron; o pulbere albă se ridică o clipă în aer şi coborî cuminte poposind pe marginile castronului. Măsură atent trei ceşti de făină de mălai, patru ceşti de tărâţe de grâu,  trei pahare de apă şi adăugă drojdie, cât o nucă, sare. Îşi suflecă mânecile cămăşii şi, amestecând  albul făinii cu auriul mălaiului şi brun-roşcatul tărâţelor, se reîntoarse o clipă cu gândul la vremea când amesteca pe paletă culorile, suspendat pe schele între altar şi cupolă. Acum era mândru de reţeta lui de pâine şi, turnând câte puţină apă, începu să frământe aluatul rotindu-şi pumnul închis într-un gest pe care un şir lung de femei din neamul lui  îl făceau de sute de ani. Se întreba dacă mai fuseseră bărbaţi în familia lui care frământaseră pâine, poate lipii şi prin asociere îşi aminti de exodul evreilor, de aluatul ce n-apucase să dospească şi copt apoi la soare se transformase în „azimă”. Însuşi cuvântul „azimă” venea de dincolo de negura veacurilor, din acele timpuri când toate săptămânile trebuie să fi fost luminate, nu doar una singură. Prin fereastră, o rază de lumină oblică se odihnea pe duşumea; prin fasciculul ei dansau fire de praf, scame, colbul făinii. Privind-o, bărbatul rămase cu mâna plină de aluatul devenit  elastic, suspendată în aer. O tăcere deplină, aproape gravă domnea în încăpere, aşa cum erau uneori tăcerile ei, gândi el. Zâmbi privindu-şi mâna încărcată de aluatul dens şi reîncepu frământatul. Îşi amintea formele trupului ei, dar niciun miros cu care ar fi putut-o asocia, poate doar al frunzelor din pădure, răscolite în căutarea hribelor. Era o alcătuire inconsistentă de sunete( pian, oboi, violoncel), cuvinte, file şi coperte de cărţi vechi, un chip, o voce… Termină de frământat şi acoperi castronul cu un ştergar curat. Îşi spălă mâinile şi le uscă tacticos şi ,luându-şi cartea, începu să citească. Se scufundă între filele cărţii aşa cum îşi scufundase mâna în pulberea făinii, uitând de aluat, de femeie, de sine… Zgomotul unei uşi trântite pe palier îl smulse dintre pagini, amintindu-i de aluatul pentru pâine. Ridică un colţ al ştergarului: o minunăţie! Îi dădu o formă rotundă, aşezându-l într-o tavă specială; îi era foame, dar aşteptă răbdător coacerea pâinii. Reluă cititul despre anticii lui pe care-i considera aproape nişte sfinţi  adâncindu-se printre zidurile vechi, amestecându-se cu bărbaţii aceia aspri în veşmintele lor albe, cu picioarele  încălţate în sandale. Îndărătul frunţilor lor boltite, era toată înţelepciunea lumii care fusese şi care va fi fost să fie. În mica încăpere îi adăsta numai trupul, devenit cu trecerea anilor greoi, dar nu-i păsa. După o vreme simţi în nări aroma pâinii care se cocea şi în auz îi năvăliră zgomotele familiare ale copilăriei: foiala în preajma cuptorului de pâine,  nerăbdarea, dojana mamei, dar mai presus de toate mirosul de pâine coaptă. Se uită la ceas, era timpul. Scoase pâinea încercând cu degetul crusta maronie şi, rupând un colţ, începu să mănânce aşa, fierbinte. Închise ochii şi pe neaşteptate, din adâncul viscerelor i se trezi dorinţa: intensă, imediată, mai mistuitoare decât foamea! Ca o străfulgerare înţelese că nu era vorba doar de contopirea cărnii din care erau făcuţi, ci cu mult mai mult: de suflarea, de scânteia care lumina şi făcea viu trupul acesta, care isca tot acest iureş de  gânduri şi simţăminte, flacăra  care copsese pâinea făcând-o hrană vie! Asta ar fi dorit, s-o simtă în toate fibrele fiinţei lui aşa cum bucata de pâine îi desfăta cu dulceaţa ei cerul gurii, gâtlejul… Deschise fereastra şi se spălă îndelung pe faţă cu apă rece, încercând să-şi domolească tremurul trupului. Prin cadrul ferestrei, odată cu răcoarea serii, pătrundeau şi zgomotele înfundate ale oraşului. Apoi îşi tăie o bucată de slănină,  zdrobi o ceapă cu pumnul şi începu să mănânce cu poftă din pâinea nouă.

7 mai 2011

autor Maria Frandoş

Comentarii închise la Făcătorul de pâine

Elogiul bâlbâielii, autor Ciprian Vălcan

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Dragii mei,
cu bucurie vă anunţ apariţia volumului Elogiul bâlbâielii, autor Ciprian Vălcan la Editura All, Bucureşti, 2011.

Ciprian Vălcan s-a născut în 5 decembrie 1973, la Arad. Bursier al Ecole Normale Superieure din Paris în perioada 1995-1997, bursier al guvernului francez în perioada 2001-2004, obţine licenţa şi masteratul în filosofie la Universitatea Paris IV – Sorbona. Profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara. Doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002). Doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005). Doctor în istorie culturală al Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (2006).Volume publicate : Recherches autour d’une philosophie de l’image,1998, Studii de patristică şi filosofie medievală, 1999 (Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Eseuri barbare, 2001, Filosofia pe înţelesul centaurilor, 2008, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’œuvre de Cioran, 2008, Teologia albinoşilor (cu Dana Percec), 2010. Volume în curs de apariţie : Retrato con azar (cu Saul Yurkievich şi Ilinca Ilian), Centro Editor de Madrid, Logica elefanţilor (cu Dana Percec), All, Bucureşti.*

Noua carte a filosofului Ciprian Vălcan prezintă un set de teme incitante din sfera culturală, pe marginea cărora autorul ţese un discurs foarte elegant, păstrându-şi amprenta originală prin sarcasmul neaşteptat de proaspăt şi de bine temperat, dar şi prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obţinând cu o reconfortantă uşurinţă formule originale şi perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunţare a subiectului. Autorul ocoleşte cu graţie formele clasice – cum ar fi sinecdoca şi chiasmul –, permiţându-şi-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile şi reflecţiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanenţă rezonanţa proteică a unor construcţii muzicale şi ritmul ludic al secvenţelor de lungimi moderate.
Editura All
Vă redau mai jos un aforism extras din această carte:
„Artistul modern nu caută plenitudinea, împlinirea, perfecţiunea. El funcţionează potrivit paradigmei eviscerării, exhibîndu-şi măruntaiele, complexele ori micimile, fascinat nu de magnificenţa creaţiei, ci de atotputernicia distrugerii. El nu mai inventează, ci descompune, nu plăsmuieşte, ci lichidează, proslăvind prin ceremonialul pretenţios al sacerdoţiului său ateu hegemonia vidului.”
şi un scurt fragment din Inventarea maimuţei:
„1. Degradarea imaginii. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar maimuţa – după chipul şi asemănarea omului. Poate că doar fiinţele crepusculului vor fi create după chipul şi asemănarea maimuţei…
2. Dacă omul e o creaţie a divinităţii, maimuţa ar putea fi opera demonului. Incapabil să-şi concureze rivalul divin, incapabil să-l înfrîngă pe terenul invenţiei, al plăsmuirii fără regulă şi fără model, diavolul ar fi putut decide să răspundă fiecărei creaţii cu o caricatură, înzestrînd lumea cu un set de fiinţe ce parodiază scara existenţelor plămădite din nimic. În acest caz, universul ar conţine atît toate creaţiile divinităţii, cît şi caricaturile lor demonice, dublurile lor necesarmente hidoase, sordide ori demne de rîs. Prin străduinţa demonului, fiecare fiinţă ar avea parte de un dublu, de replica ei monstruoasă. Incapabil să creeze ex nihilo, diavolul s-ar mulţumi cu talentele sale de pastişator, perfecţionîndu-se ca mare maestru al schimonosirii.(…)”
Elogiul bâlbâielii, de Ciprian Vălcan la Editura All, Bucureşti, 2011, va fi în curând în librării.

autor Maia Martin

*Cartea poate fi comandată şi aici

http://www.all.ro/carte/elogiul-balbaielii.html

Comentarii închise la Elogiul bâlbâielii, autor Ciprian Vălcan

Arta degenerată

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011
Încă din anii ’30 Partidul Socialist Naţionalist German anunţă şi împrăştie noţiunea de „artă degenerată”, căutând să discrediteze arta contemporană considerată ca fiind ruptă de ideologia şi  politica rasistă vizată de conducători. Spre deosebire de  arta oficială tradiţionalistă, care glorifică rasa ariană, nazismul vedea modernismul ca „o anarhie culturală”. Într-un pamflet scris în anii aceia de Gottfried Benn, dar nepublicat de cenzură,  găsim aceste rânduri:
” În mijlocul unei Europe intelectuale care clădeşte o cultură demnă se dezvoltă un grup sprijinit de o societate de asasini care pun muzele la cazne… dar mai presus de tot, ei spun că trebuie exterminat tot ce e oriental, sudic sau occidental, latin, gotic, impresionist, expresionist. Pe acest talmeş-balmeş şi-au clădit <camere de cultură>, Sing-Singuri estetice”. Sub numele de artă degenerată, Hitler a atacat întreaga artă modernă europeană într-un discurs rostit la Nurenberg în 1934. În 1937 Goebbels organizează la München o mare expoziţie, numită „Entartete Kunst”, în care ridiculiza arta modernă şi artiştii care o propagau. Lucrările au fost confiscate din muzee şi prezentate alături de picturi ale unor bolnavi  psihic. Marii artişti ai secolului XX erau batjocoriţi:
Grosz, Beckmann, Emil Nolde, Ernest Kirchner, Marc Chagall , Picasso, Kandinsky, Lyonel Feininger, Kokoscha, Mondrian. Georg Grosz fusese mobilizat în Primul Război Mondial şi armata sădise în  el o profundă ură faţă de casta militară prusacă, pe care o atacă violent în desenele sale. Un schelet este consultat de un medic militar şi declarat apt pentru front (1918).
Gross 

Între 1917 şi 1920 Gross a participat masiv la mişcarea Dada din Berlin, iar în anii ’20 scoate mape cu desene ce parodiau clasa conducătoare, decadenţa societăţii în care lăcomia şi depravarea senzuală stau alături de sărăcie şi boală. Pentru portretele sale incisive era mereu trimis în  judecată, acuzat de blasfemie şi obscen. Exasperat de situaţie, pleacă în 1933 pentru un post de profesor la o şcoală de artă în NY. Reich-ul îl declară „bolşevicul cultural no 1”. Un destin asemănător are şi Max Beckmann, considerat un mare expresionist european. Ca şi Gross, serveşte în Primul Război Mondial ca infirmier la un spital militar; acolo cunoaşte un univers al spaimelor şi al violenţei, imaginile lui deformează goticul tradiţional, el îl combină cu un realism brutal şi cu o violentă critică socială. La Beckmann protestul este elaborat în alegorii şi simboluri bine alese, pictorul privea arta ca pe o „necesitate morală”. În 1933 naziştii îl îndepărtează de la catedra de arte din Frankfurt pe care o deţinea. În anul 1937 este inclus de Ministerul german al Propagandei la expoziţia de artă degenerată de la München. Profund afectat, Beckmann părăseşte Germania spre Amsterdam, unde rămâne până după al Doilea Război Mondial.
Beckmann 

Un alt mare expresionist este Emil Nolde, care provenea dintr-o familie de ţărani din regiunea Holstein. După şcoală de artă la München şi apoi studii la Paris, se stabileşte la Berlin, dar călătorea mult prin Germania, Rusia, Extremul Orient.
Între călătorii trăia ca un pustnic pictând peisaje singuratice. Călătoriile sale l-au ajutat să înţeleagă arta primitivă care deja agita mediile avangardelor europene. Deşi picta mai mult peisaje sau flori de un cromatism deosebit, este declarat artist degenerat şi din 1941 i se interzice să mai picteze. A continuat în secret să facă mici acuarele, iar după război trece la mari picturi în ulei care îl consacră definitiv. Pentru expoziţia de la München naziştii au confiscat 15000 de picturi din colecţii şi muzee germane. Pe pereţi au atârnat inscripţii care explicau că arta degenerată dezvăluie „sufletul evreiesc, insultă femeia germană şi sunt semne de nebunie”. După închiderea expoziţiei (care a avut un mare succes)  multe tablouri au fost vândute în străinătate pentru valută, iar altele arse. Dincolo de Cortina de Fier comuniştii secerau şi ei arta modernă (similar campaniei naziste), artă pe care o numeau decadentă.
Emil Nolde

autor Adrian Grauenfels

Comentarii închise la Arta degenerată

Starea artelor, Adrian Grauenfels şi Maia Martin

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Dragii mei,
am plăcerea după multă trudă să vă anunţ apariţia unui nou volum în colecţia de artă:
Starea artelor, semnat de Adrian Grauenfels şi Maia Martin.

Antologia apare azi în Colecţia de artă online Cititor de proză (nr.4).

Colecţia de artă online Cititor de proză
http://en.calameo.com/read/000310051cb8ef5e17aaa

 
Cartea cuprinde felurite articole legate de artă: expoziţii, artişti, monumente istorice, muzee şi multe altele, toate văzute prin prisma autorilor. Articolele au fost publicate de-a lungul timpului în revista Faleze de piatră, revista proiectului Cititor de proză – Republica Artelor.

„Pictorul captează clipele şi mişcarea aşa cum sunt, le reface din memorie, el înlocuieşte linia corpului cu o linie albă pe o hârtie albă, mediul plastic se aşterne şi el pe hârtie ca un fluid care se scurge, transpiră, respiră, expiră, scrâşneşte din dinţi, boţeşte hârtia, o muşcă, până la o deplină calmare a modelelor. Liniile fug şi dispar înainte de a lăsa artistul să capete controlul deplin al operei sale.”

Adrian Grauenfels, articolul „Starea artelor”

Detalii

Coordonator colecţie, redactor carte Emanuel Pope
Editor carte, tehnoredactare Maia Martin
Grafica colecţiei Maia Martin

Vă invit să descoperiţi alături de noi lumea fascinantă a artelor!

autor Maia Martin
2 iunie 2011

*
Revista Faleze de piatră: http://falezedepiatra.net/
Reţeaua Cititor de proză: http://cititordeproza.ning.com/
Colecţia de artă Cititor de proză: http://colectiacititordeproza.weebly.com/art.html

Comentarii închise la Starea artelor, Adrian Grauenfels şi Maia Martin

"Eu zbor! Veniţi cu mine?", vol. 2, Antologie

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Dragii mei,
vă anunţ apariţia unui al doilea volum al proiectului „Eu zbor! Veniţi cu mine?”*. Proiectul continuă cu o antologie de texte, poezie şi proză.
Inspiraţi din pictura mea sau găsind afinităţi cu aceasta au venit cu mine în zbor
Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Ioan Mircea Popovici, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu şi Tibick Indrikova.
Pictură şi texte Maia Martin.

Antologia apare azi  Colecţia de artă online Cititor de proză (nr.3) .

Colecţia de artă online Cititor de proză
http://en.calameo.com/read/0003100512a1a1907bf96

În anul 2005 am creat un proiect expoziţional. Partenera mea în acel proiect, Simona Dumitriu, mi-a dat ideea de a scrie scurte texte lângă lucrări. În următorul an am continuat această idee şi la proiectul personal „Îngerii mei”. Câteva din aceste texte le veţi regăsi în acest volum, alături de multe alte texte noi.
În anul 2009, odată cu Reţeaua artistică, o reţea de socializare pe care o administram, am stabilit un dialog cu  Mihaela Dumitriu, apoi diverse dialoguri cu Gabi Schuster. Poposind la începutul anului 2010 în reţeaua Cititor de proză, am văzut crescând treptat un dialog liric între feluritele arte, cu precădere între pictura mea şi literatura semnată de membrii acestui site. Alături de membrii proiectului Cititor de proză, şi-au adus contribuţia şi membrii ai grupului google Farfuridis. Iată că în acest an am dorit să fructific toate aceste bucăţi de lumină ce le-am adunat şi multe ce se vor crea încă, prin acest proiect „Eu zbor! Veniţi cu mine?”*.  Primul volum a fost semnat de Violetta Petre, iar continuarea îl constituie antologia de faţă. Antologia cuprinde picturile create în perioada 2003-2008.

Membrii Cititor de Proză, păstorit de Emanuel Pope: Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu.

Membrii grupului Farfuridis, păstorit de Adrian Grauenfels: Dorina Şişu, Adrian Grauenfels, Ioan Mircea Popovici, Maia Martin şi Tibick Indrikova.

În viitor va mai exista o antologie cu texte scrise vizavi de picturile create în anii 2010 şi 2011, antologie la care vă invit să participaţi dacă vă simţiţi inspiraţi.

Vă invit să lecturaţi texte diverse şi incitante semnate de cei cincisprezece autori, având convingerea că veţi descoperi noi şi noi lumi dincolo de colorata poartă a pânzei.

autor Maia Martin
29 mai 2011

*Blogul întregului proiect: http://euzborveniticumine.blogspot.com/
Reţeaua Cititor de proză: http://cititordeproza.ning.com/
Colecţia de artă Cititor de proză: http://colectiacititordeproza.weebly.com/art.html
Grupul Farfuridis: http://groups.google.com/group/farfuridis
Portal Cititor de proză: http://www.netvibes.com/cititor-de-proza

Comentarii închise la "Eu zbor! Veniţi cu mine?", vol. 2, Antologie

Ieşirea din jocul virtual

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011


 

Din jocul liber al  spiritului s-a născut o  carte, „Zbor în doi”. O carte frumoasă, neconvenţională, un dialog imaginar a două glasuri lirice. S-a iscat, aşadar, un tandem poetic, Dorina Şişu şi Maia Martin. Un tandem a două suflete răsfrânte în oglindă, o rătăcire printre gânduri,  ocrotită de o voce-călăuză. Dorina Şişu riscă o neliniştită căutare şi scrutare printre fantasme, Maia Martin  veghează meandrele anxietăţii şi săvârşeşte  subtil un ritual de înturnare a imaginarului rătăcitor la certitudinea canonizată şi limpede a vieţii. Maia Martin stăpâneşte şi deapănă, fără nicio urmă de îndoială şi de poticnire, firul Ariadnei în labirintul iniţiatic. Discursul poetic este acompaniat de imagini vizuale conturate cu ironie tandră : unghiuri ascuţite, malefice şi muşcătoare, îmblânzite de curbe line, domestice, ale reflexiei senine şi iertătoare. Dorina Şişu, o voce a unei conştiinţe scindate şi timorate,  este invocată să accepte recursul la dragoste de viaţă şi solidaritate.  Maia Martin oficiază exorcizarea, în cadenţe lirice, a singurătăţii ca vocaţie existenţială, ca ecou al  sensibilităţii sfâşiate de îndoială şi tristeţe. Pragul este motivul poetic şi simbolul la care se raportează dualitatea discursului poetic. Pragul, simbol al trecerii şi al opreliştii, locul geometric al  ambiguităţii, hotar şi deschidere a unui alt tărâm, este valorificat spectaculos de Dorina Şişu. Pragul constituie moment de zăbavă pe genunchii singurătăţii, se întrevede, aşadar, o funcţie patriarhală, a conştiinţei reflexive. Din prag fiinţa se poate avânta în tărâmuri stranii şi misterioase, unde nopţile aurii  strălucesc şi scaldă cerul în vise. Din prag se poate păşi peste ape, cu trupul suspendat în starea de graţie a levitaţiei. Şi tot din prag e posibil să ai percepţiile biciuite de focul apelor revărsate din înalt de cer. Din prag primim izbitura de semne şi urme peste tâmplă care pun peceţile stigmate pe chipul feminităţii damnate: corbul spectral îşi „îngână” şoaptele sale lugubre prin păr, adie moartea prin şuviţele femeii cu gânduri călătoare. Pragul, semn al finitudinii şi al nemărginirii infinite, loc de popas şi de riscantă aventurare în alte tărâmuri, unde se aud urlet de lup, unde sufletul pribegeşte stingher, „neiubit, blestemat”, şi se afundă în colcăiala îmbrăţişării de şerpi. Maia Martin propune ca pragul să fie prilej de iluminare sapienţială, zăbava însingurată este malefică şi dureroasă. Pragul nu este loc de pornire, de plecare, ci loc de ajungere şi frângere a emoţiilor itinerante şi fluctuante provocate din afară. Pragul este spaţiul trăirilor malefice şi istovitoare. Întârzierea în prag, disocierea gândului de acţiune, înseamnă resemnarea la trăire stearpă, vegetativă. Spaima de moarte inhibă libertatea  gândului cutreierător în timp şi spaţiu. Imaginarul însuşi are chipul amputat, desfigurat, conferind afecte antropologice timpului implacabil şi abstract. Maia Martin îşi asumă ferm şi voluntar rolul de înger păzitor al fiinţei zbuciumate şi timorate care se complace stând în prag, în aşteptarea vieţii. Jocul metaforelor aluvionate în pragul dilematic şi dubitativ se întregeşte simbolic prin referinţa la funcţia ritualică a pragului, pragul nupţial. Dorina Şişu evadează din universul halucinant al rătăcirii existenţiale prin coşmaruri şi tenebre, în estuarul romantic al lumii ca vis. Păcatul rămâne, până în finalul de poem, balastul obsedant al pribegiei prin tenebrele imaginate din prag. Maia Martin e stenică şi antrenantă, pragmatismul pragului către stabilitate şi coerenţă se împleteşte armonios cu ritmul graţiei dansante, ritmul romantic al unui vals pe asfaltul urban. De undeva, din unghere şi colţurile ascunse ale pragului din şi către spiritualitate existenţială, se aude zgomotul strident al paharelor de vin sparte şi irosite în cioburi pe podea.. Motivul vinului este difuz şi tulbure în ambele rostiri poetice, aluziile ţin mai degrabă de simbolistica singurătăţii însoţite de vinul care stimulează desprinderea şi fuga din cotidianul ambarasant. Nu este deloc întâmplător că final de comentariu am introdus o referinţă despre un element poetic dionisiac, prezent sporadic şi la Dorina Şişu şi la Maia Martin.. Un text grăieşte subliminal, şi prin nezicere.
Mi-ar fi plăcut ca păcatul obsedant care-şi aşteaptă iertarea şi mântuirea să fi stat el însuşi sub semnul vinului, vinul împărtăşaniei creştine, vinul nupţial. Poate aşa s-ar fi putut organiza ieşirea din jocul virtual în sacru ceremonial. Iată că şi comentatorul s-a contaminat de zbor în doi, de vis.

autor Virginia Paraschiv

Zbor în doi, artist Maia Martin

 

* prefata a vol. „Zbor în doi”, Dorina Şişu şi Maia Martin, Colecţia online de literatură Cititor de proză, 2011

Carte : http://en.calameo.com/read/000310051da8f8836caee

Audio http://frecventacititordeproza.blogspot.com/2011/06/zbor-in-doi-dorina-sisu-si-maia-martin.html

Comentarii închise la Ieşirea din jocul virtual

Organe fără corp

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011
… şi v-am acoperit cu pătura de cal
 şi-am plâns de mila melcilor din deal
 ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
 „Câtă tristeţe mov
 într-un pahar cu apă chioară” …

 

(două stanţe dadaiste)
Exerciţii de dadaism şi de un infinit potenţial găsim în anii ’22-’31 prin revistele Contimporanul, Punct, Unu, Integral, 75HP citite de intelectuali, dar şi în gările de provincie; acolo se puneau bazele avangardei şi ale suprarealismului românesc. Victor Brauner şi Ianco desenau, Voronca, Ion Vinea, Stephan Roll, Mihail Cosma scriau cu elan o nouă literatură. Cineva striga în cafenele: Să ne ucidem morţii! Ne-am săturat de clasic…Vrem aparate Morse…
Iată câteva exemple din efervescenţa poetică pe care o găsim în revistele Punct şi Alge, picturi realizate de MAIA MARTIN.
Urechea cu carouri

ILARIE VORONCA

–– În oglindă jurnal subsecretar fugărit şi toate clopotele joacă biliard (asta începe să devie plictisitor) atenţiune domnilor globetrotterul e 10, virginal de ce nu mă înţelegi nu vreau nu mă înţelegi nu mănânc nu nu nu alb. Sergentul Oraşului: Da domnilor acest filosof născut la începutul veacului da domnilor da doamnelor da domn da dom da doooooomn da dooooo re (bemol) de ce plouă? – pentru a rezolva probleme mecanice uxor mercatoris urcă marca la etaj aproximativ cine poate spune eu iubesc tu iubeşti el iubeşte Clary Clary e făcut să fie sentimental? … Nem tudom. Creierul: aici începe rolul meu, ficatul: aici continuă rolul meu, esofagul: aici îmi fac eu rolul ochiul stâng: commincia îl mio roll Stefan Roll: aici începe inima mea Ion Vinea: trebuie să schimbăm trenul Scarlat Callimachi :trebuie să-l schimbăm pe A Marcel Ianco: trebuie să-l schimbăm pe B Maxy: trebuie să-l schimbăm pe C Victor Brauner: trebuie schimbaţi toţi 3 asta îmi este absolut calendar.

******

VIZIUNE
SCARLAT CALLIMACHI
…. Şi tremura tăcerea
în mările de gheaţă
Pe umbre de lumină
nenumărate păsări gem
În cercul planetar
al orelor polare
se mişca paralitic
viziune vieţii noastre…
1922
Mai ştii brăţara ţipătului
În pasăre de cerneluri verzi?
Pleoapa în compoziţie velină
Inima în fular de mătase
Ultimul proiector sfârşit…
(fragment din Relief – Stephan Roll – Revista Punct 1924)
*****
Din volumul Plecări fără ancoră
Însemnare pe rouă
de Saşa Pană
Dă-mi un pumn din aceste seminţii de eternitate
Tu le zici minute
Din fiecare încolţeşte cu sfială
O dorinţă inefabilă
Leagănul unei dorinţe
Le bănuiam cenuşă
Cu privirea ascunsă
În privirea mea
Surâsul de voal mă-nvăluie
Surâsul de migdală amară
Genele ascund continente pierdute
Bucuria priveliştilor nebănuite
Mi-aş odihni fruntea pe coapsa ta
Ca pe o balanţă de lumină
Şi de viaţă
A plecat fără urmă
Cum dispare abureala înviorătoare
De pe paharul cu apă de izvor
În tulburarea armonioasă a crepusculului
Grădina şi seara
Suspendate în legendă
Dincoace camera goală ca uitarea
Text: Adrian Grauenfels
Iunie 2011
Transcripţii: Adrian Grauenfels şi Yigru Zeltil
Picturi: Maia Martin

Comentarii închise la Organe fără corp

Colecţia de literatură online Cititor de proză- noi apariţii

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

 

Apoptosium, Igor Ursenco

 

Dragii mei,
a apărut un nou volum în Colecţia de literatură, colecţia online Cititor de proză. Volumul numărul 21 este   „Apoptosium”, semnat de Igor Ursenco

Puteţi citi cartea aici:

http://en.calameo.com/read/00031005189bab3f8a66b
„În acest volum unicat, Igor Ursenco pare să fie cuprins, mai curând, de un <maniheism> liric debordant de care ar da neîndoios dovadă, în faţa morţii prietenoase, un Hieronimus Bosch convertit de urgenţă la ecologie. Spirituală, de ce nu!”
Daniel POP-ŞILEZ

Tehnoredactare: Anca Dogaru

 
Site-ul colecţiei:
http://colectiacititordeproza.weebly.com/
Pagina colecţiei de literatură:
http://colectiacititordeproza.weebly.com/literatur259-online.html
Lectură plăcută!

 



*
Reţeaua Cititor de proză: http://cititordeproza.ning.com/
Portal Cititor de proză: http://www.netvibes.com/cititor-de-proza

Ion Ionescu-Bucovu, „Martirii lui Eros”

 

Dragii mei,
în urmă cu câteva zile a apărut în Colecţia de literatură, colecţia online Cititor de proză, al 22-lea volum. Un volum semnat de Ion Ionescu-Bucovu, „Martirii lui Eros”.

Vă invit să citiţi cartea aici:
http://en.calameo.com/read/000310051c23bb985d266

http://en.calameo.com/books/000310051c23bb985d266

Iată un fragment din roman
” Trecuse o iarnă grea pentru Eminescu, dar venise o primăvară frumoasă cu bucuriile vacanţei mult visate de câteva zile la Văratic împreună cu Veronica. Tabloul naturii era fantastic, în nord străjuia Ceahlăul, muntele sacru al Moldovei, regele falnic al Ţării de Sus, apoi venea Rarăul, semeţul munte, şi el tot străjer la porţile moldave, după care Munţii Ciungi, călcaţi de atâtea ori de picioarele lor în excursiile care se organizau, urmaţi de dealurile lui Bogdan, toate înverzite şi înflorite, aducând răcoarea pădurilor până jos la Agapia şi la Văratic. Dar cel mai drag loc al lor era Poiana Ţigăncii, un loc binecuvântat de Dumnezeu în care primăvara erau nuntiri de fluturi şi gâze în omătul de iarbă şi de flori care se ridicau până la glezne… Nici nu mai ştiau poeţii de câte ori veniseră ei aici în acest colţ de rai unde se simţeau nestingheriţi, ca doi îndrăgostiţi, ratăciţi pe pământ.”

Ion Ionescu-Bucovu
Tehnoredactare Ioana Nina Botici

 

Zbor în doi, Dorina Şisu şi Maia Martin

 

Dragii mei,
am imensa bucurie să vă anunţ apariţia unui volum semnat de Dorina Şişu şi Maia Martin, volum intitulat „Zbor în doi”.

Acest dialog liric poate fi citit aici:

  • „Zbor în doi”, Dorina Şisu şi Maia Martin, vol. nr. 23, Colecţia online de literatură Cititor de proză
http://en.calameo.com/read/000310051da8f8836caee
  • Audiobook (în lectura Maiei Martin)
http://frecventacititordeproza.blogspot.com/2011/06/zbor-in-doi-dorina-sisu-si-maia-martin.html

Volumul este prefaţat de doamna Virginia Paraschiv. Iată mai jos un scurt fragment  :
„Din jocul liber al spiritului s-a născut o carte,< Zbor în doi>. O carte frumoasă, neconvenţională, un dialog imaginar a două glasuri lirice. S-a iscat aşadar un tandem poetic, Dorina Şişu şi Maia Martin. Un tandem a două suflete răsfrânte în oglindă, o rătăcire printre gânduri, ocrotită de o voce călăuză. Dorina Şişu riscă o neliniştită căutare şi scrutare printre fantasme, Maia Martin veghează meandrele anxietăţii şi săvârşeşte subtil un ritual de înturnare a imaginarului rătăcitor la certitudinea canonizată şi limpede a vieţii.”

Proiectul a început dintr-o joacă, dintr-un schimb de idei şi sentimente. Cartea este structurată în două părţi, intitulate după numele poeziilor ce le-au fost punct de plecare, dar şi intrigă: „Prag” şi „Am înţeles”, două poeme semnate de Dorina Şişu.
Grafica nu ilustrează poemele, ci dialoghează cu ele, creaţiile în alb-negru (tuş pe hârtie) preexistând acestui proiect.
Pentru mine, cartea constituie un debut în postura de mânuitor al versurilor.
Am văzut acest proiect ca un dialog liric între două suflete ce s-au întâlnit şi s-au privit unul în celălalt, ca într-o oglindă. Am zburat împreună cu Dorina Şişu pe nori de vise, dar şi în adâncul tenebrelor.
Le mulţumesc din suflet doamnelor Dorina Şişu şi Virginia Paraschiv pentru implicarea lor în acest proiect.
Îi mulţumesc şi domnului Emanuel Pope, fără de care visurile noastre nu s-ar fi putu materializa atât de frumos!

Vă urez lectură şi audiţie plăcută!
autor  Maia Martin

Comentarii închise la Colecţia de literatură online Cititor de proză- noi apariţii

Geneza şi polenul artei- Constantin Antonovici

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Constantin Antonovici- revelat

Perfecţiune,
de fapt perfecţiunea a fost pasiunea lui
poezia lui era înţeleasă de toţi
mizeria umană a cunoscut-o din plin
îl interesau infanteria şi marinarii
când râdea, miniştrii râdeau împreună cu el
când plângea, copiii străzilor mureau cu el…
(La mormântul lui Rodin, autor: W H Auden)
Nimic nu pare mai greu de scos la lumină decât o carte despre artă. Înzecit mai grea este reducţia impusă mediului sculptural în bidimensionalul colii de hârtie. O recentă producţie, datorată efortului monumental al câtorva persoane motivate, ne face cunoştinţă cu activitatea şi moştenirea culturală a sculptorului român Constantin Antonovici. Lucrare bilingvă ( engleză-română), numită ANTONOVICI – Sculptor pe două Continente, cartea combină biografia, activitatea, relaţiile artistului cu Arta Nouă şi marele sculptor Brâncuşi, într-o revărsare de informaţii, documente autentice şi fotografii ale statuilor produse de artistul român între 1937 şi 1985. Autorii acestei monografii sunt Doina Uricariu (Prezentarea operei), Vladimir Bulat (Biografie), Stephan Benedict (Colecţie şi arhive), Andreea Drogeanu (Fotografie) şi AlexandruDrogeanu (Tehnoredactare).

Date biografice

Constantin în atelierul său

1911 – Constantin se naşte la Cârligi, judeţul Neamţ, Moldova; la 17 ani este adoptat de familia Jacob Antonovici şi după şcoală primară la Iaşi este admis în anul 1934 la Academia de Artă din Iaşi.
1938 – Produce primul proiect de succes, altarul catedralei din Jimbolia .
1939 – Absolvă Academia de Artă şi realizează în marmură Bustul lui Voltaire.
1940 – Se perfecţionează timp de 6 luni în atelierul vestitului sculptor Ivan Mestrovic din Zagreb – Croaţia. În toamna lui 1941 este admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi produce o primă Bufniţă din bronz.
1945 – Se refugiază în Austria la Innsbruck şi lucrează ca asistent la sculptorul animalier Fritz Behn.
1947 – Se stabileşte la Paris, unde devine elevul lui Brâncuşi, cu care petrece timp de aproape 4 ani în atelierul acestuia din Impasse Ronsin.
1949 – Expoziţie personală în galeria Rue Jean de Beauvais, Paris.
1951 – Emigrează în Canada.
1953 – Se stabileşte în USA – New York . Primeşte execuţia unei statui monumentale pentru mormântul Episcopului William Manning.
1961 – Expozitie personală la Philadelphia.
1964 – Expozitie la galeria Corcoran Art Galllery NY. Motivul Bufniţei domină mai mult de jumătate din exponate.
1967 – Participă la colocviul Brâncuşi la Bucureşti, alături de reputaţi critici, printre care şi Barbu Brezianu.
1971 -Tine la Craiova conferinţa Amintiri despre Brâncuşi.
1976 – Se publică în USA volumul Antonovici sculptor of Owls.
1985 – Premiul Oscar d’Italia decernat de Accademia Italia.
2002 – Decesul artistului după câţiva ani de suferinţă şi boală.

***
Opera lui Antonovici

Din fericire, în afară de statui şi documente, s-a păstrat un eseu autobiografic, semnat de artist: Cum l-am cunoscut pe marele Brâncuşi.
Eseul începe cu anii de ucenicie în Croaţia, studiile de sculptură în lemn în Austria şi fascinaţia pe care o are pentru marele Michelangelo în Italia.
Dar nimic nu egalează cei 4 ani petrecuţi în compania lui Brâncuşi la Paris. Brâncuşi îl învaţă cum să facă unelte, cum se polizează metalul şi piatra, ce scule sunt necesare lemnului. Despre profesorul său Antonovici spune : „îi datorez enorm, mâna sa abilă şi geniul său au dus arta pe culmi neîntâlnite. El mi-a arătat drumul spre modernism şi nu spre abstract, pe care Brâncuşi îl detesta, chiar criticând pe Picasso cu care era prieten, spunând că mutilează subiectele”. După despărţirea de Brâncuşi, Antonovici rămâne un înfocat adept al stilului învăţat de la maestrul său.

Brâncuşi şi Antonovici

Spirit liber, are şansa detaşării de comunism şi ideologia de stânga. Rămâne apolitic şi, ca atare, nu a primit comenzi de la stat, dar nici nu a făcut compromisuri vreunui stil impus. Majoritatea lucrărilor sale (peste 300) sunt executate în America şi expuse azi în galerii americane. Ca şi alţi sculptori ai secolului XX, Antonovici este turmentat de multitudinea de stiluri şi curente în artă, el oscilează între spectaculos şi sobru, între micile proporţii şi piesele monumentale care însoţesc urbanismul, arhitectura spaţiilor deschise, peisajul şi influenţa ideologiei naţionale. Antonovici rămâne conectat de Brâncuşi în mod consistent, colecţia sa de bufniţe şi tratamentul sculptural aplicat reflectă adânca sa preţuire pentru marele său profesor. Elevul nota despre maestru: „Brâncuşi este o fire impulsivă, dar tare calculat la muncă. Măsoară de 10 ori ca să taie o dată”. La lucru Brâncuşi dădea impresia că este foarte încet, dar de fapt înainta foarte repede. Calcula mereu în gând făcând apel la inteligenţa care îi dirija sentimentele”. Brâncuşi, spune Antonovici, era migălos şi pretenţios la lucru. Aparenţa sa de ţăran a avut-o în obiceiurile mărunte, neimportante, nu însă acolo unde trebuia despicat firul în 4. Seriozitatea sa în muncă se reflectă în numărul mic de sculpturi realizate într-o viaţă destul de lungă. Elaborarea unei sculpturi de către Brâncuşi implica o prefacere a gândului direct în formă. Este un proces mental susţinut de o muncă fizică uneori sisifică. Antonovici o consemna astfel:

Creează ca un Dumnezeu
Comandă ca un Rege
Munceşte ca un sclav…
Este clar că Antonovici lua notiţe şi munca sa de cronicar l-a ajutat ulterior în meşteşugul său. În Canada este primit cu răceală, sculptorul scrie lui Brâncuşi: „Lumea nu se pricepe, şi mai ales la lucruri moderne „. Ca să-l ajute, Brâncuşi îi trimite în Canada un plic cu bani şi o scrisoare care sună aşa:
„Subsemnatul atestează că domnul C. Antonovici are mult talent la sculptură şi o lucrează cu înverşunare.
C. Brâncuşi
Paris. 9 mai 1951”
Este singura piesă de acest gen oferită de Brâncuşi vreunui discipol.


Bufniţe şi flexibilitatea modernismului

Antonovici a sculptat bufniţe înainte de Picasso. Misterul acestor păsări de noapte rezidă în eleganţa şi elusivitatea mişcărilor, în privirea lor hipnotică. Ele simbolizează schimbare, versatilitate şi fascinaţie, iar Antonovici explica în catalogul publicat în 1976: „Este o pasăre a cărei formă a inspirat mulţi meşteri în Europa în sec. XVI -XVII, dar şi pe cei moderni ca Picasso. La muzeul din Koln există un pocal-bufniţă datând din 1540, iar o faianţă din Schaffhausen, sec. XVI, este decorată cu o bufniţă ce poartă în pântec un oraş.
Spre deosebire de Picasso care producea bufniţe din ceramică pictată şi arsă, Antonovici prefera materiale dure: metal, piatră, marmură. Ele populează atelierul artistului, conferindu-i un aer mistic şi meditativ, artistul având înclinaţie spre figuri grave, cu linii pure. Alterate de influenţele brâncuşiene, păsările lui capătă o alură modernistă, figurile sunt găsite în rădăcinile naturii, în fluxul vieţii,  pe care nu îl întâlnim în arta abstractă. Cu seria de bufniţe Antonovici dezvolta credinţa lui Brâncuşi -arta renaşte condiţia de copil pierdută de condiţia umană. Artistul este salvat de copilul din el. Perfecţionând siluetele, folosind cercuri concentrice în jurul ochilor deschişi, figurile lui Antonovici se apropie de Arta Nouă, cu fuzelaj delicat şi proporţiile alungite, pe când finisajul perfect şlefuit aminteşte de păsările lui Brâncuşi.
Există pe axa timpului o metamorfoză în seria de bufniţe, ele se schimbă, devin ironice, zeflemitoare, produc râs, par a fi marionete într-un carnaval modern exact cum era proiectat de Tristan Tzara sau Jean Arp. Zeci de sugestii prin orbire, ochii ţinuţi închişi sugerează clarviziune, uneori premoniţie. Prin zecile de bufniţe realizate, Antonovici completează o călătorie de proporţii ulissiene, el navighează de la complex la simplu, de la veghe la somn, trecând prin Scilla şi Charibda cu umor şi maliţie, demonstrând mereu postulatul că o capodoperă se naşte prin ştirbirea unui cub perfect.

Anti şi postmodernism

Homerus
Autoarea cărţii de faţă plasează cronologic sculptura lui Antonovici decenii după încheierea avangardelor. La Paris sculptura la modă este pop art, suprarealismul domină Europa, la NY sculptura ludică este admirată şi mulţi artişti sunt invitaţi să producă arta urbană. Se vorbea mult despre postmodernismul hulit sau iubit, după cum simte consumatorul de artă. Antonovici nu se încadrează în aceste noi experimente, el rămâne prea puţin cunoscut, deşi Alain Bosquet, poet şi critic expert în arta secolului XX, îl aşază lângă Hans Arp, Henry Laurens, Alberto Giacometii, pe piedestalul marilor inovatori. El spune despre Antonovici în articolul „Decouvrons Antonovici, un rare exemple de sobriete”: „La început sculptorul abordează clasicismul, ţintind structurile solide şi reci, în care tehnica este mai presus de inspiraţie. După relaţia sa cu Brâncuşi se descoperă pe sine şi, indiferent de subiectul tratat, linia sa devine pură, de o armonie reînnoită continuu.
Mefistofeles
Într-o perioadă în care s-au produs atâtea confuzii din cauza ostentaţiei cu care se aleargă după senzaţii tari, Antonovici ne oferă exemplul rar al sobrietăţii şi perfecţiunii, cu acea forţă interioară asemănătoare muzicii”. Găsim la Antonovici afinităţi dadaiste în lucrări asemănătoare cu portretele-măşti produse de Jean Arp sau cadavre esquis, aşa cum vedem în „Moartea Cleopatrei”, o lucrare cu potenţial monumental. Ca şi Arp, Antonovici este obsedat de finisaj, de raportul între formă, textură şi suprafeţele care întâlnesc privirea. Lucrarea „Floarea soarelui „, o marmură albă pe un suport verde, ne sugerează tratamente diferite: corpul antropomorf de femeie este finisat la perfecţie, floarea voit rugoasă sugerează starea naturală a plantei. Ne amintim de Arp care spunea : „Lucrez până când suficient din viaţa mea a trecut în corpul statuii”.
desene pentru Torso
Spiritul zeflemist, urmuzian îl găsim în lucrări că „Venus fly trap” („Venus capcană de muşte”) sau în „Eva”, o femeie fusiformă cu sâni mari şi cap de lebădă. Autoarea cărţii subliniază aceste intenţii de farsă şi teribilism în opera lui Antonovici, găsind paralelisme cu Marcel Ianco, a cărui arhitectură de avangardă nu exclude zonele ludice, polemice şi carnavaleşti, sau cu portretele sale cu măşti populare, care sugerau ridicolul burgheziei, demonstrând că abstractul salvează arta de penibil. Autoarea sumarizează biografia lui Antonovici ca fiind o continuă fugă de autoritarism şi dictatură în viaţa personală, dar şi în arta sa. El caută simplitate, minimalism până la radicalizarea artei. Inocenţa formelor devine joc şi obsesie. Se întâmplă un paradox la Antonovici, care simte decorativul ca un abandon al condiţiei de artist. El se revoltă contra decorativului şi sucombă într-o altă formă decorativă a asimetricului, asimbolică, absconsă, abstractă. Se obţine deci decorativ prin abjurarea decorativului. Dacă sculpturile lui Laurens aveau nevoie de spaţiu, cele ale lui Antonovici cer amplificare la scară. Antonovici participă la căutările artei moderne, fără a trece pragul cubismului sau în expresionism. Să nu uităm că aprecierea artei este un act de percepţie împletit cu biasul cultural al individului şi cu memoria colectivă. Antonovici devine o extensie brâncuşiană, cu o proprie interpretare a motivelor moderne inventate de maestrul predecesor: ovoidul, sărutul ochilor, păsările în spaţiu, melancolia iubirii, obsesia viului, toate combinate cu tehnica sa performantă şi modestia firii sale.
*******

autor Adrian Grauenfels
Israel-Iunie 2011
Cu mulţumiri domnului Stephan Benedict
Universalia Publishers 2011
Fotografie scanată: AG
Fotografia de carte: Andreea Drogeanu

Comentarii închise la Geneza şi polenul artei- Constantin Antonovici

Frecvenţa Cititor de proză – NOUL SITE

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Noul Site Frecvenţa Cititor de proză îl puteţi accesa aici:
http://frecventacititordeproza.blogspot.com/

Datorită faptului ca vechiul site al Frecvenţei nu mai corespundea nevoilor noastre, am realizat un nou site mai bine organizat şi în care veţi putea găsi mai uşor materialele dorite după gen sau autor.

Site-ul cuprinde următoarele rubrici:

Volume complete

Video

 


În acest site puteţi asculta noile postări ale acestei luni:
 

Ioana Botici, Cuvinte apuse, partea I

Ioana Botici, Cuvinte apuse, partea II

Ioana Botici, Cuvinte apuse, partea III

Poezii, autor şi lectura Adrian Munteanu, videoclipuri Gabi Schuster

Zbor în doi, Dorina Şisu şi Maia Martin

Ioana Botici, Valentina Becart, Romanian Piano Trio

Corala Euterpe, 20 de ani, albumul Bijuterii corale româneşti

Poezii, Dorina Şişu, Emanuel Pope, Maia Martin

Când dumnezeu e prea sus , Dinu Mărgărint

Turneul Stradivarius, Alexandru Tomescu concert Nicolo Paganini

Eu zbor! Veniti cu mine?, audio, ep. 1

Îmbrăţişează-mă-n culoare, Maia Martin şi Delia Stăniloiu

Aspiraţia spre înălţare, Maia Martin şi Violetta Petre

Pentru că eşti albă, Emanuel Pope şi Noi, noi amândoi, Maia Martin

Pas de doi, Dorina Şişu şi Regăsirea, Maia Martin

În rând cu îngerii, autor Emanuel Pope, lectura Maia Martin

 

autor  Maia Martin

Comentarii închise la Frecvenţa Cititor de proză – NOUL SITE

Chipul omenesc în pictură

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 14/06/2011

Lui LIVIU LĂZĂRESCU

I. Frunzetti

 

Portretul este subiectul unui paradox. Pe de o parte, este un gen dificil care solicita pricepere, timp, concentrare, rabdare… Pe de altă parte, mai toţi pictorii îşi încearcă  penelul în intenţia de a surprinde nu numai asemănarea fizică, ci şi personalitatea subiectului. Este o artă foarte veche, tradiţională, ajunsă firesc în contemporaneitate. La început destinat să imortalizeze celebrităţi, regi şi împăraţi, trecut şi prin rigorile cultului personalităţii, dar având şi cinstea de a imortaliza oamenii care au avut o contribuţie semnificativă în istorie, portretul şi-a câştigat un loc de prestigiu.

Andrei Pleşu

Reprezentarea artistică a unei persoane, în care faţa şi expresia ei sunt predominante -cam aceasta ar fi definiţia portretului. Celebre sunt portetele (dar şi autoportretele) semnate de faimoşi, precum Rembrand, Durer, daVinci, Van Gogh, Kahlo, Picasso… Evident, am putea continua… Şi tocmai multiplele exemple din pictura actuală  subliniază cât de importantă este îndepărtarea de impostură, de kitsch, de făţărnicie.

Autoportret

Liviu Lăzărescu pictează cu distincţie şi demnitate. Capabil să surprindă cu măiestrie asemănarea fizică, el vede însă după aparenţe, pătrunde în sufletul şi gândul omului, descifrându-i psihologia. Modelul lui este uneori o personalitate, un om de cultură, dar poate fi şi bărbatul anonim sau femeia mamă, chipul unei necunoscute. Galeria de portrete pictate de Liviu Lăzărescu respinge poza, expresia superficială… Pictorul caută atitudinea firească, sugerează mobilitate, expresivitate. Nu poţi reda adevărata personalitate a celui pictat, dacă nu surprinzi bogăţia vieţii lui interioare şi valorile sale morale. Pictorul se ataşează modelului, se identifică cu personalitatea acestuia, uneori cu biografia acestuia sau cu idealurile sale, cu sentimentele sale cele mai intime.

Portretele maestrului Lăzărescu sunt interiorizate, surprinse cu un dramatism reţinut, expresia lor e uşor enigmatică. Linia este suplă şi decisivă, supraplanurile figurii aluzive. Rămâne loc pentru privitor să completeze în gând tabloul cu propria impresie. Uneori lucrarea aminteşte de icoane, alteori include un discret simbol sau o aluzie expresionistă… Dar mai ales chipurile pictate sunt dominate de un anumit lirism benefic. Pictorul s-a străduit să fixeze partea frumoasă şi luminoasă a personajelor sau, poate, şi-a ales prototipurile mai ales din categoria celor care binemeritau.

Portretul soţiei

 

autor Dr. DOREL SCHOR

Comentarii închise la Chipul omenesc în pictură

Frecvența Cititor de Proză: Corul Euterpe – Barcarola

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Corul condus de Georgeta Aldea „Corala Euterpe” a sărbătorit de curând 20 de ani de existenţă. Cu această ocazie a fost lansat un CD – album intitulat „Bijuterii corale româneşti”, a cărui grafică am avut bucuria să o realizez. Vi le prezint mai jos:

Corala Euterpe:

Dirijor: Geta Aldea
Alina Rizea
Adriana Bratu
Mirela Dumitrăchescu
Alina Opriţa
Narcisa Djighit Silberman
Lenuţa Baciu
GabrielaVargyas
Mihaela Drăgoi
Adelina Teoaca
Ştefania Răduţu
Rahela Răduţu
Dana Rădulescu
Claudia Ştefan
Violeta Cazan
Olivia Sava
Andreea Dima
Sara Chelaru
Luiza Hoanta
Andreea Rauer
Irina Constantinescu
Elena Varteniuc
Andreea Neagu
Corina Mohorea
Mara Neagu
Luminiţa Popa
Cristina Mihăilescu
Monica Gheorghiu
Cristina Lungu
realizator : redactor imagine Maia Martin

Comentarii închise la Frecvența Cititor de Proză: Corul Euterpe – Barcarola

în orașul cu turnuri de apă

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

respirăm așa cum iubim
mai vioi sau mai șters
scuturăm gândurile, cad laolaltă crudul și coptul
cearcăn lăţit pe obraz
coboară în piept sub muguri plesnind

cu ramurii coarnelor elanii desfac drumuri
spre orașul cu turnuri de apă ajunse în cer
nu mai respiră mirosul de iarnă
acum

mi-e teamă îți spun
când luna cuprinde pământul atât de aproape

Ioana Cătălina Roşculeţ
http://portiadesarmale.blogspot.com/

Comentarii închise la în orașul cu turnuri de apă

Soluția meritocratică a redresării societății românești

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011


 

Din lumea lui… Stanley Kramer, despre care am vorbit într-un articol trecut ca o portavoce a celei mai vechi publicaţii în limba română din SUA şi a susţinătorului ei Dwight Luchian Patton, mi se adresează următoarea propunere: „ La nivelul perimetrului national, am cerut distinsului om de cultura, intelectualului de marca, patriotului adevarat, care este scriitorul Corneliu Leu (www.cartesiarte.ro) sa faca un Apel prin care sa ceara implicarea persoanelor de o integritate desavarsita, indiferent de apartenenta politica, la solutionarea problemelor cu care se confrunta pamantul stramosesc. Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten”.

 

 

Onorantă această propunere, mai ales că ea este făcută în următorul context, mult mai larg decât modestele mele posibilităţi de cuprindere a unui curent de opinie publică: In prag de colaps economic generalizat, in anul de gratie 2011, mi-a atras atentia un fragment dintr-o cuvantare a lui Cicero, rostita in anul 55 B.C., deci exact cu 2066 ani in urma, fragment cu aplicativitate si referire deplina la perioada in care traim actualmente. Deci, Cicero spunea: „Bugetul national trebuie echilibrat; aroganta autoritatilor trebuie moderata si controlata. Platile efectuate guvernelor straine trebuiesc limitate, daca natiunea nu doreste sa ajunga in stare de faliment. Populatia trebuie din nou sa invete sa lucreze,  in loc sa traiasca din asistenta publica. (The public debt must be reduced; the arrogance of the authorities must be moderated and controlled. Payments to foreign governments must be reduced, if the nation doesn’t want to go bankrupt. People must again learn to work, instead of living on public assistance). Desi am realizat ca studiul a devenit o insurmontabila povara pentru armatele de ignoranti si sarlatani care conduc destinele lumii – expresia apartine politicianului Thomas Paine, unul dintre parintii fondatori ai Americii – omenirea ar putea fi salvata de la iminentul dezastru, iminenta prabusire ca sa nu zic disparitie, numai prin implicarea persoanelor de o imaculata conduita, a oamenilor dotati cerebral in acest domeniu Machiavellic, care este politica.
La nivelul perimetrului national, am cerut…
( aici urmează cele citate mai înainte şi care ajung la concluzia imperativă: ) Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten. Haideti sa urmam indemnul dat de poetul si eseistul britanic, Charles Lamb; „Nu castigam nimic daca suntem in compania celor ca noi. Ne incurajam unii pe altii in mediocritate. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu in compania  oamenilor excelenti, mai capabili decât mine”. (We gain nothing by being with such as ourselves. We encourage one another in mediocrity. I’m always longing to be with men more excellent than myself). Aceeasi cerebralitate o regasim si la Buddha, care ne-a recomandat ca, “in viata sa cautam compania oamenilor la fel de inteligenti ca noi, sau mai inteligenti; daca nu-i gasim sa umblam singuri”. Cred ca daca vom cauta sa aplicam aceasta axioma la nivelul oamenilor politici, va asigur ca fiecare dintre noi, care a evitat sa patrunda in acest infestat domeniu, va umbla singur…”

 

artist Ebrahim Fleep

… Iar eu, cu gura mea spurcată aş adăuga nu numai că fiecare om de bună credinţă va rămâne de unul singur, dar însăşi omenirea prăbuşită se va împărţi după alte criterii. De exemplu o împărţire ar fi între: Cei care n-au nevoie nici de morală, nici de susţinere intelectuală, fiindcă umblă în haită – pe de o parte, iar pe de alta: Cei care degeaba s-au pregătit intelectual şi aplică legile moralei, fiindcă sunt sortiţi să rămână singuri şi nu-i mai ia nimeni în seamă.

Şi nu e vorba aici de perimata exprimare cu „proşti dar mulţi” ci, din păcate, de ameninţătorul: „rău intenţionaţi, dar puternici prin prostia noastră”!…

Acum însă, lăsând gluma la o parte, chiar dacă avertismentul ei e grav, trebuie să recunosc faptul că, printr-o suită de propuneri de conduită civică pe care le tot public de vreo zece ani, ca şi prin volumul pe jumătate de studiu, pe jumătate de critică socială intitulat „DESPRE MERITOCRAŢIE” pe care l-am alcătuit pentru uzul studenţilor mei şi care apare în bibliografia unor lucrări de diplomă şi de masterat, ca şi în referirile unor publicişti, eu, de fapt, am lansat acest apel.

Din păcate, dacă doar cei studioşi învaţă nişte precepte pentru examene şi câţiva  analişti fac divagaţii mai mult sau mai puţin inspirate, fără un adevărat curent de opinie publică pe care numai o mişcare puternică, bine dotată cu voinţă politică ar fi capabilă să-l impună până la nivelul comportamentului zilnic al fiecărui cetăţean, nu putem face mare lucru. Prin asta, eu răspund încurajatoarei sugestii a confratelui nostru de origine, limbă şi simţire.

 

 

Şi, trebuie să recunosc faptul că am pornit în acest demers şi de la o premisă care, până acum, nu s-a  adeverit: Aceea că românii din diaspora, care au  experienţa de a fi trăit şi muncit în societăţi civilizate, unde cutumele democraţiei sunt fixate măcar prin câteva trăsături esenţiale, bine înrădăcinate şi bazate pe o asemenea practică încât devin act reflex pentru fiecare gest cetăţenesc, s-au molipsit de aceste valori ale democraţiei, au învăţat să nu mai fie manipulaţi, au căpătat gustul de a-şi impune voinţa politică pe care le-o cer atât interesele cât şi morala prin care au învăţat că pot trăi mai bine şi mai civilizat şi, astfel, vor fi ei în primele rânduri ale celor apţi de a produce revirimentul naţional. În acest sens chiar am dezvoltat o părere care speram să devină nu numai pentru mine convingere: MERITOCRAŢIA; adică perfecţionarea democraţiei prin scuturarea ei de populism, de demagogie şi de accent pus numai şi numai pe momentul şi interesul obţinerii votului, până la a se ajunge la o formă de convieţuire PERSONALISTĂ; adică de întâietate absolută a intereselor afirmării oricărei persoane umane; adică de respect reciproc între toţi membrii societăţii şi legi care să asigure egalitatea nu ca egalitarism populist, superficial şi ineficient, ci prin condiţii de afirmare asigurate în mod egal fiecăruia. Ceea ce nu este deloc o idee nouă, ba chiar are multă experienţă benignă, creştinismul îndemnându-ne de două mii de ani spre solidaritate prin grija şi respectul faţă de semen.

 

 

Dar nu numai creştinismul cu vastitatea şi universalitatea adevărurilor sale ne vorbeşte despre asta. Ci chiar şi unele exemple mici, mărunte, din realitatea de după 1989, când deveniserăm mai solidari şi mai umani unul faţă de altul, dorindu-ne sincer binele unul altuia şi apreciindu-ne sincer meritele, fără invidie sau carierism. Parcă ştiind mai bine decât astăzi că, prin meritele astea, pe care şi le pune fiecare în valoare, vom face – vechea noastră vorbă de ideal naţional – „vom face din nou România Mare”!…

Şi dau numai exemplul devenirii unui ministru al culturii. Este vorba de Ludovic Spiess, Ludi, cum îi spuneam prietenii, care era un mare artist, o voce de aur recunoscută în lumea întreagă dar, propriu zis, nu un om politic. Se punea problema continuării marelui Festival Internaţional „George Enescu” şi multă lume dădea înapoi, nu îndrăznea să propună ample si importante participări, nu ştia de unde să ia fondurile. Atunci Ludi, din dăruire şi nicicum din politicianism, a izbucnit sincer fiind unul dintre cei care nu voia să lase să se piardă marele nostru eveniment cultural de talie internaţională, dacă nu chiar singurul. S-a trezit în el iniţiatorul şi organizatorul, a început să se zbată, să vină cu propuneri, să caute idei, să găsească soluţii. Şi a pus în mişcare o întreagă maşinărie: Toate relaţiile sale de mare artist, toate cunoştinţele pe care le făcuse printre somităţile lumii artistice internaţionale, toate adevăratele valori mondiale care au răspuns chemării lui, fiindcă şi el era o valoare mondială. Aşa că a organizat una dintre cele mai glorioase ediţii ale Festivalului „George Enescu” tocmai când acesta era sortit de alţii să dispară şi, după prestigiul sincer căpătat de România în 1989, ea a mai căpătat unul, precum şi un motiv de faimă a culturii ei temeinice!

 

 

Nu vreau să amintesc aici practicile penibile şi totalmente întristătoare prin care politicienii cu care am fost dăruiţi au distrus în două decenii totul. Continui cu amintirea stenică: Festivalul s-a încheiat cu brio. Românii erau mândri iar Ludi, organizatorul ediţiei care ar fi trebuit să eşueze, era aplaudat la o şi mai mare scenă deschisă decât oricare alta pe care trăise momentele de glorie ale vocii lui minunate. Acum erau momentele de glorie ale descoperirii meritelor lui de dăruit manager şi om de iniţiativă al actului cultural. Şi minunea conceptuală s-a produs. Duhul Sfânt s-a coborât asupra tuturor controversatelor sau necontroversatelor figuri din CPUN, care era atunci Parlamentul şi, la o remaniere guvernamentală, ei şi-au spus într-un gând bun de inspiraţie meritocratică: „Dacă Spiess a făcut minuni cu Festivalul, de ce să nu-l facem ministru al Culturii, ca să-şi continue actele de dăruire şi iniţiativă pe care le-a demonstrat?!”… Ei bine, chiar dacă de atunci nu am mai întâlnit nici o dată în politica noastră o asemenea apreciere pe merit, asta mă unge pe suflet şi îmi spune că nu totul e pierdut; că un conclav de oameni care decid – respectiv chiar electoratul dacă este dăruit cu voinţa politică a sincerităţii de intenţie – poate alege pe merit şi poate lua decizii de adevărat interes naţional şi nu de meschin interes personal sau de grup. Asta este meritocraţia: Să-l alegi pe om după merit şi să pui stavilă dedesubturilor mafiote susţinute doar de populism, demagogie şi bani nespălaţi, ştiind bine că numai astfel asiguri progresul la nivel naţional. Dar, pentru asta, este nevoie de o conştiinţă civic-politică, tot la nivel naţional.

 

 

În felul acesta, prin respectul reciproc între persoane, între drepturile lor şi în egalitatea lor de şanse, comportamentul corect faţă de ceilalţi devenind o îndatorire civică, democraţia nu mai rămâne formală şi demagogică, ci devine meritocraţie, recunoscându-i fiecărui om meritele şi aşezându-l pe treapta pe care poate fi cel mai eficient în progresul social.

Raţionamentul acestei convingeri pe care mi-am exprimat-o era următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere, care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.

Iar speranţa mea era că, astfel sau, mai bine zis, şi pe această cale ca şi pe cea a propriei perfecţionări a ţării prin punerea în valoare a celor mai capabile şi mai dedicate forţe, vom ajunge la acea adâncire a democraţiei care să îngroape pentru totdeauna demagogia  cu care au vorbit despre ea ideile comuniste. Vom revalorifica împreună, din valorile universale ca şi din întreaga noastră tradiţie, tot ce ne-a menţinut moralul existenţei prin credinţa creştină, prin valorile învăţăturii ei întru înflorirea a ceea ce este frumos sufleteşte, prin solidaritatea umană şi voinţa naţională, prin strădania fiecărei familii şi fiecărei obşti de a-i ajuta să se realizeze pe copii merituoşi care pot fi crescuţi în scopul progresului social, prin respectul pentru exemplul celor care au realizat ceva…În sfârşit, prin conjugarea eforturilor celor dinafară şi celor dinăuntrul graniţelor ţării, să ajungem la o democraţie stabilă şi folositoare cetăţeanului, capabilă să înlăture răul social şi decăderea morală, aduse, practicate şi, din nefericire chiar impuse unei întregi societăţi de către minciuna şi ipocrizia democraţiei formale.

 

 

Pentru că nu numai noi, ci întreaga omenire are nevoie de o însuşire temeinică a acelui concept care se configurează în lupta cu democraţia formală de astăzi, democraţie cu accent electoral şi bazată doar pe cifrele uşor de manipulat ale statisticii, concept pe care, în raport cu integralitatea persoanei, a drepturilor ei şi a proprietăţilor ei, începem să o numim „DEMOCRAŢIA REALĂ”.

În contemporaneitatea noastră, filosofia politicã – pe cât de încărcatã de adevărurile umanismului integral, pe atât de încercatã în confruntări cu agresarea democraţiei din afara şi dinăuntrul ei – nu poate avea temã mai importantã decât pragmatica asigurării unei democraţii reale. Aceasta se realizează în timp prin Guvernare si Lege, prin Administraţie si Moralã, prin RESPECTUL COMUNITAR ÎNTRE PERSOANE. Fiind vorba, în ultimã instanţã, de o arhitecturã socialã şi politicã a Statului si Instituţiilor Comunitare moderne, lucrurile stau la fel ca-n raporturile diferite ale arhitecturii cu geometria planã sau cu geometria în spaţiu: LIBERTATEA PERSOANEI ŞI A COMUNITĂŢII îşi capătã conţinutul ei adevărat numai dacã o abordãm ca pe o coordonatã pusã în raport cu celelalte, care o ridicã la puterea a treia: ÎNDATORIRILE. Numai în acest mod, volumul adevărat al libertăţilor unei societăţi iese în evidenţã. La fel şi cu EGALITATEA: Pentru a nu fi totuna cu EGALITARISMUL DEMAGOGIC, ei nu i se poate demonstra adevăratul volum decât în raport cu stadiul de afirmare a persoanelor si a comunităţilor umane, cu ASIGURAREA REALĂ A EGALITĂŢII DE ŞANSE. Astfel, democraţia formal-statisticã prezintă (şi reprezintă) o societate schiţată doar în liniile geometriei plane, fără a explora nici interiorul nici ambientul, în vreme ce DEMOCRAŢIA REALĂ îi conferă volumul ei autentic şi existenţă adevărată prin cele trei dimensiuni în spaţiu. La fel cum numai şi numai geometria în spaţiu poate reprezenta toate simetriile care conduc la armonia arhitectonicã a unui edificiu. Construit printr-o SIMETRIE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII, de moralã comunã şi bunuri personale, de SUVERANITATE PERMANENTĂ A OMULUI ASUPRA SA prin prioritatea existenţei persoanei şi CONDUCERE DOAR TEMPORARĂ, prin delegaţie electoralã dată cuiva pe timp limitat – simetrie care-i asigurã adevărata armonie a existenţei – edificiul socio-politic îşi demonstrează STABILITATEA ARMONICĂ prin diacronia dezvoltării democraţiei reale. Iar primul pas important în construirea unui asemenea edificiu al democraţiei, îl constituie o apreciere categoric meritocratică în acordarea funcţiilor publice, eradicarea clientelismului politic şi a căutării avantajelor mafiote de grup care, frizând crima organizată, are o cu totul altă schemă decât cea a transparenţei democratice, presupune oculte puteri ascunse din  partea, fie a unor conclavuri care conduc din umbră, fie a unor persoane care dictează. Iar asta nu poate conduce decât la trădarea totală a democraţiei prin totalitarism.

Iată de ce, chiar dacă voi fi etichetat drept habotnic, eu consider că nu există altă cale decât cea a respectului absolut faţă de persoana umană, în deplinătatea egalităţilor de şanse, prin meritocraţie, spre democraţia reală.

 

 

Acesta ar fi apelul la care sunt solicitat post factum, deoarece eu l-am lansat de mult prin toată simţirea şi credinţele mele, chiar şi către persoanele cu o integritate relativă, dar bine intenţionate şi nu numai către persoanele cu o „integritate desăvârşită”. Pentru că nu facem verificări, ci doar apeluri la raţionalitate şi la intenţii cinstite privind prezentul şi viitorul acestei ţări. Să fie gândul de integritate acolo, în sufletele lor, să nu şi-l fi pierdut cu totul şi, atunci, Bunul Dumnezeu îi va ajuta să şi-l dezvolte!

Trebuie să mărturisesc faptul că am avut mulţi studenţi entuziasmaţi, care nu au luat o asemenea dezbatere doar ca pe un simplu curs. De asemenea au fost şi comentatori care m-au lăudat. Dar lauda lor, pentru care le mulţumesc, a fost mai mult literară decât ideatică. Au scris ca despre o carte bună care te satisface şi îţi  prilejuieşte aprecieri literare în domeniul eseisticii, a polemicii, a pamfletului, dar nu ca despre o idee dureroasă care trebuie să nască alte idei şi alte propuneri, până se realizează. Îndrăznesc chiar să spun că ar fi putut să fie mai critici, dar să nu se gândească numai la sucul propriu al literaturii în care fierbem toţi cu orgoliile noastre estetice, ci să vină cu idei noi, cu observaţii şi chiar cu altfel de soluţii care să ne hrănească nevoile etice.

 

 

Cât despre cei din străinătate, în contribuţia ideală a cărora îmi puneam atâtea speranţe, trebuie să mă împac cu sfatul mai realist al poetului Dimitrie Grama, care mi-a atras atenţia că, asemenea celor din ţară, şi românii din străinătate sunt de mai multe feluri, de la cei blazaţi până la lipsa de ideal naţional, la cei care suferă în tăcere pentru ţara lor. Iar manipularea în braţele căreia se lasă, după cum s-a demonstrat la ultimele alegeri, nu a făcut decât să întărească această întristătoare părere cu aşchia care nu sare departe.

Si totuşi, au aş dori ca aşchiile să sară din trunchiul celor de la 1821, de la 1848, de la 1859, de la 1877, de la Ţebea, de la Câmpia Libertăţii, de la Mărăşeşti, de la Sfatul Ţării, de la Alba Iulia şi chiar de la Bicaz şi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde duşmanul a încercat să anihileze elitele ţării.

 

 

Acesta poate fi „Apelul” pe care, de fapt, l-am lansat; dar care trebuie susţinut printr-o mişcare adevărată la care eu nu pot decât să ader dacă dumneavoastră şi alţii o veţi porni. Să ştiţi că asemenea reacţii mai există şi asemenea propuneri am mai primit. Avem în acest sens un Institut de Studii Personaliste, tineri studioşi dedicaţi unor lucrări teoretice pe tema respectivă, o Consfătuire Naţională a Intelectualilor de la Sate, cei mai legaţi de suferinţa populară de astăzi, precum şi câteva publicaţii. Vă pun la dispoziţie în ataşament şi volumul „Despre meritocraţie” cu titlul căruia am început aceste rânduri. Dar o organizare propriu zisă este absolut necesară iar, pentru asta, în afară de oamenii de condei şi de idei care-mi sunt prieteni, cred că este o nevoie absolută de o iniţiativă masivă din partea oamenilor mai tineri, ca şi a românilor care au învăţat în lumea largă, mai mult decât noi, care sunt avatarurile şi care sunt comandamentele democraţiei.

Eu vă stau la dispoziţie şi chiar pot organiza o consfătuire când mai mulţi dintre dumneavoastră vor fi în ţară. Ce părere aveţi?

 

Corneliu LEU

La 27 mai 2011

 

Comentarii închise la Soluția meritocratică a redresării societății românești

Închid ochii

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Închid ochii
și peisajul dispare,
văd în interiorul meu
vechiul mobilier
din copilărie,
trenurile cu mulți refugiați,
o execuție în stradă,
aud împușcătura seacă,
o tuse finală.
Ridic pleoapele,
Lacul, păsări de apă,
Iarba înaltă, pace.
Palmele calde ale iubitei.
Închid din nou ochii,
Dispar. Se nasc noi generații.

autor Boris Marian

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Comentarii închise la Închid ochii

Momente ale Avangardei

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011
Momente ale Avangardei
Cei de la revistele Unu şi Integral îşi propun un program de negaţie a tot ce era „neadecvat ritmului vremii”, chiar şi suprarealismul este privit ca fiind „feminism expresionism”, iar Ilarie Voronca cere ca integralismul să ordoneze estetica printr-o ordine sinteză, ordine esenţă, constructivul clasic şi integral. 

Un alt poet, Mihai Cosma (Sernet), pledează pentru un integralism al  culturii care să sintetizeze ştiinţific „sforţările estetice de până în prezent: futurism, expresionism, cubism etc, totul bazat pe constructivism care să reflecte viaţa grandioasă a secolului răscolit de vitezele mecanicismului”. Încă de pe vremea Contimporanului, se vorbea de sintetism, o sucombare a artelor la tehnicizarea epocii, Ion Vinea scrie în 1924 în „Manifestul activist către tinerime” : „să facem o artă integrală pecete a marilor epoci (elenism, romanism, bizantinism) folosind procedee simplificate până la formele lor primitive”. Artistul model al mişcării era considerat Brâncuşi, care realiza sinteza modernului cu tradiţionalul popular. Revista Integral promova şi viitoarele modele ale artelor grafice : Victor Brauner cu picto-poezii, alături de colaboratorii Voronca, Maxy şi Corneliu Geo Mihăilescu. Pictau în acest spirit Perahim şi Miliţia Petrascu.

Au mai scris integralist: Geo Bogza, Benjamin Fondane, Saşa Pană, Roll, Claude Sernet, Brunea Fox.

AG

2011
AG
2011

„Primăvară futuristă (variantă)”
de Adrian Maniu 

Uite, primăvara reînvie, şi toţi pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm şi noi. Poate crezi în declaraţii de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înfloreşte.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojeşte.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinţii tăi – clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe cărţi
poştale,
cucul din ceasornic sună-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. –
Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, să priveşti uitarea ta şi să calci flori de hârtie.

1914

****

„Păuni culorile năvălesc în priviri”
de Ilarie Voronca
din volumul Plante şi animale. Terase (1929)

Ce frumoase instrumente de muzică sunt peştii
în acest glas străveziu ca un acvariu
toporaşi toporaşi alunecă în oglinzile somnului
tâmplele se înfioară ca fetele la horă
şi noaptea pune o rugină pe fiecare măr domnesc

Un clopot de ape respirarea dar câmpurile
poartă funde de fum şi pădurea e o fereastră de răcoare
stele ca unghiile rănesc aerul,
pe mâini toamna desface o lumină

Izvorul rece al frunţii peste tăcerea mea
o pasăre îţi adoarme pe buze
dar glasul tău ar putea fi o catifea
genele descriu în argintul minutului frunze

Orice cuvânt e un robinet de aici
pentru amintirea cu gust sălciu în artere
sub cerul bolnav norii sunt urzici
în ochiul tău şoimul albastrului piere

Colinele sub cascada lumii spălătorese
îşi leagănă ca viori pulpele pline de sâmburi
priveliştea cu ierburi e caldă ca o iesle
şi-n livezile sângelui se îmbulzesc cirezile de vânturi

Lampa din cenuşa nopţilor lampa
un surâs îţi lasă pe degete bronzul ca un fluture
şi paşii depun o zăpadă în glastrele vocilor
cum înalţă ferigi mâinile
primăvara îţi încearcă muşchii precum coarde de pian
peste apa umerilor se roteşte raţă sălbatecă spasmul
întunericul izbucneşte din toate părţile ca un incendiu
sălciile albesc ca oase draperiile
şi glasul tău adoarme pe genunchii mei
ca botul câinelui de vânătoare.

***

Avantajele limbii virgine şi recompensa domnului AA

Tristan Tzara

Valiza se deschide, inutilul anului trecut, pe strapontinele coliviilor primei juneţi, primăvara fară de vârstă revine în piaţa goală privind gura cu aceiaşi dinţi, acelaşi pahar de cristal cioplit cu iniţială mare. Deodată doi domni se opresc, faţă în faţă, unul în profilul primului, privire groasă. Coafura în circuit feciorelnic închis, globulă nervoasă timidă, fericirea arestaţilor. Şi ca-ntr-o pasionată cursă devorăm tot ce a rămas să ştim. Cei doi domni poartă bărbi pavoazate. În clătinare, dinţii-s gata să muşte. Moartea în buzunare, cheia e în buzunar. Cel cu ochiul agil plin de viaţă, domnul AA presupune că va intoxica sticlele din nori. Cei doi domni schimbă cuvinte despre umanitate şi ipotezele sale. Grilajul care înconjoară limbajul fiind strâmt şi sărac. Nu le tremură un muşchi. Nu fac zgomot căci frunzele, pomii iarba şi grăunţele poartă mănuşi de lână. Obişnuinţă şi curăţenie! Bărbatul presară plânsete printre bărbaţi. Orice frază recitată cu „uite” spre sfârşit este profitabilă. Viaţa îşi roade buzele, rogojina de şters picioarele se toceşte.
Unghiile se prepară de moarte prin manichiură. Domnul AA îşi continuă dictarea. Cei doi domni nu ştiu de fapt nimic. Continuând plimbarea, ca o lacrimă de zahăr care nu-şi schimbă vibraţia latentă sub nervul limbii, mulţumită vis-a-visului anihilat. Cei doi domni se reîntorc la ei acasă, locuiesc ambii în acelaşi hotel. 

***

Ridică-ţi fusta şi morala pune-ţi oţet pe genunchi
tatuaje locale, girantele mângâieri, mângâieri şi suspine
botul tău ros de barba mea de os
nu cred, nu te cred. porţi provocante sutiene de vânt
nu bei, nu ţipi, nu piele, nu rang
treci prin gaura capitonată cu veşted granulat în batistă..
mănânci batista cu lacrimi cu tot…
ma diseci, ma trupuieşti cu trup paraşutat în aerofagă fagie

gudurate scheme alambicate în zgomot de fanfară
în lupte pasive, te-ai întors toată fund la mine
fluturând un bilet de avion, o bancnotă cu trei cristale,
paralela 45 şi unghiul tău ravenă muntoasă.
telefonul, sună religios..
alooooo zici şi împleteşti un fular de sconc, ravagiu şi sinucidere.

***
Nota traducătorului:

Uneori să ne întoarcem prin timp mergând cu spatele. Ca un animal asimetric, baletul vorbelor, zgomotul de fond ne înalţă, ne biciuie spiritul întinsul arc de puşcă atemporală. Acţionăm şi Admirăm. un cititor nepriceput ar arunca şi cartea şi pantoful. E mai simplă o călătorie mentală, caloriferul deschis, zigzagul minţii pure, toate acestea făcute dintr-o caramea subtilă ce ţi se topeşte pitită în gură..

***
Tristan Tzara-Monsieur AA L’antiphilosophe 1949
Traducere:  Adrian Grauenfels
Sursa: YZ

Paralel

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Trec zilele.

Trec zilele!

Trec zilele.

Şi nu este multă vreme de când am înţeles definitiv că trăiesc într-o altă lume. Mă depărtez viguros de lumea contemporanilor mei, şi-mi place. Începe să-mi placă!!!

Mircea-Horia Simionescu

Este adevărat că presimţiri am avut, este la fel de adevărat că prieteni, sau neprieteni, m-au avertizat. Doară că un lucru trebuie să se înalţe din tine şi să se împlinească, dacă vrei să devii conştient de realitatea lui. Am ajuns să ştiu că trăiesc într-o altă lume imediat după s-a stins Mircea-Horia Simionescu. Era spiritul pe care l-am admirat şi l-am iubit nespus. Îi purtam un respect profund, il invidiam pentru forţa libertăţii sale. Nu cred să se fi născut pe pământ un spirit mai liber şi mai curajos. Da, da, Mircea-Horia Simionescu era un bărbat esenţialmete curajos, numai că toate faptele sale eroice erau discrete, erau mistice. Îl citeam şi uneori mă gândeam la Rabelais, dar doctorului nu i s-au deschis niciodată cerurile, n-a văzut niciodată cum se naşte lumina din propriul ei sine. Mă gândeam la François Villon, doar că poetului îi plac cu precădere cărările dintre stâncării, dintre tainiţi, de acolo de unde stelele se văd în şiruri care te duc spre nicăieri. Lui Hieronymus Bosch îi place cum gâdilă spaimele, îi plac farsele cu seu, cu grăsimi. Îi place să râgâie printre hohote zgomotoase de râs şi palmele să bată genunchii lăsând pete de untură. Somptuosul Bulgakov îşi guvernează lumea blajin, o stropeşte cu un pic de vodcă, priveşte atent cum încet se usucă alcoolul şi umezeala dispare. Poţi presupune orice în aburii ce se pierd în atmosfera fierbinte. Poţi presupune că eşti chiar Nimicul, sau că eşti în Niciundele sugerat de Daniil Harms. Nu, nu poţi să urci în cerurile lui Mircea-Horia Simionescu, în fiinţa palpintândă a misticii gata să fete. Singur Andrei Arsenievici Tarkovski a privit în sânul materiei pe care Mircea-Horia Simionescu o frământa, o turna în forme şi-o da la cuptor doar pentru că-i plăceau miasmele, odorurile atât de greu aromate. Când totul era gata, Simionescu deschidea uşa cuptorului, scotea totul şi arunca aluatul departe, pregătindu-se să pună la dospit o serie nouă. Sigur, Andrei Arsenievici Tarkovski venea la lumea asta, numai că el folosea andrelele pe care i le lăsase bunica într-o izbă siberiană. Andrele şi un fir lung dintr-o lână care azi nu se mai face, pe care oamenii au pierdut-o pentru totdeauna.

Duhurile cetăţii, artist Maia Martin

 

Eu, abia acum mi-am dat seama că eram mutat în lumea asta. Abia acum, când sunt cu şezlongul atât de aproape de cel al scriitorului român, îi simt mirosul pipei. Privim amândoi cum se ridică aburii parfumaţi ai cafelei turceşti. Peste drum e lumea cealaltă, o zărim peste gard, fragmentar, iluzoriu. Ciudat; nu mi-e dor de ea, nu simt sub nicio formă că aş mai vrea să strîng mâini, să aud cuvinte, nu simt deloc nevoia să spun vorbe care să ajungă la semeni, să scriu verbe înflăcărate care să-i mişte. Îmi place tot mai mult să mă înfirip în lumea asta, sunt conştient că am ieşit cu totul din «Breviarul» târgovişteanului, că am gasit calea care să mă scoată din Zonă.

Din nefericire zumzetul lumii, cacofonic, steril mă va mai deranja un timp.

autor Ion Mânzatu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

Comentarii închise la Paralel

"El era jumate ţăran, jumate zeu"

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Brâncuşi by Man Ray

Cu aceste cuvinte îl descrie Peggy Guggenheim pe Brâncuşi, de la care tocmai cumpărase un bronz botezat „Pasărea cerului”.  Suntem la Paris în anul 1940.  Voila Brâncuşi: ţăran-sculptor şi jumătate fotograf.

Necunoscută pasiune publicului, sculptorul de origine română Brâncuşi (azi considerat cel mai mare sculptor al secolului XX ) era fascinat de fotografie.

După o întâlnire cu celebrul Edward Steichen în studioul lui Rodin în 1907, Brâncuşi începe să fotografieze propriile sale opere, tratând fotografia ca un complement al artei sale. El pune pe roate un sofisticat atelier foto adiacent studioului său din Montparnasse, jonglând cu 6 modele diverse de camere de luat vederi şi 2 aparate de filmat. Fotografiile sale completează opera sa sculpturală, ele devin o parte necesară procesului creativ. În anul 1956, la moartea artistului la Paris, Centrul de artă Pompidou moşteneşte o prestigioasă arhivă conţinând peste 2000 de fotografii şi negative. Câteva expoziţii, ultima fiind organizată recent la Veneţia de fundaţia Peggy Guggenheim, dezvăluie pe Brâncuşi-fotograful. Expoziţia prezintă subtilele detalii ale relaţiei sculptură-fotografie .

Brâncuşi lucra cu greu în lemn, marmură şi bronz, munca înainta dificil, într-o perpetuă luptă cu formele şi texturile operelor sale .

Elaborarea unei sculpturi de către Brâncuşi implica o prefacere a gândului direct în formă. Este un proces mental susţinut de o muncă fizică uneori sisifică.

Discipolul său Constantin Antonovici o consemna astfel:

 

Creează ca un Dumnezeu

Comandă ca un Rege

Munceşte ca un sclav…

 

Doar 250 de opere realizează artistul, în cei 50 de ani de carieră.

Fotografia permite sculptorului să tranziteze formele sale simple: păsări, peşti, capete umane în mediul fluid al luminii.

„Întâlnim un gen nou de sculptură făcută prin lentila camerei „, explică d-na Marielle Tabart, responsabila celebrului ” Atelier Brâncuşi” instalat la centrul de artă modernă Pompidou din Paris. Tabart ne invită să vedem „Torsul unui tânăr”, piesă finisată în 1924 – comparabile sunt ghipsul cu alternativa sa – printul de emulsie de argint cu care se lucra prin anii 20. Fotografia e mai bună decât modelul, admite Tabart. Efectele fotografice ne încântă în „Muza adormită II ” -1934 , aici Brâncuşi foloseşte ingenios deformaţia optică a lentilelor ce alungesc dramatic umbrele subiectului. Contrastul alb-negru extrem ne aminteşte de pictura metafizică, de angoasele unor peisaje ameninţătoare în jocul luminilor terne. Dar aceste fotografii, oricum le-am percepe, nu ating sublimul sculpturilor. Marele fotograf Brassai spunea : „Brâncuşi nu ştie să facă poze bune” ; un alt expert al contrastului, Man Ray, ne atrage atenţia că mai toate clişeele sunt ori subexpuse ,ori supraexpuse.

Însăşi d-na Tabart anulează expunerea unei serii întregi de fotografii, „obiecte de zi de zi”, făcute de sculptor în dorinţa de a încerca noi camere de luat vederi.

„Nimic extraordinar aici”, ne spune Marielle, subiectul la Brâncuşi este creaţia în sine.

Artistul experimenta frecvent superpunând imagini peste repetate negative ale subiectului, în mod similar cu experimentele făcute pe plăci fotografice de prietenii săi suprarealişti.

Dar câteva negative captează total sufletul lucrărilor sale.  La Veneţia o serie de 9 fotografii ne prezintă bustul – „Prometeu”, 1917 – în diverse ipostaze: bronzul lustruit în lumina răsăritului, la apus, întunecat de o eclipsă, un adevărat melanj al luminii cu forţele proteice ale naturii.

Atelierul sculptorului  –    foto: E. Steichen

 

Într-o elegantă fotografie din 1936 Brâncuşi plasează un spot de lumină venind din plafon direct pe ” Pasărea cerului”. O lumină difuză înconjoară marmura neagră rece ca un fel de aureolă a spiritului statuii. Brâncuşi îşi numea sculpturile: ” bucuria sufletului eliberat din materie” .

La fel şi fotografiile lui îşi merită locul sub cerul Montparnasse-ului, împreună cu  „Cocoşul”, ” Muza”, „Coloana Infinitului”… Imaginile capturate de sculptor aduc trecătorului senzaţia unei plonjări nostalgice în atelierul din Impasse Ronsin, locul în care Brâncuşi îşi expunea statuile spre vânzare, atelier despre care el însuşi spunea că este „o cavă plină cu minuni”.

 

autor  Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Comentarii închise la "El era jumate ţăran, jumate zeu"

Arshile Gorky – ultimul suprarealist

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 13/06/2011

Arshile Gorky – ultimul pictor suprarealist

1904-1948

Manung Adoian este fiul unui armean care a emigrat în anul 1910  în  USA numai ca să nu fie trimis la război.

Mama sa moare de foame la Erevan, în 1914, după holocaustul turc contra armenilor, iar viitorul artist împreună cu o soră ajung după multe aventuri în Rhode Island – USA în anul 1920. Reuşeşte să îşi regăsească tatăl de care nu se simte legat.  La 31 de ani se însoară, îşi schimbă numele în Arshile (inspirat de mitologicul Ahile) şi împrumută numele de Gorky de la scriitorul rus cu care se credea rudă.

Între 1926-1931 studiază pictura la New York, apoi predă la şcoala centrală de artă a oraşului. Era un excentric, angajase un violonist ungur care cânta în atelierul şcolii, pentru a obliga studenţii la mai multă emoţie în pictură. Spunea în public:

„Sămânţa artei este gândul artistului. Visurile sale îi sunt penelul…”

La început este puternic influenţat de Cezanne, despre care spune că este cel mai mare pictor al umanităţii, apoi este fascinat de Picasso şi de cubism. În anii ’30 sintetizează cubismul cu automatismul suprarealist, apoi  cunoaşte pe doi mari pictori consacraţi, Matta şi Miro, de la care împrumută formele viscerale plasate în spaţii aeriene transparente sau subtil colorate. Formele lui Arshile sugerează organe interne, plante minuscule devenite monştri ameninţători, naturi statice care au viaţă , peisaje pline de extaz sau în conflict psihologic. Viaţa lui Arshile este şi ea o aventură tragică: în 1946 un mare incendiu distruge atelierul său plin de lucrări recente, aflat în Connecticut, în acelaşi an este operat de cancer, în 1948 îşi fracturează coloana vertebrală într-un accident de maşină, ca puţin după aceasta soţia sa  să se spânzure lăsând un mesaj  scris cu creta pe un perete: „Rămas-bun, dragii mei”.

Artistul termină în acelaşi mod brutal în 1948, la numai 44 de ani. Gorky a fost numit ultimul mare suprarealist, având o uriaşă influenţă asupra şcolii americane de artă abstractă. Un vârf al artei sale este tabloul „Ficatul, pieptănul cocoşului” o pânză care sintetizează influenţele lui Cezanne şi Picasso. La vederea acestei pânze, în 1940, Breton declară: „… este cea mai importantă pictură făcută în America…”, complimentând pe Gorky ca fiind un suprarealist !

Pictura este prezentată la galeria Maeght în Paris, în anul 1947.

Dar ciudăţeniile nu se opresc aici, o serie de traduceri ale unor scrisori scrise în armeană sunt azi considerate falsuri produse de Karlen Mooradian, un nepot care descrie stări de melancolie, singurătate şi goliciune, nostalgie pentru ţara sa natală şi mai ales discuţii despre moartea tragică a mamei. Scrisorile au fost vast folosite de autorii care au scris despre Gorky şi arta sa  între anii 1970-1980.  În 1962 un avion se prăbuşeşte, pier în acest accident 92 de călători împreună cu 15 picturi semnate de Gorky. O mare retrospectivă Gorky a fost organizată în anul 2009 la Philadelphia Museum of Art. Alfred Gottlieb spune: ” Gorky a realizat logodna imposibilă dintre suprarealism şi abstracţionism”, iar de Kooning declara că fără Arshile Gorky nu ar fi ajuns la viziunea sa picturală atât de fecundă. „Am întâlnit mulţi artişti şi apoi pe Gorky… El avea talentul fantastic să îţi introducă un cui în cap. Aşa că m-am ataşat imediat de dânsul devenind prieteni.

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Comentarii închise la Arshile Gorky – ultimul suprarealist

Omul marginal

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 09/06/2011

Canadienii au o expresie pe care nu o folosesc prea des, nici prea deschis. Asta pentru că nu e deloc „politically correct”… E drept, mulţi nici nu ştiu ce înseamnă expresia D.P. (deepee) – mai ales cei în cauză – aşa că, auzind expresia, nici nu se prea sesizează. Dipi înseamnă „displaced people” şi se referă la toţi cei care, din diferite motive, nu intră în rândul oamenilor „normali”. Adică, în primul rând minorităţile – mai ales cele vizibile, şi aici intră ne-caucazienii (albii) cât şi handicapaţii fizici, bătrânii – dar şi cele mai puţin vizibile, ca handicapaţii psihici, săracii, ne-educaţii, inculţii, cei lipsiţi de experienţă, chiar şi cei neîndemânatici. Şi, desigur, emigranţii albi. Toţi aceşti dipi sunt, mai mult sau mai puţin discriminaţi, ocoliţi, bârfiţi, dispreţuiţi…

Desigur, am putea vorbi despre oricare din aceste categorii sociale, dar vă propun să vorbim mai ales despre noi, emigranţii români, cei care nu suntem „minoritate vizibilă”, nici inculţi, nici ne-educaţi, nici complet lipsiţi de experienţă, în general destul de îndemânatici, nici prea bătrâni, nici handicapaţi – slavă Domnului! -, nici măcar nu prea evident săraci. În mare parte de asta are grijă Immigration Canada, prin sistemul de acordare a vizelor de emigrare… Totuşi, noi, românii din America de Nord, avem cu toţi această trăsătură comună: suntem cât se poate de „emigranţi”!

Mai zilele trecute mi-a căzut sub ochi un fragment dintr-o carte ce mi-a dovedit că, cel mai adesea, nimic nu este nou sub soare. Cercetătorul american Everett Stonequist, el însuşi probabil dintr-o familie de emigranţi, scria acum şase decenii: „Omul marginal este cel ce prin emigrare, educaţie, mariaj ori oricare alt motiv părăseşte un grup social sau cultural fără a face o ajustare corespunzătoare altui grup (şi) se găseşte la marginea ambelor fără a fi un membru al niciuneia… cineva care se găseşte într-o nesiguranţă psihică între două (sau mai multe) lumi sociale; reflectând în sufletul său dezacorduri şi armonii, repulsii şi atracţii a acestor lumi, din care una este adesea „dominantă” asupra celeilalte, în care apartenenţa este implicit (dacă nu chiar explicit) bazată pe naştere sau ancestralitate (rasială sau naţională); şi în care excluderea îl scoate pe individ dintr-un sistem de relaţii de grup.” (A Study in Personality and Cultural Conflict, 2-3, 8) Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în aceste şase decenii, cel puţin nu în privinţa emigranţilor. Oricât de mult ne-am dori să ne integrăm societăţii nord-americane (dar acest lucru este valabil oricărei societăţi din lume), ceva ne stă mereu în cale: moştenirea naţională.

Oricât de scârbiţi am fi de acea moştenire, oricât de mult am vrea să o uităm, oricât de mult am urî tradiţiile populare româneşti, societatea din care am plecat de bună voie, realitatea românească – ele stau pe noi ca scaieţii în lâna oilor. Oricât de mult am iubi cultura nord-americană (sau, franceză, germană, italiană, spaniolă…), societatea şi civilizaţia acestor naţii şi am afirma că „aceasta e patria mea!”, acea ţară mică, săracă, prăpădită, înapoiată, murdară, locuită de români! (cel puţin în concepţia unora) se strecoară insidios în existenţa noastră. Tăierea rădăcinilor care ne ţin înfipţi în glia strămoşească poate duce cel mult la o lipsă de rădăcini – numai aparent vom reuşi să înfigem altele, noi, în noua glie de împrumut. Fără să vrem, fără să ştim cum, mlădiţele se vor încăpăţâna să răsără tot acolo, tot în acel pământ lăsat acasă…

( ” La inceput ”- acrilic pe pânză 50×70, artist Nick Sava)

Observaţi că până aici vorbesc despre cei care, probabil, cu toată sinceritatea, se consideră „oameni universali”, care consideră naşterea lor pe teritoriul României (şi în familii româneşti) un accident, o glumă proastă, o „ironie” a lui Dumnezeu – care nu a binevoit să îi întrebe şi pe ei unde ar vrea EI să se nască. Respectivii fac, cu toată sinceritatea, eforturi să uite ţara din care au plecat, limba, neamul… Îi ocolesc pe români, ocolesc comunitatea românească, se dau, dacă li se cere să îşi decline naţionalitatea, sârbi, unguri sau chiar… ardeleni, încearcă să uite cultura românească, tradiţiile româneşti – şi să se adâncească cât mai rapid şi mai profund în noua cultură a locului de adopţie. Se integrează, care va să