Arhiva revistei literare Faleze de piatră

cămaşa morţii ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Toate întâmplările care urmează, cu excepţia finalului, au fost povestite de martori oculari aşa cum şi-au amintit, imediat după evenimente sau mai târziu , în scris sau în discuţii particulare, unor prieteni sau unor persoane oficiale. Nici una din relatări nu a avut caracter de mărturie şi nici nu a existat vreo  înregistrare video sau audio care să confere garanţii privitor la autenticitatea lor. Finalul mi l-am imaginat eu .

* * * *

Sanda a bătut scurt cu palma în tabla zincată a tejghelei şi apoi a aşteptat. Dedesubt s-a auzit un fel de scâncet, apoi o foială de parcă un câine şi–ar fi aranjat culcusul acolo, dar zgomotul a încetat rapid când am întrebat ce se aude, şi în magazin s-a instaurat din nou tăcerea. Eram prea obosită ca să-i mai dau atentie, aşa că am tăcut şi eu preocupată doar de nenorocirea de afară. În depărtare se auzea canonada de la televiziune si, din când în când, pe cerul plumburiu al serii, gloanţele trasoare luminau ajunul Crăciunului ca nişte artificii ale morţii.
De-a lungul străzii, lipite strâns de ziduri, se furişau siluete cu brasarde tricolore. Una dintre ele s-a oprit brusc, scrutând atentă ferestrele de la etajele superioare ale blocului din intersectie, a dus o armă la ochi şi pielea mi s-a aricit asteptând detunătura. Am stat câteva secunde cu ochii închisi, dar nu s-a intâmplat nimic, am auzit doar cum cineva i-a strigat cu o voce groasă să plece, că locul e curat . I-am întredeschis şi am răsuflat uşurată. Filtrate printre gene am zărit imaginile străzii, care continuau să se deruleze calm, prin dreptul vitrinei fără perdele, ca pe ecranul unui televizor imens . De -ar aduce odată pâinea aia, mi-am zis, e mai rău acum de când o dau la liber, mi-am continuat gândul, şi atunci am auzit din nou palma Sandei plesnind sec pe metal ca o împuşcătură. Are mâna plină de ghiuluri, tâmpita, mi-am spus, nu le-a lăsat acasă.  Eram nervoasă, am deschis gura s-o cert să nu mai facă atâta zgomot, dar am rămas cu ea aşa, căscată de uimire
De dedesubt, din obscuritate, mai neagră decât în realitate, pe fondul halatului alb al Sandei se ridica şovăitoare o mână. Ţinea strâns între degete o hârtie sau poate două de o sută de lei, de unde mă aflam nu se vedea clar, recunoşteam doar vag chipul uscăţiv al Bălcescului privind indiferent la Revoluţie.
-Mai trebuie, a orăcăit Sanda, cu vocea ei imposibilă, ceva între scârţâitul unei uşi neunse si scrâşnetul unei pânze de bomfaier.
-N-ajunge, a repetat, dupa ce a evaluat scurt, cu un ochi expert, oferta.
Mâna a schiţat timid un gest de refuz, dar Sanda a fost necruţătoare:
-Dă şi ceasul !
Braţul a dispărut rapid sub tejghea şi din nou am auzit de acolo foiala şi scâncetul acela de câine bătut. N-am mai putut răbda şi mi-am dat drumul:
-Ai înnebunit, am şuierat printre dinţi supărată. Nu mai ai pic de minte în capul tău ăla sec sau ţi s-a urât cu binele ! Când dracu a mai apărut si ăsta pe care-l jecmănesti, că doar n-am văzut pe nimeni intrând şi har Domnului suntem aici amândouă, singure, de la doisprezece de când am preluat tura.
– Te pomeneşti că or fi mai mulţi, am adăugat, fulgerată brusc de o bănuiala, dar Sanda a negat dând energic din cap şi a precizat scurt :
– Cam pe la trei când te-ai dus tu la budă !
– De aia mi-ai zis, să rămân înăuntru că se trage, ca să-l ascunzi aici, isterico, am zbierat la ea palidă de furie.
-Să ştii, chiar se trăgea, mi-a răspuns ea cu un calm neaşteptat. Şi să nu mă faci isterică, pe mine care sunt o doamnă, oricât eşti tu de profesoară, că atunci chiar mă apucă pandaliile!
Avea pe faţă un aer de demnitate ridicolă, care mi-a şters brusc toată încordarea făcându-mă aproape să zâmbesc.  Am tras o clipă cu urechea; de sub tarabă nu se auzea nici un zgomot, probabil că celălalt, necunoscutul, asculta şi el cu asiduitate. Hopa-hopa Penelopa, mi-am zis, uite că mi-a aflat secretul, cine dracu m-o fi turnat?
Mă angajasem în toamnă, ca să scap de repartiţie şi să rămân în Bucureşti, la centrul de pâine. Mai bine vânzătoare decât să predau engleza la Răzgâieţii din Deal. Fusese greu, postul era mănos: da, o pilă colo, o mică şpagă dincolo şi totul se aranjase. Dacă nu se întâmplau evenimentele mă suna, probabil, si astăzi papagalul ăla libidinos de la sector să-mi dea întâlnire.
I-am facut semn cu capul Sandei să vină după mine în camera din spate. A ezitat o clipă cu privirea spre tejghea, dar s-a conformat. Mergea mai mult de-a–ndărătelea, întoarsă pe jumătate, fără să scape o clipă din ochi mogâldeaţa ascunsă acolo.
Între timp, însă, a sunat telefonul aşa că m-am grăbit spre birou. Era şefa, mi-a spus că  nu va trimite pâine, e nevoie de ea pentru apărătorii de la METROU, da lumea să stea liniştită că mâine dimineaţă va fi. În orice caz să stăm si noi până se mai întunecă, să lămurim populaţia şi, mai ales, să nu aprindem lumina şi să protejam. bunurile poporului , care acum sunt intr-adevăr ale noastre, a accentuat ea, ridicând vocea pentru a fi mai convingătoare. Şi bla-bla –bla şi din nou bla –bla- bla ,până am sictirit-o în mintea mea, fir-ai a dracului de securistă cu curu tău gras cu tot, care ne crezi nişte toante sau nebune, care n-au auzit de teroriştii cu arme care trag după colţ şi te ochesc din toate poziţiile.  Am aşteptat însă liniştită să termine, i-am trântit un Să Ne Trăiţi Sefa Am Înteles şi am inchis. După ce am pus telefonul in furcă, m-am intors spre Sanda, dar ia-o de unde nu-i ! Rămăsese tot dincolo ca un păianjen nesătul care se teme să nu-i scape din plasă victima.
M-am apropiat cu precautie de uşa biroului. care acum era inchisă, e mâna Sandei mi-am zis, şi mi-am lipit urechea de ea . Până atunci nu-mi trecuse nici mie prin cap si nici lacomei ăleia nesătule că cel de sub tejghea putea fi un terorist. De dincolo se auzeau, zgomotele unei discutii aprinse. De fapt vorbea mai mult Sanda, vocea ei spartă se distingea cel mai bine, intreruptă din când în când de tonul plângareţ al celuilalt, pe care îl ascunsese de mine . Am stat un moment şi am reflectat, apoi m-am decis să intru, trebuia totuşi să clarific odată lucrurile, aşa că am stins lumina, am apăsat uşor clanţa şi am întredeschis încet uşa . În magazin era aproape întuneric, se mai distingea doar halatul Sandei, ca o pata deschisă de culoare, aplecată deasupra unei pete mai intunecate .

* * * *
Jeni era la baie când a năvălit negriciosul în magazin. De fapt era la budă ca să-şi schimbe vata, da aşa îi place ei să se fandosească- ”la baie”, că vezi, tu, sună mai intelectual. Adică, eu oi fi vreo proastă dacă spun „budă”! Dar sa lăsăm asta, în fine… când a trântit uşa de perete şi a intrat, aproape că m-am speriat şi doar nu sunt vreo fricoasă. Era un ăla mic şi indesat, cu părul creţ, leoarcă de sudoare. Se albise la faţă, de frică, incât din tuciuriu cum era devenise cenuşiu. Avea sânge pe mâini, şi când a dat cu ele pe obraji, să-şi şteargă lacrimile şi- l-a intins peste tot. Ce mai era de groază !
A pătruns brusc, tocmai când se trăgea in intersecţie, aiurea –n tramvai , fusese rănit , chiar astea au fost primele lui cuvinte, când a deschis uşa: „Sunt un ranit al Revolutiei”, da atunci nu stiam tot adevărul, în fine… A început apoi să bâiguie despre cămaşa unui mort, sau cam asa ceva, iar când a dat cu ochii de mine a izbucnit în plâns ca un copil şi tot ca un copil a scâncit: Scapă-mă!
Am strigat la Jeni să rămână acolo unde e, că se trage , şi ea e mai slabă de inger. De fapt ei îi place sa o strig Jen ca pe eroina aia din filmul Love Story in fine … Da atunci recunosc am vrut să o ţin oleacă mai departe de toată tărăşenia, aşa că m-am intors spre negricios, care aproape ca se scăpase pe el,  si am strigat :
-Stai pe loc, că de nu chem miliţia să te aresteze, terorist nenorocit, şi ţip de trezesc tot cartierul, asasinule!
Asta a pus capac la toate. Vocea abia mi se distingea printre împuşcături, da el era deja pe jumătate mort de frică. S-a trântit în genunchi în faţa mea cu mâinile întinse spre mine, am bani, a schelălăit jalnic, ti-i dau pe toti numai scapă-mă, sunt incă tânăr vreau să trăiesc,  scapă-mă ! Ce mai, se vedea pe el de la o poştă cât este de înspăimântat ! Atunci mi-a venit ideea să-l taxez, da trebuia să acţionez repede, ştiam că Jeni n-ar fi fost niciodată de acord , da el nu ştia de existenţa ei, în fine… L-am întrebat sec, cât dă, şi el a tras repede din buzunarul de la piept al gecii de tercot, că am uitat să spun, era imbrăcat cu un pulover, peste care pusese un trening şi geaca, a scos deci un şomoiog de hârtii, cam vreo cinci sute, da se vedea pe ochii lui că mai are. Atunci spun drept, mi-a fost cu adevărat frică, dacă scotea naibii vre-un pistol sau un şiş, ceva, şi muream degeaba ca proasta. M-am liniştit, însă, când am văzut banii şi i-am spus să intre repede sub tejghea, şi să stea nemişcat până o lămuresc pe colega mea, că ea e mai căpoasă şi nu se lasă aşa de uşor şi că ar fi bine să mai aibă ceva biştari pregătiţi, pentru orice eventualitate.
Atunci aveam o tejghea mai adâncă, înfundată, în care băgam tăvile după ce le goleam, aşa că a incăput bine. A rămas acolo mut ca un peşte, poate că o fi şi adormit, ce ştiu eu, până când am bătut cu palma in zinc. Adică nu, mint, am mai vorbit cu el din nou când s-a dus prima oară Jeni la telefon şi atunci mi-a spus cum l-a rănit un glonte rătăcit şi ne-am înţeles ce semnal să-i dau dacă o conving să-l lase acolo până se întunecă  mai tare, da şi el să ţină banii pregătiţi. Lu’ Jeni tot nu mi a venit bine să-i spun când s-a întors şi aproape că m-a umflat râsul, mai târziu, când a rămas cu gura căscată după ce am bătut în masă, dar m-am abţinut, în fine …

moniautor Ionel Mony Constantin

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la cămaşa morţii ( fragment)

Rondel de păpuşar / Rondel nostalgic / Rondel în ultimul ceas

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Rondel de păpuşar

 

Cortina s-a desprins şi a căzut

Dezvăluind privirii indiscrete

Pe-abilul dirijor de marionete

Şi de uimire publicul stă mut

El cu acelaşi zâmbet prefăcut

I-ndeamnă pe naivi să se desfete

Cortina s-a desprins şi a căzut

Dezvăluind ascunsele secrete

Spectacolul e trist şi revolut

Se spun mereu aceleaşi vechi cuplete

Am dat zadarnic banii pe bilete

N-am câştigat atât cât am pierdut

Cortina s-a desprins şi a căzut!

 

Rondel nostalgic

 

Motto: Necunoscuta care  se vindea…

(Ion Minulescu)

 

Iubita mea, adeseori ciudată,

Pierdută-n baruri  lângă o cafea

Cu-o carte şi o ţigară nefumată,

Când ai plecat cu paşi de catifea?

Nonconformista mea stigmatizată,

Că-i fără scop, ironică şi rea

Iubita mea, adeseori ciudată,

Pierdută-n baruri lângă o cafea.

Frumoasa mea prea mult îndoctrinată

De falşi profeţi, sub purpurie stea

Te mai revăd puţin înceţoşată

De-a pururi tandră tinereţea mea

Iubita mea, adeseori ciudată.

 

Rondel în ultimul ceas

 

Avem pentru toate un ceas,

Un ceas când se naşte iubirea,

Un ceas când durerii dăm glas,

Un ceas când ne pierdem cu firea.

 

Un ceas când cătăm un popas,

Un ceas când sperăm mântuirea,

Avem pentru toate un ceas,

Un ceas când se naşte iubirea.

 

Un ceas, doar atât le-a rămas

La cei mari să-şi ducă menirea,

Un ceas sau lăsaţi în impas

Din nou vom porni răzvrătirea.

Avem pentru toate un ceas!

 

autor: Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

 

Tagged with:

Comentarii închise la Rondel de păpuşar / Rondel nostalgic / Rondel în ultimul ceas

Rondel bahic (2)

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Veniti cu toţi, veniţi la cramă

Să ne-afundăm în hrube reci

Veniţi, am pregătit pastramă

Şi vinuri dulci, şi vinuri seci

 

Lui Dionysos să-i dăm vamă

Precum făceau străvechii greci

Veniţi cu toţi, veniţi la cramă

Să ne-afundăm în hrube reci

 

N-avem să dăm la nimeni seamă

Doar n-o să ne-ngropăm pe veci

Veniţi în toamna de aramă

Ştii cum ajungi, nu ştii cum pleci

 

Autor:  Ionel Mony Constantin

 

Tagged with:

Comentarii închise la Rondel bahic (2)

O poveste cu fantome

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 04/11/2011

Căldura toridă a nopţii de august se prăbuşise asupra Eternităţii, ca o continuare firească a unei zile tot atât de fierbinţi. Pe cerul siniliu, îngerul de serviciu răspândise o puzderie de stele strălucitoare, printre care trona, uriaş, mai către răsărit, galbenul de aur al lunii. Eternitatea se afla ca mai toate cimitirele,  la marginea oraşului, înconjurat de un gard  de lemn din care după revolutie ,rămăsese în câteva luni doar amintirea. Aflat în plină campanie electorală, dar şi de teama că hoţii de fier vechi o să-i fure crucea, un edil vremelnic construise în anii următori, pe banii obştii, un gard inalt, din plăci de beton, deasupra căruia fusese instalată o reţea de sârmă ghimpată. Prin ea in fiecare seară, dacă nu era beat, Ilie Gălbează, groparul, lăsa să treacă electrica. Trăgea heblul de la panoul aflat in interiorul camerei administratorului, apoi privea pe geam cum se aprind cele câteva lumini de pe aleea principală şi îşi închipuia cum incepe să se scurgă curentul prin sârme, ca vinul prin gâtul unei sticle. Lua apoi de pe un raft cele două lacăte, unul mai mic de la intrarea în clădire, al doilea cu o toartă cât un covrig, de la porţile principale. Închidea şi pleca acasă. Acum îşi schimbase programul, a doua zi avea inmormântare şi nu dăduse încă, in pământul  ca piatra, nici o lovitură de hârleţ.
Toropit de băutură şi de căldura din timpul zilei, lăsase săpatul pentru mai târziu în răcoare serii. Pe la prânz, după o matură chibzuinţă, adăpată generos cu câteva înghiţituri, din vinul rămas de la o pomenire, se hotărâse să se retragă pentru  odihnă. Cu toate că nu era nici măcar ora două, luă lacătul şi băgându-şi mâinile printre zăbrele încuie poarta.
-Închis pentru, inventar,sughiţă mergând spre sediu, cine are nevoie să mă caute.
Sediul său privat ,cum îi plăcea să-i spună, se afla într-o căsoaie mare, pe jumătate ruinată, fostă în vremuri mai bune cavoul generalului Turtureanu, trecut la cele veşnice incă din timpul Marelui Război, răpus vitejeşte, de gripa spaniolă. Uşa din stejar, altă dată falnică, nu mai avea încuietoare şi se deschidea scârţiind jalnic,  la prima lovitură de picior. Inăuntru rezemate de zid îşi ţinea uneltele, iar mai în spate, trântise un braţ de otavă, cosită cu câtva zile în urmă, peste care aruncase o pătură veche. Mirosul firelor de izmă amestecate printre plante, alungase pe cel persistent de igrasie şi intrând, Ilie oftă fericit când simţi învăluindu-l răcoarea umedă după vipia de afară. Se ghemui, băgă mâna sub iarba jilavă, dibuind după rezervă, o butelcă de trăscău, golită pe jumătate încă de dimineaţă. Fără să se mai ridice o duse la gură şi nu o mai luă până la ultima picătură, apoi se lăsă într-o rână pe aşternut, iar după câteva minute sforăia de se cutremurau pereţii. Se trezi abia după apus, încă mahmur şi se apucă de treabă. Când ceasul de la primărie, începuse să bată miezul nopţii, groapa era pe jumătate săpată.
* * *

Ultimele acorduri se stinseră în depărtare, când în celălalt capăt al cimitirului deasupra unui mormânt proaspăt, începu să se înfiripe, uşor, o boare. La început, trecuse neobservată, pâlpâind şovăielnic, dar crescuse încet, ridicându-se ca un fum alburiu, din ce în ce mai mare şi mai consistentă, până ajunsese aproape de statura unui om. .Scuturându-şi linţoliul pătat de mucegai, de câteva invizibile fire de praf, abia atingând ţărâna , înfiorând cu o boare rece, aerul înmiresmat, se contură o fantomă

Nu avea acelaşi nume ca cel inscripţionat pe crucea povârnită de la capătul mormântului. Arthur, cum i-ar fi plăcut să se recomande dacă cineva l-ar fi intrebat cum îl cheamă, era un fel de homeless, un vagabond în lumea lui, care nici numai ştia din ce groapă ieşise pentru prima oară. Numele şi-l alesese ca o reminiscenţă a unor lecturi de adolescenţă, dintr-o viaţă anterioară, pe jumătate uitată.
După anotimp sau după chef, se muta dintr-un loc în altul, dar de la începutul verii atras de frumuseţea tufelor de crini şi iasomie din vecinătate îşi alesese un domiciliul stabil. Se simţea bine acolo. De pe dealul unde se afla cimitirul dacă zbura puţin mai sus, la înălţimea gardului, îi plăcea să admire, înainte de venirea zorilor, când cerul se înpurpura uşor spre răsărit, târgul adormit în vale Ca să fim sinceri, de fapt dorinţa sa intimă era să treacă dincolo de zid, în lumea mare, unde să bântuie vreo casă părăsită sau ruinele unui castel . Era însă o fantomă de rang inferior, căruia îi era interzisă părăsirea spaţiului sacru şi se mulţumea doar să sperie, când se plictisea, câte un întârziat.  Ştia că toate acestea vor rămâne doar vise de tinereţe şi va imbătrâni, ca o fantomă modestă dintr-o urbe uitată de timp.
Acum însă, unduindu-se cu graţie, plană uşor, până la aleea pricipală unde poposi puţin pe o bancă, mirosi nişte flori vestejite, apoi se ridică şi privi în jur nedumerit.  Ceva nu era în regulă. În afara unor candele stinghere, nicăieri nu se vedea nici o lumină, cele câteva becuri chioare erau stinse.
Iar s-a trotilat beţivul naibii, şi a uitat să aprindă lumina, scrâşni furios, clănţănindu-şi  cei câţiva dinţi rămaşi în gura ştirbă. Îl plăteşte statul degeaba .
Nehotărât încă de ce avea să facă, Arthur îşi flutură mânecile largi şi îşi drese glasul:
– Bu-hu-huuuu! se auzi vocea sa în contra-alto, străpungând liniştea a tot stăpânitoare.
– Bu-hu-huuu! îi răspunse ca un ecou , vocea răguşită a Salomeei, bătrâna bufniţă care locuia in turla clopotniţei, supărată că fusese trezită din somn. ..
Pe boltă, luna şi stelele îşi continuau periplul nocturn. Un camion pufăind asmatic, urcă şoseaua în pantă şi dâra farurilor mătură pentru câteva minute cerul. Zdrăngănindu-şi remorca, trecu însă prea repede ca Arthur să ajungă la timp pentru a-şi face reprezentaţia de seară
Se hotărâ să dea un tur pe la poartă, dar o găsi închisă. Zgâlţâi gratiile, curiozitatea îl rodea, dorea nespus să scoată măcar pentru o clipă capul afară. O luă haihui de-a lungul zidului, prin iarba umedă de rouă.
-Au! făcu speriat, deşi nu simţea durerea, când, călcând pe dinţii unei greble aruncate aiurea, coada îl lovi în frunte
Cine o fi prostu’ , care...dădu să exclame, dar se opri înţepenit. La câţiva paşi distanţă, aşezat pe marginea gropii, cu spatele spre el, lângă hârleţul murdar de lut,Ilie Gălbează terminase de săpat.
* * *
Cu toate că nu putea să fie auzit, Arthur se apropie  pe vârfuri, aproape să-l atingă. Între el şi gropar era o mai veche duşmănie, despre care, ce-i drept, cel de-al doilea nu ştia nimic. Resentimentele se adunaseră în timp şi porniseră la început de la nişte fleacuri. O dată, primise în plină faţă o lopată de pământ, când se aplecase nevăzut, curios, să vadă mai bine nişte oseminte pe care acesta abia le dezgropase. Altă dată fusese cât pe ce să-l strivească,când trântise brusc uşa de la sediu în timp ce se strecura afară. Îi prinsese poalele  giulgiului şi rămăsese aşa dârdâind sub ploaia rece de toamnă, până către ziuă când acesta catadicsise, în sfârşit, să iasă afară
Toate ca toate, dar capacul îl pusese incercarea sa de fugă. Arthur se căţărase pe gardul abia terminat, decis să evadeze cât mai era timp, dar îşi agăţase ectoplasma în sârma proaspăt instalată .Când Ilie dăduse drumul la curent, simţise cum i se face”pielea găină”, devine fosforescent, iar şocul îl aruncase in interior, într-o roabă uitată, plină cu mortar.
Ce-i drept nu păţise mare lucru, dar de ruşine stătuse ascuns în turlă lângă Salomee, care îl curăţase pigulindu-l cu grijă, timp de o săptămână. De atunci rămăsese cu o teamă groaznică de curent şi o ură profundă faţă de cel pe care îl considera vinovat de toate necazurile sale. Venise acum momentul să-l sperie de moarte. Îşi intinse mâinile descărnate şi îşi lipi palmele de spatele său
* * *
Groparului nu-i era frică de fantome.
Dele dracu’ este şi ele un fel de oameni care a fost,  obişnuia uneori  să-i spună unui prieten mai temător, care îl ajuta din când în când să foreze,dacă solulul era prea tare.  Numa’ fraierii se teme de stafii! Când le vezi,cel mai bine e să le laşi în boii lor !
Il zărise pe Arthur dând târcoale prin împrejurimi, dar îşi continuase treaba. Mai la adâncime pământul se dovedise a fi reavăn şi săpatul mersese cu spor. L-a observat cum se apropie tiptil, ba chiar s-a bucurat simţindu-i degetele reci ca gheaţa, răcorindu-i piele transpirată . S-a amuzat tăcut, când şi-a executat numărul macabru plutind în jurul său întins pe spate, cu mâinile pe piept, şi a râs şi el, pe muţeşte când, luând culoarea putregaiului, a hohotit sinistru , rotindu-şi ochii roşii ca doi cărbuni aprinşi.  S-a ridicat însă la timp, înainte ca acesta să-i dea  un brânci în groapă.
Strigoi fără minte, i-a aruncat peste umăr, îndreptându-se şovăielnic spre Administraţie. Acolo, în cenuşa vetrei unei sobe de teracotă, ţinea ascunsă rezerva de lux.

*  *  *
Rămas singur după eşecul suferit, Arthur se înverzi de ciudă. Porni furios spre gard, proferând cele mai negre blesteme, hotărât să -şi ia lumea în cap, odată pentru totdeauna .
Prin fereastra deschisă, Ilie îl văzu cum incepe să se caţere pe zid. Când ajunse la reţea, întinse o mână, trase heblul şi restabili contactul.
-Ei nici chiar aşa,mormăi  printre înghiţituri, sorbind din sticla de vodcă. Râdem, glumim , dar nu părăsim incinta!

 

autor Ionel Mony Constantin 

Tagged with:

Comentarii închise la O poveste cu fantome

Rondel torid

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011



E secetă, mi-e inima uscată
Izvoarele iubirii au secat.
Oraşu-i o Sahară asfaltată
În care te mai caut disperat

Şi-n noaptea de căldură dilatată
Mă rătăcesc pe străzi întârziat
E secetă, mi-e inima uscată
Izvoarele iubirii au secat

În care colţ te mai ascunzi ciudată
Privindu-mă cu zâmbet îngheţat
E tot mai cald, din ceru-ntunecat
Mai plouă doar cu stele, câteodată

E secetă mi-e inima uscată.

 

autor Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Tagged with:

Comentarii închise la Rondel torid

Rondelul iluziilor

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011

Din ce-am dorit, din ce-am visat
Cu timpul se alege praful.
La împărat sau la soldat,
La fel le scriem epitaful

Blamăm tot ce-am aplaudat
Reorchestrând din mers taraful.
Din ce-am dorit, din ce-am visat
Cu timpul se alege praful

De vremea noastră indignat
Va scrie istoriograful,
Noi tranzitând nevinovat
Iluzii risipim cu vraful
Din ce-am dorit , din ce-am visat

autor Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Tagged with:

Comentarii închise la Rondelul iluziilor

Interviu cu Eminescu

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 20/01/2011

Îmi plac foarte mult lucrurile de modă veche. Bunăoară, calendarele de perete, acelea cu foi, pe care le rupi una câte una, după care le întorci şi citeşti pe dosul lor câte în lună şi în stele. Te veghează din spatele biroului ca nişte minusculi zei protectori ai grijilor tale cotidiene, cu câte o filă precaut îndoită, să nu uiţi vreo aniversare sau plata cine ştie cărei datorii. Toate acestea îmi dau parcă un sentiment de confort şi siguranţă, în lumea asta nebună, nebună de legat.
În dimineaţa aceea, după ce am intrat în redacţie, am pus caloriferul în priză şi am deschis reşoul, o relicvă moştenită de pe vremea bunicii. M-am aşezat apoi pe scaun în spatele biroului şi am dat drumul la calculator, care s-a deschis oftând. Până şi Pentium-ul meu, un amărât de second-hand, era vechi şi se mişca lent, într-un ritm de vals boston, tocmai după gustul meu. În cap aveam o amestecătură de gânduri, o varză de idei murată, cu nădejde, în trăscău, şi toate se învârteau în jurul unui singur punct: interviul.

Mai erau câteva zile şi, dacă nu-l făceam, mă făcea patronul ziarist freelancer, liber de contract, adică ce să o mai dau cotită, mă dădea afară. Şeful închisese deja câteva redacţii din reţea, eu mai supravieţuisem, doar pentru că acceptasem să lucrez singur, după ce colegii mei mai tineri părăsiseră la timp corabia. Devenisem, astfel, un factotum, un fel de fată în casă, pe care nu o mai alungi, acum în pragul pensiei, pentru că ţi-e milă.Cu două săptămâni în urmă, în ajunul anului nou, ne trimisese la toate redacţiile din provincie un mail comun: ,,Până la jumătatea lui ianuarie îmi daţi fiecare câte un interviu-bombă, cu unu΄ mare, da΄ mare de tot, la alegere liberă, altfel vă trec pe linie moartă, dead line”, îşi etalase el cunoştinţele de engleză.
Javra ştia ce face, dacă fiecare din cei vreo şapte, opt disperaţi care mai rezistam prin redacţii reuşea să-l obţină, avea un serial, pe care îl putea publica, moca, în fiţuica lui ordinară care şi aşa era în cădere liberă. Acum însă, la început de an, cu toţi barosanii plecaţi în vacanţă, interviul părea aşa un fel de fata morgana. Stăteam, aşadar, proţăpit cu ochii pe desktop, apa începuse să bolborosească în cafetieră, am dat klik şi pe ecran a apărut setat nenorocitul ăla de mail, pe care îl învăţasem pe dinafară, cu tot cu întrebările-ghid înşirate sub el. Am întins mâna după cană, am pus două linguriţe de ness, peste care am turnat apa fiebinte şi un deget de rom. Nu era chiar reţeta adevărată, dar mergea. Calculatorul a emis un bing sonor; m-am uitat jos în colţ, era un mesaj de la boss; l-am trimis, printre dinţi, în măsa şi atunci mi-am amintit de calendar. Nu mai schimbasem foile de câteva zile, de fapt, de când nu mai dădusem deloc pe aici, umblând aiurea după pui de cuc. Le-am rupt una câte una; ajunsesem la ultima, cea cu data fatidică, cincisprezece, când a intrat el.

Eram întors cu spatele,aşa că nu l-am auzit ciocănind,mai bine zis l-am simţit când era deja înăuntru
Garsoniera unde aveam redacţia dădea în stradă: coborai câteva trepte şi ajungeai direct pe trotuar. Am auzit doar zăpada scârţiind şi, prin uşa întredeschisă, a năvălit de afară gerul iernii, iar învăluit într-un nor de abur, el.
Nu l-am recunoscut de prima dată. La început chiar l-am confundat cu unul din ăia care sună pe la toate uşile după ajutoare. Era îmbrăcat neglijent, cu un palton lung, destul de ponosit, un fel de anteriu cu gulerul de blană, ciupit de molii, peste care avea înfăşurat în jurul gâtului un şal mare închis la culoare. Nu purta căciulă şi, în pletele părului negru care îi încadrau figura, gerul ninsese cu fulgi de promoroacă. Era prea tânăr să fie un cerşetor obişnuit, iradia aşa un fel de frumuseţe interioară, având pe buze un zâmbet uşor schiţat, misterios şi calm, abia întrezărit de sub mustaţa groasă, îngălbenită de tutun. Am vrut să-i spun că a greşit intrarea, dar intuindu-mi parcă intenţia, mi-a oprit-o cu un gest domol. Şi-a scuturat încălţările lovindu-le una de alta şi mi s-a adresat cu o voce joasă melodioasă:
-Am venit pentru interviu, trebuie să mă ştii dumneata, mă numesc Eminescu, Mihai Eminescu.
Am rămas realmente cu gura căscată. Brusc, mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi mi-am dat seama de unde îl cunosc pe omul din faţa mea. Fi-re-ai al naibii de prost care te mai şi pretinzi absolvent de filologie, mi-am spus, cum de nu ţi-ai dat seama că e El. Individul semăna perfect, da perfect, aşa ca două picături de apă, cu El – cel din ultima poză, cea de la maturitate care, mie, din nu ştiu ce motive îmi plăcuse întotdeauna cel mai mult. Şi-a ridicat zâmbind ochii spre peretele din spatele meu, ştiam deja la ce priveşte: acolo sus, deasupra calendarului, într-o ramă modestă de brad se afla poza lui.
Mi-am revenit foarte repede. Cea ce mi-se întâmpla era o imposibilitate, ceva de domeniul fantasticului, omul acela nu putea să existe. Eram derutat, eram neliniştit, dar mi-a intuit neliniştea şi, când a început iar să vorbească, ceva aşa ca o pace, o seninătate s-a transmis dinspre el şi m-a învăluit. Vorbea o românească frumoasă, cu iz arhaic, aşa cum îl mai auzisem în copilărie pe bunicul, dar uneori, cuvintele i se mlădiau dulce, moldoveneşte, ca în nordul Bucovinei
Cine e, îmi ziceam în gând febril, poate-mi face cineva vreo farsă, sau e o sosie de-a lui care umblă de colo-colo, travestit, ca să strângă bani, ori vrea să se angajeze; parcă a pomenit ceva despre un interviu. M-am hotărât atunci să intru în jocul lui şi să aflu cine este cu adevărat. M-am ridicat, i-am tras un scaun în faţa biroului şi l-am invitat ceremonios să se aşeze:
-Vă rog să luaţi loc, Maestre!
Nu s-a dezbrăcat de palton; l-a descheiat doar la nasturi, atât cât să i se vadă sacoul, acelaşi cu cel pe care i-l ştiam din poză, şi şi-a aşezat şalul pe spătar.
-Lasă, Maestre, mi-a spus cu o grimasă uşoară de dezgust, suntem jurnalişti amândoi, mie spune-mi bădie Mihai, la fel ca prietenul meu, Ionică, diaconul de la Humuleşti.
S-a oprit puţin rotindu-şi ochii împrejur, a inspirat adânc şi a zâmbit şăgalnic. Ştiam ce-şi dorea, aşa că i-am luat-o înainte. M-am aplecat şi am scos din dulăpior farfurioarele, două ceşti şi scrumiera pentru musafiri. O ţineam acolo pentru orice eventualitate, eu nu fumez,şi acum eventualitatea apăruse. În timp ce îşi aprindea ţigara, bineînţeles o Regală RMS*, i-am turnat cafeua. În timp ce inhala aburii fierbinţi, m-a întrebat:
– E de-a noastră, nu-i aşa? a spus, apoi citindu-mi nedumerirea din ochi a precizat, adică de-a coservatorilor, din care bea şi conu Alecu.
Mi-am dat cu palma peste frunte, parcă ce era aşa greu de înţeles: cafeaua cu rom Jamaica, preferata lui Maghiloman, liderul consevator*, îi plăcea şi lui.
A tras un fum, a gustat din ceaşcă şi a strâmbat uşor din nas.
– Ai făcut-o cu ness, aiasta nu se poate, e o impietate, voi cei de astăzi aţi pierdut savoarea lucrurilor bune.
– Iertaţi-mă, Maestre, adică bădie, i-am spus, dar el mi-a luat vorba din gură:
– Hai să facem interviul, că, uite, acum e seară şi eu mai am încă de muncă la ziar, la ,,Timpul”, să văd dacă o ieşit bine corectura.
Mă băgase din nou în ceaţă, care vasăzică, venise într-adevăr pentru interviu. Chiar nu ştiam ce să-i răspund, dar el a continuat, vorbind mai accentuat moldoveneşte:
– Uiti ci-i, drăguţă, nu eşti mătăluţă jurnalistul care are de făcut un interviu cu cineva cunoscut? Poftim, pentru aiasta sunt aici. Pune întrebările, da΄ nu multe, şi eu am să-ţi răspund, restul adaugi de la matali. Şi, musai, să fie cu politică fiindcă eu cu asta mă ocup; eu fac jurnalism politic.
M-am întors neîncrezător spre calculator, am tras tastatura, dar el a făcut un semn dispreţuitor cu mâna şi m-a oprit:
– Lasă dumneata măgăoaia ceea şi întreabă-mă, iar eu am să-ţi răspund şi ai să vezi că ai să ţii minte ce spun, fără să scrii.
Am început să-l întreb şi totul a curs apoi ca într-un vis. Apa fierbea în cafetieră, odată şi-a pregătit chiar el cafeaua singur, fuma, ţigară după ţigară, uneori se încrunta, dacă întrebarea i se parea mai incomodă, sau ţinea un ritm nevăzut bătând uşor cu degetele pe marginea biroului. Din când în când, vorbea ritmat ca şi cum ar fi recitat versuri, alteori răspunsul era scurt şi tăios ca o lamă de brici. Dialogul nostru a fost un regal, un adevărat duel verbal, din care ieşea mereu învingător. L-am luat întâi mai pe departe, dar el a demarat în trombă.
– Aţi fost întotdeauna un înpătimit al istoriei naţionale. Cum vedeţi trecutul nostru, raportat la prezent? Rspunsul a fost neaşteptat de dur, dar nu-mi închipuiam încă ce avea să urmeze.
– De aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii.*..
Am parat atunci cu o altă întrebare:
– Să ne detaşăm de trecut şi să privim doar în prezent: cum îl vedeţi dumneavoastră? Mi-a răspuns în aceeaşi manieră, dar în doi peri, într-un stil mai elaborat:
– Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii, / Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?
– Mulţi cred că vinovată de această situaţie este clasa politică,vă rog să-o caracterizaţi în câteva cuvinte:
– Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii./ Măşti cu toate de renume din comédia minciunii./Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
– Unii cred că de vină ar fi, de fapt, parlamentarii, aleşii naţiunii care… A trecut peste întrebare parcă fără s-o audă, vorbea ca şi cum ar fi fost în transă:
– Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidire Sfintei Golii. / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Îl ştiam antiliberal, aşa că i-am dat apă la moară:
– Să ne referim puţin şi la partidele politice. Despre liberali, ce părere aveţi? Mi-a dat răspunsul la care mă aşteptam:
– Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, / Ce îşi râde de aste vorbe îngânându-le pe ele.
Cînd l-am întrebat despre cei aflaţi la putere, mi-a dat un răspuns extrem de violent. Ridicat în picioare, cu ochii în flăcări, cu o mână întinsă într-un gest acuzator, mi-a părut, pentru o clipă, un tribun roman, adresându-se în for mulţimii. A fost de la început drastic:
– Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi? A continuat să peroreze minute în şir, după care, brusc, a devenit calm şi s-a aşezat la loc întrebându-se retoric:
-Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
A stat tăcut câteva minute, părea epuizat de efort. Aerul dinăuntru devenise aproape irespirabil, aşa că, atunci când m-am ridicat şi am deschis uşa, valul de fum a ieşit ca un nor ceţos risipindu-se în aerul geros de afară. Trecuse de ora zece seara şi puţinii trecători întârziaţi pe stradă, grăbeau paşii alungaţi de frig. Un câine care dormea încolăcit pe prima treaptă,m-a privit o clipă, a dat anemic din coadă, apoi a închis iar ochii. Am luat o gură de aer proaspăt, am tras uşa şi m-am întors spre el.
Se mai înviorase după clipa de slăbiciune prin care trecuse şi m-a îndemnat cu capul să reluăm interviul. Cafeaua se terminase demult, sticla de rom îşi dăduse duhul într-un colţ şi bădia a mototolit nervos pachetul din care scosese ultima ţigară. Au mai urmat câteva întrebări de încălzire fără importanţă, apoi am schimbat din nou registrul. S-a înviorat abia când l-am întrebat ce crede despre noii îmbogăţiţi, pe care i-a taxat fără milă, in corpore:
– Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă, / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi când fraza lustruită nu mai poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei nu este aşa?
Ultima întrebare i-am pus-o despre tinerii care părăsesc masiv ţara fără să se mai intoarcă Se gândea la cu totul altceva, când mi-a răspuns, dar chiar şi aşa cuvintele sale au sunat sarcastic:
– O, te-admir, progenitură de origine romană!
Aş fi vut să-l mai întreb dacă întrevede vreo soluţie pentru viitor, dar s-a ridicat brusc, a încheiat abrubt paltonul şi-a înfăşurat şalul în jurul gâtului şi a ieşit tot aşa de silenţios precum intrase. L-am privit din pragul uşii cum se depărtează în noapte. A făcut câţiva paşi şi s-a întors pe jumătate fluturându-şi o mână în semn de rămas bun. Mi s-a părut că îl mai aud mormăind: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne,… apoi silueta i-a fost înghiţită de întuneric.
În timp ce închideam  uşa zgribulit, am auzit ceasul, din turnul bisericii catolice, bătând miezul nopţii.
*RMS- Regia Monopolurilor Statului
*Alexandru Marghiloman(1854-1925), lider politic conservator, creatorul cafelei care îi poartă numele
* Toate răspunsurile,reprezintă versuri din Scrisoarea a –III-a

autor Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Tagged with:

Comentarii închise la Interviu cu Eminescu

SCHENGEN

Posted in Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos, sub ploaia măruntă de noiembrie care începuse să se cearnă, odată cu lăsarea întunericului. Piciorul drept îi alunecă pe o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:
– Merde! Are aproape 200 de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.
Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului, şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă aMarseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.
Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul luminat de reclame. Vitrinele câtorva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la Galeriile Lafayette câţiva senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele. Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau aproape 200 de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou…
Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse el cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul. Des emigrants, nişte cerşetori îi răspunsese el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului, acum în preajma sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară.
Se uită înprejur, atent la pulsul străzii, şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii, reclama aducea aminte tuturor sărbătorile care se apropiau cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.
Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de ploaia care îşi îndesise stropii. Îşi stângeau amândoi boccelele, aşezate într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând. Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar, şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !

artist Cristian Hermeziu

Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia rămase cu mîinile căzute pe lîngă trup, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu la faţă, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:
– Nous sommes des refugiés palestiniens, pauvres, sans patrie, sans maison, sans…
Jean Pierre Melon, se edificase deja cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:
– Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration Illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens, vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă
– Vos papier s’il vous plaît, actele, îl somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa îi făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi făcu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.
Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis… Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.
– Deux cents, pas d’argent encore, îi spuse în franceza lui poticnită.
Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.
Maşina îl lăsă la maginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate, întoarse cheia în broască şi intră. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare, scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă găsise un serviciu uşor.
Luă din servietă sticla de turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un P.S. la scrisoarea abia terminată.
„Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători două sute de euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.”
Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene… România.

autor Ionel Mony Constantin, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Comentarii închise la SCHENGEN