Arhiva revistei literare Faleze de piatră

cămaşa morţii ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Toate întâmplările care urmează, cu excepţia finalului, au fost povestite de martori oculari aşa cum şi-au amintit, imediat după evenimente sau mai târziu , în scris sau în discuţii particulare, unor prieteni sau unor persoane oficiale. Nici una din relatări nu a avut caracter de mărturie şi nici nu a existat vreo  înregistrare video sau audio care să confere garanţii privitor la autenticitatea lor. Finalul mi l-am imaginat eu .

* * * *

Sanda a bătut scurt cu palma în tabla zincată a tejghelei şi apoi a aşteptat. Dedesubt s-a auzit un fel de scâncet, apoi o foială de parcă un câine şi–ar fi aranjat culcusul acolo, dar zgomotul a încetat rapid când am întrebat ce se aude, şi în magazin s-a instaurat din nou tăcerea. Eram prea obosită ca să-i mai dau atentie, aşa că am tăcut şi eu preocupată doar de nenorocirea de afară. În depărtare se auzea canonada de la televiziune si, din când în când, pe cerul plumburiu al serii, gloanţele trasoare luminau ajunul Crăciunului ca nişte artificii ale morţii.
De-a lungul străzii, lipite strâns de ziduri, se furişau siluete cu brasarde tricolore. Una dintre ele s-a oprit brusc, scrutând atentă ferestrele de la etajele superioare ale blocului din intersectie, a dus o armă la ochi şi pielea mi s-a aricit asteptând detunătura. Am stat câteva secunde cu ochii închisi, dar nu s-a intâmplat nimic, am auzit doar cum cineva i-a strigat cu o voce groasă să plece, că locul e curat . I-am întredeschis şi am răsuflat uşurată. Filtrate printre gene am zărit imaginile străzii, care continuau să se deruleze calm, prin dreptul vitrinei fără perdele, ca pe ecranul unui televizor imens . De -ar aduce odată pâinea aia, mi-am zis, e mai rău acum de când o dau la liber, mi-am continuat gândul, şi atunci am auzit din nou palma Sandei plesnind sec pe metal ca o împuşcătură. Are mâna plină de ghiuluri, tâmpita, mi-am spus, nu le-a lăsat acasă.  Eram nervoasă, am deschis gura s-o cert să nu mai facă atâta zgomot, dar am rămas cu ea aşa, căscată de uimire
De dedesubt, din obscuritate, mai neagră decât în realitate, pe fondul halatului alb al Sandei se ridica şovăitoare o mână. Ţinea strâns între degete o hârtie sau poate două de o sută de lei, de unde mă aflam nu se vedea clar, recunoşteam doar vag chipul uscăţiv al Bălcescului privind indiferent la Revoluţie.
-Mai trebuie, a orăcăit Sanda, cu vocea ei imposibilă, ceva între scârţâitul unei uşi neunse si scrâşnetul unei pânze de bomfaier.
-N-ajunge, a repetat, dupa ce a evaluat scurt, cu un ochi expert, oferta.
Mâna a schiţat timid un gest de refuz, dar Sanda a fost necruţătoare:
-Dă şi ceasul !
Braţul a dispărut rapid sub tejghea şi din nou am auzit de acolo foiala şi scâncetul acela de câine bătut. N-am mai putut răbda şi mi-am dat drumul:
-Ai înnebunit, am şuierat printre dinţi supărată. Nu mai ai pic de minte în capul tău ăla sec sau ţi s-a urât cu binele ! Când dracu a mai apărut si ăsta pe care-l jecmănesti, că doar n-am văzut pe nimeni intrând şi har Domnului suntem aici amândouă, singure, de la doisprezece de când am preluat tura.
– Te pomeneşti că or fi mai mulţi, am adăugat, fulgerată brusc de o bănuiala, dar Sanda a negat dând energic din cap şi a precizat scurt :
– Cam pe la trei când te-ai dus tu la budă !
– De aia mi-ai zis, să rămân înăuntru că se trage, ca să-l ascunzi aici, isterico, am zbierat la ea palidă de furie.
-Să ştii, chiar se trăgea, mi-a răspuns ea cu un calm neaşteptat. Şi să nu mă faci isterică, pe mine care sunt o doamnă, oricât eşti tu de profesoară, că atunci chiar mă apucă pandaliile!
Avea pe faţă un aer de demnitate ridicolă, care mi-a şters brusc toată încordarea făcându-mă aproape să zâmbesc.  Am tras o clipă cu urechea; de sub tarabă nu se auzea nici un zgomot, probabil că celălalt, necunoscutul, asculta şi el cu asiduitate. Hopa-hopa Penelopa, mi-am zis, uite că mi-a aflat secretul, cine dracu m-o fi turnat?
Mă angajasem în toamnă, ca să scap de repartiţie şi să rămân în Bucureşti, la centrul de pâine. Mai bine vânzătoare decât să predau engleza la Răzgâieţii din Deal. Fusese greu, postul era mănos: da, o pilă colo, o mică şpagă dincolo şi totul se aranjase. Dacă nu se întâmplau evenimentele mă suna, probabil, si astăzi papagalul ăla libidinos de la sector să-mi dea întâlnire.
I-am facut semn cu capul Sandei să vină după mine în camera din spate. A ezitat o clipă cu privirea spre tejghea, dar s-a conformat. Mergea mai mult de-a–ndărătelea, întoarsă pe jumătate, fără să scape o clipă din ochi mogâldeaţa ascunsă acolo.
Între timp, însă, a sunat telefonul aşa că m-am grăbit spre birou. Era şefa, mi-a spus că  nu va trimite pâine, e nevoie de ea pentru apărătorii de la METROU, da lumea să stea liniştită că mâine dimineaţă va fi. În orice caz să stăm si noi până se mai întunecă, să lămurim populaţia şi, mai ales, să nu aprindem lumina şi să protejam. bunurile poporului , care acum sunt intr-adevăr ale noastre, a accentuat ea, ridicând vocea pentru a fi mai convingătoare. Şi bla-bla –bla şi din nou bla –bla- bla ,până am sictirit-o în mintea mea, fir-ai a dracului de securistă cu curu tău gras cu tot, care ne crezi nişte toante sau nebune, care n-au auzit de teroriştii cu arme care trag după colţ şi te ochesc din toate poziţiile.  Am aşteptat însă liniştită să termine, i-am trântit un Să Ne Trăiţi Sefa Am Înteles şi am inchis. După ce am pus telefonul in furcă, m-am intors spre Sanda, dar ia-o de unde nu-i ! Rămăsese tot dincolo ca un păianjen nesătul care se teme să nu-i scape din plasă victima.
M-am apropiat cu precautie de uşa biroului. care acum era inchisă, e mâna Sandei mi-am zis, şi mi-am lipit urechea de ea . Până atunci nu-mi trecuse nici mie prin cap si nici lacomei ăleia nesătule că cel de sub tejghea putea fi un terorist. De dincolo se auzeau, zgomotele unei discutii aprinse. De fapt vorbea mai mult Sanda, vocea ei spartă se distingea cel mai bine, intreruptă din când în când de tonul plângareţ al celuilalt, pe care îl ascunsese de mine . Am stat un moment şi am reflectat, apoi m-am decis să intru, trebuia totuşi să clarific odată lucrurile, aşa că am stins lumina, am apăsat uşor clanţa şi am întredeschis încet uşa . În magazin era aproape întuneric, se mai distingea doar halatul Sandei, ca o pata deschisă de culoare, aplecată deasupra unei pete mai intunecate .

* * * *
Jeni era la baie când a năvălit negriciosul în magazin. De fapt era la budă ca să-şi schimbe vata, da aşa îi place ei să se fandosească- ”la baie”, că vezi, tu, sună mai intelectual. Adică, eu oi fi vreo proastă dacă spun „budă”! Dar sa lăsăm asta, în fine… când a trântit uşa de perete şi a intrat, aproape că m-am speriat şi doar nu sunt vreo fricoasă. Era un ăla mic şi indesat, cu părul creţ, leoarcă de sudoare. Se albise la faţă, de frică, incât din tuciuriu cum era devenise cenuşiu. Avea sânge pe mâini, şi când a dat cu ele pe obraji, să-şi şteargă lacrimile şi- l-a intins peste tot. Ce mai era de groază !
A pătruns brusc, tocmai când se trăgea in intersecţie, aiurea –n tramvai , fusese rănit , chiar astea au fost primele lui cuvinte, când a deschis uşa: „Sunt un ranit al Revolutiei”, da atunci nu stiam tot adevărul, în fine… A început apoi să bâiguie despre cămaşa unui mort, sau cam asa ceva, iar când a dat cu ochii de mine a izbucnit în plâns ca un copil şi tot ca un copil a scâncit: Scapă-mă!
Am strigat la Jeni să rămână acolo unde e, că se trage , şi ea e mai slabă de inger. De fapt ei îi place sa o strig Jen ca pe eroina aia din filmul Love Story in fine … Da atunci recunosc am vrut să o ţin oleacă mai departe de toată tărăşenia, aşa că m-am intors spre negricios, care aproape ca se scăpase pe el,  si am strigat :
-Stai pe loc, că de nu chem miliţia să te aresteze, terorist nenorocit, şi ţip de trezesc tot cartierul, asasinule!
Asta a pus capac la toate. Vocea abia mi se distingea printre împuşcături, da el era deja pe jumătate mort de frică. S-a trântit în genunchi în faţa mea cu mâinile întinse spre mine, am bani, a schelălăit jalnic, ti-i dau pe toti numai scapă-mă, sunt incă tânăr vreau să trăiesc,  scapă-mă ! Ce mai, se vedea pe el de la o poştă cât este de înspăimântat ! Atunci mi-a venit ideea să-l taxez, da trebuia să acţionez repede, ştiam că Jeni n-ar fi fost niciodată de acord , da el nu ştia de existenţa ei, în fine… L-am întrebat sec, cât dă, şi el a tras repede din buzunarul de la piept al gecii de tercot, că am uitat să spun, era imbrăcat cu un pulover, peste care pusese un trening şi geaca, a scos deci un şomoiog de hârtii, cam vreo cinci sute, da se vedea pe ochii lui că mai are. Atunci spun drept, mi-a fost cu adevărat frică, dacă scotea naibii vre-un pistol sau un şiş, ceva, şi muream degeaba ca proasta. M-am liniştit, însă, când am văzut banii şi i-am spus să intre repede sub tejghea, şi să stea nemişcat până o lămuresc pe colega mea, că ea e mai căpoasă şi nu se lasă aşa de uşor şi că ar fi bine să mai aibă ceva biştari pregătiţi, pentru orice eventualitate.
Atunci aveam o tejghea mai adâncă, înfundată, în care băgam tăvile după ce le goleam, aşa că a incăput bine. A rămas acolo mut ca un peşte, poate că o fi şi adormit, ce ştiu eu, până când am bătut cu palma in zinc. Adică nu, mint, am mai vorbit cu el din nou când s-a dus prima oară Jeni la telefon şi atunci mi-a spus cum l-a rănit un glonte rătăcit şi ne-am înţeles ce semnal să-i dau dacă o conving să-l lase acolo până se întunecă  mai tare, da şi el să ţină banii pregătiţi. Lu’ Jeni tot nu mi a venit bine să-i spun când s-a întors şi aproape că m-a umflat râsul, mai târziu, când a rămas cu gura căscată după ce am bătut în masă, dar m-am abţinut, în fine …

moniautor Ionel Mony Constantin

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru cămaşa morţii ( fragment)

%d blogeri au apreciat asta: