Condiţie unică

şi m-am făcut mic, mic de tot;
omul mă întrebase cu speranţă despre condiţia
de poet,
îmi argumentase că a citit sute de cărţi,
comentarii ale marilor critici,
că toate acestea îi dădeau sens vieţii şi înţelegerea lucrurilor.
aştepta doar mica scînteie ce lămureşte
asemeni mîntuirii.
spera că omul cu cearcăne o ascunde precum secretul
întîlnirii cu alte lumi.
şi m-am făcut mic, mic de tot;
aşteptam să mă calce aşa cum ai zdrobi o insectă respingătoare.
s-a aplecat, m-a scuturat de praful neputinţei,
m-a împachetat în batistă.
de atunci mă poartă în buzunarul cămăşii.

 

autor Liviu-Ioan Muresan

pictura Nick Sava

La Nicula

   Era o generozitate din partea mea să circul cu personalul Bistriţa-Dej. Mă priveau toţi cu o cătare de ochi, apoi se făceau că îşi văd de treburile proprii. Tipul de pe scaunul dinaintea mea mesteca gumă şi murmura cuvinte neînţelese. Alex m-a tras de mînecă cum ar spune un secret. Am intrat în joc şi m-am prefăcut atent. Tata, mi-a zis, nenea recită o poezie de-a ta. Cum aşa, l-am întrebat. Aia cu Hristos a înviat.
Eram pe la Şieu Măgheruş, aici copiii se distrează, şi noi sîntem măgăruşi zic. S-au urcat două doamne, între două vîrste, pline de bagaje. Mergem la Nicula, s-au scuzat. Stăm două zile şi e tare greu. Dar venim acasă pline de speranţe şi vindecate de egoism. Două staţii am tot discutat despre egoism. Încercam să fiu convingător, citam diverse personaje istorice, ele zîmbeau oarecum binevoitoare. Abia pe la Reteag s-au destăinuit. Erau profesoare de psihologie la Liviu Rebreanu. Ne place să hîrjonim oamenii pe tren, trece timpul mai repede. Dar cu dumneata chiar a fost interesant. Ne-am pliat pe subiect.
               Încă se mai pliau pe locurile libere ultimii urcaţi. Pe hol, un grup gălăgios găsi de cuviinţă să tacă. Şi asta pentru o clipă. Apoi începură să cînte pricesne şi alte melodii religioase. Pe la Dej-Triaj se auzi o melodie ce-mi atrase atenţia. Atunci tipul din faţa mea se ridică în picioare. Nu eram sigur, îmi spuse. Tu eşti autorul! Trenul opri la Dej-Călători. Am coborît în grabă, oamenii din vagon aplaudau.
Copiii salutau trenul, călătorii. Pentru ei doar plimbarea, pentru mine…tăcerea

 

autor Liviu-Ioan Muresan

Tremurul

 

Tremurul acesta îl duc de la începuturi. Nu l-am perceput
decât foarte târziu, atunci am ştiut că toţi oamenii
îl poartă de la naştere. Şi dincolo de moarte.
Pentru că mai apoi l-am simţit, în fiinţe, clădiri,
în pământ şi în astre.
Tremurul se poartă de toate câte există
ca un dat.
Şi toate vibraţiile compun melodia.
Şi cine ascultă aude şi înţelege.

 

autor: Liviu-Ioan Mureşan

http://cititordeproza.ning.com/profile/LiviuIoanMuresan

 

Ion Bistriţeanul

Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii. Mama avea obiceiul să mă sperie, cînd făceam cîte o trăznaie, că vine miliţia şi mă duce la şcoala de corecţie. Aşa că acceptam corecţia pe care mi-o aplica ea. O bătaie zdravănă. Plîngeam cîteva minute, apoi fugeam afară şi o luam de la capăt. Eram un copil firav, scund şi slăbuţ, o dovadă vie a ineficienţei familiei decăzute. Prin mine se oglindea un tată beţiv, un trîntor ce stătea zilnic la taclale prin birturi, acceptînd pomana celor mai avuţi dar apropiaţi decadenţei spirituale. El nu mă speria cu miliţienii, mă bătea rar, dar cînd o făcea lăsa urme adînci. În clasa a patra am stat aproape un trimestru în spital. Am scornit o minciună, cum că am căzut de la etajul al doilea pe casa scării, cum am stat cîteva ore inconştient pînă ce m-a găsit o vecină şi a chemat salvarea. Profesorii bănuiau, prietenii bănuiau, bunicii ştiau, dar conspiraţia era singura realitate a vieţii mele.Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii şi nu am avut de-a face cu ei. Cu atît mai mare surprinderea cînd au bătut la uşă. Ştiam că nu sînt un infractor, că nu au motive serioase să mă caute. Această incertitudine îmi crea frisoane, temerea că undeva, cîndva, o altă parte a personalităţii mele a săvîrşit infracţiunea. Timp de o clipă mi-am creat un scenariu în care eram încătuşat şi aruncat în cea mai întunecată încăpere, pus la zid, biciuit, apoi împuşcat. Şi, pentru ca nimeni să nu-mi cunoască soarta, eram azvîrlit în groapa cu acid.Pe la sfîrşitul lui 1999, cred că era decembrie, o toamnă întîrziată, mă aflam în trenul ce ducea de la Dej la Bistriţa. În compartiment un grăsan adormit sforăia lungit pe bancheta vecină. Cu siguranţă venea de departe. Alesesem vagonul acela pentru că era singurul de clasa a doua în care funcţiona instalaţia de încălzit. În compartimentele alăturate un grup gălăgios de neoprotestanţi ţineau cuvîntări călătorilor. Uneori cîntau. L-am recunoscut ca fiind liderul lor pe un băiat cam la douăzeci de ani. Cînta la chitară şi părea pătruns de siguranţa mîntuirii. I-am cerut o carte de cîntece şi m-am prefăcut interesat. Unii oameni au ochiul format, relaţionează cu multe persoane aşa că tînărul a înţeles imediat încercarea mea. Mi-a întins zece lei şi m-a rugat să îi las în pace. Iată-mă alături de grăsanul adormit. Sforăiturile acestuia mă exasperau. Nu-mi puteam aduna gîdurile. Îmi venea să-l ucid, să iau perdeaua de la geam şi să-l axfiez, apoi să mă liniştesc. Atunci am văzut sticla de apă minerală, pe jumătate goală, am agitat-o bine şi l-am stropit cu ciudă pe piept. Grăsanul a sărit ca ars. Era cu un cap mai înalt decît mine, un monstru gata să sfîşie. Mai bine îl omoram, m-am gîndit.– Ce faci, domnule, chiar aşa de neatent poţi fi? Nu poate omul să doarmă liniştit pe banii lui. Pe unde sîntem?
– Mai avem vreo cincisprezece minute pînă la Bistriţa i-am răspuns, şi am răsuflat uşurat. Cred că a sesizat teama ce mă cuprinse. Zîmbi în timp ce îşi scutura hainele.
– Hai, bine că m-ai trezit. Poţi să bei toată apa dacă ţi-e sete. Mulţam că mi-ai păzit bagajele, în ziua de azi nu ştii cu cine te afli alături. Şi am marfă valoroasă aici. Vrei şi tu?
Scoase o sticlă de doi litri de ţuică şi-mi dădu să gust. După mărgele avea peste 50 de grade. Las-o naibii de apă, mi-am zis şi am luat o gură. Îmi curgeau lacrimile, dar nu am scuipat-o, nu atît din orgoliu cît pentru a nu pierde bunătatea primită în dar. Am coborît împreună şi m-am oferit să-l ajut la bagaje.

 

21, artist Constantin P. Popescu

 

Mihai m-a primit cu bucurie în casa lui. De fapt stătea în chirie într-o garsonieră destul de spaţioasă. Patruzecişipatru de metri pătraţi. Dormeam pe jos, gazda îşi luase mobila cînd se mutase în casa nouă. Doar în bucătărie lăsase o masă, două scaune şi un corp suspendat. Mai era cămara, cîteva rafturi încropite de Mihai pe care ne strîngeam borcanele cu tot felul de rămăşiţe. Vreo patru luni am trăit astfel, din salariul lui de mizerie şi din cele aduse de el de la ţară. Deşi ieşeam zilnic, nimic nu se lipea de mine. Am lucrat cîteva săptămîni pe un şantier spre exasperarea unui inginer simpatic şi destul de tolerant. Pînă a zis destul. M-a plătit pe toată luna numai să plec, numai să tac. Ştiam să mă tîngui pînă storceam lacrimi celei mai împietrite inimi. Dar totul avea un sfîrşit. Am luat banii, destul de mulţumit, m-am îndreptat pentru ultima oară de la şantier spre garsonieră. M-am oprit la un magazin şi am cumpărat cinci sticle de votcă şi un bax de bere la doi litri. Apoi m-am urcat în primul taxi, dînd vina pe greutatea bagajelor. Mihai a rămas surprins, era prima dată cînd aduceam ceva. I-am întins restul banilor. „Sînt pentru chirie”, am zis.
Băutura s-a terminat în cîteva zile. Mai era o damigeană de ţuică, pe jumătate, din aceea pe care o gustasem pe tren. Acum îmi părea oribilă, întreg corpul îmi părea îmbibat cu alcool.
-Hai să lăsam naibii băutura asta, i-am propus. Nu mai avem bani de chirie şi nici de mîncare.
-Tu vorbeşti? Te ţin aici de pomană, nu ai produs încă nimic. Pînă cînd?
-Îţi promit să mă revanşez. Cu siguranţă o să mă revanşez. Cu vîrf şi îndesat. O să-mi găsesc de lucru sau o să jefuiesc o bancă. Sau o să răpesc copilul unui bogătaş.
Eram revoltat, în sinea mea ştiam că vorbesc prostii. Aşteptam o veste de la una dintre editurile la care trimisesem manuscrisul romanului. „Neputinţa precum o ploaie de vară”, mi s-a părut un titlu inspirat. Acum nu mi se mai părea astfel. A trecut mai mult de un an de cînd l-am trimis spre analiză şi publicare. Încă mai speram. Poate zace pe undeva, prin sertar, poate un critic entuziasmat nu a reuşit să-i facă o cronică pe măsură, poate editurile sînt prea încărcate şi scot cărţile în ordine cronologică. Romanul meu stă deja de un an, cu siguranţă urmează să fie editat anul acesta. Nimănui nu destăinuisem secretul acesta, speranţa că voi deveni un scriitor cunoscut, mi-ar fi rîs cu siguranţă în nas, m-ar fi umilit. Chiar şi mama îmi reproşa timpul pierdut pentru punerea unor imbecilităţi pe hîrtie. Chiar aşa le numea, im-be-ci-li-tăţi!
-Da, cu siguranţă voi răpi copilul unui bogătaş! Şi am ieşit pe uşă să mă reculeg.Dădeam să coborîm cînd tren cînd m-a întrebat cum mă cheamă.
-Ioan, i-am răspuns.
-Ioan şi mai cum?
-Ioan şi atît. A tăcut cîteva clipe, apoi m-a întrebat:
-Şi de unde eşti de loc?
-Acum sînt de aici, din Bistriţa.
-O.K. Îţi voi zice Ioan Bistriţeanul.
Niciodată nu mi-a mai pus astfel de întrebări. Îmi respecta intimitatea, poate din cauză că era şi el astfel. Un introvertit. L-am ajutat să coboare bagajele şi ne-am aşezat pe prima bancă. Atunci mi-a propus să stau la el. Am recunoscut că sînt un fugar, că nu am un căpătîi, dar i-am inspirat încredere. Mai degrabă milă şi liniştire, citise cu siguranţă temerile ce le purtam în suflet. Eram un măr cu coaja lucioasă însă plin de viermi. Şi el îi putea auzi cum mănîncă din mine, cum scotocesc tot mai adînc în măruntaiele-mi putrede. L-am urmat precum un maidanez fericit pentru o bucăţică de carne, sau pentru o mîngîiere. Garsoniera mi s-a părut palat, plapuma aruncată pe jos, cea mai confortabilă canapea. M-am simţit norocos.
Grăsanul lucra la primărie, tot felul de treburi mărunte. Zicea că vara udă florile din parcuri, repară bordurile distruse din cine ştie ce pricină, curăţă copacii ornamentali de pe marginea bulevardelor. Iarna îndepărta zăpada de pe străzi şi arunca sare şi nisip să nu alunece maşinile. Era mulţumit de cît cîştiga. Îi plăcea să se laude că are tot ce îi trebuie. Cînd lua chenzina plătea tot. Chiria, gazul, curentul, întreţinerea. Avea şi un televizor color, aşezat pe perchet, şi o antenă cumpărată din piaţă, de la ruşi. O rotea toată ziua prin casă să prindă un post sau altul. „O să-mi iau un amplificator” zicea, o să fur semnal de la vecinii cu cablu şi o să se vadă mai bine decît la ei. Niciodată nu am fost să văd unde lucrează. Nu eram curios, îl credeam.
Rar bătea cineva la uşă. Uneori poştaşul aducea cîte o factură, alteori femeia de serviciu să ceară o găleată de apă. Cunoşteam bătăile acelea, temătoare, rugătoare, parcă doreau să cerşească puţin din timpul nostru fără a dori cu adevărat ca uşa să se deschidă.
Mihai tresări. Trei bătăi puternice în uşă. Se ridică cu oarece greutate şi se îndreptă nedumerit spre uşă.
-Deschide, poliţia! Vocea aceea era un cuţit înfipt în urechile noastre. Mihai a deschis.
-Domnul Mureşan e aici? Un poliţist cu grade sclipitoare pe umeri, cam la un metru nouăzeci, avea în mînă un carneţel şi un pix. Mă făcusem mic, m-aş fi băgat sub pat, sau chiar sub parchet. Eu eram.
Grăsanul amuţi cîteva momente, apoi zise:
– Nu cred că persoana pe care o căutaţi este aici. Mă numesc Mihai, Mihai Cotescu.
-Ştim asta, dar am informaţii că ar locui aici, împreună cu dumneata, un anumit domn Mureşan. Mureşan Liviu.
M-am ridicat alene şi m-am apropiat de intrarea spre hol. De unde, stătea poliţistul nu ar fi putut să mă vadă. Însă nu doream să-i creez probleme binefăcătorului meu.
-Eu sînt, domnule poliţist.
-Plutonier Tudoran, se prezentă.
Cred că am făcut ochi mari, poate tremuram, cu siguranţă eram roşu ca racul. Mi-a zîmbit.
-Te căutăm de ceva vreme. Mama ta a apelat la poliţie. Eşti cel mai curios caz de dispariţie la care am participat pînă acum. Vuieşte întreaga presă, un serial de televiziune, pariuri şi altele. Te-am căutat prin păduri, canale, pe la stînele de oi şi chiar prin bordeluri. Unii ziceau că ţi-ai tăiat venele precum în roman. Şi tu te ascunzi aici, bine-mersi. Mare figură eşti, omule!

autor Liviu-Ioan Muresan 

Vorba unui cal putere

doream să încalec era o dorinţă ascunsă şi nărăvaşă
aşa că i-am prins coama şi am urcat în şa
nu cunoscusem pînă atunci sentimentul de a fi rege
un animal e suficient să-ţi schimbe personalitatea
s-a ridicat pe picioarele din spate
aşteptam  fotografi să imortalizeze înălţarea
cînd am pus picioarele pe pămînt
am redevenit muritor
l-am mîngîiat pe gît şi el a înţeles
pentru cîteva momente
a fost cal de rege.

http://cititordeproza.ning.com/profile/LiviuIoanMuresan

autor Liviu – Ioan Mureşan

Amurg, artist Rodica Sultana

oraşul spînzuraţilor/ Lecţie de viaţă / Între mine şi mine

oraşul spînzuraţilor

pe blocuri spînzuraţii ca la o adunare
atîrnă în tăcere aşteptînd ca cineva să le predice
erau antene într-o vreme
ei le-au luat locul şi emit semnale
direct către inimă
noapte de noapte
precum somnambulii
merg încolonaţi şi se agaţă în ştreang
cei receptivi acelei chemări

dimineaţa ne adunăm pe alei
admirăm priveliştea minunată
şi numărăm

deasupra oraşului nici o pasăre nu zboară
spînzuraţii par tot mai vii

artist Ovidiu Nuţă, Interior

Lecţie de viaţă

Azi am fost la piaţă să cumpăr legume
pentru stîmpărarea foametei ce puse stăpînire pe întreaga familie
trăgeau ăia de mine ca de un arc, să mă întindă
pînă la tejghelele lor.
Mi s-a făcut silă de legume, îmi păreau sîngerii, cu schelet
mirosind a lăcomie şi dorinţe ascunse;
copiii mei, azi nu vom mînca, azi vom învăţa supravieţuirea,
legumele pline de carne nu stau în vitrine
ele miros a descompunere;
copiii mei, noi nu mîncăm sudoarea negustorilor
nu ne hrănim cu vicii
omul trăieşte uneori din cuvinte
şi multe am să vă spun.
Abia apoi vă veţi şterge buzele.

artist Ovidiu Nuţă, Supliciu terapie alternativă 7

Între mine şi mine

În timpul acesta nu am perdele la geamuri
zilele se scurg pe pervaz şi-mi inundă sclipirile
alături de mine stau aliniate ceştile de cafea
păianjenii şi-au făcut plase
să-mi prindă amintirile.
mirosul îmi pare comun, doar zgomotul
mă loveşte ritmic în ventricul,
deschid doza de bere şi citesc nostalgiile.
alături, ancuţa gustă lămîile presărate cu zbierăte
şi plînge,
îmi rod unghiile să gust dezmierdări
ţipetele copiilor trec prin urechi asemeni vertebrelor,
prind masa şi simt
dragostea versului.
aşa alergam desculţ printre verbe
conjugam ura cu necunoaşterea,
aţintit privesc geamurile şi văd perdele,
aud ţipete,
deschid doza şi beau
cafeaua uscată pe căni.

autor Liviu Ioan Mureșan, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LiviuIoanMuresan