Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Sunt bine, întotdeauna bine….

Posted in Proză by Hopernicus on 05/04/2012
  1. Sunt bine, întotdeauna bine

 

Şuşoteam de zor pe carul mare, croşetând stele măreţe care vor apărea într-o zi la tv pe la voi. Fericire pe ici pe colo, prin mine… Explodez de atâta, nici nu ştiu ce să mai fac cu ea, să arunc în voi? Nu mă mai satur să nu contez pentru alţii decât atunci când nu au pe cine învinovăţi pentru mizeria în care se scaldă de bună voie sau pur şi simplu îi invadează singurătatea ori decăderea în tentativa de a-şi depăşi condiţia.
Îmi place al naibii de tare postura în care pozez de cele mai multe ori, nulitate simpatică, da, asta sunt, o nulitate care-şi duce veacul pe filele unei cărţi uitate de prea mult timp, cu care nu mai ai ce să faci, de care te-ai plictisit. Până şi necunoscuţii băgăcioşi de seamă sau în seamă mă încântă, enervându-mă, provocându-mă să-i ignor.
Pe fiecare pagină îmi ridic în slăvi mutra ştearsă de lacrimi. Suport totul cu uşurinţă, de obicei zâmbesc celor care-şi aruncă cuţitele-n mine şi mă nimicesc mai tare. Ţipetele altora fac să tremure fiecare bucată de carne ce stă lipită de trupul meu uscăţiv, dar niciodată nu mi-a venit să trântesc cu ei de toţi pereţii. Calmitate dimineaţa, la prânz şi seara. Mă hrănesc numai şi cu ea. Nu schimb regimul, îmi place stabilitatea, rutina, deşi în fiecare zi mă bucur de ce am făcut ieri sau alaltăieri ca şi cum ar fi prima oară. În cutiuţa mea, frumos aşezată pe atriul stâng, îmi stau paginile cele mai importante: prima oară când m-a părăsit şi am simţit că mor de fericire, ziua în care mi-am luat tălpăşiţa şi-am plecat de acasă – numai lacrimi de bucurie îmi săturau setea şi primul job de care nu am făcut rost niciodată.
Câteodată din prea multă răbdare de care mă îmbolnăvesc îmi vine să plănuiesc uciderea-n masă.

 

  1. Eram Copila Boţeştiului

 

Copila uliţei c-un nuc şi-un dud; a Lenuţei pe care o găseai mereu la poartă croşetând şi atunci când o strigam de pe malul gârlei cu duioşie, îşi împreuna mâinile şi mă învăţa “iepuraşul meu iubit, cin’ te-ntrece la fugit? Ai lăbuţe mititele, ochişori: două mărgele, mustăcioară la guriţă, şi un petec de codiţă”. Eram copila lui Gheorghe, care odată cu moartea Lenuţei începuse să bată câmpii şi să-şi ia rolul de nebun în serios. Aşa m-a depărtat. Acum ştiu că-i aminteam de fiecare dată de ceea ce nu de mult fusese ea. Eram copila naşei Cila, care cum mă zărea ducând căpriţa – pe Mimilica- la cârd, mă striga să-mi dea plăcintă cu mere şi lapte proaspăt.Eram copila lui Cici, o tanti de etnie romă, care în veri caniculare cât ne muncea pământul, cu braţele ei puternice mă lua pe sus şi mă urca în căruţă să nu care cumva să fac insolaţie. Eram copila plopilor, a stâlpilor, ce-mi ţineau de urât, serile când mă întorceam cu Bălan – câinele nostru, alb, lăţos- de la coperativă. Bălan nu mai e, l-au împuşcat. Plopii au rămas tot acolo, gardurile au fost schimbate, nucul tăiat. Pe bunică o tot caut, fără speranţă, să-mi mai citească din  Dumas – cu vocea-i caldă, măcar o dată- la gura sobei.

 

  1. Copila Pădurilor

 

Bunica s-a dus de mult, uneori mai visez că-mi citeşte ca-n vremurile copilăriei. Atât copila bunicii cât şi a pădurilor dese ale Boţeştilor, zic cu o fală de neînchipuit tuturor că, am fost. Nu cred să mai fiu de ceva timp. Şi, Doamne, cât mi-e dor de umbra mânătărcilor, a frunzelor uscate nimicite de paşii mei grăbiţi, de ecoul vocii ce răsuna pretutindeni, şi ea mă aştepta cuminte, strângând măcriş într-o găleată veche, la gura Turcinei. Amestec anotimuri, amestec amintiri, e o grabă-n mine. O grabă de a mă reîntoarce pe meleagurile astea de vis. Nu mă veţi crede dar, acolo unde am copilărit, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene te prindeau puternic de mână şi zburdau alături, imediat ce-ţi scuipai de trei ori locul unde odihniseşi – cumva să elimini ielele din ecuaţie- şi fredonau (fără să rămână-n urmă) Andri Popa. Pârleazuri, buturugi, mărul galben din mijlocul grădinii în care-mi făcusem “casă”, toate astea apar şi dispar la fel de brusc. Fragi, căpşuni, cireşe la urechi, dulceaţă de trandafiri, vişinul pe care singură l-am scuturat când am înaintat în vârstă…îmi duc lipsa.Le duc lipsa. Nici nu ştiu dacă mai sunt. Eram copila tuturor, acum hoinăresc prin lume, ferindu-mă de spini…

 

  1. primă

 

De mult, tare de mult, pe vremea când Feţi Frumoşi urcau pe cai albi  cu stele-n frunte şi porneau spre tărâmuri de vis în căutarea zmeilor, unde de fiecare dată mă visam regină eschimosă, palatul meu fiind un iglu iar renii mi-erau călăuze, ieşi, fricoasă de exterior, o mână de om. Chipul îi era de-o puritate pe care astăzi nu are cum să o recapete. Dacă Vlahuţă ar fi întrebat pe atunci:“Unde ne sunt visătorii?” cu toţii ar fi dat dovadă de lipsa celor şapte ani de acasă şi ar fi arătat-o cu degetul. În ochii ei mari, vedeai marea, muntele şi tot ce mai voiai tu. Nu avea stare şi nu stătea închisă în căsuţa bătrânească din deal, îşi luase la cei cinci ani neîmpliniţi tot soiul de cărţi cu poezii în care ba gândăceii mureau, ba Grivei n-avea picior, aşa i-a venit ideea asta nebună de ai ajuta pe alţii. De ce zic nebună? Fiindcă odată ce atingi vârsta pubertăţii, e cel mai dureros lucru să zâmbeşti după ce alţii ţi-au oferit delicat spini. Îi erau dragi ceilalţi copii, deşi niciodată nu le-a arătat cum e să te-nţepe albina când vrei să adormi în pod, pe fân proaspăt, în zilele ploioase. Şi nici nu a făcut mare caz din asta. Nu şi-a împărţit treburile, nu a lăsat pe nimeni să ude trandafirul din curte, din ale cărui petale se făcea dulceaţă în fiecare an.

Cu cireşe după ureche se fălea-n bălţi şi-şi da bună ziua la fiecare pas. Îi îngrijea pe ceilalţi locuitori ai pădurilor seculare, şi dacă prin minune îşi uita cineva piciorul sub un fag, imediat invoca zeităţi neinventate încă şi refăcea biata făptură cât ai clipi.

A plâns mult la moartea lui Bălan, a plâns draga de ea  şi când i-au îmbătat melcul. Era prin ’96 când încerca să impresioneze prin alunel şi sârbă, au deranjat-o aplauzele şi roşeaţa din obrajii celor mari – care niciodată nu o înţelegeau, ştia clar : lucrurile complicate le pricep doar cei mici, adulţilor le lăsăm ce-i mai simplu şi urât- nu după mult, i-a scăpat cuiva din păhărelul cu ţuică nişte stropi peste cochilia noului ei amic de “şuşoteală” . N-a mai văzut lumina zilei atunci.

5. două

 

Unii zic că n-a copilărit. Unii ştiu că nu ştiu nimic dar îşi neglijează rolul serios dându-şi cu părerea. D-aia n-au interesat-o niciodată ideile altora cu privire la. Şi nu că era arogantă. Îi displăceau tare de tot cei porniţi pe nimicit. Şi dacă ea avea o lume-n care se depărta de toţi, în care siguranţa era la ordinea zile, unde nimeni şi nimic nu o afecta, cum pot “ceilalţi” să mai intre în ecuaţie?

Să vă mai spun despre ea? Nu era superstiţioasă, dar atunci când o buburuză-şi făcea culcuş în vârful arătătorului imediat ştia cumva unde i se află mult iubitul. Sau dacă pisici negre treceau prin faţă, corpul său independent bătea-n retragere de trei ori. De fiecare dată uita să-şi scuipe-n sân.

Dacă trecea o zi fără să se întoarcă din drum, ei bine, aia era ziua ei norocoasă. Aşa şi cu lovitul. Împiedicată, aiurită, “cu capul în nori”, niciodată atentă, dacă apunea soarele şi ea n-avea o vânătaie nouă ori unghiile rupte, n-o vedeai de zâmbet.

Dacă o cauţi în zilele noastre, o găseşti ba citind ziarul în plină stradă fără un chior în geantă, conştientă că dacă va fi să-ncerce cineva s-o fure, nu va pune mâna pe nimic în afara unor cărţi citite şi para şi-un stilou ieftin. Poate, poate, dacă ai noroc, o zăreşti pe lângă Dâmboviţa cu nişte căşti minusucle înţepate în urechi reascultând aceeaşi piesă “Dance me to the end of love”, amintindu-şi de vremuri nu de mult apuse.

 

 

6. Cândva i-a plăcut al naibii de tare toamna. Până a asociat cenuşiul iubirii.

În fiecare toamnă devenea mai mare şi mai mare,  planurile din prima zi de grădiniţă, încă de când jucase toporaşul cu Mugurel (el îşi rupse nasu’; Mugurel era băieţelul unei tanti cu păr ca de oaie şi voce piţigăiată, care locuia exact peste drum de locul în care se strângeau caprele, aşa s-au cunoscut. Trebuia să treci de Lenuţa, să faci dreapta pentru a ajunge la naşa Cila, de unde în treacăt te urcai pe băncuţă şi luai câteva dude să-ţi potolească pofta până traversai desculţă gârla; De Mugurel nu se mai ştie nimic.) aveau să fie finalizate.

(Grădiniţa era peste stradă de coperativă, lângă staţia de autobuz. Autobuz cu care ai ei băteau drumul Piteşti-Boţeşti, încărcaţi cu tot felul de dulciuri – serile, când o găseai privind pe-un geam vechi care astăzi nu mai există)

Revenind la zilele tomnatice, la frunzele amărui care se fugăresc pe la glezne. La pregătirile copacilor de-a poza goi. Odată ce-a ajuns pe la un 14 ani, a spus ea acolo în neştiinţa ei că a aflat cum stă treaba cu sentimentalismele ieftine, cu dulcegăriile, cu prostii d-astea. Să se fi lecuit?

În fiecare zi a ei, de aproape 6 ani, se împart bucăţele pe la fiecare şi se zice crezul.

Oare de ce?

Treptat, treptat

 

autor Bianca Dobrescu 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Sunt bine, întotdeauna bine….

Doi

Posted in Poezie by Hopernicus on 05/04/2012

Doi

 

de foame,
se mâncau între ei

de singurătate,
îşi scuipau degetele la interval de 2-3 secunde

de iubire,
se miroseau şi apăreau din nimic

de dor,
se ghemuiau unul în altul şi se contopeau ca-n poemele siropoase ale mai marilor devenind unul

de bravi ce erau,
din când în când mai tăiau sfoara

apoi rămâneau doi îngeri
prizonieri ai timpului
atârnând unul de altul
neputând trăi solitari

de tristeţe,
îşi activau butoanele pentru ultrafericire

de durere,
îşi rodeau maxilarele veacuri întregi
pân’ ce-şi rosteau rugile şi totul se transforma ca prin minune într-o plăcere ce nimiceşte totul

de credinţă,
descompuneau carul mare şi aruncau cu stele în dumnezei

de uitare,
se aruncau pe-un petic de stea şi se regăseau întotdeauna aceiaşi

la urma urmei poate că nici nu erau îngeri
dar se iubeau cu atâta foc
până deveneau cenuşă
apoi renăşteau ca-n poveşti

autor Bianca Dobrescu

 

Tagged with:

Comentarii închise la Doi

Toma

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/01/2012
introtoma nu a scris despre guvernământ nici nu era sfânt
îşi luase casa-n barcă într-o vară şi fugise-n lume
se îndopa cu minciuni frumoase pentru oameni mari şi da pe gât rachiu de calitateC1
ne găsisem unul pe altul într-o cârciumă asortată cromatic cu acel septembrie din 2011 pe şevaletul unui pictor malefic convis că deţine fiecare atom
cine ştie poate el ne îngrădise de ne simţeam ca peştii din acvariul lui sorescu

C2
ne povesteam nimicurile semnificative pentru alţii unul altuia
şi ne schimbam părul în funcţie de umezeala care ne dădea de înţeles că suntem ai naibii de emotivi şi avem numai sudoare pe frunte
da’ de unde
mâna tremurândă a pictorului ne-arunca-n plete roşu aprins şi luna amară ne urla-n timpane
mai uşor cu zaţul de pe buze îi strigam să nu mai zic de tutunu’ prost
zaţ sorbit de zara cu un pai şi atunci îi ghicea în palmă
„vei avea cea mai frumoasă zi de până acum”
aceeaşi replică zilnic nu o mai înţelegea nimeni

C3

zara pe atunci era cu stoic strigat astfel de mult mai multe ori ca la început
femeie fiind îi închidea gura cu un sărut apăsat cât torentul gravitaţional era dinamizat de gânduri prinse-n ochiuri în mileul la care lucram de zor
gânduri penibile din care luau fiinţă cele mai ciudate iubiri irealizabile
ideea de iubire o întorceam pe toate părţile şi voiam să-mi uit capu’-n nori cartonaţi dn portretul ăla-n lucru la care lucram astă iarnă
portret abandonat căci un orăşel de hârtie nu pasionează nici plozii vecinilor
care se uită pe furiş în miezu’ nopţii la pozele alea neneorocite încă de când mă mai simţeam frumoasă şi lefteră ca şi acum
aruncându-mă pe diafilm
urma să-mi iau rolul de văduvă neagră în serios şi amin cu ei
pomeni mâncare moca

C4
cum s-au văzut am ştiut că trebuie să-l îndepărtez pe stoicul meu
croiam destine proaste fără finaluri fericite şi mă apuca mila
îl jeleam pe biet aşteptând un ceva
poate chiar să ningă să-mi găsesc refugiu-n ţuică fiartă şi covrigi căpătaţi
mi-era dor de iernile cu mişa pe plită evaporat
şi de râsetele alea-n hohote

C5
nu mai citisem altceva-n afara damei cu camelii
mi-era dor de-un foucault de-un artistotel
până şi să mă cert cu kant
stagnare dragă cu iz-ul tău de mucegăit laşi viaţa să mă trăiască
„tu niciodată nu poţi sta locului trebuie să ai ceva de făcut să te simţi creator să na să nu ştiu cred că asta iubesc la tine mă faci şi pe mine să excelez” îmi spunea pe vremuri mişa
„nu pot lăsa stagnarea să mă îmbrăţişeze să mă sufoce când nu mă va mai interesa nimic atunci vei ştii că am dat ortu’ popii”
mişa pe atunci nu ştia de cancer
nici de cele câteva luni în faţă

C6
cădere bruscă de ziceam că zbor
pe aici a nins e numai apă stau în camera mea sprijinindu-mă într-un număr prim
fiindcă întotdeauna mi-au plăcut numerele prime sunt singuratice zic eu
să nu vorbesc despre litera z care-mi inspiră eleganţă ziua evă noaptea lilith
aşa cum ar trebui să fie orice femeie
iarăşi un pat într-o cameră albă
nu mi mai simt nici coastele poate le-au furat şi vândut în piaţă s-or fi şi tocmit
totuşi sunt mai liniştită de cât am fost în anii ăştia productivi ei productivi o rolă
n-am făcut nici sfert din ce mi-am propus

C7
toma era un fel de grinch
voiam să-l dizolv în acid clorhidric
să nu-mi strice let it snow-ul ori moş crăciunul căruia îi permisesem să existe în realitatea mea şi numai mea
dacă nu era asistenta care m-a scăpat în cap la naştere sau depozitul de copiii plin nici eu nu existam
d-asta din nefiinţă aduc la fiinţă tot felul de personaje
o a doua şansă cum am spus când l-am redeschis pe cioran
C8
cele mai interesante discuţii sunt despre mine
ar zice orice narcisist
eh atât despre mine revin în forţă la toma şi zara
flori de cireş curgeau şiroaie din braţele ei lungi
toma juca ruleta rusească pe-o arteră
aşa s-au îndrăgostit
nici trei fracţiuni de secundă nu i-a luat s-o urce pe-un piedestal de unde îşi dorea cu disperare să se coboare
„îl nenorocesc pe stoic n-o să mi-o iert sunt convinsă că ajunge într-un ospiciu ca tâmpita care povăţuieşte în piată parafrazându-l pe socrate”

era imposibil să scape de simţăminte
deşi încerca să fure nebunii să dea mat cât mai repede

C9
aflând despre asta stoic târât de mişa-n moulin rouge
în pictura lui lautrec
învăţa cancan deghizat în cârpă aka muiere
se-mbăta ca porcu’ şi mă implora să-i şterg din minte chipul zarei
eu aşteptam lumânările o altă spovedanie

C10

pe patul ăsta inconfortabil
(nici măcar nu scârţâie)
îmi aştept miracolul de crăciun
tot ce-mi mai pot dori sunt câteva clipe în plus
să-mi termin povestea
fără de zmei ori fii de împăraţi
m-am hotărât să mă rezum la mişa eu stoic saşa toma şi zara
în caz că am stârnit interesul ştiu bine că le voi primi.

 

autor Bianca Dobrescu

Tagged with:

Comentarii închise la Toma

Stoic

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Intro

Stoic, strigat astfel de 360 ori x 2 pe an, ba în vremurile bune de 360 x 3, era stoic. Şi cam acum 24 de ani îşi căpătase numele, pentru care, neavând cei şapte ani de acasă, nu a spus bogdaproste. Sigur că-şi mâzgălea planurile irealizabile pe colţuri roase şi niciodată nu ducea ceva la bun sfârşit. Stoic nici nu ştia să iubească, prietenia era un simplu concept. O adolescentă ratată, care dă pe gât sticla de brandy înainte să-şi aşterne ideile, sigur că nu prezintă credibilitate, iar pentru unii Stoic e un nimeni, cum era şi Mişa de altfel. Câţiva poate că se întreabă: bă da’ unde-i legătura? Ei bine, Mişa şi Stoic se cunoscuseră-ntr-o iarnă, timp în care savurau aburii cafelei şi-şi rosteau incantaţiile.

C1. info *Doar stând la un pahar de vorbe, realizai că natura şi-a bătut joc, că providenţa cu care nu a avut vreodată tangenţe, îl lua la mişto.

Jucându-se de-a fericirea, mestecând antebrațul Zarei cu pauze lungi îi amintea de iernile-n Boțești-ierni ce păreau fără sfîrșit, în care feți frumoși, ilene cosînzene, împărați roși, țineau de urât- cu dovleci pe plită și țuică fiartă,  apoi clasicul răcnet cât îi țineau plămînii –de pe ulița c-un nuc și-un dud– celebrul: ne dați sau nu ne dați.

Îl aștepta să-nghită iar,  Stoic o  mîngâia pe creștet și continua amintirile din copilăria altcuiva

C2.

Pe Zara o ştia din cărţile lui Mişa.

Când venise vremea împerecherii şi Stoic nu îşi mai încăpea-n piele de focul ce-l năpustise şi treptat îl transforma în cenuşă, stând prea aproape de vatră, mă privea aşa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată, adânc, până la naştere, încât nu puteam să nu-i istorisesc peripeţiile Zarei.

Pentru Stoic, Zara era ca Nastasia pentru Idiotul lui Dostoievski. Se şi întâlneau din joi în paşti pe filele alea gălbejite de timp, şi-atunci tot ce era mai frumos în mine se ducea naibii,  mi-l aminteam pe Mişa, un mort cu ochii frumoşi în care vedeam numai ce voiam eu.

C3.

Mişa, după cum ştim, numai cerneală, continua să-nfigă cuţitul şi mai tare, să-mi nenorocească rinichii, să-mi fure rotula, femurul, să mă nimicească cu toată iubirea de care nici nu se credea în stare.

Stoic  într-o perioadă scurtă, cum voia să-şi petreacă timpul cu Zara, mă neglija.

Cum spuneam, era iarnă şi Mişa-mi făcea o vizită cum numai el ştia să o facă, moment în care a dat peste Stoic.

S-au bătut pe umăr cât să se scuture de praf şi-au dispărut devorând neantul

 

C4.

Rămasă cu Voltaire şi Nietzsche răspund oricui întreabă parafrazând mai marii

şi-mi uit capul pe masă până ce luna se dizolvă în sine, în sinele ei, al meu,

al oricui mai priveşte şi se prezintă: adevărat insomniac, madam.

 

C5.info* date despre stoicism

logică

fizică

etică

toate astea mă provoacă să-njur

aristotel

platon

socrate

mai iau un gât de rachiu ieftin de astă dată

şi-i trimit la origini

Zenon din Citium aka Kition

adorm cu haz mai veselă ca-n alte seri şi am coşmaruri

aşa e când ţi-e dor

C6.

Mişa, acum întors din purgatoriul lui Dante, blestemat în ultima parte să înceapă cu infernul alăturându-se lui Virgil drept o a doua călăuză, înaintează şi înaintează în poveste.

Stoic şi-a făcut leagăn din cârlionţii Zarei în mai pe undeva

îi gâdilau obrajii ce treptat cădeau pe scalp şi deveneau ceară

veşnic cu el aprins uneori în spatele urechii

şoptea toate gândurile ce nu demult îi era teamă

să le împărtăşescă

poate cine ştie, află ce-i iubirea

C7.

Urmărind în de aproape vieţile celor două personaje pe care le îndrăgesc,

personaje ce îmi ţin de urât în nopţi târzii, fiindcă mi-e frică de înturneric şi atunci m-apropii de pernă aşteptând poveşti, iar când rămân fără de ele încep să-mi pun condeiul pe coală şi mă anim de una singură, rânjind,băgându-i în sperieţi pe Succubus şi Incubus, aştept.

Mişa mă ia de mână şi-mi zice: să fugim în lume

să ne iubim ca tristan şi isolda ori romeo şi julieta

să fim un cuplu d’ăsta bun de inspiraţie pentru scriitori ce vor să debuteze-n forţă

zâmbesc şi-i îi zic că vreau o pisică că mi-e destinat să mor singură nu ştiu să mă las iubită

nu mă satisface o persoană ce-i uşor de cucerit ce îmi aduce flori de fiecare dată

tace preţ de-o secundă eu pun preţul pe mine peste 20 de tăieturi simterice pe coapsa stângă la noapte

când m-oi înjura şi voi începe procesul de autoditrugere ba chiar în forţă

rostesc nişte rugi mormăite mie ca pentru mine

şi-ncep să ronţăi din mâna dreaptă nu va mai rămâne nimic

nu-mi voi boteza copilul claudiu că dacă rămâne şchiop pe mine mă blesteamă

asta mi-ar mai lipsi

să mă blesteme copilul meu

C8.

– ah, deci vezi un viitor în doi?

şopteşte Mişa

– aici e de mine

– ?

n-am negociat şederea mea, nici nu şi-a dat seama

m-am jucat de-a invizibilitatea ani întregi

tom waits pe fundal noi doi într-un univers paralel uşi deschise închise trîntite scoase din balamale

– ce-i iubirea?

– un concept

– cred eu că noi iubim ideea de iubire

– mă iubeşti?

– te nimic, dacă te-aş iubi nu ai fii în stare să mă suporţi, iubesc mult şi repede şi zic că nu ştiu ce-i iubirea fiindcă se consumă

– paradox

– niciodată nu recunosc

C9.

Cel mai indicat ar fi Stoic să răspundă la ce-i iubirea, ce-i prietenia.

Gramatică,retorică, dialectică.

Tablă inimioară Kant în mijloc scris cu roz bobon, hohote de râs.

Doi sceptici în primele rânduri. Zara şi Stoic. Mai la dreapta Descartes suflă nasu-ntr-o batistă uzată.

Halal concert, de parcă ai otită, Vivaldi vs Chopin. Şi nu poţi spune nimic, fiindcă nimeni nu te aude. Observi în linişte, rozi unghii şi scrii urât, ca atunci când Mişa-ţi zâmbeşte.

C10.

Mai crede cineva că dacă ar urma happy end, nu ar exista continuitate?

Deşi d-aia îl plac pe Thomas Hardy, fiindcă te face să-i adori personajele şi apoi le şterge de pe faţa pământului, le anulează complet.

Chestia asta mai are părţi, fiindcă avem de primit răspunsuri de la Stoic. Şi cine ştie ce interesant o să fie Saşa-n timp, Saşa despre care încă nu am spus nimic.

Până la recitire, Mişa are de umblat braţ la braţ cu Tess of the d’Urbervilles .

Să ne auzim cu bine, de rău, de ce o să mai fie!

 

autor Bianca Dobrescu

Tagged with:

Comentarii închise la Stoic

ehei / primăvara în mine / pa

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

ehei

tată,
îmi iau casa-n barcă
şi plec să le-arăt şi altora
cum m-ai învăţat să tac

că de pescuit nu prea mi-a ieşit mie
voi prinde-n undiţa mea doar speranţe
şi simţăminte frumoase
cum mi-ai spus în seara aia la râu

bianca, eşti ca iona, pescar nepriceput
dar poţi deveni colecţionar de frumuseţe
acum, alegerea-i a ta, în ce vei vrea să excelezi

parcă acum îmi dau seama că erai înţelept, tată

 

primăvara în mine

În fiecare vis ce-l ai despre mine
totu-i crud.
Până şi carnea mi-e crudă şi tare,
îţi place să-mi muşti coapsele,
să te îmbeţi cu mirosul meu de Floarea Paştelui,
să-mi mângâi tălpile aspre şi uşor curbe,
să îţi uiţi mâinile în părul meu
de-o nuanţă asemănătoare cu natura.
Primăvara părul îmi înverzeşte,
frunze îmi rămân impregnate pe retină
şi în jurul nostru ninge cu flori de cireş,
uite, una nu mi-a fugit de pe ureche,
nu o lua, las-o şi mai spune-mi despre zilele
în care aplicam legea lui unu…

 

pa

 

m-am săturat să-mi iei juma’ din canapea
să nu-mi trânteşti un „mulţumesc” când îţi
aduc o bere,
să nu mă iei în braţe dimineaţa
m-am săturat de meciurile tale
în care eu ţin cu cine câştigă
şi îi înjur că scuipă terenul

m-am săturat de tine
fiindcă nu te uiţi la dirty dancing
şi nu plângi la pay it forward
fiindcă nu duci gunoiul
nu dai whiskas mâţei

stai tolănit, cu laptopu’-n braţe
şi te prefaci că mă asculţi

ştii ce, băiete? ia-ţi catrafusele şi
fă paşi spre hol,
de azi schimbăm placa,
Dean Martin să fie, nu Marduk.

– ia-ţi o femeie! îmi strigi din prag
rânjesc trântind uşa.

 

autor Bianca Dobrescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

Tagged with:

alea iacta est

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 23/01/2011
liniște !
și tu măi, dă-te jos de acolo, nu te sinucide!
da, vorbeam cu pisica..
astăzi îi voi scrie lui J. nu a mai dat semne de la înmormântarea vecinei ăleia cu părul cât claia, mi-e dor de J.
J are părul mare și creț, ca de oaie! Mă amuză cu nonsensurile lui/ei, cu dualismul.
Dacă J îmi spune că stă într-un iglu și vede pinguini.. mi-e clar că și-a golit camera, a vopsit-o în alb, n-are bani de căldură și are linux ca sistem de operare.
Ultima oară mi-a spus că nu știe dacă-i bărbat sau femeie, că tocurile sunt sexy în picioarele oricui, să nu uităm de rochia cât mai scurtă.
Lui J îi plac femeile la fel de mult cât îi plac bărbații.
Pe J. l-am cunoscut/am cunoscut-o, nu am să vă spun ce este, acum doi ani..
Era tot iarnă, eu căzusem, pe tocuri în Constanța la o adunare a scriitorilor, mă dădeam drept cineva trimis de la ziarul Z, cu toate că nu eram, îmi place să fiu peste tot, să știu cum gândește X, ce mănâncă Y, ce se întâmplă cu albul când zăpada se topește, de ce casa-i casă și nu masă, îmi place să mă pierd în tot felul de întrebări al căror răspuns vine evident cu o altă întrebare.
Una din cele mai mari temeri ale mele este să nu mă mai intereseze nimic, să nu îmi mai pese de ceea ce mă înconjoară, nu-i tocmai vesel.
Stând în the doors, la un vin fiert, zâmbind șiret în colțul gurii, mă apuc să fac chetă, deși nu duceam lipsă de nimic, ba chiar se și găsiseră unii să-mi facă ochii dulci dând de băut, eu pierdută-n cheta mea, dau peste J, cu ochii săi verzi, îmi întinde bani moldovenești, am rânjit larg. I-am permis să-mi sărute obrazul, apoi s-a așezat la masa mea..
Am vorbit mult, delira, sau cel puțin așa mi s-a părut.
– Știi că eu sunt Zeu, că eu te-am creat?
– Foarte amuzant! ahahaha
– Ei bine, să nu mă crezi, dacă vei crede îmi vei strica acoperirea, la începuturi m-am distrat printre oameni, tot ce vreau e să învăț să iubesc.. e chiar atât de greu? cum puteți? Cum de v-am dat acest minunat dar?
Am lăsat discuția neîncheiată, alcoolul ăsta! Atât mi-am spus
Secretul ce se spune singur.
Căzând pe gânduri într-o duminică de mai (mai să-mi rup o mână), când macii mă ispiteau, J. a început să dialogheze
– Știi… Sophia..
– Ce să știu, haide spune-mi!
– Ei, lasă devin o ființă plictisitoare..
– Ha! Să nu aud asta!
– Voiam să vorbim despre numele tău..
– Numele meu? hihi..
– Și ai idee ce înseamnă asta?
– Desigur, este o expresie greacă ce înseamnă înțelepciune..
– Ei bine ..și știi de ce înseamnă asta? Sofia este asemănată lui Lilith..
– Mă bagi în ceață!
– Ai auzit vreodată despre cabala?
– Nu!
– Hah, îmi pierd vremea!
– Nu, J. îmi place să te ascult, uite stăm aici pe acoperiș și tu îmi povestești, vocea ta este minunată..
– Nu fă fața aia! Nu-i pot rezista!
– Așteepttt!
–  Fie! Cabala provine de la termenul ebraic „kabbalah” care înseamnă primire-acceptare, să cauți cartea lui Zohar, să ai o idee-n mare..limba ebraică este considerată una din limbile sacre, unul din mituri este acela că la începuturi Dumnezeu ar fi creat pe Adam și pe Lilith din țărână, Eva se presupune că a venit după plecarea lui Lilith, aceasta fiind creată din coasta lui Adam, Lilith nu apare în Biblie, evident datorită prejudiciului adus de către autorii patriarhi care au scrierile de-a lungul timpului. Lilith şi Adam se iubeau foarte mult, dar când și-o trăgeau, Lilith nu dorea să stea pe jos, cerând egalitate între sexe, așadar intra  în conflict cu Adam. În urma conflictului, Lilith își ia tălpășița; o altă versiune spune că pronunţând fără nerușinare sau pic de voie  numele lui Dumnezeu YHWH(cu pronunţie azi nesigură), este izgonită din Eden Îl ia pe Şarpe (Diavolul) ca soţ, răzbunându-se mai târziu pe Adam, făcându-l să ia fructul interzis.
Până în secolul optsprezece , în multe culturi ale lumii era comună practica folosirii  amuletelor împotriva lui Lilith.
Aceste amulete se aşezau deseori în cele patru colţuri ale camerei în care dormeau nou-născuţii şi aveau menirea să- i apere pe aceştia şi pe mamele lor. Uneori se trasa un cerc magic în jurul patului nou-născutului, cerc pe care se scriau numele a trei îngeri însoţite de cuvintele : ” Alungată să fie Lilith ” sau ” Fereşte acest copil de tot răul.
Dacă un copil râdea în somn, era semn că Lilith se afla în preajmă. Se credea că un bobârnac uşor pe nasul copilului făcea ca Lillith să dispară.
– Ce prostie!
– Nu mă întrerupe!
– Dar, ce legătură avea ea cu copii?
– Atracţia malefică a lui Lilith faţă de copiii nou-născuţi vine de la faptul că propriii săi copii făcuţi cu demonii au fost luaţi de către Dumnezeu în urma refuzului său de a se reîntoarce la Adam. Cei trei îngeri trimişi au forţat-o pe Lilith să jure că ori de câte ori va întâlni numele sau chipurile lor pe amulete, va renunţa la a face rău celor care le poartă.
– Ce demoni?
– Ajung și acolo! Se spune  că  Lilith a fost prima soţie a lui Adam, înainte de Eva. Adam s-a căsătorit cu ea pentru că obosisese să se acupleze cu animalele. El a încercat să o determine pe Lilith să stea sub el în timpul actului sexual, însă aceasta a refuzat, nesatisfacandu-i nevoia de dominaţie. L-a blestemat pe Adam şi l-a părăsit, îndreptându-se către casa ei de lângă Marea Roşie. Adam s-a plâns lui Dumnezeu, care a trimis trei îngeri, pe Sanvi, Sansanvi şi Semangelaf, pentru a o aduce pe Lilith înapoi în Eden, însă aceasta i-a sfidat pe cei trei îngeri, blestemandu-i. Cât timp a petrecut la Marea Roşie, Lilith devenise amanta demonilor, făcând câte 100 de copii în fiecare zi. Cei trei îngeri spuneau că Dumnezeu îi va lua toţi aceşti copii dacă nu se va reîntoarce la Adam.Din nou Lilith a refuzat, fiind pedepsită ca atare.
– Prostii!
– Nu-ți bate joc, tu ai vrut să-ți povestesc..
– Mai spune..Dar cine erau Sanvi, Sansanvi și Semangelaf?
– Îngerii..
– Ce s-a ales cu ei?
– De unde vrei să știu..? I-a blestemat și gata!
– Of..
– Pot continua?
– Firește!
-Lilith, demon feminin al nopţii, prinţesă a Iadului, se presupune că zbura în căutarea pruncilor pentru a-i răpi sau ștrangula. În mitologia evreilor, se spune că Lillith a fost prima soţie a lui Adam. O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Lilith ca fraţi gemeni. Lilith a cerut să fie egală cu Adam, însă încercările sale au eşuat, ea părăsindu-l în final pe Adam. În mitologia musulmană se spune că după ce l-a părăsit pe Adam, Lilith s-a împerecheat cu Satan.
– Și Eva?
– După plecarea lui Lilith și ămperecherea cu demonii, Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte şi supusă, exact opusul lui Lilith.
– Mă sperii..
– De ce?
– De ce mi-au spus Sophia? Ce nume lipsit de poezie! Și ce destin urât!
– Nu-ți face griji..
– Știi ce? De astăzi voi fi J. Vreau să fiu J. Să nu mai fiu strigată: Sophia, nu sunt demonică, nu sunt nimic..nu vreau să am un viitor de genul!
– Dar eu sunt J.!
– Tu ești doar invenția mea!
– Și vrei să dispar?
– Nu, îmi plac poveștile tale, dar poți fi tu Sophia!
– Dar nu sunt femeie!
– Nu ești nici bărbat, ești ce vreau eu! Deci Sophia sau Lilith? cum să te strig?
– Spune-mi Sofia!
– Sofia? Nu Sophia?
– Da!
– Ne-am înțeles!
Demoni sau nu
Aseară i-am scris lui Azazel. Ne alintam, cu el mi-am pierdut virginitatea, iubire de liceu, anul patru, sticla de vodkă și lucky strike plus Roxette pe fundal.
Azazil,
Poftitor la virginitatea mea, te alint astăzi, Eblis dragule, am primit fondul ăla de ten, chiar crezi că mi se potrivește? Te scuzi pentru dispariția bruscă? Ce-i cu tine?
Astă-i modul tău de a-mi arăta disperarea, de-a îmi spune că tânjești după buzele mele subțiri, nesenzuale? ai scăpat de Yahweh precum ți-am ordonat? Sau ai fost aruncat într-un puț de suflete rebut?
Aștept cu nerăbdare răspunsul tău, asta dacă încă respiri, inspiri, nu uita.. în fiecare punct tresare începutul! Și sfârșitul de altfel!
autor Bianca Dobrescu
Tagged with:

d-astea, de pe la păpădii/ așa-i că am ghicit? /poem păcătos ce tinde spre proză scurtă, dar tot poem e

Posted in Poezie by Hopernicus on 17/01/2011

d-astea, de pe la păpădii

au trecut pe stradă două păpădii
mândre, ţanţoşe şi zvelte
trandafirul se grăbi să-nţepe
însă una de petală-l apucă
el, săracu, dă să fugă
însă una îi strigă: n-ai să fugi
stai aici să îndrugi
câte scuze poţi inventa
…astăzi e ziua mea
nu-s plăcută
sunt bârfită
până şi de veta
aia de pe strada beta
stradă care nu există în realitate
cum şi ea ţine la a ei virginitate
deşi are patruzeci de ani
şi nu duce lipsă de bani
însă unul, altul
nu i te-au oferit niciodată
în schimb pe noi ne-a blestemat
„aşa deci, nelu, mi-ai adus o bălărie de la gard!”

aşa-i că am ghicit?

îmi pari aşa de cunoscut…
a, da!
eşti el
un el pe care astăzi îl văd altfel
probabil sunt de vină eu
căci te privesc prin ochi de zeu
zeu ce şi-a comandat
costum de om stupid
şi demodat
căci pe celălalt
mi l-ai devastat

dar, ce faci?
dă-te de pe el…
nu vezi?
te-ai şi lipit
şi vei muri trist şi grav
gălbui şi violet

şi rujul ţi s-a impregnat
obrajii au pălit
sunt supţi
curând tot ce ai fost
va deveni nimic

ei nu-şi vor aminti de tine
experimentul meu
e eşuat

n-am să iubesc
mă voi întoarce
voi, muritorii…
doar mă amuzaţi…

vă controlez
ca pe nişte păpuşi de cârpă,
înfig în voi câte ace vreau
şi-n final
pretind că-s victimă
nu vă diminuez tortura
de a mă mai privi
şi vă las să-mi îmbrăţişaţi
cadavrul

ce zici,
aşa e că am ghicit?
eşti mort
şi nu iubeşti nimic!

Poem păcătos ce tinde spre proză scurtă, dar tot poem e

păcatul întâi

inspiri, expiri înconjurat de haosul creat în mintea ta roasă de copiii ăleia de la doi, ce se presupunea că îţi e mătuşă, însă vestea era prea şocantă şi ţi-au ascuns-o ani buni. la nenorocitul ăla de tv s-a spus că nebunia a devenit stare de normalitate, tanti veta a declarat răspicat: toţi suntem nebuni. câtă prostie, cum să nu ne deosebim, apoi mi-a zis: că nebunii se diferenţiază, cei mai nebuni sunt aruncaţi la ghenă, să li se facă loc altora, ca-n lagăr, într-o zi vei fi aruncat şi tu. inima este un organ plin de cadavrele celor odată iubiţi, orice ins întreg la minte ia cuţitul de bucătărie şi ucide în suferinţa lui totul. asta s-a întâmplat şi cu vasile, ăla de se credea socrate.

păcatul al doilea

odată infectat de putreziciunea din cerul ăla al tău, ajunge şi el suferind ca franţuzii mei, de scocârloz, scocârlozul fiind o boală neinventată a diabeticilor, se manifestă tare ciudat, gen îţi cade pielea, apoi o rulezi şi o vinzi în piaţă la tarabe de doi lei, din auzite scocârlozul e cel mai vândut lucru din paris. ce se întâmplă cu îngerul tău nu pot divulga, am stat aseară la un pahar de vermut, nu vrei să ştii cum e acum.

păcatul al treilea

îmi poţi da femurul pentru colecţie? evident, îţi ofer timp să scoţi oamenii din tine ce rod cu neruşinare tot ce-i mai bun.

inspiri, expiri. pretinzi că eşti fericit, dar nu eşti nici pe departe. şi tu ştii asta, dar ăia m-au îndemnat să te necăjesc, n-ai fost destul.

autor Bianca Dobrescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

http://zambind.blogspot.com

Tagged with:

Comentarii închise la d-astea, de pe la păpădii/ așa-i că am ghicit? /poem păcătos ce tinde spre proză scurtă, dar tot poem e

continuare (8)

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 11/12/2010
Printre lacrimi, încă murmuram..
– Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?
– Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..
– Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..
Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…
– Ți-ai făcut operație estetică?
– A, nu! De ce?
– Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..
– Se uită lumea.
noiembrie 2010
Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)
Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.
Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.
Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.
Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.
Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”
“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”
Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)
Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.
O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?
Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).
Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.
Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.
Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.
Trei actori, nu voi scrie mai mulți.
Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)
noiembrie 2008
Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.
Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?
Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..
the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?
noiembrie 2010
Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”
„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.
Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).
Amelie este Audrey Tautou.
Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)
Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.
Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.
Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.
Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.
Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?
Bun, trecem peste.
Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.
Plictisitor am zice, ha?
Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.
Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.
La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.
Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.
Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.
noiembrie 2008
Cât mă voi mai ține tare? cât?
– Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea
– Doar o zi?
– Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?
– Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..
– Limitatule!
– Poftim?
Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.
– Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.
– Ăăăă..
– Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..
Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..
– Păstrează restul.
– Ce? Ai de gând să te sinucizi?
– Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..
Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..
Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.
– Ce..ce dracu cauți aici?
– Eh, ți-ai uitat astea.
– Mi-ai întrerupt și solo-ul.
Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.
Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.
noiembrie 2010. ședință ochelaristă
– Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?
– Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..
– I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?
– Mi-e frică.
noiembrie 2008,
Despre Maria, așa am cunoscut-o.
la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..
ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.
o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.
era tânără, frumoasă şi cultă.
era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..
iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…
ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscută
îşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..
ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.
ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..
îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).
nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.
ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..
fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.
Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.
noiembrie 2010
Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?
artist Constantin P. Popescu, Flori
noiembrie 2008
Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.
noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”
“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)

noiembrie 2008

Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?
noiembrie 2010


Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.
Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.
noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.

noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.
noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.
la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.
Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.
noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?
noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)noiembrie 2008Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?noiembrie 2010Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.la 22 de ani fără o primă dragoste
la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

autor Bianca Dobrescu, redactor si moderator al grupului Revista site-urilor

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

Comentarii închise la continuare (8)