Mielu (fragment din romanul „Priveghiul”)

Satul îşi îngropa morţii imaginari sau pe cei reali, plângându-i. Din când în când se mai întâmpla să mai vină  şi câte un ostaş acasă  şi atunci satul se strângea la el în curte să mai afle câte ceva. Milea, şeful de post, aducea fel de fel de veşti, dar mai ales aducea  ordine care anunţau că soldatul cutare e dat dispărut sau mort. Familia mortului sau a dispărutului îi făcea cele lumeşti, comanda sicriul  la tâmplar, punea în el boarfele respectivului, îl chema pe Păsăroi sau pe Radu Belu cu goarna, îi făcea pomană în regulă şi o înmormântare pe cinste. Adesea se întâmpla ca mortul sau dispărutul înmormântat să vină acasă şi   să-şi găsească nevasta măritată cu altul. Aşa se întâmplă  şi cu Mielu, a cărui nevastă, deşi nu se măritase, după ce-i făcuse înmormântarea, pusese ochii pe Niţu şi-l atrăsese în patul ei. De fapt ieşise pe Linie tot Lisăndriţa cu nepotul ei de mână, căruia toţi îi ziceau Ion al lui Mamaie, şi striga în gura mare :

-Făăă !, ia ieşiţi să vă spui una…

-Ce este, Lisăndriţo, săreau femeile pe ea, ce s-a mai întâmplat ?

-Cum ce, faaa, tu n-ai auzit de Mielu ?

-Ce-a făcut?

-A venit din război, faaa!

-Și ?

-A prins-o pe-a lui cu Niţu în casă. A venit azi noapte din război şi-a intrat şi el în casă ca omul şi-a dat de Niţu călare pe nevastă-sa !

-Și ce i-a făcut, făăă?

-Pe dracu, ce să-i facă? O plimbă ursu’ prin sat- mai apucă femeia să mai zică şi  se auzi şi alaiul, parcă urca Golgota cu Mariţa goală-puşcă în frunte, cu ruşinea dezvelită, legată cu mâinile la spate, mergea cam la doi metri de soldat ; pe lângă ea, de o parte şi de alta a drumului, lume cât vezi cu ochii şi copiii care se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile  şi lătrau câinii şi ea mergea cu capul în jos şi se smiorcăia:

-Hai, măi Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine…

-Să te culci cu Niţu nu ţi-a fost, fa, ruşine ?- o ameninţa Mielu cu puşca îmbrăcat militar, cu un veston pe umeri, strigând cât putea- spune, ai, nu ţi-a fost ruşine, căţea ce eşti ! Uitaţi-vă, lume, la căţea, credeam că viu şi eu acasă la nevastă şi când colo…

Alaiul cobora devale spre apa Bucovului. Venise şi tatăl Mariţei şi se ruga de Mielu s-o ierte :

-Iart-o, Mielule, tată, iart-o că moare ca mă-sa de inimă !

-N-o iert, tată socrule, că e neam de curve, dacă nu murea   mă-sa, te băga şi pe tine-n pământ. Ştii când ai prins-o cu alde ăla de la Primărie-n cocina porcilor ?

După ce trecea alaiul se aşeza iară liniştea peste sat, dar nu pentru mult timp. Lisăndriţa-şi făcea cruce  şi se ruga la Dumnezeu să ierte toată lumuliţa de pe pământ, că toţi greşim. Apoi apărea Milea, şeful de post, şi-l ruga pe Ion al lui Mamaie să spună o poezie.

-Hai, măi, spune-i lui dom’ şef o poezie, lovite-ar norocu să te lovească, te lăsară  ai tăi pe capul meu. Ion al lui Mamaie lua o poză marţială ca pe scenă şi începea :

 

-Păsărică, păsărea

N-ai văzut pe mama mea ?

-Am văzut-o la cişmea

Scotea apă şi plângea.

-De ce plângi,mămica mea ?

-Plâng de mine şi de voi,

C-a murit, tac-to-n război…

Ieşi, tăticule, din groapă,

De ne-ncalţă şi ne-mbracă

Că mămica e săracă

şi n-are ce să ne facă…

 

 

-Bravooo!- striga şeful de Post, ia şi tu câţiva franci să-ţi iai bomboane de la Zaharia !

-O mai spun şi pe-aia cu Moscova ?- se gudura Ion al lui Mamaie pe lângă el şi începea fără ca să mai aştepte încuviinţarea :

Șapte mere-ntr-o basma,

Ș-am plecat la Moscova…

-Las-o pe asta , n-o mai spune, s-ar putea să fim prieteni cu  ăştia, n-avem ce mai căuta la Moscova, acu poidom na Berlin…poidom na Berlin…

-Chiar aşa să fie, Dom’ Sef?

-Aşa e, Leule, ce se-aude nu e de-a binelea, ruşii înaintează mereu, au spart frontul la Stalingrad…

Apoi se-auzea glasul Ioanei peste sat :

-Mamicăăă, hai dracului acasă să mâncăm, că e gata mămăligaaa !

-Mai du-te , fă, şi tu acasă,-o lua Leu la rost- stai toată ziua pe Linie ochi beliţi- gură căscată, ca proasta ! N-auzi că te strigă fata aia să mănânci ?

Lisăndriţa se scula de pe buza şanţului, lua bastonul lui Dorescu-buf în mână, dibuia gardul cu palmele, că nu mai vedea bine şi-o lua tip-til pe lângă ulucă spre casă. Păstra bastonul ca      pe un lucru sfânt, rămăsese de la bărbatul ei care murise în primul război şi acum la bătrâneţe se sprijinea pe el. Leu-Paraleu, după ce se depărta, întindea o puşcă imaginară, gărăia de câteva ori, gaa-gaa-gaa, aluzie la culoarea tuciurie a femeii, şi slobozea imaginarele cartuşe :

-Buuum,bummm,bummm !, s-a dus dracului- se bucura Leu- am împuşcat-o ! Mâine nu mai vedem cioara-n drum…

Lisăndriţa se întorcea cu faţa spre el şi începea să-l blesteme:

-Dar-ar, Dumnezeu, gaicăăă, să nu mai vezi lumina zilei, să-nfunzi puşcăriilii, să-ţi mănânce şerpii fuduliilii, să-ţi crească coarne ca la drac, să te ţie mă-ta-n ţarc, să te ungă cu albuş de ouă, ca s-ajungi la spitalu nouă, să-ţi piară scursura din boşogi, s-ajungi ca ăia ologi, să te rogi la şapte icoane, închinat de şapte cocoane…

-Hai, mamaie, acasă- îi zicea Ion, trăgând-o de fustă- nu vezi şi matale că ăla este un prost ?

-Leu nu e prost, maică, îi răspundea Lisăndriţa, el râde de toată lumea, dar lasă, că are Dumnezeu grijă şi de el ! S-a fofilat,  al dracului de război, a rămas în sat să mârlească muierile şi să râză de ele ! Huooo, se întorcea ea către el, du-te dracului acasă c…mă-n gura ta de şarlatan ! Stai toată ziua în cârciumă la şoarece şi râzi de bieţii oameni ! Lasă că te spun eu neveste-tii, ce-ai făcut, mă alaltăeri noapte când te-ai culcat cu Ioana lui Șoarece ? Ce crezi tu că nu te cunoaşte lumea ?

-Hai, mamăăă, că s-a răcit dracului mămăliga aia !- striga fie-sa după ea din uliţa învecinată. Lasă proştii satului să latre şi nu te mai lua cu ei !

-Te prind eu şi pe tine, Ioană !- striga Leu după ea.

-Și ce-ai să-mi faci, măăă, amărâtule ? Ai să-mi mănânci c… ! Aia ai să-mi faci ! Tu crezi că eu sânt ca alea care crezi tu… ?”

Leu pleca bolborosind pe lângă gard spre cârciumă, învârtind un ciomag între două degete :

-Lasă, Ioană, că te-aranjez eu şi pe tine !

 

autor Ionescu Ion

Elegie pentru trecerea timpului / scârțâie cumpăna fântânii / poem de dragoste

Elegie pentru trecerea timpului

 

Vremea iubirilor trece, timpul toarce mersul lui,

primăverile ne-acoperă cu mirosul lor picul de fericire

care ne-a mai rămas; vin cocorii,

gânduri întoarse spre trecut,

care se-adună la marginea unei poieni de vis.

 

Lumina porţii s-a deschis spre infinit,

caii albi se joacă prin memorie,

copilărie, feerie de-o clipă, mi-ai înecat visurile

într-o mare de cuvinte, din care încerc

să spăl lebedele decapitate şi să le împăiez.

 

Chiar dacă m-am rătăcit printre cuvinte,

calea spre paradis, labirinticul drum,

îl caut c-o lampă care pâlpâie prin nopţile fermecate

şi sper să-l găsesc până nu se stinge uleiul din ea…

 

Ochiul imens al lui Şiva mă priveşte din întuneric,

al treilea ochi al lui care vine cu blesteme

şi-mi spune că trecutele vârste vor cădea

pe plajele pustii  ale unei mări pierdute

în carminul amurgului.

 

Tu vei rămâne goală ca visul, ca marea, ca timpul,

ca luna care rătăceşte pe un cer pustiu,

vei rămâne frumoasă, Poesis,

ca dragostea-mpietrită-ntr-o stea.

… ştiu…

 

mi-e somn de-acum şi-nchid pleoapele,

trecerea timpului vine odată cu apele…

 

scârțâie cumpăna fântânii

 

cumpăna fântânii,

mână argintie,

doarme între moarte

și-ntre veșnicie.

 

fântână, fântână,

strălucesc în tine

mii de stele sure,

ape cristaline.

 

numai luna șuie

oglindește-n apă,

stă ascunsă-n neguri,

umbra își adapă.

 

sunete profunde

se aud în zare,

zgomot greu de unde

din adânc răsare.

 

un luceafăr mare

cade-n unda apei

și din el răsare,

mare, Cornul Caprei.

 

unde-i fântânarul

ca să te sleiască,

ți-a secat izvorul,

vatră românească.

 

în bruma de seară

scârțâie-o fântână,

te-am strigat aseară,

unde ești, stăpână?

 

scârțâie fântâna

numai pentru surzi,

scârțâie fântâna

și tu nu-mi răspunzi…

 

poem de dragoste

 

ultima picătură de rouă

moare pe-o floare albastră de culoarea cerului,

ziua se naște din haosul nopții, luptând cu lumina,

ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat

ce soarbe din soare viața,

e o adâncă fântână a cărei apă curge prin mine,

prin sângele meu, un izvor nesecat de dureri și de bucurii.

câteodată aceste vederi se preling prin mine și se topesc undeva,

într-un cer îngropat departe, pe-o aripă de cocor.

 

razele soarelui dansează himeric în acestă dimineață

prin ochii mei ca niște lasere albastre

și-mi ucid dorul și vederea, cred că mai exist,

nu m-am topit în neant,

nu plânge, iubito, că tot voi ajunge la buzele tale,

voi prelungi cuvintele, vocalele, consoanele

și voi face un pod plutitor, prin aer,

ca o pasăre, voi zbura, chiar fără aripi,

lipindu-mă de cerul inimii tale,

lasă soarele să treacă pe lângă norocul nostru,

căci el ne va da viață și lumină și dragoste

fă-i loc să alunece triumfător și ridică-i,

precum egiptenii, alei de sfincși, piramide și obeliscuri,

stai dreaptă și răstignită cu mâinile în sus

căci în capul tău vom construi Acheronul

cu cercuri și tavane,

punându-ți sufletul vertical ca o mare coloană dorică

pe care vom sprijini cerul cu toate bogățiile lui.

vom face o lună galbenă din aur, vom face stele,

altare de dragoste în care vor cânta naiadele,

aezii și preoții sacerdoți,

alunecăm și noi prin timp ca niște mimi

despărțind adevărul de minciună

printre pleoapele ochilor lui Dumnezeu.

 

știu, câteodată treci prin somn ca prin niște inele

de logodnă aruncate de un bijutier nebun,

te visezi cu mine în doi, răcorindu-ne în zăpadă,

gonind pe drumul interjecțiilor cu jeepuri,

ai vrea să ne strângem în brațe,

ca frumoasele botticelliene, pline de grație și de poezie.

ți-am promis că vom merge la Florența,

cu tot ce vrei tu, cu saloane, cu șerpi, cu gânduri,

vom ieși din mit și vom face o nuntă paradisiacă

la mormântul lui Dante.

 

autor: Ion Ionescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

 

Ucenicul Domnului

 fragment din romanul ,, Fiasco”

Imediat după vizita unchiului Bucsi, am plecat şi eu, împreună cu el, era o seară de vară cu luceafăr spre Cornul Caprei şi cu jumătate de lună spânzurată în vârful unor bătrâni goruni; am plecat cu lacrimile în ochi, mergeam în urma lui având la spinare o legăturică cu mâncare dată de biata mamă, din toată sărăcia ei îmi tăiase doi pui, îi fripsese şi-i perpelise prin muşdei, îmi copsese şi două pite ardeleneşti, strânsese de la ceilalţi fraţi rufărie mai bună şi mi-o dăduse mie. Aurul lunii cădea peste holdele în pârgă, făcând din acea noapte o noapte ireală. Bătea vântul pe Valea Mureşului aducând cu el miros de flori proaspăt înflorite şi cântau greierii şi brotăceii orăcăiau în luncă şi satul ca o enormă fiinţă obosită rămânea undeva în urma noastră trist, dormind somnul lui…De-abia acum mi-am dat eu seama că s-a terminat copilăria mea şi încep o nouă viaţă, bună sau rea, departe de ai tăi. Poate că era mai bine să muncesc la pădure ca ţapinar decât să mă duc prin străini, oricum nu mă despărţeam aşa de repede de ai mei.

Pentru prima dată în seara asta frumoasă de vară, având în faţa mea sutana neagră a unchiului Bucsi, mi s-a făcut frică de necunoscutul care mi se aşternea în faţă. Deşi fusesem crescut în mila lui Dumnezeu, nu eram pregătit să trăiesc în casa lui, aşa cum îmi spunea unchiul Bucsi. A început să mi se facă frică de o forţă pe care nu puteam s-o percep cu simţurile mele. Acolo la noi în sat fusesem adesea la biserică şi mi se părea că sfinţii au ochi vii cu care mă privesc şi-mi descopere toate gândurile mele şi cele bune şi cele rele. Auzisem de la bunici că popa, în tinereţele lui, atunci când pictase biserica, dăduse ordin zugravului să-i picteze pe pereţi pe fosta lui iubită, o unguroaică al naibi de frumoasă, şi s-o tranforme în sfântă . Noi, copiii, auzisem povestea de la moşii noştri şi priveam cu curiozitate la acea sfântă. Acum devenise o icoană ştearsă de vreme în care se desluşa chipul fetiţei de şaptisprezece ani, căreia pictorul îi pusese toate atributele dumnezeieşti…

În tăcerea acelei nopţi, când eu mă munceam cu astfel de gânduri, unchiul Bucsi nu zicea nimic, tăcea şi făcea nişte paşi mari şi rari de care eu abia mă puteam ţine, rar de tot, îi fâlfâia sutana  aia lunga cu care mătura pământul; el se-auzea gâfâind, cred că suferea de astupătură, rumegându-şi gândurile. Un vânt ceva mai tare răscoli holdele de grâu care începură să sune, aducând miros de aglice şi de izmă sălbatecă din luncă, amintindu-mi că ne apropiem de gară. Ajunşi în gară la Gheorghieni, ne culcarăm pe nişte bănci de lemn în aşteptarea trenului.  Trenul venise în miez de noapte şi ne furase parcă din somnul nostru să ne ducă undeva în necunoscut. Cântecul roţilor de tren mă legăna şi mă mângâia ca un dulce glas de mamă în acea toropeală care ne cuprinsese şi pe mine şi pe unchiul Bucsi. Spre dimineaţă am ajuns la Cluj, unchiul Bucsi m-a lăsat în gară şi s-a dus să bea şi să mănânce, mi s-a părut că se ferea să stea cu mine, îi era ruşine poate de felul cum eram îmbrăcat; aveam întradevăr nişte haine cam mari, dar erau noi şi frumoase. Doar mama strânsese de prin casă tot ce era mai frumos. “Lasă, maică, voi rămâneţi acasă, le spusese ea celorlalţi, ăsta micu se duce prin străini şi trebuie să fie şi el mai dichisit, voi puteţi sta aici cum o da Dumnezeu, de ăsta râde lumea pe-acolo, cică e fecior de calic!”

În sfârşit, cu chiu cu vai, am ajuns la Dej. Pare-mi-se că atunci când am intrat pe poarta mânăstirii cu unchiul Bucsi, am văzut-o prima dată pe Agneta, ducea o găleată de apă însoţită de o călugăriţă bătrână, atunci s-a uitat ea la mine pentru prima dată cu nişte ochi ca nişte săgeţi, de o rară sălbăticie, şi prin sufletul meu a trecut un fior rece…Unchiul Bucsi parcă a simţit ceva că m-a tras imediat spre el pe uşa de la chilia de la intrare. “Hai de-aici, zice el, că te spurcă satana!” şi imediat am dat de Peter-Bacsi care ne-a întâmpinat bucuros: “Ce e, părinte, zice el, îl aduci la călugărie la noi?” şi se deşiră până spre tavanul chiliei, gata să dea cu capul de el, făcând cu smerenie o plecăciune în faţa unchiului Bucsi. “Da, măi clopotare, e copil sărman şi-aş vrea să vorbesc cu  Pater Vardian să-l primească aici în sfânta mânăstire…Vreau să-l fac cantor la biserica din sat…” Acum am văzut eu câtă namila de om era Peter-Bacsi când a început să-şi tragă piciorul ăla bontu după el. “Haide-ţi după mine, zise el, şi o luarăm pe nişte coridoare, aveţi grijă să nu vă loviţi că e cam întuneric!” Ne trezirăm într-o cameră luminată puţin cu nişte lumânări aprinse într-un sfeşnic.” Pater-Vardian!-îl strigă Peter-Bucsi- a venit sfântul părinte, şi făcu semn spre unchiu, vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră!” Pater-Vardian era ceva mai gras decât unchiu Bucsi, avea o burtă dolofană, o barbă mare, rară şi albă şi un păr siliniu în neorânduială, faţa-i era crispată de o durere nemărturisită, parcă. Stătea ţeapăn în jilţul stăreţiei şi-şi mângâia burta şi citea sau scria ceva, absent parcă la lumea exterioară lui. Târziu de tot, a ridicat capul şi ne-a privit pe sub nişte lentile soiase. S-a îmbrăţişat cu unchiu Bucsi şi l-a rugat să ia loc. “Ăsta este, Pater-Vardian, pruncul cu pricina, şi-mi face vânt în faţă, vreau să-l fac cantor la Biserica lui Delici din Remetea!” şi Pater-Vardian deodată şi-a înşurubat ochii în mine, tăindu-mi răsuflarea cu răceala privirilor lui. “Să te fereşti de afurisenie, bă, Pişto, mi-a strigat el,apucându-mă de braţ, dezvelindu-şi nişte dinţi mari ca lopeţile şi ameninţându-mă, aici dacă nu ne asculţi te mănâncă Gheena!”

Imediat unchiul Bucsi a plecat acasă şi de atunci nu l-am mai văzut, am auzit târziu de tot că a fost împuşcat în piaţa gării din Dej pentru nişte fapte criminale la care luase parte cu un grup de legionari din Cluji.

Pater-Vardian m-a chemat într-o chilie, l-a adus şi pe Peter-Bacsi şi i-a poruncit să mă ducă la baie, să mă sfinţească şi să mă îmbrace în hainele domnului…”Astea sunt hainele tale!- îmi aruncă el nişte anterie soioase,-îmbracă-le, de azi eşti ucenicul Domnului, să nu-i iei vorba-n deşert niciodată !” şi   m-a închinat aşa cum a ştiut el şi m-a uns cu mir pe la subsuori şi-apoi m-a rugat să spun o rugăciune. Eu nu ştiam bine nicio rugăciune, am tăcut însă, n-am vrut să-i spun, mi-era ruşine. “Bine, zice, stai în genunchi! Am să spun eu Tatăl  Nostru! A îngânat el ceva aşa ca pentru el, picotind şi a zis, “amin”,apoi s-a depărtat de mine boncănind straniu cu piciorul lui de lemn până a dispărut pe uşa coridorului.

Am rămas în acea chilie singur şi am început să plâng. Mă cuprinsese un dor nebun de-acasă. Era prima mea despărţire de familie şi venisem într-un mediu neprielnic plin de singurătate şi de tăcere. M-a trezit din reveriile mele clopotul cel mic al mânăstirii care anunţa masa. Am ieşit toţi la rugăciune şi aici am început să ne cunoaştem, mai erau doi-trei băieţi de seama mea, veniţi tot decurând şi două fete, una Tofana şi Agneta, fata de care avea să se lege destinul meu. Primisem primele cărţi de rugăciuni şi citeam fiecare în gând rugăciunea care ni se indicase de către părintele-pedagog. Stăteam toţi aplecaţi pe cartea de rugăciuni şi din când în când ridicam ochii şi priveam cu o curiozitate bolnavă totul prin prejur. Locul acela străin începuse să-mi placă, de-acolo aveam panorama întregului oraş; mănăstirea era aşezată la marginea oraşului, înconjurată de chilii şi de lăcaşul pentru rugăciuni, având în faţă biserica…Toate erau înconjurate cu un zid gros de piatră şi cu două porţi mari din lemn masiv de stejar.

Cum citeam noi aşa cu ochii pe acele cărţi sfinte , mi s-au încrucişat privirile cu ale Agnetei; ea a lăsat capul în jos şi s-a roşit toată. Eu m-am făcut că citesc dar nu mai puteam, toate literele îmi fugeau de dinaintea ochilor, mă cuprinsese o frică dar şi o bucurie  pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Credeam cu toată fiinţa mea că există un spirit sfânt în aceste lăcaşuri care ne urmăreşte în secret şi ne condamnă. şi acel spirit sfânt se numea Dumnezeu.

Mi-au trebuit câteva săptămâni până am aflat toate secretele vieţii din mânăstire, aşa ceva mi s-a mai întâmplat în armată, nu puteam să mă obişnuiesc cu viaţa de soldat şi cu gradele militare. Ne dusese noaptea într-un oraş din Moldova şi ne cazase în nişte barăci de la marginea oraşului. Când m-am trezit dimineaţa, am crezut că sunt într-un lagăr de exterminare, şiruri întregi de barăci din scândură, lipite cu pământ, înconjurate de un gard înalt de sârmă ghimpată…şi strigau gradaţii la noi ca apucaţii… Aşa şi aici, erau grade peste  grade, toţi dădeau ordine,  mai ales la muncă. Dar mie de muncă nu-mi era frică, muncisem din greu acasă şi eram învăţat. Am început să car apă, să fac de serviciu la bucătăria stăreţiei, să servesc la masă, să car hrană la porci, să secer la grâu; era muncă multă ca într-o mare gospodărie…şi toată munca era făcută numai de noi, începătorii…Ni se lăsa timp puţin şi numai pentru rugăciuni şi atunci cădeam rupţi de oboseală, aproape că adormiam în genunchi cu cărţile de rugăciuni în mâini. ,Învăţasem şi câteva cântări, le prindeam repede, după ureche, mai ales rugăciunile pe care eu le neglijasem în copilărie. Acum a început Peter-Bacsi să mă iubească când a văzut el că îmi dau silinţa să prind totul şi a început să mă ia pe lângă el, fie să-l ajut la treabă, fie să-i fiu de ajutor cantorului. Cantorul, un vlăjgan care se deşira aproape cât sfântul Anton,mă mustra: “Să lungeşti glasul, Pişto, că ai o voce de aur, ai să faci carieră, la sfârşit să urci la “ghi”şi-apoi să cobori la “pa” şi să ţii vocea lungă cu gura bine deschisă cu buzele ţuguiate!”

După câtva timp i-am scris şi lui tata şi mamei şi Ie-am dat veşti bune despre mine şi am primit răspuns de la ei că mi-au citit scrisoarea cu lacrimi în ochi şi m-au îndemnat să fac tot ce mi se cere, să fiu cuminte, să ascult pe sfinţii părinţi, să dau dovadă de credinţă apostolească că numai aşa voi ajunge un bun păstor de suflete.

 

autor Ionescu Ion 

eu vin din lumea lui marinetti / această fantomă a bizarei femei / țară

eu vin din lumea lui marinetti

 

eu vin din lumea lui marinetti,

aruncând totul la pământ,

la dracu dragoste, iubire

și toate câte-s în inimă,

această cârpă cu care

s-au șters toți pe mâini,

acum dansăm printre

mese și scaune ca saltimbancii,

ne dezbrăcăm hainele

și ne scălâmbăiem în oglindă

ca niște maimuțe din junglele africane,

hai, veniți, intrați în joc,

doi pași înainte

și unul pe loc,

ce frumos ne stau la gât

lanțurile de aur

în acest azur lins pe ochi,

ținem steaua lumii pe umărul drept

și avem armuri de oțel pe piept.

 

în serile când luceafărul

în galop fuge pe cer,

noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis

pe lângă delfinii din adânc,

rupți din refugiul ultimului delir.

 

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,

n-are cine să le clocească,

ele sângerează din consoane,

mor în damf de parfum

ca merele domnești infectate de viermi.

 

ascultați melodile acestei toamne,

când frunzele acompaniază tristețea,

ca niște evantaie japoneze pe fața unei gheișe,

ascultați cum plâng pietrele de jad

sub freamătul copacilor,

flaute sub lună, îndurerate

de despărțirile de gâtul de colan al madonelor,

ascultați tristețea frunzelor de plop sub bătaia vântului,

ascultați cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,

un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlande spumoase.

 

inimi flămânde ca niște câini în haite

ingurgitează iubirea pe nerumegate,

răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.

visăm mereu incendii apocaliptice

care să prefacă în scrum sărmanele noastre ființe

imperfecte și vulnerabile,

ne revoltăm de destinul biologic al lumii,

dar nu vedem ochiul rece al morții

cu rostogolirea pământului spre neant.

 

această fantomă a bizarei femei

 

cu trupul de trestie și ochi de rubin,

fusese-n orașul acesta cea mai frumoasă,

se răsfrângea-n vitrine zâmbetul ei…

seara,

când se plimba-n veșmânt de mătase,

acestă fantomă a bizarei femei

cu statura sa opalină

răspândea ceva din floarea de tei,

 

iar sub pasul ei de felină

se vedea unduirea de apă celestă,

stingându-și trupul în noapte

ca flacăra ce arde în șoapte,

din care răsar câteodată scântei.

 

țară

 

eu m-am exilat în mine

și-am plecat din lume de mult,

țară, te-am lăsat în suspine,

zeul te plânge, zeul e mut.

 

unde ți-e doina, unde ți-e dorul,

unde ți-s fiii tăi cei viteji,

venit-a străin, călătorul,

punându-ți cuțitu-n gâtlej.

 

erai frumoasă ca ziua-nsorită,

te-au siluit derbedeii,

țară săracă, țară iubită,

care ți-e soarta, unde-ți sunt zeii?

 

trecutul tău, flăcări aprinse,

ce-au ars în vise rebele,

țară frumoasă, cu pletele ninse,

cum picură-n tine neaua din stele.

 

frumos îți stă cu albul pe zare,

cu argintul de nea,

cu doina cântată din nai,

plină cu dorul din tine și ea.

 

tristă ca propria-mi durere,

urci golgota pe cruce semeț,

dar va veni o-nviere

ca viitorul să-ți fie măreț.

 

Autor: Ionescu Ion

 

 

aceste timpuri / de ce? / trăiesc

 

aceste timpuri

aceste timpuri mi-s tot mai străine
şi ochii mei tot mai nepăsători
căci astăzi mă-ntorc, viaţă, către tine
şi, greu, trecutul tău îmi dă fiori.

tot te-am purtat aşa pe-ngenunchiate,
ţi-am închinat o groază de cuvinte,
am tot umblat pe căi întortocheate
şi-am încrustat trecutu-n lespezi sfinte.

urcat-am greu cărările pe stânci
nu mi-au vorbit decât tăceri ingrate
am înotat prin apele adânci
şi ţi-am cerut un pic de libertate.

cum timpul după timp se tot alungă
în ritmul odihnit al veşniciei
tu, viaţa mea, ce-ai fost atât de lungă,
ruptă din sânul dulce-al mamei-gliei.

nu mă-ntreba unde ne îndreptăm,
spre ce cărări de vis ne duce soarta,
noi astăzi nu mai vrem să căutăm
ca cineva să ne deschidă poarta.

ne îndreptăm spre noua dimineaţă
luptând cu timpul tragic prin cuvânt,
ne bucurăm că suntem iar în viaţă
în pas cu vremea printre ploi şi vânt.

 

de ce?

de ce să plâng eu, de ce să plângi tu
regretând trecutul,
s-a rupt totul, adânc,
a căzut ca o furtună,
doar inimile noastre mai şoptesc
adevărul
care flutură netulburat
peste fruntea mea, peste părul tău,
cuvintele goale
se târăsc pe secunde
şi coboară pe mormintele iluzorii
ale poemelor nescrise.
de ce să ne mai îmbrăţişăm
să ne amestecăm
să murim
înveninaţi de şerpi
care ne umblă prin suflete.
zidul dintre noi
nu mai are ferestre,
nu mai are cer
nu mai are aer
cine ştie, cine ştie
poate vom învăţa
că pe sub tavanul lui
răsare luna,
acum în toiul înfloririi
teiului eminescian.
poate vom poposi odată
la umbra lui
să ne citim pe tăcute poemele
reflectate în privirea ta,
în marea de albastru a ochilor tăi.

 

trăiesc

trăiesc
sub ameninţarea unei iubiri orbitoare
cu o lume care se pliază
după lumina solară,
trăiesc
cu oraşe şi sate care se desfac
şi se strâng ca o armonică
pe un pământ în derivă
ce a scăpat de pe axa lui,
trăiesc
cu doi ochi saşii, unul răsare şi altul apune
între zori şi amurg.
trăiesc
în zilele gemene ale lui Borges,
fără soroace, într-un timp etern
care se-ntoarce-n sine lent
şi-şi strigă veşnicia în prezent,
trăiesc
într-o istorie în care gloria e de paie,
infernul – fericire
şi Cartagina-n flăcări – imaginea cea mai fidelă
a oaselor mele fragile ce se pierd
printre rămăşiţeţe arheologice ale
celor două ere glaciale,
trăiesc
pe drumuri ce converg spre centrul meu tainic,
drumuri-ecouri cu paşi de femei, bărbaţi,
agonii, învieri şi morţi, zile şi nopţi,
răstimp între vise şi vise
şi astfel încep să mă cunosc.

sunt un proscris ce-şi pierde chipul
în oglinda spartă a timpului.

 

autor Ion Ionescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

hoţii, spărgători de vise

Hoţii, spărgători de vise,
Au venit la mine-n noapte
Au forţat uşile-nchise,
Mi-au furat visele toate.

Pune ,Doamne, lună nouă,
Visele ca să-mi găsesc
Să tai crângurile-n două,
Prin conac împărătesc.

Şi-am plecat în căutare,
Peste mări si peste ţări,
Tinereţe visătoare,
Dor de vise, căutări…

Sui pe deal, pe deal cobor,
Zi şi noapte singur-cuc,
N-am odihnă, n-am sobor,
Unde merg, unde mă duc.

De-aş găsi hoţii de vise,
Eu i-aş spânzura pe loc,
Dar cărările-s închise,
N-am avut, Doamne, noroc.

Vise dragi , strânse cu chin
Unde sunteţi, ce-aţi făcut,
Toată ziua mă închin
Ca să fac ce-am desfăcut.

Noaptea pe sloată sau rouă
Pune, Doamne, lună nouă
Fă din stele făclii mari
Ca să-i găsesc pe tâlhari.
………………………………..

artist Nynna Vizireanu, Fulgi de nea

O viaţă- am tot căutat
Visele pe tot pământul,
Hoţii-au depus juramântul
Unde-n stei le-au-ngropat…

Şi de-atunci umblu năuc,
N-am odihnă şi n-am stare,
Stau pe creangă, singur-cuc
Şi-aş fugi în lumea mare…

5 decembrie 2010

autor Ion Ionescu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

Valea Oltului la sfârşitul toamnei

Am plecat pentru două săptămâni pe Valea Oltului. Acest sfârsit de toamna primăvăratică a fost ca un balsam pe sufletul meu. M-am întâlnit cu munţii şi cu Oltul într-o splendidă sărbătoare cromatică. Spectrul culorii galbene, de la galbenul pur la galbenul verzuliu, în razele soarelui care agoniza pe crestele munţilor, m-a înviorat şi m-a  făcut să îmbrăţişez natura ca pe o a doua mamă.
Oltul, acest martor al istoriei noastre, constrâns de o parte şi de alta a munţilor să se adune într-o mare albie, curge agale la vale, oglindind în undele lui toate culorile cerului. Pare că în el se varsă întregul colorit al toamnei, doinind suferinţele întregului popor român, purtându-le până la Dunăre.
Dar pe lângă natură, mi-au plăcut oamenii. Veniţi din aproape toată ţara, de data asta mai mult bătrâni, la odihnă şi tratament, Valea Oltului e însufleţită de prezenţa lor. Deşi poartă stigmatul sărăciei în suflete, le întâlneşti zâmbetul lor permanent şi bunătatea ancestrală.
Centrul Văii Oltului îl dă Mânăstirea Cozia. De fapt această mânăstire este un fel de Mecca a românilor din această parte de ţară.Aici este un du-te-vino permanent de turişti români şi străini. Mânăstirea a fost ctitorită  de Mircea cel Bătrân, al cărui mormânt se află în biserică, la 1388 şi se află la o distanţă de  20 de km de Râmnicu-Vâlcea, în imediata apropiere a staţiunii Călimăneşti-Căciulata, pe malul drept al Oltului. Tot aici este înmormântată şi maica Tofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită aici. În trecut Mânăstirea Cozia a fost un centru medieval-cultural important pentru cultura noastră. Aici călugării şi discipolii lor au imprimat, tradus şi interpretat multe cărţi religioase în slavonă. Să ne amintim de poezia,,Umbra lui Mircea la Cozia” de Grigore Alexandrescu care ne aduce în faţă faptele de vitejie ale Voivodului român.

Am întâlnit la Mânăstirea Cozia un bătrân venit tocmai din fundul Moldovei care se ruga în genunchi la mormântul Voivodului Mircea cel Bătrân. Mi-a relatat că nu trece an să nu viziteze Valea Oltului şi să se roage la această mânăstire. De aici pleacă încărcat cu noi energii care-l fac să traiască într-un optimism debordant.
Un medic, tot din Moldova, s-a statornicit aici la Câineni. Mai întâi s-a îndrăgostit de natură, de aerul curat al Văii Oltului, apoi de soţie, care e din partea locului, şi-au durat gospodărie, au făcut doi copii, două fete: una e la Londra la studii şi alta în clasa a-VIII-a. L-am întrebat de ce nu pleacă în străinătate, unde i s-ar oferi un trai decent şi mi-a răspuns că n-ar pleca în ruptul capului din ţară, deşi are un salariu de mizerie. El e optimist, aşteaptă ca timpurile să intre pe un alt făgaş.
Un izvor de sănătate este şi complexul de odihnă şi tratament Călimăneşti –Căciulata care ofera tratamente multiple pentru cei bolnavi, dar şi pentru cei sănătoşi. Aici vin an de an oameni din toată ţara care spun că s-au însănătoşit cu tratamentele de aici.
Am plecat de pe valea Oltului cu regretul că nu pot sta mai mult. Am lăsat natura sub un soare frumos de toamnă care încă mai întârzia pe aceste meleaguri.

autor Ion Ionescu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon