Ochii sfinţilor

 

În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam.

În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Pictor Lilioara Macovei

Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că toţi creştinii satului asta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.

Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnică ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.

După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:

–          Doamne, te rog, iartă-mă!

Icoane pe lemn, lucrate  în tehnica tradiţională (1)

Pictor Lilioara Macovei

În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.

Ca şi acum…

Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (2)

Pictor Lilioara Macovei

 

Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat!

În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.

Vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o mică  bucurie!

 

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Icoană pe lemn, pictată de Lilioara Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Podgoreanul

Pentru moment nu ar fi vrut să se pensioneze. Amăgit că valoarea punctului de pensie ar putea creşte, mergea încă la corvoadă, sfătuit de cine ştie cine, măcar până când năbădăioasa de inflaţie avea să se astâmpere cât de cât. Unde mai pui că i se promisese postul de paznic. În tinereţe muncise pe ici pe colo ca sezonier. Oportunităţi se iveau. Era mai bine plătit decât un simbriaş la stat – şi asta iscase invidie printre prietenii lui – dar când a apărut cel de-al treilea copil, şi nu avea să fie ultimul, pe atunci tânărul Andrei, a renunţat la avantajele sezonierului şi s-a angajat la cariera de piatră, rotunjind veniturile cu alocaţia plozilor, dar mai ales, gândea el, avea să se aleagă cu o pensioară hăt-hăt la bătrâneţe. După cum spuneam, continua să se ducă la slujbă, dacă nu cu elan tineresc măcar cu măsura senectuţii. Fidelitatea faţă de locul de muncă, părul alb, discreţia şi modestia de care dăduse dovadă în toţi aceşti ani, îi adusese oarece stimă în ochii şefilor şi ai pietrarilor de rând, şi chiar dacă nu mai era atât de viguros pe cât ar fi trebuit, în fiecare dimineaţă de luni când ajungea în mijlocul lor era întâmpinat cu o strângere călduroasă de mână. Probabil că nu i-ar fi ajuns tot respectul de care se bucura şi i s-ar fi sugerat să rămână acasă dacă postul ar fi fost râvnit de vreun june vânjos şi aşezat, însă oase rupte pe bani la fel de puţini tinerii găseau şi-n altă parte. Fără îndoială că infinit mai bucuros ar fi fost dacă i s-ar fi trântit uşa în nas decât să fie obligat să renunţe la truda lui săptămânală în felul în care a fost obligat: baba lui – Stana – damblagise! Şocul a fost şi nu a fost chiar atât de devastator – soacră-sa a murit tot în urma unui accident vascular şi îşi amintea bine că mulţi ani a durat până ce a strâns-o Dumnezeu de pe faţa pământului. Înzestrat cu acest teribil experiment, moş Andrei – parcă totuşi necazul l-a îmbătrânit pe dată cu câteva riduri, iar barba i-a albit de tot – şi-a suflecat mânecile şi s-a pus să-şi îngrijească soaţa. Nu a dus-o la niciun spital. Ştia, şi îi fusese confirmate temerile, că sechelele nu puteau fi înlăturate, mai ales la acea vârstă înaintată. Cu toate acestea – în felul lui blând şi respectuos – îi impusese medicului de familie să vină lunar, chiar dacă acesta era extrem de ocupat, căci avea pacienţi în şapte sate împrăştiate pe opt văi, să i-o consulte pe Stana lui, să îi schimbe sau să-i reînnoiască reţeta, reţetă pe care el o respecta cu sfinţenie.

 

Trees, artist Lilioara Macovei

 

În prima săptămână după năpastă – împotriva căreia nu crâcni, întocmai ca biblicul Iov – moş Andrei se sperie când văzu maldărul de boarfe murdare. Se oferise nora lor să le spele. Odată îmbrăcată, cămaşa spălată de altcineva decât de cea care i le spălase o viaţă întreagă, moş Andrei simţi un disconfort, ca şi cum aceasta ar fi fost frecată cu urzici iar veninoasele ace de pe frunze ar fi rămas în ţesătură şi acum îl beşicau pielea. Nici chiar atât de albă parcă nu ieşise. „Ei, ce să faci, noră…” o amendă el în gând, cu frică. Însă chiar şi după ce spălase propria fiică următoarele rufe, tot nu fusese mulţumit, aşa că atunci când s-au mai adunat haine murdare, moş Andrei aduse buduroiul în odăiţă, ca să fie sub ochii Stanei, turnă un ceaun de apă fierbinte, adăugă o jumătate de pachet de sodă – „ Prea multă ai pus!” ar fi ţipat Stana la el, dacă ar fi putut –, aruncă ţoalele în leşie şi începu, chitit pe treabă, să le bosolească precum femeile chinuiesc aluatul în covată, la Paşti. Târziu a observat că pe faţa paralizată pe jumătate a Stanei curgeau lacrimi şuvoi, iar agitaţia ochilor ei de un albastru apos exprimau o cruntă nemulţumire.

– Ce e? Ce nu e bine? îşi întrebă, cu răbdare de înger, moş Andrei băbuţa.

Rezemată de perete şi sprijinită părelnic de două perne, Stana îşi luă mâna beteagă şi cu multă precauţie o puse în poala catrinţei; cu cealaltă, făcută pumn, începu să mimeze frecatul unei cârpe imaginare.

– Aha!… exclamă încântat moş Andrei, amintindu-şi deodată că făcuse cândva trei ani de armată şi nimeni altcineva nu i-a spălat uniforma.

Din ziua aceea purta iarăşi cu mândrie iţari şi cămăşi înălbite prin curte, pe uliţe.

Până când a fost finalizat dosarul, până când a venit decizia de pensionare şi prima pensie, cei doi au trăit din banii strânşi la teşcherea, deşi valoarea economiilor le-a fost jumulită mult, mult prea mult de inflaţie. Feciorii şi fiica, nurorile şi ginerele le călcau des şi nu prea des pragul. Treceau pe la ei doar ca să îi întrebe ce mai fac. Şi cum bătrânii lor părinţi nu se plângeau de ceva, ei veneau şi plecau cu sufletul împăcat. Atât i-a cerut fiului care îmbrăţişase meseria de tâmplar: să îi facă Stanei un căruţ pentru a o mai scoate la soare. Acesta a întocmit un landou uşor şi manevrabil, însă i-au trebuit câteva şuruburi nichelate şi pentru acestea i-a luat bani tătâne-lui.

Izolaţi, trăiau în gospodăria lor modestă, despărţită cu un zăplaz improvizat de fosta lor casă pe care o lăsase feciorului mai mic. Pe noră nu aveau de ce să fie supăraţi dacă aceasta se arăta oarecum încrâncenată în relaţia cu ei. Mezinul lor era un neisprăvit şi un beţiv. Arar moş Andrei se aventura afară din curte. Avea un pârâiaş care curgea de-a lungul gardului din dreapta siliştii, iar pentru apa necesară la curăţenie şi la udat grădina nu trebuia decât să se întindă printre uluci. Ieşea prin sat doar când se ducea să cumpere câte ceva din cele strict necesare, ori când mergea la vreo slujbă religioasă. Singurii străini care le păşeau constant pragul erau preotul, care venea la începutul şi la sfârşitul fiecărui post din an ca să o împărtăşească şi să o mărturisească pe Stana; doctorul cu stetoscopul şi, mai nou, factorul poştal. La toţi ţineau în egală măsură, toţi reprezentau instituţii sacre, însă cel mai familiar era poştaşul. Tânăr şi mereu volubil, când le intra în odăiţă, îşi scotea tolba cu acte şi bani, cu ziare şi scrisori, se aşeza pe marginea patului lângă băbuţă, îi lua mâinile într-ale sale, o zgâlţâia uşor şi o repezea glumind:

– Ce stai aici? Puneţi bundiţa cea nouă şi scoateţi flăcăul la horă!… Şi mata ce te uiţi la noi? Adă un pahar cu vin!

Cât moş Andrei se ducea în beciul micuţ ca o părere şi venea de acolo cu un ibric de vin roşu, plin pe trei sferturi, poştaşul rupea cuponul, număra banii şi îi punea frumos în mijlocul mesei. La prima sau la a doua lor întâlnire acesta abordă un subiect uluitor pentru moş Andrei:

– Ascultă-mă bine! Îmi dai două pensii şi cu banii ăştia îţi fac un certificat de persoană cu handicap pentru lelea Stana. Îi vine lunar o indemnizaţie socială, iar matale o să ai un fel de salariu fiindcă o îngrijeşti. Ce zici, batem palma?

Poştaşul puse ezitarea lui moş Andrei pe seama zgârceniei, pe teama acestuia de a nu-şi putea recupera investiţia, de aceea îl asigura, de fiecare dată când se întâlneau, de beneficiile acestui demers. Moş Andrei însă vedea altfel lucrurile: cum adică să fie plătit ca să aibă grijă de tovarăşa sa de viaţă? Dumnezeu i-a dat o cruce şi el o va purta de unul singur chiar şi dincolo de puterile lui! Aflând de această nechibzuită încăpăţânare, toţi ai lui nu-i mai călcau pragul. Concesie făceau când treceau pe la poartă şi o vedeau pe mama lor însorindu-se. Atunci intrau în curte şi îi întrebau, formal, de sănătate, îi întrebau dacă eventual au nevoie de ceva…

De câte ori însurase ori măritase pe vreunul din vlăstarele lor, le dăduse ca zestre şi un petic de arătură sau de fâneaţă. Pentru ei doi, pentru timpul bătrâneţilor, păstrase via. Acest colţ sărac de rai, situat pe coasta de miazănoapte a dealului care flanca satul, cu sol galben şi greu, impropriu cultivării viţei de vie avea un singur avantaj – era în apropierea casei. Ca să ajungă acolo, moş Andrei trecea prin portiţa din fundul grădinii şi ţinea cărarea din livezile vecinilor până la izvorul de unde lua apă bună de băut şi pentru gătit; de acolo, urcând, paşii lui făcuse o cărăruie discretă pe muchia argiloasă dintre două ravene. Acest cant îngust se termina brusc în botul unui zid format din stânci friabile, nisipoase. Pe ceafa acestui prag înalt cât un vlăjgan cu nasul în vânt se întindea un platou micuţ şi neted. Puţin mai sus era via lui. Îngrădită cu un gard impenetrabil din mărăcini şi cătină, cu o singură ieşire – o poartă camuflată, legată cu trei rânduri de sârmă ghimpată – dar şi cu o mică şandrama plasată într-un loc strategic, făcea ca niciun pârdalnic de copil să nu se poată lăuda că a furat vreun sân de struguri din acea vie. Nu-i vorbă, pe când se ruginea frunza, moş Andrei ieşea cu pălăria plină cu ciorchini de perle străvezii ori negre, dulci, înmiresmate şi împărţea copiilor ce-şi păzeau vacile cu rod pe ţarina uscată a toamnei.

Pe timpul când muncea la carieră îşi îngrijea via în fugă. Visa mereu ca atunci când o să vrea să iese la pensie această ocupaţie să îi răpească tot timpul. Iată că nu era chiar aşa cum plănuise în nopţile lungi de iarnă montană, însă nici departe de visul lui nu era. Se obişnuise cu bioritmul soţiei sale şi ştia, la minut, când acesteia îi e sete, foame ori somn, ştia când are nevoie de ploscă sau de o pernă în plus. La vremea de tăiat via, de săpat, de înlocuit aracii rupţi şi putrezi, de legat şi prăşit, moş Andrei o liniştea pe Stănica lui – cum o alinta el – şi îi explica ce are de făcut la viişoara lui; îi punea deşteptătorul să sune, ca în felul acesta să nu o cuprindă teama că a fost uitată, asigurând-o pe deasupra că atunci când se va împlini timpul el va fi lângă ea. De multe ori se nimerea ca tocmai când obosit închidea uşa, ceasornicul să se pună pe zbârnâit. Niciodată nu întârziase grăitor de mult şi nici de venit înainte de vreme nu venise, deşi nu avea vreun ceas de mână sau de buzunar ca să-şi sincronizeze sosirile.

Poştaşul renunţase de mult la buna lui intenţie de a le întocmi dosare pentru indemnizaţia socială şi totuşi în acea după-amiază moş Andrei îl aştepta cu înfrigurare. Scosese din timp în ibricul emailat vinul roşu, acrişor şi slăbuţ, aşa că acum tot fulgera poarta cu privirea. Nici nu-l lăsă pe poştaş ca să o salute pe baba Stana că îl şi întrebă oarecum conspirativ:

– Ce-i cu entegrarea asta în Iouropa?

– Ei, bre moş Andrei, asta nu ne priveşte pe noi…

– Cum nu? Cum nu!? Am auzit la drăcia asta de aparat că trebuie să ne scoatem viile şi să punem numai viţă de soi! A mea o fi de soi?

– Păsăreasca mata?… Ha-ha-ha!… Ia uite cum stă treaba: doar marii producători, cei care ies cu vinurile pe piaţă, cei care-l vând, sunt obligaţi să-şi scoată hibrizii. Cât despre vinul matale, să fim noi sănătoşi ca să bem şi când oi ieşi eu la pensie. Hai noroc şi mai toarnă unu’ că e tare bun şi mă cam grăbesc!

Nu ştiu cât de mult îl liniştise vorbele spuse de poştaş, cert este că de-ar fi fost întrebat de vreun străin spilcuit a cui e via, el ar fi renegat-o. Continua să o îngrijească dintr-un fel de milă ce învingea cu greu teama: dacă încălca vreo lege? De atunci stătea mai mult cu urechea la aparat ca să prindă noutăţi despre vie şi viticultori, văduvind-o din această cauză pe Stana lui de lungile monologuri blânde şi ades repetate.

Parcă uitase de problemă, sau poate că începuse să o minimalizeze, fiindcă observase că şi ceilalţi vieri îşi vedeau de viile lor bătrâne, până când o vecină – văduva lui Pascu – s-a dus la el pentru o sticlă de vin: vroia să facă un parastas. Când aceasta i-a întins bancnota micuţă, scoasă din batista mirosind a tămâie, moş Andrei avu o scurtă sincopă:

– Nu iau bani! Zi bogdaproste de el! răcni apăsat, după ce îşi revenise.

– Cum, Doamne iartă-mă, să zic bogdaproste că doar îl duc la biserică!?…

– Pune-i pe masă. Nu-i ating! Eu nu-i ating!…

Văduva lui Pascu plecă făcându-şi semnul crucii cu limba.

Faptul că vânduse vin îl înspăimântă pe moş Andrei. A doua zi, în lunea din săptămâna mare de dinaintea Sfintelor Paşti, îi puse Stanei ceasul să ţârâie ca să ştie că la ora respectivă el se va întoarce, îşi luă cazmaua şi urcă la vie. Începu să scoată butucii pe care îi credea mai degeneraţi. Şi uite aşa, pentru vinerea mare îi mai rămăsese nedezrădăcinaţi doar doisprezece din cei mai dragi butuci ai lui. Postul lung şi munca frenetică din ultimele zile îl cam stoarse de vlagă. Mergea abătut pe creasta argiloasă dintre cele două ravene. Când dădu cu nasul de peretele de stâncă friabilă, în care erau încrustate mici scobituri, de care moş Andrei se folosea ca de nişte veritabile trepte – cam neprietenos aşezate, e drept – acesta îl cântări cu o privire fugară. Propti piciorul în prima firidă şi se avântă. În momentul acela descoperi că elanul nu fusese destul de mare şi, precipitat, căută să se ajute cu mâinile, prinzându-se de un colţ de piatră venit în întâmpinare. Pudra de un ocru roşcat făcu degetele să alunece surprinzător de iute. Moş Andrei căzu pe spate, rostogolindu-se ca o păpuşa dezarticulată, până pe malul firicelului de apă. Speriat că ar fi putut să aibă vreun os rupt, rămase câteva clipe nemişcat, analizându-şi atent toate încheieturile. Răsuflând uşurat, se ridică precaut în picioare, îşi scutură hainele, îşi culese pălăria pătată de transpiraţie şi decolorată de vreme, o scutură şi pe ea de praf, apoi şi-o îndesă pe cap. Călărind pârâiaşul, se spălă pe mâini, pe faţă şi porni înspre zarea cleioasă. Ajunse iarăşi faţă în faţă cu nărăvaşa scară ce l-a trântit. Privind-o, i se păru că aceasta crescuse în ultimele minute ca pâinea în cuptor. O atinse cu mâna ca să o îmblânzească. Nu părea ca aceasta să accepte mângâierile. Moş Andrei mai făcu o jumătate de pas, îşi fixă piciorul „de bătaie” lângă ceea ce părea obstacolul vieţii lui şi căută să se avânte. Simţindu-şi genunchii tremurând, renunţă. Descumpănit, se întoarse din drum. Văzându-l intrând în odăiţa lor înainte de vreme, Stana se impacientă. Privea speriată în jur, lăsând lacrimile să curgă puhoi, ca de atâtea ori când o cuprindea neliniştea sau vreo nemulţumire. Moş Andrei se aşeză lângă ea, îi luă mâna paralizată şi începu să o maseze cu mare grijă. Ascunzându-şi teama din glas, zise cu tandreţe:

– Va fi bine băbuţă, va fi bine…

 

 

autor  Ion Lazăr da Coza 

Charles şi copacul

 

În vremea în care toți se ocupau cu defrișarea pădurilor pentru a face din trunchiurile copacilor traverse de cale ferată, Charles se apucă să sădească în grădină un puiete. Copilul avea doar opt ani pe atunci și nu-i păsa câtuși de puțin de ce gândește lumea.
Sămânța de la care a început totul o găsise cu vreo patru luni în urmă într-unul din buzunarele vechii ranițe a tatălui. Știa prea bine că-i este cu desăvârșire interzis să scotocească prin lucrurile altora, dar părintele îi promisese c-o să-i aducă ceva din ultima sa peregrinare pe mare. Așa că în momentul în care a înțeles că a venit cu mâinile goale, Charles s-a simțit îndreptățit să caute și să oprească orice ar fi putut să găsească. Iar sămânța tare, în formă de spatulă, lucioasă și alunecoasă, semănând foarte mult cu una din petalele conului de brad, îi captase atenția și-i stârnise imaginația. Nu se grăbi să o sădească ci experimentă mai întâi cu cele câteva boabe de grâu și fasole pe care le ținea pitite sub pardoseală, lângă pietricele adunate anul trecut de pe prundul râului. Experimentul fusese un succes neașteptat. În cutiile de conserve și în borcănașele umplute cu țărână apărură mlădioase lujere verzi ce își înălțau nesigure firicelele trupului către lumină. După ce le urmări vreme de mai multe săptămâni la rând, asigurându-se că totul este în regulă, trecu la sămânță. Îi găsise un loc special, nu în conservă sau borcan, aidoma celorlalte, ci în pahar. O semănă scobind o mică groapă în pământul îndelung frământat și o împinse cu arătătorul, apoi înjghebă un suport din ramuri, o udă și o puse acolo unde celelalte nu ajunseseră niciodată. În fața ferestrei, pe pervaz, unde soarele își trimitea razele în fiecare după amiază.
Dar în ciuda afecțiunii sale vlăstarul se încăpățâna să apară.
După o săptămână, nicio schimbare. Charles era de-a dreptul îngrijorat, foindu-se de colo colo prin cameră, privind paharul, cercetându-l să vadă dacă are sau nu destulă umiditate, plimbându-l după razele soarelui, iar uneori, după ce se asigura că nu-l vede nimeni, se mai și apleca deasupra sa și-i vorbea. Îi șoptea cuvinte pline de candoare, rugându-l și implorându-l să se arate cât mai degrabă. Într-o dimineață, îmboldit de curiozitate, dădu indiscret și totodată grijuliu o porțiune de pământ la o parte, iar de după crâmpeiele de frunze uscate, pe care le așezase deasupra pentru a-i ține de cald seminței, se ivi un firav lăstar de un verde crud. În fața vederii mult așteptate, inima-i tresări de bucurie și cu un zâmbet sincer copilul însenină întreaga cameră. Se repezi să-i dea de veste mamei, însă chiar în clipa în care intră în bucătărie, un gând ascuns îl îndemnă să tăinuiască întâmplarea. Nu se cade să-ți deranjezi părinții cu astfel de treburi copilărești, gândi el, mai ales când au și așa destule pe cap. Și în plus, deși nu dorea să recunoască, ideea secretului îi surâdea.
În zilele, săptămânile și lunile ce urmară se strădui cum se pricepea mai bine să ocrotească plăpânda făptură, însă-i era clar că există un lucru ce nu-i priește. Neștiind ce să facă, Charles își aruncă privirea prin cărți, doar, doar, de-o afla ceva în legătură cu acest misterios capriciu al prietenului său, de a îngălbeni dintr-o dată, de a se chirci și a refuza să mai crească. Cum nu reuși să descopere nimic folositor a hotărât în cele din urmă să apeleze la mama sa. Trebuia să admită, s-a zis cu secretul, dar nici că mai conta dacă reușea să se lămurească și să-și salveze amicul de la ciudata boală. Își călcă așadar pe inimă și-i împărtăși mamei frământările sale. Află cu stupoare că lăstarului nu-i cade bine captivitatea paharului și că tânjește după libertate, așa că-și făcu palma căuș pentru a-l ține, săpă cu cealaltă mână o scobitură în pământul reavăn și-l puse în ea. Îl acoperi la loc, strângând deasupra lui o grămăjoară de frunze, apoi se retrase în casă pentru a-l urmări prin geamul translucid cum crește. Dar la venirea nopții, când frigul începu să-i dea târcoale și să-l împresoare, Charles se temu că amicul său are să degere, așa că se dădu jos din pat, păși tiptil spre lada cu haine, își luă de acolo flanela cea bună, apoi se strecură fără niciun zgomot afară. Aerul rece îl izbi dintr-o dată în față, îmbujorându-l. Se deplasă spre mormanul de frunze și scurmă pământul cu mâinile goale, apoi cu-n băț, și își îngropă haina de lână în jurul rădăcinilor albicioase, firave și delicate, nădăjduind că astfel vlăstarul o să biruiască și-o să treacă de răcoroasa iarnă. Mama avea să-l certe, știa asta, dar nu-i păsa, nu-i păsa nici dacă lumea întreagă avea să-l ocărască, el făcuse ce trebuia. Se îngrijise de vietatea aceea plăpândă ce până mai ieri fusese doar o simplă sămânță.

 

Abstract foc şi gheaţă, artist Lilioara Macovei

 

***

La venirea primăverii copacul, așa mic și gingaș cum era, începu să crească și să-și dezvolte cele dintâi rămurele, iar spre toamnă, când ceilalți arbori se despuiau de frunze, copăcelul formă câteva mănunchiuri de frunzulițe miniaturale, învălmășite și răsucite ca niște ace. Charles trecea la început zilnic ca să-l vadă, să-l acopere cu o găleată fără fund, să îl ude și să strămute buruienile ce răsăriseră pe lângă el, dar după ce obsevă că arborele pare să se înalţe mai grăbit în momentele în care nu-i acordă atenție, în ciuda propriilor sale dorințe copilul începu să recurgă la o nouă tactică: se prefăcea că-l ignoră. Dar oricât s-ar fi chinuit nu-l lăsa inima și nu trecea mai mult de o săptămână încheiată până-l băga iarăși în seamă, și cu toate că poate părea greu de imaginat, odată cu scurgerea timpului se simțea tot mai apropiat de arbustul său cu frunze nepieritoare. Charles se retrăgea apoi la răcoarea sau căldura casei, se așeza la biroul din fața ferestrei și încerca să deseneze, cât mai aproape de realitate, copăcelul. Îl măsura cu un fir de ață pe care apoi îl împăturea în patru, iar peste trei ani în opt, și-l punea pe foia de hârtie, trasând cu ajutorul cărbunelui linii în jurul lui. De la o vreme începuse să stăpânească bine și împărțirea și se apucă să retușeze vechile desene, astfel încât în toate copăcelul apărea de acum la aceeași scală. După ce termina, strângea foile și le punea la loc de cinste, în primul sertar al biroului, doar pentru a le scoate a doua zi de acolo și pentru a calcula cu cât anume creștea prietenul său pe an. Rămase uimit gândindu-se cât de mare o să ajungă în ritmul acesta într-o viață de om. Uimit și totodată încântat, imaginându-și cu nerăbdare cum o să se urce în curând pe ramurile sale. Asta, desigur, dacă totul avea să decurgă după cum își închipuise.
Și o vreme totul decurse așa cum ar fi trebuit, până într-o vară, când cei doi, mamă și fiu, s-au văzut nevoiți să se mute de acasă. Își așteptaseră soțul, tatăl, să se întoarcă din ultima expediție pe mare, însă zilele se scurtau și se lungeau ritmic, fără ca el să mai sosească. Mama decise în cele din urmă să plece-n oraș. Așteptarea bărbatului între acești pereți i se părea nespus de cumplită și neîndurătoare, speranța trădată ucigătoare, iar pe neștiute casa preluase asupra sa o parte din toate acestea, așa că femeii îi venea tot mai greu să trăiască în mijlocul atâtor amintiri ce-o chemau, o farmecau, o strângeau în brațe și-i frângeau voința. Dar Charles nu dorea, nu dorea să-și părăsească prietenul și să-l lase singur în această pustietate. Să-l abandoneze în mijlocul acestui ținut din care copacii fuseseră tăiați pentru a se construi din trunchiurile lor traverse de cale ferată. A încercat să-și determine mama să se răzgândească, a plâns pe ascuns, i-a mărturisit copacului apropiata despărțire, promițându-i că o să se-ntoarcă, temându-se, crezând, știind că decizia mamei sale era de nestrămutat. În aerul văratic ce adia molcom, împleticindu-se printre frunzele ca niște ace ale copacului ce ajunsese că întreacă în înălțime cu un cap pe băiat, o trăsură îi aștepta pe drumul desfundat.
Din fericire pentru Charles orașul se afla mai aproape decât își închipuise, la doar câteva mile în josul râului. Putea așadar să tocmească singur un cal și să gonească pentru a-și vizita amicul, gând pe care și-l duse la împlinire la finalul primei săptămâni. Un dor nespus îl cuprinse ca o inefabilă expresie a năzuințelor sale, strângându-i măruntaiele, istovindu-i trupul și secându-i mintea de gânduri. Veni călare, în graba mare, trecu ca o vijelie un pârâu ale cărui ape străvezii clipoceau voioase răsfrângând razele soarelui, străbătu ca o furtună câmpul pustiu ce luase locul pădurii, pătrunse în ogradă, descălecă și alergă spre copacul ce-și înfipsese nevăzutele-i rădăcini atât în țărână cât și în inima sa.
Implacabil timpul se scurgea, iar activitățile de zi cu zi îl țineau pe băiat preocupat, însă niciodată nu uita să treacă prin locul în care copilărise ca să-și revadă prietenul ce creștea însingurat, netulburat. Prin orașul din josul râului toți cei care-l cunoșteau pe Charles începuseră să-l socotească un ciudat pentru că niciodată nu se avânta în jocul lor, nu le împărtășea gândurile și pentru că atunci când nu era ocupat își petrecea vremea stând în fața ferestrei privind pierdut în depărtare. Dar băiatul nu-i lua în seamă, era fericit și mulțumit. Își găsise un prieten adevărat căruia putea oricând să-i mărturisească tot ce gândea și simțea și care întotdeauna îl asculta și-l aștepta.
Într-un an mama lui Charles, flăcău de pe-acum, a căzut bolnavă la pat și după o îndelungată suferință s-a stins. Băiatul a stat de veghe la căpătâiul ei în tot acest răstimp, apoi a înmormântat-o așa cum se cuvine în cimitirul de la marginea orașului, printre rândurile de cruci pe care zăceau șiruri de nume anonime.
Absorbit de năpasta ce se abătuse asupra sa uitase preț de câteva săptămâni de copăcelul din ogradă. Mustrându-se pentru indolența de care dăduse dovadă, plecă numaidecât să-l viziteze, iar după ce-l revăzu și după vărsă lacrimi amare îmbrățișându-i scoarța nesimțitoare își strânse tot avutul și se mută înapoi în casa părintească. Renunță să mai plece la facultate, deși îi promisese mamei că asta are de gând să facă în continuare. Fusese un elev silitor, însă nu-l interesa câtuși de puțin să afle lucruri ce nu i-ar putea folosi niciodată. Tot ce-și dorea era să-și petreacă zilele, lunile, anii alături de copacul ce măsura acum nu mai puțin de patru metri în înălțime. După ce se interesă, adresând numeroase scrisori unor reputați profesori de botanică, află că arborele său este un cedru care crește în mod natural doar în sudul continentului african. Așa că-l boteză simplu: Cedru.
Ah, cât de mult îi plăcea lui Charles să șadă în zilele de vară la umbra copacului și să citească cu voce tare povești medievale sau să recite poeme pastorale. De multe ori se oprea vreme îndelungată ca să privească printre frunzele subțiri ca niște ace ce se clătinau impasibile în bătaia vântului, norii, păsările, soarele. Cerul părea că-și trece suav degetele delicate prin coroana sa bogată, graurii și coțofenele că-i închină adevărate ode, iar stelele că rămân uneori prinse printre ramuri și că se leagănă clipocind candid în bătaia vântului.
Flăcăul făcea rost de-ale gurii crescând o vacă, câteva zeci de găini și vreo cinci rațe, iar când vremea se însenina după vreo ploaie se apuca să muncească pământul, însămânțându-l cu porumb și zarzavaturi. Câteodată mai dădea fuga și până în oraș pentru a-și mai vinde din recoltă și a achiziționa lucruri ce-i erau de trebuință și pe care nu reușea să și le producă singur. Trăia retras, departe de plăcerile vieții și deși era un bărbat chipeș și avea oarecare trecere printre femeile de vârstă apropiată prefera să rămână pe mai departe singur și să se îngrijească de pământul lăsat moștenire. Înconjurat de lucrurile ce-l împlineau și-l fericeau, timpul se scurgea nebănuit, cu pași grăbiți, lăsând în urma sa riduri pe chipul omului și inele concentrice înlăuntrul copacului.
Când începu războiul, iar cete de soldați porniră să cutreiere neliniștiți ținutul și obuzele să vâjâie amenințătoare în depărtare, Charles se hotărî să nu ia nicio acțiune. Oamenii din oraș se mutau în nordul statului ca să nu cadă în bătaia focurilor de armă, iar tinerii se înrolau cu sutele în armată, fără să știe prea bine pentru ce anume luptă. Din când în când câte o trăsură hodorogită, încărcată cu mobilă și haine mai trecea prin fața casei sale, iar persoanele dinăuntru lor îl urmăreau ca pe un excentric în stare să moară mai degrabă decât să-și părăsească avutul. Uneori unii se mai opreau ca să-l avertizeze că o luptă atroce se desfășoară dincolo de dealuri și că ar fi mai bine să plece, iar alteori alții își struneau caii pentru o clipă pentru a-l înfricoșa cu descrierea succintă a unor grozăvii de neimaginat la care soldații se făcuseră părtași. Grupuri înarmate de răufăcători dădeau târcoale prin împrejurimi, prăduind tot ce întâlneau în cale, iar sclavii negri, în hainele lor peticite, treceau la adăpostul nopții în cârduri peste râu. Odată unii au dorit să-i culce la pământ cedrul și să-și facă o plută din trunchiul lui falnic, însă Charles i-a oprit, dăruindu-le în schimb toate alimentele pe care le avea prin cămară, și ajutându-i să desprindă o parte din prispa sa înaltă pentru a face din scânduri o barcă. Și-a cumpărat, de la un flăcău guraliv ce înjura tot timpul, o pușcă și câteva gloanțe de care se servea pentru a-i alunga pe cei care îi puneau gând rău cedrului. Știa că un singur copac în mijlocul acestei pustietăți o să atragă cu siguranță atenția, dar n-avea încotro, trebuia să-l protejeze, urcându-se în vârful său ziua pentru a veghea depărtările și dormind sub coroana lui noaptea, lucru care i-a salvat viața, când, spre toamnă, niște soldați din Alabama i-au pătruns în casă și-au înjunghiat cu baionetele lor tot, până și dușumeaua și pereții.
Prin primăvara lui ’63, pe când omul privea flămând câmpul pârjolit, câțiva confederați călare au dată năvală. Primiseră informații că acest nebun cu fața nerasă ascunde și ajută negrii. Au cercetat fiecare colț al gospodăriei, au scotocit peste tot și au dărâmat tot. Cum n-au găsit nimic acuzator s-au repezit la arborele de care omul stătea rezemat, amenințând că o să-l doboare. Îi spuseseră așa, în glumă, știind de la cei care au rămas în oraș de grija exagerată a țăranului față de copacul său, dar când au văzut încrâncenarea cu care omul se lupta ca să-și protejeze cedrul s-au înfuriat și mai tare. Cu lacrimi în ochi, Charles a recunoscut că a ajutat astă toamnă câțiva sclavi să scape, însă îi imploră să nu se atingă de cedrul său. Căpitanul l-a ascultat mirat, apoi s-a repezit la el și i-a legat mâinile la spate. După aceea doi soldați au trecut niște sfori împrejurul unor ramuri, au scos din casă două scaune și au spânzurat doi negrii prinși ceva mai la vale. Cu trupurile lor bine făcute, acum flasce în adierea ușoară a vântului, făceau ca de la sute de metri depărtare priveliștea să fiu una înfiorătoare.

 

Abstract galben, artist Lilioara Macovei

 

***

Trei luni mai târziu Charles reuși să evadeze din închisoarea în care fusese trimis și slăbit, obosit, de-abia mai ținându-se pe picioare, trecu pe lângă garnizoană și se pierdu în întunecimea pădurii. Următoarele săptămâni și le petrecu ca un fugar, încercând să străbată dealuri, câmpuri și râuri pentru a se întoarce în locul în care copilărise, animat și purtat de un singur gând, să-și revadă și să-și îmbrățișeze prietenul mut.
După săptămâni de rătăcire ajunse în sfârșit pe meleagurile natale. Văzu de la depărtare cedrul și începu să lăcrimeze și să alerge ca să-l îmbrățișeze. Îi lipsise atât de mult, oh, nici nu putea să exprime cât de mult îi dusese dorul. Mirosul scoarței, clătinatul frunzelor și trupul grandios al copacului îi confereau un sentiment de stabilitate și normalitate, lucruri după care tânjise în toate aceste luni. Abia după ce i-a dat drumul din brațele sale a remarcat că din întreaga casă nu mai rămăsese decât un morman inform de scrum. Dar nici măcar nu-l deranja, tot ce conta era că prietenul său, bunul său prieten, era teafăr. Deși, la o cercetare mai atentă, i se păru că anumite ramuri îi sunt aproape uscate. Se reapucă să-l îngrijească cu și mai multă râvnă, neglijându-și sănătatea doar pentru a se asigura că îi este bine cedrului. Își făcuse adăpost lângă trunchiul lui, pentru a-l ști aproape, și-i promisese că n-o să-l mai părăsească niciodată.
După ce războiul se termină, iar viața în oraș reveni la normal, Charles cumpără cărțile care-i plăcuseră doar pentru a le putea reciti la umbra copacului prin ramurile căruia norii și păsările și soarele alergau la fel de voioase ca și înainte. În unele nopți, când lumina lunii se strecura printre crengile pline de frunze aciculare, nu putea să nu se întrebe dacă și copacul e în stare să simtă ceva. Nu dorea nimic în schimbul afecțiunii sale, doar că i-ar fi plăcut ca acel cedru să știe cât este de prețuit și cât de mult i-a lipsit în timpul cât a fost plecat. Îi spusese toate acestea copacului, însă acesta îl asculta impasibil, clătinându-şi doar, din când în când, ramurile în bătaia vântului.
De la o vreme Charles se simțea tot mai bătrân și mai vlăguit și știu atunci că sfârșitul nu este departe. Își făcu o groapă lângă trunchiul arborelui, iar seară de seară, în așteptarea morții, se învelea cu frunze și plante uscate. În una dintre aceste nopți, când stelele clipoceau tăcute, iar gândul dacă cedrul o să-i deplângă în vreun fel plecarea îl bântuia pentru a mia oară, moartea se pogorî lin asupra sa. Vântul bătu de câteva ori, îngrămădind și mai multe frunze peste adâncitura ce-i servea drept casă și mormânt, iar o ploaie rece, nesfârșită, căzu din cer, învelindu-i trupul mort în pârâiașe de noroi.
Arborele continuă însă se înalțe încet, treptat, hrănindu-se din cadavrul putrezit al omului ce-l sădise, îl îngrijise și îi recitase poeme pastorale. Frigul continua să-i împresoare trunchiul plămădit pentru un climat mai cald, ploile să-l biciuiască, iar vântul să-i plece crengile la pământ. Însă cedrul îndura și cu o râvnă de nedescris se străduia să rămână drept, singur în mijlocul unei pustietăți ce se schimba neîncetat. Traficanții de alcool și-au săpat ascunzători la rădăcinile sale, puhoaie tumultoase l-au izbit năvalnic, iar oamenii și-au făcut focuri de tabără din crengile lui. Însă el continua să îndure cu stoicism vicisitudinile vremii, deși părea de la un timp că se ofilește. A reușit să rămână în picioare până când, la aproape un secol după moartea protectorului său, omul ce cumpărase terenul și-și construise o casă lângă râu, se hotărî să-l culce la pământ. Turnă tacticos benzină în micul rezervor al drujbei, verifică dacă are ulei, apoi trase cu putere de coardă și lanțul începuse să lunece. Într-un zgomot infernal trecu drujba prin trunchiul copacului, iar după ce acesta se prăbuși ca o matahală colosală la pământ, îndepărtă cu mâna înmănușată rumegușul, curios să afle de câți ani arborele stătea acolo. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit, desenat în inelele trunchiului chipul mântuitorului. Și-a strigat mai întâi nevasta, apoi și-a chemat toți vecinii care își făcuseră în ultimii ani case pe malul râului. Cu toții priveau fascinați minunea, remarcând înmărmuriți trăsăturile clar umane din care, doar cine-ar fi trăit acum un veac, ar fi fost în stare să recunoască chipul ciupit de vărsat al lui Charles.

 

autor  Alexandru Ioan Despina

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Simbolul şi icoana de Florin Florea ( note de lectură)

Nu sunt critic literar, însă atunci când citesc o carte bună consider că e de datoria mea s-o fac cunoscută şi altor cititori, aşa că instrumentele mele de lucru vor fi cele ale profanului, nu ale specialistului. În Prefaţa cărţii, Robert Lazu spune: „Beneficiind de o bună introducere în pre-istoria noţiunii de simbol, lucrarea se configurează ca un adevărat studiu de „simbolologie”, însă, spre deosebire de lucrările de acest gen datorate lui Mircea Eliade, Jean Borella sau Jean Hani, este vorba de un studiu situat în perspectiva teologică specifică autorului. Urmându-l, vom putea înţelege mult mai profund diferenţa, nu chiar facilă, dintre „idol” şi „icoană”, diferenţă care nu rezultă atât din calitatea exterioară a obiectului de cult în cauză cât, mai ales, din prezenţa sau absenţa funcţiei mediatoare, simbolice, specifice reprezentării religioase.”

Icoana, artist Lilioara Macovei

Cea mai simplă definiţie a semnului este aceea de „prezenţă a unei absenţe”. Semnul pregnant al lumii post-moderne în care trăim este înlocuirea simbolurilor religioase cu „un imaginar profan şi profanator totodată”. O invazie de idoli, reprezentaţi prin forme imagistice acaparatoare – clipuri, vip-uri, reclame – saturează spaţiul imaginar al omului celui de-al treilea mileniu, invazie care vorbeşte exclusiv despre satisfacerea unor cerinţe materiale, despre fericirea terestră. Dimensiunea spirituală a cosmosului a fost înlocuită cu existenţa mundană, aici şi acum, în centrul căreia se află omul cu toate nevoile lui de zi cu zi. În acest context, cartea lui Florin Florea, Simbolul şi icoana, realizează un studiu asupra simbolului din perspectiva teologică. Pentru a redescoperi dimensiunea simbolică a icoanei, autorul face mai întâi o redefinirea a semnelor şi a simbolurilor în general, precum şi o recuperare a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acest demers are la bază faptul că Schisma de la 1054 a ocultat continuu Tradiţia intelectuală a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Scriptură.

Semnele şi simbolurile, ca mediatori între spaţiul contemplativ moştenit din Sfânta Tradiţie şi practica vieţii morale, vin doar să semnifice realitatea ultimă. Sunt doar vehicule prin care omul poate cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu.

Întrucât creştinsimul european s-a dezvoltat în spaţiul cultural greco-roman, autorul porneşte studiul său de la definirea celui mai important simbol al religiei creştine – icoana. Icoana ca simbol al existenţei lui Dumnezeu a provocat numeroase discuţii teologice – cea mai cunoscută fiind cea dintre iconoclaşti şi iconoduli. Dar, lăsând la o parte aceste dispute şi faptul că icoana este un obiect estetic, în cultul ortodox public şi privat folosirea şi modul în care sunt dispuse icoanele în biserică ţine de aspectul liturgic al icoanei.

Mergând mult înapoi în timp şi căutând în dicţionare definiţiile date simbolului, autorul constată că sensul pe care-l dădeau vechii greci termenului de simbol era cu totul altul.

Symbolum(lat.) şi simbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin „străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, „hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.

În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

Icoana, artist Lilioara Macovei

Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Tradiţia religioasă îmbogăţeşte câmpul semantic al termenului simbol, dându-i o nouă valenţă, aceea de semn al prezenţei divine. În gândirea arhaică, cele trei niveluri cosmice – Cerul, Pământul şi Lumea subterană – pot comunica şi această comunicare poate fi reprezentată printr-un simbol care poate fi: scara, coloana infinită, axis mundi. Locul de întâlnire al celor trei Lumi poartă numele de „Centrul lumii” şi este simbolizat prin „piatra de căpătâi” pe care Iacob a văzut-o în vis şi de care se sprijină scara ce duce către cer. „Centrul lumii”, numit şi „Casa Domnului” sau bethel în ebraică, este spaţiul  în care are loc o  revelaţiae a unei realităţi absolute – revelaţia existenţei lui Dumnezeu.

O dată cu trecerea timpului, la nivelul înţelegerii simbolurilor se petrec mutaţii esenţiale: deconstrucţia sensului originar începe deja din antichitate, elementele lui fiind deseori negate, ori pervertite. Şi primul element care s-a pierdut din structura piramidală a simbolului este Dumnezeu cel reprezentat ca simbol. Fizica lui Galilei constituie momentul de cotitură al acestei mutaţii, prin faptul că oferă posibilitatea unei teofanii naturale a Cosmosului, în centrul căreia nu se mai află Pământul, ci Soarele. Astfel, prin schimbarea de perspectivă, Cosmosului îi este anulată calitatea de măreţie a lui Dumnezeu: lumea cade captivă unor legi mecanice, devenite dumnezeu absolut. În această situaţie Dumnezeu este mai greu de întrevăzut în propria Lui Creaţie. Este momentul de răscruce în care se declanşează criza simbolismului religios, atât prin anularea calităţii de simbol a macro-Cosmosului, cât şi a micro-Cosmosului, adică omul ca imagine vie a lui Dumnezeu. Se creează o falie, simbolismul cu deschidere spre transcendent este anulat şi se deschide o nouă eră, cea a dominaţiei tehnice şi utilitariste a lumii. „Prin această ruptură epistemică, spune Jean Borella, sufletul european descoperă că ceea ce considera de obicei sursă semantică inepuizabilă, perpetuă izvorâre de semnificaţii vitale, afective, cognitive, nu-i decât un imaginar monstruos, dezordine a unei gândiri smintite, o oarbă privire ce nu va fi niciodată copleşită de lumina realităţii.”

Elementele constitutive ale simbolului sunt: semnificantul (simbolizantul) de natură sensibilă, sensul, de natură mentală (ideea pe care o avem despre simbol), referentul particular, adică simbolul, şi referentul metafizic, adică arhetipul. Singura realitate care este întotdeauna simbolizată de gradele inferioare este Dumnezeu, cel necreat, deasupra căruia nu există o altă realitate care să poată fi simbolizată. Prin ruptura epistemică de care vorbeşte Jean Borella dispare referentul metafizic, simbolul fiind redus doar la cei doi termeni ai săi, semnificantul şi sensul subiectiv, adică cel produs de mintea umană. În societăţile arhaice simbolul avea funcţia de-a unifica, de-a aduce la un loc un referent cu un semnificant. În societatea modernă, simbolul redus doar la semnificant devine ceea ce separă (diabolos), având doar simplu scop utilitar sau estetic. În arta modernă abstractizarea (sustragerea sensului şi a formelor de exprimare plastică) este o consecinţă a transformării semnului „sim-bolic” în semn „dia-bolic”. În concluzie, gândirea simbolică religioasă este înlocuită cu o nouă epistemologie, în care simbolurile sfinte au fost înlocuite cu simboluri-idoli ai fanteziei omeneşti.

***

Icoana creştină este obiectul simbolic care „asigură legătura dintre închinător şi obiectul venerat”. Se pare însă că asemeni evreilor, creştinii n-au acceptat imaginile cu subiect religios în primele două secole. La formarea cultului imaginilor creştine mobile, adică a icoanelor, un rol foarte important l-a avut cultul relicvelor. Relicvele, vasele liturgice şi cartea Evangheliei fiind considerate obiecte sacre, erau păstrate în cutii-relicvar care, cu timpul, au început să fie împodobite cu imagini religioase. Toate aceste imagini erau sfinţite şi relicvarul, cât şi conţinutul său, căpătau calităţi sacre. La fel, şi imaginile de pe obiectele mobile paleocreştine au început să fie considerate sacre şi cinstite ca atare. Prima imagine a Maicii Domnului a fost pictată de Sfântul Luca, artist inspirat de harul divin.

La început, icoanele erau considerate taumaturge, ca o consecinţă a originii lor divine, conform legendelor care le însoţeau. Până pe la începutul secolului VI, atât cei care credeau în cultul icoanelor cât şi cei care respingeau acest cult au convieţuit fără nici o problemă. Totul s-a schimbat când puterea imperială de la Constantinopol a decis să se implice în acest dezacord şi a făcut din cultul icoanei o problemă de stat. După o lungă tradiţie de toleranţă între proiconici şi aniconici, în secolul VIII se declanşează disputa asupra imaginilor. Iconoclasmul bizantin ia naştere ca reacţie la politica basileilor veacurilor al VI-lea şi al VII-lea, care instituiseră o politică a icoanelor, anexând imaginea lui Christos iconografiei monarhice. Primul împărat iconoclast, Leon al III-lea, a început să suprime simbolurile religioase alăturate celor monarhice, mai întâi pe monede, apoi la palat şi, la sfârşit, trecând la distrugerea însemnelor religioase din biserici. Iconoclasmul bizantin a durat aproape un secol şi s-a sfârşit la fel cum a început: printr-un act al împăraţilor. În martie 843, la un an după moartea lui Theofil, văduva sa, Theodora, s-a hotărât să pună capăt iconofobiei guvernamentale şi a aranjat ca la întrunirea Sfântului Sinod să se proclame reîntoarcerea la venerarea imaginilor.Această restaurarea a icoanei arămas definitivă. Restaurarea imaginilor religioase a avut o censecinţă notabilă în plan uman – numeroşi artişti şi meşteşugari: pictori sculptori, argintari, şi-au reluat activitatea. Unul dintre ei a fost monahul Lazăr, autorul mozaicului absidei Sfintei Sofia.

Abordarea icoanei din punct de vedere teologic este structurată pe două planuri: „triadologic” şi „hristologic”. În plan triadologic, icoana este semnificativă şi legitimată prin teologia trinitară creştină. Dimensiunea hristologică ne arată că, aşa cum Fiul este „chip” al Tatălui, şi icoana este „chip” al Fiului. „Pentru teologia icoanei, conceptul cu totul paradoxal al unui „chip”consubstanţial şi desăvârşit rămâne fundamental.” (Christoph Schonborn) În disputa dintre iconoclaşti şi iconoduli, triumful iconodulilor are ca argument esenţial dimensiunea hristologică a icoanei. Icoana are un „trup”care-i simbolizantul, şi un suflet, care-i simbolizatul. În timpul marilor sinoade ecumenice, întreaga dezbatere triadologică porneşte de la „punerea în abis” a hristologiei lui Origen, care reprezintă punctul de plecare al iconoclasmului. Rolul şi semnificaţia icoanei în cultul ortodox sunt teme de referinţă în lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae – Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă. „Noi ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe sfinţi, şi prin icoanele care-i reprezintă”, spune părintele Stăniloae. În Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul este descrisă pe larg dimensiunea liturgică, simbolică, a icoanei. Biserica, locul în care icoanele stau mărturie armoniei universale, este punctul de legătură dintre Cosmos, om şi divinitatea. Un rol marcant în ceea ce priveşte rostul icoanelor în biserică îl are chiar funcţia lor pedagogică. Icoana nu este un simplu obiect în faţa căruia se închină creştinii, ci are un rol esenţial în transmiterea ştiinţei sacre. Privindu-le,  creştinii cunosc istoria faptele care s-au întâmplat şi la care au participat sfinţii. Şi, în fine, aşa cum spune părintele Stăniloae, icoana este apofatică precum întreaga liturghie. „E apofatică pentru că uneşte trecutul cu prezentul şi cu viitorul eshatologic etern. Icoana este un chip al eternităţii. Ea ne îngăduie să ne depăşim timpul şi să întrevedem veacul viitorîn oglinda tremurândă achipurilor.” (Pavel Florensky)

Pictarea bisericilor nu este un simplu gest decorativ. Scopul esenţial al pictării bisericii este de a-l introduce pe credincios în spaţiul sacru şi prin intermediul văzului, deşi nici valoarea estetică nu este neglijată. Se ştie că pictarea unei biserici nu se face la întâmplare, între sistemul arhitectural şi cel iconografic trebuie să fie o strânsă armonie. Principiul general care stă la baza programului iconografic se numeşte „concepţie teologică”.

Pornind de la cele ce vede în biserică, omul trebuie să-şi înalţe sufletul către contemplarea lui Dumnezeu. Având scopul de-a înfăţişa Cerul, Biserica înmănunchează prin imaginile din icoane, imaginile cereşti. Imaginea predominantă este chipul lui Hristos Pantocrator, aflată în cupola centrală a naosului, deoarece toţi suntem incluşi în El , suntem trupul şi fiecare mădular în parte. Iată o scurtă trecere prin interiorul unei biserici. Prima parte se numeşte pronaos şi este locul rezervat doritorilor de Dumnezeu. Această treaptă corespunde stadiului de purificare a sufletului. Aici ne întâmpină scene din Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, care să ne arată măreţia lui Dumnezeu. Naosul este partea cea mai importantă: conţine cele patru zări şi pe el se sprijină Cupola Centrală, unde se află chipul lui Hristos Pantocrator (atotţiitorul) sub care se află o mulţime de îngeri, mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Pe stâlpii ce susţin bolta sunt scene din cele patru Evanghelii. Partea de jos din apropierea credincioşilor e ocupată de sfinţi, patriarhi, învăţători, care au rolul de-a mărturisi credinţa în Dumnezeu. Urmează altarul, în faţa căruia se află Iconostasul. Altarul este locul din care preotul conduce slujba.

Prin exerciţiul contemplării icoanei învăţăm să-l vedem şi să ne apropiem de Dumnezeu, care este totodată o adevărată şcoală a rugăciunii şi un exerciţiu al convertirii. Cartea reprezintă punctul de vedere al unui teolog  şi cu toate inadvertenţele legate de definiţia simbolului religios, precum şi de rolul icoanei în biserica ortodoxă bizantină, merită să fie citită. Mă refer la faptul că pentru credinciosul de rând icoana a devenit în ultimă instanţă un idol, pierzându-se din vedere gradul de desacralizare la care gândirea comună  a supus-o .

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Melcul /Peisaj /Zmeul

MELCUL

Melc codobelc,

Dîră neroadă

Umezind mătasea ierbii.

Viţel de gelatină

Ducîndu-ţi temător

Căsuţa-n spinare

Si visînd în intimitatea cochiliei

Să ai aripile şi culorile unui fluture.

Mîine,în zori/Un bocanc te va strivi

Din mers.

artist Lilioara Macovei, Meduze2

PEISAJ

Au încremenit arborii

Impudic dezgoliţi

In maiestuoasa lor vegetare.

Si cad ninsori,

Acoperind poteci şi case

Si micile cruci de lemn

De prin cimitire.

Anevoioasă va fi primăvara,

Meschină are să-i fie germinaţia

Calculată pînă la ultima sămînţă.

artist Lilioara Macovei, Corali

ZMEUL

Tu,

Ai fost doar micul ferment

Al iubirii.

Si iat-o:uşoară,înfoiată,

Gata să se înalţe

Asemeni zmeului

Unui copil timid.

Mîna , ţine degetele încleştate

Pe sforicica lui.

Sînt atît de surescitată

Incît abia îmi înving teama

Că n-am să-l pot înălţa!

Trebuie doar să-i dau drumul

Puţin,cîte puţin.

Si vîntul?Acum!

Sus,cozile-i fremătătoare

Se multiplică

Din însuşi trupul lui.

autor Maria Frandoş, redactor secţiunea limba italiană la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/FrandosMaria