Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Charles şi copacul

Posted in Proză by Hopernicus on 27/07/2011

 

În vremea în care toți se ocupau cu defrișarea pădurilor pentru a face din trunchiurile copacilor traverse de cale ferată, Charles se apucă să sădească în grădină un puiete. Copilul avea doar opt ani pe atunci și nu-i păsa câtuși de puțin de ce gândește lumea.
Sămânța de la care a început totul o găsise cu vreo patru luni în urmă într-unul din buzunarele vechii ranițe a tatălui. Știa prea bine că-i este cu desăvârșire interzis să scotocească prin lucrurile altora, dar părintele îi promisese c-o să-i aducă ceva din ultima sa peregrinare pe mare. Așa că în momentul în care a înțeles că a venit cu mâinile goale, Charles s-a simțit îndreptățit să caute și să oprească orice ar fi putut să găsească. Iar sămânța tare, în formă de spatulă, lucioasă și alunecoasă, semănând foarte mult cu una din petalele conului de brad, îi captase atenția și-i stârnise imaginația. Nu se grăbi să o sădească ci experimentă mai întâi cu cele câteva boabe de grâu și fasole pe care le ținea pitite sub pardoseală, lângă pietricele adunate anul trecut de pe prundul râului. Experimentul fusese un succes neașteptat. În cutiile de conserve și în borcănașele umplute cu țărână apărură mlădioase lujere verzi ce își înălțau nesigure firicelele trupului către lumină. După ce le urmări vreme de mai multe săptămâni la rând, asigurându-se că totul este în regulă, trecu la sămânță. Îi găsise un loc special, nu în conservă sau borcan, aidoma celorlalte, ci în pahar. O semănă scobind o mică groapă în pământul îndelung frământat și o împinse cu arătătorul, apoi înjghebă un suport din ramuri, o udă și o puse acolo unde celelalte nu ajunseseră niciodată. În fața ferestrei, pe pervaz, unde soarele își trimitea razele în fiecare după amiază.
Dar în ciuda afecțiunii sale vlăstarul se încăpățâna să apară.
După o săptămână, nicio schimbare. Charles era de-a dreptul îngrijorat, foindu-se de colo colo prin cameră, privind paharul, cercetându-l să vadă dacă are sau nu destulă umiditate, plimbându-l după razele soarelui, iar uneori, după ce se asigura că nu-l vede nimeni, se mai și apleca deasupra sa și-i vorbea. Îi șoptea cuvinte pline de candoare, rugându-l și implorându-l să se arate cât mai degrabă. Într-o dimineață, îmboldit de curiozitate, dădu indiscret și totodată grijuliu o porțiune de pământ la o parte, iar de după crâmpeiele de frunze uscate, pe care le așezase deasupra pentru a-i ține de cald seminței, se ivi un firav lăstar de un verde crud. În fața vederii mult așteptate, inima-i tresări de bucurie și cu un zâmbet sincer copilul însenină întreaga cameră. Se repezi să-i dea de veste mamei, însă chiar în clipa în care intră în bucătărie, un gând ascuns îl îndemnă să tăinuiască întâmplarea. Nu se cade să-ți deranjezi părinții cu astfel de treburi copilărești, gândi el, mai ales când au și așa destule pe cap. Și în plus, deși nu dorea să recunoască, ideea secretului îi surâdea.
În zilele, săptămânile și lunile ce urmară se strădui cum se pricepea mai bine să ocrotească plăpânda făptură, însă-i era clar că există un lucru ce nu-i priește. Neștiind ce să facă, Charles își aruncă privirea prin cărți, doar, doar, de-o afla ceva în legătură cu acest misterios capriciu al prietenului său, de a îngălbeni dintr-o dată, de a se chirci și a refuza să mai crească. Cum nu reuși să descopere nimic folositor a hotărât în cele din urmă să apeleze la mama sa. Trebuia să admită, s-a zis cu secretul, dar nici că mai conta dacă reușea să se lămurească și să-și salveze amicul de la ciudata boală. Își călcă așadar pe inimă și-i împărtăși mamei frământările sale. Află cu stupoare că lăstarului nu-i cade bine captivitatea paharului și că tânjește după libertate, așa că-și făcu palma căuș pentru a-l ține, săpă cu cealaltă mână o scobitură în pământul reavăn și-l puse în ea. Îl acoperi la loc, strângând deasupra lui o grămăjoară de frunze, apoi se retrase în casă pentru a-l urmări prin geamul translucid cum crește. Dar la venirea nopții, când frigul începu să-i dea târcoale și să-l împresoare, Charles se temu că amicul său are să degere, așa că se dădu jos din pat, păși tiptil spre lada cu haine, își luă de acolo flanela cea bună, apoi se strecură fără niciun zgomot afară. Aerul rece îl izbi dintr-o dată în față, îmbujorându-l. Se deplasă spre mormanul de frunze și scurmă pământul cu mâinile goale, apoi cu-n băț, și își îngropă haina de lână în jurul rădăcinilor albicioase, firave și delicate, nădăjduind că astfel vlăstarul o să biruiască și-o să treacă de răcoroasa iarnă. Mama avea să-l certe, știa asta, dar nu-i păsa, nu-i păsa nici dacă lumea întreagă avea să-l ocărască, el făcuse ce trebuia. Se îngrijise de vietatea aceea plăpândă ce până mai ieri fusese doar o simplă sămânță.

 

Abstract foc şi gheaţă, artist Lilioara Macovei

 

***

La venirea primăverii copacul, așa mic și gingaș cum era, începu să crească și să-și dezvolte cele dintâi rămurele, iar spre toamnă, când ceilalți arbori se despuiau de frunze, copăcelul formă câteva mănunchiuri de frunzulițe miniaturale, învălmășite și răsucite ca niște ace. Charles trecea la început zilnic ca să-l vadă, să-l acopere cu o găleată fără fund, să îl ude și să strămute buruienile ce răsăriseră pe lângă el, dar după ce obsevă că arborele pare să se înalţe mai grăbit în momentele în care nu-i acordă atenție, în ciuda propriilor sale dorințe copilul începu să recurgă la o nouă tactică: se prefăcea că-l ignoră. Dar oricât s-ar fi chinuit nu-l lăsa inima și nu trecea mai mult de o săptămână încheiată până-l băga iarăși în seamă, și cu toate că poate părea greu de imaginat, odată cu scurgerea timpului se simțea tot mai apropiat de arbustul său cu frunze nepieritoare. Charles se retrăgea apoi la răcoarea sau căldura casei, se așeza la biroul din fața ferestrei și încerca să deseneze, cât mai aproape de realitate, copăcelul. Îl măsura cu un fir de ață pe care apoi îl împăturea în patru, iar peste trei ani în opt, și-l punea pe foia de hârtie, trasând cu ajutorul cărbunelui linii în jurul lui. De la o vreme începuse să stăpânească bine și împărțirea și se apucă să retușeze vechile desene, astfel încât în toate copăcelul apărea de acum la aceeași scală. După ce termina, strângea foile și le punea la loc de cinste, în primul sertar al biroului, doar pentru a le scoate a doua zi de acolo și pentru a calcula cu cât anume creștea prietenul său pe an. Rămase uimit gândindu-se cât de mare o să ajungă în ritmul acesta într-o viață de om. Uimit și totodată încântat, imaginându-și cu nerăbdare cum o să se urce în curând pe ramurile sale. Asta, desigur, dacă totul avea să decurgă după cum își închipuise.
Și o vreme totul decurse așa cum ar fi trebuit, până într-o vară, când cei doi, mamă și fiu, s-au văzut nevoiți să se mute de acasă. Își așteptaseră soțul, tatăl, să se întoarcă din ultima expediție pe mare, însă zilele se scurtau și se lungeau ritmic, fără ca el să mai sosească. Mama decise în cele din urmă să plece-n oraș. Așteptarea bărbatului între acești pereți i se părea nespus de cumplită și neîndurătoare, speranța trădată ucigătoare, iar pe neștiute casa preluase asupra sa o parte din toate acestea, așa că femeii îi venea tot mai greu să trăiască în mijlocul atâtor amintiri ce-o chemau, o farmecau, o strângeau în brațe și-i frângeau voința. Dar Charles nu dorea, nu dorea să-și părăsească prietenul și să-l lase singur în această pustietate. Să-l abandoneze în mijlocul acestui ținut din care copacii fuseseră tăiați pentru a se construi din trunchiurile lor traverse de cale ferată. A încercat să-și determine mama să se răzgândească, a plâns pe ascuns, i-a mărturisit copacului apropiata despărțire, promițându-i că o să se-ntoarcă, temându-se, crezând, știind că decizia mamei sale era de nestrămutat. În aerul văratic ce adia molcom, împleticindu-se printre frunzele ca niște ace ale copacului ce ajunsese că întreacă în înălțime cu un cap pe băiat, o trăsură îi aștepta pe drumul desfundat.
Din fericire pentru Charles orașul se afla mai aproape decât își închipuise, la doar câteva mile în josul râului. Putea așadar să tocmească singur un cal și să gonească pentru a-și vizita amicul, gând pe care și-l duse la împlinire la finalul primei săptămâni. Un dor nespus îl cuprinse ca o inefabilă expresie a năzuințelor sale, strângându-i măruntaiele, istovindu-i trupul și secându-i mintea de gânduri. Veni călare, în graba mare, trecu ca o vijelie un pârâu ale cărui ape străvezii clipoceau voioase răsfrângând razele soarelui, străbătu ca o furtună câmpul pustiu ce luase locul pădurii, pătrunse în ogradă, descălecă și alergă spre copacul ce-și înfipsese nevăzutele-i rădăcini atât în țărână cât și în inima sa.
Implacabil timpul se scurgea, iar activitățile de zi cu zi îl țineau pe băiat preocupat, însă niciodată nu uita să treacă prin locul în care copilărise ca să-și revadă prietenul ce creștea însingurat, netulburat. Prin orașul din josul râului toți cei care-l cunoșteau pe Charles începuseră să-l socotească un ciudat pentru că niciodată nu se avânta în jocul lor, nu le împărtășea gândurile și pentru că atunci când nu era ocupat își petrecea vremea stând în fața ferestrei privind pierdut în depărtare. Dar băiatul nu-i lua în seamă, era fericit și mulțumit. Își găsise un prieten adevărat căruia putea oricând să-i mărturisească tot ce gândea și simțea și care întotdeauna îl asculta și-l aștepta.
Într-un an mama lui Charles, flăcău de pe-acum, a căzut bolnavă la pat și după o îndelungată suferință s-a stins. Băiatul a stat de veghe la căpătâiul ei în tot acest răstimp, apoi a înmormântat-o așa cum se cuvine în cimitirul de la marginea orașului, printre rândurile de cruci pe care zăceau șiruri de nume anonime.
Absorbit de năpasta ce se abătuse asupra sa uitase preț de câteva săptămâni de copăcelul din ogradă. Mustrându-se pentru indolența de care dăduse dovadă, plecă numaidecât să-l viziteze, iar după ce-l revăzu și după vărsă lacrimi amare îmbrățișându-i scoarța nesimțitoare își strânse tot avutul și se mută înapoi în casa părintească. Renunță să mai plece la facultate, deși îi promisese mamei că asta are de gând să facă în continuare. Fusese un elev silitor, însă nu-l interesa câtuși de puțin să afle lucruri ce nu i-ar putea folosi niciodată. Tot ce-și dorea era să-și petreacă zilele, lunile, anii alături de copacul ce măsura acum nu mai puțin de patru metri în înălțime. După ce se interesă, adresând numeroase scrisori unor reputați profesori de botanică, află că arborele său este un cedru care crește în mod natural doar în sudul continentului african. Așa că-l boteză simplu: Cedru.
Ah, cât de mult îi plăcea lui Charles să șadă în zilele de vară la umbra copacului și să citească cu voce tare povești medievale sau să recite poeme pastorale. De multe ori se oprea vreme îndelungată ca să privească printre frunzele subțiri ca niște ace ce se clătinau impasibile în bătaia vântului, norii, păsările, soarele. Cerul părea că-și trece suav degetele delicate prin coroana sa bogată, graurii și coțofenele că-i închină adevărate ode, iar stelele că rămân uneori prinse printre ramuri și că se leagănă clipocind candid în bătaia vântului.
Flăcăul făcea rost de-ale gurii crescând o vacă, câteva zeci de găini și vreo cinci rațe, iar când vremea se însenina după vreo ploaie se apuca să muncească pământul, însămânțându-l cu porumb și zarzavaturi. Câteodată mai dădea fuga și până în oraș pentru a-și mai vinde din recoltă și a achiziționa lucruri ce-i erau de trebuință și pe care nu reușea să și le producă singur. Trăia retras, departe de plăcerile vieții și deși era un bărbat chipeș și avea oarecare trecere printre femeile de vârstă apropiată prefera să rămână pe mai departe singur și să se îngrijească de pământul lăsat moștenire. Înconjurat de lucrurile ce-l împlineau și-l fericeau, timpul se scurgea nebănuit, cu pași grăbiți, lăsând în urma sa riduri pe chipul omului și inele concentrice înlăuntrul copacului.
Când începu războiul, iar cete de soldați porniră să cutreiere neliniștiți ținutul și obuzele să vâjâie amenințătoare în depărtare, Charles se hotărî să nu ia nicio acțiune. Oamenii din oraș se mutau în nordul statului ca să nu cadă în bătaia focurilor de armă, iar tinerii se înrolau cu sutele în armată, fără să știe prea bine pentru ce anume luptă. Din când în când câte o trăsură hodorogită, încărcată cu mobilă și haine mai trecea prin fața casei sale, iar persoanele dinăuntru lor îl urmăreau ca pe un excentric în stare să moară mai degrabă decât să-și părăsească avutul. Uneori unii se mai opreau ca să-l avertizeze că o luptă atroce se desfășoară dincolo de dealuri și că ar fi mai bine să plece, iar alteori alții își struneau caii pentru o clipă pentru a-l înfricoșa cu descrierea succintă a unor grozăvii de neimaginat la care soldații se făcuseră părtași. Grupuri înarmate de răufăcători dădeau târcoale prin împrejurimi, prăduind tot ce întâlneau în cale, iar sclavii negri, în hainele lor peticite, treceau la adăpostul nopții în cârduri peste râu. Odată unii au dorit să-i culce la pământ cedrul și să-și facă o plută din trunchiul lui falnic, însă Charles i-a oprit, dăruindu-le în schimb toate alimentele pe care le avea prin cămară, și ajutându-i să desprindă o parte din prispa sa înaltă pentru a face din scânduri o barcă. Și-a cumpărat, de la un flăcău guraliv ce înjura tot timpul, o pușcă și câteva gloanțe de care se servea pentru a-i alunga pe cei care îi puneau gând rău cedrului. Știa că un singur copac în mijlocul acestei pustietăți o să atragă cu siguranță atenția, dar n-avea încotro, trebuia să-l protejeze, urcându-se în vârful său ziua pentru a veghea depărtările și dormind sub coroana lui noaptea, lucru care i-a salvat viața, când, spre toamnă, niște soldați din Alabama i-au pătruns în casă și-au înjunghiat cu baionetele lor tot, până și dușumeaua și pereții.
Prin primăvara lui ’63, pe când omul privea flămând câmpul pârjolit, câțiva confederați călare au dată năvală. Primiseră informații că acest nebun cu fața nerasă ascunde și ajută negrii. Au cercetat fiecare colț al gospodăriei, au scotocit peste tot și au dărâmat tot. Cum n-au găsit nimic acuzator s-au repezit la arborele de care omul stătea rezemat, amenințând că o să-l doboare. Îi spuseseră așa, în glumă, știind de la cei care au rămas în oraș de grija exagerată a țăranului față de copacul său, dar când au văzut încrâncenarea cu care omul se lupta ca să-și protejeze cedrul s-au înfuriat și mai tare. Cu lacrimi în ochi, Charles a recunoscut că a ajutat astă toamnă câțiva sclavi să scape, însă îi imploră să nu se atingă de cedrul său. Căpitanul l-a ascultat mirat, apoi s-a repezit la el și i-a legat mâinile la spate. După aceea doi soldați au trecut niște sfori împrejurul unor ramuri, au scos din casă două scaune și au spânzurat doi negrii prinși ceva mai la vale. Cu trupurile lor bine făcute, acum flasce în adierea ușoară a vântului, făceau ca de la sute de metri depărtare priveliștea să fiu una înfiorătoare.

 

Abstract galben, artist Lilioara Macovei

 

***

Trei luni mai târziu Charles reuși să evadeze din închisoarea în care fusese trimis și slăbit, obosit, de-abia mai ținându-se pe picioare, trecu pe lângă garnizoană și se pierdu în întunecimea pădurii. Următoarele săptămâni și le petrecu ca un fugar, încercând să străbată dealuri, câmpuri și râuri pentru a se întoarce în locul în care copilărise, animat și purtat de un singur gând, să-și revadă și să-și îmbrățișeze prietenul mut.
După săptămâni de rătăcire ajunse în sfârșit pe meleagurile natale. Văzu de la depărtare cedrul și începu să lăcrimeze și să alerge ca să-l îmbrățișeze. Îi lipsise atât de mult, oh, nici nu putea să exprime cât de mult îi dusese dorul. Mirosul scoarței, clătinatul frunzelor și trupul grandios al copacului îi confereau un sentiment de stabilitate și normalitate, lucruri după care tânjise în toate aceste luni. Abia după ce i-a dat drumul din brațele sale a remarcat că din întreaga casă nu mai rămăsese decât un morman inform de scrum. Dar nici măcar nu-l deranja, tot ce conta era că prietenul său, bunul său prieten, era teafăr. Deși, la o cercetare mai atentă, i se păru că anumite ramuri îi sunt aproape uscate. Se reapucă să-l îngrijească cu și mai multă râvnă, neglijându-și sănătatea doar pentru a se asigura că îi este bine cedrului. Își făcuse adăpost lângă trunchiul lui, pentru a-l ști aproape, și-i promisese că n-o să-l mai părăsească niciodată.
După ce războiul se termină, iar viața în oraș reveni la normal, Charles cumpără cărțile care-i plăcuseră doar pentru a le putea reciti la umbra copacului prin ramurile căruia norii și păsările și soarele alergau la fel de voioase ca și înainte. În unele nopți, când lumina lunii se strecura printre crengile pline de frunze aciculare, nu putea să nu se întrebe dacă și copacul e în stare să simtă ceva. Nu dorea nimic în schimbul afecțiunii sale, doar că i-ar fi plăcut ca acel cedru să știe cât este de prețuit și cât de mult i-a lipsit în timpul cât a fost plecat. Îi spusese toate acestea copacului, însă acesta îl asculta impasibil, clătinându-şi doar, din când în când, ramurile în bătaia vântului.
De la o vreme Charles se simțea tot mai bătrân și mai vlăguit și știu atunci că sfârșitul nu este departe. Își făcu o groapă lângă trunchiul arborelui, iar seară de seară, în așteptarea morții, se învelea cu frunze și plante uscate. În una dintre aceste nopți, când stelele clipoceau tăcute, iar gândul dacă cedrul o să-i deplângă în vreun fel plecarea îl bântuia pentru a mia oară, moartea se pogorî lin asupra sa. Vântul bătu de câteva ori, îngrămădind și mai multe frunze peste adâncitura ce-i servea drept casă și mormânt, iar o ploaie rece, nesfârșită, căzu din cer, învelindu-i trupul mort în pârâiașe de noroi.
Arborele continuă însă se înalțe încet, treptat, hrănindu-se din cadavrul putrezit al omului ce-l sădise, îl îngrijise și îi recitase poeme pastorale. Frigul continua să-i împresoare trunchiul plămădit pentru un climat mai cald, ploile să-l biciuiască, iar vântul să-i plece crengile la pământ. Însă cedrul îndura și cu o râvnă de nedescris se străduia să rămână drept, singur în mijlocul unei pustietăți ce se schimba neîncetat. Traficanții de alcool și-au săpat ascunzători la rădăcinile sale, puhoaie tumultoase l-au izbit năvalnic, iar oamenii și-au făcut focuri de tabără din crengile lui. Însă el continua să îndure cu stoicism vicisitudinile vremii, deși părea de la un timp că se ofilește. A reușit să rămână în picioare până când, la aproape un secol după moartea protectorului său, omul ce cumpărase terenul și-și construise o casă lângă râu, se hotărî să-l culce la pământ. Turnă tacticos benzină în micul rezervor al drujbei, verifică dacă are ulei, apoi trase cu putere de coardă și lanțul începuse să lunece. Într-un zgomot infernal trecu drujba prin trunchiul copacului, iar după ce acesta se prăbuși ca o matahală colosală la pământ, îndepărtă cu mâna înmănușată rumegușul, curios să afle de câți ani arborele stătea acolo. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit, desenat în inelele trunchiului chipul mântuitorului. Și-a strigat mai întâi nevasta, apoi și-a chemat toți vecinii care își făcuseră în ultimii ani case pe malul râului. Cu toții priveau fascinați minunea, remarcând înmărmuriți trăsăturile clar umane din care, doar cine-ar fi trăit acum un veac, ar fi fost în stare să recunoască chipul ciupit de vărsat al lui Charles.

 

autor  Alexandru Ioan Despina

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Anunțuri

Comentarii închise la Charles şi copacul

%d blogeri au apreciat asta: