Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
Cuvinte despre Eminescu
Părul lung al poetului încâlcise pădurile
un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape
poate cânta cenuşa ce o purta în el
când oglinzile veneau să îl caute-n ape
iarba tremura ca o femeie care-a ucis
în păsările oarbe ningea şi era frig
el asculta cum se desparte lumina de lumină
ţinând în mână palidul câştig
lumea îi tremura mereu pe limbă
nici o fereastră nu voia să îl audă
cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta
noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă
cineva trântise o uşă sau o petală căzuse
prin el zvâcnea pământul ca o taină
ducea în braţe-o carte sau un prunc?
vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină
Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
Întuneric pe străzi
întuneric în case
doar în gura poetului
este lumină
în această seară
ploioasă de toamnă
singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat
şi nici nu mai ştiu
ce gust are pâinea
mâncată împreună cu tine
autor Rodian Drăgoi
Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească
POEMUL COMENTAT (I)
Marian Drăghici
Viaţa Românească, nr. 3 – 4, martie-aprilie 2007
(…) Una din acele bijuterii anunţate la început, celebră printre cunoscătorii poeziei lui Rodian Drăgoi, este Scrisoare către Dimitrie Stelaru. În urmă cu „mii de ani” cataclismul nuclear vai, avuse loc ! Prin nu ştiu ce miracol (al vieţii înseşi?), cenuşa rezultată din extincţia fostului univers încearcă un nou ciclu, „dă în floare”, neverosimil primăvăratică. Deschiderea surprinzător „planetară” a orizontului viziunii e frisonată de stranietatea imaginii focului din casă „cu flăcările-n jos” şi, în final, de „namila de greier” mutant, din prag, cerber coşmaresc între lumea proiecţiei poetice, infinit accesibilă, şi cea a realului de grad zero, nepermisivă, interzisă. În capcana („casa”) propriei reverii, eul liric adus la condiţia de vehicul intergalactic „înnoptat” pluteşte în derivă, ca „rană călătoare”, într-o suspensie nedeterminată a timpului post-istoric. Singurele repere prezervate genetic sunt spiritul satului (cu „drum beteag”) şi mitul înainte-mergătorului, iniţiatic. Lui, maestrului, i se lamentează imberbul poet, lui îi împărtăşeşte, filial, groaza existenţială, de supravieţuitor post-apocaliptic:
Scrisoare către Dimitrie Stelaru
De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare
de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit
sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos
şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag
Comentarii închise la Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească
Îmi trimit sângele să caute soarele / Cuvinte despre poet / Tu eşti zăpada pe care o strig
Îmi trimit sângele să caute soarele
Nimeni nu mai gustă iarba cu tălpile goale
câmpia se-ndreaptă spre iarnă şi plânge
îmi trimit sângele să caute soarele
şi cântecul se-ndoaie spre mine se stinge
sângele nopţii acum e mai tulbure
aerul rugineşte în aceste odăi
jarul poveştilor se stinge în sobă
câinii de aramă sunt parcă mai răi
de nicăieri vin păsări fără trup
eu un mormânt albastru în mine aş purta
de tine rezemată mai stai fără să ştii
că bruma rugineşte încet pe umbra ta
ierburile sunt păscute de ceaţă
blestemele îşi lasă zăpada în noi
chipul tău iubito ar sta într-o icoană
de nu aş fi privit o clipă înapoi
Cuvinte despre poet
Părul lung al poetului încâlcise pădurile
un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape
poate cânta cenuşa ce o purta în el
când oglinzile veneau să îl caute-n ape
iarba tremura ca o femeie care-a ucis
în păsările oarbe ningea şi era frig
el asculta cum se desparte lumina de lumină
ţinând în mână palidul câştig
lumea îi tremura mereu pe limbă
nicio fereastră nu voia să îl audă
cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta
noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă
cineva trântise o uşă sau o petală căzuse
prin el zvâcnea pământul ca o taină
ducea în braţe-o carte sau un prunc?
vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină
Tu eşti zăpada pe care o strig
Trezeşte-te iubito vine toamna
sunt singur într-o gară unde am fost noi doi
în urma mea se-aude cum creşte depărtarea
şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi
tot ce ţi-am spus este numai cenuşă
tot ce mi-ai spus miroase a pământ
dar unde s-a deschis acum o uşă
de a pătruns atâta frig şi vânt?
aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă
şi atât de multă singurătate în mine şi frig
că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri
că tu eşti zăpada pe care o strig
aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie
despre tine şi despre un copil nenăscut
dar cade atâta tristeţe pe lume iubito
că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut
Autor:Rodian Drăgoi
Tata, Minodora şi trandafirul (fragment) / Duminică în Berceni
Tata, Minodora şi trandafirul
(fragment )
Iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu
visam să scriu o carte cât o corabie
despre prietenul meu de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi
casa în care atâta timp am trăit
de mult nu mai este
dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei
mă caută cu căldură
prin lume
*
Ai plecat lăsându-mi o lacrimă
mai lungă decât toţi anii
pe care i-am trăit împreună
căldura mâinilor tale
mi-ar fi fost de ajuns
să topesc nămeţii
celor mai năprasnice ierni
când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla
vei continua să-mi trimiţi
scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată
mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe
*
Ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine
zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună
zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile
zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor
iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile
*
„Opreşte-te”
mi se strigă în toate limbile pământului
dar eu nu mă opresc nicio clipă
am acasă un poem care plânge
şi mă aşteaptă
„dar tu nu mai ai casă
dar tu nimic nu mai ai
numai numele ţi-a mai rămas”
îmi ascund numele
sub cămaşa mea zdrenţuită
şi alerg mai departe
şi după mine
viaţa mea ca o căţea credincioasă
*
Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului
şi cu mâinile mortului
cu mâinile copilului
şi cu mâinile bătrânului
cu mâinile soldatului
şi cu mâinile generalului
cu mâinile judecătorului
şi cu mâinile criminalului
acum poetul cu disperare îşi caută mâinile
dacă va greşi
cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte?
*
Când era foarte supărat
tata cobora în pivniţă
se aşeza lângă butoiul cu vin
şi se certa cu întunericul de acolo
până se răcorea
când am cunoscut-o
Minodora era încă vie
şi târâia după ea
legat cu o sforicică
un bloc de patru etaje
când voi muri
vă voi lăsa
acest trandafir
care vă va povesti
viaţa mea
niciodată înmiresmată
*
Iarăşi m-am întors acasă rănit
iubita mea îmi ţine sângele în braţe
şi plânge în timp ce îmi şopteşte
că ar vrea să fie gaura
din pieptul duşmanului meu
de când Iisus a fost crucificat
mama mea Maria
umblă printr-o lacrimă
bătută în cuie
azi-noapte am visat
că ea a venit pe la mine
dimineaţa am găsit
uşa deschisă…
*
Mi-au promis că vor veni în dimineaţa aceea
nu au venit
doar ei mă puteau ajuta
aşa că am continuat cu disperare să-i aştept
zilele şi nopţile treceau fără ca ei să apară
fără ca eu să pun geană pe geană
după vreo lună de aşteptare
somnul m-a doborât
Dumnezeule taman atunci
au venit m-au zgâlţâit au turnat apă rece pe mine
degeaba lăsaţi-l în pace
e limpede că nu are nevoie de noi
a zis cel mai bătrân dintre ei
şi au plecat supăraţi
Duminică în Berceni
1
Aici la mine în cartierul Berceni
e duminică
plouă şi sunt singur precum un pantof
abandonat în mocirlă
vecinul meu de la etajul opt
e tot singur
până acum s-a spânzurat
de trei ori dar nu a murit
nici o dată
2
Pe această hârtie
aş fi putut să aştern un poem
dacă nu s-ar fi aşezat
această rază de soare
pe care ştiu că nimeni
nu o poate clinti
prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine
el are şi acum tot
13 ani
eu clatin întunericul
cu barba mea albă
3
De o săptămână Ioana
e foarte bolnavă
nu mai coboară din pat
tuşeşte transpiră
nu ştie nimic despre mirosul
care a pătruns pe sub uşă
şi acum îi ronţăie fără grabă
papucii perdelele
întors de la farmacie cu buzunarele
doldora de medicamente
intru în casă încet încet
să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare
4
Cobor din troleibuzul 76, e aproape
octombrie
iubita mea de la 16 ani
e acum bunicuţă
colega de bancă din clasa a treia
cu care înălţam zmeie până la cer
a murit de curând
dar ea nu ştie că a murit
în fiecare dimineaţă o văd
plutind pe deasupra oraşului
5
Întuneric pe străzi
întuneric în case
doar în gura poetului
este lumină
în această seară
ploioasă de toamnă
singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat
şi nici nu mai ştiu
ce gust are pâinea
mâncată împreună cu tine
6
M-am trezit din somn buimac
în toată casa mirosea năucitor a tămâie
am deschis larg toate ferestrele
am fumat pe balcon o ţigară
şi m-am gândit la Mihai
nu ştiu de ce naiba dintre toţi prietenii mei
m-am gândit tocmai la el
dimineaţa am aflat că Mihai a murit
doar cu câteva ore în urmă
într-un accident de maşină
7
În costumul meu negru
puţin uzat pe la mâneci
mă întorc de la înmormântarea
unui prieten
abia îmi mai târăsc picioarele prin aerul obosit
de pe strada Reşiţa
plouă
gura mi se umple de întuneric şi nici măcar
nu ştiu în ce zi suntem
cineva a închis
calendarul într-un arici
8
În duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)
le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang
dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil
ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei
autor Rodian Drăgoi
Comentarii închise la Tata, Minodora şi trandafirul (fragment) / Duminică în Berceni
Ninge stau în ninsoare
Ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine
zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună
zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile
zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor
iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile
autor Rodian Drăgoi
Comentarii închise la Ninge stau în ninsoare
Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
semn că iarna de-afară demult a-ncetat
versurile-mi trec pe ape ca nişte bărci
îmi mai aprind o ţigară şi aştept să te-ntorci
cuvintele tale mă găsesc adormit pe urzici
te holbezi la suferinţa mea şi nu ştii ce să zici
artist Manuro Artis
autor Rodian Drăgoi, administrator şi moderator al grupului Cititor de poezie
Comentarii închise la Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat