Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 Cuvinte despre Eminescu 

 

Părul lung al poetului încâlcise pădurile

un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape

poate cânta cenuşa ce o purta în el

când oglinzile veneau să îl caute-n ape

 

iarba tremura ca o femeie care-a ucis

în păsările oarbe ningea şi era frig

el asculta cum se desparte lumina de lumină

ţinând în mână palidul câştig

 

lumea îi tremura mereu pe limbă

nici o fereastră nu voia să îl audă

cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta

noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă

 

cineva trântise o uşă sau o petală căzuse

prin el zvâcnea pământul ca o taină

ducea în braţe-o carte sau un prunc?

vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină

 

 Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

 

Întuneric pe străzi

întuneric în case

 

doar în gura poetului

este lumină

 

în această seară

ploioasă de toamnă

 

singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

 

şi nici nu mai ştiu

ce gust are pâinea

mâncată împreună cu tine

 

 

RodianDragoiautor  Rodian Drăgoi

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Cuvinte despre Eminescu / Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat

Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

POEMUL COMENTAT (I)

 

 

Marian Drăghici

Viaţa Românească, nr. 3 – 4, martie-aprilie 2007

 

 

(…) Una din acele bijuterii anunţate la început, celebră printre cunoscătorii poeziei lui Rodian Drăgoi, este Scrisoare către Dimitrie Stelaru. În urmă cu „mii de ani” cataclismul nuclear vai, avuse loc ! Prin nu ştiu ce miracol (al vieţii înseşi?), cenuşa rezultată din extincţia fostului univers încearcă un nou ciclu, „dă în floare”, neverosimil primăvăratică. Deschiderea surprinzător „planetară” a orizontului viziunii e frisonată de stranietatea imaginii focului din casă „cu flăcările-n jos” şi, în final, de „namila de greier” mutant, din prag, cerber coşmaresc între lumea proiecţiei poetice, infinit accesibilă, şi cea a realului de grad zero, nepermisivă, interzisă. În capcana („casa”) propriei reverii, eul liric adus la condiţia de vehicul intergalactic „înnoptat” pluteşte în derivă, ca „rană călătoare”, într-o suspensie nedeterminată a timpului post-istoric. Singurele repere prezervate genetic sunt spiritul satului (cu „drum beteag”) şi mitul înainte-mergătorului, iniţiatic. Lui, maestrului, i se lamentează imberbul poet, lui îi împărtăşeşte, filial, groaza existenţială, de supravieţuitor post-apocaliptic:

 

 

Scrisoare către Dimitrie Stelaru

 

De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre

cenuşa dintre noi a dat în floare

îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi

sunt străbătut de-o rană călătoare

 

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud

cum te caută planetele pe care ai trăit

acum e primăvară vin mugurii pe jos

spre satele pe care le-ai iubit

 

sălbatec ninge-n casa în care te aştept

s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios

mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta

lângă un foc cu flăcările-n jos

 

şi umbra mea e leoarcă de sudoare

spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag

aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru

o namilă de greier s-a aşezat în prag

de Rodian Drăgoi

 

Comentarii închise la Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească

Îmi trimit sângele să caute soarele / Cuvinte despre poet / Tu eşti zăpada pe care o strig

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

Îmi trimit sângele să caute soarele

 

Nimeni nu mai gustă iarba cu tălpile goale

câmpia se-ndreaptă spre iarnă şi plânge

 

îmi trimit sângele să caute soarele

şi cântecul se-ndoaie spre mine se stinge

 

sângele nopţii acum e mai tulbure

aerul rugineşte în aceste odăi

 

jarul poveştilor se stinge în sobă

câinii de aramă sunt parcă mai răi

 

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

 

de tine rezemată mai stai fără să ştii

că bruma rugineşte încet pe umbra ta

 

ierburile sunt păscute de ceaţă

blestemele îşi lasă zăpada în noi

 

chipul tău iubito ar sta într-o icoană

de nu aş fi privit o clipă înapoi

 

Cuvinte despre poet 

 

Părul lung al poetului încâlcise pădurile

un mormânt visător îi trecea pe sub pleoape

poate cânta cenuşa ce o purta în el

când oglinzile veneau să îl caute-n ape

 

iarba tremura ca o femeie care-a ucis

în păsările oarbe ningea şi era frig

el asculta cum se desparte lumina de lumină

ţinând în mână palidul câştig

 

lumea îi tremura mereu pe limbă

nicio fereastră nu voia să îl audă

cu-aceiaşi greieri iarba-l căuta

noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă

 

cineva trântise o uşă sau o petală căzuse

prin el zvâcnea pământul ca o taină

ducea în braţe-o carte sau un prunc?

vai, ocrotea zăpada cu propria lui haină

 

Tu eşti zăpada pe care o strig

 

Trezeşte-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

 

în urma mea se-aude cum creşte depărtarea

şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

 

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

 

dar unde s-a deschis acum o uşă

de a pătruns atâta frig şi vânt?

 

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă

şi atât de multă singurătate în mine şi frig

 

că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu eşti zăpada pe care o strig

 

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine şi despre un copil nenăscut

 

dar cade atâta tristeţe pe lume iubito

că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

 

Autor:Rodian Drăgoi

 

 

Tagged with:

Tata, Minodora şi trandafirul (fragment) / Duminică în Berceni

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

Tata, Minodora şi trandafirul
(fragment )

Iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu

visam să scriu o carte cât o corabie

despre prietenul meu de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi

casa în care atâta timp am trăit
de mult nu mai este

dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei
mă caută cu căldură
prin lume

*
Ai plecat lăsându-mi o lacrimă
mai lungă decât toţi anii
pe care i-am trăit împreună

căldura mâinilor tale
mi-ar fi fost de ajuns
să topesc nămeţii
celor mai năprasnice ierni

când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi
scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată

mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe

*
Ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

*
„Opreşte-te”
mi se strigă în toate limbile pământului
dar eu nu mă opresc nicio clipă

am acasă un poem care plânge
şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă
dar tu nimic nu mai ai
numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele
sub cămaşa mea zdrenţuită
şi alerg mai departe

şi după mine
viaţa mea ca o căţea credincioasă

*
Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului
şi cu mâinile mortului

cu mâinile copilului
şi cu mâinile bătrânului

cu mâinile soldatului
şi cu mâinile generalului

cu mâinile judecătorului
şi cu mâinile criminalului

acum poetul cu disperare îşi caută mâinile

dacă va greşi
cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte?

*
Când era foarte supărat
tata cobora în pivniţă
se aşeza lângă butoiul cu vin
şi se certa cu întunericul de acolo
până se răcorea

când am cunoscut-o
Minodora era încă vie
şi târâia după ea
legat cu o sforicică
un bloc de patru etaje

când voi muri
vă voi lăsa
acest trandafir
care vă va povesti
viaţa mea
niciodată înmiresmată

*
Iarăşi m-am întors acasă rănit

iubita mea îmi ţine sângele în braţe
şi plânge în timp ce îmi şopteşte
că ar vrea să fie gaura
din pieptul duşmanului meu

de când Iisus a fost crucificat
mama mea Maria
umblă printr-o lacrimă
bătută în cuie

azi-noapte am visat
că ea a venit pe la mine

dimineaţa am găsit
uşa deschisă…

*
Mi-au promis că vor veni în dimineaţa aceea
nu au venit
doar ei mă puteau ajuta
aşa că am continuat cu disperare să-i aştept

zilele şi nopţile treceau fără ca ei să apară
fără ca eu să pun geană pe geană
după vreo lună de aşteptare
somnul m-a doborât

Dumnezeule taman atunci
au venit m-au zgâlţâit au turnat apă rece pe mine
degeaba lăsaţi-l în pace
e limpede că nu are nevoie de noi
a zis cel mai bătrân dintre ei
şi au plecat supăraţi

 

Duminică în Berceni

 

1

 

Aici la mine în cartierul Berceni

e duminică

 

plouă şi sunt singur precum un pantof

abandonat în mocirlă

 

vecinul meu de la etajul opt

e tot singur

 

până acum s-a spânzurat

de trei ori dar nu a murit

nici o dată

 

2

 

Pe această hârtie

aş fi putut să aştern un poem

 

dacă nu s-ar fi aşezat

această rază de soare

 

pe care ştiu că nimeni

nu o poate clinti

 

prietenul meu din copilărie

a trecut ieri pe la mine

 

el are şi acum tot

13 ani

 

eu clatin întunericul

cu barba mea albă

 

3

 

De o săptămână Ioana

e foarte bolnavă

nu mai coboară din pat

tuşeşte transpiră

 

nu ştie nimic despre mirosul

care a pătruns pe sub uşă

şi acum îi ronţăie fără grabă

papucii perdelele

 

întors de la farmacie cu buzunarele

doldora de medicamente

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

 

4

 

Cobor din troleibuzul 76, e aproape

octombrie

 

iubita mea de la 16 ani

e acum bunicuţă

 

colega de bancă din clasa a treia

cu care înălţam zmeie până la cer

a murit de curând

 

dar ea nu ştie că a murit

 

în fiecare dimineaţă o văd

plutind pe deasupra oraşului

 

5

 

Întuneric pe străzi

întuneric în case

 

doar în gura poetului

este lumină

 

în această seară

ploioasă de toamnă

 

singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

 

şi nici nu mai ştiu

ce gust are pâinea

mâncată împreună cu tine

 

6

 

M-am trezit din somn buimac

în toată casa mirosea năucitor a tămâie

am deschis larg toate ferestrele

am fumat pe balcon o ţigară

şi m-am gândit la Mihai

 

nu ştiu de ce naiba dintre toţi prietenii mei

m-am gândit tocmai la el

 

dimineaţa am aflat că Mihai a murit

doar cu câteva ore în urmă

într-un accident de maşină

 

7

 

În costumul meu negru

puţin uzat pe la mâneci

 

mă întorc de la înmormântarea

unui prieten

 

abia îmi mai târăsc picioarele prin aerul obosit

de pe strada Reşiţa

 

plouă

gura mi se umple de întuneric şi nici măcar

nu ştiu în ce zi suntem

 

cineva a închis

calendarul într-un arici

 

8

 

În duminicile ploioase singurătatea

are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

 

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi

îi urcă în ştreang

 

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată

ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

 

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca

din faţa casei

 

autor Rodian Drăgoi

http://cititordeproza.ning.com/profile/RodianDragoi

Tagged with:

Comentarii închise la Tata, Minodora şi trandafirul (fragment) / Duminică în Berceni

Ninge stau în ninsoare

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011

Ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

autor Rodian Drăgoi

http://cititordeproza.ning.com/profile/RodianDragoi

Tagged with:

Comentarii închise la Ninge stau în ninsoare

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
semn că iarna de-afară demult a-ncetat

versurile-mi trec pe ape ca nişte bărci
îmi mai aprind o ţigară şi aştept să te-ntorci

cuvintele tale mă găsesc adormit pe urzici
te holbezi la suferinţa mea şi nu ştii ce să zici

artist Manuro Artis

autor Rodian Drăgoi, administrator şi moderator al grupului Cititor de poezie

http://cititordeproza.ning.com/profile/RodianDragoi

Tagged with:

Comentarii închise la Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat