La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică) (9)

 

 

 

Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg. Devineofiţer, om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane şi redactor al mai multor ziare importante. Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său. Între anii 1884-1894 afost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului publicat în numerele trecute.

 

Din cuvântul înainte al autorului: Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

 

 

O şedinţă la Parlament.  Personalitatea lui Brătianu 

 

Cuvinte cheie: Bucureşti, Bismarck, România, Austro-Ungariei, Brătianu, Suedia

 

Till min stora ledsnad fick jag ej öfvervara denna gatustrid. Jag stod under tiden vid ingången till det egendomliga riksdagshuset och mönstrade Rumäniens stormän. Hvad jag här såg var intressant nog. Generaler med gulbleka, slappa och blaserade drag, deputerade åt hvilka man hemma i Sverige utan betänkande skulle hafva skänkt en tioöring, skäggiga, diplomater, hvilkas intetsägande fysionomier vittnade om att de europeiska kabinetten ännu icke anser Bukarest vara en högskola för statsmän. Till och med sjelfva metropoliten, den rumänska statskyrkans hufvudman, var en bedröflig uppenbarelse; en liten slö och till utseendet halffånig gubbe, hvilken, stödd på tvänne ungdomliga popkandidater och efterträdd af två sluskar i illa medfaren civil drägt, stapplade upp för den till samlingssalen ledande trappan.

Då är Bratianu en helt annan karl! Så, och icke annorlunda skulle Rumäniens Bismarck se ut. Visserligen är icke heller han någon jätte, men i hans af snöhvita lockar och helskägg af samma färg infattade, regelmässiga drag läses att han ser klart framför sig och ej vet af några hinder på den en gång beträdda vägen. Jag skulle ogerna vilja vara den mannens ovän. Man behöfver och endast blicka in i hans kalla, lugna ögon, man behöfver blott lägga märke till huru han sätter foten på marken och höjer handen då han talar, för a att förstå det blodiga, oförsonliga hat han väckt i oppositionens led. Får man så till på köpet höra hur han med genomgrängande röst uttalar de för en ministerpresident mindre vanliga orden: „Jag har tålt både bord och underslef för att vinna ett nyttigt mål, så betviflar man ej ett ögonblick att denne Bratianu är „någon”.

En annan intressant personlighet som utpekades för mig var en, kunglig adjutantuniform iklädd, öfverste, hvilken en längre tid roat sig med att ställa till det ena pronunciamento efter det andra och härunder vid ett tillfälle förklarat kung Carol var mogen för galgen. I stället för att hänga honom sjelf, gjorde man honom till kunglig adjutant, och sedan dess är han den beskedligaste karl i verlden. Receptet är icke nytt. Det har med fördel anvendts af mera än ett lands polismän gente emot samhällsvådliga banditer. Äfven f.d. österrikisk-ungerske ministerpresidenten Andrassy har varit dömd till galgen; men att konung Carol visat sig nog fördomsfri att bland sin närmaste omgifning upptaga den, som haft den välvilliga afsigten att bereda honom en hviloplats emellan himmel och jord, har ändock uppfyllt mig men aktningsfull öfverraskning.

 

Spre marele meu regret, n-am putut asista la această  luptă  de stradă [vezi episodul anterior]. La vremea respectivă mă aflam la intrarea în clădirea Parlamentului care reunea oamenii de faimă ai României. Ce-am văzut acolo a fost extrem de interesant. Generali palizi şi blazaţi, deputaţi cărora la noi în Suedia le-ai fi zvârlit fără  ezitare o monedă, popi cu bărbi impozante şi cu un amestec de viclenie şi cruzime în priviri, diplomaţi cu zorzoane aurite a căror fizionomie impasibilă mărturisea că, în cabinetele occidentale, de unde veneau, Bucureştiul  încă  nu era considerat o şcoală  înaltă pentru oamenii de stat. Până  şi persoana mitropolitului, capul bisericii româneşti, era o apariţie jalnică; un moşulică şugubăţ la înfăţisare care, sprijinindu-se de doi popi mai tinerei şi urmat de alţi doi amărâţi în haine ponosite se nevoia în susul scării ce ducea spre sala de şedinţe.

Brătianu însă e un om cu totul altfel! Aşa şi nu altfel trebuie să arate acest Bismarck al României. Evident că nici el nu e de statură uriaşă, dar în şuviţele părului său ca neaua şi în trăsăturile regulate ale feţei încadrate de o barbă bogată, la fel de albă, se poate lesne citi că omul are o viziune politică şi că ştie să treacă peste piedicile ce i se ivesc în cale. Un astfel de om nu mi-aş dori să-l am drept duşman. Nu e nevoie decât să-i observi privirea rece şi calmă, mersul hotărît şi braţul ridicat atunci când vorbeşte la tribuna Parlamentului pentru a înţelege ura neîmpăcată pe care a trezit-o în rândurile opoziţiei. Dacă îl mai şi auzi rostind cu voce tunătoare de la tribună cuvintele – mai puţin obişnuite pentru un prim ministru – „Eu am trecut peste cadavre şi am deturnat de fonduri pentru a sluji o cauză mare”, ei bine atunci o clipă nu te mai îndoieşti că acest Brătianu este „cineva”.

O altă persoană interesantă pe care am observat-o a fost un colonel în uniformă de aghiotant regal, care după ce s-a amuzat o vreme făcând tot felul de remarci, la adresa celor prezenţi, a sfârşit prin a-l declara pe suveran bun de trimis la spânzurătoare. Chiar şi pe domnul Andrassy, fostul prim- ministru al Austro-Ungariei l-a condamnat la ştreang. Am aflat mai apoi că, în loc ca el însuşi să fie spânzurat, măscăriciul a fost promovat ca aghiotant regal şi de atunci e omul cel mai blând din lume. (Reţeta nu e nouă. A fost folosită cu succes şi de poliţiştii din alte ţări împotriva tâlharilor de drumul mare.) Am fost totuşi surprins să constat că regele Carol este într-atât de îngăduitor încât să menţină  în anturajul său pe cineva care intenţionează  să-i rezereve un loc de odihnă între cer şi pământ.

 

traducere de  Daniel Onaca 

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică)

La marginea civilizaţiei 
Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg. Devineofiţer, om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane şi redactor al mai multor ziare importante. Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său. Între anii 1884-1894 afost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului publicat în numerele trecute.

Din cuvântul înainte al autorului: Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

O demonstraţie studenţească de pomină.

Reeditarea Marii zăpăceli de la Tighina

Cuvinte cheie: Universitate, kalabaliken i Bender, turnul Colţei, Râmniceanu, Stallmastargården, Brătianu, clădirea Parlamentului, spitalul Colţea, Bender, Tighina, Stockholm, Carol al XII-lea, Constantinopol

Dessa reflektioner om Rumäniens undervisningsväsende gifva mig en osökt anledning att omnämna de skandaler, för hvilka universitetet i Bukarest i fjor varit skådeplatsen. […] Det bedröfliga sakförhållandet är nämligen det, att professor Romniceano, hvars stränghet väckt den hetlefrade ungdomens misshag, helt enkelt medels skrik, hvisslingar och stampningar tvingats att inställa sina föreläsningar. Och när de olycklige, vetenskapsmannen genom dessa bullersamma demonstrationer blifvit så skrämd att han ej längre vågade infinna sig vid universitetet begåfvo sig hans antagonister till hospitalet Coltsea, der han har sin dagliga tjenstgöring och emottogo honom med ett bombardement af smällare. Nu fann sig polisen manad att inskrida. Professorn flyktade i sin vagn; men han hade icke försvunnit bakom nästa gathörn, förr än ett blodigt handgemäng emellan studenter och polissoldater uppstod i det av svenska knektar på återtåget från Bender uppförda tornhvalf, som bildar ingången till nyss nämda hospital. En fullständig parodi på kalabaliken i Bender. Sedan dess är universitet i full jäsning. Stämningen blef till och med så upprorisk, att de av oppositionen bearbetade studenterna beslöto att sätta i scen en revolutionärt färglagd demonstration mot sjelfva ministerpresidenten, hvars hänsynslösa energi det trodde sig hafva att tacka för den handglipliga tillrättavisning som kommit dem till del i Coltsea-tornet. Sagdt och gjordt.

Tillfället ansågs vara gynnsamt, ty konungen skulle påföljande dag hemförlofva kammaren, och detta kunde icke ske utan att äfven ministerpresidenten visade sig för en skådelysten allmänget. Allt gick och efter beräkning. När hr Bratianu kom åkande öfver teatertorget för att begifva sig till riksdagshuset – i förbigående sagdt en lokal som närmast kan liknas vid Stallmästaregården – mötes han af ett ur hundratals ungdomsfriska strupar kommande ”Jos Bratianu!” (ner med Bratianu!). Men nu började ett efterspel som ej ingått i studenternas program. Polisen, den uniformerade såväl som den civilklädda, par på sin vakt. Inom en handvändning voro studenterna omringade, de värsta skrikhalserne arresterade och de öfriga så tilltygade af batonger och knytnäfvar att blodet strömmade om dem. Ögonblicken derefter åkte konungen, omgifven af en eskort beridna gendarmer, i fyrspändt ekipage i galopp öfver torget. ”Lugn herskade i hufvudstaden”; – jag tror det brukar heta så i polisrapporterna.

Gândurile despre sistemul de învăţământ românesc îmi dau prilejul să relatez depre scandalul de anul trecut de la Universitate.[…] Regretabilul motiv declanşator al întâmplărilor a fost acela că  profesorul Râmniceanu prin exigenţa sa exagerată a trezit nemulţumirea tineretului studios fiind nevoit să-şi anuleze prelegerile din pricina huiduielilor, fluierăturilor şi a tropăiturilor cursanţilor. Când nefericitul om de ştiintă, înfricoşat de aceste proteste zgomotoase, nu şi-a mai făcut apariţia la catedră, antagoniştii s-au deplasat la spitalul Colţea, unde acesta îşi avea serviciul, şi l-au supus unui veritabil tir de petarde. A fost clipa când poliţia s-a simţit datoare să intervină. Profesorul a scăpat cu fuga, urcându-se într-o birjă, dar nici nu apucase să dispară după  primul colţ de stradă că o aprigă încăerare s-a încins între studenţi şi poliţişti sub bolţile turnului ridicat de soldaţii suedezi după  retragerea lor de la Bender(1). Curată  parodie după kalabaliken de acolo (2)! Mediul universitar s-a înfierbântat. După care spiritele s-au încins şi mai tare. Întărâtaţi de opoziţie, studenţii au hotărât organizarea unei demonstraţii cu tentă revoluţionară  contra primului ministru, convinşi fiind că el fusese responsabil de riposta dură ce le-a fost servită la turnul Colţei. Zis şi făcut.

Prilejul era cum nu se putea mai prielnic întrucât regele urma să deschidă lucrările Camerei chiar în ziua următoare. Iar aceasta nu putea avea loc fără ca primul ministru să-şi facă  apariţia în faţa mulţimii ahtiată după spectacol. Când domnul Brătianu ajunse cu trăsura în Piaţa Teatrului, în drumul său spre clădirea Parlamentului – în trecere fie spus, un local al cărui aspect aduce mai degrabă cu Stallmästargården (3) – fu întâmpinat de vociferările a sute de tineri scandând „Jos Brătianu”. Ceea ce a urmat n-a mai fost inclus în programul studenţilor. Forţele de poliţie în uniformă şi civile, aflate la pândă, i-au înconjurat pe tineri într-o clipită. Cei mai recalcitranţi dintre ei fură arestaţi, ceilalţi loviţi cu pumnii şi bastoanele până la sânge. Nu mult după aceea regele, într-un echipaj tras de patru cai şi escortat de jandarmi călări, traversa Piaţa în galop. „Pacea şi liniştea au fost reinstaurate în capitală ” – suna formularea din rapoartele de poliţie.

1. Bender: Tighina. Loc unde, la întâi februarie1713, aavut loc o confruntare de pomină între trupele ruseşti, pe de o parte, şi cele turceşti si suedeze, pe de alta. La debandada produsă atunci a participat şi regele Sudediei, Carol al XII-lea, care mai apoi fu nevoit să se refugieze la curtea sultanului din Constantinopol, unde a petrecut câţiva ani buni (n.tr.)

2. (în suedeză: kalabaliken i Bender) Expresie consacrată, devenită idiomatică cu semnificaţia de totală dezordine. De comparat cu episodul ce relatează haosul produs într-o noapte de ostaşii lui Vlad Ţepeş, în tabăra turcilor. (n.tr.)

3.  Hanul cel mai vechi dinStockholm(cca 1654), în prezent, hotel şi restaurant select. (n.tr.)

 

traducere Daniel Onaca

http://cititordeproza.ning.com/profile/DanielOnaca

Från civilisationens utkanter, CG Wrangel

Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg, devine ofiţer şi participă la bătălia de la Solverino. Om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane, redactor al mai multor ziare importante.Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său.

Între anii 1884-1894 a fost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Volumul a apărut în anul 1885, la editura Albert Bonniers din Stockholm. Între anii 1892-1895 contele Wrangel conduce câteva crescătorii de cai de rasă din Ungaria şi participă la organizarea unor renumite concursuri hipologice pe continent. După 1888 se consacră cu predilecţie activităţilor legate de cursele de cai.

Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului originar, a cărei publicare a fost începută în numărul trecut, dimpreună cu umila mea încercare de traducere.

Din cuvântul înainte al autorului:

Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

Hvad nu menniskorna i dessa nejder vidkommer, vågar jag, efter knappast fjorton dagars vistelse ibland dem ej fälla något bestämdt omdöme. Så mycket tror jag mig dock nu redan kunna påstå, att befolkningen i Bukarest svårligen kan räknas till gudarnes älsklingar. Den spirituella furstinnan Metternich yttrade en gång, under det hon var ambassadörsfru i Paris och med fransmännen bedref en liflig byteshandel i smicker, att hvarje menniska hade två fädernesland, först och främst sitt eget och så Frankrike. Då hela samhällslifvet i den moderna verlden är genomträngdt af fransk konst, litteratur och konversation, och Frankrikes historia öfverallt är populär, kan detta paradoxon litet hvarstädes anses vara berättigadt. Men i Rumänien står det höjdt öfver hvarje tvifvel, ty för rumänerna är Frankrike faktiskt det andra om icke rent af det första fäderneslandet i ordningen. I Bukarest åtminstone är den stora mängdens hufvudsysselsättning att kopiera Paris och hvarje morgon och hvarje afton vände sig den förnäma verlden andaktsfullt mot sitt Mekka i den aflägsna vestern. […] Rumänska t.ex. hr ej nog med sin nationalitet; hon vill äfven vara parisiska. Och hon är det äfven, men endast på ytan. Det inre, kärnan, är rumänsk. En tidningsman frågade en gång en rumänsk baldrottning, hvarmed damerna i Bukarest brukade fördrifva tiden. Det karaktäristiska svaret lydde: ”man sysselsätter sig med kärleken eller man talar åtminstone derom.”

I sin bostad öfverlemna bojaren och hans hustru sig helst åt ett ljuft dolce far niente. Han med nargilehn eller den långa tschibuken, hon med cigarrettten i munnen och rosenkransen af bernsten eller aloeträ i handen. Det ger ju alltid utseende af en sysselsättning när man röker eller låter rosenkransens perlor glida mellan fingrarne!

Att läsa något, en pikant fransk roman möjligtvis undantagen, kommer alltså sällan eller aldrig i fråga, och barnens uppfostran är öfverlemnad åt fransk bonnes. Under sådana förhållanden blir mycket tid öfrig för att ”sysselsätta sig med kärleken eller åtminstone dala derom”.

Det sorgligaste är att hvad här sagts om de högre kretsarna äfven lär gälla för medelklassen. Bojarerna efterapa parisarne och medelklassen efterapar bojarerna. Hela rumänska samhällslifvet utmärker sig sålunda genom en hög grad af yppighet. Detta framträder äfven i hemmen, hvilka glittra af guldt och silfver, medan taflor, statyer, bronser, majolikor, antiker, med ett ord alla sådana föremål som utmärka sig mindre genom sin yttre glans än genom inre värde nästan helt och hållet saknas. Alltid och öfverallt samma erfarenhet – ytlig förgyllning på maskstungen botten.

Icke desto mindre saknar detta folk icke goda anlag. Rumänen är i allmänhet godmodig, ärlig, tjenstvillig, gästvänlig och till på köpet utrustad med en mindre vanlig intelligens. Tyvärr förlamas dessa prisvärda egenskaper af en oöfvervinnelig lätja, som viker blott när det gäller att ställa till litet politiskt. ”vrövl”. Anledning att tillfredställa denna senare böjelse saknas aldrig, Ty hvad som här i landet kallas plitik tyckes mig ej vara annat än en variation af det gamla franska ordspråket: ”ôte toi de là, que je m’y mette”.

Om några dagar ämnar jag uppvakta så väl  konung Carol som diktaredrottningen Carmen Sylva. Det omdöme om Rumänien, jag vid denna audiens kommer att uttala är fullt färdig. Rumänien är en försenad verld. Der finns stora sträckor, hvilka ännu icke vidrörts af civilisationens plog. Men sjelfva jordmånen är ingalunda otjenlig till att upptaga och till mognad bringa den europeiska kulturens utsäde.

*

Cât priveşte oamenii de pe aceste meleaguri, nu prea cutez să-mi spun părerea la doar două săptămâni de la venirea mea aici. Ce pot să spun e că locuitorii Bucureştiului cu greu s-ar putea număra printre protejaţii zeilor. Spirituala  contesă Metternich spunea odată, pe vremea cînd era soţie de ambasador la Paris şi  se întrecea în cuvinte de curtoazie cu francezii, că fiecare om are două  patrii, prima e propria ţară iar a doua este Franţa. De vreme ce în lumea de astăzi, viaţa mondenă e îmbibată de formele de artă, de literatura şi de arta conversaţiei franţuzeşti iar istoria Franţei e populară  peste tot în lume, paradoxul acesta pare pe alocuri îndreptăţit. În România însă el e valabil mai mult ca oriunde căci pentru români Franţa este cu adevărat a doua, dacă nu chiar prima patrie în ordine ierarhică. La Bucureşti cel puţin, ocupaţia de căpetenie e aceea de a copia Parisul astfel încât în fiecare dimineată şi seară protipendada îşi întoarece ochii cu pietate spre Mekka ei din îndepărtatul apus. (…) Româncei de viţă de exemplu, nu-i ajunge propria naţionalitate; ea vrea să  fie şi pariziancă şi  chiar este, dar numai la suprafaţă, căci sâmburele rămâne românesc. Un gazetar a întrebat-o odată pe regina unui bal, cu ce obişnuiesc cucoanele din Bucureşti să-şi ocupe timpul. Răspunsul definitoriu fu: “cu dragostea sau dacă nu, cu discuţiile despre ea.”

Acasă, boierul şi nevasta lui se abandonează cu plăcere unei nepăsătoare dolce far niente. El cu narghileaua ori cu ciubucul în gură, ea cu ţigareta şi, în mână, cu mătăniile de chihlimbar. Când fumezi ori când laşi boabele şiragului să-ţi lunece printre degete asta dă întotdeauna aparenţa unei ocupaţii. Să citească ceva, cu exceptia vreunui roman franţuzesc picant, despre aşa ceva aproape că nu poate fi vorba iar educarea copiilor e lăsată în grija unei dădace franceze. În condiţiile acestea desigur că  rămâne o groază de timp liber numai bun pentru a fi petrecut “cu dragostea ori cel puţin cu discuţiile despre ea”.

Partea proastă e că cele ce le-am scris depre cercurile suspuse e valabil şi pentru clasa de mijloc.

Boierimea îi imită pe franţuji iar clasa de mijloc se ia după  boieri astfel că  întreaga viaţă mondenă  românească se caracterizează printr-un înalt grad de superficialitate. Asta se vede limpede chiar şi  în casele care sclipesc de aur şi  argintărie, în timp ce tablouri, statuete, bronzuri, porţelanuri, antichităţi, într-un cuvânt obiecte valoroase mai mult prin calitatea lor interioară decât prin luciul exterior, lipsesc aproape cu desăvârşire.

Şi totuşi predispoziţiile bune nu-i lipsesc acestui popor. Românul este în general blând, cinstit, săritor, ospitalier şi pe deasupra dăruit cu o inteligenţă deosebită. Ce păcat că aceste preţioase calităţi sunt umbrite de o lene redutabilă ce slăbeşte doar atunci când e vorba de a cloci vreo “lucrătură” politică. Prilejuri pentru a-şi satisface o asemenea înclinaţie nu lipsesc niciodată, căci ceea ce se numeşte politică în această ţară nu mi se pare a fi altceva decât o variaţiune pe tema vechiului proverb franţuzesc: “ôte toi de là, que je m’y mette”.

Peste câteva zile intenţionez să-l vizitez atât pe regele Carol cât şi pe regina-poetă Carmen Sylva. Părerea mea despre România, pe care mi-o voi exprima în cadrul acelor audienţe, mi-am format-o deja. România este o ţară înapoiată. Există  zone întinse care încă n-au fost atinse de plugul civilizaţiei. Dar solul nu deloc neprielnic pentru a primi şi dospi germenii culturii europene.

Traducere :Daniel Onaca

http://cititordeproza.ning.com/profile/DanielOnaca

Från civilisationens utkanter, CG Wrangel (De la marginile civilizației) (bilingv română- suedeză)

continuare din numărul trecut al revistei: https://revistacititordeproza.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/12/daniel-onaca1.jpg?p=14375

Från civilisationens utkanter, CG Wrangel

Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg, devine ofiţer şi participă la bătălia de la Solverino. Om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane, redactor al mai multor ziare importante.Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său.

Între anii 1884-1894 a fost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Volumul a apărut în anul 1885, la editura Albert Bonniers din Stockholm. Între anii 1892-1995 contele Wrangel conduce câteva crescătorii de cai de rasă din Ungaria şi participă la organizarea unor renumite concursuri hipologice pe continent. După 1888 se consacră cu predilecţie activităţilor legate de cursele de cai.

Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului originar, a cărei publicare a fost începută în numărul trecut, dimpreună cu umila mea încercare de traducere.

Din cuvântul înainte al autorului:

Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

Hvad nu menniskorna i dessa nejder vidkommer, vågar jag, efter knappast fjorton dagars vistelse ibland dem ej fälla något bestämdt omdöme. Så mycket tror jag mig dock nu redan kunna påstå, att befolkningen i Bukarest svårligen kan räknas till gudarnes älsklingar. Den spirituella furstinnan Metternich yttrade en gång, under det hon var ambassadörsfru i Paris och med fransmännen bedref en liflig byteshandel i smicker, att hvarje menniska hade två fädernesland, först och främst sitt eget och så Frankrike. Då hela samhällslifvet i den moderna verlden är genomträngdt af fransk konst, litteratur och konversation, och Frankrikes historia öfverallt är populär, kan detta paradoxon litet hvarstädes anses vara berättigadt. Men i Rumänien står det höjdt öfver hvarje tvifvel, ty för rumänerna är Frankrike faktiskt det andra om icke rent af det första fäderneslandet i ordningen. I Bukarest åtminstone är den stora mängdens hufvudsysselsättning att kopiera Paris och hvarje morgon och hvarje afton vände sig den förnäma verlden andaktsfullt mot sitt Mekka i den aflägsna vestern. […] Rumänska t.ex. hr ej nog med sin nationalitet; hon vill äfven vara parisiska. Och hon är det äfven, men endast på ytan. Det inre, kärnan, är rumänsk. En tidningsman frågade en gång en rumänsk baldrottning, hvarmed damerna i Bukarest brukade fördrifva tiden. Det karaktäristiska svaret lydde: ”man sysselsätter sig med kärleken eller man talar åtminstone derom.”

I sin bostad öfverlemna bojaren och hans hustru sig helst åt ett ljuft dolce far niente. Han med nargilehn eller den långa tschibuken, hon med cigarrettten i munnen och rosenkransen af bernsten eller aloeträ i handen. Det ger ju alltid utseende af en sysselsättning när man röker eller låter rosenkransens perlor glida mellan fingrarne!

Att läsa något, en pikant fransk roman möjligtvis undantagen, kommer alltså sällan eller aldrig i fråga, och barnens uppfostran är öfverlemnad åt fransk bonnes. Under sådana förhållanden blir mycket tid öfrig för att ”sysselsätta sig med kärleken eller åtminstone dala derom”.

Det sorgligaste är att hvad här sagts om de högre kretsarna äfven lär gälla för medelklassen. Bojarerna efterapa parisarne och medelklassen efterapar bojarerna. Hela rumänska samhällslifvet utmärker sig sålunda genom en hög grad af yppighet. Detta framträder äfven i hemmen, hvilka glittra af guldt och silfver, medan taflor, statyer, bronser, majolikor, antiker, med ett ord alla sådana föremål som utmärka sig mindre genom sin yttre glans än genom inre värde nästan helt och hållet saknas. Alltid och öfverallt samma erfarenhet – ytlig förgyllning på maskstungen botten.

Icke desto mindre saknar detta folk icke goda anlag. Rumänen är i allmänhet godmodig, ärlig, tjenstvillig, gästvänlig och till på köpet utrustad med en mindre vanlig intelligens. Tyvärr förlamas dessa prisvärda egenskaper af en oöfvervinnelig lätja, som viker blott när det gäller att ställa till litet politiskt. ”vrövl”. Anledning att tillfredställa denna senare böjelse saknas aldrig, Ty hvad som här i landet kallas plitik tyckes mig ej vara annat än en variation af det gamla franska ordspråket: ”ôte toi de là, que je m’y mette”.

Om några dagar ämnar jag uppvakta så väl konung Carol som diktaredrottningen Carmen Sylva. Det omdöme om Rumänien, jag vid denna audiens kommer att uttala är fullt färdig. Rumänien är en försenad verld. Der finns stora sträckor, hvilka ännu icke vidrörts af civilisationens plog. Men sjelfva jordmånen är ingalunda otjenlig till att upptaga och till mognad bringa den europeiska kulturens utsäde.

Cât priveşte oamenii de pe aceste meleaguri, nu prea cutez să-mi spun părerea la doar două săptămâni de la venirea mea aici. Ce pot să spun e că locuitorii Bucureştiului cu greu s-ar putea număra printre protejaţii zeilor. Spirituala  contesă Metternich spunea odată, pe vremea cînd era soţie de ambasador la Paris şi  se întrecea în cuvinte de curtoazie cu francezii, că fiecare om are două  patrii, prima e propria ţară iar a doua este Franţa. De vreme ce în lumea de astăzi, viaţa mondenă e îmbibată de formele de artă, de literatura şi de arta conversaţiei franţuzeşti iar istoria Franţei e populară  peste tot în lume, paradoxul acesta pare pe alocuri îndreptăţit. În România însă el e valabil mai mult ca oriunde căci pentru români Franţa este cu adevărat a doua, dacă nu chiar prima patrie în ordine ierarhică. La Bucureşti cel puţin, ocupaţia de căpetenie e aceea de a copia Parisul astfel încât în fiecare dimineată şi seară protipendada îşi întoarece ochii cu pietate spre Mekka ei din îndepărtatul apus. (…) Româncei de viţă de exemplu, nu-i ajunge propria naţionalitate; ea vrea să  fie şi pariziancă şi  chiar este, dar numai la suprafaţă, căci sâmburele rămâne românesc. Un gazetar a întrebat-o odată pe regina unui bal, cu ce obişnuiesc cucoanele din Bucureşti să-şi ocupe timpul. Răspunsul definitoriu fu: “cu dragostea sau dacă nu, cu discuţiile despre ea.”

Acasă, boierul şi nevasta lui se abandonează cu plăcere unei nepăsătoare dolce far niente. El cu narghileaua ori cu ciubucul în gură, ea cu ţigareta şi, în mână, cu mătăniile de chihlimbar. Când fumezi ori când laşi boabele şiragului să-ţi lunece printre degete asta dă întotdeauna aparenţa unei ocupaţii. Să citească ceva, cu exceptia vreunui roman franţuzesc picant, despre aşa ceva aproape că nu poate fi vorba iar educarea copiilor e lăsată în grija unei dădace franceze. În condiţiile acestea desigur că  rămâne o groază de timp liber numai bun pentru a fi petrecut “cu dragostea ori cel puţin cu discuţiile despre ea”.

Partea proastă e că cele ce le-am scris depre cercurile suspuse e valabil şi pentru clasa de mijloc.

Boierimea îi imită pe franţuji iar clasa de mijloc se ia după  boieri astfel că  întreaga viaţă mondenă  românească se caracterizează printr-un înalt grad de superficialitate. Asta se vede limpede chiar şi  în casele care sclipesc de aur şi  argintărie, în timp ce tablouri, statuete, bronzuri, porţelanuri, antichităţi, într-un cuvânt obiecte valoroase mai mult prin calitatea lor interioară decât prin luciul exterior, lipsesc aproape cu desăvârşire.

Şi totuşi predispoziţiile bune nu-i lipsesc acestui popor. Românul este în general blând, cinstit, săritor, ospitalier şi pe deasupra dăruit cu o inteligenţă deosebită. Ce păcat că aceste preţioase calităţi sunt umbrite de o lene redutabilă ce slăbeşte doar atunci când e vorba de a cloci vreo “lucrătură” politică. Prilejuri pentru a-şi satisface o asemenea înclinaţie nu lipsesc niciodată, căci ceea ce se numeşte politică în această ţară nu mi se pare a fi altceva decât o variaţiune pe tema vechiului proverb franţuzesc: “ôte toi de là, que je m’y mette”.

Peste câteva zile intenţionez să-l vizitez atât pe regele Carol cât şi pe regina-poetă Carmen Sylva. Părerea mea despre România, pe care mi-o voi exprima în cadrul acelor audienţe, mi-am format-o deja. România este o ţară înapoiată. Există  zone întinse care încă n-au fost atinse de plugul civilizaţiei. Dar solul nu deloc neprielnic pentru a primi şi dospi germenii culturii europene.

traducere din limba suedeză Daniel Onaca,membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DanielOnaca

http://levantin-daniel.blogspot.com/

http://daniel-levantin.blogspot.com/

http://levantin54.wordpress.com/

http://vandalorum-felix.emmoe.com/sv