Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

 Andres Eloy Blanco
(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)

Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.

Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.

Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.

Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.

Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!

Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.

Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.

Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…

Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.

Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!

Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.

Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?

Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…

Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.

Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.

*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.

* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m

traducere de  Anca Tanase

Andres Eloy Blanco

 

  LAS UVAS DEL TIEMPO

Madre: esta noche se nos muere un año.
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.

Esta es la noche en que todos se ponen
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.

Aquí es de la tradición que en esta noche,
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.

¡Oh nuestras plazas, donde van las gentes,
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.

Y el beso familiar a medianoche:
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!

¡Mi casona oriental! Aquella casa
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.

Bajo el parral hay un estanque;
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.

Cuando llegaba la sazón tenía
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…

Y ahora, madre, que tan sólo tengo
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.

Y ahora me pregunto:
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!

Y esta es la lucha ante los hombres malos
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.

¡Oh mi casa sin cítricos, mi casa donde puede
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…

Uvas del Tiempo que mi ser escancia
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.

Madre, esta noche se nos muere un año;
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.

Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

Albastrul era imobilizat între roşu şi negru.
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.

Albastrul era imobilizat, nimeni nu-l privea, nimeni nu-l auzea:
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.

Mirό era o privire cu şapte mâini.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.

Vântul s-a rotit pe pagina câmpiei, şi-a ridicat capul şi a zis, Dar unde merge Juan Mirό?
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.

Şi toate astea pentru ce? Pentru a trasa o linie în celula unui singuratic
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.

traducere de  Anca Tanase

FÁBULA DE JOAN MIRÓ

El azul estaba inmovilizado entre el rojo y el negro.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.

El azul estaba inmovilizado, nadie lo miraba, nadie lo oía:
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.

Miró era una mirada de siete manos.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.

El rojo abrió los ojos, el negro dijo algo incomprensible y el azul se levantó.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.

Miró empezó a quemar sus telas.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.

¿Jardín de piedras o de barcas? ¿Jardín de poleas o de bailarinas?
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.

El viento dio la vuelta a la página del llano, alzó la cara y dijo, ¿Pero dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.

No eran letras las que entraban y salían por los túneles del ojo:
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.

¿Y todo esto para qué? Para trazar una línea en la celda de un solitario,
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.

Las miradas son semillas, mirar es sembrar, Miró trabaja como un jardinero
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.

amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez

cândva ai avut părul lung

blond ca al puiului de găină

ţi-era frică că ai un look feminin

ai încetat să te piepteni

 

nu te mai cunosc, 

dar bănui că părul tău azi este scurt

şi nici buclat nu mai este

 

îmi amintesc, 

când eram fetiţe

am construit un palat din beţe şi pânză de camuflaj

stăpâne ale plajei pustii.

 

ţi-ai pus talpa piciorului lângă a mea

apoi ai zis: uite ce mare sunt 

eu voi fi regina!

 

şi te-am iubit atunci…

 

Almog Gez

1987

poetă, fotograf

traducere  Adrian Grauenfels

 

 

Georges Braque- Revelaţii

 

 

1„Nu-mi protejez ideile, le expun”

2”Nu trebuie să imităm ceea ce dorim să creăm.”

3”Pictura nu are ca scop reconstituirea unei întâmplări, ci a unui act pictural.”

4 „A scrie nu înseamnă a descrie, a picta nu înseamnă a reda.”

5 „Vaza dă o formă vidului şi muzica tăcerii.”

6 „Nu scopul interesează, ci mijloacele prin care-l atingem.”

7.”Adevărul există; oamenii au inventat doar minciuna.”

8. „Iată un adevăr: îi prefer pe cei care mă exploatează celor care mă urmează; de la primii am ce învăţa.”

9. „Există  o artă populară şi o artă pentru popor, aceasta din urmă creată de elite. Cred că nici Beethoven şi nici Bach, inspirându-se din creaţia populară, n-au intenţionat să creeze o ierarhie.”

10.”Progresul în artă nu înseamnă a-i depăşi limitele, ci a le cunoaşte foarte bine.”

11.” Vizualul separă obiectele unele de altele. Tactilul ne separă de obiecte.”

12. „Nu-mi doresc să deformez, ci să formez şi să informez.”

13. „Toba este instrumentul meditaţiei; cine ascultă tobele ascultă liniştea.”

14. „Viitorul este proiecţia trecutului condiţional în prezent.”

15 „Pictura gândeşte în forme şi în culori; obiectul în sine poartă poezia.”

16.”Am grijă să vibrez de fiecare dată la unison cu natura, nu s-o copiez.”

17  „A nu se confunda culoarea cu forma. Între ele există simultaneitate.”

18 „În artă un singur lucru are valoare: ceea ce nu poate fi explicat.”

19.”Cu timpul, arta şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.”

20.”Unii, precum naturaliştii, repară natura crezând că–i redau veşnicia.”

 

 

traducere  maria sava

Clown par H. Michaux

 

 

 

 

Un jour.
Un jour, bientôt peut-être.
Un jour j’arracherai l’ancre qui tient mon navire loin des mers.
Avec la sorte de courage qu’il faut pour être rien et rien que rien, je lâcherai ce qui paraissait m’être indissolublement proche.
Je le trancherai, je le renverserai, je le romprai, je le ferai dégringoler.
D’un coup dégorgeant ma misérable pudeur, mes misérables combinaisons et enchaînements „de fil en aiguille”.
Vidé de l’abcès d’être quelqu’un, je boirai à nouveau l’espace nouricier.
À coups de ridicules, de déchéances (qu’est-ce que la déchéance?), par éclatement, par vide, par une totale dissipation-dérision-purgation, j’expulserai de moi la forme qu’on croyait si bien attachée, composée, coordonnée, assortie à mon entourage et à mes semblables, si dignes, si dignes, mes semblables.
Réduit à une humilité de catastrophe, à un nivellement parfait comme après une intense trouille.
Ramené au-dessous de toute mesure à mon rang réel, au rang infime que je ne sais quelle idée-ambition m’avait fait déserter.
Anéanti quant à la hauteur, quant à l’estime.
Perdu en un endroit lointain (ou même pas), sans nom, sans identité.

CLOWN, abattant dans la risée, dans le grotesque, dans l’esclaffement, le sens que contre toute lumière je m’étais fait de mon importance.
Je plongerai.
Sans bourse dans l’infini-esprit sous-jacent ouvert à tous,
Ouvert moi-même à une nouvelle et incroyable rosée
à force d’être nul
et ras…
et risible…

 

 

 

 

CLOWN

 

 

Intr-o zi…

Intr-una din zilele astea…

Intr-o zi voi ridica ancora ce-mi tine corabia departe de apele marii.

Cu-acel curaj ce-ti trebuie sa devii un nimic ,mai nimic decat nimicul ,voi lasa in urma

                                       tot ce-mi pare dureros de aproape.

Il voi dumica,il voi tranti la pamant,il voi face bucati,sa se-aleaga praful…

Imi voi inghiti dintr-o data mizerabila-mi pudoare,

         mizerele mele inlantuiri ce ma tin ca ata in ac.

Golit de –ncrancenarea de a fi ’’cineva ’’,voi sorbi cu nesat, iara,din izvorul cu seva.

Lovit de ridicole disperari(disperare-ce-o fi aceasta?),de strafulgerari,de vid,de-o totala  sfasiere-zemflemea-mistuire-Voi lepada de pe mine acel vesmant  ce-l credeam atat de bine contopit,alcatuit ,adaptat la tot ce ma-nconjoara,la semenii mei,      

                                                                      atat de demnii mei semeni!

Redus sunt la umilinta unei catastrofe,la nuditatea perfecta a unei intense rani.

Tarat dedesubtul demnitatii mele de drept,acolo jos,unde nu stiu ce ambitie

m-a azvarlit.

Ratacit- odata-n zari inalte,si-apoi doborat de  trufie

Pierdut sunt intr-un tinut indepartat (sau nu),fara nume si fara adresa.

Clown facut farame printre hohote si grotesc,in chicoteli,acolo unde m-a asezat orgoliul meu

Catre acolo voi face un salt!

Saracit, in infinitul ascuns al spiritului-si totusi deschis pentru noi toti,

Tanjind  eu insumi la o proaspata si neasemuita roza

Aproape gol…

Dezgolit…

De rasul tuturor…

 

 

 

traducere ZAMFIRACHE LUMINITA GHERTRUSA

Proverb biblic – Uri Zwi Grinberg

Proverb biblic

proverb biblic: Mai bine în coada leilor decât în fruntea vulpilor

 

am visat un vis şi în vis: lei

coborau din platoul muntos, strălucitori

flămânzi de strugurii necopţi

urmând vulpile roşii

Iar Luna privea

cum trece şirul lor

în coada vulpilor

 

am mers şi eu după ei şi strigam

în limba leilor:

lei, leilor

dar ei nu mai pricepeau

limba lor

 

aşa că tare am plâns

până când visul

se izbi de o minge de foc

şi se făcu ziuă, la loc.

***

Uri Zwi Grinberg

1896-1981

Traducere: Adrian Grauenfels

Gânduri în liniştea nopţii, autor Li Bai

静 夜 思

李 白

 

窗 前 明 月 光。。。

一 是 地 上 霜？

举头 望 明 月

低 头 思 故 乡。

 

Gânduri în liniştea nopţii

 

Li Bai

 

Raze de lună jucăuşe în faţa ferestrei mele …

Să fi căzut oare chiciură pe întreg pământul?

Când îmi înalţ capul admir lumina lunii,

Iar când ochii mi- i plec, gândul îmi rătăceşte pe plaiurile natale.

 

traducere de  Mioara ( Maria) Balasa

pictura  nynna_vizireanu

Stejarul ,autor Jason Blacker

Cândva ai desenat un stejar

Era înalt gros puternic

Înfipt adânc în pământul roditor

Mărunt eram lângă acest stejar

Am început să urc spre cele mai înalte ramuri

El mă ridica şi vedeam tăriile cerului

iar în adierea răcoroasă zăream orizontul

şi chiar şi păsările în zbor atât de aproape

Am urcat şi mai sus

stejarul m-a împins mai departe

stelele străluceau mai intens

sprijinite de umerii laţi ai acelui stejar

Au venit furtuni şi au detunat deasupra

Aruncând lacrimi şi grindină

Însă coroana acelui stejar mi-a fost adăpost

şi nu m-am udat

Mi-am găsit refugiul sub ramuri

În drumul meu către astre

Necazurile toate le-am lăsat dedesubt

Erau atât de mici că semănau a fire de iarbă

şi toate astea fiindcă stejarul acela mă ridica mai sus

mai sus decât eram eu în stare să urc

 

 

traducere de Marian Băghină

pictura Mihai Catruna

Poema 20, autor Pablo Neruda

Poema 20

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Escribir, por ejemplo: „La noche esta estrellada,

y tiritan, azules, los astros, a lo lejos”.

El viento de la noche gira en el cielo y canta.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Yo la quise, y a veces ella también me quiso.

En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.

La besé tantas veces bajo el cielo infinito.

Ella me quiso, a veces yo también la quería.

Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.

Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.

Y el verso cae al almacomoalpastoel rocío.

Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.

La noche está estrellada y ella no está conmigo.

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.

Mi alma no se contenta con haberla perdido.

Como para acercarla mi mirada la busca.

Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.

Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.

Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.

Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.

Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.

Porque en noches como esta la tuve entre mis brazos,

mi alma no se contenta con haberla perdido.

Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,

y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.

 

Poema 20

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Pot scrie, de exemplu: “E noaptea înstelată,

şi tremură, albastre, în depărtare, stele”.

Al nopţii vânt roteşte şi cântă pe sub cer.

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Eu am iubit-o; şi ea, câteodată, deasemeni m-a iubit.

În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o.

De-atâtea ori , sub cerul infinit am sărutat-o.

Ea m-a iubit; şi eu, câteodată, de-asemeni o iubeam.

Cum să nu-i fi iubit imenşii, ficşii ochi?

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Ştiind că nu mai e. Simţind că am pierdut-o.

Ascult imensa noapte, imensă fără ea.

Şi versul cade-n suflet ca roua pe păşune.

Ce importanţă are că n-a putut iubirea-mi s-o păstreze.

E noaptea înstelată şi ea nu e cu mine.

Asta e tot. Departe cântă cineva. Departe.

N-am linişte în suflet c-am pierdut-o.

O caută privirea-mi, sperând s-o readucă.

Cu inima o caut, dar ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte-n care aceiaşi pomi  albesc.

Noi, cei de-atunci, suntem de-acuma altii.

N-o mai iubesc acum, dar ce mult am iubit-o.

Caut cu vocea-mi vântul, ca să-i atingă-auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înainte de iubirea mea.

Corpul curat, şi vocea. Si ochii-i infiniţi.

N-o mai iubesc acuma, dar poate-o mai iubesc.

E dragostea prea scurtă şi prea lungă uitarea.

În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o,

n-am linişte în suflet c-am pierdut-o.

Să fie aceasta ultima durere ce-mi aduce

şi-acestea fie ultimele versuri pe care-i le mai scriu.

 

traducere  Anca Tanase

Dos cuerpos, Două corpuri, autor Octavio Paz

Dos cuerpos frente a frente 

   son a veces dos olas

   y la noche es océano.

 

Dos cuerpos frente a frente 

   son a veces dos piedros

   y la noche desierto.

 

Dos cuerpos frente a frente

    son a veces raices

    en la noche enlazadas.

 

Dos cuerpos frente a frente

     son a veces navajas

    y la noche relámpago.

 

Dos cuerpos frente a frente

     son dos astros que caen

    en un cielo vacio.

 

 

            Două corpuri

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori  două valuri

    şi noaptea   e un ocean.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori  două pietre

    şi noaptea  un deşert.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori rădăcini

    în noapte înlănţuite.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori cuţite

   în noapte fulgerând.

 

Două corpuri  faţă-n faţă

    sunt ca  stele căzătoare

    pe un cer gol.

 

traducere: Ion Burhan

Inimă sfârtecată, autor Pierre Reverdy

Se cruţă prea

Îi e atât de frică de-nvelişuri

Învelişurile albastre ale cerului

Şi pernele norilor

E rău acoperit de propria-i credinţă

Se teme foarte de paşii cei piezişi

Şi de străzile tăiate-n gheaţă

E prea gingaş pentru atâta iarnă

Atât de mult se-ascunde de cel frig

Încât e translucid în gheaţa lui

E-atât de pal încât se pierde

 

Timpul îl rostogoleşte sub valurile lui

Câteodată sângele lui curge invers

Şi lacrimile sale pătează lenjeriile

Mâna lui culege arborii cei verzi

Şi buchetele de alge ale plajelor

Credinţa sa e rug de spini

 

Mâinile–i sângerează împotriva voinţei

Ochii şi-au pierdut lumina

Iar picioarele i se târăsc pe mare

Ca braţele moarte de caracatiţe

Pierdut în Univers

Se izbeşte de oraşe

De el însuşi şi de defectele sale

 

Rugaţi-vă ca Domnul

Să şteargă până şi amintirea

Despre el însuşi din memoria lui.

 

traducere de Marian Băghină

Altazor (fragment din Prefaţă), autor Vicente Huidobro

Vicente Huidobro, Altazor (fragment din Prefata)

Vicente García-Huidobro Fernández (n. 10 ianuarie 1893 – d. 2 ianuarie 1948) a fost un poet chilian. A provenit dintr-o familie aristocrată și a fost promotor alavangardismului și inițiator al creaționismului.

Lirica sa, aflată în căutarea originalității absolute, este dominată de fantezie neîngrădită, care transformă datele realității, printr-un proces spontan de deformare subiectivă, în metafore surprinzătoare, baroce.

A influențat evoluția ulterioară a literaturii latino-americane. (Cf. Wikipedia)

 

„Altazor” sau „Călătoria cu paraşuta”, sau doar Altazor, este capodopera poetului chilian Vicente Huidobro, publicată la Madrid, în 1931. În aceste poeme Huidobro foloseşte un limbaj în afara schemelor clasice, putând fi considerat ca făcând parte din mişcarea avangardistă care s-a dezvoltat în prima treime a sec. XX.
Poemul este împărţit în şapte “Cânturi” precedate de un cuvânt înainte, care au fost rescrise de mai multe ori de-a lungul anilor. Din acest motiv Cântul I, Cântul II şi celelalte prezintă teme aparent diferite între ele. Dacă cel mai lung e Cântul I, cu aproape 700 de versuri, acesta e şi cel mai bine structurat. Conţinutul său e metafizic, şi aici poetul se prezintă ca fiind “Altazor”. Cântul II, în schimb, este o odă închinată femeii. Cânturile III-VII, încearcă să se joace cu dezarticularea treptată a limbajului şi a limitelor sale de expresie.

 

Vicente Huidobro

 

Altazor (poem in VII Canturi)

 

PREFAŢĂ

 

M-am născut la treizeci şi trei de ani, ziua morţii lui Cristos; m-am născut la Echinox, sub hortensii şi sub aeroplanele caniculei.

Aveam o privire gânditoare de porumbel, de tunel şi de automobil sentimental.

Suspinam ca un acrobat.

Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.

Iubesc noaptea, această pălărie a tuturor zilelor.

Noaptea, noaptea zilei, a zilei din ziua următoare.

Mama mea vorbea ca aurora şi ca dirijabilele care urmează să cadă.

Avea părul de culoarea stindardelor şi ochii plini de nave îndepărtate.

Într-o după-amiază mi-am luat paraşuta şi am spus: “Între o stea şi două rândunele.”

Iată moartea care se apropie ca pământul de globul care cade.

Mama mea broda lacrimi goale în primele curcubee.

Şi acum paraşuta mea cade din vis in vis prin spaţiile morţii.

În prima zi am întâlnit o pasăre necunoscută care mi-a zis: “ Dacă aş fi dromader nu mi-ar fi sete. Cât e ceasul?”. A băut picăturile de piatră din părul meu, mi-a aruncat trei priviri şi jumătate şi s-a îndepărtat, zicând: “Adio” fâlfâind superba-i batistă.

În acea zi, spre ora două, am întâlnit un aeroplan deosebit de frumos, plin de solzi şi melci. Căuta un colţ de cer în care să se adăpostească de ploaie.

Acolo departe, toate ambarcaţiunile ancorate, în cerneala zorilor de zi. Deodată, au început să se desprindă, una câte una, trăgând dupa ele, ca pavilion, zdrenţe din incontestabila auroră.

Odată cu plecarea ultimelor, aurora dispăru în spatele unor valuri umflate nemăsurat.

Atunci l-am auzit vorbind pe Creator, fără nume, cel care este un simplu gol în vid, frumos, ca un ombilic“Am făcut un zgomot mare şi acest zgomot a format oceanul şi valurile oceanului.

Acest zgomot va fi întotdeauna lipit de valurile mării şi valurile mării vor fi întotdeauna lipite de el, ca timbrele pe o carte postală.

Dupa aceea am împletit o sfoară lunga din raze de lumina ca să prind zilele una de alta: zilele care au un est legitim şi reconstituit, dar de necontestat.

Dupa aceea am trasat geografia pământului şi liniile mâinii.

Apoi am băut puţin coniac (din cauza hidrografiei).

Apoi am creat gura şi buzele gurii, ca să cuprind în închisoare zâmbetele echivoce şi dinţii din gură, pentru a supraveghea grosolăniile care ne vin la gură.

Am creat limba gurii pe care oamenii au deturnat-o de la rostul ei, determinand-o să înveţe sa vorbeasca…ei, ea, frumoasa înotătoare, întoarsă pentru totdeauna de la rolul ei acvatic şi atat de curat mângâietor”

Paraşuta mea a început să cadă vertiginos. Astfel este forţa de atracţie a morţii şi a mormântului deschis.

Puteţi s-o credeţi, mormântul are mai multă putere decat ochii iubitei. Mormântul deschis cu toţi magneţii sai. Şi asta ţi-o spun ţie, ţie care atunci când zâmbeşti faci pe oricine să se gândească la începutul lumii.

Paraşuta mea s-a încurcat intr-o stea stinsă care-şi continua conştiincios drumul pe orbită, ca şi cum ar fi ignorat inutilitatea eforturilor sale.

Şi profitând de această odihnă bine-meritată, am început sa umplu cu gândiri profunde sertarele mesei mele:

“Adevăratele poeme sunt incendii. Poezia se propagă peste tot, iluminându-şi arderea cu frisoane de plăcere sau de agonie.

“Trebuie să scrii într-o limbă care să nu fie maternă.

“Cele patru puncte cardinale sunt trei: sudul şi nordul.

“Un poem este ceva ce va fi.

“Un poem este ceva care nu este niciodată, dar care ar trebui să fie.

“Fugi de sublimul exterior dacă nu vrei sa mori strivit de vânt.

“Dacă n-aş face ceva nebunesc măcar o dată pe an, aş înnebuni”

 

PREFACIO

 

Nací a los treinta y tres años, el día de la muerte de Cristo; nací en el Equinoccio, bajo las hortensias y los aeroplanos del calor.
Tenía yo un profundo mirar de pichón, de túnel y de automóvil sentimental. Lanzaba suspiros de acróbata.
Mi padre era ciego y sus manos eran más admirables que la noche.
Amo la noche, sombrero de todos los días.
La noche, la noche del día, del día al día siguiente.

Mi madre hablaba como la aurora y como los dirigibles que van a caer. Tenía cabellos color de bandera y ojos llenos de navíos lejanos.
Una tarde, cogí mi paracaídas y dije: «Entre una estrella y dos golondrinas.» He aquí la muerte que se acerca como la tierra al globo que cae.
Mi madre bordaba lágrimas desiertas en los primeros arcoiris.
Y ahora mi paracaídas cae de sueño en sueño por los espacios de la muerte.

El primer día encontré un pájaro desconocido que me dijo: «Si yo fuese dromedario no tendría sed. ¿Qué hora es?» Bebió las gotas de rocío de mis cabellos, me lanzó tres miradas y media y se alejó diciendo: «Adiós» con su pañuelo soberbio.
Hacia las dos aquel día, encontré un precioso aeroplano, lleno de escamas y caracoles. Buscaba un rincón del cielo donde guarecerse de la lluvia.
Allá lejos, todos los barcos anclados, en la tinta de la aurora. De pronto, comenzaron a desprenderse, uno a uno, arrastrando como pabellón jirones de aurora incontestable.

Junto con marcharse los últimos, la aurora desapareció tras algunas olas desmesuradamente infladas.
Entonces oí hablar al Creador, sin nombre, que es un simple hueco en el vacío, hermoso, como un ombligo.
«Hice un gran ruido y este ruido formó el océano y las olas del océano.
»Este ruido irá siempre pegado a las olas del mar y las olas del mar irán siempre pegadas a él, como los sellos en las tarjetas postales.
»Después tejí un largo bramante de rayos luminosos para coser los días uno a uno; los días que tienen un oriente legítimo y reconstituido, pero indiscutible.

»Después tracé la geografía de la tierra y las líneas de la mano.
»Después bebí un poco de cognac (a causa de la hidrografía).
»Después creé la boca y los labios de la boca, para aprisionar las sonrisas equívocas y los dientes de la boca, para vigilar las groserías que nos vienen a la boca.
»Creé la lengua de la boca que los hombres desviaron de su rol, haciéndola aprender a hablar… a ella, ella, la bella nadadora, desviada para siempre de su rol acuático y puramente acariciador.»
Mi paracaídas empezó a caer vertiginosamente. Tal es la fuerza de atracción de la muerte y del sepulcro abierto.

Podéis creerlo, la tumba tiene más poder que los ojos de la amada. La tumba abierta con todos sus imanes. Y esto te lo digo a ti, a ti que cuando sonríes haces pensar en el comienzo del mundo.
Mi paracaídas se enredó en una estrella apagada que seguía su órbita concienzudamente, como si ignorara la inutilidad de sus esfuerzos.
Y aprovechando este reposo bien ganado, comencé a llenar con profundos pensamientos las casillas de mi tablero:
«Los verdaderos poemas son incendios. La poesía se propaga por todas partes, iluminando sus consumaciones con estremecimientos de placer o de agonía.
»Se debe escribir en una lengua que no sea materna.
»Los cuatro puntos cardinales son tres: el sur y el norte.
»Un poema es una cosa que será.
»Un poema es una cosa que nunca es, pero que debiera ser.
»Un poema es una cosa que nunca ha sido, que nunca podrá ser.
»Huye del sublime externo, si no quieres morir aplastado por el viento.
»Si yo no hiciera al menos una locura por año, me volvería loco.»

 

traducere de Anca Tanase

Platon, pe scurt

Parcurs tematic propus și organizat de prof. Patrizia Govi, laureată în filozofie

 

Cuprins

1. 1.      Platon, Atena, context istoric
2. 2.      Alegerea genului literar ”dialog”
3. 3.      Ereditatea lui Socrate
4. 4.      Utilizarea mitului pentru a face filozofie
5. 5.      Centrul Platonismului
6. 6.      Operele juvenile sub influența lui Socrate
7. 7.      Ontologia
8. 8.      Psihologia
9. 9.      Gnoseologia
10. 10.  Politica
11. 11.  Un mit rezumativ
12. 12.  Terminologie și bibliografie

 

1. Platon (427-347 î.Hr.) se naște în Atena într-o familie de cetățeni atenieni în anul 427 î.Hr. La douăzeci de ani începu să-l frecventeze pe Socrate. Moartea acestuia reprezentă pentru el un eveniment decisiv. Socrate fusese ucis pe nedrept de către guvernul atenian fiind acuzat de impietate. Așa cum el însuși scrie în Scrisoarea a-VII-a, Platon ar fi dorit să se dedice vieții politice dar sfârșitul lui Socrate îl lovi ca o injustiție impardonabilă și îl împinse la o condamnare generală a politicii timpului său. După moartea lui Socrate, Platon lăsă Atena pentru a călători în special în orașele din Magna Grecia în căutarea unui guvern drept. Negăsindu-l, întors în Atena, Platon fondează o școală (Academie) unde pregătește viitoarea clasă dirigentă (fiii cetățenilor). Platon rămase în Atena pentru tot restul vieții dedicat doar învățământului. Muri la vârsta de optzeci de ani în anul 347 î.Hr.

2. Platon este primul filozof al antichității ale cărui opere ne-au rămas în întregime: 35 de Dialoguri și 13 Scrisori. Scrisoarea a VII-a este considerată fundamentală pentru cunoașterea vieții și gândirii filozofului. Alegerea genului literar de dialog depinde de două motive: în primul rând este un omagiu adus Dialogului socratic. În al doilea rând, textul scris în formă dialogică devine un instrument didactic util pentru învățământul în Academie.

Activitatea literară a lui Platon poate fi subdivizată așa cum urmează:

a)      texte juvenile/socratice ex: Apologia, Criton

b)      texte ale maturității ex: Menon, Phaidon, Phaidros, Republica

c)      texte ale senectuții ex: Timaios, Scrisoarea a VII-a

3. Devotamentul legat de învățăturile și de persoana lui Socrate este caracterul dominant al activității filozofice a lui Platon. Efortul constant al lui Platon este acela de a urmări semnificatul operei și a persoanei lui Socrate. Filozofia platonică este așadar o interpretare a personalității filozofice a lui Socrate.

Aceeași modalitate expresivă adoptată de Platon în dialogurile sale reprezintă o dovadă de fidelitate față de Socrate. Dialogul este unicul mijloc prin intermediul căruia se poate exprima și comunica celorlalți studiul filozofiei. Filozofia ca și dialog a făcut ca Platon să înțeleagă filozofia ca o căutare continuă.

4. Pe lângă forma dialogică, o altă caracteristică a operei platonice este utilizarea miturilor sau a povestirilor cu ajutorul cărora sunt expuse concepte și doctrine filozofice. Mitul este instrumentul de care filozoful se folosește pentru a comunica într-o manieră mai accesibilă propriile doctrine. În dialoguri sunt prezente multe mituri care nu aparțin tradiției grecești ci au fost inventate de Platon pentru a-și facilita propria filozofie. Din acest punct de vedere mitul este o invenție didactică.

5. Una dintre realizările istoriei filosofiei  a secolului XX a fost punerea în lumină a interesului politic care stă la baza gândirii platonice. Această perspectivă își găsește confirmarea în aceleași opere ale filosofului ce, în Scrisoarea a VII-a, declară că pasiunea ce l-a împins să filozofeze a fost căutarea unui Stat în care omul să poată trăi în pace și justiție. Centrul filozofiei este așadar problema politică ce se poate sintetiza cu ajutorul a două întrebări : Care este Statul drept? Cine trebuie să guverneze pentru ca Statul să fie drept?

6. Prima perioadă a activității filozofice a lui Platon este dedicată apărării lui Socrate. Apologia constituie relatarea discursului pronunțat de Socrate în apărarea sa în fața atenienilor la procesul în care a fost condamnat la moarte.

Criton ni-l prezintă pe Socrate în fața unei dileme: a accepta moartea sau propunerea lui Criton de a fugi din carceră? Acceptarea senină din partea lui Socrate a sentinței la care a fost condamnat este ultima dovadă a seriozității mesajului său. În Apologia și în Criton Platon fixează comportamentele care fac din Socrate filozoful prin excelență, omul cel mai înțelept și mai drept dintre toți.

7. Ontologia (ontos = existent, logos = discurs) este acea parte a filozofiei care se ocupă de existenţă. Ontologia în Platon este constituită din doctrina Ideilor ce nu este niciodată expusă în mod organic dar reprezintă ”inima” Platonismului. Plecând de la dualismul gnoseologic episteme (filozofie,știință)/doxa (opinie comună) și aplicând postulatul corespondenței cognitive Platon afirmă că știința pefectă, episteme, adevărată, certă, imutabilă trebuie să cunoască un existent care să-i semene, care să fie perfect, adevărat, cert, imutabil și etern. Platon numește această formă perfectă Eidos, Idee. Prin analogie lucrurile lumii, imperfecte, corespund opiniei comune, doxa, formă imperfectă a cunoștinței. Ideile constituie o dimensiune diversă de existent, dincolo de realitate și dincolo de experiență, Hiperuraniul (loc deasupra cerului). Hiperuraniul este gândit de Platon ca o ierarhie a existentului: în vârf stă Ideea Binelui apoi Ideile-valoare (modele etice și estetice), Ideile matematice și în final Ideile lucrurilor naturale. Așadar din dualismul gnoseologic episteme/doxa Platon obține dualismul ontologic Idei/lucruri.

Problema raportului în care se găsesc Ideile și lucrurile l-a neliniștit pe Platon pe tot parcursul vieții. În Timaios găsim tentativa sa de a răspunde la această întrebare ontologică. Pentru a răspunde Platon utilizează un mit : mitul Demiurgului. Demiurgul este o divinitate ce ocupă o poziție intermediară între Idei și lucruri ce înainte ca lumea să existe, având la dispoziție Ideile Hiperuraniului și materia, eternă și amorfă, a plasmat lucrurile după modelul Ideilor. Așadar între Idei și lucruri există un raport de mimesis, imitație : Ideile sunt modelul iar lucrurile sunt copiile lor mai mult sau mai puțin reușite.

8. Instrumentul cognitiv cu ajutorul căruia omul poate să cunoască știința perfectă, episteme,  este sufletul (psyche). Platon pleacă de la dualismul filozofilor aristocrați⁰ afirmând că omul este un existent dual ce conține o parte pozitivă: sufletul și una negativă: corpul (soma foarte asemănător cu sema, carceră, închisoare). Aplicând postulatul corespondenței cognitive potrivit căruia ”similarul cunoaște similarul”, sufletul, etern și perfect, nu poate cunoaște decât un existent similar ce este totalitatea Ideilor.

Platon dedică sufletului trei dialoguri: Phaidon, Menon și Phaidros cărora li se adaugă Republica ce are însă un rol central de unificare a celor patru doctrine ale ontologiei, psihologiei, gnoseologiei și politicii.

În Phaidon Platon afirmă eternitatea sufletului cu ajutorul teoriei pitagorice a reîncarnării (metempsychosis). Prin urmare sufletul nu este generat și este nepieritor; el, între o cădere (reîncarnare) și alta locuiește în preajma Ideilor în Hiperuraniu acolo unde le contemplează.

În Menon Platon explică faptul că, în momentul căderii sufletului în trup, la contactul cu materia, acesta îşi ”pierde memoria” uitând tot ceea ce contemplase în Hiperuraniu. Dar interogat prin maieutică¹ de filozof (este cazul sclavului lui Menon ce, interogat de Socrate, reușește să demonstreze teorema lui Pitagora – acest fapt dovedește că sufletul sclavului a contemplat cel puțin Ideea Triunghiului perfect, așadar Ideile matematice) reușește să-și amintească ceea ce a contemplat. Această teorie poartă numele de reminiscență.

În Phaidros Platon prezintă structura sufletului prin mitul carului înaripat și o reia apoi în Republica folosind cuvinte specifice filozofiei. Sufletul corespunde carului înaripat. Vizitiul (auriga) dorește să îndrepte biga înspre Hiperuraniu având la dispoziție doi cai: unul alb, excelent și altul negru, neascultător. Sufletul nu poate contempla pentru mult timp Ideile pentru că este tras înapoi de către calul negru. Însă acel suflet care a contemplat mai mult timp Ideile va anima corpul unui filozof. Un suflet ce a contemplat mai puțin Hiperuraniul va vivifica corpul unui om mai îndepărtat de Adevăr (episteme).

9. Geneza teoriei Ideilor este de căutat în aprofundarea platonică a conceptului de știință, episteme. Platon afirmă că acestei forme de existent perfect îi corespunde conform postulatului un alt existent perfect, Ideile. Prin analogie, forma științei imperfecte, opinia comună, doxa, corespunde lucrurilor naturale ale lumii noastre. Ideile construiesc Hiperuraniul o dimensiune diferită de existent, mai presus de experiență și de realitate. Raportul între Idei și lucruri este unul de mimesis în care Ideile constituie modelele lucrurilor, copii mai mult sau mai puțin reușite ale primelor.

Cunoștința Ideilor nu poate deriva din simțuri deoarece Ideile trebuie să constituie obiectul contemplării sufletului. Platon recurge la teoria riminiscenței (anamnesis) conform căreia sufletul înainte de a ne vivifica corpul a trăit în lumea Ideilor contemplându-le. Odată căzut în corpul nostru, sufletul conservă o amintire neconștiincioasă a contemplării ce poate fi retrezită grație dialogului maieutic. În acest sens Platon scrie ”cunoaște și amintește-ți” de vreme ce Ideile le purtăm înăuntrul nostru și este de ajuns un efort pentru a le scoate la iveală.

10. Depășirea platonică a relativismului moral și bătălia antisofistă² dezvăluie adevăratul lor semnificat în sfera politicii. Cu doctrina Ideilor Platon dorește să ofere oamenilor un instrument care să le permită acestora să iasă din haosul opiniei comune. Aceasta reprezintă însă în Platon și un instrument politic: cunoștința Ideilor duce la fondarea unei politici în care toți oamenii să trăiască în armonie și pace.

Toate acestea implică filozofia la putere, ceea ce reprezintă punctul de sosire al reflecției platonice. Pe acest concept se insistă mai ales în Republica ce ordonează și conectează în jurul motivului central al Statului drept toate temele celorlalte dialoguri.

Însă constituirea unui Stat guvernat de filozofi prezintă pentru Platon două probleme: care este fundamentul unei asemenea comunități și cine sunt cu adevărat acești filozofi? La prima întrebare Platon răspune: justiția! Justiția este condiția fundamentală a funcționării Statului. Statul trebuie să fie constituit din trei clase: aceea a guvernanților, filozofii, aceea a războinicilor și aceea a lucrătorilor. Capacitatea primilor este înțelepciunea, curajul este al următorilor iar temperanța a ultimilor. Justiția se realizează în momentul în care fiecare cetățean își desfășoară sarcina care i se potrivește, justiția garantează unitatea Statului dar și cea a individului. Sufletul în Platone este tripartit: există sufletul rațional ce are sediul în cap și este corespunzător filozofilor, sufletul irascibil ce are sediul în inimă și corespunde războinicilor și sufletul doritor cu sediul în abdomen, corespunzător lucrătorilor.

În Phaidros prima parte a sufletului corespunde vizitiului, a doua calului alb iar ultima celui negru. Chiar și în interiorul individului justiția se va obține în momentul în care fiecare parte a sufletului său își va desfășura propria funcție.

11. Mitul peșterii este unul dintre miturile cele mai cunoscute ale filozofiei platonice. Să ne imaginăm prizonieri încătușați într-o peșteră subterană constrânși să privească doar înainte. Pe fundul peșterii se reflectează umbre de statuete proeminente deasupra unui perete aflat în spatele prizonierilor și care reprezintă toate timpurile de lucruri. În spatele peretelui se mișcă, fără să fie observați, purtătorii statuetelor iar mai în spate arde un foc ce face posibilă proiectarea imaginilor pe fundul peșterii. Prizonierii confundă acele umbre cu realitatea.

Dar dacă unul dintre ei ar reuși să se elibereze de cătușe și să iasă din peșteră ar descoperi că adevărata realitate nu sunt umbrele statuetelor deoarece acestea sunt imitații ale lucrurilor reale vizibile cu ajutorul astrului solar. După un timp va fi în cele din urmă în stare să fixeze soarele zilei și să admire spectacolul scânteietor al lucrurilor reale. În mod sigur prizonierul ar vrea să rămână afară, să se bucure pentru totdeauna de acea lume de o frumusețe superioară. Dar dacă el pentru a face participanți pe colegii săi de sclavagism la tot ceea ce a văzut s-ar întoarce în peșteră pentru a-i elibera, ar fi luat în derâdere, disprețuit și ucis de aceștia, iritați de tentativa sa de a-i dezlipi de lumea umbrelor și de a-i conduce la lumina soarelui.

Simbologia filozofică a acestui mit este foarte bogată. Caverna reprezintă lumea noastră, prizonierii încătușați – oamenii, cătușele-doxa, umbrele statuetelor și statuetele – lucrurile lumii sensibile (a realității aparente), eliberarea – acțiunea filozofiei, lumea exterioară peșterii – Hiperuraniul, soarele – Ideea Binelui, contemplarea lucrurilor – filozofia, prizonierul care ar dori să rămână pentru totdeauna în Hiperuraniu – tentativa filozofului de a trăi în singurătate, prizonierul care se întoarce în peșteră – datoria filozofului de a-i face pe ceilalți participanți la propriile cunoștințe, prizonierul ridiculizat – soarta filozofului care este considerat nebun de către cei ce se află sub influența doxei, uciderea filozofului – soarta lui Socrate.

 

12. Terminologie

0 – filozofi aristocrați – acel grup de filozofi ce au trăit în sec. V î.Hr. în principal Pitagora, Heraclit și Parmenide

1 – metodă întrebuințată de Socrate în dialogurile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi.

2 – Socrate și Sofiștii sunt contemporani ai Atenei secolului V î.Hr. Cu toate acestea există numeroase diferențe între acești filozofi nu doar la nivel filozofic cât și practic: Socrate nu este de acord cu metodele de învățământ contra-cost ale Sofiștilor el consideră că un filozof adevărat este acela care ajută restul oamenilor să înțeleagă cât mai bine Adevărul. Socrate afirmă absolutismul etic fiind convins că există un Bine și un Adevăr comun recunoscut de toți în timp ce Sofiștii afirmă relativismul etic considerând că acest bine poate varia de la individ la individ și că omul este măsura judecății, a binelui și a răului.

Bibliografie:

1. Nicola Abbagnano, Giovanni Fornero – la filosofia ^1A dalle origini ad Aristotele, paravia, 2009, 978 88 395 30929 A

 

traducere  Nedelcu Pavel 

Ionuţ Caragea tradus de poetul spaniol Pere Bessó González (poemul “Păsări la cap” în catalană şi valenciană)

Phoenix, artist Mihai Cîrlănaru

 

Os envío un poema del rumano-canadiense Ionuţ Caragea, Păsări la cap [Pájaros en la cabeza] que responde a la frase hecha expresiva de ‘tener la cabeza llena de pájaros’ y que tanta fortuna ha tenido en diversas lenguas. Un poema fuerte: la visión del amor difiere de la del pajarillo lírico. Hete acá el amor como un pájaro depredador -más bien pajarraco- capaz de picotearnos el hígado y al que no deberíamos ni siquiera mirar, cuando desde el cielo desciende a revolotear sobre nuestras cabezas. Vuelo en círculos que el poeta no dudará en asociar a la danza dela muerte.

 

Poeta, prosista de ficción, autor de aforismos, crítico, editor y promotor cultural, Ionuţ Caragea nació en Constanţa (1975). Desde 2003 vive en Canadá. Es miembro de la Unión de Escritores de Rumanía, Filial Iaşi, cofundador y vicepresidente de la Asociación de Escritores de Lengua Rumana de Québec, Se considera a sí mismo como un poeta nacido en Google. Ionuţ Caragea ha publicado 22 libros en rumano y francés, en las editoriales Stef, Fides, Elmis y ASLRQ. En prosa de ficción utiliza el pseudónimo Snowdon King.

Pueden consultarse su biografía, poemas y otros extremos en su blog http://www.ionutcaragea.ro

 

Păsări la cap

 

uneori dragostea te loveşte ca un bumerang

în moalele capului

exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor

alteori îţi înfige ghearele-n ochi

şi-ţi ciopârţeste ficatul

vezi tu

în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă

aşa că mai bine stai cu capu-n pământ

şi le priveşti doar umbrele

rotindu-se-n jurul tău

ca într-o horă

a morţii

 

 

 

Ocells al cap

 

 

de vegades l’amor et colpeix com un bumerang

en les temples del cap

justament quan esperes atrapar l’ocell en vol

d’altres et clava les urpes als ulls

i t’esbocina el fetge

mira

endalt del cel només hi ha ocells depredadors

així que millor restes amb el cap baix

i els fites només les ombres

voletejant al teu voltant

com en la dansa

de la mort

 

 

Pájaros en la cabeza

 

A veces el amor te golpea como un bumerang

en los pulsos de la cabeza

justo cuando esperas atrapar el pájaro en vuelo

otras, te clava las garras en los ojos

y te destroza el hígado

ves

 

en lo alto del cielo sólo hay pájaros depredadores

así que mejor estás con la cabeza gacha

y les miras sólo las sombras

revoloteando a tu alrededor

como en la danza

de la muerte

 

 

 

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică) (9)

 

 

 

Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg. Devineofiţer, om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane şi redactor al mai multor ziare importante. Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său. Între anii 1884-1894 afost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului publicat în numerele trecute.

 

Din cuvântul înainte al autorului: Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

 

 

O şedinţă la Parlament.  Personalitatea lui Brătianu 

 

Cuvinte cheie: Bucureşti, Bismarck, România, Austro-Ungariei, Brătianu, Suedia

 

Till min stora ledsnad fick jag ej öfvervara denna gatustrid. Jag stod under tiden vid ingången till det egendomliga riksdagshuset och mönstrade Rumäniens stormän. Hvad jag här såg var intressant nog. Generaler med gulbleka, slappa och blaserade drag, deputerade åt hvilka man hemma i Sverige utan betänkande skulle hafva skänkt en tioöring, skäggiga, diplomater, hvilkas intetsägande fysionomier vittnade om att de europeiska kabinetten ännu icke anser Bukarest vara en högskola för statsmän. Till och med sjelfva metropoliten, den rumänska statskyrkans hufvudman, var en bedröflig uppenbarelse; en liten slö och till utseendet halffånig gubbe, hvilken, stödd på tvänne ungdomliga popkandidater och efterträdd af två sluskar i illa medfaren civil drägt, stapplade upp för den till samlingssalen ledande trappan.

Då är Bratianu en helt annan karl! Så, och icke annorlunda skulle Rumäniens Bismarck se ut. Visserligen är icke heller han någon jätte, men i hans af snöhvita lockar och helskägg af samma färg infattade, regelmässiga drag läses att han ser klart framför sig och ej vet af några hinder på den en gång beträdda vägen. Jag skulle ogerna vilja vara den mannens ovän. Man behöfver och endast blicka in i hans kalla, lugna ögon, man behöfver blott lägga märke till huru han sätter foten på marken och höjer handen då han talar, för a att förstå det blodiga, oförsonliga hat han väckt i oppositionens led. Får man så till på köpet höra hur han med genomgrängande röst uttalar de för en ministerpresident mindre vanliga orden: „Jag har tålt både bord och underslef för att vinna ett nyttigt mål, så betviflar man ej ett ögonblick att denne Bratianu är „någon”.

En annan intressant personlighet som utpekades för mig var en, kunglig adjutantuniform iklädd, öfverste, hvilken en längre tid roat sig med att ställa till det ena pronunciamento efter det andra och härunder vid ett tillfälle förklarat kung Carol var mogen för galgen. I stället för att hänga honom sjelf, gjorde man honom till kunglig adjutant, och sedan dess är han den beskedligaste karl i verlden. Receptet är icke nytt. Det har med fördel anvendts af mera än ett lands polismän gente emot samhällsvådliga banditer. Äfven f.d. österrikisk-ungerske ministerpresidenten Andrassy har varit dömd till galgen; men att konung Carol visat sig nog fördomsfri att bland sin närmaste omgifning upptaga den, som haft den välvilliga afsigten att bereda honom en hviloplats emellan himmel och jord, har ändock uppfyllt mig men aktningsfull öfverraskning.

 

Spre marele meu regret, n-am putut asista la această  luptă  de stradă [vezi episodul anterior]. La vremea respectivă mă aflam la intrarea în clădirea Parlamentului care reunea oamenii de faimă ai României. Ce-am văzut acolo a fost extrem de interesant. Generali palizi şi blazaţi, deputaţi cărora la noi în Suedia le-ai fi zvârlit fără  ezitare o monedă, popi cu bărbi impozante şi cu un amestec de viclenie şi cruzime în priviri, diplomaţi cu zorzoane aurite a căror fizionomie impasibilă mărturisea că, în cabinetele occidentale, de unde veneau, Bucureştiul  încă  nu era considerat o şcoală  înaltă pentru oamenii de stat. Până  şi persoana mitropolitului, capul bisericii româneşti, era o apariţie jalnică; un moşulică şugubăţ la înfăţisare care, sprijinindu-se de doi popi mai tinerei şi urmat de alţi doi amărâţi în haine ponosite se nevoia în susul scării ce ducea spre sala de şedinţe.

Brătianu însă e un om cu totul altfel! Aşa şi nu altfel trebuie să arate acest Bismarck al României. Evident că nici el nu e de statură uriaşă, dar în şuviţele părului său ca neaua şi în trăsăturile regulate ale feţei încadrate de o barbă bogată, la fel de albă, se poate lesne citi că omul are o viziune politică şi că ştie să treacă peste piedicile ce i se ivesc în cale. Un astfel de om nu mi-aş dori să-l am drept duşman. Nu e nevoie decât să-i observi privirea rece şi calmă, mersul hotărît şi braţul ridicat atunci când vorbeşte la tribuna Parlamentului pentru a înţelege ura neîmpăcată pe care a trezit-o în rândurile opoziţiei. Dacă îl mai şi auzi rostind cu voce tunătoare de la tribună cuvintele – mai puţin obişnuite pentru un prim ministru – „Eu am trecut peste cadavre şi am deturnat de fonduri pentru a sluji o cauză mare”, ei bine atunci o clipă nu te mai îndoieşti că acest Brătianu este „cineva”.

O altă persoană interesantă pe care am observat-o a fost un colonel în uniformă de aghiotant regal, care după ce s-a amuzat o vreme făcând tot felul de remarci, la adresa celor prezenţi, a sfârşit prin a-l declara pe suveran bun de trimis la spânzurătoare. Chiar şi pe domnul Andrassy, fostul prim- ministru al Austro-Ungariei l-a condamnat la ştreang. Am aflat mai apoi că, în loc ca el însuşi să fie spânzurat, măscăriciul a fost promovat ca aghiotant regal şi de atunci e omul cel mai blând din lume. (Reţeta nu e nouă. A fost folosită cu succes şi de poliţiştii din alte ţări împotriva tâlharilor de drumul mare.) Am fost totuşi surprins să constat că regele Carol este într-atât de îngăduitor încât să menţină  în anturajul său pe cineva care intenţionează  să-i rezereve un loc de odihnă între cer şi pământ.

 

traducere de  Daniel Onaca 

atas d yiwen / Le Un et la Multitude / UNUL şi MULŢIMEA ( însoţit de comentariu critic)

atas d yiwen

 

Seg yiwen yenesr-d waṭas

Aṭas yezzi ɣer yiwen

Yiwen d acu yettalas

Aṭas umu sawalen

Yedder yiwen seg waṭas

D nitni i- as yeggen ismawen

Yuɣal mi t-ufan d aṭas

La s-regglen yiwen yiwen

 

Yiwen anida yella

Aṭas i inudden fell-as

Netta anda akken yella

Yiwen ur d –yedli fell-as

Yal wa amek it-iwala

Xas werǧin ẓran ṣṣifa-s

Wwin-t s lewhi akka

Sgujdren dew laɛnaya-s

 

Aṭas mi inuda aṭas

Yefreq yuɣal d yiwen

Yal wa txedɛi-t tassa-s

Ɣef ssin bḍan wulawen

Abrid yessa d tikerkas

Yeǧǧa-d trad gar wakniwen

Xas terza-d talwit yiwwas

S waxḍad ad tticelqef yiwen

 

Yiwen ur yezmir i yiman-is

Ma d sin zgan d ixṣimen

Yal wa yesbed ɣer idisan-is

Win i jeɛlen d yiwen

Amek ara yezdi lqed-is

Kra n win izedwen ɣef yiwen

Amek ara s id iban umur-is

Win yesɛan ala yiwen ?

 

Yiwen ma yewweḍ lḥed –is

Ad yas wayeḍ a t-iɣiḍlen

Sin ma ddan di later-is

Yiwwas ad msengaren

Illem ad yeẓẓel afus-is

Deg yimi n wulac ad belɛen

Assa ad yefru ccɣel-is

Ur d yett$ima ula d yiwen

 

(varianta originalã în limba Tamazigh: Ait Slimane Hamid, Algeria)

 

Le Un et la Multitude

 

Du Un dériva la Multitude

Et trouva son du dans le Un

Le Un ayant prit ses habitudes

Obligea la multitude à ne jurer que par le Un

Il couva son pouvoir dans la multitude

Qui l’affubla de moult dénominations

La Multitude en hébétude

Se rebiffa et opta pour une démarcation

 

Là où réside le Un

Nombreux sont qui ont cherché à le savoir

Mais comme nul ne connait son chemin

Personne n’a pu l’apercevoir

Chacun lui inventa une image

Même s’ils ignorent tout de son visage

Ils le trainent tel un mirage

Et supputent qu’il leur octroie le courage

 

La Multitude en réclamant le plus

Se dispersa, retomba dans le Un

Chacun fut trahi par sa mue

Pour se définir dans le seul Un

Le sentier tapissé de mensonges

Légua guerres et troubles partout

La paix devint un simple songe

Qui erre dans des horizons flou

 

Le Un devint incapable

La Multitude ingérable

Quelle est victime qui est le responsable?

La vérité devint impalpable

Comment vivre dans l’honneur

Quand c’est le Un qui guide Tout?

Comment éloigner la peur

Quand le Un redoute le tout ?

 

Quand le Un outrepasse la logique

Viendra l’autre pour le déloger

Quand le rêve devient chimérique

La multitude est bloquée

Le néant tend des lors sa main

Pour combler le gouffre de son vide

Dedans, tous tomberont, un par un

Ne subsistera alors ni le Un Ni la multitude

 

(varianta în limba francezã: Ait Slimane Hamid, Algeria)

 

UNUL şi MULŢIMEA

 

Dintr-UNUL derivã MULŢIMEA

Şi vom gãsi din-ul lui într-UNUL

UNUL fãcându-şi obiceiuri

Obligã MULŢIMEA sã nu jure decât printr-UNUL

Îşi cloci puterea în MULŢIMEA

Care îl împopoţiona cu foarte multe nume

MULŢIMEA în zãpãceala ei

Se împotrivi şi optã pentru o stavilã

 

Acolo unde existã UNUL

Sunt numeroşi cei care vor sã-L ştie

Dar cum niciunul nu-I cunoaşte drumul

Nimeni n-a putut sã-l zãreascã

Fiecare îi inventã o imagine

Deşi nu-I bãgarã în seamã chipul

Îl târârã ca pe un miraj

Şi gãsirã cã le dã curaj

 

MULŢIMEA reclamând surplusul

Se împrãştie devenind UNUL

Fiecare fu trãdat prin aceastã lepãdare

Ca sã se defineascã într-un singur UNU

Poteca acoperitã cu minciuni

Nãscu razboaie şi necazuri pretutindeni

Pacea deveni un simplu gând

Ce rãtãceşte prin orizonturi tulburi

 

UNUL deveni incapabil

Mulţimea de neânghiţit

Cine e victima cine e responsabilul?

Adevãrul deveni de neatins

Cum sã trãieşti onorabil

Când exista UNUL care conduce totul?

Cum sã îndepãrtezi frica

Când UNUL face sã se teamã totul?

 

Când UNUL depãşeste logica

Va veni altul ca sã-L mãture

Când visul devine himeric

MULŢIMEA este blocatã

Neantul îşi întinde de departe mâna

Ca sã astupe abisul vidului sãu

Înãuntrul lui, vor cãdea toţi, unul câte unul

Nu va mai rãmâne atunci nici UNUL nici MULŢIMEA

 

traducerea în limba românã: Mariana Bendou

 

 

 

 

 

comentariu critic:  Frumos exerciţiu de text comparat. În franceză sună elegant, dar în română are şi valenţe metafizice.Nota 10.

critic Virginia Paraschiv

 

It is High Time for Everybody to Answer

It is High Time for Everybody to Answer

by BIANCA MARCOVICI

Everything I’ve written so far is not
enough to paint our harmless look,
during all these painful and hysterical evenings
of waiting for the terrorists of today and tomorrow!
Like beads I’ll string the lies
they threaten us with!
we’re so incredibly impotent
facing the madness devised by the artificers,
wicked Arabs filming themselves
before their suicide.
And their women, not far behind them,
Do they also want to become heroines of this age
With eyes behind masks and tight explosive belts
what do they hope to get for?
Only a minute on TV.
with the Koran in hand, that’s their religion?!
and their reward is the promised virgins מn the
world beyond.
their Paradise, separated from the human mind!
some dirty money for their family,
enough reward for merely killing us!
We have paid dearly once for our indifference
in thinking that six million
of our souls will be saved!
Enough.It’s about time to get our response out and
loud!
The air is so dirty with false statements,
that the international policy stinks from
the distance like the garbage dump near
Paris!

traducere de  Soren Voinov

Evacuarea domnului K /ce lume minunată/Biografie/Dimineaţa cenuşie/ Curiozitate / Noa ( poeţi din Israel)

Mă voi ridica, artist Maia Martin

evacuăm apartamentul

urcă ultimul locatar şi mă agasează cu întrebarea:

de ce nu s-au plătit taxele casei timp de trei luni?

îmi stă pe limbă să întreb: care casă?

cinci luni de bâjbâială, se cer acum ordine, logică

şi cronologie în întâmplări?

toate zeiţele destinului stau  pe capul meu

şi imi ordonă: răspunde vecinului cu o replică bună.. dar nu găsesc!

am discutat cu el, discuţia unui om normal până la oase

şi am plătit, în linişte.

înainte de a zăvora definitiv uşa, mi se pare brusc

că aud plânsete, tocmeli, ca un ecou pe albul perete

al locatarului precedent.

deodată,

îmi permit să-mi fie milă.

**

Yosef Sharon

1952

din vol: Un timp la oraş.

ce lume minunată

 

Lumea era minunată numai în cărţile de joc

hărţi, steaguri, oameni,ţări

 

să declarăm că totul era omenesc

e exagerat.

de fapt totul era personal.

 

luptătorii negri

ca şi steagurile fără pete de sânge

 

am fost primul care a terminat albumul

bucuria ultimei cărţi de joc trase

mă minunează şi astăzi..

 

**

 

 

Rafi Vaikert– Israel

1964

din volumul:  privire înapoi

 

Biografie

Sunt un prunc nedorit

Aruncat pe fereastra deschisă

în aerul lumii

eu zbor acum

uşoară, eliberată de legăturile familiale

peste nimicurile omeneşti

mulţumesc facerii şi avântului primit

cât mai e suflet în mine

până la izbitură.

  **

Haghit Bat-Eliezer

1960

Dimineaţa cenuşie

 

Dimineaţa sumbră, străzi pustii

ferestrele moţăie şi ele

în spatele jaluzelelor trase

un motan negru cu lăbuţe albe,

ceafa albă şi ochi verzi

(ca la un preot catolic)

căina moartea unui corb bătrân

 

bătrân era, matusalemic

croncănea de peste un secol,

ciugulise ochi, în zeci de războaie

se plimbase ca martor

peste spânzurători

fără de număr

 

se scarpină motanul după o ureche

dă din coadă şi meditează la moarte

tristeţea verde a ochilor săi

dispare

în roşul dimineţii ce răsare.

 

autor:

Alexander Spiegelblat

din volumul „Mierea tristeţei”

1927

 

 

Noa

 

Noa culcată în iarba dimineţii

Prima copilă, parcă acum s-a născut lumea.

La capătul străzii

în grădini foşnesc

pomii cunoaşterii şi pomii vieţii.

Casele se conturează intermitent

ca desenul pe o hârtie creponată

Noa citeşte reviste, le răsfoieşte

pe strada Navon,

aspersoare îi udă tălpile

încă puţin şi va trece în goană

cu prietenele ei,

pe caldarâm, pe role de oţel

ele lasă râsul în urma lor

zgomot de cioburi de sticlă spartă .

Aharon Sabtai

1939

din volumul „Cancelaria şcolii”

***

Curiozitate

Natan Wasserman

1962

Din volumul „doi ani” 

Sunt lilieci printre crengi

zborul lor îmi face rău, e pe socoteala mea.

ce vor de la mine, de ce se strivesc de mine?

ca şi ei inhalez aerul dens al nopţii

îi chem dar ei închid pleoapele catifelate şi nu răspund.

eu sunt adult, ei minusculi

au o limbă secretă, rapidă

cu vârful degetelor fac semne

şi umbrele lor se mişca transparente

dar au un corp, salivă şi mister.

ei trec peste capul meu

se încurcă în părul meu încărunţit

când mă plimb în hăţişurile din spatele casei

ei ies să mă caute

se ciocnesc între ei, cel lovit cade la pământ sufocat

mai recent, dragostea este subiectul care mă interesează..

traducere Adrian Grauenfels

Presente (Pasta)

Interior, artist Nick Sava

 

Come se qualcuno che sta sopra ordinasse tutto nello stesso modo, i scaffali dei negozi e dei supermercati sono quasi identici. La monotonia sta pero scivolando tra i sistemi di securità facendo posto ai prodotti di formaggio. Assortimenti di mozzarela, per la quale i locali ucciderebbero, spaghetti e spaghetti, tant’olio d’oliva, olive…Il declino sociale non esiste : le paste sono a buon mercato, il nostro pane è troppo caro. Non puoi seguire un programma dietetico esendo circondato da prosciutto e da preparati e preparati di carne.

Il signor Munaf è un veritabile detettore d’offerte. La scatola di limoni potrebbe avere un valore minore se avrebbe, certo, un peso minore. Dopo che mescola il scaffalo in questione, fà una smorfia e ruota sui talloni: non compra più dei limoni. Nello stesso modo fà con le cipolle, non compra più insalata, delle banane, spinacio…In questa gara ”Miss frutta/verdura” la vincitrice é una mazza da baseball dai scaffali del distretto ”armi per codardi” la quale è guardata come si fosse un vero trofeo. Poco più grande di lui, la mazza in questione soffre un disappunto demolendo il scaffalo con dei prodotti a un euro. Sotto gli occhi incriminanti degli altri il signor Munaf sorride. Che lavoro avrebbe comunque in quel giorno il personale del supermercato?

Il filtro del’espansione posizionato sulla frontiera ha dei buchi enormi. Un filtro che non sta selezionando la razza delle persone, il grado di civiltà o le caratteristiche compotamentali; Il trambusto sui marciapiedi costituisce un’attivitàgiornaliera. Ora di punta o no (probabilmente questa non esiste). Tra due canti di cuculo, le strade sembrano essere squilibrate fisicamente non potendo più sostenere la gentile clientela. Sono sempre più strette, non acettano che un senso e sono segnate con delle aree piedonali cinque volte in due metri. Si nascondono in qualche luogo quarti di popolazione, forse riuniti a festeggiare o separati sui banchi del parco con dei altri quarti e metà di uomini giovani, presso dei quali saltano delle palle di calcio, pallamano, codarde anch’esse a causa del’abbandono in quale sono caduti nel periodo di scuola.

Ciascuno ritorna nel suo paese, altri vengono qui solo per un periodo di tempo determinato, per raccogliere dei soldi, per soddisfare dei vizi. Il che é comunque, più economico del restare a casa.

 

tradotto dal rumeno in italiano da Nedelcu Pavel

autore: Nedelcu Pavel

 

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

 

 

 

testo originale :

Ca şi cum cineva de sus le-ar orândui pe toate la fel, rafturile magazinelor şi ale supermarketurilor arată aproape identic. Monotonia se strecoară însă printre sistemele de securitate şi lasă loc produselor din brânză. Sortimente de mozzarela, ceva după care cei de aici ar ucide, spaghete peste spaghete, foarte mult ulei de măsline, măsline cu totul…Declinul social nu există : pastele sunt ieftine, pâinea noastră e prea scumpă. Nu ai cum să urmezi un program dietetic atunci când eşti înconjurat de prosciuto (un soi de carne feliată foarte fin), de preparate peste preparate din care alcătuieşti sosuri pentru paste, denumite ragu.

D-l Munhaf este un veritabil detector de oferte. Plasa de lămâi ar putea avea o valoare mai mică dacă are, bineînţeles, un gramaj mai mic. După ce răscoleşte raftul cu pricina si alege de acolo cea mai mică plasă cu lămâi, face o grimasă şi se întoarce pe călcâie: nu mai cumpără lămâi. La fel acţionează şi în cazul cepei, nu mai cumpără varză, banane, spanac…În cadrul acestui concurs „miss fructa/leguma” câştigătoarea este o bâtă de baseball de pe rafturile raionului „arme ce denotă laşitate” pe care d-l Munhaf o priveşte ca pe un adevărat trofeu. Puţin mai mare decât el, bâta în cauză suferă o decepţie şi dărâmă raftul cu produse de baie. Sub ochii incriminatorii ai celorlalţi, d-l Munhaf zâmbeşte. Ce treabă ar fi avut oricum în acea zi personalul supermarketului?

Filtrul expansiunii, poziţionat pe frontieră are orificii imense. Un fitru ce nu selectează rasa umană, gradul de civilizaţie, trăsăturile comportamentale…Îmbulzeala deasupra micilor trotuare constituie o activitate zilnică. Oră de vârf sau nu – probabil că aceasta nu există – . Între două cântece de cuc, străzile par a fi dezechilibrate fizic nemaifăcând faţă clientelei. Sunt din ce în ce mai înguste, nu acceptă decât un singur sens şi sunt însemnate cu zebre şi semafoare de două ori în cinci metri. Se ascund undeva sferturi din populaţie, reunite poate la o sărbătoare sau răsfirate de-a lungul băncilor parcului, cu sferturi şi jumătăţi de oameni tineri, alături de care se târăsc mingi de fotbal, de volei, laşe şi ele din pricina abandonului în care au căzut pe timpul vacanţei. Fiecare se întoarce în patria-mamă, alţii vin aici doar pentru o perioadă determinată de timp, „să facă bani”, să aprovizioneze vicii. Ceea ce este oricum, mai ieftin decât statul acasă.

Crossroads

 Bunul rinocer fantastic, artist Maia Martin

TOMLYN of Devereaux, son of the second Count of Devereaux, was walking with long brisk strides on the old Roman road leading to the Crossroads. Janet – he had to think hard to remember her name – was a fast talker and he had almost lost track of time. The sun was covered by dark lead-like clouds and flurries started to fall – unusual for late September. He had to hurry up, this evening he was meeting with Maegan! Very strange that woman! Supposedly she lived in the neighborhood, but he knew all the young ladies that lived within twenty leagues. She had showed up now and then and each time he had asked her about her lodgings, but she just smiled. Once he tried to kiss her full lips, but she avoided him so easily that he almost tripped. Honest to God, not too many girls avoided his advances.

Late afternoon was gathering above the Forest. The white butterflies that dropped from the ominous heaven above were melting on his face, blocking his far sight. The walls of the Village houses appeared infected with leprosy and shaking flakes. People lit their rooms behind their pig skin covered windows; the sickly yellow light reminded him of the eyes of wolves, when they came out of the forest during the winter nights. Then, just like now, no villager was out of his abode or the beer-smelling parlor. The Edifice by the road resembled a heap of boulders in the mauve tinged light, fighting the moving forest that appeared to be attacking the Village… Grandma had always been afraid to talk about the Edifice and the Forest, and each time he boasted about them she had lit candles, freezing in panic.

Tomlyn was not a handsome man, as the classic models went, but the girls liked him well enough anyway. Not too tall but built strong, with bulging arms and shoulders, narrow hips and strong legs, deftly movements, dark skin, icy blue eyes, long black curly hair and daily shaved, he had his share of lovers. The skin color came from his grandmother’s side, a small noble family in Languedoc, while his eyes were from his grandfather’s side. His great grandfather was a Norman gen d’arms fighting on the Bastard’s side. He had lost his life at Hastings, but his son got a fief in the new kingdom and became the first Count of Devereux.

Tomlyn’s chances to become the next Count were quite slim – he had three older brothers. The eldest was considered the inheritor and Tomlyn was his scoutier. The next eldest took his vows and was now a monk, secretary to the King’s chaplain. The third eldest went to Flanders, the fief of King Henri and was now a knight fighting over there. Alright, if the eldest, Guillaume, should die, as well as Bertrand in Flanders, then perhaps maybe… but he did not spend much time thinking of his future. He was not tempted by a career in arms, or a religious one, he was just fine being a scoutier without many responsibilities. He enjoyed mixing with the villagers and the humble people in the Castle. There were not too many noble families around; the closest was about a three days ride from the Castle. Guillaume had found his wife only just in Essex, east of Londres, and that was because her grandfather used to be a knight who fought side by side with his father in the King’s Army. His family would undoubtedly find Tomlyn a nice noble Norman girl in the end, but in the mean time he didn’t mind if a girl was Norman, Saxon, or Walsh. For him, a good ride was as good on a delicate Arabian horse as on a strong Burgundian one. His friends would laugh at his boasting, but let them laugh! He knew better than anybody what kind of mount he enjoyed…

The Autumn Equinox was only about a month away, and it was a time that most of the villagers dreaded. Both the old stock – the Walsh and the Saxons – and the new comers – the Normans – were not looking forward to it. They had learned soon enough the local traditions and superstitions about the Old Folk living in the Other World, who were more likely to touch this world during the beginning and end of the year. Now the elves, spirits, faeries, goblins and leprechauns were walking among people, pestering them with pranks. And there were rumored stories about young boys taken by the faeries to their world never to be seen again. And yet, the Walsh were looking forward to the Equinox, the time when the Foreigners started growing power to fight back the Long Night, to help the Sun renew itself for new Life. The priests frowned at the pagan superstitions, but the people, having only the Edifice between the Forest and the Village, were on their own. While praying to God and the Lord Jesus, they believed that the old Druids, the Magi, the Sages, and the Witches, although not friendly to the New People, were trying to save the Land. And that was good news for all! Grandma used to say: “Let them save the world, but keep away from them!” The Village Blind Man would pick up fragments of stones and lay them around the Edifice, or around the Village. “Let them come out”, he would screech, “the Good Ones will help us, God willing. But we have to help them, too!”

Tomlyn never understood who they were, “just fools talking” he would think to himself. If anybody tried to ask the Blind Man about them, he would screech louder than ever, showing his white glare and shaking until he spilled his dark bitter beer. Grandma wouldn’t say anything either, but would just glare at him murmuring under her breath. Yet, the day before she died, she did talk to him. She said: “Tom, take great care when talking about them! Make sure they don’t notice you! Your only chance would be if your good one wanted to help you! But the good ones rarely do, they like playing as well!” Grandma was a strange woman, married by the first Count in Brittany, over the Channel. She never said anything about her country, but Tomlyn sometimes heard her speak in a strange language to the old stock servants.

The Forest, however, wasn’t as forbidding as the tales went. The villagers often went there with their axes to clear new pastures and land for new crops. Old tales told of a time when the Forest was all around the Village, with people grazing their animals in clearings in the Forest. Sometimes Tomlyn wondered if the Forest was not angry at the people she nurtured and protected ever since the Romans were around. But some people entered it even more often than he did for hunting and for picking wild berries and mushrooms. There was also a time when some marauding knights attacked the Village and the people who did not have time to take to the Castle ran to the Forest; the knights didn’t have enough courage to follow them.

But not during the Autumn Equinox! During this time a villager would sooner cut his arm than a branch in the Forest; he would rather go cold and hungry than enter the woods. And an evening like this, with flurries falling at the time of year when a shower was considered a bad omen, and the Moon lurking behind the black clouds, scared most of them to death. If his grandma were still living, she would probably stop him from going out to meet some strange girl at the Crossroads. “Well”, he thought, “she would not know Maegan! For her I would go to that small cabin in the Forest, where nobody could see us…”

The Foreigners especially scared the shit out of the villagers. They came only once or twice a year, but the villagers gossiped the whole year long about strange caravans, strange Ferries with strange beautiful items displayed on strange counters. They also talked about young people disappearing during these times. Tomlyn believed that talk was nonsense; he never met a Foreigner, nor saw a ferry or strange caravan. He would go anytime to such a Foreigner’s Market, but once, on the Summer Solstice, when people were talking about the Ferry at the Crossroads, he found none.

Tomlyn was approaching the Edifice and thought absently about the talk of the town. People said that it always takes longer to get from the Village to the Edifice than from the Edifice to the Crossroads, although the Edifice was just as far from one than the other. He didn’t think so – he had tried many times to measure the distance – but not now when his steps took him to the Edifice in no time at all. “It is strange”, he thought watching the ruins, “that I never wished to enter the Edifice. I pass them daily sometimes, and yet… inside there may be mud, dirt… creepy crawlers… Ugh! No, I don’t want to go in there!”  And he thought, passing the ruins and strolling toward the Crossroads, that he never met one single villager who really entered the Edifice and told others about it.  He forgot almost at once about the Edifice, his whole mind concentrating on the Crossroads. Oh yes, he could already see the tall volutes-decorated, blue-gray stone Cross.

Nobody talked about that cross, especially not pater Duncan, the old priest serving the small Church of the Saint Virgin in the Village. Some old villagers said that the Cross was older than the Saxon people, even older than the Romans. That when the first Christians came to the land, the Cross has already been worn by rain and wind… That the Cross was older even than the Lord Jesus! That could not be, the Lord was in existence from the Beginning of Time, but maybe, just maybe, the Cross was not Christian. “Why is the cross inside a circle?” Tomlyn sometimes asked himself. Once he had asked Grandma and she said that it was the Sun, but he didn’t believe her. The Walsh used to have the same volutes on their objects, weapons and attire…

On the opposite side of the Crossroad, facing the Cross, was the Fountain. People often used the Fountain. No spring in the neighborhood has such good water: clear and cold, and somehow illuminated from behind. The women came even more often than the men, bringing with them cloth and dresses for washing, because they believe that a dress washed in the Fountain’s water was shinier, its colors stronger, and those wearing it are happier and luckier. Strangely enough, the animals refused the drink the water; they would only do so when overpowered by thirst, or were forced by their owners. Because the people observed that a cow that had drank the Water gave more milk, its calf was healthier. A horse would run faster and longer, never to trip… The local knights used to bring their mounting horses before leaving for battle. He who accompanied his brother to jousting would always do right. One way or another, the people connected the Fountain to the missing people.

 

He stopped short of the Crossroads. There was a Foreigner’s Market after all. It seemed that not all the people’s talk was nonsense. The market, in truth, looked plain enough. There were two or three wagons painted in strong colors, but nothing else to signify the people were strangers, yet he could not recognize any of them! Not the people walking around, nor those behind their counters with fare. Some were Jews for sure, by their dress, and two looked like the Saracens his grandfather had told him about. A few were women, not something one saw very often in a Christian market. And there was Maegan! She was behind a counter right in front of him, and when her eyes stopped on him, she laughed and made signs with her hand, inviting him to see her fares. With his knees shaking, Tomlyn strode towards her. “Why, she’s a seller”, thought Tomlyn and Maegan smiled. Her white perfect teeth shone on her dark face and, like giving her an answer, the sun’s last rays broke the clouds. The butterflies stopped falling and the Forest stopped breathing – but Tomlyn felt it staring at him through myriad of shiny eyes. With shaking shoulders, he stopped in front of Maegan’s counter.

“Glad to see you,” he smiled.

“Likewise,” she smiled back.

“I didn’t know you were a Foreigner,” he found his voice.

“A Foreigner? Why, I’m not.” She laughed again. The sound of her laugh passed through his heart like a fiery sword and the boy put a hand on the counter to steady himself. “I am around most of the time. Often enough. Just a simple girl selling a few trinkets.”

Tomlyn looked at the objects on display. They were beautiful in a strange way. He couldn’t explain how. “They are beautiful. Never saw such. Why don’t you bring them in the Market, in the Village,” he said.

“Why? Who would buy such a trinket? And wear it…”

“You have a nice hand”, said Tomlyn with double meaning.

“Sometimes when I have nothing to do, I look for these objects. Sometimes I make them. They’re not always made by my beautiful hands.” she laughed and then looked at him with her green eyes. “I like coming with them to these markets, where foreign people come and talk about foreign lands…”

“And yet, I know a few young ladies who would wear your objects,” Tomlyn said, taking one of them and looking closely. It was round, made with a shiny metal, perhaps silver, with a few flowers rotating inside at different speeds. Indeed, he had never seen such a thing.

“I bet you do,” smiled Maegan. “Why don’t you buy one of them some trinkets? You could turn her heart…”

“I would buy one for you”, he said, and Maegan looked him in the eyes.

“Would you? But I made them! Nobody’s ever offered to buy one of them for me…”

“I do.

“You’d like my heart turn to you? I don’t think so.” She started to laugh again. “What do you want for your present?”

“A kiss…” Tomlyn found enough courage to say.

“A kiss?” Maegan stopped laughing and watched him seriously. “You want to buy one of my trinkets and to kiss me. Really you do?”

“With all my soul!” he said, and the wind dropped in the mud. Next to him, Grandma was sadly shaking her head. “They like playing, boy. Pray the good one will stand by you!” But Tomlyn did not pay attention to her and went around the counter to embrace Maegan. The girl tilted her head, raising her full shiny red lips to him, and everything seemed to stop.

 

 

2

 

TOMLYN shook his head trying to clear his vision. Wow! Now that was a kiss! Or was it? He could hardly remember a thing – everything started to spin  and the sky came tumbling down.  The Crossroads has disappeared, as well as the Cross, Fountain, Foreigners, Market, caravans, wagons, counters… and Maegan, too. “Where the heck am I?” He wondered, looking around. It looked like a garden, maybe a clearing in the woods. Rosy smog surrounded him, cutting his view short. The shadows could be trees, perhaps. He could not see the sky, but the sun was warming his brow.

“You can call it the Edifice,” he heard a voice behind him. “But it is not.”

“What is not?” asked Tomlyn turning around. A man that was not too tall but strong – somewhat similar in form to him – dressed in a long blue coat, was a few steps behind him. He looked like his grandfather only his long hair was sparkling white, not blond. He couldn’t see his face because it was kept in shadow.

“He is not your grandfather, boy” he heard his Grandma’s voice. “Take great care, they like playing too. Your only chance is if your good one is willing to help you…”

“The edifice” answered the stranger. And don’t call me a ‘stranger.’ I’ve been around for almost eighteen years now. It is not a garden, either. But I made it look like one, so that you would feel more comfortable here. Well, I have to admit that it is your Edifice.”

“The ruins? The dirty muddy ruins?”

“Eh, in fact they are not so dirty. Nor muddy. And they’re not at all ruins. But We had to dissimulate them one way or another, didn’t We?

The rosy smog dissipated a little, and Tomlyn could see that the shadows were not trees after all, but some kind of smooth stony walls surrounding him on all sides. Above, the smog remained, and the sun too.

“Who are you?” he asked the foreigner.

“Well, sometimes you call Us Foreigner, don’t you? But you gave Us many names in the millennia we began together.”

“Are you a Foreigner? What’s your name?”

“It’s not that simple. I wore different names in different times. You can call me Prometheus, Oanes, Ossiris, Wottan, Oberon, Faustus, Lucifer…”

“Are you Satan?” asked Tomlyn, now really afraid.

“Satan. Or Michael, if you prefer. Personally I prefer Oberon. Is Oberon alright with you?”

“Are you a devil?” Tomlyn was more concerned about his fears.

“Only if you wish it. As I told you, We have been given all kind of names by different people in different times and places. Devils and angels, fairies, werewolves, goblins, harpies, centaurs, nymphs and satyrs, orcs and elves, gods, dwarves… even saints!”

“But who are you in fact?”

“Oh, it is not that simple to explain all that to a man from the Past.”

“I am not from the Past! I am from… now.”

“Yes, I know, you are so young! But your vocabulary misses so many words.  Just believe me, you are from the Past. From my Past, that is. Well, just let me adjust you a little bit, activate some more of your brain, give you some understanding. Trust me, it will make it easier and will not harm you. Now, is it OK?”

“OK?”

“Never mind. Let me show you something. Somebody in your future will say that an image says more than a thousand words. He will be right, you know? There.”

On the stony wall an image started to flicker. After a while, Tomlyn could discern different forms, some of them tall and light, other small and dark. The landscape was a reddish plain, without grass or trees or mountains. He could not see the sky.

“Yes, do you see?” asked Oberon. That form is Us. The light ones are Luminati, the dark ones Raptor. What are We? A kind of… cloud, let’s say. An entity formed by myriad of entities.”

“What do you eat?” asked Tomlyn seeing no green stuff.

“Well, how can I put it? Ourselves. A kind of cannibalism – but it is not. We nurture on feelings that we generate Ourselves. But that was a bad thing, in the long run. Look.”

The image now showed many more dark forms than light ones.

“Yes. The Luminati were disappearing. A few millennia, maybe a few million years, and We would have been only Raptor. Probably by now, it is. So, a part of Us, mostly Luminati, decided to look for a new home.”

The flickering image changed again. Now it showed a reddish-brown globe that diminished to a point and disappeared, being replaced by a fiery globe that became in short time a star, which got lost in a starry summerlike night sky. Then, an ellipse replaced it, but soon a spiral appeared and grew into stars and a star and a globe… And again, and again…

“We traveled and looked for a home in different places, and for so long, but we didn’t find it.” Oberon’s voice was gloomy. “Of course, we traveled some centuries only. You wonder how that could be. Look.”

In Oberon’s hands appeared a square of cloth about one foot across, with a knot in each corner.

“How far do you think is one knot from another?” asked Oberon.

“One foot, I’d say.” answered Tomlyn.

“Of course you do, but look!” Oberon folded the cloth and the two opposite knots touched each other. “You see? We could fold the time-space. Don’t ask me how, but we know how to do it. We are an old and very wise regnum. The biggest brain in the Universe! Only the Creator knows more than We do. So, We used this… object, the one that you know as the Edifice, to transform Our brain energy into Power and folded the Universe. But yet, it took Us so much time and energy. We were almost extinct when we got here. But We were lucky! Maybe you too…”

“Our luck was them, the good ones,” mumbled Grandma’s voice. “Boy, I feel a change in you, don’t let them take you.”

“You see?” Oberon went on, “I don’t think at that time We were able to leave Gaea. We recognized her as a sentient entity. We asked her to allow Us to stay here because We felt the potential. Oh yes, the bio-life on this planet has potential! We could see that everything here has feelings, and that is our food. How can that be, you ask yourself, but even a plant has feelings. It feels fear when someone wants to cut it, and its neighbor plants feel sadness when it dies, but a plant feel joy when someone admires it, takes care of it, even when the sun and rain nurture it… Those higher on the scale of evolution have so many more feelings, above all, the man. But when We came, there was no man, of course”

“Do you mean you feed on us, men?” asked Tomlyn.

“Yes, I do. But it is not your exploitation by Us. Is more like a… symbiosis. You see, like that between a flower and the butterfly that pollenizes it, You cannot say that the butterfly hurts the flower, that it is bad for it. Both regna benefit from that symbiosis. The flower attracts the butterfly through its smell and color and gives it nectar, but without the butterfly and bees, the flower will cease to exist.”

“So, you are our butterfly?”

“Well, you can say that, but only in part. The Man will cease to exist – but not the Adamite. OK, let me return to the history. So, We tried to evolve different species – to provide Us with more, higher quality feelings – but that project didn’t succeed. One after another, sepia, dolphin, elephant, ape evolved until they got their right place in their habitat, at which point they symbiosed with Gaea. They were perfectly adapted, and did not need to evolve further.”

“And man?”

“At that time there was no man. There were some kind of apes, which were sometimes called primates. We learned from the other experiments, so we decided that it was vital to enter in symbiosis with them, before Gaea kicks in. And that our Chosen one doesn’t have to be adapted to its environment, but to be ready to create one suitable for its needs. We tried with several primates, until the One, the Adamite We call it, proved to be the right one. Well, the other experiments didn’t survive Our separation, they just died.”

“You mean if you decide to separate from us, we will die?”

“It could be. Maybe you will just return to your Adamite condition, although We doubt it. But, you see? We have to depend on this relationship as well. We cannot separate anymore! We are here to be together. We are Human, together. This symbiosis proved to be a trap for Us. Of course, we can try a different symbiosis with other bio-life, but there are not many choices left…”

“Still, I don’t understand what Maegan has to do with this story.”

“Oh, Maegan is one of Us, of course. But her form evolved a lot, maybe because of the symbiosis. She is kind of independent from us, although still a part of us. Her kind saw that being only Luminati or only Raptors was a limitation. It can only feed on what it gets. But the independent kind, let name it ‘Maegan,’ learned to create conditions to produce food. Oh, let me take a step back. What differentiates a Luminati from a Raptor? The kind of feelings it nurtures on. The Luminati prefers good, elevated, pure feelings. Love is the most important one but also hope, admiration, friendship, respect, compassion, mercy, faith, humility, joy. The Raptor prefers the negative, low feelings: hate, selfishness, envy, arrogance, fear, hypocrisy, ambition. While Luminati don’t need much pure feelings to feed, Raptor need great quantities of evil feelings, intense even, to satiate it.”

“You are devils, after all!”

“No, We are not. Only if you decide We should be. We give you only the opportunity. We make you know the Good and the Evil. You know the old story about the fruit, hmm? We do not tempt you. We show you both paths – you decide which one to take. And most often you decide to take the evil one!”

“Why is that? Not because of you?”

“Don’t point your finger at Us. We made possible Buddha and Manchu, Jesus and Mohamed… and other great philosophers and human spirits. You know what you have to do, only you decide to do otherwise.”

“The Raptors made us to do that?”

“No. The instincts of an animal are to survive as a species. The evil feelings are more suitable for survival, therefore, you prefer them. And from that, the one that benefits is Raptor. We, Luminati, suffer.”

“Why don’t you destroy the Raptor, then?”

“Because We are not animals. We have no survival instincts. But the truth is We are Luminati and Raptor at the same time. The one that makes the difference is the Human.”

“Now who points the finger?”

“But it’s true. You see? when a new human being is born, even in its mother’s womb, a part of Us enter it. It will be its Soul. The decisions the human makes during its life will determine if the Soul will become a Raptor or a Luminati. Any wonder that the Raptor is more numerous than Luminati? Just look around. Look at yourself!”

“And what about me?” Tomlyn changed the subject, uncomfortable by the course it took.

“Oh, you are one of the worst. You have shallow feelings – tepid, lukewarm. The indifferent type. But you have potential, Maegan saw it. Not by making you suffer, but making other humans, mostly females, suffer for you. Love you, hope for you, pity you. I told you, it is the new type, the ones that provoke the Adamite in order to enhance their feelings. A time will come when Humans will have no feelings of their own, but what the ‘Maegan’ will induce in you! It will be like it was at Home, but this time We cannot leave. We have to take a stand!”

“What does she intend for me?”

“You will be put in a fountain. Females will be able to see you, but you will not know.”

“Is there any way to escape this fate?”

“Maybe… Your Soul will try to help. It depends on some other Human choices. But yes, your fate can be reversed.”

“Why do you tell me all this?”

“I told you, you have potential. If everything goes the right way, a Luminati will be with Us. Every Soul has a chance to attain Nirvana, become a Luminati. When We will be Luminati only, the Kingdom will come. There will be no possibility for new Raptors. The evil feelings are mere nurture, the good ones are Ambrosia!”

“You do not fear I will tell people all about what you told me?”

“I do not feel fear, ha ha ha! And who would believe you? A new story, a new myth, a new superstition.  Of course We can always make you forget.”

The face of Oberon was now in full light. It was Tomlyn’s.

 

 

3.

 

TOMLYN was back at the Crossroads. There was the tall Cross in stone and the Fountain, but the place was empty. The Market was gone. Maegan was gone. A slim girl he barely recognized was grasping him tightly, in tears. Janet.

“Janet?”

“Oh, I knew it. I knew it! Only if you were taking me with you would I let you go. And it was so difficult… My flesh was burning!”

She let him out of her embrace and took a step back. She didn’t look at him, instead down to her blouse, passing her palms over her small breast.

“It doesn’t hurt,” she said in wonder. “It seemed to me that you were a piece of fiery iron and that my blouse was on flames, that the skin on my breasts was cracking, blackened under the heat. Oh it hurt so badly! But I would gladly take the iron you were through my heart than let you go. I will never let you go again!”

Tomlyn looked at her, amazed. She wasn’t really a beauty, a plain girl with her face and hands darkened by sun and wind. Not tall, with an open face under golden dark hair, straight brows and big, green eyes. He knew many other girls nicer looking than her, with better dresses and finer hands. But not with such beautiful glittering eyes that reminded him of Maegan’s.

“Janet?” he asked again, trying to remember a little girl he met before taking to the Crossroads.

“I would say you don’t know me” she laughed nervously, as she dropped a heavy weight from her shoulders. “But I came each day to the Fountain, happy to see you, to talk to you. Years after years…”

“Fountain? I was in the Fountain, then…” He could remember the long talk he had had with Oberon.

“Hey, I haven’t made you forget.” he heard the deep, mysterious – his own – voice coming from nowhere. “Oh yeah, I’m with you, the angel doesn’t leave his body not even in death. You forget Us, We never forget you!”

“Oberon?”

“Who is Oberon?” asked Janet. “Sometimes, when you answered me from under Water, you mentioned this name. And a girl’s name, Maegan. Is she your lover?”

“No, she lives on the other side…”

“She is the one who took you, isn’t she? The one the people know as Mab. The Queen of the faeries…”

“How did you free me?” asked Tomlyn, watching her eyes. He felt that a new feeling was growing for this slim unknown girl that he somehow knew so well, with strong sun-darkened hands. Yes, it was something different than he had ever felt for other girls. For Maegan…

“Ambrosia,” he heard Oberon mumbling. “I told you, pure Ambrosia!”

“It was not that easy,” accepted Janet. For a few days I waited for you, and then people started to talk about the Foreigners’ Market and your disappearance. One day I came to the Fountain to wash something and I saw you in the Water. So, I came back each day to see you, to cry, to talk to you. For years you didn’t seemed to see me, to know about me. Then, one day, I heard a woman laughing and one of my tears dropped in the Water. Your face disappeared in the circles of waves, but your eyes stared at me for the first time!”

“I told you” Tomlyn heard Oberon’s voice. “Maegan will lose you because of her, not of you. And because of the love this girl has for you!”

“I will stay with her, my soul?” Tomlyn asked Oberon.

“That depends on you, my Adamite.” Tomlyn looked at the girl’s lips, so beautiful, full and wet…

“And then, another day, another year, you talked to me! I thought I would die. You were coming back. All the years I stayed by the Fountain now were worth it. I was no longer the Village’s Fool Girl! I’ve never been a fool. I knew it! Only the Blind Man stood by me…”

“He he” Tomlyn heard the Blind Man’s voice. “I’m going to drink a cup of warmed beer for you children. And maybe you will help me, sometimes, to help them, the good ones, help us…”

“From then on we started to talk to each other. Not too often. You told me that I could find a way to free you. I thought and thought, but never found a way. So I went to old Birgitte, in the Forest. People said that only a fool would go to her – but wasn’t I a fool? I told her about you and the Fountain at the Crossroads. And she said to me: ‘There is an old story about Mab and the young men she takes away.’ ‘Is there any way they can be freed?’ I asked, full of new hope, and she answered: ‘Never happened. Mab is a harsh mistress. But yes, the telling says that there is a way. A girl, a virgin, with her heart full of love, should be at the Crossroads when Mab rides by with all her Court, at the Beginning of the Year. Should a girl pull down her lover from his horse and he touch the ground, he will come back in this world flesh and spirit. But it would be tough. Could you be that girl?’ Could I?”

“You could. You have.” murmured Tomlyn, looking at her longingly.

“Yes, haven’t I?” laughed Janet, happily. “But not right away. I went to the Crossroads at the First Day, at Christmas time, and I waited for three days and nights, but Mab didn’t pass. It was cold with snowy storms and I thought I would die, but I had to save you. I went back to Birgitte. She didn’t remember our talk before, but in the end I found that the Old People had a different First Day, at the end of October: Halloween Day. Today is Halloween Day, my love!”

Tomlyn took her in his arms and it felt so good. She continued her story, with her voice muffled in his coat.

“It wasn’t easy. When Mab, riding in a coach pulled by seven black cats, saw me, she started to scream. But I recognized you and had already pulled you down from your stallion. You turned into a slippery snake and tried to escape, but I was used to catching snakes. You bit me and I felt numb, but I didn’t let you go. She said to me: ‘You will die! Even if you free him, some other girl will have him!’ But I didn’t care; I wanted you to be free. That’s all I wanted at that time, you to be free! And I shouted back to her: ’I don’t care! Let me die, but let him be free. Anyway, I don’t know if he will want me or stay with me, but I would rather die, giving my life and soul for him!’”

“You see, my Adamite, what saved you? She gave her life and soul for you! Freely, with no expectation, no rewards… Her good one helped her, because We have to be helpful in our symbiosis. I know, I am her soul too. We are happy. Even Maegan is happy!”

But Tomlyn was listening to Janet, not Oberon.

“And then?”

“Then you turned into a fiery piece of iron and I was sure I was going to die, but I never let go. And you again turned into a something else: stone, heavy as a mountain. I dropped down with you still into my arms – but never let go of you. And when you touched the ground, here you were!”

“Yes,” said Oberon. “You see, my body, that’s the reason We stay with you. Your feelings are Ambrosia, the Nectar of Life. We feel stronger, better… Together. You live and she lives and We live together because we are Humans, together. I was worthy to be Birgitte, to ask Gaea to help Us. I did my part in our symbiosis. Now it is your turn to feed Us!’

“Yes” thought Tomlyn. Loving Janet. Loving our children, our family, our neighbors. Loving this world, its beauties, and the God who gave it to us.”

“You see, that’s why We don’t leave anymore. Even Us, the Souls, have to draw a line and say: ‘That’s it! No step back, no leaving anymore!’ When nothing remains, it is Love. My Adamite, together we can bring the Kingdom here, between us. To be one single world: Our World!”

Tomlyn didn’t have to ask. Our world was not yet their world, and their world wasn’t yet ours, but the Kingdom could be the Humans’ World! Instead, he asked:

“Now you’ll take away my memories?”

“Only if you want me to. We could live with our memories, you know? We are better whole in body and mind. Do you want Janet to forget how she freed you? Do you want to forget why you love her?”

Tomlyn didn’t say anything. He knew that his Soul just knew the right answer.

 

Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Reîntoarcerea la Borges

Puţin scriitori moderni au abordat literatura cu atâta pasiune, entuziasm

şi dedicare ca Luis Borges. Universul său s-a născut dintr-o amplă

cercetare a literaturii, filosofiei şi teologiei. El nu se limitează la cultura

nord sau sud americană ci deschide un larg compas peste culturile

orientale, cabala ebraică, sau folclorul ţărilor nordice.

El vede inutilitatea omului în a căuta înţelesuri

 în universul infinit. În centrul universului modernist guvernat de masă, spaţiu

şi energie Borges plasează ghicitoarea timpului. El crede

într-o matriţă în permanentă mişcare a unor timpuri divergente,

convergente, temporal confuze, şi mai ales paralele. Această reţea

de insule temporale se întâlnesc, se despart, se înlănţuiesc ca

să acopere toate posibilităţile timpurilor. Într-un interviu, Borges povesteşte cum în tinereţe

a găsit o gravură care arăta cele 7 minuni ale lumii

 una din ele fiind un labirint circular care l-a înspăimântat mult timp în

coşmarele sale nocturne care se repetau cu intensitate. ” Am înţeles în fine:

grădina cu poteci divergente vesteşte haosul, iar expresia de un viitor diferit,

dar nu pentru toţi se referă la divergenţa timpului şi nu a spaţiului”.

În opera sa găsim confruntarea omului cu un număr de alternative din care

el alege una şi elimină pe toate celelalte, sau în rare cazuri

alege pe toate. Am ales din volumul EL HACEDOR (Autorul)  trei texte care

exemplifică soluţiile paralele şi dilema spaţio-temporală care face nouă

literatura lui Borges atât de apetisanta şi  lipsită de vârstă.

 AG

Compoziţie IV, 60×80 cm, acril/pânză, 2008

O problemă.

Să ne închipuim că la Toledo cineva descoperă un text în limba arabă şi

specialiştii declară că a fost scris de nimeni altul ci de Hamete Benengeli

modelul lui Cervantes pentru eroul său don Quixote. Citim în text

cum Benengeli parcurge Spania cu lancea şi spada atacând toţi trecătorii

întâlniţi pentru simplul motiv al acestor întâlniri nenorocoase.

Deodată omul nostru îşi dă seama că a omorât un bărbat străin. Oprim lectura aici şi cerem să

ghicim cum va reacţiona don Quixote.

Ni se propun trei răspunsuri posibile.

Primul este pura negaţie a faptelor dar ea

nu aduce nimic special în universul halucinant în care se scaldă don Quixote,

moartea nu este mai presus de magie şi să omori un om nu deranjează

pe cei care combat dragonii şi vrăjitorii.

Al doilea răspuns este patetic.

Don Quixote nu uita că de fapt este o încarnare a lui Alonso Quijano

un scriitor de poveşti imaginare; crima sa este o iluzie, trezindu-se îşi

va da seama de nebunia care îl domină. Ea este directa responsabilă a crimei.

A treia soluţie este cea mai probabilă. Mortul este mort, don Quixote

nu poate accepta că acest rezultat deplorabil să fie consecinţa unui delir.

Realitatea efectului îl face să admită o realitate echivalentă cauzei

şi din acest cerc vicios al nebuniei don Quixote nu se va elibera niciodată.

Mai există o ipoteză, străină spiritului spaniol, împrumutată de la un spirit mai

vechi derivat de la orientali.

Don Quixote – care de fapt nu este don Quixote ci un nobil transhumant indian

– înţelege în fata cadavrului adversarului său că a ucide sau a naşte

sunt acte divine, magice, care depăşesc aptitudinile umanilor.

El ştie că moartea este iluzorie, aşa cum este şi spada însângerată pe care o poartă în mână

şi pe care o simte acum teribil de grea la fel ca şi viaţa lui trecută prin

vastitatea zeilor şi a universului.

Compoziţie II, 60×80 cm, acril/pânză, 2008

Parabola Palatului

În ziua cu pricina Împăratul Galben a invitat la palatul său un poet.

A fost lăsat de voie, în vastele perspective ale primelor terase

occidentale, în peluzele amfiteatrelor cu margini nedefinite ce

coborau lin spre un paradis-grădină.

Oglinzi de metal şi capiţe de fân prevesteau labirintul. La început

te pierdeai cu plăcere, aşa cum te dedai unui joc amuzant, apoi nu fără nelinişte,

datorată pasajelor ce căpătau curburi de la linia dreaptă la una din ce în ce

mai accentuate ca să devină misterioase cercuri. Spre miezul nopţii poziţia stelelor şi

o broască ţestoasă sacrificată au permis plimbăreţilor să pătrundă

o regiune care părea vrăjita, fără sentimentul rătăcirii, care te acompania

pretutindeni. Treceau prin anticamerele unor curţi, biblioteci, o sală

hexagonală cu clepsidre. Într-o dimineaţă au văzut în vârful unui turn

un om de piatră care apoi nu s-a mai zărit. Traversau în bărci de

santal numeroase fluvii strălucitoare sau poate de multe ori acelaşi fluviu.

 Cortegiul imperial trecea şi oamenii se prosternau.

Într-o zi au debarcat într-o insulă pe care trăia un om care nu s-a prosternat

deoarece nu văzuse niciodată pe Fiul Cerului.

Călăul a fost obligat să-l decapiteze. Ochii invitaţilor treceau cu indiferenţă

peste coafurile negre, dansurile negre, măştile din aur complicate.

Realitatea se confundă cu visul. Mai bine zis realul era una din posibilităţile visurilor.

Părea imposibil ca pământul să existe şi în afara grădinilor, apelor, arhitecturii şi aspectelor

magnifice. La fiecare 100 de paşi un turn galben întâlnea cerul.

La umbra penultimul turn poetul şi-a recitat scurta operă despre care

istoricii spun că i-a adus simultan imortalitatea şi moartea.

Textul s-a pierdut. Câţiva cercetători susţin teoria unui singur vers.

Alţii, a unui singur cuvânt. Cert este că acest poem conţinea în întregimea sa minuţioasă

întregul palat, cu toate porţelanurile sale celebre, toate desenele, umbra şi lumina apusurilor

toate clipele fericite sau bucuriile muritorilor, zeilor, şi a dragonilor care au trăit din negura timpurilor.

Slujitorii s-au înclinat poetului dar Împăratul a strigat :

Mi-ai furat palatul, şi sabia călăului a curmat viaţa poetului.

Sunt unii care au găsit un alt final. Se ştie că în lumea mare nu există două

lucruri la fel. A fost suficient ca poetul să pronunţe poemul sau, palatul dispărând

fulgerat, la ultima silabă.

Este clar că aceste legende nu-s decât ficţiuni literare. Poetul fiind sclavul Împăratului a murit ca

atare. Opera sa a fost uitată, pentru că merită uitarea. Urmaşii poetului

caută până azi, dar nimeni n-a găsit Cuvântul care să rezume Universul.

Compoziţie X, 80×60 cm, acril/pânză, 2008

 Borges şi eu

Celuilalt Borges i se întâmplă toate.

Eu, merg pe străzile oraşului, întârzii voit ba privind o vitrină, ba

o poartă forjata la intrarea unui patio elegant.

Capăt prin poştă romanele lui Borges, văd numele său prin dicţionare şi

prin ziare citesc cum i se propun cutare funcţii. Mie îmi plac roabele, hârtia,

tipografia secolului XVIII, gustul cafelei, proza, celălalt agreează

aceste preferinţe cu politeţe şi gesturi de actor. Aş exagera

să pretind că relaţiile noastre sunt rele. Trăiesc şi las să trăiască,

atât cât Borges să poată inventa literatura sa care mă justifică pe mine.

Recunosc că a reuşit să încropească câteva pagini valoroase

, care din păcate nu îmi conferă nimic, acest bun nu aparţine nimănui,

doar limbii şi tradiţiei. La urma urmelor sunt condamnat să dispar

definitiv, singurele câteva clipe din mine vor avea norocul

să supravieţuiască în celălalt. Încet încet i-am cedat totul, cu toate că

eram la curent cu mania sa de a falsifica şi exagera.

Spinoza a înţeles că orice fiinţă doreşte eternitatea în propria sa piele.

O piatră vrea să rămână etern piatră, un tigru să fie tigru.

Dar eu insist să fiu Borges, nu eu, pentru a reuşi să fiu cineva.

Şi totuşi mă regăsesc puţin în cărţile sale, mai mult în ale altora

sau în munca cioplitorului de ghitare. Au trecut deja ani

de când încerc să scap de el, am abandonat flecăriile provinciale

în favoarea discuţiilor despre timp şi infinit, dar şi aceste

filosofii aparţin lui Borges, va trebui să imaginez alte jocuri.

În acest fel, viaţa mea este o fugă în care pierd totul, iar totul

uită pe unul sau pe celălalt.

Nu ştiu să decid care din noi doi a scris această pagină.

 *****

din volumul: L’auteur et autres textes

            picturi : Maia Martin 

traducere: Adrian Grauenfels

2011

időn kívül ( am devenit )

talán a felismerés a várakozás vagy

más nyíltabb és önmagáért létező

időn kívülre kerültem

a megnyilvánulások  átfolynak az

ujjak között a távolság

sosem látott képeket hív elő és

te azt mondod hogy ismersz engem

mégsem emlékszel rám

milyen kifordított pontok táncolnak

szavaid szilánkjain

a legfárasztóbb mégis

az újrakezdés elején lenni

puszta kézzel

vad élni akarással

ismeretlen szomjúsággal

csak a helyben totyogás

tart már függőleges állapotban

 

***

 

Berbec, artist Nick Sava

 

am devenit

 

poate am devenit fără timp

de recunoaștere sau așteptare

sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine

manifestele se scurg printre degete

distanța separă imagini nevăzute

iar tu spui că mă cunoști

fără să-ți aduci aminte de mine

puncte inversate prin cioburi

dansează în vârful cuvântului tău

lucrul cel mai obosit

e capătul unui nou început cu mâinile goale

o foame de viață

o sete de neștiut

doar pașii făcuți în golțin viața la verticală

 

autor  Doria Șișu Ploeșteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

traducere de  Attila F. Balazs

 

Ninsori în Bărăgan

 

 

LES NEIGES EN BĂRĂGAN

par Vasile Poenaru

 

Traducere în limba franceză, prezentare şi tehnoredactare făcută de Ecaterina Chifu

 

Cuvânt înainte

 

Poet al luminii solare şi astrale, Vasile Poenaru este un îndrăgostit de vasta câmpie a Bărăganului, cărei îi dedică acest volum: „Ninsori în Bărăgan”, acest Bărăgan intrat în istoria literaturii universale, prin pana lui Panait Istrati. Acest spaţiu vast este foarte bine cunoscut autorului, căci îl evocă în versuri sale, cu toate aspectele, transformările, miresmele şi culorile ce se succed, odată cu anotimpurile.

”Ceasornicele veşniciei” se configurează în memoria poetul care ne poartă prin spaţiu şi timp acolo unde „iarba se apleacă pios şi se roagă /Picioarelor noastre care şovăie/ De la o petală la alta.” În acest spaţiu mirific vegetal şi sonor, totul este o permanentă încântare:

 

„Cerul

Cum îmbrăţişează el pulpele de polen ale câmpiei!

 

Polenul

Cum arde el în nările cailor!”

(Exclamaţii)

 

Acest polen, simbol al fertilităţii, este des amintit în versurile poetului, el fiind aurul câmpiei ce se mişcă sub soarele verii.

În acest „templu de aer” aspiraţia spre ceea ce este etern apare care o întrebare dramatică:

 

”Cum să cuprinzi

Fiinţa eternă

În braţele tale de ţărână

Să-i pipăi pleoapele

Cu trecătoarea şoaptă?”

(Amiază)

 

Spaţiul primordial păstrează încă „cerul rămas de la începuturi pe stânci”  şi face ca gândul să coboare ca un „grânar al timpului/un Bărăgan primordial”. Rodirea vastei câmpii, comparată cu rodirea gândirii creatoare este redată prin această metaforă inedită.

Dimineaţa, limpezită de cântecul ciocârliilor în „templul de aer” dă imbolduri poetului de a-şi pierde fiinţa eternă în „braţele de cernoziom ale soarelui”.

 

„Cum să nu-ţi piezi

Fiinţa eternă

În braţele de cernoziom

Ale soarelui?”

(Amiază)

 

se întreabă poetul, conştient că el însuşi face parte din aceată eternitate a naturii.

Revenit în universul de basm al copilăriei, totul i se pare aureolat de lumini astrale:

 

„În iarba neagră, stelele ivesc

Lăcuste luminoase de tăcere”

(Revedere)

 

Acolo, cântecul greierilor face să vibreze „câmpia gândului” de unde „cuvintele

„… se reped

La lumina lumii, sorb

Şi tremură în spice grele

Pe tulpinile clipei”

(Pastel cu greieri)

 

Corelaţia terestru-astral apare din nou în versuri ce ne impresionaeză, prin confesiunea sinceră a poetului:

 

„Acesta e lanul de stele

Acesta e lanul

În care se tăvăleşte sufletul meu

Umplându-se de roua făpturilor toate.”

(Pastel cu greieri)

Chiar livada, animată de freamătul nopţii, este o sursă de inspiraţie pentru poet.

 

„Prin livadă

Trec

De la un copac la celălalt

 

 

Oglinzi, artist Nick Sava

 

Privesc cu atenţie

Ochii de pe crengi

Cuvintele din aer, păsările, viaţa”

 

……………………………..

„Livada

Îmi smulge

Cuţitul metaforei din mâini”

(Livada)

 

Poetul este obsedat de aceeaşi sete de nemărginire, de infinitul sufletului, mereu amestecat cu teluricul:

 

„Nemărginirea însăşi

Cotrobăie cu mâinile ei lungi

Prin toate sevele pământului”

(Livada)

Apa, sursă a vieţii în imensa câmpie, este şi ea o primă plăsmuire a poetului, o reflectare a chipului său, iar cumpăna fântânii, care „sărută orizontul” şi „Se înfige cu un gest solemn /În soare” apare ca un monument ancestral.

Doar cine este atent la imensitatea verde şi o iubeşte mult poate simţi ca pe o durere atingerea ei de fiinţele noastre, ca o „gheară verde”

 

„Gheara verde

Mi s-a înfipt în piept

Jarul ei

Îmi aprinde glasul

În pământuri

Se închide o taină

Soră cu plopii, cu drumul.”

(Ghiara verde)

 

Accentele dramatice ale unei tulburări lăuntrice, provocate de contemplarea universului verde pierdut în depărtări, sub cerul verii, se observă în versurile:

 

„Cât timp îmi voi iubi sfâşierea aceasta?

Cât timp îmi voi potrivi pulsul

După muzica ei arzătoare?”

(Gheara verde)

 

Comuniunea om-natură este omniprezentă:

 

„Cerul îmi năvăleşte

Sub frunte

Stelele lui ştiutoare

Mă umplu

Cum frunzele umplu braţele mărului.”

(Ghiara verde)

 

Această natură face ca poetul să se simtă ţinut în mişcare, asemenea ei.Aici este locul unde „iarba întinde aripi în nevăzut” şi „privighetoarea aprinde pe luncă/Un rug uriaş/ De sunete””(Noaptea cu caii”) .Aici, în ţara copilăriei eterne, apar,  în „rănile dimineţii” picături uriaşe de sânge/Îngeresc” totul fiind dominat de puterea astrului zilei, care atrage gândul poetului în „fierbintea tăcere” în timp ce

 

„Câmpia îşi clatină

Sânii de arşiţă

Şi se cuibăreşte

La peptul infinitului”

(Povară de lumină)

 

Lumina densă, grea, sub propria ei povară,  este atotstăpânitoare peste vastul ţinut de şes, tulburat de arşiţă:

 

„Este aşa de fierbinte în jur

Că şi visurile noastre ardeau

Şi luminau munţii voinţei

Până la nebunie”

(Visurile)

 

În această legătură,  omul şi natura  se influenţează reciproc.

 

„Aşa de fierbinţi şi pătrunzătoare

Treceau zilele şi dospeau nopţile

Şi visurile noastre ardeau

O dată cu placentele luminii”

(Visurile)

 

„Sub jungla razelor de amiază

Cerul îşi plecase fruntea

Şi-o rezemase de câmpie.

…………………………

Ca o femeie goală-n grâu

Se tolănise, grea, lumina

Şi zarea o aştepta să nască

Un lan de stele pe pământ”

(Amiază,pagina 47)

 

Doar cine a trecut prin imensa câmpie a Bărăganului putea observa, ca şi poetul, râurile de lumină ale lanurilor de floarea soarelui  în care

 

„Pe lujerele întunecate

Lumina

Ridică din ţărână

Toate răsăriturile căzute pe câmpie”

………………………………………………

„Dar polenul lor

Încinge vara toată

Ca o amiază enormă”

(Într-un lan de floarea soarelui)

 

Deasupra acestui Bărăgan, un cer de stele apare ca un ogor înflorit, animat de gândirea înaripată a poetului:

 

„ A fost ca un zbor

Printre  adevăruri

Ca un Bărăgan

Oglindit în zei”

(Ogorul de stele)

 

Fericirea de a fi acasă, acasă însemnând mereu locul naşterii, al copilăriei fericite, se asociază cu setea de absolut:

 

„Fruntea mea drept rouă

S-a întors acasă;

Stropii erau de sânge şi de absolut”

(Ogorul de stele)

 

Universul drag sufletului poetului este evocat cu înfiorare, ca în poezia „Fior”:

 

Vişinii şoptesc

Cu vrăbiile mării

Sorbind din mintea mea

Ca dintr-un potir nevăzut

Înţelesuri şi sunete

Privirea

Aruncă dangăte pe frunte

Şi deschide ferestre

În catedrala zării

Spre un Dumnezeu

Neînceput”

(Fior)

 

Imaginea de templu, de catedrală a zării, peste vastul ţinut al Bărăganului se repetă, se amplifică, atunci când peste câmpia comparată cu un ţărm nesfârşit se revarsă valurile de lumină:

 

„ Bărăgan

Ţărm nesfârşit, circular

Pe care-l lovesc neîncetat, invizibile valuri

O undă te naşte, un strop de furtună

în praful mai însetat ca toate falezele lumii”

(Ţărm nesfârşit)

 

Aici este locul de unde poţi „plonja în Cosmos”, te poţi _întoarce acasă” înotând cu acea  fragilitate a fiinţei şi a sufletului rănit de frumuseţea acestei lumi:

 

„Şi ştii

Că-n orice clipă poţi plonja în Cosmos,

Poţi înota spere casă-

Nimic nu-i mai fragil

Decât mersul tău pe coaja neagră de cernoziom

Decât privirea ta înfiptă în zare-

Un stilet în munte

Decât sufletul tău înrourat în amurg

Când soarele se aruncă pe câmpie

Ca o balenă sinucigaşă.”

(Ţărm nesfârşit)

 

Acest Bărăgan trăieşte, palpită, freamătă, se înveseleşte şi întunecă, asemenea unei fiinţe umane:

 

„Bărăganul

Se răsuceşte sub vara unui cuvânt

Îi simţi mugurii

Grăunţele

Înfigându-se-n vânt”

(Va trece şi vara şi apoi?)

 

Transformările câmpiei, în succesiunea anotimpurilor, sunt receptate cu toate simţurile, natura fiind ca o clepsidră după care se aprecia timpul:

 

„Ce mireasmă răspândea câmpia!

Fiecare tulpină de porumb

Purta în sine o clepsidră

Şi noi apreciam timpul

După mirosul ce o străbătea”

(Visurile)

 

Apusurile de soare la câmpie au ceva solemn şi impresionant, dar şi răsăriturile când

 

„Fiecare suflet soarbe din lumină

Pe măsura edenului ce-l are

De părăsit”

(Revărsare de ziuă)

 

Această întinsă câmpie, sub biciuirea crivăţului care „sparge bucăţi mari de timp” pare binecuvântată pentru rodirea viitoare:

 

„Spicele zăpezii

Binecuvântă

Fecundul lui dezastru”

(Crivăţul biciuieşte câmpia)

 

Conştiinţa apartenenţei poetului la neamul său de truditori ai gliei, cu suflete cinstite şi iubitoare, este foarte vie şi se simte în multe din poeziile acestui volum:

 

„Sângele meu

Absoarbe din pământurile neamului

Seve de strigăte

Mamă,

Tăcerea ta aşterne Bărăganul

Peste vorbele veacului”

(Ca fierul plugului)

 

Portretul mamei iubitoare este redat succint, reacţiile ei sufleteşti fiind mai puternice decât mişcările lanurilor:

 

„Podul, uite podul îmi spunea

Cu o emoţie mai bogată-n mişcare

Decât lanurile de grâu ce-nsoţiseră drumul”

(Podul)

 

Aceste lanuri în care înfloresc macii roşii, au rămas în memoria autorului, ele fiind personificate:

 

„Îmi semeni tăcerea cu boabe de grâu

Cum grâul are mereu ceva de şoptit”

(Ceva de şoptit)

 

Poezia ce dă titlul volumului „Ninsori în Bărăgan” cu titlul complet: „Ninsori în Bărăgan. Te iau de mână să mergem” este plină de semnificaţii. Îndemnul de a merge acasă, făcut unei fiinţe dragi, acolo, în Bărăgan, spre care nu există cărări, nici ferestre, doar fiinţele transformate în zăpadă, simbol al purităţii, care vor ninge din „nesfârşit” peste vasta câmpie ine emoţionază:

 

„Această întoarcere este de o viaţă

Este viaţa

Ninsori ce întrec

Universul întreg în mişcare

Pe Domn îl întrec în mister”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Eternitatea apare ca un veşnic drum spre Bărăgan, spre care ”întoarcerea este de-o viaţă/E viaţa”

 

„Spre Bărăgan nu-i alt drum

Decât veşnicia

Fulguind

Din dorul nostru cu aripi de cer”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Patria copilăriei este viaţă, este acel eden la care revii mereu să prinzi viaţă,

ca o „recoltă a stelelor”

 

„Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur

Şi mult mai târziu înţelegi

Că e o recoltă a stelelor”

(Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur)

 

Ca o mărturisire de credinţă, poetul încheie această plachetă de versuri cu o promisiune: ”Nu te voi părăsi” Acesta este titlul ultimei poezii, în care se manifestă încă o dată dragostea pentru Bărăgan a poetului ce străbate şi dincolo de moarte:

 

„Nu te voi părăsi

Nu voi spune nu florilor de mac

Îmi voi pleca fruntea ca floarea soarelui

La sânul tău

Când gândurile mele vor fi coapte şi înnegrite cu moarte”

(Nu te voi părăsi)

 

Vasta câmpie are un rol regenerator pentru sufletul poetului:

 

„Îmi răsari în suflet

Mă luminezi pe dinăuntru

Cu amiezi şi amurguri

Iar la noapte

Gândurile mele vor fi coapte şi strălucitoare ca stelele”

(Nu te voi părăsi)

 

Volumul  „Ninsori în Bărăgan”  rămâne o carte de suflet, în care sensibilitatea poetică ne face să vibrăm la frumos, un frumos înscris în veşnicie, ca şi pământul care a inspirat această creaţie.

 

autor Prof. Ecaterina Chifu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ChifuEcaterina

MAREA

Moto: ”Nu există un spectacol mai frumos ca cel al mării, poate doar cel al cerului sau cel din sufletul omului”(Victor Hugo)

 

Fericirea pentru mine începe la mare. Este o fericire care freamătă în fiecare val ce tremură, topindu-se în spume albe, dantelate, pe nisipul umed. Albastră uneori, verde peste câteva clipe, Marea Neagră îşi întinde pânza nesfârşită, limpede şi unduitoare între cer şi pământ, un ţărm ce se-nalţă cu semeţie în lumina clară a Dobrogei, cu o plajă an de an mai îngustă.

Nisipul cu sclipiri de aur şi sidef păstrează paşii noştri, cu urma lor efemeră, amintind de trecătoarea noastră existenţă prin această lume.

Câte urme ale celor ce au trăit şi au visat pe ţărmul acestei mari de legendă nu au fost şterse de valuri prin ani?

De ce iubim marea? Poate pentru că aici trăim şi regăsim un vis, un vis al omenirii, unde frumosul atinge perfecţiunea, ca orice lucru creat de divinitate, căci geniul divin coboară peste ape, le face sidefii sau azurii, roşcate sau argintii, verzi ca smaraldul sau aurii în lumina înserării.

Fericirea vine din acele miresme răcoroase, aduse de briza marii sau de parfumul mălinilor şi teilor în floare ce trimit pe faleză aroma lor îmbietoare.

Trăim un miracol ca de început de lume în acest ţinut dobrogean, mângâiat de soare şi repetăm în sinea noastră: ”Marea însemnă fericire” .

Dinspre orizont, sub cerul senin se revarsă un munte de apă în valuri strălucitoare şi noi ascultăm foşnetul lor, zbaterea ritmică, de parcă marea ar avea o imensă inimă ce pulsează viu, din mare iubire pentru noi.

În legănarea lor, valurile îşi strigă neliniştea, dragostea pentru pământul străbun.

Ele poartă şoaptele îndrăgostiţilor, pentru a spune lumii întregi că dragostea există, mare, frumoasă, simplă, adevărată. În veşnica lor revărsare, valurile năruie castelele de nisip, precum valurile vieţii visele noastre.

Departe, vapoare albe dorm în visarea unor ţărmuri însorite, pline de mister. În limpezimea apei, pietrele albe trimit romburi aurii pe suprafaţa mării, ca într-un paradis regăsit. Meduzele translucide îşi poartă clopotele lor, corole efemere în ciclul vieţii marine.

Lumina Dobrogei, mai profundă, mai caldă, pură, ca ruptă din rai ne face să ne simţim mai profund fericirea şi libertatea, căci aici, pe acest litoral românesc, contemplând azurul infinit şi înalt al cerului şi nemărginirea apei, aici ai un puternic sentiment al libertăţii.

Mălinii îşi lasă aromele în valuri, parcă miraţi de frângerea valurilor ce se luptă cu ţărmul. O pacea dulce coboară în sufletele noastre. Ce inutile zbateri ale fiinţei noastre ne par acum faptele trecute! Aici. învăţăm că trecutul trist nu mai are importanţă, că nicio obsesie nu trebuie să ne întunece frumuseţea clipelor. Lângă mare, uităm să şi gândim, de parcă universul întreg ar gândi pentru noi, integrându-ne într-un tot unitar. Ne bucurăm că putem să sorbim în noi acest spectacol sublim al mării, că ne încărcăm de energiile ei, că nu mai avem dorinţe deşarte, că doar clipa prezentă are o rezonanţă ce nimic nu o poate egala.

Privim unghiul ascuţit al lebedelor albe ce zboară aproape de noi, spre un loc miraculos, drag lor şi fulgerarea argintie a păsărilor mării, pe cerul sclipitor .Zmeele multicolore vibrează în înaltul cerului şi ochii privesc cu nesaţ cascadele albe ale spumei ce se ridică şi coboară pe stânci. Ascultăm cum marea îşi strigă disperarea, ca o mireasă deznădăjduită de pierderea iubitului.

Marea devine prietena tuturor, iar aerul atât de dulce ce îl aduce când se revarsă pe ţărmuri ne face să simţim că spectacolul vieţii are alt ritm. Citim bucuria pe chipul copiilor în jocul lor cu marea, înţelegem ce fericiţi sunt când marea se apropie furioasă şi apoi se retrage zgomotoasă, în permanenta ei mişcare, că sub vraja duhului  apelor.

În noi apare iar sufletul de copil care trăieşte clipa fericită în această ţară a copilărie veşnice.

Se pare că Domnul, în bunătatea sa a dat Românilor marea, să uite de arşiţa câmpiilor, de zăpuşeala oraşelor, de febra zilnică a unei existenţe pesimiste.

Da, Marea este răcoare binefăcătoare şi revigorare, este lumină strălucitoare şi  leagăn de visare. Visul fiecăruia de a fi fericit prinde aripi lângă mare. Aici ne dorim doar fericirea, iubirea. Aici toate ambiţiile omeneşti parcă se estompează, toţi trăim într-o linişte ca de început de lume, o linişte a sufletului ce nu mai vrea zbuciumul anilor de muncă îndârjită, pentru că aici găsim alte valori vieţii. Să trăim, să ne bucurăm, să respirăm, să privim intens totul, iată verbele vieţii noastre de la ţărmul mării. Pacea din jur aduce pace în inimi şi am dori să rămânem mereu mai liniştiţi, mai fericiţi, mai puri, mai adevăraţi.

 

Prof. Ecaterina Chifu

 

Arca Mării, artist Constantin P. Popescu

 

 

LA MER

 

Motto: ”(ll n’y a pas un spectacle plus beau qui celui de la mer, ou peut-etre celui du ciel, ou bien celui de l’âme de l’homme”(Victor Hugo)

 

Pour moi, le bonheur commence à la mer. C’est le bonheur qui frémit en chaque vague, qui tremble, s’écroule en écumes blanches, dentelées, sur le sable humide.

Parfois bleue, verte en quelques secondes, La Mer Noire  étend son étoile infinie,  limpide et onduleuse, entre le ciel et la terre, un bord qui s’élève, fièrement dans la lumière claire,  ayant une plage de plus en plus petite.

Le sable  scintille en or et ivoire et garde nos pas, avec leur trace éphémère, en rappelant notre existence passagère dans ce monde. Combien de traces de ceux qui ont   vécu et rêvé sur le bord de cette mer de légende ont été effacées par les vagues au long du temps?

Pourquoi aimons-nous la mer? Peut-être parce qu’ici nous vivons et nous retrouvons un rêve, un rêve de l’humanité où le beau peut atteindre la perfection, comme toute chose qui est crée par la Divinité, car le génie divin descend sur les eaux, les fait comme l’ivoire ou comme le saphir, rouges ou argentées, vertes comme les émeraudes ou dorées à la lumière du crépuscule.

 

Le bonheur est donné par ces odeurs fraîches, apportées par la brise de la mer, ou des parfums des merisiers à grappes et des tilleuls en fleurs qui embaument la falaise avec leurs arômes attirantes. On vit un miracle comme au début du monde, dans cette contrée de Dobrogea, caressée par le soleil, et nous répétons en nous-même ”La mer signifie le bonheur!”

De l’horizon, sous le ciel serein se renverse une montagne d’eau,  en vagues éblouissants et nous écoutons leur frémissement, leur lutte/gémissement, combat rythmique,  qui font semblant que la mer a un immense  cœur, qui pulse vivement par son grand amour pour nous.

En son balancement, les vagues crient leur inquiétude, l’amour pour la terre ancestrale. Elles portent le chuchotement des amoureux, pour dire au monde entier que l’amour existe, un amour grand, beau, simple, vrai. Dans leur éternel renversement, les vagues, font s’écrouler les pâtés de sable, comme les vagues de notre vie.

Au loin, les bateaux blancs, dorment en  rêvant les bords ensoleillés, pleins de mystère. Dans l’eau limpide,  les pierres blanches envoient à la surface des formes dorées, comme dans un paradis retrouvé. Les méduses translucides emmènent leurs cloches, corolles éphémères  du cycle de 1a vie marine.

La lumière de Dobrogea, plus profonde, plus chaude, plus pure, comme venue du paradis, nous fait sentir plus profondément le bonheur et la liberté, car ici, sur le littoral roumain, en contemplant l’azur infini et haut du ciel et l’infinité de l’eau, nous avons un puissant sentiment de la liberté.

Les dattiers sauvages laissent leurs arômes dans les vagues, étonnés par l’écroulement des vagues, qui luttent avec la terre. Une douce paix descend dans nos âmes. Qu’ils nous semblent inutiles toutes les démarches/luttes de notre être et les faits passés! Ici. on apprend que le triste passé n’a aucune importance, qu’aucune obsession ne doit assombrir la beautés des instants. Près de la mer, nous oublions même à penser, en faisant semblable que tout univers pense pour nous, en nous intégrant dans un tout unitaire. Nous nous réjouissons de pouvoir aspirer en nous ce spectacle sublime de la mer, que nous nous chargeons de ses énergies, que nous n’avons pas de vains désirs, que seulement l’instant présent a une résonance que rien ne peut égaler. Nous regardons l’angle aigu des cygnes blancs, qui volent tout près de nous, vers un lieu miraculeux, si cher pour eux, et le foudre argenté des oiseaux de la mer, dans le ciel éclatant.

Les cerfs-volant multicolores vibrent dans le haut du ciel. Les yeux regardent intensément les cascades blanches de l’écume qui se dresse et descend sur les rochers

Nous écoutons comment la mer crie son désespoir, comme une mariée, déprimée par la perte de son bien-aimé.

La mer devient l’amie de tous et l’air si doux, qui nous apporte, en se renversant sur les bords, nous fait sentir un autre rythme du spectacle de la vie. Nous lisons la joie sur le visage des enfants, en leur jeu avec la mer, nous comprenons qu’ils sont heureux, quand la mer s’approche, furieuse, et puis elle se retire en grand bruit, en son permanent mouvement, comme ensorcelée par l’esprit des eaux.

En nous une âme d’enfant fait l’apparition, qui vit la seconde heureuse de ce pays de l’enfance éternelle.

Il semble que Dieu, en sa bonté, a donné aux Roumains la mer, pour oublier de la sécheresse des plaines, de l’étouffement des villes, de la fièvre quotidienne d’une existence pessimiste.

Oui, la Mer c’est la fraîcheur bienfaisante et revigorante, c’est la lumière brillante et berceau de songes. Le rêve de chaque homme d’ être heureux, prend des ailes, près de la mer. Ici, on désire seulement l’amour, le bonheur. Ici toutes les ambitions humaines semblent s’estomper, car nous vivons tous dans un silence comme au commencement du monde, un silence de l’âme qui ne veut pas la peine des années de travail assidu, parce qu’ici nous trouvons des autres valeurs à la vie. Qu’on vit, qu’on se réjouie, qu’on respire, qu’on regarde intensément tout, voilà les verbes de notre vie au bord de la mer.

La paix des alentours apporte la paix intérieure et nous désirons rester toujours plus tranquilles, plus heureux, plus purs, plus vrais.

 

 

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică)

La marginea civilizaţiei 
Carl Gustav Otto Kristian Wrangel (1839-1908)

Născut la Hamburg, CG Wrangel face şcoala de cadeţi la Karlberg. Devineofiţer, om de stat, jurnalist, corespondent la o serie de publicaţii centrale suedeze şi germane şi redactor al mai multor ziare importante. Persoană deosebit de energică, poliglot, extrem de cultivat şi, nu în ultimul rând, o autoritate în lumea hipologică a timpului său. Între anii 1884-1894 afost corespondent al ziarului Stockholms Dagblad în Balcani, prilej cu care scrie cartea Från civilizationens utkanter, skizzer från Balkanhalvön, unde relatează despre experienţele trăite în România, Bulgaria şi Serbia. Rândurile de mai jos reprezintă continuarea textului publicat în numerele trecute.

Din cuvântul înainte al autorului: Aşternute pe hârtie chiar în timpul călătoriei mele prin ţările din vecinătatea Turciei, aceste însemnări nu au altă ambiţie decât aceea de a reda cu fidelitate impresiile şi observaţiile unui turist occidental, ferite de orice fel de păreri preconcepute.

O demonstraţie studenţească de pomină.

Reeditarea Marii zăpăceli de la Tighina

Cuvinte cheie: Universitate, kalabaliken i Bender, turnul Colţei, Râmniceanu, Stallmastargården, Brătianu, clădirea Parlamentului, spitalul Colţea, Bender, Tighina, Stockholm, Carol al XII-lea, Constantinopol

Dessa reflektioner om Rumäniens undervisningsväsende gifva mig en osökt anledning att omnämna de skandaler, för hvilka universitetet i Bukarest i fjor varit skådeplatsen. […] Det bedröfliga sakförhållandet är nämligen det, att professor Romniceano, hvars stränghet väckt den hetlefrade ungdomens misshag, helt enkelt medels skrik, hvisslingar och stampningar tvingats att inställa sina föreläsningar. Och när de olycklige, vetenskapsmannen genom dessa bullersamma demonstrationer blifvit så skrämd att han ej längre vågade infinna sig vid universitetet begåfvo sig hans antagonister till hospitalet Coltsea, der han har sin dagliga tjenstgöring och emottogo honom med ett bombardement af smällare. Nu fann sig polisen manad att inskrida. Professorn flyktade i sin vagn; men han hade icke försvunnit bakom nästa gathörn, förr än ett blodigt handgemäng emellan studenter och polissoldater uppstod i det av svenska knektar på återtåget från Bender uppförda tornhvalf, som bildar ingången till nyss nämda hospital. En fullständig parodi på kalabaliken i Bender. Sedan dess är universitet i full jäsning. Stämningen blef till och med så upprorisk, att de av oppositionen bearbetade studenterna beslöto att sätta i scen en revolutionärt färglagd demonstration mot sjelfva ministerpresidenten, hvars hänsynslösa energi det trodde sig hafva att tacka för den handglipliga tillrättavisning som kommit dem till del i Coltsea-tornet. Sagdt och gjordt.

Tillfället ansågs vara gynnsamt, ty konungen skulle påföljande dag hemförlofva kammaren, och detta kunde icke ske utan att äfven ministerpresidenten visade sig för en skådelysten allmänget. Allt gick och efter beräkning. När hr Bratianu kom åkande öfver teatertorget för att begifva sig till riksdagshuset – i förbigående sagdt en lokal som närmast kan liknas vid Stallmästaregården – mötes han af ett ur hundratals ungdomsfriska strupar kommande ”Jos Bratianu!” (ner med Bratianu!). Men nu började ett efterspel som ej ingått i studenternas program. Polisen, den uniformerade såväl som den civilklädda, par på sin vakt. Inom en handvändning voro studenterna omringade, de värsta skrikhalserne arresterade och de öfriga så tilltygade af batonger och knytnäfvar att blodet strömmade om dem. Ögonblicken derefter åkte konungen, omgifven af en eskort beridna gendarmer, i fyrspändt ekipage i galopp öfver torget. ”Lugn herskade i hufvudstaden”; – jag tror det brukar heta så i polisrapporterna.

Gândurile despre sistemul de învăţământ românesc îmi dau prilejul să relatez depre scandalul de anul trecut de la Universitate.[…] Regretabilul motiv declanşator al întâmplărilor a fost acela că  profesorul Râmniceanu prin exigenţa sa exagerată a trezit nemulţumirea tineretului studios fiind nevoit să-şi anuleze prelegerile din pricina huiduielilor, fluierăturilor şi a tropăiturilor cursanţilor. Când nefericitul om de ştiintă, înfricoşat de aceste proteste zgomotoase, nu şi-a mai făcut apariţia la catedră, antagoniştii s-au deplasat la spitalul Colţea, unde acesta îşi avea serviciul, şi l-au supus unui veritabil tir de petarde. A fost clipa când poliţia s-a simţit datoare să intervină. Profesorul a scăpat cu fuga, urcându-se într-o birjă, dar nici nu apucase să dispară după  primul colţ de stradă că o aprigă încăerare s-a încins între studenţi şi poliţişti sub bolţile turnului ridicat de soldaţii suedezi după  retragerea lor de la Bender(1). Curată  parodie după kalabaliken de acolo (2)! Mediul universitar s-a înfierbântat. După care spiritele s-au încins şi mai tare. Întărâtaţi de opoziţie, studenţii au hotărât organizarea unei demonstraţii cu tentă revoluţionară  contra primului ministru, convinşi fiind că el fusese responsabil de riposta dură ce le-a fost servită la turnul Colţei. Zis şi făcut.

Prilejul era cum nu se putea mai prielnic întrucât regele urma să deschidă lucrările Camerei chiar în ziua următoare. Iar aceasta nu putea avea loc fără ca primul ministru să-şi facă  apariţia în faţa mulţimii ahtiată după spectacol. Când domnul Brătianu ajunse cu trăsura în Piaţa Teatrului, în drumul său spre clădirea Parlamentului – în trecere fie spus, un local al cărui aspect aduce mai degrabă cu Stallmästargården (3) – fu întâmpinat de vociferările a sute de tineri scandând „Jos Brătianu”. Ceea ce a urmat n-a mai fost inclus în programul studenţilor. Forţele de poliţie în uniformă şi civile, aflate la pândă, i-au înconjurat pe tineri într-o clipită. Cei mai recalcitranţi dintre ei fură arestaţi, ceilalţi loviţi cu pumnii şi bastoanele până la sânge. Nu mult după aceea regele, într-un echipaj tras de patru cai şi escortat de jandarmi călări, traversa Piaţa în galop. „Pacea şi liniştea au fost reinstaurate în capitală ” – suna formularea din rapoartele de poliţie.

1. Bender: Tighina. Loc unde, la întâi februarie1713, aavut loc o confruntare de pomină între trupele ruseşti, pe de o parte, şi cele turceşti si suedeze, pe de alta. La debandada produsă atunci a participat şi regele Sudediei, Carol al XII-lea, care mai apoi fu nevoit să se refugieze la curtea sultanului din Constantinopol, unde a petrecut câţiva ani buni (n.tr.)

2. (în suedeză: kalabaliken i Bender) Expresie consacrată, devenită idiomatică cu semnificaţia de totală dezordine. De comparat cu episodul ce relatează haosul produs într-o noapte de ostaşii lui Vlad Ţepeş, în tabăra turcilor. (n.tr.)

3.  Hanul cel mai vechi dinStockholm(cca 1654), în prezent, hotel şi restaurant select. (n.tr.)

 

traducere Daniel Onaca

http://cititordeproza.ning.com/profile/DanielOnaca

Tu… Eu / Tini….Mini ( versiunea română – aromână )

 

 

Tu… Eu Alunecăm ca două iluzii, Suntem în acelaşi gand şi nu ne vedem, Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă…. Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii… Uşor ţi-e numele, ca briza mării, Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Un ţărm de mare pe care valurile Se sparg în mii de bucăţi-destin! Ştiu că dacă mi-ai strânge mana ai fi fericit, Ştii că dacă te-aş zări aş plânge… Tu…Eu Poem nocturn plutind într-un vis, Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg Iar moartea ar mirosi a salcie, Mereu prea devreme, Mereu prea târziu…   Tini….Mini Aşchişurăm doii aşi nâ si pari, Himu tu unâ minduiri şi nu nâ videmu Triţemu tut unâ undâ spilata tu câmpurli ditu ghisi, Şi foclu a ei tu faţa noastră creaşti…. Ma înclo de alegânarea treastiilor, ma înclo di cheţari Maşi putearea cându ti afli singuru tu nghiuzma vintului şi a iarabâiei… Peanâ ţâi numa, ca avra amariei. Tuti ahurhescu cu marea, aţea iermâ mari! Aştirnuta, ma tu mesi ti niupreari Un peaticu di amari pi cari valurli Sfrângu tu nhii di cumaţâ-soartâ! Ştiu câ m-as mi acaţâ di mâna a seşţâ hârsitu Ştii câ m-as ti vedu va-s plângu… Tini…Mini Primitu di noapti ţi s-alasâ tru ghisu Fârâ ca sâ ştiibâ cumu a mea lacrimâ vanhi ti da întregu Şi moartea v-a sarnutzeascâ salţâi Dipriunâ multu ahonea Dipriunâ multu amânatu…

 

autor Irina Lucia Mihalca

http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca