Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

Posted in Traduceri by Hopernicus on 09/02/2013
220px-Portrait_of_Andrés_Eloy_Blanco Andres Eloy Blanco
(Avocat, scriitor, umorist,poet si om politic venezuelean; n.6 august 1896 – d.21 mai 1955)

Mama: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombe (*), serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, toţi îşi au mamele aproape…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-asculţi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi de parc-ar fi nebuni, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena
femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate de coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mama,
umăr la umăr, merg ca două dureri.

Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi
ca să uite cum cineva, mereu, închide-o carte,
ca să nu vadă cum, periodic, conturile se golesc,
acolo unde merg şi bunurile obţinute pe credit, de la Moarte,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri e-o pierdere, la fel.

Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasu-anunţă că vine Noul An,
toţi oamenii mănâncă, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar pe aici nu se îmbrăţişează, nici nu strigă: LA MULŢI ANI!,
ca-n satele patriei mele;
aicea, bucuria nu prea cunoaşte mila; veselia
fiecăruia, e singură, tristeţea
celui ce stă pe margine acuză
tot ce nu se poate evita în casa straină.

Ah, pieţele noastre în care se-adună oameni
necunoscuţi, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele sa treacă ;
dar să-nvatam să trecem şi noi cu ele!”
Şi salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.

Şi familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mama”
“Dumnezeu să te pazească…”
Şi apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mama, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mama, ce acri sunt
strugurii absenţei!

Nobila-mi casă orientală. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poarta uriaşăă şi iedera pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
marile cărţi din bibliotecă
-carţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alaturi, curtea mare, unde se spune
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.

Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, strugurii-n ciorchini,
atât de joşi, încât şi stând în apă s-ar putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.

Când vremea culesului sosea
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfsurţti in albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…

Şi acum, mama, când atât de singur am
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când storc strugurii lunilor
peste-amintirea viţelor secate,
simt că toata acreala lumii
s-a adunat în ea,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă
strugurii absentei.

Şi-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea ta, să mă poarte
la dulcele anonimat al uşii tale?
Oh, groaznica vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria
cum am uitat de Gloria pe care- o-aveam în ea!

Şi-aceasta este lupta înaintea oamenilor răi
şi înaintea sufletelor bune;
eu sunt un om, in cautarea doar a unui drum.
Unde voi găsi un drum mai bun decât cărarea
care la tine mă aduce, mama; adevărata, care taie drumul
prin câmpuri cu livezi, pictata cu Frunze veştede,
mereu proaspăt plouată,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
oameni care spun: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
al cărui nume a fost fratele Luis şi era poet.

Oh, casa mea fără livezi de citrice, casa mea, în care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi despre şcoală?

Tu eşti mama, care mereu îmi spui
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când versurile-mi reciţi
eu nu ştiu dacă doar reciţi sau te şi rogi…
Şi-n timp în ciorchinii Timpului tot stoarcem
o-ntreagă viaţ-absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
şi nu ne gândim că se pierde totul!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi din ultimul strugure beau şi ultimul strop
al anului ce pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine au vărsat
maree limpede de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă ca spicul nou ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi sunt nebun de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!…

Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea-i răstoarnă
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Şi în acest vacarm al oraşului beat
pe care emoţia mea-l străbate solitară,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
ma adăpostesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără ore şi fără ceas a nevinovaţiei mele.

Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi langă mine, tristeţea mea e mută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Şi a venit toată acreala lumii
să-şi distileze cei doisprezece picuri tremurători,
când peste liniştea mea vor cădea
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.

*zambomba – instrument muzical spanil. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.

* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca.0,912m

traducere de  Anca Tanase
Andres Eloy Blanco
 
  LAS UVAS DEL TIEMPO
Madre: esta noche se nos muere un año.
En esta ciudad grande, todos están de fiesta;
zambombas, serenatas, gritos, ¡ah, cómo gritan!;
claro, como todos tienen su madre cerca…
¡Yo estoy tan solo, madre,
tan solo!; pero miento, que ojalá lo estuviera;
estoy con tu recuerdo, y el recuerdo es un año
pasado que se queda.
Si vieras, si escucharas esta alboroto: hay hombres
vestidos de locura, con cacerolas viejas,
tambores de sartenes,
cencerros y cornetas;
el hálito canalla
de las mujers ebrias;
el diablo, con diez latas prendidas en el rabo,
anda por esas calles inventando piruetas,
y por esta balumba en que da brincos
la gran ciudad histérica,
mi soledad y tu recuerdo, madre,
marchan como dos penas.
Esta es la noche en que todos se ponen
en los ojos la venda,
para olvidar que hay alguien cerrando un libro,
para no ver la periódica liquidación de cuentas,
donde van las partidas al Haber de la Muerte,
por lo que viene y por lo que se queda,
porque no lo sufrimos se ha perdido
y lo gozado ayer es una perdida.
Aquí es de la tradición que en esta noche,
cuando el reloj anuncia que el Año Nuevo llega,
todos los hombres coman, al compas de las horas,
las doce uvas de la Noche Vieja.
Pero aquí no se abrazan ni gritan: ¡FELIZ AÑO!,
como en los pueblos de mi tierra;
en este gozo hay menos caridad; la alegría
de cada cual va sola, y la tristeza
del que está al margen del tumulto acusa
lo inevitable de la casa ajena.
¡Oh nuestras plazas, donde van las gentes,
sin conocerse, con la buena nueva!
Las manos que se buscan con la efusión unánime
de ser hormigas de la misma cueva;
y al hombre que está solo, bajo un árbol,
le dicen cosas de honda fortaleza:
«¡Venid compadre, que las horas pasan;
pero aprendamos a pasar con ellas!»
Y el cañonazo en la Planicie,
y el himno nacional desde la iglesia,
y el amigo que viene a saludarnos:
«feliz año, señores», y los criados que llegan
a recibir en nuestros brazos
el amor de la casa buena.
Y el beso familiar a medianoche:
«La bendición, mi madre»
«Que el Señor la proteja…»
Y después, en el claro comedor, la familia
congregada para la cena,
con dos amigos íntimos, y tú, madre, a mi lado,
y mi padre, algo triste, presidiendo la mesa.
¡Madre, cómo son ácidas
las uvas de la ausencia!
¡Mi casona oriental! Aquella casa
con claustros coloniales, portón y enredaderas,
el molino de viento y los granados,
los grandes libros de la biblioteca
—mis libros preferidos: tres tomos con imágenes
que hablaban de los reinos de la Naturaleza—.
Al lado, el gran corral, donde parece
que hay dinero enterrado desde la Independencia;
el corral con guayabos y almendros,
el corral con peonías y cerezas
y el gran parral que daba todo el año
uvas más dulces que la miel de las abejas.
Bajo el parral hay un estanque;
un baño en ese estanque sabe a Grecia;
del verde artesonado, las uvas en racimos,
tan bajas, que del agua se podría cogerlas,
y mientras en los labios se desangra la uva,
los pies hacen saltar el agua fresca.
Cuando llegaba la sazón tenía
cada racimo un capuchón de tela,
para salvarlo de la gula
de las avispas negras,
y tenían entonces
una gracia invernal las uvas nuestras,
arrebujadas en sus talas blancas,
sordas a la canción de las abejas…
Y ahora, madre, que tan sólo tengo
las doce uvas de la Noche Vieja,
hoy que exprimo las uvas de los meses
sobre el recuerdo de la viña seca,
siento que toda la acidez del mundo
se está metiendo en ella,
porque tienen el ácido de lo que fue dulzura
las uvas de la ausencia.
Y ahora me pregunto:
¿Por qué razón estoy yo aquí? ¿Qué fuerza pudo
más que tu amor, que me llevaba
a la dulce aninomia de tu puerta?
¡Oh miserable vara que nos mides!
¡El Renombre, la Gloria…, pobre cosa pequeña!
¡Cuando dejé mi casa para buscar la Gloria,
cómo olvidé la Gloria que me dejaba en ella!
Y esta es la lucha ante los hombres malos
y ante las almas buenas;
yo soy un hombre a solas en busca de un camino.
¿Dónde hallaré camino mejor que la vereda
que a ti me lleva, madre; la verdad que corta
por los campos frutales, pintada de hojas secas,
siempre recién llovida,
con pájaros del trópico, con muchachas de la aldea,
hombres que dicen: «Buenos días, niño»,
y el queso que me guardas siempre para merienda?
Esa es la Gloria, madre, para un hombre
que se llamó fray Luis y era poeta.
¡Oh mi casa sin cítricos, mi casa donde puede
mi poesía andar como una reina!
¿Qué sabes tú de formas y doctrinas,
de metros y de escuela?
Tú eres mi madre, que me dices siempre
que son hermosos todos mis poemas;
para ti, soy grande; cuando dices mis versos,
yo no sé si los dices o los rezas…
¡Y mientras exprimimos en las uvas del Tiempo
toda una vida absurda, la promesa
de vernos otra vez se va alargando,
y el momento de irnos está cerca,
y no pensamos que se pierde todo!
¡Por eso en esta noche, mientras pasa la fiesta
y en la última uva libo la última gota
del año que se aleja,
pienso en que tienes todavía, madre,
retazos de carbón en la cabeza,
y ojos tan bellos que por mí regaron
su clara pleamar en tus ojeras,
y manos pulcras, y esbeltez de talle,
donde hay la gracia de la espiga nueva;
que eres hermosa, madre, todavía,
y yo estoy loco por estar de vuelta,
porque tú eres la Gloria de mis años
y no quiero volver cuando estés vieja!…
Uvas del Tiempo que mi ser escancia
en el recuerdo de la viña seca,
¡cómo me pierdo, madre, en los caminos
hacia la devoción de tu vereda!
Y en esta algarabía de la ciudad borracha,
donde va mi emoción sin compañera,
mientras los hombres comen las uvas de los meses,
yo me acojo al recuerdo como un niño a una puerta.
Mi labio está bebiendo de tu seno,
que es el racimo de la parra buena,
el buen racimo que exprimí en el día
sin hora y sin reloj de mi inconsciencia.
Madre, esta noche se nos muere un año;
todos estos señores tienen su madre cerca,
y al lado mío mi tristeza muda
tiene el dolor de una muchacha muerta…
Y vino toda la acidez del mundo
a destilar sus doce gotas trémulas,
cuando cayeron sobre mi silencio
las doce uvas de la Noche Vieja.

Comentariile sunt închise pentru Strugurii Timpului, autor Andres Eloy Blanco

%d blogeri au apreciat asta: