un fel de oameni / ritual
un fel de oameni
suntem un fel de oameni
care trecem unul pe lângă altul
ne adunăm mai mult la necazuri,
bucuriile ne sunt stricate de pe margine,
precum la un meci de fotbal…
eu am peste 20 de ani de când alunec din propria-mi viaţă
ca săpunul din mână.
uneori ne salutăm între noi,
alteori nu.
toţi avem numai un Nume
mai ales când cei de Dincolo ne privesc!
totu-i colorat diferit, distonanţă
precum steagurile care au o gaură în mijloc
sau sunt arse de timp
doar vântul cunoaşte poveştile graniţelor cu adevărat.
oamenii mint!
trăim înAsia, mi-e imposibil să mă întorc acasă
îmi suflă vântul din faţă.
Ritual
Lasă sensul lăuntric
nenumit,
ascultă-mă pe mine,
lasă orice femeie
să se simtă femeie
cale de o carte – femeie –
punctul tău de atracţie
sau respingere,
scrii lucruri dureroase,
te răscolesc precum Nichita,
te depun ca nisipul la mal
te storc,
te învăluie,
te adoră,
sfâşie inima negândului,
chiar cea de fier.
*
Curburi de spaţiu întretăindu-se
în adieri de vânt,
ritual aşteptat
precum căldura mâinilor
tale
aprinzându-mă.
Nici vorbe,
nici cânt,
doar îngemănări,
înveliri
neregretate.
Se extinde lumina
doar reflectoare
interioare.
autor BIANCA MARCOVICI
Rodrigo / Sinagoga din Dresda
Rodrigo
Ia bromură din când în când
face autostopul virtual
terorizează prin bunăvoinţă
după tratamentul cu propriul ac
poate fi o viespe sau un scorpion atrofiat
zice că e un om bun uitându-se mereu la poza lui,
în oglinda narcisistă,
atacă tot ce seamănă cu descrierea personajului mascat în el…
să nu fie denaturat adevărul, de asta luptă cu plagiatul
pentru că se îmbracă şi în rochia doamnelor
poate o găsi ceva pe dedesubt, prin jupoane unde să-şi facă stagiul militar
şi
în sfârşit pune ghilimele la citate
după ce le îmbracă în câteva cuvinte în Rodrigo
după concertul de chitară,
dar ameninţă, şi nu se sperie, intră pe toate ferestrele
deschise pentru ţânţari.
cică a contribuit şi el cu ceva… mimând greşeli typo
pe care şi le corectează prin zeci de erate.
la înţelegerea pauzelor dintre cuvinte
e greu să mai găseşti ceva autentic… caută cu lumânarea
compilând diverse cărţi scriind pe margine de coperţi
deschise la cuprins.
Scrie despre Roşh Haşana după calendare
pe care le copiază cu asiduitate
în fiecare an plagiind
istoria noastră israeliană,
cu procedeul autoflagelării.
Se laudă că e circumcis
parcă ar avea epoleţii expuşi.
Sindromul sau
e frica de moarte…
Nu va fi nemuritor, de aceea moare… de ciudă.
Ultima lui zvârcolire va fi un balsam
pentru ceilalţi victimizaţi.
Sinagoga din Dresda
Sinagoga din Dresda
Pare o cazemată
Ceva fortificat împotriva intemperiilor
Dar sigur pentru readucerea amintirilor
Pe primul plan
Privesc în jur
Sunt o evreică ce caută urme… în 2011
Oraşul zdruncinat de bombe care a plătit
Un preţ de nedescris
Clădiri refăcute, dar ploaia nu a putut spăla
Funinginea de pe clădirile arse
Undeva o sinagogă priveşte oraşul
autor Bianca Marcovici
http://cititordeproza.ning.com/profile/levanaBIANCAMARCOVICI
Pace (Paix)
Pace
Pacea asta cu stofă întoarsă pe dos
În firavul gând al oamenilor
De a ne regasi în ceva
Si când oare?
Pacea asta zgomotoasă
Pasare împaiată
Cu ochii mari, speriaţi
Ca şi copiii nou-nascuţi.
Pacea asta tropaită şi amarâtă
Rostogolită în vise
Ca o minge viu colorată
Privită cu legatura la ochi,transparentă
Şi nimic din intimitatea cuvântului
Aşteptat când nu e prea târziu.
Pacea asta, cadou nedespachetat
Într-o zi de Şabat, o zi virgină şi veşnică
Dupa toate experienţele atât de triste
Şi umilitoare!
Pacea asta floare de cactus,
şapte într-o zi !
autor Bianca Marcovici
http://cititordeproza.ning.com/profile/levanaBIANCAMARCOVICI
Paix
Cette paix, à l’étoffe repliée sur l’envers
Dans la frêle pensée des hommes
Pour nous retrouver en quelque chose
Mais quand ?
Cette paix bruyante
Oiseau empaillé
Aux grands yeux effrayés
Comme des enfants nouveaux-nés
Cette paix piétinée et chagrine
Qui a roulé en rêve
Comme une balle vivante et colorée
Vue de nos yeux bandés, transparente
Et rien de l’intimité du mot
Attendu alors qu’il n’est pas trop tard.
Cette paix, cadeau non déballé
En un jour de shabat, un jour vierge et éternel
Après toutes les tentatives si tristes
Et humiliantes !
Cette paix fleur de cactus,
sept en un jour !
(Traduction: Nicole Pottier)
Comentarii închise la Pace (Paix)
Cine mă îmbrăţişează?
Eşti o imagine virtuală…
Adevăratul chip pe care-l îmbrăţişezi e cel al
Gretei Garbo…
Eu nu sunt o imagine,
Nici vântul care ţi se plimbă-n păr.
Ce e iubirea curată?
Fantezie muzicală, Şeherezada povestită
De Rimski-Korsakov,
Iubirea transpusă veşnic?
Doar solo-ul de vioară, unduirea vântului,
Vibraţia aceea se simte în aer.
Dar cât timp?
Eu voi dispărea precum Greta Garbo.
autor Bianca Marcovici
http://cititordeproza.ning.com/profile/levanaBIANCAMARCOVICI
Comentarii închise la Cine mă îmbrăţişează?
somewhere/ The Power of Words ( poem bilingv română- engleză)
where flowers have no fathers
where everything sprouts
joyously, colorfully
in star-studded garbage –
somewhere sometime it’ll be better
where you can heave a sigh
your face skyward
fondling the germinating grass
that covers the dug up soil –
is somewhere better!?
where words
link up together by themselves
where tongues spring from
understood by all
in a mind-boggling confusion
rendered in dew.
Translated by A.Solomon
undeva
undeva e mai bine, spune bastardul!
acolo unde florile n-au tată
acolo unde totul încolţeşte
vesel, colorat
în gunoiul ornat cu stele –
undeva, cândva va fi mai bine
acolo unde poţi respira uşurat
cu faţa la cer
mângâind iarba proaspăt răsărită
pe pamântul afânat –
undeva e mai bine!?
acolo unde cuvintele
se leagă singure
în izvorul limbilor
înţelese de toată lumea
într-o confuzie ameţitoare
în rouă redată…
The Power of Words
Motto:
Here the silence announces the
Next explosion
Though the rehearsals with the gas masks
Worn on Purim
Are not recommended for
New borne!
But let’s go back to poetry
It’s like a golden star everywhere,
Provoking allergy,
But I hold it like a shield.
artist Lavinia Muşat. Natură statică
***
A poem which does not die today
When something remains after us:
A recognizing sign,
A habit reserved over generations,
A recipe on a page corner
The taste for life or not,
The forgotten photos!
Something remains after our path:
The music of the young soul,
The pages scribbled undecipherable,
The lazy voice of memories lazy
Magazine pages uncut!
Something remains after us: toured books
Over seas and over lands
On a language not known to grandchildren,
Some albums full of paper cuts
Of poems, prizes and dreams,
Stuff folded, rejected
Bizarre nostalgia closed in a safe
And the small change collected
By precise schemas dictated by the wind
The aging dilemma never being elucidated
In the new millennium of pointless conversations
Remains to sew a
Chain of unwritten memories, unwritten
Without sentiments,
The difficulty of adaptation became
– A rescue wheel –
Translated by Noemi Marcovici
autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la somewhere/ The Power of Words ( poem bilingv română- engleză)
Şhalom, Haverim!*( poem bilingv român- germană)
ich schaue mir keine Nachrichten mehr an
ich höre wie im Schlaf: „die Regierung stürzt, es gibt Streik”
es gibt Sreik in meinem Herzen
ich kann meinen Durst nicht mehr stillen
(Nomy spielt an der Orgel etwas von Enya
sie hat etwas gefunden, um ihren Durst zu stillen)
*
von weitem wirfst du mir Blumen
und Worte zu,
schade, jetzt fühl’ ich nichts mehr!
Der Durst steckt in mir, er ist chronisch,
ich ähnele meiner Erde
sie ähnelt mir auch
*
ich stolpere und ich falle hin
der Asphalt ist glatt verschlüsselt
hinter mir lachst du mich aus
immer wieder passiert es, dass ich stolpere,
wenn alles glatt ist
autor Radu Barbulescu (hrsg.)
„Shalom Haverim”,München,2004
Gegenwärtige Dichtung aus Israel
Sammlung archenoah
***
numai urmãresc ştirile
aud ca prin vis
„cade guvernul,e grevã”
e grevã în inima mea
n-am cu ce-mi potoli setea
(Nomy cântã la orgã ceva dupã Enya,
ea a gãsit cu ce sã-şi potoleascã setea)
***
de departe tu azvârli în mine
cu flori şi cuvinte
vai,acum nu mai simt nimic!
setea e în mine, e cronicã
semãn cu pãmântul meu
şi el seamãnã cu mine.
***
eu mã împiedic şi cad
asfaltul e neted cifrat
în spatele meu tu râzi înfundat
întotdeauna mi se întimplã sã cad
când totul e neted.
autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză
„Shalom Haverim”,(pag.174),2004, Munchen
Comentarii închise la Şhalom, Haverim!*( poem bilingv român- germană)
Nous sommes une galaxie/mon quartier enlaidi ( poeme bilingv română-franceză)
Nous ne nous rassemblons pas en cercle
nous sommes une galaxie
nos points de vue illuminent l’espace virtuel
sans plus vaciller
ne nous trouvant pas, quelqu’un recherche nos profils
il les remet en circuit, les rend
aux cieux
parfois une tornade survient
et une étoile tombe
une autre naît, plus énivrante
plus proche, avec des mots plus tendres,
parfois le soleil apparaît
d’un seul coup, accompagné de la constellation
entière de mots, en direct de la mer,
si viril !
autant qu’un météorite me presse les nerfs
jusqu’à ce que la lune ouvre ma fenêtre
nous ne sommes pas seuls
nous sommes comme une galaxie.
(traduction: Nicole Pottier)
artist Georgia Berna, Solitude
noi suntem ca o galaxie
noi nu ne adunăm în cerc
noi suntem o galaxie
punctele noastre luminează virtual,
uneori nu mai pâlpâie.
negăsindu-ne, cineva recaută
semnalmentele noastre
le repune în circuit, le redă
cerului.
uneori vine câte o tornadă
şi cade o stea …
se naşte alta , mai tulburătoare
mai proaspată în cuvinte, mai apropiată.
uneori soarele apare
odată cu toată constelaţia
de cuvinte, direct din mare
atât de viril!
câte un meteorit mă apasă pe nervi
pînă ce luna îmi deschide fereastra…
noi nu suntem singuri
suntem ca o galaxie
căutăm întotdeauna ce nu-i!
autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la Nous sommes une galaxie/mon quartier enlaidi ( poeme bilingv română-franceză)
Amintiri din copilărie
Am dus o viaţă grea acasă. Trebuia să respect, obligatoriu, ce mi se spunea să fac. Mai mult, eram mijlocia. Trebuia să am grijă şi de sora mea ce mică şi să –i fac pe plac fratelui meu cel mare care, uneori mă ruga să fac toata treaba şi pentru el. Între noi trei era o diferenţă aproximativă de şase ani. Când sora mea începuse să meargă la scoală, fratele meu se pregatea de intrare la facultate! Eram o familie nostimă la propriu şi figurat .Mulţi din „Curtea Elena Doamna” ne remarcase, mai ales că nu eram singuri ci, vreo 40 de copii care se jucau în curtea dintre blocuri. Numai părinţii mei ne ţineau cam strâns prin casă, să studiem, să învăţm să citim. Tocmai ce nu reuşise ei când au fost tineri, înainte şi după război, ca subravieţuitori ai Holocaustului. Limba secretă, limba salvată a lui Canetti , idiş pe care o vorbeau curent. Pentru noi sună ciudat, mai ales că bunicii o întrebuinţau mai mult decât limba română.
Pe fratele meu l-am învăţat să cânte la vioară. El nu avuse parte de acest instrument să-l înveţe, mă invidia. Era dornic să mă ajungă din urmă, chiar să mă plătească din economiile lui de buzunar. Am început să-mi câstig banii de covrigi în felul asta. Mă plătea cu 25 de bani pe ora! N-a ajuns prea departe cu studiul său individual! A învăţat să cânte numai cu un deget! Adică melodia:” melc melc codobelc”, partitură învăţată după manualul de vioară, “Geantă Manoliu”, cu note şi desene! Putea să cânte cu un deget în orice poziţie, chiar şi -n poziţia viorii pusă ca un violoncel. Uneori făcea acrobaţii cu vioara mea de un sfert , el având mâna mult mai mare decât a mea! Mi-am amintit că şi eu când am zărit vioara, prima oară, o vioară atât de mică adusă de mama mea, împrumutată de la biblioteca liceului meu de muzică, „Octav Băncilă”, am ţinut-o invers, adică pe dreapta! Aşa mi se păruse normal ca orientare! Reuşisem la concursul musical de intrare la liceu.Selecţionată pentru auz perfect. Era o performanţă a familiei. Pian nu puteau să-mi cumpere. Aşa că au ales un instrument mai mic, vioara. (Să trec la o paralelă în viitor, cum ar fi „tunelul timpului”. Iar îmi amintesc de perfomanţele fetelor mele . Şi ele au învăţat vioara, dar şi-au dorit să studieze pianul. Nu am reuşti să le fac pe plac să cumpăr un pian. Economiile noastre nu ne permiteau. Când a venit în Israel, „cea mică” şi-a cumpărat-din banii ei, bani de bursă la facultate, o orgă electronică. A reuşit să înveţe singură câteva piese musicale a compozitorilor celebrii.)
Limba asta noua, a notelor, cursurile de istoria muzici, toate mi-au înghiţit copilaria, joaca pe care mi-o doream, să stau cu copiii din curte, să alerg aproape că nu a fost… A avut doar vioară şi o păpuşă de cârpă cu moţ, roasă parcă de câine !( Făcând o paranteză, după mulţi ani, recitind ce am notat acum vreo zece ani, amintindu-mi de reproşul fiicelor mele că nu au avut păpuşă…ci numai vioară, mă uit în jur în casa fiicelor mele cu cei 4 nepoţei, cum poţi călca pe păpuşi, maşini, jucării, jocuri aruncate prin toate colţurile casei , jucării adevărate, ingenioase, superbe ! Nu are rost să strângi, peste câteva momente totu-i aruncat şi împrăştiat la loc, fără nici o noimă. Dacă încerci, oarecum să le găseşti un spaţiu numai a lor…după un timp îţi dai seama că te-ai aplecat degeaba să strângi. Cu toate asta educaţia nepoţilor e făcută zilnic, li se aminteşte ce au de făcut, primesc pedepse drăguţe, dar n u fizice cum le primeam noi. Poate, mai târziu, nepoţii îşi vor aminti de abundenţa jucăriilor. Eu însă nu, nici fiicele mele care mi-au reproşat acest lucru, când le-am amintit că, amândouă au studiat de mici vioara şi, asta le era adevărata păpuşă şi „bagaj ” muzical, ce -l folosesc şi acum, poate pentru copiii lor…dar totu-i trecut, iar trecutul uneori devine traumă!)
Sora mea a început şi ea să înveţe vioara. Trebuia să n e programam orele de studiu. Nu aveam decât doua camere în apartamentul nostru de tip vechi, într-un bloc, fostă şcoală, blocurile Ţesăturii din Iasi. Vis-a- vis de Şcoala israelită unde învaţase tata şi mama, şcoala elementară! Ce era frumos în curtea noastră de neuitat : copacii fructiferi, grădinele, iarba atît de verde şi deasă ca un covor, mergeam numai desculţă acolo ”la cinci drumuri”, locul de joacă cu fileu pentru volei şi teren de fotbal . La 12 ani mi-am rupt piciorul stâng jucând fotbal , marcând un gol cu piciorul fără pantof ( pe atunci nu aveam pantofi de sport), gol marcat de la 11 metri, careu… careu, bine că nu din corner! Degetul mare s-a oprit sub pământ, fracturindu-se, dar a fost gooool! Ghipsul l-am purtat câteva zile…Dar, doctoral mi l-a pus pentru o luna…N-am avut rabdare şi l-am taiat cu foarfeca…Căzuse oricum talpa după ce alergasem prin curte, jucându-mă.
Mai jucam şi ţurca. Mai târziu jocul meu preferat a fost unul de copil destept:”şah”.
(Acum o învăţ pe nepoţica mea din partea fetei mari! Mă pot lauda, fară vanitaţi gratuite că reusisem să câştig o partidă de şah jucată cu tata, profesorul şi mentorul meu . Mai târziu a fost jocul preferat între mine şi soţul meu . Stateam ore întregi, afară în curte pe o băncuţă şi jucam acest joc al minţii. Şi cu părinţii ginerilor mei am jucat şah, şi pe ei i-am dat şah mat. Erau stupefiaţi că o femeie poate si reuseşte să se concentreze la un asemenea joc si să şi câstige. Nu vreau sa emit teorii. Fiecare se pricepe, până la urmă la ceva… De a merge în contratimp cu toţi e un fel de ciufuţenie să nu t e încadrezi în nici o ştanţă impusă, să fugi în experimetele muzicale, să compui partituri sau cântece pe muzică, sau orice altceva care să nu seamăne cu ce alţii au făcut, să fii personală, într-un mod acceptat de partenerul de viaţă , de colegii de serviciu, de prieteni. Zău. că e chef. )
Dar, să mă întorc la copilarie, prima mea reacţie la dorinţa de de a fi independentă ! „Ai mei”erau saraci. Mama creştea 3 copii, stătea la toate rândurile prin piaţă, ore întregi,nu pentru trufandale ci pentru mâncare cât mai eftină, lăsându-ne singuri. Numai tata lucra de dimineaţă pâna seară la Ţesătura. Meseria de maistru electrician nu-i dădea posibilitatea să înainteze cu toate că primise decoraţii pentru” fruntaş în producţie” sau pentru invenţii de iluminare directă! Avusese doi şefi care-i lăsau toate razboaiele de ţesut pe mâna tatalui meu. Se întoarcea acasă seara, abătut şi obosit. Fraierul de tatăl meu muncea şi pentru şefi. Ajunsese să vorbească foarte tare, deformaţie profesională, razboaiele de ţesut făceau mult zgomot, îl asurzise…Vizita făcută de mine de sărbători, „1 Mai muncitoresc”, când tata mă lua la difilare şi-mi dadea bomboane şi un balon, ducându-mă în faţa tribunii să fac cu mâna nu ştiu cui, m-a facut să am alergie la această fabrică. Sunetele m-au dezarmat total. Nu cânta nimeni acolo! Toate femeile erau preocupate de ţeserea asta cu fire şi bobine, care mergeau singure, în mod bizar, muncă grea cu basma pe cap si ochi îndreptaţi spre un fir care se plimba pe războiul de ţesut automat, mi se parea stupid, nu-mi doream în nici un fel să ajung ţesătoare, impersonală, în uniformă specială, şorţ, ca un robot! Dar părinţii mi-au prins punctul vulnerabil.
Aşa că, prin clasa a opta, „ai mei” m-au ameninţat că mă dau la Ţesătura, în loc să-mi termin studiile. Ziceau că au nevoie de încă un salariu în casă, ne era prea greu cu fratele intrat la facultate la electronică şi sora intrată pe bancile şcolii,” tocmai acum tu poţi să câştigi,”- ziceau ! Mijlocia de sacrificiu ,deci. Copilul care trebuia sa strângă toată casa, să pună masa, să spele farfuriile, să bată covoarele, să facă aporvizionarea , să studieze la vioară, să citeasca lecturile pentru şcoală, toate pe capul ei , copil matur şi muncit, înainte de vreme cu prea multe atribuţii care o depăşeau!
Copilul matur cu două codiţe blonde, fruntea bombată ,ochii mereu preocupaţi de ceva, privind în jos la ceva nedefinit de pe trotuare, grădini, s-a hotarât într-o zi sa-si ia viaţa în mâini .Era bună la matematecă, trebuia să continue în domeniul care îi placea. S-a dus singură şi şi-a retras actele de înscriere la şcoală, de la” Liceul de Muzică” şi s-a transferat la „Liceul Sadoveanu” sau ” National”
Copilul eram Eu.
Pentru asta m-am rugat de secretara de la liceu să mă primească la orele de pregătire la matemateca şi fizică. Fiind o mare diferenţă de predare a obiectelor speciale, reale, faţă de ” Liceul de Muzica ” unde, toate obiectele se studeau ca la secţia umană. Specificul liceului –secţia vioară- iar dintr-a 5-a facusem si pianul, mai apoi ore în orchestră, ore de cor; într-un cuvânt, prea puţin timp pentru joacă, efectiv nu am avut timp liber decât să mă joc cu sora mea cea mică, păpuşa mea cea vie, pe care o luam după mine peste tot.
Şi uite aşa, ca prin minune am reuşit la examenul de admitere . Am fugit acasă să le spun parinţilor că am reuşit la concurs, prin propriile puteri… la acest liceu cu aureolă ieşeană!
„Ai mei” s-au bucurat mult. Au renunţat să mă mai ameninţe că “mă dau la muncă, la Ţesătura”!
Mai târziu am ajuns la”speciala de matemateca” la Liceul Negruzzi . Am fost selectionată. În paralel n-am renuntat la vioara . Am urmat încă 5 ani la secţia vioară, la Academia Populară de Artă, obţinând o diplomă notată cu nota maximă, trofeu care m-a ajutat în unele împrejurări să predau vioara! (adică am predat vioara contra lecţii de franceză, pentru fetele mele, iar mai târziu am fost plecată în turnee în Elveţia, America şi Israel cântând în orchestra Comunităţilor rezunite din România, făceam naveta şi la Bucureşti). Şi-a facut loc şi obiectul Fizică, o altă pasiune.
Am reuşit într-o semifinală la o Olimpiadă de la un alt liceu,”Dimitrie Cantemir” prin clasa a 11-a. Mi-a placut mult fizica de clasa a 11-a, domeniul electricităţi. M-am dus si eu la facultatea care mi s-a parut că pot intra:”Constructii civile şi industriale. ”Legea lui Ohm” ! Am reuşit la examene a treia pe listă…dar eu n-am vazut lista cu rezultatele finale. Motivul meu era foa rte serios.chiar ambiţios. M-am casatorit, numai „civil”, în dimineaţa examenului, exact la ora 11 „trecute fix”, pe 19 iulie 1971! Fratele meu însă a avut curiozitatea să se ducă să vadă listele. Mie n u mi-a păsat dacă am reuşit la examene, eu mă căsătorisem. Legea lui Om, subiect ce mi-a căzut la teza de fizică, pentru min,e conţinea atunci alte date, mai omeneşti: dragostea! „Ai mei” hotărâseră să n u fiu împreună cu soţul meu, pâna la cununia religioasă, programată în ziua 11 septembrie, 1971- ( soţul meu
fiind repartizat la Galaţi, după terminarea facultăţi)i. Nu m-am văzut cu soţul meu până atunci. Stagiu de inginer trebuia satisfăcut. Erai legat „de glie” să munceşti unde de trimite Statul, pentru 3 ani cel puţin.
La fel am păţit şi eu, după alţi 5 ani de facultate. Repartiţia mea a fost la T.C.Ind. Iaşi… şantier Botoşani. Şi m-am prezentat la post cu un copil de 2 ani şi cu unul în burtă. Se terminase un capitol, începuse un altul cu mari probleme , căsnicie despărţită de o repartiţie…Viaţă extreme de complicată. Împlinisem doar 19 ani şi, ajunsesem cică la „casa mea”. Statul proteja familia, dar să stăm la distanţă…Dragostea prin corespondenţă. Adică eu la Iaşi, stundentă în anul întâi, şi el la Galaţi să-şi facă stagiu ca inginer, cu navete săptămânale la Iaşi. Aşa că,” luna de miere ” a trecut neobservată , am fost la Dorohoi, la socrii mei. Au încercat să ne facă viaţa frumoasă. Cel mai mult m-a impresionat baia comunală. Căzile erau negre ca pământul. Am preţuit, mai târziu acele clipe. Învăţam din mers căsnicia! Mai reţin că nu am reuşti să ne unim, oarecum, nici măcar în concediile de odihnă. Nu-mi amintesc să fii fost în concediu, undeva împreună, în ţară. Viaţa precum în ghettou ne era sortită. Lucram şi ore suplimentare şi 6 zile lucrătoare , delegaţii în toată ţara, meseria mă obliga. Doar momentele muzicale mă scoteau din rutină. Activitatea mea poetică şi cântatul într-o orchestră. Dragostea ne susţinea sincer, chiar şi când spaţiul de locuit, împrenă cu socrii, a fost de o cameră şi jumătate! Aşa ne-a fost spaţiul locativ, undeva în strada Cuză Vodă nr. 10, la etaj, sub acoperiş…cu un plafon înclinat, unde mă loveam de el, când încercam să intru în patul din dormitor. Nu mai spun că la cutremur ne-a căzut coşul de fum în casă. Cămăruţa noastră devenind terasă…sub cerul liber.
*
Poate astazi văd copilaria dintr-un alt unghi, cel al perseverenţei în a-ţi descoperi talentele ascunse. Poate, totuşi e numai un îndemn pentru a-ţi nota ce simti, fotogtafindu-ţi copilăria. La 30 de ani am pătruns în lumea poeziei. Poetul Emil Brumaru mi-a pus la dispoziţie rubrica sa, debutându-mă în revista „Cronica”, după un an de corespondenţă sub pseudonimul Blanca!Debut târziu la vârsta de 30 de ani!
*
Din acel moment viaţa mea a luat-din nou-, o altă întorsătură. Până la plecarea mea cu toată familia în Israel, din septembrie 1991 m-am ocupat şi de poezie. Debutul meu literar într-o antologie s-a produs la Editura „Junimea”, Iaşi, 1985, după un concurs cu multe manuscrise. Placheta mea de versuri, inclusă într-o antologie, cu numele de „Invocaţii” se numea „Marii anonimi”!
Începând cu anul 1991 viaţa mea s-a schimbat -din nou. „Pornind de la zero”… în Israel, din nou anonimă, alături de marea mea familie! Doar tatăl meu şi tatăl soţului meu, Shaul (z”l) şi Nathan (z”l) ne-au părăsit definitiv, înmormântaţi la Iaşi, înainte de plecarea definitivă.
autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la Amintiri din copilărie
aş cuceri marea ca pe un bărbat / Coloana vertebrală a poemului
Citindu-ţi în palmă
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul
care sare mereu de la trambulină
direct în marea mediterană.
mai tot timpul sentimentele devin
otrava
legănată în paharul arhiplin cu
cuburi de gheaţă…
tu
peste cearceaful imaculat
făcut sul
după o noapte atât de zbuciumată…
seduci lumina zilei ca pe o femeie de stradă!
*
clipirea standard o urăsc, târziul ambiguu
poate din cauză că iubesc acel fel
de a spune da. da. mă copleşeşti cu
dedublarea vorbei reţinute de filtrul
împlântat ca o pâlnie
în craniu
*
pledoaria despre şi cu miresmele neexplorate.
stările flux.
neimitaţia intonaţiei
chiar dacă-i acelaşi
registrul
permutări de viespii
*
scările mele poetice
care urcă pe faianţă peretelui
mereu din faţa mea,
ca din pământ,
odată am să ajung acolo
unde
zăpada mi se va lipi de pleoape,
cînd tu mi -ai văzut visul !
*
sunt femeie şi pun întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii.
creierul nu trebuie conectat la nici o priză
desfigurarea umană intervine la plictiseală
*
aş cuceri marea
ca pe un bărbat!
(în tinereţe n-am făcut-o!)
cu gesturi de femeie,
refluxul senectuţii,
în abisul cuvântului,
ca o împăcare…
chiromanţia mâinilor
încleştarea din urmă
adoratoare.
poate atunci, numai atunci
o să mă caute Pierdutul.
Intrând în hologramă
aburi de femeie.
artist Natalie Schor
Coloana vertebrală a poemului
Poezia se autodistruge
ea opreşte inima.
este un fel de sfidare a minţii,
sa te recunoşti, deopotrivă.
reconstitui sublimul
nobleţea, apa ,
pământul, foamea în sine,
foamea de a şti , puritatea,
coloană vertebrală a poemului,
inflexibilitatea
de a ceda sacrificiului
de a mă supune
cuiva, cândva .prefer
neplecăciunea
şi lipsa de tact!
Trişez în poem, e dreptul meu
de a improviza stolul de păsări,
Bach sau Rachmaninov, Brahms,
Paganini sau totul…dragostea,
lumina nichitiană,
dezastrul din noi şi
cel de lângă noi.
Secunda filmată
e un truc firav, vulnerabil
dar îmi aparţine,
e mormântul ce mi-l construiesc
cu mâna mea, din liane şi fir
de lumină, din mesteceni
străjuindu-mă pasiv.
nu cred în moarte ci,
mai curând
în dispariţia fizică,
în viaţă fiind şi totuşi,
„plângea un strop de apă”
autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la aş cuceri marea ca pe un bărbat / Coloana vertebrală a poemului
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la un fel de oameni / ritual