Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Treceri (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

„Era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, în noaptea mătăsoasă, tu erai aproape frumoasă, căutam grăbiţi în adâncul din noi atât de rarul pas în doi şi, mergând când şchiopătat, când săltat, găseam uneori paradisul după un colţ sau în pat ; era joi spre vineri, noi eram încă tineri, încă ardeam printre gânduri şi rânduri, printre dezastre şi dogme, printre temeri şi norme, încă eram însetaţi de viaţă, de doruri, de zboruri, de ipotetice viitoruri, încă ne luptam cu mori de vânt şi iluzii, încă mai făceam confuzii, deşi tu îmi tot spuneai să-l las în pace pe Don Quijote cu aiurelile lui, „ştiu că-ţi place să umbli haihui, dar eu nu am veleităţi de Dulcinee, într-o Spanie de epopee”; era vineri spre sâmbătă, nu voiai să fii nici o Isoldă blondă, nici o Julietă ideală, nici o Cleopatră fatală, ci doar tu, vag tristă, vag plictisită, vag ameţită prin false Irish Pub-uri, Moulin Rouge-uri, discoteci, printre pahare cu whiskey, vin, vodka, bere, gin, ascultând vechi cântece irlandeze, french-cancan sau Led Zeppelin; era sâmbătă spre duminică, noi continuam să ne ameţim şi să plutim prin lumi paralele, deşi mai aveam sechele, regulile încă ne legau de ele, dar ne injectam în vene doze mari de optimism şi puţin romantism, continuam „să te fut în hotel Cişmigiu”, să sper că acel pat, acea cameră, acel univers cenuşiu nu sunt un sicriu, să cred că tu, cu lumina ta de neon, poţi dărâma dintr-o mişcare obiecte şi pereţi de carton; era dumincă spre luni, începeai să şopteşti rugăciuni, în noaptea banală deveneai spirituală, zeii perfizi şi absurzi erau încă flămânzi, nu puteam să cred în ei, fără temei, eram propriul meu zeu, şi al tău, când te priveai goală, în oglinda ovală, îţi ştergeam de pe obraz fardurile, praful şi ridurile, din suflet tristeţile şi mirările, cicatricile, capriciile şi întrebările; era luni spre marţi, noi eram aproape rataţi, presimţeai cele trei ceasuri rele şi-ncercai să te ascunzi de ele, cam abulic sau doar cinic, mic, îţi spuneam să-ţi iei un loz în plic, poate vei câştiga fericirea, poate chiar nemurirea; era marţi spre miercuri, tu desenai cercuri, ale urii şi iubirii, ale infernului şi negării, ale indiferenţei şi uitării, te aşezai apoi în centrul lor şi tăceai, te însingurai, te transformai într-o statuie rece şi maiestuoasă, încă erai aproape frumoasă, în jurul tău creşteau flori albe de crin şi frunze mari şi amare de pelin; „era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, deşi deveniseşi aproape idee, ne plimbam aerieni pe Căi Lactee, îmi cereai să te mai mint puţin, fiindcă îţi plăcea aerul meu cabotin, te rugam de o mie de ori să rămâi măcar până în zori…

 

dobrica marianaautor dobrica mariana

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Treceri (II)

Rolul

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Era un actoraş de duzină, ştia asta foarte bine, nu va fi niciodată un star, nu va lua un Oscar, nu-şi va cumpăra o insulă exotică sau doar o femeie frumoasă, nu va face gesturi excentrice sau caritabile…

Se împăcase cu rolurile mici, cu acele prezenţe necesare, dar comune în economia unui film sau a unei piese de teatru; şi în viaţa de zi cu zi, între două roluri, era un om “mic”, cu o casă obişnuită în suburbii, cu o maşină şi o nevastă  la fel de obişnuite.

Nu i s-a părut neobişnuit să i se propună un rol  într-o piesă a unui teatru experimental care apăruse de ceva timp în oraşul la fel de obişnuit ca şi viaţa lui.

Nu, nu era nimic neobişnuit în această propunere, dar piesa în care trebuia să joace era neobişnuită. Rolul său, acela de soţ înşelat, părea destul de simplu de interpretat la prima vedere, nu necesita cine ştie ce talent actoricesc şi nici nu atrăgea prea mult atenţia spectatorilor, rolurile principale erau ale soţiei şi amantului acesteia, povestea lor „interzisă” ar fi trebuit să dea savoare şi să stârnească interesul (şi aplauzele) publicului.

Doar că, după primul act, în care apăreau personajele, se conturau circumstanţele şi se creau premisele unui conflict, regizorul chiar experimenta. Fiecare actor, în rolul său, trebuia să dezvolte acţiunea, să-i dea o curgere, să ajungă la un punct culminant şi la un deznodământ. Astfel, piesa se năştea din jocul lor, semăna, într-o oarecare măsură, cu compunerile acelea cu început dat din şcoala primară, în scrierea cărora trebuia să apelezi la fantezie şi originalitate şi la care (recunoştea fără reţineri sau resentimente) nu excelase niciodată. Iar ei, actorii, trebuiau nu doar să joace un rol, ci să şi-l asume, fiecare din propria perspectivă asupra aceleiaşi situaţii iniţiale.

Era  destul de modernist totul, avusese intenţia să renunţe la a mai fi „Soţul” (personajele aveau nume generice, ca în teatrul expresionist – „Amantul”, „Soţia”, „Vânzătorul de ziare”, „O prietenă”, „A doua prietenă”, „Omul cu două feţe”), dar după câteva reprezentaţii înţelese că acesta era rolul vieţii lui, că ar putea să fie mai mult decât un actoraş de mâna a doua, a treia, a noua…

Dacă la început se mulţumise să fie un soţ înşelat oarecare (ca atâţia alţii, de altfel), reacţionând fără prea multă iniţiativă la situaţiile create de „Soţie” şi „Amant”,  realizând astfel un personaj fad, fără strălucire, cu timpul  şi-a dat seama că această libertate nesperată  a personajelor faţă de dramaturg îi permite practic orice. Sau aproape orice…

A devenit, pe rând, soţul trist, lamentându-se sfâşietor, la modul romantic aproape, soţul indiferent, care îşi mai observa uneori soţia printre tigăi, cearşafuri sau ghivece de flori, soţul-prieten, care purta nesfârşite discuţii cu ea, încercând să înţeleagă cine era de vină pentru toate acestea (chiar şi-o asuma uneori), soţul gelos, suspectându-i fiecare privire, surâs, pas, fiecare cuvânt sau gând, soţul violent, care, prin loviturile sale, încerca să-şi ascundă sau să-şi vindece nesiguranţa de sine şi frustrările, soţul posesiv-abuziv, care controla,  de zece ori pe zi, minutele timpului ei, culoarea ochilor sau a părului, urma lăsată de talpa ei delicată pe nisip sau în baie, mirosurile ei de femeie încă tânără, care îi număra până şi lacrimile şi visele erotice sau exotice, soţul prea orgolios, incapabil să recunoască dezastrul căsniciei sale…

Pentru  a-şi intra cât mai bine în rol a început să aducă de acasă diverse obiecte: o pernă, o ceaşcă de cafea, o carte – un roman de dragoste uşor, din acela de citit în tren sau metrou, halatul de baie şi papucii chiar, nişte reviste de modă de-ale soţiei sale (ale adevăratei sale soţii), una din cămăşile ei de noapte, nişte flori, nişte fotografii, încercând să completeze şi să personalizeze astfel decorul destul de auster al piesei.

Poate din această cauză, lucrurile  şi planurile au început să se încurce. „Soţia” începu să semene din ce în ce mai mult cu cea de acasă, îi găsea şi recunoştea cu uimire aluniţa de pe obrazul stâng, o cicatrice în formă de floare pe braţul drept, mâinile cu degete lungi, ca de pianistă, aerul absent, parcă somnambul, cu care îşi bea cafeaua dimineaţa, cu gândurile dormitând încă, zâmbetele circumstanţiale sau încurcate, săruturile devenite convenţionale… Îl descoperi şi pe „Amant” într-un vag prieten, iar pe „Vânzătorul de ziare” (ziare în ale căror pagini descoperea crime, decese, cataclisme, chiar poveşti cu extratereştri) îl întâlnea deseori la semaforul din colţul Străzii 5, în apropierea locuinţei sale. Doar pe „Omul cu două feţe” îl vedea mai rar, dar nu se dădea în vânt după compania acestuia, tot timpul i se păruse un intrus, atât în universul lui domestic, cât şi în cel al piesei.

Când şi-a propus să devină soţul răzbunător, soţul criminal? Probabil când „Soţia” (soţia) şi „Amantul” (amantul) au devenit trufaşi, îndrăzneţi, nepăsători, eliberaţi de convenţii, strălucitori, atât de strălucitori încât îl orbeau, atât de frumoşi şi stranii în impudoarea lor încât el a ajuns  să fie conştient şi apăsat de mica lui existenţă incoloră şi inodoră, cu atât de multe motive şi justificări  şi atât de puţine sensuri….

Dar nu era numai asta, ci şi un articol din paginile unui ziar în care se prezentau detaliile unei crime, articol însoţit de fotografii în care două trupuri goale într-un pat alb pătat de sânge încremeniseră într-o îmbrăţişare chinuită; mai erau şi cuvintele insinuante şi neliniştitoare ale „Omului cu două feţe”  (mereu se întreba ce vrea să spună cu adevărat), mai erau şi privirile complice sau batjocoritoare, sau compătimitoare ale „Unei prietene”  (a lui?, a ei?), ale altei prietene  (reale sau de pe scenă)…

Şi pistolul mic, lucios, negru – parcă o jucărie-, găsit într-o zi printre cutele cearşafului sau ale subconştientului său…

Nu  a mai ştiut să-şi gestioneze rolul, totul a căpătat  un aer de dramoletă ieftină şi senzaţională în absurdul ei: zgomotul asurzitor al armei, al cărui ecou a făcut ţăndări pereţii, vazele de flori, ceaşca de cafea şi toate gândurile sale; lacrima lui (pentru ei?, pentru el însuşi?) rămasă suspendată în aerul care părea a se rupe în fâşii lungi şi înguste ca nişte bandaje; sânge pe pat, pe podea, pe mâini, pe ibric, pe retină, pe suflet, pe vis, pe durere; ochiul ei, devenit o bilă de sticlă albastră, rostogolindu-se uşor pe podea şi lovindu-se de pantoful lui negru, mâna amantului încremenită pe sânul ei alb; nişte săruturi încă palpitânde risipite pe trupurile acum inutile, pe perne sau prin aerul sfâşiat…

Ultimul act?!…

O cameră ca un cub  (îi măsurase cu paşii toate laturile), cu pereţi albi pe care uneori urcau limacşi vâscoşi, o masă, un pat, o lumina albă, o fereastră mică, prin dreptul căreia mai treceau, din când în când, câte un om, câte un pom, câte un nor, a venit chiar şi un fluture… Mai venea şi „Doctorul” (când apăruse el în piesa asta, nu îl găsise în lista de personaje?), cu care vorbea despre el, despre rol, despre zile şi ceasul oprit, despre soare şi mare, despre nişte poveşti din copilărie, cam încâlcite…

Aştepta să se termine spectacolul, să primească aplauzele, să meargă acasă, pe Strada 5, să cumpere un buchet de lalele pentru soţia lui (îşi aminti că îi plăceau), ea să îl sărute vag plictisit când îl întâmpină la uşă, să privească noul serial sau să iasă la un restaurant chinezesc din zonă….Îl obosise rolul, ar trebui să îi spună regizorului că renunţă, el era doar un actor de duzină, cu o viaţă banală, cu o casă banală, cu o soţie banală…

 

autorul dobrica mariana

Tagged with:

Comentarii închise la Rolul

Noapte la Praga

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

Pe Podul Carol se plimbau statui…

Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles.
Dacă impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depăşiră spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe străduţele pitoreşti ale vechiului centru.
Păşeau, cu tălpi de piatră, dintr-o lume trecută, eroică, dar sumbră, într-una nouă, strălucitoare şi veselă în sărbătoarea ei. Şi efemeră, atât de efemeră…
Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcă pătrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, făcându-le să tresară de emoţia vieţii.
Prin ferestrele clădirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzătorilor stradali se răspândea în aer miros de turtă dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zări pe cerşetoarea blondă, cu figură tristă, care stătea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru că oamenii credeau că el, sfântul, le poartă noroc). Ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebădă de gheaţă ale cărei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Făcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe străduţa pe care acum năvăleau, în iureş, întunecaţi războinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agăţate pe albii pereţi ai muzeelor.
Pe o altă străduţă, lângă un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet.
Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintr-o tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii.
Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă.
Însă, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, sfinţii de piatră vedeau cu claritate ceva surprinzător: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmură, piatră, alabastru sau ceară în care oamenii le sculptau, altele deveniseră atât de mari încât trupul în care  se înălţau nu le mai încăpea.
Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale căror trăsături spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuită, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amăgitoare precum cântecul lor.
În trupuri de bărbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţă, în atitudini de învingători, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor.
Câte din aceste statui pe care oamenii le ridicau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţă, pe un pod, pe un munte?!
Greu de găsit răspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatră, care în dimineaţa lăptoasă se întorceau pe străduţele pustii în lumea lor eternă dintr-o lume în care nu se mai năşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici măcar îngeri.

Pe Podul Carol adormeau statui…

 

 

 

 

autor dobrica mariana

Tagged with:

Comentarii închise la Noapte la Praga

Treceri

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

Mai treceam uneori prin viaţa ta, prin bucătăria ta, la o cafea, pe balconul tău, printre flori sau rochii, bluziţe, fustiţe, ciorapi, desuuri puse la uscat, prin baia ta cu scoici adunate de pe nişte plaje exotice şi lumânari parfumate, prin patul tău mătăsos, adormitor, chemător, prin trupul tău întrebător, prin părul tău ciufulit, răvăşit, prin gândurile tale indecente sau cuminţi, prin nopţile tale fierbinţi, prin dimineţile tale grăbite, prin după-amiezele tale opace sau plictisite, prin tot ce erai şi nu erai, prin ce-mi dădeai sau ai fi putut să-mi dai, apoi plecam în viaţa mea, cu şedinţe, targete, şefi, kilometri, beţii cu băieţii, târfe, cravate, poveşti complicate, pe mine mă atrăgeau chemările, provocările, ţie îţi plăceau aşteptările, te cuibăreai în ele ca o pisică răsfăţată, care voia să fie alintată, deveneai uneori jucăuşă, alergai, până ameţeai, după gheme colorate de gânduri şi vise, de speranţe ucise, încâlceai firele întrebărilor şi ale mirărilor, încât nici tu nu te mai înţelegeai, nu te mai ştiai, şi mai alergai după nişte fluturi galbeni, pâlpâitori şi parfumaţi, care îţi invadau câteodată odaia, îmi spuneai că vin dintr-un roman al unui sud-american, care scria despre iubiri ca nişte boli sau ratate şi despre nişte veacuri de singurătate, după un timp te-am pierdut, pur şi simplu ai dispărut, cu fluturii tăi galbeni cu tot, poate te plictisiseşi să aştepţi trecerea mea printre pereţi, printre tablouri şi flori, printre vise şi zori, te-am tot căutat, prin toamnele veştede care curgeau pe alei, prin zilele limpezi cu funigei, prin orele ştiute doar de noi, printre paşii risipiţi în noroi, îţi ghiceam câteodată zâmbetul pe chipul unei alte femei şi parfumul greu al fluturilor galbeni impregnat în pielea ei, mă întrebam ca în romanţe ce căutaseşi tu în viaţa mea, sau eu în a ta, cine cui îi tulburase liniştea, monotonia, indiferenţa, până la urmă ţi-am acceptat absenţa, nu te mai găseam nici în amintirile mele, nu mai voiai să fii nicăieri, nici măcar în ziua de ieri, de alaltăieri, de acum două veri, de acum prea mult timp, un timp sărăcit de poveşti, buimăcit de crize economice sau morale, războaie personale sau mondiale, femei cu coase şi angoase…, deci nu mă mai aşteptam să te întâlnesc în noaptea aceea, când pe cer se desena Casiopeea, pe autostrada pustie, la ora târzie a întunecatelor şoapte şi a tainelor coapte, de parbriz s-a izbit sonor un fluture galben pâlpâilor, al cărui parfum ameţitor mi-a răscolit amintirile şi trăirile aproape epuizate sau adormite, iar tu veneai spre mine uşor, înşelător, într-un nor de fluturi ai lui Marquez, într-o rochie ecosez, noaptea vineţie se risipea în melancolie, iar luna cheală devenea ovală, tu alergai, făceai piruete, înaintai, dar nu ajungeai, eu avansam, dar nu te prindeam, poate doar te visam, poate doar speram…

 

autor dobrica mariana

Tagged with:

Comentarii închise la Treceri

Femeia abisală

Posted in Proză scurtă by Hopernicus on 13/08/2011

Fata Morgana, artist Mihai Catruna

 

Cu câteva zile în urmă am cumpărat o carte de la anticariat. Pe foarte multe procurate în acest fel am găsit scrise numele foştilor proprietari, eventual data şi locul de unde le-au cumpărat, pe una chiar autograful unui scriitor contemporan. Dar niciodată dedicaţia pe care am găsit-o pe aceasta: „Cu ură”. Probabil cineva a făcut-o cadou cuiva. Dar dedicaţia? Nu dulcegării de genul „Cu dragoste”, „Cu drag” sau floricele, inimioare, pătrăţele, cerculeţe etc. Ci „CU URĂ!” Cum poţi face un cadou cu ură? Cum poţi transforma o carte, indiferent de conţinutul ei, în mesagerul unui astfel de sentiment? Cum ar trebui să reacţioneze cel care primeşte darul?

 

Această întâmplare mi-a amintit de alta, la fel de neaşteptată. Acum câţiva ani mergeam deseori în vizită la o amică. Fuseserăm colege de facultate, apoi, la un moment dat, am început să ne vedem din nou. Admiram întotdeauna acasă la ea un superb trandafir japonez,  care ocupa cam un sfert din sufragerie, cu coroana tăiată atent de un specialist, fără îndoială, în formă de umbrelă deschisă.. Când ştiam că înfloreşte, mergeam chiar mai des ca de obicei pe la ea, pentru că îmi plăceau la nebunie florile lui galben-portocalii, delicate şi atât de efemere. Erau o neaşteptată minune, o adevărată bucurie a ochiului, în spaţiul acela prea încărcat cu mobilă, cu milieuri de macrame, cu pernuţe cusute pe etamină cu motive naţionale, cu balerine şi ciobănaşi de porţelan, cu jucării de pluş şi oribile rame albastre de fotografii, cu delfini şi cu sclipici, suveniruri din luna de miere da la mare…

La un moment dat, trandafirul a dispărut. Spaţiul părea gol fără el şi făcea şi mai prezente acele obiecte de prost gust care sufocau încăperea…

Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu el, în speranţa că îl mutase pe balcon.

„L-am rupt”, mi-a răspuns cu nonşalanţă, ca şi cum mi-ar fi spus că a uitat să cumpere lapte sau altceva.

Întrebarea firească a fost:”De ce?”

Un răspuns la fel de neverosimil, ca şi gestul ei: „M-am certat cu bărbatul meu. S-a îmbătat din nou şi ştii cum face când bea!”

„L-a rupt el?”, am întrebat la fel de uimită de nefirescul situaţiei. Cum să distrugi o floare cu care te mândeai, când erai atât de înnebunită după flori, încât le vorbeai, le puneai muzică, le observai fiecare frunză  nouă sau fiecare petală care cădea…

„Nu, eu!”

„De ce?”. Tot nu puteam să înţeleg ce avea de-a face beţia soţului cu ruperea florii ei favorite.

„M-am enervat. Simţeam nevoia să stric ceva, să sparg ceva…”

„Ok”

Încăperea devenise dintr-o dată hidoasă. Îmi priveam amica şi mă întrebam ce se întâmplă cu ea; era o persoană atât de calmă, banală chiar în tot ce făcea şi gândea. Îi priveam mâinile mici, cuminţi, cu unghiile tăiate scurt, şi încercam să mi le imaginez rupând, strivind, aruncând frunze… Nu reuşeam.

„Şi el ce a zis?”, am întrebat prostită, cu senzaţia că sunt într-o altă realitate, unde ea devenise cu totul alta. Mă aşteptam la o replică de film prost, de telenovela sau ceva de genul ăsta. A reuşit să mă surprindă din nou.

„Mi-a spus, după ce ne-am calmat, că sunt o femeie abisală. Tu ştii ce a vrut să zică? Eu nu am înţeles…” Replica mi se părea la fel de suprarealistă ca tot ce îmi povestise până atunci. Eram pe cale de a izbucni într-un râs necontrolat, pentru că  ceea ce îmi spunea  contrazicea total  imaginea pe care eu o aveam despre ea.

„Nu … Nu ştiu ce a vrut să zică”.

Apoi mi-am dat seama.

„Ştii că citea data trecută când am fost la voi Marin Preda. „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am vorbit despre ea. Iubirile lui Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda… Matilda era femeia abisală. Nu mai ştiu care critic a spus asta…”

„Nu am citit-o. Dar ce a vrut să spună?”

Ştiam că nu îmi înţelege pasiunea pentru cărţi, faptul că îmi cheltuiam o gramadă de bani pe ele; nici eu nu înţelegeam de ce, atunci când îşi cumpăra o carte, despre care auzise că e bună, o punea alături de celelalte în bibliotecă şi o uita acolo.

„Nu ştiu. Ea avea reacţii din astea mai necontrolate câteodată. Adică nu se încadrau în ordinea firească, ieşeau din tipar. .. Făcea câte o chestie imprevizibilă, care surprindea…”

„Adică eu îl surprind?

„Poate că da…”

O priveam buimacă şi tot nu găseam asemănarea între platitudinea ei,  amorţeala ei intelectuală şi profunzimea, complexitatea sufletească a personajului lui Preda.

„Şi cum era Matilda?”

„Citeşte cartea!?”, i-am spun exasperată de ignoranţa ei.

„Mă compară cu un personaj de roman!”.

Bănuiam, în tonul ei oarecum satisfăcut, mândria unei asemenea asocieri.

 

După câteva zile am vorbit cu o prietenă   care o cunoştea despre ea.

„Ha, ha, ha… Abisală, pe dracu! E doar proastă…”

„Eşti prea dură cred.”

„Nu, sunt realistă, o cunosc mai bine decât tine oricum.”

 

Au trecut câţiva ani. Am pierdut legătura.

 

Epilog

 

Eram în gară. La un moment dat m-am auzit strigată.

Era amica mea. Mergeam cu acelaşi tren. Eram necăjită şi nu aveam niciun chef de ea, voiam să fiu singură, să-mi pun ordine în gânduri… Totuşi am stat împreună.

„Ce ai mai făcut?”

„Ştii că m-am despărţit?”

„Nu, nu ştiam. Îmi pare rău, dar dacă nu mergea…”

„A, ne-am despărţit civilizat, oricum. După divorţ m-a dus la restaurant. Mi-a făcut şi un cadou. O tigaie de teflon, ştii că eu gătesc bine. Şi întotdeauna a apreciat asta la mine.”

„Am citit că în Franţa au loc petreceri de divorţ.  Sunteţi în trend. Şi e bine că nu v-aţi despărţit urât până la urmă, cum se întâmplă de obicei…”

Schiţează un zâmbet subţire şi vag superior…

„Ştii unde mă duc acum?”

„La Bucureşti, mi-ai spus…”

„Mă duc să mă întâlnesc cu el. Şi-a schimbat serviciul, acum lucrează la Bucureşti, câştigă bine…

„Păi nu v-aţi despărţit?!”

„Ba da!. Dar am făcut rost de bilete din alea de concediu prin sindicat şi nu am cu cine să merg.”

„Unde?”

„La Călimăneşti. Erau şi la mare, dar îmi place mai mult la munte…”

Încerc să-mi imaginez situaţia: ea şi fostul soţ, în concediu la Călimăneşti, în staţiunea aia adormită şi degradată… Pentru a retrezi un sentiment frumos? Nu… Pentru că nu avea cu cine să-şi petrecă două săptămâni de concediu.

Am acelaşi sentiment de  stupoare pe care l-am avut când a rupt trandafirul.

 

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Comentarii închise la Femeia abisală

Persona non grata

Posted in Proză by Hopernicus on 29/07/2011

 

 

Ce se întâmplă când nu mai ştii cine eşti cu adevărat?

Când nu mai poţi să gestionezi legăturile tale cu lumea, când oamenii atât de cunoscuţi îţi par străini…

Nu mă sperie singurătatea…  În viaţa mea mereu agitată am simţit uneori nevoia unor popasuri, unor izolări, a unor analize lucide, nepărtinitoare, pe care, implicat fiind în evenimente, le neglijezi sau le laşi deoparte, undeva, pentru a te gândi la ele mai târziu…

O, nu judec oamenii, mă judec pe mine şi realizez cu surprindere că greşesc fundamental în relaţiile mele cu ceilalţi. Poate sunt intolerantă? Intransigentă? Poate vreau prea mult de la ei… Sau de la mine… Poate aceştia vor mai mult… M-a fascinat întotdeauna psihologia (iar dintre arte – pictura), dar niciodată nu am avut timp să aprofundez cu adevărat această disciplină. Şi, deşi am cunoştinţe peste medie în domeniu, tot nu reuşesc să descifrez mecanismele gândirii celorlalţi, aşteptările lor.

Şi îmi dau seama că această înclinaţie a mea spre introspecţie poate fi periculoasă… Poate şi egoistă, pentru că inevitabil mă situez pe mine în centrul acestei lumi mici în care exist şi analizez totul în funcţie de propriile mele trăiri, principii, experienţe. Şi poate acestea sunt greşite…

În fond asta e o maturizare, pe care nu o vreau, am tot încercat să păstrez inocenţa, ingenuitatea, lumina vârstelor anterioare, însă toate s-au destrămat încet-încet, pe nesimţite, iar în locul lor am pus realismul, pragmatismul, mi-am dezvoltat capacitatea de adaptare la diferite medii  şi, mult mai grav, laşitatea.

Nu mă mai plac, urăsc ce devin, dar nici nu am curajul să iau nişte măsuri drastice, care m-ar împăca poate cu mine, dar i-ar deranja sau i-ar răni pe ceilalţi, şi asta din comoditate – pentru că i-am lăsat să îşi creeze o anumită imagine despre mine – bună, rea, ce mai contează – şi mă învârt în cercul ăsta familiar, mă bălăcesc în el cu o plăcere perversă parcă…

Acum ceva timp cineva m-a întrebat ce înseamnă pentru mine „bine” şi „rău”… Poate că, fiind crescută la ţară, de nişte părinţi intelectuali, am o doză de rigiditate în privinţa acestor noţiuni fundamentale, iar kalokagahtia atât de dragă vechilor greci, acea uniune dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic, pare cam perimată astăzi.

Am ales ca formă de manifestare a laşităţii mele tăcerea (sau poate din dorinţa de a mai păstra o urmă de verticalitate, de a-mi salva cumva demnitatea, cel puţin în ochii mei)… Şi bineînţeles că şi în această privinţă am greşit. Pentru că faptul de a nu-mi da cu părerea a fost asociat de multe ori cu snobismul, cu superioritatea sau, mai grav, cu opusul său, prostia… Dar, de cele mai multe ori, cu acceptarea părerilor sau a atitudinilor celorlalţi. Iar când, în rarele mele accese de revoltă, spun ce gândesc cu adevărat, devin persona non grata

 

***

Chiar asta mi se întâmpla ieri la ora 15.48. Urma să devin persona non grata (şi chiar am devenit, însă nu din vina mea). Stăteam la un colţ de stradă, în plin soare, aşteptându-mi o prietenă (care, ca de obicei, întâzia), alambicând tot felul de idei (cele înşirate mai sus), în dorinţa disperată de a-mi ţine nervii sub control. Totuşi, 50 de minute erau prea mult  (mai trecuseră 2, de când mă uitasem ultima oară la ceas), chiar şi pentru cineva înţelegător. Ar trebui să aibă o scuză reală sau o minciună plauzibilă pentru asta, pentru că, spre deosebire de celelalte dăţi, chiar mă enervasem. Încercam să îi găsesc scuze, poate a intervenit ceva, dar ar fi putut să sune. Aş fi putut să sun şi eu, dar îmi era teamă că îmi ghiceşte iritarea din tonul care nu ar fi putut să sune blând sau detaşat întrebând-o cât mai are de gând să întârzie… Nu suportam să stau prea mult în soare, aveam probleme reale cu asta, cărora le-am dat cu adevărat importanţă doar după ce am ajuns la spital… Stăteam la colţul acela de stradă şi îmi plângeam de milă pur şi simplu, acuzând-o pe prietena mea, desigur în gând (pentru că în realitate nu aş fi făcut-o), de rea-voinţă. Cel mai simplu ar fi fost să plec, să o las baltă, poate aşa ar fi înţeles că nu sunt Bubico… Clar am luat-o razna de căldură… Hainele de pe mine erau umede de transpiraţie, mă simţeam prăfuită, tălpile mi se lipiseră parcă de sandale şi încercam să-mi evoc în simţuri imaginea valurilor, mirosul sărat al mării, adierea brizei… Nu mergea, soarele mă orbea de-a dreptul, nu vedeam decât strălucirea maşinilor pe asfaltul încins, nu puteam să fac exerciţii de imaginaţie când în jurul meu totul parcă se dematerializa… Când a venit, în sfârşit, pe la 16.10, eram deja prea obosită ca să mai protestez sau să îi cer nişte explicaţii, pe care, de altfel, nici nu s-a deranjat să mi le dea…

O priveam învârtindu-se în jurul meu, minionă, drăguţă, proaspătă, curată, delicată, dichisită, parfumată şi mă simţeam lipicioasă, murdară, greoaie  prin comparaţie.

Ştiu că am fost răutăcioasă, pentru că  aştepta să fie admirată, să îi spun măcar câteva cuvinte despre felul în care arată, era evident că se simţea bine în pielea ei, dar eu nu mă gândeam decât la un scaun pe care aş putea sta şi la o sticlă de apă plată. Voia să mergem la o terasă cochetă, poate puţin cam pretenţioasă pentru gusturile mele, dar mi se părea prea departe, nu mă simţeam în stare să mă târăsc până acolo, iar foarte aproape de locul unde ne întâlniserăm era cea la care mergeam de obicei, micuţă, plină de plante, ascunsă pe nişte străduţe, discretă… Chiar atunci a început să îmi sune telefonul. Intervenise ceva, trebuia să ajung urgent într-un anumit loc, nu puteam amâna… A înţeles că nu mai puteam rămâne.. Tot încercam să mă scuz, asistase de fapt la convorbire. Chiar nu aveam chef să plec, trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, aerul ardea de-a dreptul. „Da, înţeleg, înţeleg”, dar nu înţelegea, îi dispăruse toată strălucirea, trăsăturile i se crispaseră, „De ce tocmai acum?”, ochii parcă deveniseră mai mari în spatele lentilelor şi se umeziseră a plâns. Mă simţeam vinovată, atitudinea ei îmi inducea de fapt acest sentiment de culpabilitate; „Nu mai îmi place nimic aici. De când m-am întors am o depresie” (fusese vreo 10 zile la nişte rude în Germania). Nu bănuiam asta, pentru că până atunci ciripise ca o vrăbiuţă. „Şi tu trebuie să pleci”. I-am spus că ne puteam întâlni oricând, chiar în acea zi, peste câteva ore, sau în zilele următoare… Am urcat în final într-un taxi, mi-am rezolvat problemele, am sunat-o apoi, dar nu mi-a răspuns… Devenisem persona non grata.

 

Totuşi, unde greşisem în toată povestea asta?

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Tagged with:

Comentarii închise la Persona non grata

Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei

Posted in Club de lectură by Hopernicus on 23/07/2011

 

Sunt cărţi pe care le citeşti de nu ştiu câte ori cu aceeaşi plăcere. Asta mi se întâmplă cu Eco, al cărui limbaj continuă să mă fascineze.

Dar cu  cartea asta a lui Kundera e altceva. Am citit-o acum 4-5 ani, tot dau de ea prin bibliotecă, dar nu vreau să o recitesc. De ce? Mi-e teamă că nu o să îmi mai placă…

Am tot citit Kundera. Are cărţi mai bune sau mai slabe. Desigur ca aceste catalogări sunt pur subiective. Probabil una dintre capodopere e „Nemurirea”. Şi „Iubirile caraghioase” (proză scurtă) încântă. Romanul de debut, „Gluma”, cu o construcţie riguroasă, rămâne totuşi un roman de debut. Şi „Viaţa e în altă parte” merită apreciere. „Lentoarea” pare mai slabă decât celelalte. Asta  din ce s-a publicat la noi. Mai sunt nişte romane scrise în franceză, netraduse la noi, pe care aş vrea să le citesc. Dar, privind în ansamblu, opera sa este aceea a unui mare scriitor contemporan, MARE de-a dreptul.

 

Despre „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, probabil cea mai citită cartea a sa la noi, Kundera spune că este cea mai proastă.

Tot ca un element de curiozitate literară: scrisă în original în limba cehă, cartea a  fost publicată la Praga abia în 2006, la peste 20 de ani după ce apăruse în Franţa (unde scriitorul s-a stabilit din 1975).

 

„Insuportabila uşurătate a fiinţei”? Ce titlul e ăsta? Pentru lămurire, recurg la citate:

„Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe marii filozofi: a gândi că, într-o bună zi, toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit uluitor?

Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic.”

„Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit, înseamnă că suntem răstigniţi (ţintuiţi) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta e motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schwerste Gewicht).

Dacă eterna revenire e povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.

Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea  frumoasă?”

Regăsim, pe tot parcursul cărţii, trimiteri la diverşi filozofi şi la teoriile lor, dar autorul reuşeşte să încropească, pornind de la aceştia, o filozofie sui-generis (fără a-şi face din asta un scop).

Este doar unul din elementele prin care cartea atrage.

Altul: perspectiva asupra lagărului comunist, cu Primăvara de la Praga şi invazia Cehoslovaciei în 1968 de către ruşi. Regăsim aici ideea Istoriei care marchează tragic destinul individului (în acest sens, personajul principal, Tomas, are ceva din Petrini al lui Marin Preda).

Dar subiectul cărţii (proiectat pe acest fundal) se construieşte pe ideea cuplului. Dialectica acestuia, dinamica lui sunt surprinse magistral de scriitor.

De fapt, avem de-a face cu două cupluri: Tomas-Tereza, Franz-Sabina. Dincolo de împlinirea prin iubire a primului  (după mult timp) şi de eşecul celuilalt, interesantă este viziunea scriitorului asupra relaţiei de cuplu, în care unul este vânătorul, celălalt vânatul, unul deţine puterea erotică, iar celălalt este deţinut. De menţionat că există scene erotice, dar autorul reuşeşte cumva să nu cadă în vulgar.

Câteva cuvinte despre personaje: Tomas – un Don Juan, care cultivă „prieteniile erotice”, Tereza – „vrăbiuţa” ajunsă la ţărmul lui „ca un copil într-un coşuleţ de nuiele”, Sabina – fosta amantă permanentă a lui Tomas, femeia agresivă şi provocatoare, parcă un alter ego al acestuia în ipostază feminină,, Franz – „amantul-pui”, bărbatul bebeluş.

O carte care merită citită!

 

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Tagged with: