Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Femeia abisală

Posted in Proză scurtă by Hopernicus on 13/08/2011

Fata Morgana, artist Mihai Catruna

 

Cu câteva zile în urmă am cumpărat o carte de la anticariat. Pe foarte multe procurate în acest fel am găsit scrise numele foştilor proprietari, eventual data şi locul de unde le-au cumpărat, pe una chiar autograful unui scriitor contemporan. Dar niciodată dedicaţia pe care am găsit-o pe aceasta: „Cu ură”. Probabil cineva a făcut-o cadou cuiva. Dar dedicaţia? Nu dulcegării de genul „Cu dragoste”, „Cu drag” sau floricele, inimioare, pătrăţele, cerculeţe etc. Ci „CU URĂ!” Cum poţi face un cadou cu ură? Cum poţi transforma o carte, indiferent de conţinutul ei, în mesagerul unui astfel de sentiment? Cum ar trebui să reacţioneze cel care primeşte darul?

 

Această întâmplare mi-a amintit de alta, la fel de neaşteptată. Acum câţiva ani mergeam deseori în vizită la o amică. Fuseserăm colege de facultate, apoi, la un moment dat, am început să ne vedem din nou. Admiram întotdeauna acasă la ea un superb trandafir japonez,  care ocupa cam un sfert din sufragerie, cu coroana tăiată atent de un specialist, fără îndoială, în formă de umbrelă deschisă.. Când ştiam că înfloreşte, mergeam chiar mai des ca de obicei pe la ea, pentru că îmi plăceau la nebunie florile lui galben-portocalii, delicate şi atât de efemere. Erau o neaşteptată minune, o adevărată bucurie a ochiului, în spaţiul acela prea încărcat cu mobilă, cu milieuri de macrame, cu pernuţe cusute pe etamină cu motive naţionale, cu balerine şi ciobănaşi de porţelan, cu jucării de pluş şi oribile rame albastre de fotografii, cu delfini şi cu sclipici, suveniruri din luna de miere da la mare…

La un moment dat, trandafirul a dispărut. Spaţiul părea gol fără el şi făcea şi mai prezente acele obiecte de prost gust care sufocau încăperea…

Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu el, în speranţa că îl mutase pe balcon.

„L-am rupt”, mi-a răspuns cu nonşalanţă, ca şi cum mi-ar fi spus că a uitat să cumpere lapte sau altceva.

Întrebarea firească a fost:”De ce?”

Un răspuns la fel de neverosimil, ca şi gestul ei: „M-am certat cu bărbatul meu. S-a îmbătat din nou şi ştii cum face când bea!”

„L-a rupt el?”, am întrebat la fel de uimită de nefirescul situaţiei. Cum să distrugi o floare cu care te mândeai, când erai atât de înnebunită după flori, încât le vorbeai, le puneai muzică, le observai fiecare frunză  nouă sau fiecare petală care cădea…

„Nu, eu!”

„De ce?”. Tot nu puteam să înţeleg ce avea de-a face beţia soţului cu ruperea florii ei favorite.

„M-am enervat. Simţeam nevoia să stric ceva, să sparg ceva…”

„Ok”

Încăperea devenise dintr-o dată hidoasă. Îmi priveam amica şi mă întrebam ce se întâmplă cu ea; era o persoană atât de calmă, banală chiar în tot ce făcea şi gândea. Îi priveam mâinile mici, cuminţi, cu unghiile tăiate scurt, şi încercam să mi le imaginez rupând, strivind, aruncând frunze… Nu reuşeam.

„Şi el ce a zis?”, am întrebat prostită, cu senzaţia că sunt într-o altă realitate, unde ea devenise cu totul alta. Mă aşteptam la o replică de film prost, de telenovela sau ceva de genul ăsta. A reuşit să mă surprindă din nou.

„Mi-a spus, după ce ne-am calmat, că sunt o femeie abisală. Tu ştii ce a vrut să zică? Eu nu am înţeles…” Replica mi se părea la fel de suprarealistă ca tot ce îmi povestise până atunci. Eram pe cale de a izbucni într-un râs necontrolat, pentru că  ceea ce îmi spunea  contrazicea total  imaginea pe care eu o aveam despre ea.

„Nu … Nu ştiu ce a vrut să zică”.

Apoi mi-am dat seama.

„Ştii că citea data trecută când am fost la voi Marin Preda. „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am vorbit despre ea. Iubirile lui Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda… Matilda era femeia abisală. Nu mai ştiu care critic a spus asta…”

„Nu am citit-o. Dar ce a vrut să spună?”

Ştiam că nu îmi înţelege pasiunea pentru cărţi, faptul că îmi cheltuiam o gramadă de bani pe ele; nici eu nu înţelegeam de ce, atunci când îşi cumpăra o carte, despre care auzise că e bună, o punea alături de celelalte în bibliotecă şi o uita acolo.

„Nu ştiu. Ea avea reacţii din astea mai necontrolate câteodată. Adică nu se încadrau în ordinea firească, ieşeau din tipar. .. Făcea câte o chestie imprevizibilă, care surprindea…”

„Adică eu îl surprind?

„Poate că da…”

O priveam buimacă şi tot nu găseam asemănarea între platitudinea ei,  amorţeala ei intelectuală şi profunzimea, complexitatea sufletească a personajului lui Preda.

„Şi cum era Matilda?”

„Citeşte cartea!?”, i-am spun exasperată de ignoranţa ei.

„Mă compară cu un personaj de roman!”.

Bănuiam, în tonul ei oarecum satisfăcut, mândria unei asemenea asocieri.

 

După câteva zile am vorbit cu o prietenă   care o cunoştea despre ea.

„Ha, ha, ha… Abisală, pe dracu! E doar proastă…”

„Eşti prea dură cred.”

„Nu, sunt realistă, o cunosc mai bine decât tine oricum.”

 

Au trecut câţiva ani. Am pierdut legătura.

 

Epilog

 

Eram în gară. La un moment dat m-am auzit strigată.

Era amica mea. Mergeam cu acelaşi tren. Eram necăjită şi nu aveam niciun chef de ea, voiam să fiu singură, să-mi pun ordine în gânduri… Totuşi am stat împreună.

„Ce ai mai făcut?”

„Ştii că m-am despărţit?”

„Nu, nu ştiam. Îmi pare rău, dar dacă nu mergea…”

„A, ne-am despărţit civilizat, oricum. După divorţ m-a dus la restaurant. Mi-a făcut şi un cadou. O tigaie de teflon, ştii că eu gătesc bine. Şi întotdeauna a apreciat asta la mine.”

„Am citit că în Franţa au loc petreceri de divorţ.  Sunteţi în trend. Şi e bine că nu v-aţi despărţit urât până la urmă, cum se întâmplă de obicei…”

Schiţează un zâmbet subţire şi vag superior…

„Ştii unde mă duc acum?”

„La Bucureşti, mi-ai spus…”

„Mă duc să mă întâlnesc cu el. Şi-a schimbat serviciul, acum lucrează la Bucureşti, câştigă bine…

„Păi nu v-aţi despărţit?!”

„Ba da!. Dar am făcut rost de bilete din alea de concediu prin sindicat şi nu am cu cine să merg.”

„Unde?”

„La Călimăneşti. Erau şi la mare, dar îmi place mai mult la munte…”

Încerc să-mi imaginez situaţia: ea şi fostul soţ, în concediu la Călimăneşti, în staţiunea aia adormită şi degradată… Pentru a retrezi un sentiment frumos? Nu… Pentru că nu avea cu cine să-şi petrecă două săptămâni de concediu.

Am acelaşi sentiment de  stupoare pe care l-am avut când a rupt trandafirul.

 

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Anunțuri

Comentarii închise la Femeia abisală

%d blogeri au apreciat asta: