Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dragostea din Strada Privighetorilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

– Ştiu când s-a întâmplat, Pică. Murise tata. Aveam 31 de ani. Suferinţele nu ţin de vârstă, nici de anotimp, doar de sufletul care suferă. Tata fusese un om puternic. Gospodar. Ei sunt oameni tari, nu ca noi. De-aia îi ştiau angajaţii de frică! Îl respectau atât de mult, că respectul devenea frică. Tu ai mai auzit, mă, Pică, una ca asta, să-ţi fie frică din respect? Ei, aşa era cu tata! Mi-aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte, întâmplarea aia cu dihorul. Ţi-am mai spus? îl întrebă el pe Pică. Pică dete din cap că nu, şi sorbi din paharul de vodcă amestecat cu suc, de parcă ar fi descoperit în alcool genomul strămoşilor săi.

Băi, Pică, fratele meu, începu Victor vioi, aprinzându-şi ţigara şi aruncând bricheta pe masă, nu cre`că aveam mai mult de 7-8 ani, în orice caz, era-nainte de deportare. Un al dracului dihor ne speriase cu mâncatul, băi, ne terminase toate orătăniile, de vreo câteva săptămâni mânca, al dracu, tot ce prindea. Mama nu mai ştia, săraca, ce să facă, iar tata, când ajungea seara acasă, obosit frânt, se tot răţoia la ea că nu poate să aibă grijă de casă, că nu e în stare să nu ştiu ce, că n-are grijă de mine, că mă lasă să umblu într-un cămăşoi până-n pământ, ca fetele, câte-n lună şi-n stele, şi că nici ce aduce el acasă nu ştie să respecte, şi alte lucruri care o întristau aşa de tare pe mama, că se retrăgea în odaia bună şi plângea, din tot sufletul ei de cneaghină sârbă plângea.

Ştii ce ea aia o cneaghină, Pică? Pică dete din cap că nu ştie. Ei, află că o cneaghină este fata care se trage din neamul ţarului, sau a unor ţari mai mici, de-ai pământului. Aia era mama! O cneaghină sârboaică!

Ei, făcu Victor! Şi după ce aruncă un val de fum din gură, ieşindu-i cu un şuierat printre dinţii de porţelan proaspăt puşi, sorbi din vodca rusească, mai mult parcă să-i încerce gustul decât să bea.

Şi tata venind într-o seară acasă, cum stam toţi adunaţi în jurul măsuţei de lemn, pe scăunele de lemn, – şi el, şi mama, şi eu, şi surorile mele – înaintea aburului laptelui din căldare, şi până mămăligii să-i iasă sufletul, ne zise că a doua zi o să-l termine pe dihor. Eu, mă Pică, nu scoteam multe vorbe în faţa tatei, aşa că l-aş fi întrebat pe tata şi nu prea, că n-aveam chef să o iau după ceafă, dar tot eram curios de moarte cum are de gând să-l termine el pe dihor!

Pică, şi tata începu de dimineaţă să caute prin toată curtea, să mute lemnele, să mute maşinile, să scoată batoza la poartă, plugurile, în fine, să dea tot-tot-tot afară din bătătură. Dar de dihor nici urmă! Mă Pică, tata când s-apuca să facă un lucru, apăi făcea lucru ăla, nu se-ncurca cu jumătăţi de măsură, că nu era politician! Dar de dihor nu da! Pe mine mă bucura eşecul ăsta al tatei, pentru că tata-mi dăduse una după ceafă, câteva seri mai înainte, că sunt “băiat mare”, zicea el, şi “nu-s în stare să păzesc curtea de un nenorocit de dihor?” Numai că nenorocitul ăla, uite, îi râdea în nas tatei  acum, de-acolo, de pe unde era dosit. Îmi şi imaginam cum sta ascuns pe undeva şi se uita la tata zicând: “Vai şi de amărâtul ăsta de Emil, vai şi de capul lui de amărât, cum am să-i mănânc găinile toate, una-câte-una, ha-ha-ha-ha!”, îmi imaginam cum râde dihorul de tata, şi cum sta acum ascuns pe undeva pe la vecini, şi fuma!! Şi fuma în draci, şi fuma!

– Mi-e frică, tată!, i-am răspuns tatei smiorcăindu-mă, dar mirându-mă şi eu de curajul pe care-l aveam, curajul de a recunoaşte în faţa lui chiar şi frica…

– Ţi-e frică? a zis tata cum stăteam toţi aşezaţi la masă. Ţi-e frică de un dihor?, şi harşti!, mi-a dat una aşa de tare după ceafă, că am lăsat şi masă şi tot, şi m-am dus să mă mâţâi afară din casă. I-auzi, lui i-e frică de un afurisit de dihor!, l-am auzit pe tata  în urma mea, pe urmă pe mama care a sărit să-mi ia apărarea certându-se cu tata, plânsul surorii mele mai mari, după care n-am mai auzit nimic, fiindcă am stat în fundul curţii până s-a întunecat bine, când au adomit toţi şi m-am strecurat în casă, uşor, să mă culc.

Pe-atunci mama mă lua de mână în fiecare seară, şi după ce mă spăla de praful prin care umblam toată ziulica, mă ducea sub icoana mare din hodaia bună să-mi spun rugăciunea. După ce terminam în genunchi rugăciunea, mama zicea din spatele meu:

– Acu zii cu cuvinte de la tine, Victore! Că Dumnezeu stă şi se uită la noi! Şi eu începeam: Doamne, ajută ca tata să nu mai fie luat şi bătut la miliţie, ajută-i pe unde umblă el pe acolo, cu maşinile lui, ajută mamei mele să fie sănătoasă şi surorilor mele pe unde sunt ele, – când nu erau în vacanţă şi erau la liceu… şi tot aşa…

Şi, mă Pică, mama sta într-un colţ şi începea să plângă. După ce îşi ştergea ochii cu mânecile scorţoase de la jiletcă, mă lua şi mă culca lângă ea.

Dar de ce vreau să-ţi spun asta? Atunci când uitam să mă rog la icoană, mi se făcea un vis, un singur şi invariabil vis, pe care-l visam fără abatere. Se făcea că în biserica satului, pe scaunul împărătesc pe care ar trebui să stea feţele bisericeşti de cel mai înalt rang, dar pe care nu se-aşeza nimeni niciodată, era un moşneag cu părul lung, lung până-n pământ, care sta nemişcat. Eu mă apropiam aşa de sfios de el, că până şi o mişcare a pleoapelor mele mi s-ar fi părut o impietate şi un zgomot care l-ar fi putut trezi. Niciodată nu ştiam dacă mişcă, dacă e viu, dacă doarme sau dacă se preface.

Şi mă apropiam încet-încet de el, cu un pai în mână. Şi când mă apropiam suficient de mult, loveam cu paiul în brăţarul jilţului împărătesc de două-trei ori: bâu-bâu-bâu! Şi zgomotul paiului cu care loveam era aşa de puternic, încât toată turla bisericii se cutremura, cupola se împăienjenea de legănare iar clopotele începeau să bată singure. Atunci moşneagul se umplea de o lumină puternică şi mă lua în braţe, şi eu începeam să ţip: mamăăă, mămicăăă, mamăăă, mi-e fricăăă!…şi mă trezeam lac de apă în braţele mamei mele. Ei, Pică, nici în seara aia nu mai apucasem să mă rog la icoană…

– Auzi, lui îi e frică de un dihor! Paştele mamii lui de bandit titoist! Zisese tata, şi ciuf, una după ceafă.

Mă, Pică, aşa că mă bucuram tare mult să-l văd pe tata cum era umilit de nenorocitul ăla de dihor.

– Lasă că te prind eu! zisese tata nervos  şi plecase la angajaţii lui.

Ziua următoare l-am văzut pe tata că sta nemişcat în mijlocul curţii, cu mâinile în sân şi cu picioarele crăcănate, fără să tresară nici măcar la muştele care îi bâzâiau faţa. Sta aşa ore în şir. Eu mă uitam din casă pe fereastră la el pe după perdele şi habar-n-aveam ce dracu vrea să facă, aşa nemişcat, cu ochii spre piua de apă. Venise căldura cea mare. Dogoarea. Vipia. Şi tata rămânea nemişcat, mă Pică, mă, de parcă avea picioarele înfipte-n pământ ca stâlpii de telegraf. Şi după ce sta ore în şir aşa, fără să mişte, se enerva, răsturna cu piciorul piua cu apă şi pleca la angajaţii lui. Eu mă bucuram tare mult că tata nu reuşea să prindă dihorul, ştii, simţeam că Dumnezeu ţinea cu mine, că tata mă bătuse, şi acum el era cel pedepsit. Şi azi-aşa-mâine-aşa, băi Pică, dihorul nu mai venea!

Şi totuşi găinile dispăreau, câte 5-6 deodată! Al dracu de dihor, ce făcea, ce dregea, da găinile se-mpuţineau continuu! Dispăreau-dispăreau, dar când şi unde? Şi după câteva zile de când tata tot aştepta în mijlocul curţii, în zăduful ăla de căldură, îl văd pe dihor venind prin gard dinspre nord, cum aveam curtea boierească foarte mare, direct spre tata. Eu habar-n-aveam cum arata un dihor, credeam că e aşa, o namilă cât calu, de-aia mi-era şi frică de el, şi mă îneca spaima, cum te îneacă iarna Crivăţul. Şi deodată se apropia de piua de apă, într-un drum care părea interminabil, de parcă ţinea cât ocolul pământului. Aha, mi-am zis eu, iote drace, să vezi că ăla este dihorul! Şi am ieşit repede pe scara casei. Şi dihorul, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, s-a dus drept la piua cu apă şi a început să bea, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, cum îţi spusei. Ei, mă Pică, şi-a început să bea apă, mort de sete cum era.

Şi Victor sorbi din vodcă aşa de tare, de parcă era chiar dihorul ăla mort de sete, de care-i povestea acuma lui Pică.

Şi atunci l-am văzut pe tata, pitiş-pitiş, cum s-a apropiat de dihor cu un sac în mâna stângă şi haţ!, l-a luat cu dreapta şi l-a băgat în sac. Uite-aşa ţinea tata sacul de gură! Şi Victor strânse paharul de vodcă băut pe jumătate, gata-gata să spargă sticla.

– Au, mânca-ţi-aş Dumnezeii tăi, de când te-aştept eu pe tine! Urlase tata la el  şi cu dihorul în sac s-a pus lângă mine pe scară. Eu când am văzut că vine şi se aşază lângă mine, m-a luat iar frica, de parcă mă îneca iarna Crivăţul când veneam de la şcoală şi am dat să fug în casă.

– Unde pleci, mă? A tunat tata. Adu-mi repede un cuţit! Şi m-am repezit şi i-am adus cuţitul. Stai lângă mine, că te omor!, a poruncit el. Şi am stat lângă el, de data asta de frică să nu iau bătaie, nu de frica dihorului.

Pică începu să râdă:

– Zii aşa, să nu te bată, hă?

– Păi bineînţeles! Am devenit curajos din frică, începu Victor să râdă şi el, şi continuând să povestească, mai trase un fum din mucul ţigării şi-l strivi în scrumieră. Şi am stat aşa, lângă tata pe scară. Şi tata a început să ţină cu o mână sacul de gură, şi cu cealaltă să strângă şi să micşoreze sacul până când, haţ, a scos capul dihorului afară din sac, ţinându-l cu mâna cealaltă să nu mişte.

– Să nu mişte sau să nu muşte? Întrebă Pică mângâind paharul de vodcă amestecată cu suc.

Şi Victor stoarse iar cu mâna dreaptă paharul de votcă, aşa cum ai stoarce un dihor, gata să-ţi scape.

– Şi atunci, mă Pică, tata a luat cuţitul şi a început să-l jupoaie. La jupuit mai întâi după cap şi i-a tras pielea în jos, făcându-mă să tremur din toată fiinţa mea de copil. Şi aşa l-a jupuit până la un sfert, şi până la jumate, strigându-mi: Vezi? Vezi ce-i fac? Vezi? Striga tata cu o ură puternică în glas. Dar ura şi răutatea era pe dihor, nu pe mine, că tata ţinea mult la mine, – Vezi?, zicea el, deşi nu ştiu cui îi spunea acest “Vezi?”, dihorului sau mie. Şi după ce l-a belit aşa, până la jumătate, l-a aruncat în mijlocul bătăturii şi l-a lăsat să fugă. Ei, mă Pică, şi astăzi am în minte, cu groază, imaginea aia a dihorului care fugea împleticindu-se în propria-i piele. Ia uite mă Pică, şi-i arătă lui Pică braţul dezvelit de sub cămaşă, ia uite mă, Pică, mă, cum se face pielea pe mine, vezi? Şi acest “vezi” parcă avea tonalitatea de altă dată a tatălui său.

Ţi-am spus asta că, dacă în timp ce eram copil visam visul cu moşneagul de pe jilţul din biserică, de când am devenit matur, în ceasurile mele grele de cumpănă, visez întâmplarea aia cu dihorul belit pe jumătate, şi stau în vis pe scară, aşa cum stam cu tata când jupuia dihorul, şi câteodată eu sunt cel care jupoaie dihorul, dar cele mai dureroase momente sunt când visez că dihorul sunt chiar eu, şi tata, sau un copil nevinovat, mă jupoaie pe mine. Atunci mă trezesc plângând, leac de sudoare, ca în visul cu moşneagul de pe scaunul împărătesc, numai că nu mai strig pe nimeni, că mi-e frică, mă Pică. N-am pe cine să mai strig să vină să mă ajute!

Şi Victor îşi şterse cu stânga o lacrimă nevăzută de sub ochelari.

Dar nu asta vream să-ţi povestesc, Pică! Aveam 31 de ani când murise tata. Nu-mi lăsase atât o avere, cât responsabilitatea fiinţei lui, a fiinţei sale care nu mai era. Greutatea unei personalităţi cu care nu ştiam ce să fac. Asta era o moştenire, şi încă una foarte grea. Dacă nu se pusese problema să fac ceva cu tata pe când era în viaţă, acum treaba asta devenea o greutate: ce să fac eu, cu tata acum, când nu mai era? Cu numele lui, cu reputaţia lui, cu toate care ţinuseră de el? Tocmai asta nu mă-nvăţase tata: ce să fac din el după ce nu mai este?

Dar ce vreau să-ţi spun? Înainte de a muri şi-a luat o casă şi s-a mutat aci la oraş, două colţuri mai jos, în Privighetorilor. S-a mutat singur, când a simţit că i se apropie ceasul. Vrea să moară deoarte de oameni, să nu fie văzut de nimeni, dacă o fi să se pătimească. Numai că nu l-a lăsat nimeni să moară singur, aşa că nici de lucrul ăsta n-a avut parte.

Când s-a îmbolnăvit a trebuit să stăm toţi pe lângă el, şi atunci am văzut un lucru teribil. Înainte de a muri era uşor ca paiul. Îl luam cu o mână şi-l întorceam de pe o parte pe alta. Dar, chiar în următoarele clipe după ce a murit, am văzut Pică, fratele meu, lucrul ăla teribil care se întâmplă odată cu trecerea omului dincolo: tata a devenit greu ca plumbul. Bă, înţelegi?, ridică Victor dintr-o dată tonul la Pică, şi-şi şterse iar o lacrimă sub ochelari. Bă, înţelegi? Greu ca plumbul! Şase oameni ne-am chinuim să-l scoatem afară din casă! Şi atunci am mai văzut un lucru la fel de teribil: mâinile lui, mâini cocârjate, umflate, adunate, cu degetele răsucite, răşchirate şi sfâşiate de la maşini, dintr-o dată se întineriseră şi se luminaseră, devenind netede şi albe ca şofranul. Bă, înţelegi? Şopti Victor, încet, de parcă spunea o taină. Să te uiţi şi tu ce mâini au morţii: albe şi drepte!

Şi după ce a murit tata, continuă Victor, veneam în casa în care murise el, şi făceam dragoste. Ei, mă Pică, nu ştii cum sunt legate una de alta, dragostea cu moartea! La gândul morţii, îmi venea totdeauna să fac dragoste. Toată viaţa. Când trece un mort pe stradă am o covârşitoare nevoie să fac dragoste. Şi ca să ne-ntoarcem, m-am dus în casa în care trăise tata o parte din ultimile lui zile şi aşteptam să vină iubita vieţii mele, că mă Pică, de fiecare dată când eşti îndrăgostit, aia e iubita vieţii tale, nu altă fiinţă de pe pământul ăsta. Şi aşteptam. Cel mai mult mie, în dragoste, în toată viaţa asta a mea, mi-a plăcut nu atât dragostea în sine, cât aşteptarea ca ea să se întâmple. Aşteptarea iubitei mi-a fost cea mai mare, mă Pică, cea mai mare fericire de pe lumea asta. Şi stam şi aşteptam. Ştiam că ne vom întâlni peste trei zile, pe urmă peste două, pe urmă peste o zi, şi împărţeam intervalele în jumătăţi, pe urmă pe alea iar în jumătăţi, jumătăţile în ore, şi era cel mai grozav lucru de pe lume frisonarea asta care mă…mă…mă…mă făcea să mă cutremur cu toată fiinţa mea.

Şi a venit ziua în care trebuia să ne întâlnim. M-am dus şi am aşteptat în casa tatei. Şi mă uitam din spatele perdelei. Priveam spre stradă şi număram orele în gând. Stam fără să mă mişc, cum aşteptase tata dihorul în curte, de-aia mi-am amintit de dihor, şi aşa cum eram eu ascuns după perdea, când eram copil să văd când vine dihorul, aşa şi acum. Pândeam şi aşteptam. Dar dihorul nu mai venea!

La un moment dat a apărut un cap de după colţul casei. Hii!, făcea sufletul din mine, uite că vine! Dar ea nu mai apărea! Cum se întâmpla să mişte cineva la colţul clădirii îmi şi sărea inima din piept. Dar ea nu mai venea! La un moment dat, am văzut chiar un cap de cal. A trebuit să treacă tot calul, căruţa cu ţiganii care mânau calul, cu lemnele din căruţă, cu inima căruţei, ca să-mi dau seama că nici de data asta nu este ea. Coboram pe holul interminabil şi mă opream în faţa fiecăruia din cele 24 de ceasuri din colecţia tatei, fără de limbi. Stam în faţa fiecăruia minute în şir, şi pentru singura dată mi s-a părut înşiruirea aia de ceasuri a tatei un lucru total fără noimă, singurul fapt prostesc din viaţa lui.

Şi dacă am văzut că tot nu vine şi nu, uitându-mă la ceasurile agăţate pe pereţi, care n-arătau nimic, m-am dus să cumpăr o sticlă de vin şi plăcintă, în cazul în care totuşi apare, să o primesc cumva…mai cumva…Şi când m-am întors, am văzut că ea nu venise. M-a luat frica: dacă totuşi a sosit cât am lipsit şi-a plecat? Ah, şi mă chinuiam, ah, şi m-apucaseră remuşcările  şi-am desfăcut sticla cu vin uitându-mă continuu pe geam exact la colţul casei, pe muchia zidului fixat ca punct de reper, pe unde trebuia ea să apară.

Dar ea tot nu venea! Al dracului Manole cu legenda ta, de porc ce eşti!, bombăneam eu prin cameră. Ana ta venea ca tâmpita s-o omori tu, ca un nemernic egoist ce eşti, dar a mea, ca să ne iubim, nu vine! Şi aşa, cu sticla în mână, şi uitându-mă pe fereastră, am luat o gură din vinul desfăcut. Pe urmă am pus sticla pe masă, lângă plăcintă, şi m-am dus la baie să mă uit în oglindă.

Când tata cumpărase odată două Forduri noi, primise cadou oglinda veneţiană din partea firmei. Mă, Pică, şi tata o purta cu el peste tot unde se muta, ca semn că fusese şi el cineva. Asta era emblema sa nobiliară, oglinda aia pe care o căra peste tot, reprezentând blazonul familiei  noastre, după ce ne-au luat averea. Şi m-am uitat în oglinda veneţiană. Şi m-am pieptenat. Şi m-am aranjat. Parcă mâinile tatei, drepte şi albe, după ce murise, luminau din oglindă, aşa de albă era lumina aia a ei.

Fiind mic aveam o mare spaimă, ooo, mare de tot! Mi-era frică să mă uit în oglindă să nu mă tragă în ea, sau să mă ia ameţeala şi să cad înăuntru-i.

Şi când am revenit în cameră, am înlemnit. Uite mă Pică, mă, cum se face pielea pe mine. Şi Victor îi arătă iar antebraţul descheiat la cămaşă lui Pică. M-am întors şi m-am îngrozit: sticla era băută pe jumate!

Şi Victor ridică sacadat glasul: sticla-era-pe-jumătate-băută! Vinul-mai-era-în-sticlă-doar-ju-mă-ta-te!

Şi Victor depărtă instantaneu paharul de vodcă din faţa lui ca pe un obiect necurat.

Am stat pe pat şi nu-mi venea să cred! M-am frecat la ochi, m-am zăpăcit, m-am foit, şi nu-nţelegeam nimic. Când i-am povestit mamei mai târziu a început să se tragă de păr şi să plângă, să se jelească şi să se învinovăţească pentru că nu-i dăduse tatei apă de pomană, deşi-i făcuse toate rânduielile. N-avea cum să nu-i facă chneaghina toate rânduielile tatei!

Eram sigur că noaptea urma să visez povestea cu dihorul, iar dihorul aveam să fiu eu, jupuit şi gonit, şi aruncat lumii, fără piele, fără carne, şi fără suflet. Eram sigur de asta, foarte sigur!

Atunci a apărut ea!

Şi am făcut dragoste.

Şi a fost dragoste, prăbuşindu-mă în moarte, încât am ajuns la capătul lumii, pe un teren depărtat, pe un câmp străin, cu lucruri stranii, fără întoarcere. Îmi alergau pe dinainte necunoscuţi, cum îţi trec călătorii din gări, când eşti într-un tren de mare viteză, fără să le observi faţa, – deşi păreau că au chipuri de fluturi, sau de plante, de struguri, de mere, căpşuni, – şi toţi oamenii ăştia erau întorşi cu spatele, şi eu treceam în viteză şi le vedeam faţa ca-n oglindă, dar nimic nu era sigur, şi mă tot depărtam, într-o durere plăcută, plăcută, tare plăcută! Să fie moartea?, -mi ziceam.

Da, asta trebuie să fie, moartea! Pe urmă treceam cu-o viteză fantastică peste câmpuri şi locuri necunoscute, cu o climă străină, cu plante, case, cu vieţi cu totul şi cu totul necunoscute, cu soare, lună,  cu alt cer, cu vieţi, şi cu morţi, şi cu vieţi. Şi, din cauza vitezei, lucrurile se strângeau în ele din ce în ce mai mult, devenind culoare, cele şapte culori ale sunetelor.

Da, asta trebuie să fie moartea!

Pe urmă, treptat-treptat, viteza scădea, strălucirea venea şi se limpezea, căpăta contur.

Şi-am reuşit să revin, uşor-uşor, ca păsările primăvara, cum numai ele ştiu căile întoarcerii, aşa m-a dus şi m-a întors, ea, dragostea, în ziua aia de vară, în cameră, lângă acea minunăţie de femeie. Şi după ce am ajuns de unde plecasem, mă Pică, m-am ridicat de lângă ea şi m-am dus la baie. Parcă simţeam să mă văd în oglindă, să fiu sigur că tot eu sunt cel care s-a-ntors, o nevoie teribilă de mine.

Şi ce crezi, mă, Pică, mă? Ce crezi că am văzut în oglindă?

Nimic!

În oglindă eu nu vedeam nimic. Prima reacţie a fost că am orbit. Cum orbesc caii de muncă, aşa credeam că am orbit eu! Poate de la dragoste, poate din cauza păcatului. Deşi dragostea e cea mai înaltă religie şi rugăciune  în acelaşi timp, adusă lui Dumnezeu.

Picioarele au început să-mi tremure, şi  mă ţineam cu mâinile de perete: oglinda nu mai arăta în continuare nimic! Uite cum se face pielea pe mine!, îi zise el lui Pică, dar de data asta nu-i mai arătă antebraţul.

Oglinda se supărase pe lume şi se închisese în ea însăşi. Oglinda, mă Pică, se stricase pe lucruri! Ea, care munceşte continuu zi şi noapte, de data asta nu mai arăta nimic!

Dar dacă nu e aşa? M-a fulgerat gândul! Dacă sunt mort?

Şi picioarele mi s-au retezat.

Dacă nu mai are pe cine să oglindească? Şi m-am ţinut cu mâinile de pereţi, mai-mai să nu mă prăbuşesc.

Şi atunci a venit ea din spate şi m-a luat în braţe. Simţise viermele îndoielii fiinţei mele cum îmi roade măruntaiele, până la plăselele vieţii. Şi a întins un deget, a dat cu el uşor, uşor, peste oglindă, şi oglinda a început să strălucească. Aşa de mult strălucea dâra degetului ei lăsată pe argintul oglinzii că nici lumina dumnezeiască, nici îngerii cerului nu mi se păreau că puteau străluci aşa de tare!

Şi ea vedea uimirea asta a mea dată de aburirea oglinzii şi nu înţelegea cum puteam fi atât de fericit în urma unui gest aşa de simplu.

Însă noi, aşa de înfocat făcusem dragoste, pe cearşafurile şi pe pernele de brocart şi de borangic pe care se iubiseră boierii şi boieroaicele noastre sute de ani, că oglinda se aburise, că ea nu mai vedea nimic, de la dragostea noastră.

Iar în urma dragostei noastră, oglinda, în sfârşit, se odihnea.

Şi ea a scris atunci cu degetul, uşor, uşor, făcând să strălucească de sub aburul îngheţat al oglinzii, tare, ca luminătorul cel mic al din cer, numele meu.

Şi eu, atunci, fericit ca firul de iarbă când răzbate pământului primăvara, am scris, uşor, cu degetul arătător, uşor, uşor de tot, făcând să strălucească de sub aburul oglinzii, tare, foarte tare, ca luminătorul cel mare al cerului, numele ei.

 

autor  Viorel Mirea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Dragostea din Strada Privighetorilor

Evanghelia întâi a poetului

Posted in Poezie by Hopernicus on 04/04/2012

EVANGHELIA ÎNTÂI  A POETULUI

 

 

 

Dumnezeu a înverzit pomii

şi poetul a scris cum au înverzit pomii;

Dumnezeu a întors păsările

şi mai iute decât întoarcerea lor

a fost întoarcerea vieţii noastre de pasăre,

şi mai iute decât întoarcerea vieţii noastre de pasăre

a fost scrisul întoarcerii păsării

de către poet.

Dumnezeu a făcut iarba

şi iarba ne-a învelit genunchii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste;

poetul a scris despre răcoarea ierbii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste,

atât de bine a spus cum ne-am iubit în umedul ierbii

că faţă de ce-a scris el, acolo, la el pe hârtie,

numai dragoste n-a fost aia ce-am făcut noi.

Şi Dumnezeu s-a uitat la poet lung

şi l-a tras afară din lume

aşa cum îi trage Dumnezeu pe poeţi

şi fără să-i vorbească, i-a zis,

astfel că poetul înţelegea

de parcă milioane de urechi pe trupu-i avea:

“- De ce mă copiezi, fiule?”

Dar până să răspundă poetul, oarecum încurcat,

Dumnezeu a şi răsfoit câteva pagini din toamnă,

s-a cam puţin supărat,

aşa că a luat înapoi darurile pe care ni le dăduse.

 

 

 

II

 

 

Primăvara următoare a vrut să-i mai dea o şansă

poetului

şi iar a înverzit pomii şi a întors păsările

şi le-a scris chiar el cântece noi

şi an de an tot aşa

până când iarba era atât de plăcută

că se confunda cu chiar dragostea –

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet

şi tot aşa an de an

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet,

poetul tăcea

şi încerca să facă pomii şi mai frumoşi

care la drept vorbind

erau destul de frumoşi şi aşa.

 

III

 

Dar timpul trecea, poetul îmbătrânea,

pomii din scrisul său erau tot mai strâmbi,

piciorul îi intra şi mai mult în ţărână

şi el scria cum piciorul îi pătrundea în ţărână

iar vocea îi devenea atâta de slabă

că trei zile făcea de la gură la urechea lui

şi alte trei de la ureche la înţeles;

vederea nu-i distingea la început stelele de luceferi,

pe urmă spiţele soarelui de lună,

pe urmă dreapta de stânga,

pe urmă piciorul de mână

şi pe măsură ce murea câte puţin

scria cum moare câte puţin.

 

IV

 

Atunci şi-a scuturat puţinul încheieturilor,

şi-a apropiat cât a putut departele minţii,

s-a întors cu faţa la cer,

deşi ar fi fost destul şi spre pământ,

şi a zis cu vocea care demult nu mai era a lui,

şi azis cu vocea care era a pământului demult:

“Doamne, n-am vrut să fac fluturii mai frumoşi

nici pasăre-n poemele mele cu cântecul mai aprins

nici tristeţea, nici stelele, dragostea

altfel decât tristeţea, dragostea, stelele

şi care faţă de ale tale, Doamne,

nu sunt decât o biată frunză

în oceanul pădurii”

şi

“Doamne”,

parcă-l şi vezi gârbovit şi cu mâna uscată de scris,

“Doamne, n-am vrut decât să te îndemn

să faci lumea într-atâta de bună

ca nici un poet să nu se-ncumete

să mai facă ceva dintr-însa la fel”.

 

V

Şi Dumnezeu, care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.

A strâns versurile poetului

care demult s-a scurs în alfabetul pământului

şi-a început să ajusteze puţin câte puţin

iarba şi pomii şi păsările

ca-n poemele lui.

 

VI

Un poet tânăr a venit şi-a cântat primăvara,

alt poet şi mai tânăr a venit şi-a cântat primăvara

şi Dumnezeu nu mai prididea să combine culorile

să aşeze aerul în dreptul cuvântului

şi pasărea în dreptul cântecului

şi pe urmă a venit alt poet

şi pe urmă a mai venit alt poet

şi Dumnezeu care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.â

 

autor Viorel Mirea

Tagged with:

Comentarii închise la Evanghelia întâi a poetului

Trenul

Posted in Poezie by Hopernicus on 04/04/2012

Mergeam – fluieram pe calea ferată cu mâna la şapcă

şi tot  mă priveam  peste ierburi să le strig  pe numele lor cât de mic,

nu cred că era sânge unde – am găsit-o, nu putea fi sânge şi-acolo,

ba nu  era sânge deloc şi mergeam – fluieram

cum merge – mănâncă furnica  sau zboară – mănâncă vulturul, am citit undeva

şi duceam tot  mâna la şapcă, mă obseda, fir-ar să fie,

ca petrarca pe laura, am citit că se obsedau între ei,

era ceva cu şapca asta fir-ar (dar fir-ar !)  să fie, nu cred că era sânge şi ăla

şi ierburile mi-ascultau fluieratul sau poate se uitau la şapcă mai mult

şi se – aplecau peste calea ferată îşi făceau semne – ntre ele

aşa, de-ale lor, un fel de cruce de iarbă, cum îşi fac  semnele

femeile când lucrează  duminica!

 

Dar acolo subt măr, pot să jur, n-alunecase nimeni pe sânge,

fluieram pentru ea  şi  erau ierburile periculos de geloase

şi scoteau un miros aşa de tare din ele

poate mai încolo pe lângă pantofii

lângă pantofii plini de flori  şi de roz şi de albe de măr

şi trenul nici nu cred că  se-apropia şi iar fluieram şi gândeam

ce să fie cu obsesia mea pentru şapcă  şi de unde fluieratul ăsta aşa pentru ea

de nici luna dacă floare ar  fi şi n-ar mirosi mai frumos ?

 

Dar luna numai floare nu este trebuia să ştie şi tata

care a dat  cu piatra în ea şi-a rănit-o, se poate uşor constata –

eu  duceam  tot mâna la şapcă şi dintre toţi  oropsiţii

cineva  să fi mai bine văzut  cât stă ea viaţa în viaţă

iar aşa nu mai ştie de ea cum nu te-anunţă cometa când trece,

şi femeia care aşa de ţipa, sau mai ştii că vine vre-un tren,

deşi nu credea nici ahile nici broasca sau  ierburile care  şi-aşezau gâturile,

îşi puneau  înaintea mirosului floarea şi nu-o ajungea şi-aşezau gâturile

pe calea ferată  cu fierul  nenorocit de rece şi ruginit (vai  ce  mă enerva şapca aia!)

numai să audă mai bine cum fluieram crezând că fluieră iubitul lor trenul!

 

Se  uşor însera pe sub măr plângea mama băiatului

şi m-am oprit din mers – fluierat să scot  pantofilor  piatra

dar erau  flori şi cântec de păsări care – mi nichelau trupul

şi cred că asta şi deruta ierbile sau poate şi şapca, dracu să ştie mai ce

că toată lumea s-a mirat de tinereţea lui sau femeile

înţeleg mai uşor lucrul frumos şi plângeau

cum plâng  păsările între ele când le-nghite şarpele puii .

 

Eu eram într-a doişpea când un fel de bicicletă e viaţa

şi te poate trânti şi juli pe la coate şi poliţia s-a aşezat pe gânduri mai tare

şi-a durut-o-n  ea de poliţie

cum treceam pe bicicleta Pegas care e viaţa când mai eşti într-a doişpea

calea ferată prea lungă era pentru viaţă, fie şi pentru fierul din calea ferată

şi florile desigur râdeau de şapca mea roşie  din gelozie mai mult

atunci poliţia s-a supărat foarte rău şi-a început să aşa cu  mulţimea

s-a supărat şi mulţimea care plângea scuturând cu zgomotul florile  mărului

iar mărul plângea, nu se putea să nu plângă,

v-aş spune  exact de-aş fi măr să-ntrebăm florile lui din pantofi

iar pe calea ferată a venit o tăcere

care putea să fie călcată de tren cum sta şi cum sta  –

am făcut florilor semn să o dea la o parte, să o împingă şi chiar cu piciorul

dar poliţia s-a uitat cât mai lung şi-a durut-o-n străfundul ei de poliţie

când a curăţat sângele de pe faţa băiatului.

 

Aş fi vrut să arăt cum se taie o floare şi cum se scoate mirosul

şi cum se taie pasărea şi cum iese cântecul şi se-nalţă ,

cum se scoate din om  tinereţea şi mâna la şapcă era

şi roşie mână era şi soarele nu văzuse, nici  ochii poliţiei

când treceam pe sub măr călare pe Pegasul vieţii,

m-am aplecat pe ghidonul ei de viaţă-ntra doişpea

şi-am luat şapca roşie cum era, mirosind a sângele florii de măr

şi mi-am pus-o pe cap!

 

autor Viorel Mirea

Tagged with:

Comentarii închise la Trenul

Potopul zăpezii / 30 şi 8

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Potopul zăpezii

 

Ningea hotărât peste vieţile noastre.

Fluviu curgea fără apă,

oraş curgea fără străzi!

 

Ninsoarea acoperea casele şi statuia oraşului;

acoperea inimile şi statuia oraşului!

Sală de aşteptare gândul meu

acoperit de ninsoare!

Luna sufla goarna peste oraşe,

aşeza straturi mari de lumină până la putrezire.

Prin nămeţi gâfâind îmi căram în spinare

steaua înzăpezită!

Ningea până la aerul pe care nici nu-1 mai existam;                                                         ningea până la noaptea pe care nici n-o mai existam;                                                        ningea până când ninsoarea inexista                                                                                                   ningând inexistenţa din ea.

Se-auzea crescând singurătatea regilor,

frigul dezastrului, perfecţiunea celor neîntâmplate!

Nopţile – zilele în sutane!

Singur stăpân pe întinderea vântului

locuiam regatul palmelor mele.

Zăpada ajungea până la lună.

Până la jumătatea lunii

ajungea mersul vioi al zăpezii.

 

30 şi 8

 

Ea ţinea în mână pistolul de calibru 38,

o  luasem în maşină la kilometrul 38 şi sta pe banchetă

cu 38 de ani şi de chemări 38

ale nopţii şi palmele ei spuneau asta

adăpostite după tremurul morţii.

Poate nu exista şi poate nici eu

nu-o luasem în maşină iar praful se-amesteca cu-nserarea

când şalul alb al tristeţii mă mângâia peste faţa

scrijelită cu viaţă!

 

Eu conduceam o maşină din anul 30 şi 8

şi motorul făcea acelaşi zgomot cu cel al pistolului

rotit în mâinile ei în timp ce la radio

se-auzea chiar un cântec de prin treizeci şi opt

în care iubita lui Jarry pistolul la tâmple-i punea

cerându-i să nu o părăsească.

 

Faţa ei albă nu se vedea în oglindă,

rânjetul nu se-auzea dar ştiam că-i acolo

şi chiar după frunzele căzute din îngerii pe sub care treceam –

căzute din îngerul negru al păsării!

 

Ne depărtam de locuri cu 30 şi opt şi de mile pe oră

şi ne-apropiam cu treizeci şi 8 de mile de altele

când şuierau din pistol cele 38 de gloanţe, de milă şi sunete

şi 38 şi de sunete îmi loveau în ureche

în timp ce la radio se vorbea despre crima unei femei într-un apartament

la etajul 38!

 

Şi atât îmi crescuse trupul de mult

încât peste copaci îmi crescuse el!

 

Venea seara şi nu se ştia pentru cine venea,

răsărea luna şi pentru cine răsărea nu se ştie

când îmi creşteau degetele atâta de lungi

răsucindu-se în jurul maşinii.

 

Umbra ei intrase de mult într-a mea

care mi se-ascunsese în trup şi plângea

stând în genunchi se ruga de sânge să n-o înroşească

şi se ruga de tăcere!

 

Trupul se înălţase într-atâta de mult

încât se-ncâlceau păsările prin pălărie

şi prin păr şi prin ochi şi prin roatele ochilor

de nu mai ştiam mersul străinului vieţilor noastre –

dar pistolul se rotea în spatele meu ca un scaun de frizerie,

ca un ftizic în jurul durerii lui şi-n jurul durerii lui de măsea

a celuia pe care-l doare măseaua,

în timp ce luna semnaliza fază mare – fază mică – poziţie

iar la radio se-auzea un cântec de prin 80 şi 3

în care Jarry iubitei pistolul la tâmple-i punea

cerându-i să nu-l părăsească!

 

Şi atâta de lung îmi crescuse trupul, simţeam

cum mă-năbuşă norii şi-mi intră-n ochi şi prin păr

străinul vieţilor noastre.

Îmi dădeam repede capu-ntr-o parte să nu lovesc avioanele

ai căror piloţi aveau în spatele lor doamna în alb cu pistolul de 38

de calibre şi pe aburitele geamuri făceau semne călătorii

cu feţele scrijelite de şinele vieţii.

 

Şi trupul creştea, mi-ajungea până-n lună

şi se răsucea în jurul ei, îmi trăgea şi picioarele

ca strungarul când îşi prinde mâna la strung

şi fără scăpare!

 

autor: Viorel Mirea

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelMirea563

 

Tagged with:

Comentarii închise la Potopul zăpezii / 30 şi 8

Mâinile sus

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

 

Gheo ăsta al nostru, căci despre el este vorba în matricola următoare, se gândi el ce se gândi, după care nu se mai gândi la nimic şi se culcă. După ce se culcă el ce se culcă şi dormi, se trezi. Şi se trezi el ce se trezi, apoi se culcă iarăşi la loc. Însă după ce se culcă el iar ce se culcă, se gândi prin vis că trebuie să se scoale. Aşa că se sculă el din nou ce se sculă, şi pe urmă îi trecu prin cap să scrie o poveste. Iată povestea lui Gheo, pe care chiar Gheo al nostru, cu mâna lui a scris-o, treaz fiind. Sau invers.

A fost odată ca niciodată…, îşi începu Gheo povestea. Dar după acest odată ca niciodată mâna lui Gheo ăsta al nostru, căci despre el este vorba, încremeni. El, Gheo, se foi, se scărpină cu mâna stângă la ceafă, dar nu-i mai trecu nimic prin cap. Iar se foi, se scărpină cu aceeaşi mână stângă, de data asta la tâmplă şi la mâna dreaptă, dar nu se întâmplă nimic. Lui Gheo nu-i mai trecea nimic prin cap şi basta! Cerneala mă-sii de cerneală, de proastă ce este ea, începu să se usuce pe peniţă, până se uscă de-a binelea, dar lui Gheo nu-i trecea nimic prin cap. Măi să fie!, zise Gheo, mai mult surprins decât furios, şi îşi umflă pieptul său lat ca Dâmboviţa primăvara. Măi să fie!, îşi zise Gheo ăsta al nostru, mai mult furios decât surprins, şi înmuie din nou peniţa în cerneală.

Atunci trecu o turturică. Prin capul lui Gheo trecu, nu pe dinafară. Noi n-avem de unde să ştim, că doar nu vedem turturicile care trec prin capul oamenilor, dar aşa trebuie să se fi întâmplat, deîndată ce Gheo continuă:

A fost odată un om care am fost eu. Şi continuă:

Şi omul ăsta care am fost eu se numea Gheorghe. Şi continuă:

Şi Gheorghe ăsta avea un obicei. Şi continuă:

Şi obiceiul ăsta al lui era să doarmă cu mâinile ridicate.

Şi se culcă să demonstreze cum doarme el şi cum a dormit toată viaţa cu mâinile ridicate. Dar, după un timp, îşi zise:

Stai mă Gheo, mă, că nu ţie trebuie să-ţi demonstrezi cum dormi tu cu mâinile ridicate, ce dracu’, ci lumii trebuie să-i arăţi lucrul ăsta nemaipomenit şi nemaiaşa şi pe dincolo!”

Şi Gheo se aşeză la masă să-şi continue scrisul. Dar scrisul ioc! Mâna dreaptă iar înţepenise, stânga începea să scarpine ba ceafa, ba fruntea, iar cerneala se usca de-a binelea pe fierul peniţei, ca sufletul soldatului plecat la oaste după iubita lăsată acasă, şi nu se ştie pe mâna cui.

“Mă Gheorghe, mă! Gheorghe! Ce e mă cu tine de nu poţi să scrii despre tine aşa cum ne-am vorbit? Despre viaţa asta a ta de a dormi cu mâinile pe sus? Ce e mă, Gheorghe, de nu vrei? Au nu poţi, cum ne-am înţeles, sau au nu vrei, cum ne-am înţeles? Ia stai tu colea şi-mi spune tu mie ce e cu tine!”

Şi Gheo se lăsă la îndemâna gândurilor lui care-l chinuiau ca dorurile fetei după drăguţul plecat la armată. Însă Gheo nu găsea nicio explicaţie. Mâna îi rămânea seacă, peniţa se usca, iar el se frământa pe scaun la îndemnul şi la focul mocnit al gândurilor lui. Dar când omul ajunge la cheremul gândurilor sale e vai de capul lui de om şi de anafura mamii lui! Aia e! Nu mai ştie ce să facă şi se învârte ca animalul care vrea să intre în cuşcă şi nu poate. Aşa se învârtea Gheo ăsta al nostru acum, numai că el se învârtea invers, adică fără să se mişte. Căci nu cu trupul se învârtea el, ci cu dorinţa chinuitoare de a face cunoscută bucăţica asta de viaţă a lui întregului univers, se învârtea amărâtul de el!

Dacă mor în clipa următoare şi universul nu ştie că eu am fost singurul om din istorie care a dormit cu mâinile ridicate?” îi trecu lui Gheo frisonul gândului rău pe şira spinării. “Nici Machidon n-a reuşit decât după moarte, da’ i-au pus ăia ai lui mâna la loc. Nici Englitera, nici calul Mariei Tereza nu au dormit vreodată cum am dormit eu toată viaţa!, îl fulgeră pe şira spinării frisonul gândului spurcat. Şi cu ce m-am ales din asta? La circ nu m-au primit pentru că mi-au zis că nu pot demonstra publicului că dorm şi că mă prefac, guvernul m-a luat de piept şi m-a aruncat pe scări strigându-mi că pe el nu-l interesează decât cei cu mâinile din buzunarele altora, iar cei din armată mi-au strigat să las dracului mâinile jos că ne vede inamicul şi o să creadă că vrem să ne predăm! Numai reprezentanţii bisericii, numiţi popular popi, au fost încântaţi şi au interpretat acest fapt extraordinar ca o implorare continuă a lui Dumnezeu, şi m-au rugat să fac în felul meu o intervenţie pe lângă cel Atotputernic să dea un ordin aci pe pământ, o hotărâre, o bulă, prin care să se dubleze, sau măcar să se tripleze cu cincizeci la sută, coliva adusă de femei la slujbele de pomenire şi la prăznuiri, pentru că a rămas nereeşalonată cu nivelul inflaţiei, cantitatea ei fiind îngheţată de ani de zile. Ăsta da, ar fi un motiv să-mi fie cunoscut acest, să-i zicem în modul cel mai modest cu putinţă , “har”! Încolo, care univers e aşa de interesat de calitatea asta a mea, mă porcule?”

Şi Gheo începu să se frece ba la ceafă, ba la frunte, cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă deodată. “Oricum, o parte din univers, mică e adevărat, infim de mică, ştie această taină. Mă refer la scaune, masă, sobă şi tot ce mai e prin camera asta în care dorm. Pe urmă toţi cei care m-au văzut dormind în viaţa mea, ce crezi, că n-au dus vorba mai departe? Au dus-o, sigur c-au dus-o! Omul e dat dracu’ în priviţa asta, Doamne iartă-mă! Şi pe urmă, conform teoriei că dacă faci pipi în mare va creşte salinitatea întregii mări, puţin acolo, infim de puţin, dar va creşte, tot aşa şi dacă ştie o parte mică din univers despre mine că dorm cu mâinile în sus, tot universul, prin contagiune, va şti că dorm cu mâinile în sus. Atunci de ce să mă mai obosesc să fac cunoscut ceva care până acum ar trebui să fie ştiut în toate galaxiile?”

Chiar mă Gheo, mă, de ce să te mai chinui să faci popular un lucru deja aflat de toată lumea ?” îi zise gândul lui Gheo, care se pusese de-a doua în capul lui Gheo şi făcea fasoane.

Şi Gheo îşi părăsi masa, hârtia şi tocul şi se aşeză în pat să se culce. Cu mâinile în sus se aşeză el să se culce.

Exact cu mâinile în sus.

 

autor Viorel Mirea

 

 


 

Tagged with:

Comentarii închise la Mâinile sus