Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Evanghelia întâi a poetului

Posted in Poezie by Hopernicus on 04/04/2012

EVANGHELIA ÎNTÂI  A POETULUI

 

 

 

Dumnezeu a înverzit pomii

şi poetul a scris cum au înverzit pomii;

Dumnezeu a întors păsările

şi mai iute decât întoarcerea lor

a fost întoarcerea vieţii noastre de pasăre,

şi mai iute decât întoarcerea vieţii noastre de pasăre

a fost scrisul întoarcerii păsării

de către poet.

Dumnezeu a făcut iarba

şi iarba ne-a învelit genunchii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste;

poetul a scris despre răcoarea ierbii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste,

atât de bine a spus cum ne-am iubit în umedul ierbii

că faţă de ce-a scris el, acolo, la el pe hârtie,

numai dragoste n-a fost aia ce-am făcut noi.

Şi Dumnezeu s-a uitat la poet lung

şi l-a tras afară din lume

aşa cum îi trage Dumnezeu pe poeţi

şi fără să-i vorbească, i-a zis,

astfel că poetul înţelegea

de parcă milioane de urechi pe trupu-i avea:

“- De ce mă copiezi, fiule?”

Dar până să răspundă poetul, oarecum încurcat,

Dumnezeu a şi răsfoit câteva pagini din toamnă,

s-a cam puţin supărat,

aşa că a luat înapoi darurile pe care ni le dăduse.

 

 

 

II

 

 

Primăvara următoare a vrut să-i mai dea o şansă

poetului

şi iar a înverzit pomii şi a întors păsările

şi le-a scris chiar el cântece noi

şi an de an tot aşa

până când iarba era atât de plăcută

că se confunda cu chiar dragostea –

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet

şi tot aşa an de an

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet,

poetul tăcea

şi încerca să facă pomii şi mai frumoşi

care la drept vorbind

erau destul de frumoşi şi aşa.

 

III

 

Dar timpul trecea, poetul îmbătrânea,

pomii din scrisul său erau tot mai strâmbi,

piciorul îi intra şi mai mult în ţărână

şi el scria cum piciorul îi pătrundea în ţărână

iar vocea îi devenea atâta de slabă

că trei zile făcea de la gură la urechea lui

şi alte trei de la ureche la înţeles;

vederea nu-i distingea la început stelele de luceferi,

pe urmă spiţele soarelui de lună,

pe urmă dreapta de stânga,

pe urmă piciorul de mână

şi pe măsură ce murea câte puţin

scria cum moare câte puţin.

 

IV

 

Atunci şi-a scuturat puţinul încheieturilor,

şi-a apropiat cât a putut departele minţii,

s-a întors cu faţa la cer,

deşi ar fi fost destul şi spre pământ,

şi a zis cu vocea care demult nu mai era a lui,

şi azis cu vocea care era a pământului demult:

“Doamne, n-am vrut să fac fluturii mai frumoşi

nici pasăre-n poemele mele cu cântecul mai aprins

nici tristeţea, nici stelele, dragostea

altfel decât tristeţea, dragostea, stelele

şi care faţă de ale tale, Doamne,

nu sunt decât o biată frunză

în oceanul pădurii”

şi

“Doamne”,

parcă-l şi vezi gârbovit şi cu mâna uscată de scris,

“Doamne, n-am vrut decât să te îndemn

să faci lumea într-atâta de bună

ca nici un poet să nu se-ncumete

să mai facă ceva dintr-însa la fel”.

 

V

Şi Dumnezeu, care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.

A strâns versurile poetului

care demult s-a scurs în alfabetul pământului

şi-a început să ajusteze puţin câte puţin

iarba şi pomii şi păsările

ca-n poemele lui.

 

VI

Un poet tânăr a venit şi-a cântat primăvara,

alt poet şi mai tânăr a venit şi-a cântat primăvara

şi Dumnezeu nu mai prididea să combine culorile

să aşeze aerul în dreptul cuvântului

şi pasărea în dreptul cântecului

şi pe urmă a venit alt poet

şi pe urmă a mai venit alt poet

şi Dumnezeu care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.â

 

autor Viorel Mirea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Evanghelia întâi a poetului

%d blogeri au apreciat asta: