R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

 

 

Muzeul evreiesc din Berlin prezintă o mare expoziţie (cu numele  Obsessions)

dedicată operelor pictorului Ronald Brooks Kitaj , prima organizată după decesul artistului în anul 2007.

Kitaj, artist american, este considerat alături de prietenii săi David Hockney şi Lucian Freud printre cei mai semnificativi pioneri ai picturii figurative. Azi este catalogat ca un mare neconformist, cercetător al problemelor centrale ale secolului XX.

 R.B. Kitaj s-a născut în Cleveland, Ohio într-o familie cu vederi de stânga. Mama sa Jeanne era profesoară, fata unor evrei ruşi iar al doilea soţ al mamei, chimistul Walter Kitaj a emigrat din Vienna în Statele Unite ca să evite persecuţiile naziste la care era supus. La 17 ani tânărul Kitaj intra în marina  comercială. Lucra pe o navă norvegiană, dar după puţin timp se înrolează în studii de artă la New York, urmate de clase de pictură luate în Vienna, Oxford şi Londra. Din 1957 se mută şi lucrează  la Londra în Marea Britanie. În munca sa R.B. Kitaj încearcă să definească identitatea artistului în epoca modernă. Duce o obsesivă luptă cu „evreeismul” său în contextul lecturilor din Franz Kafka, Sigmund Freud, Walter Benjamin,  persoane care îi devin model şi catalizează conceptul de „Artă evreiască”, miezul ei fiind  experienţa existenţei în Diaspora. Artistul produce ilustraţii pentru aforismele şi „Castelul” lui Kafka, dar şi o serie de portrete rapid executate pentru Karl Kraus, Paul Celan, Leon Trotsky şi Ludwig Wittgenstein.  Pentru R.B. Kitaj arta este un mediu emoţional şi intelectual, perpetuu explorat. Devine un avid colecţionar de cărţi, cercetează istoria şi literatura,  personajele preferate căpătând spaţiu în picturile lui. Picturile devin puternice , violent colorate, ele conţin aspectele triviale ale vieţii dar şi concrete referinţe filosofice .

Găsim la el aluzii la politică, arte, morală. Literatură şi lumea evreiască, toate sunt mixate pe pânză , amintind colajele de la începutul secolului XX. Prima sa expoziţie solo a fost deschisă  la Marlborough New London Gallery în 1963, având titlul ” Picturi  comentate, Picturi fără comentariu” cu texte încastrate în tablourile prezentate. Expoziţia îl plasează printre cei mai versatili desenatori ai epocii. Este mereu comparat cu Manet, Degas sau Ingres pentru virtuozitatea şi forţa desenelor sale. Dar desenele sale sunt mult mai complexe decât la predecesori, liniile sale construiesc montaje agitate, peisajele sunt dispersate şi dezorientate, uneori plasate în imposibile tridimensionale construcţii,  formele umane  se pliază exagerat ca să îşi fac loc în spaţiul pictural . Adesea tensiunea este produsă de un neaşteptat străin plasat într-o situaţie istorică cunoscută. Picturile sale sunt suprarealiste, misterioase, frumoase şi uluitoare. Paleta deschisă ne aminteşte de Max Beckmann , corpurile spaţiale amintesc de tehnica folosită de Francis Bacon sau Frank Auerbach.

   

 

O capodoperă numită ” Toamna în Centrul Parisului (1972)”  ni-l arata pe amicul său, filosoful Walter Benjamin fiind simultan obiectul şi orchestratorul unei nebunii în care progresul istoric se detaşează cu nervozitate de arhitectura urbană pe care o cunoaştem. Teatrul scenei este celebra cafenea Les Deux Magots, admirată de Kitaj care frecventa cafenele intelectuale unde întâlnea emigranţi cu care se simţea familiar. Benjamin, cronicar al unei lumi fărâmiţate  stârnea în artist starea de permanentă exilare. Benjamin se sinucide în 1940, dupa ce eşuase o evadare din Franţa ocupată.

O a doua retrospectivă (1994) la Galeria Tate produce reacţii negative. Presa britanică îl atacă sălbatec numindu-l un impostor preţios care lezează artă. Kitaj se simte atins personal de accesată critică, denunţând  antiintelectualismul şi antisemitismul care alimentau acest vitriol.

A doua soţie a pictorului Sandra Fisher moare în 1994 în urma unui colaps cerebral, puţin după închiderea expoziţiei de la Tate. Kitaj acuză presa britanică pentru moartea soţiei sale declarând: „Au ţintit în mine, dar au nimerit-o pe Sandra, în locul meu”.

 Kitaj a fost puţin apreciat în America până în anul 1995 când  expoziţia deschisă la galeria Tate soseşte mai întâi la MOMA în NY şi apoi la Muzeul de Artă din Los Angeles . Critica vremii ripostează denunţând arta Americană că fiind provincială şi nedeschisă celor din afară. Expoziţia lui Kitaj demonstrează talentul excepţional al artistului care combina o exaltată uşurinţă a desenului şi a compoziţiei, puternic afectate de spiritul istoriei.  Se reîntoarce în USA în 1997 ca să se stabilească la Los Angeles lângă primul său fiu.

Kitaj se simte atras de texte biblice pe care le prelucrează şi foloseşte în tablourile sale. Multe lucrări care au fost stocate într-o arhiva personală aflată la Los Angeles în ” Sudioul Galben”, sunt azi expuse la expoziţia „Obsessions” din Berlin. Retrospectiva a fost posibilă prin aportul muzeului MOMA, galeria Tate din Londra, şi colecţia Thyssen-Bornemisza din Madrid. Peste 130 lucrări sunt expuse, picturi, desene, studii şi litografii. Vizitatorul este întâmpinat de pictura “Roza Luxemburg” care precede 10 săli de expoziţie din spectaculosul muzeu proiectat de arhitectul Daniel Libeskind. Curatorul expoziţiei Kitaj este Eckhart Gillen care reuşeşte să ne arate un mare pictor radical evreu dar şi un maestru al artei internaţionale.

 Spre deosebire de alţi pictori care se întrebau care este scopul artei,  Kitaj nu se simte atras de aceste inspecţii ale moralei ci se simte înlănţuit de scopul artistului în conştiinţa prezentului . El sesizează marile cotituri ale istoriei: trezirea Fascismului, Holocaustul , asasinarea preşedintelui Kennedy.. evenimente pe care le alambichează în pânze, pictând peisaje sau scene în care individul este o parte a unui mare marasm politic. Personajele sale sunt dramatic executate, de parcă ar fura un sărut, sau pe cale să comită o crimă, la o execuţie, ele mor sau dansează. Se lăsă surprinse în flagrant delict , niciodată nu sunt singure, şi după cum observă Walter Benjamin, ele nu au interior nici exterior ci sunt o continuă prezenţă a acţiunilor umane scrise în cartea vieţii, larg deschisă pentru ochii altora. Pictorul se simte afectat de perceptul ebraic de a nu picta chipuri. Ba chiar îndrăzneşte să admire picturi religioase făcute de maeştrii italieni. Ca să compenseze ofensa, Kitaj învaţă Kabala direct din studii din secolul XIV, ca de exemplu opera cabalistului spaniol Ramon Lull care sistematiza întregul univers. Spre sfârşitul vieţii influenţele evreismului devine şi mai pregnante. În 1989 Kitaj publică ” Primul manifest Diasporic” în care îşi analizează înstrăinarea şi influenţa rătăcirilor sale în pictură. În această carte găsim remarca: ” Diasporistul trăieşte şi pictează în două sau mai multe societăţi simultan. Şi nu numai evreii sunt diasporişti” . Anticipând critica Kitaj scrie despre arta Diasporică – poate fi inconsistentă uneori aşa cum viaţa în Diaspora este tensionată şi inconsistentă. Diasporism înseamnă să trăieşti între culturi şi naţiuni, fără să aparţii cuiva, dar năzuind la tradiţii şi spiritul acestor popoare. Arta Iudaică în vederea lui Kitaj are graniţele neclare, slab definite, aminteşte de un mozaic. Expoziţia din Berlin este axată pe ” obsesiile ” lui Kitaj astfel formulate: ” romantismul meu , lipsa de experienţă , nevroza mea, războiul meu, plăcerile mele, dorinţa de moarte.” 

Cu  ocazia expoziţiei din Los Angeles Kitaj scria: „Mi se pare un concept original să tratezi arta ca fiind anihilatoarea disperării şi o ficţiune care susţine nemurirea dragostei”. El se referea aici la pictură sa ” Sculptorul” în care un bărbat văduvit de soţie îi ciopleşte un grandios monument care să i-o amintească şi să-i salveze căsnicia ruinată. Exact această viziune a „dragostei nemuritoare” este simbolul dragostei lui Kitaj ptentru lume.  Ficţiunile sale pe pânza sau  pe carton denotă insaturabila sa atracţie pentru corpuri, piele şi oase, feţe, contactul dintre trupuri. Arta sa este tactilă, dusă la extrem. Contactul său cu mediul poate fi dur şi obsesiv până la uzarea cartonului, alteori delicat şi transparent ca un voal subţire peste sânii modelului. Kitaj este adeptul  unei opuse fizicalitate a lumii. Am putea defini arta lui ca fiind impresia unei lumi provocative, făcută din carne şi durere. Înspăimântătoare, pentru că diferit de Goya în somnul raţiunii, Kitaj descoperă monştrii. Violenţa  şi crimele Holocaustului reprezintă evenimentul major al istoriei europene. Ca să combată violenţa artistul conferă vina tragediei nu naţiunilor sau armatelor combatante ci indivizilor care poartă responsabilitatea actelor lor. Kitaj asociază acestor acte cruzime şi o brutală sexualitate.

Într-un autoportret celebru („Self-Portrait as a Woman -1984”),  Kitaj apare ca nud de femeie 3/4 văzut din spate, dar faţa este cea a pictorului. Femeia este  Hedwig Bacher o austriacă denunţată că s-a culcat cu un evreu . Descoperită de nazişti femeia este forţată să defileze fără haine prin străzile Vienei. Înlocuind faţa femeii cu a sa, Kitaj asumă empatie şi solidaritate cu femeia înjosită.  Putem considera translaţia sa fizică ca un act profund de sexualitate intelectuală.

Deşi un rebel inovator, Kitaj rămâne modernist şi un expresionist înfocat. El însuşi declara că modernismul său provine de la Ezra Pound şi T.S. Eliot care l-au influenţat în perioada studiilor sale de artă. Compulsiv, Kitaj scormoneşte în istoria artei căutând răspunsuri la marea enigma a secolului său în care forţele anihilării şi ale morţii depăşesc viaţa şi creaţia elogiate de predecesori.  Monumentalismul său este împrumutat de la maeştrii Gericault, Poussin, Ingres. Un puternic tablou este ” Refugiaţii 1983-84″,  călători care privesc prin fereastra trenului la un spălăcit peisaj nefinisat , incert şi ameninţător,  vestitor al celor ce vor urma.

Ca şi tabloul ” Evreul etc ” înţelegem că toţi suntem nişte exilaţi, obligaţi la o migraţie a destinului nostru şi el nefinisat, monocromatic, aşa cum apare în Evreul etc. Împotriva Diasporei,  a enormităţii Holocaustului Kitaj  plasează afinităţile umanistice, valorile esenţiale ca prietenia sau familia plasate în centrul pierderii şi al ororilor. În vizunea sa salvarea vine de la cei care în ciuda violenţei şi a resemnării continua să scrie , să picteze, să afirme viaţa şi să denunţe răul cu loialitate şi  dedicaţie condiţiei umane. 

autor  Adrian Grauenfels

2013

amintiri deranjate de copilărie, autor Almog Gez

cândva ai avut părul lung

blond ca al puiului de găină

ţi-era frică că ai un look feminin

ai încetat să te piepteni

 

nu te mai cunosc, 

dar bănui că părul tău azi este scurt

şi nici buclat nu mai este

 

îmi amintesc, 

când eram fetiţe

am construit un palat din beţe şi pânză de camuflaj

stăpâne ale plajei pustii.

 

ţi-ai pus talpa piciorului lângă a mea

apoi ai zis: uite ce mare sunt 

eu voi fi regina!

 

şi te-am iubit atunci…

 

Almog Gez

1987

poetă, fotograf

traducere  Adrian Grauenfels

 

 

Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb

 

 

 

Câteva spaţii în arta plastică au fost insuficient exploatate. Există în pictură lumină şi umbre. Cer şi pământ. Obiecte, peisaje, figuri umane sau stări suprarealiste ale unui realităţi voit deformate de viziunea şi credoul pictorului. 

Puţini însă s-au ocupat de nişa dintre posibil şi imposibil, dintre real şi ireal. La graniţa acestor stări îl găsim pe pictorul de origină rusă IlYa Zomb care tratează strălucit , cu pânze uimitor de elaborate,  intersecţia elusivă dintre realitate şi fantezie.

 

Puritatea expresiei, himericul, candoarea şi misterul pânzelor sale amintesc de marii maeştrii: Botticelli, Degas, Bosch, Magritte dar ce ne intrigă mai mult la acest pictor este faptul că în ciuda asemănărilor cu cei amintiţi, rămâne inovator şi unic.

 

Zomb ne introduce într-o lume feerică, teatrală, el reface scene de dans, de balet, sau circ folosind un aranjament vizual dus la extremă, alteori ne pune să ghicim stări de spirit şi drame sufleteşti care se petrec între personaje şi obiecte. De multe ori ne poartă într-o lume a miturilor, care se dezvoltă într-o naraţie sumptuos ilustrată, suntem într-o poveste din 1001 de nopţi cu Şeherezade diafane în rochii de balet. Dacă la Degas balerinele erau de sine stătătoare la Zomb ele interacţionează cu obiecte sau animale prezente în tablouri. Artist perceptiv, Zomb nu renunţă la emoţia provocată de incertitudinea realului. El adaugă un aer dinamic, ocazia unei celebrări, congreghează personajele sale împreună cu spectatorul într-un „grand finale” opulent şi  voit exagerat.

 

Alte opere sunt dure, meditative, reci, precise, ca un pilon bine ancorat în real. Ca toţi marii naratori de poveşti Zomb este un vrăjitor superb. El manipulează aşteptările noastre, alterează proporţiile, sugerând alegorii sau ascunzându-le privirii, reuşind, fără să neglijeze tehnicile realiste, să producă scene imposibile în realul cotidian, cel familiar spectatorului.

Zomb ne invită astfel: „Priveşte tablourile mele ca şi cum ai călătorii într-o ţară exotică în care totul te miră şi te fascinează„. În aceste peisaje fructele sunt enorme şi permanent coapte, vânturile şi

animalele sălbatice sunt golite de natura lor ameninţătoare, subiectele devin vestitorii păcii şi ai frumuseţii. Lucrările lui parcă sunt scoase din vis, ne încântă cu armonia lor utopică, inexistentă în realul brutal în care  majoritatea din noi funcţionăm şi trăim.

Aici se află mesajul major al pictorului pe care l-am putem enunţa astfel: Legăturile noastre cu trecutul şi stările de reveriie serenă s-au destrămat şi au fost pierdute ireversibil. Omul a pierdut controlul habitatului său.

 

IlYa Zomb s-a născut la Odessa şi a studiat 4 ani la Colegiul de artă din Odessa – URSS, (1975-1979). În anul 1979 a primit diploma în Arte Frumoase. Azi locuieşte şi lucrează în statul New Jersey – USA.

Inspiraţia şi-o găseşte în viaţă New Yorkeza de zi cu zi. Foloseşte  o încântătoare pleiadă de dansatoare în posturi teatrale înconjurate de animale biblice cu care fetele dialoghează sau cochetează: zebre, girafe, elefanţi, păsări sau câini în aranjamente magice care ne produc mirare

şi surpriză. Coloritul tablourilor este puternic, provocator şi vibrant. 

Uneori pictorul adăugă obiectele sale uzuale amestecate cu elemente fantastice producând o pictură atractivă şi fascinantă. Tehnica sa este pedantă, elaborată, rămânând realistă la nivelul obiectelor, dar complet onirică în total.

 

Zomb este  apreciat şi expus internaţional de marile galerii şi prezentat în expoziţii majore din USA şi Rusia ca de exemplu:

Knoxville Fine Arts Museum, National Museum of Art of Ukraine- Kiev,

Red Dot Art Fair, Miami-Florida, Caldwell Snyder Gallery -St. Helena, Campton Gallery- New York, ART Chicago Museum, Caldwell Snyder Gallery -Chicago, Ilinois, San Francisco-CA, The World Bank, Washington -D.C.

autor  Adrian Grauenfels

Max Blecher, un Kafka suprarealist

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” Max Blecher, scriitor

Scurta biografie a poetului şi a romancierului din Moineşti este bine cunoscută. S-a născut în 1908, a făcut şcoala la Roman şi a murit în 1938 la numai 29 de ani. Ultimii 10 ani de viaţa sunt ani de suferinţă şi chin, petrecuţi în patul de boală, care nu-l deconectează de mersul vieţii de din afară. Traduce pe Apollinaire, comentează pe Heidegger dar mai ales corespondează intens cu scriitori occidentali: Breton, Andre Gide, Paul Fargue etc. Era prieten cu Geo Bogza, Saşa Pană , Ilarie Voronca. Scrie de timpuriu o nuvelă în „Bilete de Papagal” sub conducerea lui Arghezi. Apucă să publice o plachetă de versuri: „Corp transparent” şi două romane, amical sprijinit de Geo Bogza: „Întâmplări din irealitatea imediată”-1936 şi „Inimi cicatrizate”-1937. În prefaţa acestei ultime cărţi, Paul Bailey scrie că avem în faţă o capodoperă şi că stilul lui Blecher este elegant, comparabil cu scrisul lui Kafka şi Rilke.

Un ultim volum de proză apare postum în 1971: „Vizuina Luminată”, considerată de mulţi a fi lucrarea sa de forţă. Proza lui Blecher este îmbibată de atmosfera sanatoriului, este o autoscopie, uneori o adâncă introspecţie în inconştient, scopul este cercetarea absurdului care guvernează existenţa, mprevizibilul destinului uman. La graniţa dintre real şi vis, Blecher analizează freudismul şi onirismul folosind practici suprarealiste cu ţinta de a realiza un produs estetic, literar, de mare emoţie şi intensitate senzorială. Obsesiile sale sunt subiectiviste, halucinante prin adâncimile psihice, supuse spectacolului terifiant ale abisului.Cititorului el nu oferă realitate ci inversul ei, la o graniţă între freamătul vieţii şi reprezentarea ei în vise. Ca şi contemporanul sau Kafka care descoperă alienarea cetăţeanului, frustrarea şi deznădejdea în faţa sistemelor de robotizare, strivirea individului de mecanismele birocratice, Blecher intuieşte dezumanizarea, decăderea omul modern. Eforturile sale de a-şi expune identitatea interioară semănă cu o spovedanie dureroasă. Se aseamănă cu paroxismul lui Kafka care el însuşi mărturisea : ” A scrie înseamnă a te mărturisi peste măsură , dar cu sinceritate şi dăruire nemărginită…” Este înrudit structural cu Kafka (Ovid. S. Crohmălniceanu), care şi el mereu bolnav moare într-un sanatoriu de lângă Praga.

Opera lui Blecher intrigă presa franceza, iar editura Maurice Nadeau îl traduce şi publică integral. În România se scriu monografii şi teze critice care observă că „prin cele trei romane pe care le-a scris, Blecher reuşeşte să devină atât un caz special al evreităţii în literatură, cât şi un excepţional poet al suferinţei şi unul dintre marii autori ai „interiorităţii” pe plan universal, intensitatea literaturii sale fiind de multe ori insuportabilă”.

Criticul literar Nicolae Manolescu caracterizează astfel opera lui Blecher:

„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne îngăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şiinfinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”

 

În „Inimi cicatrizate” Emanuel este un tânăr bolnav de tuberculoza osoasă internat într-un sanatoriu de lângă Paris. Ca şi autorul cărţii, Emanuel este imobilizat într-un sarcofag de ghips care îi limitează mişcările şi produce suferinţă. Pacienţii demonstrează că deşi supuşi durerii au destule resurse ca să genereze sentimente puternice, să se îndrăgostească şi să experimenteze trăiri ca si cei normali, sănătoşi. Blecher ne arată că oamenii sunt cei mai vi înainte de moarte. Confruntat cu o realitate bizară omul închis în ghips se aseamănă cu o mumie cu foarte puţin spaţiu lăsat reveriei, în schimb subiectul se cramponează de viaţă cu neglijenţă şi veselie în ciuda faptului că este vorba de un om bolnav înconjurat de alţii foarte bolnavi. Cartea descrie sanatoriul, câţiva pacienţi, ca să focalizeze pe Solange, femeia care va deveni iubita lui Emanuel. În sanatoriu au loc aventuri romantice, ciudate sindrofii care ne apar suprarealiste, cu pacienţii petrecând culcaţi în paturi de fier. Câţiva bolnavi par să se vindece, dar Emanuel este interesat de cei aflaţi în declin. Se fac operaţii nereuşite şi condiţia nefericită a pacienţilor ne va preocupa prin subtilele schimbări care se produc în caracterul lor. Unele camere sunt închise cu o bandă adezivă în jurul uşii, semn de deces al ocupantului, care va fi fumigat după moarte. Emanuel devine fatalist şi încearcă să evadeze din sanatoriul macabru, săpând timp de luni în interiorul sarcofagului său de ghips, dar va abandona munca, frustrat şi ruşinat de actul său de laşitate. Emanuel este fascinat de lumea prin care navighează cu patul său cu rotile, ne descrie sălile de mese, banchetele şi petrecerile în care pacienţii elegant îmbrăcaţi chefuiesc doi câte doi la o masă, într-o lume orizontală. Cât despre Solange, relaţia lor devine minată, tânărul realizează că nu au un viitor, despărţirea le este teribil de grea, ca de un animal adorat, superb în toate, spune eroul. Blecher ne face să înţelegem ce înseamnă melancolia unei vieţi neîmplinite dar care trebuie continuată cu orice preţ deşi finalul este predictibil şi inevitabil. Nimeni nu ne poate înlocui în această aventură personală, visul se va termina irevocabil: l’autre c’est moi.

2012

autor Adrian Grauenfels

Fotojurnalismul de război

Recunosc că nu invidiez reporterii militari. Să stai acasă în fotoliul comod, să citeşti ştiri de pe front sau sau să vezi pe ecranul televizorului scena unei lupte este una, dar să fii cel tăvălit în moloz, fum, noroi, riscându-ţi moartea la orice pas, este alta. În 2004 David Lesson a câştigat premiul Pulitzer pentru fotografiile sale luate pe viu în Irak. În interviul dat cu această ocazie Lesson şi-a afirmat credinţa că o serie de poze sau chiar una singură ar putea opri un război. Forţa jurnalismului „pe viu” este decisivă, covârşitoare de când imaginile zboară în timp real de pe front, pretutindeni. Dacă Lesson nu a găsit fotografia care va anula războaiele lumii cert este că aparatul fotografic a devenit o armă în a povesti adevărul.O pleiadă de aparate electro-optice supraveghează inamicul, înregistrează din sateliţi mişcările, echipamentul folosit, dau alarma, măsoară traiectoria obuzelor sau caută terorişti ascunşi în spatele unor ziduri. Ele sunt martorii atrocităţilor, ai eroismului sau al disperării.

Un om cu o cameră devine responsabilul unei realităţi pe care o poate schimba. Tonul şi acţiunile soldaţilor se schimbă în clipa în care presa apare la locul altercaţiilor. O mare expoziţie (deschisă în Houston- USA) numită ” Imagini ale conflictului armat şi consecinţele lui” ne aminteşte că fotojurnalismul e o artă care de 165 de ani însoţeşte războaiele planetei. Expoziţia ne învaţă că toate războaiele urmează o schemă similară. Ele încep cu o stare de pregătire şi ameninţare reciprocă, apoi se declanşează războiul în sine, urmat de mizeria postbelică.

Dacă bătălia de la Anghiari din 1440  a fost o bătălie de lux soldată cu un singur ofiţer căzut de pe cal (descris de o frescă magistral pictată de Leonardo  Da Vinci), nu aşa arată câmpul de bătălie modern. Armele sofisticate, dinamita şi bombele lansate din avioane fac din arena luptei un adevărat infern. Dar esenţa războiul nu este bătălia în sine. Un soldat care a participant la Războiul Civil a definit războiul ca fiind compus din 99% plictiseală şi 1% spaimă îngrozitoare. Reporterii de război au o altă optică. Ei trăiesc şi respira acel 1% navigând de la conflict la conflict, de la un război la altul.

Îmi amintesc fotografii eroice în care un pieton cu o sacoşe în mâna opreşte un tanc trimis să anihileze protestanţi. Ne amintim copiii vietnamezi care fug  plângând terorizaţi de avioanele care mitraliau din zbor satul lor. Ne amintim de fotografia soldatului care agaţă pe Reichstag steagul roşu fluturând asupra Berlinului cucerit de armata sovietelor.

Fotografia de război ne prezintă războiul ca o îndeletnicire perenă, o disfuncţie a speciei umane. Fotografii timpurii, datate 1846 imortalizează războiul  Americano-Mexican. Dar atunci tehnologia era fragilă şi irepetabilă. Mai târziu apar camerele de vederi cu plăcile negative – o emulsie fotosensibilă depusă pe sticlă, camerele erau făcute din lemn, erau greoaie, cereau un lung timp de expunere făcând mişcarea  imposibil de captat. Dar morţii nu se mişcă, aşa că scenele de luptă acoperite de cadavre devin imediat o fascinaţie şocantă. Sau fotografiile unor oraşe total distruse ca Dresda, Hiroshima, Nagasaki.. ne rămân pentru totdeauna pe retină.

Tehnologia a înaintat, la fel şi setea publicului pentru imagine. Vizualul întrece naraţia prin forţa sa de expresie şi detaliu, aşa se face că ziarele primului război mondial cereau scene de luptă dramatice, realiste. Dar aceste scene erau dificil de captat, se cunoaşte cazul unui reporter australian care regizând artificiale scene de luptă a fost rechemat de pe front. Vrem sânge adevărat, nu vopsea roşie, spunea presa timpului.

Se ştie că presa încearcă să pună pe roate conflicte din motive comerciale sau din competiţie. Magnatul presei Randolph Hearst aude de explozia misterioasă a navei americane Maine în portul Havanei şi trimite imediat un reporter care să fotografieze epava sperând să iniţieze astfel un război cu Spania. În secolul XX se disting fotojurnalişti importanţi care însoţesc şi raportează despre conflictele planetare.

Aş pomeni de elveţianul Christian Frei care a graduat Universitatea Fribourg la secţia de jurnalism şi comunicaţii. Un film documentar numit „Fotograf de război” îl face celebru în lumea întreagă. Pentru acest film, Frei acompaniat de fotograful James Nachtwey , sacrifică doi ani de muncă petrecuţi în zone de criză. Frei joacă rolul spectatorului iar Nachtwey apare un om timid, rezervat, un profesionist departe de imaginile fierbinţi asociate cu profesia sa periculoasă. Cei doi sunt confruntaţi cu ambivalenta războaielor, cu dilema fotografiei şi rolul mediilor. Filmul degaje compasiune şi atacă esenţa lucrurilor:  Este necesar războiul? Ceva mai în vârstă, James Nachtwey este născut în 1948 în USA, va studia Istoria artei şi ştiinţele politice la colegiul Dartmouth din Massachusetts. În 2003 pe când corespondentul revistei Time în Bagdad, a fost rănit de o grenadă. Este jurnalist de război din 1981 an în care capătă un contract ca să acopere războiul civil din Irlanda de Nord. De atunci Nachtwey este prezent la toate conflictele armate majore: Africa de Sud, Orientul Apropiat, Rusia, America Latină, Irak, Afganistan etc.

Reportează deasemenea acte teroriste, foametea pe planetă, drogurile, subiecte social-politice sau crimele Mafiei. În 2011 cu ocazia atacului World Trade Center, produce o importantă masă de fotografii documentare. Este prezent în Sudan, însoţeşte mişcarea de protest în ţările arabe (The arab spring) iar în 2011 publică în magazinul Vogue o serie de fotografii ale masacrului din Siria provocând rumori şi valuri de protest.

Nu putem să nu amintim de ziaristul Peter Gregg Arnett, născut în 13 Noiembre 1934, Riverton- Noua Zeelandă.

Arnett a lucrat pentru revista Naţional Geographic şi reţele importante de TV ca de exemplu CNN. Este bine cunoscut pentru reportajele sale din Vietnam şi războiul Golfului. A primit premiul Pulitzer pentru munca sa în Vietnam.

Din 1962 şi până în 1975, a lucrat pentru prestigioasa „Associated Press news agency”. În 1994, Arnett scrie despre viaţa de jurnalist de război în cartea sa „Live from the Battlefield: From Vietnam to Baghdad, 35 Years în the World’s War Zones”.

 În Martie 1997, Arnett este singurul ziarist care îl intervievează pe Osama bin Laden.  Arnett a obţinut un exclusiv necenzurat interviu cu Saddam Hussein. Războiul Golfului devine vizibil on line la TV prin lentila lui Arnett, care este singurul fotograf prezent în Bagdad timp de 5 săptămâni.  Transmitea direct din balconul hotelului Al-Rashid unde era instalat. CIA îi cere să părăsească hotelul ca acesta să fie bombardat de aviaţia americană, Arnett refuză, ziaristica este mai importantă decât politica americană de război.

Azi, marea problemă a fotojurnalismului este inundaţia de imagini, fluxul enorm de fotografii luat de civili cu telefoanele celulare, chiar în câmpul atrocităţilor sau al crimelor care se petrec sub nasul nostru. Morala acestor fotografii scade cu cantitatea lor, pe de altă parte ele afectează nivelul nepăsării colective la agresiune aşa cum filmele cu lupte de cartier au făcut agresivitatea „deja vu” şi nu ne mai lăsăm impresionaţi de băieţii care se înjunghie pe ecrane. Puţine imagini ne mai stârnesc emoţia după aceşti 165 de ani de fotografie a cruzimii şi a distrugerii.

Să stabilim un fapt: fotografia nu poate sista un război, şi nu o poate pentru că defecţiunea nu este în fotografiile noastre, ci este adânc înşurubata în noi umanii.

autor  Adrian Grauenfels

2012

Dimineţi ortogonale

 

mă dau jos din pat
afară e o zi solară, peste cap păsări
sobele fumegă orizontal
nu te-am visat destul se pare
şi păsări mari îmi aduc ancore
timonele unei caravele cu care plutesc spre tine
într-o călătorie cu multe necunoscute

tu
la capătul plapumei
cauţi graniţa tăcerilor elocvente
fericirea
nu vine dinspre icoane
ochelarii aşteaptă pe masă
cărţile zac necitite pe podea
Mahler e tot acolo
în finalul unei simfonii cu orgă

Stau
şi mă uit la noi
cum am sădit o mare dragoste
între cioburi de viaţă
între clipe de răgaz
cresc copacii noştri spre cer

 

autor Adrian Grauenfels

Proverb biblic – Uri Zwi Grinberg

Proverb biblic

proverb biblic: Mai bine în coada leilor decât în fruntea vulpilor

 

am visat un vis şi în vis: lei

coborau din platoul muntos, strălucitori

flămânzi de strugurii necopţi

urmând vulpile roşii

Iar Luna privea

cum trece şirul lor

în coada vulpilor

 

am mers şi eu după ei şi strigam

în limba leilor:

lei, leilor

dar ei nu mai pricepeau

limba lor

 

aşa că tare am plâns

până când visul

se izbi de o minge de foc

şi se făcu ziuă, la loc.

***

Uri Zwi Grinberg

1896-1981

Traducere: Adrian Grauenfels

Colaj pentru Georg Baselitz

                                      

Autori : 

Ioan Mircea Popovici,  Gabi Shuster, Dorrina Sisu,

 Luminiţa Ciobanu, Adrian Grauenfels

 

fumătorule de pipă

ce eşti

sper să nu fiu prea poetic

şi nici ermetic

şi să întrezăreşti

că-s pe bune

hotărât să cultiv livada bucuriei

vin ele

unele umbre

şi rup crengi încărcate de floare

nu le poţi opri

ele nu ştiu ca-n dragoste

mişcă ambele părţi

fără hărţi cu puncte

sau alte lucruri mărunte

trebuie să-ţi spun

aşa

ca uvertura

că numele hadrian

mi-e sâmbure de prietenie

ca stânca -s

în bătaia ploilor

corabie-n bătaia valurilor

marea-n stăpânirea malurilor

călăreţ de inorog

prin spaţii abstracte

rareori întâlnind

om

naufragiat de bună voie

prin arhipelag

Ioan Mircea Popovici= IMP

 

pe când vânăm himere şi melci

mi s-a arătat Arcimboldo atacat de liane şi ciuperci maladive

care îi curgeau din urechi, ca Amazonul la a treia cotitură

iar de vale, femei cu coşuri pline cu ardei şi alte matrapazlâcuri culinare

se culcau cu tovarăşii cosaşi, plugari, fermieri şi tractorişti cu legitimaţie

în schimbul unor bucate organice bine asezonate

în desfăşurarea deplină a gesturilor materne

sub totală bunăştiinţă a dictatorului

care încuraja adulterul

orgia

mersul cu spatele

datul cu var

prăjirea castanelor

sărutul pe furiş

viaţa în trei, patru şi cinci dar nu şapte

caprele mulse deseară

capitalismul de consum

dorul de tine.

AG

 

prin lampă curge mirosul de om

l-am dibuit din rătăcirile vântului

ca un păianjen am țesut visele

într-un salon plin cu oameni

am crezut în lumină

dar gheara mă apuca și mai tare de gât

aplecând ființa spre pământ

pe ochi s-a prins lutul

și am modelat viața în gri

neștiind culorile cum vin

am târât mai departe voința

poate mult prea în ocean

și mult prea în adânc

șoaptele nopților au îndesat în mine voința morții

prea curând pentru a înțelege condiția mea

și prea târziu pentru a mă ridica în fața altora

presupunerile au bătut piroane ostenite

iar pe tâmple încă mai curge un fir de iarbă

din rouă se chinuie sufletul să bea

pentru că știe drumul spre maluri

spre acest val sub care mă ascund

dar nu

stau lipită de pământ ca o salamandră

încercând să înțeleg nerosturi

doar atât

Dorrina Sisu

orizontul calculat

în ochii iubiri e infinit

pentru cei cu suflet sec

e în buza privirii

tot ei sunt cei din cârmă orânduirii

ştiu totul în absolut

şi poate chiar mai mult

şi ne învaţă cum să nu privim

în infinit

că e dureros şi e frustrant

şi nu e bine să te visezi

alergând în infinituri

când aici lângă umărul lor uscat

e finit , cald şi sigur

nu poţi ieşi cu fluturii la plimbare

şi nu poţi râşni cuvinte albe

folosind o strecurătoare,

e o nebunie curată

să priveşti în infinit

când nu ai nimic de iubit..

 Luminiţa Ciobanu

ţi-ai tras tu pleoapele peste orizont

şi-ai înfipt în piatra norocului

un cui bont

ciupeşti corzile visului

şi dai drumul ploilor

când vin ploile-n celebra cetate

tomiris aleargă desculţa prin tomis

poetul îşi leagă aripile

cu frângerea clipei

urcă-n cuibarul acela

din ancorarea velelor

se uita de jur împrejur

şi asculta-n priviri

amintiri

vin ele

nereidele

şi-l cheama-n locul

în care prometeu îşi ascunsese focul

nimic nu lasă să se întrevadă

bucuria tristeţii pusă pe rod

în florile din livada ţărmului

ca-nta-n turnul de scoici

înălţarea de ieri

mărturisirea

deschide parantezele

luminându-şi acolo unde

ca o şcolăriţă prinsă asupra faptului

marina zice:

„Ehhh, nu m-aş lăsa dar adevărul e că are dreptate. Ce-mi veni!?!”

IMP

 

tropăind decişi printre ecuaţii,

eclipse şi semne zodiacale certe

între naştere şi moarte

ne vieţuim , viaţa…

segment incert în univers

de doar o clipă

cu spaima privim graniţa

dintre existent şi inexistent

ceasuri date de-a dura

cu limbile amuţite

în dans înşelător

pe o unghie de picior

şi un evantai de vise

ascunse în pumn

şi acum deschise

spuse în urechi închise,

de primăvară şi de cu iarna

cu înţelepciuni de toamnă

şi o iubire de o vară…

 Luminiţa Ciobanu

 

eu am bucuria celor implicaţi pentru că aşa am decis

 să ne auzim măcar

 să ne implicăm în lumina vieţii

şi să scurtăm umbrele….

IMP-udice ghetele de joi

n-au pingele

degetul mare ojat

joacă rolul oglinzii

ţi-e trupul galben

ochii sticloşi

auzul cordial

dansezi vijelii

de şaman

miroase a marihuana

de ghiveci în fereastră

o petală de vânt

flutură peste pădure

piticii fug valma în scorburi

şi umerii rămân la orizont

aşteaptă eclipsele

totul în lume este calculat

destinele traiectoriile

iubirile războaiele

YANNELIS şi-a răscumpărat ghidonul

încearcă frenetic să treacă prin lume

săpând urme în tympul fără tympan

Gabi Schuster

 

stau piticii pe umerii uriaşului

să vadă departe

itinerarul

departe de calul lui aznavour

gândaci prin cozonaci

în urma lor

fărâmituri

zoaie şi bâzoaie

iniţiale pe negativ

tarantula se îneacă-n miere

cu traista ciobanului

un voiaj ratat

soluţia generală

pe butuci

aici este

sămânţa logodnei

lui Zero cu Infinit

„dulce minune atinge ţărâna

cu degetul inelar…

şi-a schimbat numele”

IMP

 

Sistemul dirijează trupul întâmplărilor

iese apoi din el însuşi şi geme

jurul se umple de incertitudini

gravitează molcom ca bile lucioase

traiectoriile susură metalic la ureche

destine şi sfinţi

dantele şi braţări la glezne

pe frunte adânciturile întretaie

sudoarea virginităţii

a rămas repede în urmă

suntem stupizi

plini de vervă

pe malul vieţilor necâştigate

dulce minune atinge ţărâna

cu degetul inelar…

şi-a schimbat numele

Gabi Schuster

 

Oare devin un Arlechin?

Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.

Un arlechin se-aşează pe zodie, devine crab şi dispare.

Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii, aranjate după principii.

Cercul concentric face grimase dar nu poate scăpa din perimetrul sau cotropit.

Din mine  ţâşnesc fântâni cu susur echidistant,

apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de hârtie efemeră.

Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau scamatorii de făcut.

Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur la oglindă, duşmănit de axiome.

Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de realitate şi teama de abject.

Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu, nu la Marienbad te-am cunoscut

dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând ecoul, îmi citeai din Dante

fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca muştele lângă noi, ceaţa avea

textură  de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în nisip, în băltoace, emulsia fotografiilor

se  înfiora atinsă de buze, de atâta nesperată frumuseţe, clipele ireversibile, noaptea

se scutură ca un prunc şi timpul se contractă în braţele tale, devenisem eu, invers, bătrân şi uitat.

  AG -2012

Ceai cu Adala ( colaj )

Greaţa

Felia de lămâie

are azi gustul perfect

după greaţa însăşi

a apucat-o dis-de-dimineaţă

pe când

îi încolţea un gând galben ca un fluier

gura i-a fost atât de strânsă-n pungă

încât s-a stors în ea

acum zace

ca o iubire scofâlcită

în postludiul mileniului

ADALA

Am băut ceaiul acela cu tine

făcând rotocoale din ochi

subtile priviri între noi se ţin de mână

mereu căutăm în pungă fluturi

sau licurici de ceară

ce să-ţi ofer într-o seară de vară

ce se poate spune după colonialism?

ştii.. la mine au înflorit lămâii

contorsionaţi de friguri

şi lipsa de iubire…

AG

 Ceai cu AG

 Fascinantă ceaşca de ceai

până la negru aburea coborâri

tu mai crezi în memorii

câteva bancnote asudate fac toate amintirile

istoriile

plânsurile cu sughiţuri

ştii cum închide un glonţ?

ca o uşă pe care o cauţi toată noaptea

şi când o găseşti

îi vezi pietruirea…

 Adala

  După greaţă

 ..Uite am venit la ceai

Îmbrăcat în alb ca un ginere mongol

Trec pragul tău şi mă înclin puţin spre dreapta

Mi-e drag să te văd în lumina oblică a sentimentelor frustrate

Mi-e atât de aproape amintirea balului cu flori uscate

cununa ce făceam pentru tine

ca să avem ce fuma

răsucite ţigări în hârtie de ziar

scria de război

dar noi făceam rotocoale din timpul liber

nu ne pasă de viaţă

o trăiam sublim…

AG

 

Pentru ceai cu AG

…alb…alb…alb…

impetuos înflorit

ca iubirea de bulb

stai înclinat

eşti acordul Dumbledore

când ţine spre buze

sceptrul rădăcinii

de ce ţi-e teamă de oblicul luminii?

sigur că face războaie

în tango dirty prin noi

nesigur rămâne timpul tuns

la fiecare barieră

de alb…alb tânjit

 ADALA

Tu ai petrecut seri lungi alegând pantofii de bal?

privind prin dantela bunicii zborul leoparzilor flămânzi

în citadela fără nume, toţi locuiau sub pământ

în oglinzi erau numai scrâşnete

în dinţi aveam gustul  clepsidrei

iar deşertul îneca eclipsa

acel lapsus demonic

acea  trăire tumultoasă

nerepetabila prospeţime

din doi în doi

numărăm săruturi

afară caii rupeau din noi regrete…

Doua poeme desenate

Motiv de desen

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche..

*** 

Mistralul unui emigrant

Mai încolo, am început să vorbesc o limbă veche
chiar şi cei care se încăpăţânau să mă asculte
nu înţelegeau nimic

femeile din cafenele
ar putea găsi în ochii mei
vibraţia necontrolată
a celui deportat
pe un gheţar intern, ce se topeşte în zare

uneori eram forţat la limba maternă
ca o înţepătură într-un organ amputat
ca o pauză într-o frază uzuală
care conţine mereu viscol
şi nici o urmă de zăpuşeală sau te iubesc..

****

Autor : Adrian Grauenfels
Desene: Maia Martin

 

După petrecere / Ruiz / Iarba din tâmplă

După petrecere

 

După petrecere el bea aşezat cafeaua

Prin casă plutesc relicvele anului trecut

Sticle de parfum Chanel

Scrumiere golite de sens

Femeia stă în bucătărie

Împarte farfuriile după culori

Aruncă resturile la păsări

Proastele se bucură

nu ştiu că s-a irosit încă un an

 

Dimineaţa ne aranjăm în rând

după sfârşitul nostru

ca maşinile plictisite în stradă

aşteaptă la car wash

cu motorul stins

 

Am şi uitat că am fost fericiţi.

 

Ruiz

 

Ochii tăi Ruiz, cărbune şi undă

emană negru adânc şi lumină

 

hărţile marine

aduc înapoi corăbiile

pline de întâmplări

piper şi scorţişoară

 

velele întinse peste obrajii tăi

cântă dorul marinarilor

vântul din grota lui Neptun

umflă bluza-ţi albastră

şi spicele, ele, nebunele

îţi mângâie gleznele

genunchii

degetele

 

ai devenit de mult o culoare Ruiz

ai devenit o statuie romană

care îşi doarme visul

într-un peisaj de Claude Lorrain

 

Iarba din tâmplă

 

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

Mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche…

 

autor: Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

 

Ce o fii asta KITSCH ?

Dacă deschidem dicţionarele la termenul Kitsch găsim în general explicaţia unei arte vulgare, sentimentale şi afectate. Intenţionat evit cuvântul kitsch preluat din limba germană  adică „de prost gust, efemer, de duzină „, pentru că ideea de prost gust, în sine, nu este discutabilă obiectiv.  Cu timpul au fost adăugate la noţiunea Kitsch nuvele şi romanele dulcegi dar şi echivalentele lor grafice, picturale, poetice. Prin 1925 găsim difuzat un studiu german scris de istoricul Fritz Karpfen cu titlul Kitschul – un studiu despre degenerarea artei. Emanuel Kant încercând să definească arta

a stabilit valorile care facilitează identificarea Kitschului.

O discuţie mai doctă  este datorată lui Clement Greenberg care în 1939 scrie articolul său  Avant-Garda şi Kitsch, în care autorul susţine legătura dintre Kitsch şi preferinţa publică pentru material şi bani în detrimentul cunoaşterii şi al culturii.  Autorul condamnă  revoluţia industrială care a alfabetizat masele şi a dus la  consumerism şi la o cultură de piaţă în detrimentul gustului pentru folclorul tradiţional sau al artelor clasice. O nouă cultură,  sau un surogat, se adresa noii generaţii, insensibilă la valorile culturale, dar în căutare de distracţii care nu cer erudiţie sau pregătire. Alte cărţi definesc Kitschul barbarism,  o artă sentimentală, artă  patetică, iar în a doua jumătate a sec XX Kitschul este văzut că fiind opus modernului, pe scurt fals şi rudimentar. Declarat „o ameninţare a culturii adevărate”. Deşi critica impunea Kitschului să fie redus doar la pictură el se întinde treptat şi la muzică şi la cinematografie. Tchaikovsky este numit ..un geniu al kitschului. Salvador Dali .. rege al Kitschului .

Lucrurile se complică cu apariţia artei Pop care divide arta populară de cea a elitelor, apoi postmodernismul anilor 80  dizolvă graniţele dintre Kitsch şi arta considerată adevărată  lăsându-ne buimaci în faţa unui amestec indecis de direcţii.În muzică avem exemplul dansatoarei Carmen Miranda care cânta şi dansa purtând pălării strident colorate împodobite cu fructe într-o multitudine de filme făcute cu buget modest, numite Cultura Populară. Era  vorba de un ridicol forţat, de o neseriozitate în tratarea subiectelor grave care frământă  societatea şi cultura. Milan Kundera leagă Kitschul de totalitarism şi de propagandă.El scrie despre kitsch: „Arta aceasta  înlătură  din vizunea umană conceptele dificile şi profunde, oferind în locul lor , o imagine igienică a lumii în care toate răspunsurile sunt date din capul locului chiar înainte de a fi formulate întrebări”.

Kundera adăugă următorul exemplu: „Arta Kitsch provoacă cuiva două lacrimi succesive. Prima lacrimă spune: Ce minunat e să vezi copii fugind prin iarbă! A doua lacrimă spune: Ce minunat e să fi emoţionat, împreună cu omenirea, de copii fugind prin iarba! A doua lacrimă face kitschul Kitsch. ”  În ultimele decade, curente diferite folosesc Kitschul în mod conceptual, unii îl plasează că primitivism în care urâţenia şi disonanţa vizuală sunt percepute că  fiind un întreg curent  cultural antiestetic.

Este  bine cunoscut artistul Jeff Koons ( sculptor american născut în 1955 ) care declară că nu se poate abţine să nu ironizeze Kitschul..el însuşi fiind un artist celebru pentru arta sa controversată. În 1991 Koons se însoară cu Ilona Staller – Cicciolina , star porno şi membră a parlamentului Italian.Koons lansează o serie de picturi şi sculpturi având ca subiect poziţii sexuale explicite dintre cei doi. După divorţul de Ilona în 1992, Koons produce sculpturi monumentale din metal polizat cu suprafete strălucitoare, automobile pictate, sau animale enorme acoperite cu flori multicolore.

Alţi pictori figurativi explica arta lor ca fiind neironică, narativă, şi chiar acceptă cu plăcere numele de kitsch care li se potriveşte şi conferă seriozitate, în viziunea lor. În România, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost  Lucian Blaga care în lucrarea Artă şi Valoare,  explică  noţiunea Kitsch ca fiind o structură deplasată, care s-a sustras legii nontransponibilitaţii. Această abatere constituie o structură „numită para-estetica”, dat fiind faptul că nu există nici un termen  care să caracterizeze mai bine acest estetic, frumos deplasat.  E vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce plăcere. Şi când această categorie de consumatori e în creştere ne simţim obligaţi să-i acordăm curiozitate şi atenţie.

autor Adrian Grauenfels 

Claude Lorrain – Arta peisajului

  Claude Lorrain

 Peisajului Redescoperit

 

 

Ochii tăi Ruiz cărbune şi undă

emană  negru şi lumina adâncă

hărţile marine

aduc corăbii 

cu întâmplări adevărate

piper şi scorţişoară

velele întinse de marinari

îţi ating obrajii

vântul din grota lui Neptun 

umfla bluza-ţi albă

şi spicele, ele nebunele

îţi mângâie gleznele

degetele, genunchii

 

ai devenit mai mult o culoare Ruiz

ai devenit o statuie romană

care îşi doarme visul

într-un peisaj de Claude Lorrain

Peisajele sale miraculoase, surprinzătoare,   încântă  de secole iubitorii de pictură,

iar autorul lor Claude Lorrain este unul dintre cei mai iubiţi pictori ai barocului.

Câţiva predecesori Anibale Carraci şi Nicolas Poussin, au stabilit cea ce critica denumea „peisajul ideal”. Un anume Claude se naşte în anul 1604 în Ducatul Lorraine, stat independent până la alipirea de Franţa în 1766. Tânărul Claude rămâne orfan la 12 ani şi se mută la Freiburg la un frate, sculptor în lemn. De acolo continuă  prin Roma, Neapole, învăţând pictura cu diverşi artişti, apoi oscilează între Franţa, Italia şi Germania având pretutindeni diverse neplăceri şi certuri de tot felul. În 1627 se reîntoarce la Roma ca să producă două peisaje la cererea papei Urban al VII-lea. Are noroc, capăta locul pictorului flamand Paul Bril, maestru în peisaje, recent decedat. Căuta cu ardoare răsăritul şi apusul soarelui care deţin un rol central în tablourile sale. Devine prieten  bun cu Poussin şi împreună călătoresc prin împrejurimile Romei făcând nenumărate  schiţe şi desene.

Repede apar diferenţe în munca lor: Poussin folosea peisajul ca un decor personajelor sale, în schimb Lorrain se concentrează pe aer, soare, apă, teren şi vegetaţie. Se ştie că uneori angaja alţi pictori care să adauge personaje în peisajele sale, (de exemplu: Courtois, Filippo Lauri). Spunea cumpărătorilor: „Domnilor, banii sunt pentru peisaj, figurile le dau pe gratis”. Schiţele sale vor deveni baza uleiurilor care le produce ulterior, munca făcând-o cu precădere în studioul său. Era căutat, foarte solicitat de papi, aristocraţi, iar regele Spaniei Philip IV îl declară de talia marelui pictor Velazquez. Cu timpul artistul se însingurează. Era copiat, falsificat şi ca să oprească valul de falsuri publică 6 volume numite Liber Veritatis (cartea adevărului) în care găsim schiţele peisajelor vândute şi numele cumpărătorului.

Aceste cataloage, tipărite şi litografiate au devenit ulterior „biblia” studenţilor interesaţi de arta peisajului.

Pânzele sale au un aer naturalist mai ales în prima perioadă când artistul studia cu pasiune natura. Tehnica folosită este una clasică, acoperea pânza cu un strat de vopsea albă peste care adăuga straturi de ulei de grosimi diferite

şi cu tente potrivite culorilor pe care le dorea în final. Mai ales, era faimos pentru un albastrul strălucitor, bazat pe pigmenţi extraşi din lapis lazuli o piatră preţioasă rară, greu de procurat. Ultima finisare implica alte straturi de vopsea şi lac, extrem de subţiri, în care  dozele de lumină şi umbră  alternau ca să producă suprafeţe incredibil de luminoase şi de atrăgătoare ochiului.

Faima sa trece Canalul Mânecii şi în Britania doi pictori William Turner şi John Constable sunt puternic influenţaţi de stilul romantic fenomenal, lansat de Lorrain.  Impactul esteticii sale străbate Europa, influenţe sunt  găsite în literatură, arhitectură, în grădinărit şi în parcurile epocii. Lumina Italiei cu tente ei de aur devine faimoasă în toată lumea.

Spre sfârşitul vieţii paleta lui Lorrain se închide, subiectele devin mai reci şi mai melancolice compartiv cu pictura tinereţii plină de exuberanţă, veselie şi încântare. Pictorul a murit în Roma, în Noiembrie 1682, este îngropat în bazilica

Trinita al Monte Pincio. Dar arta sa rămâne importantă  datorită inovaţiei adusă peisajului, (gen considerat de contemporani disonant cu Renaşterea şi de o morală neserioasă),  prin regândirea culturală a peisajului care la el reflectă o civilizaţie senină, conectată prin castele şi oraşe.

Dacă este nevoie de un orizont el conţine neapărat un port în plină acţiune. Nevoia publicului pentru grandios şi eroic este satisfăcută prin introducerea personajelor mitologice: zei sau figuri biblice, sfinţi sau eroi care duc spectatorul într-o scenografie a memoriei colective, despre care John Constable spunea entuziasmat: „Peisajul pictat de Claude este plăcut, amabil, este agreabil şi liniştitor, este răsăritul calm al inimii”.

autor Adrian Grauenfels

Le LAPIN AGILE, cabaretul artelor

În istoria artelor găsim mărturii despre acest faimos cabaret Parizian  deschis în Carterul Montmartre încă din anul 1853. La origine era numit Cabaretul Asasinilor, ecoul unui raid al unor

huligani care dau năvală în local şi omoară pe fiul proprietarului. În jur de 1875 un pictor din regiune, Andre Gill pictează o firmă nouă cabaretului în care un iepure (lapin) ţâşnea dintr-un castron de supă, şi ca urmare vecinii din cartier l-au botezat „Le lapin a Gill „, adică iepurele lui Gill

 nume care a evoluat mai târziu în Cabaret au Lapin Agile.

La începutul secolului XX cabaretul devine locul preferat al  unor artişti plastici şi scriitori ca Picasso, Utrillo, Modigliani, Apollinaire. Plasat în centrul artistic al oraşului, aproape de biserica Sacre Coeur în inima Montmartre-ului, cabaretul devine lăcaşul unor frecvente discuţii aprinse despre „rolul şi destinul artelor”.  Locatarii de la Bateau Lavoir, dar şi personaje boeme, caractere dubioase, frecventau localul, printre ele găsim excentrici, proxeneţi, trecători ocazionali, anarhişti,

studenţi din cartierul Latin, o grupă pestriţă în care se amesteca şi o minoritate de bogătani

bine căptuşiţi, veniţi în căutare de distracţii şi năbădăi. În cabaret se dansa şi se citeau versuri deocheate sau avangardiste după cum bătea moda. Iată un cântec de epoca,”Mustaţa mea”, autor anonim:

Mustaţa mea 

răsucită ondulată

epicurian periată

lustruită, pigulită

gata de afecţiune

în perfecta ei perfecţiune

răsucită, pudrată

blegită, mirată

curtată,adorată  

imitată, invidiată

pictată pe-un afiş gouache 

devenită în final..moustache..

de general cu aerul viril

ce-adulmecă cu nasul fin

parfumuri de femeie cu profil sublim

  

o port cu mine, pomădată greu

mustach-ul meu, cu şarm de derbedeu

înnebuneşte tinere femei 

artiste, maici, studente de la Saint Michelle

şi tu îmi spui s-o rad, să o dau jos?

mustaţa mea.. ?

adio, vai, bărbat frumos

Picasso pictează în 1905 celebra să pânză „Chez le Lapin Agile”, care aduce faimă internaţională localului. În pictura îl găsim inclus pe Picasso însuşi  îmbrăcat în arlechin. Lângă Picasso la bar, o vedem pe iubita sa din acea perioadă, Germaine Pichot. Un bun prieten al pictorului, Casegemas, obsedat de refuzurile femeii la avansurile sale amoroase se sinucide în anul 1901.

Pictura a fost făcută la cererea lui Frede Gerard patronul de atunci la Lapin Agile, care şi apare pictat în planul doi cântând la ghitară. Tabloul şi-a căpătat gloria fiind singurul Picasso expus neîntrerupt în Paris între 1905 şi până în 1912 când a fost vândut unui colecţionar german.

Alt artist care picta frecvent interiorul cabaretului şi în vecinătăţile sale era marele colorist Maurice Utrillo.

O prietenă fermecată de aceste locuri şi de epocă  improvizează o poezie:

Arlechin

Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.

Un arlechin se-aşează mereu pe-aceeaşi bancă

strângând aburul zilei în cutii de carton.

Poartă semnul zodiilor pe umeri

şi descrie cercuri concentrice,

din care uneori ţâşneşte o pasăre atât de străvezie

încât i se pot citi gândurile.

Trecătorii merg agăţaţi de realitatea subţire

parcă ar păşi peste trupul întâmplărilor.

Pasărea aceea zboară mult mai înalt peste colina Montmartre

atingând tărâmurile închipuite ale umbrelor lor.

Localul este deschis în strada Rue de Saule, turiştii  aşezaţi la mese de lemn  pot admira iniţiale scrijelite de  vizitatori timp de decade, azi ei sunt serviţi cu apă minerală în sticle de plastic şi muzică  franceză veche mergând până în secolul XV.

autor  Adrian Grauenfels

Marga Grauenfels – Ceramica reinventată

Ea a luat lutul şi l-a frământat ca pe un suflet cu care vorbeşti, depănau frământări, discuţia se lungea

la o cafea băută între zori şi noapte, fără ţigări, fără nimeni în jur doar cerul. Uite .. forma asta nu e bună, mişcarea asta parcă stă , timpul trece in gol, o luăm de la început, din nou, cu dârjenie. Într-o zi am găsit o amfora, în amfora era o femeie, femeia era gravidă,   năştea viaţă din statuie. Figurile antropomorfe stau pe stânci şi tac, în jur poţi auzi jungla, marea, farul din alexandria, vacile rumegând , iarba zilei.

Ea este Marga. Uneori vorbeşte la ureche cu caii, cu vântul, foarte puţin despre miezul lucrurilor.
Chestiile se petrec între cuptorul electric, masa de lucru, caietul cu desene si schiţe, între rafturi cu pigmenţi, scule , un radio cântă fadouri, poze de cai, urşi, câini, cerul.

***

Nu mai am subiecte, recent

vorbesc despre toamnă ,

vara vorbeam despre vară

vasele din bucătărie au născut alte vase mai mici

mă uit cum sug matern şi dorm în soare

cele mici au încredere în cele mari, 

am încredere în bucătărie, îmi dă linişte cu miresmele ei  matriarhale

sunt vase care ne ţin minte, şi vase care ne întorc spatele

unele se prezintă toarte supărate şi pufnesc

ridicând capacele cu sunete guturale şi icnete

..da iubito îţi fac o cafea, ştii că sunt bun la făcut cafea …ce întrebi?

nu.. azi nu e nimic de văzut la TV, dar mâine va fi.

***

Marga îmi explică filmele. Se pare că nu mai înţeleg ce se întâmplă. Constat ce memorie bună are, deunăzi am întrebat-o despre o piesă de teatru văzută acum 2-3 ani la un teatru din Jaffa:

„Ură , poveste de dragoste” şi ea ştia cu amănunte si dantelă ce se întâmplă în piesa şi cine erau actorii. În capul meu pluteste o vată de zahăr amorfă, toate se topesc şi dispar într-o masă braille pe care scrie nu ţin minte ce. Văd mereu cai..

Ce se face din lut: 
Căni, farfurii, vaze, statui de tot felul, basoreliefuri, jucării, cai, fructe, legume colorate, iudaica, se face aer de umplut sticle cu un gând albastru. Apoi se fac goluri, vidul înconjurat de forme, forme care conţin idei, bijuterii, idei, femei cu alură antropomorfică , amfore, ocarine cu sunete piţigăiate.
Din ceramică nu se pot face inimi, pentru simplul fapt.. ceramica are suflet.

 

Postulat

În schimb, lutul după ce a trecut prin foc ne indică fără dubiu dacă artistul este sau nu fericit.

 

***

Există o singură clipă când se pot împleti în lut sentimente şi percepţii. Transcriu lista Margăi:

• mirare
• îndoială
• dragoste
• sunetul unei uşi trântite
• ţipătul unei vaze sparte
• dring dringul unui telefon inoportun
• liniştea ploii
• starea de triumf

 

Reţeta secretă pentru a realiza un obiect făcut din lut:Biscuit- (prima ardere) 
A se respecta regulile. A se folosi apa limpede , vorbe potrivite, orele dimineţii de după cafea. Oraşul să fie încă adormit, lutul docil ca o balerină mută în ziua nunţii sale. Se folosesc doar cuvinte care încep cu P: peşte, pene, palmă, pantofi, pergole, paradis, parcelă, pastă, pipă, paznic, pardon. Cu palma artistul dă viaţă, schimbă peisajul, face un oraş: uite cum apar bulevarde, grădini, parcuri cu fântâni arteziene, piaţa primăriei, cerul, semnele de circulaţie, galerii, accidente, afişele comerciale, pomii, pivniţe, atelierele de ceramică, sobe, cuptoare, sacii de lut. Se dă totul focului după o scurtă rugă cu ochii spre sud, sud-vest.

Glazura – (a doua ardere la 1200 grade C) 
O dată lutul ars devine altcineva, definitiv şi ireversibil. Nu se mai poate adăuga nimic şi nici a i se lua ceva. Eşti tu, parcă după sute de ani, ai căpătat densitate, greutate, prestanţă, dar nu şi culoare. Oraşul zace într-un spălăcit alb-roz, fără personalitate, pe masa artistului. E ca o iguană mare uitată pe spate, pe masa de disecţie. Dincolo se aud râsete, muzică, cineva sparge un pahar şi oraşul seînfioară, totul e panică, aşteptare, între ziduri vopsitorii amestecă culori cu bidinele enorme, tocmai au mâncat micul dejun şi sâmburii de măsline scârţâie sub tălpi. E 5 fără 10, ora tuturor deciziilor estetice luate nepripit. Cele amorale se fac noaptea pe muchia patului dormi? nu dorm. Să pun verde? pune verde, poate cobalt? pune cobalt! fac eu somnoros şi aşa se decide soarta oraşului, albastru cu soldaţi de plumb şi flori de plastic, vizitaţi de fluturi atraşi de felinarele care ard aripile cu un sfârâit electric. Casele miros a electrocutare, a varză călită până şi cheile de ceramică în broaşte de ceramică oftează, aşteptarea a luat sfârşit, apeşi butonul pe care scrie 1200 C, e un lift care urca încet încet iar locuitori înveliţi în costume de sudori aşteaptă finalul cromatic cu chiote şi urări de bine..

Aţi văzut samuraiul? e un cilindru, ba nu, este o formă în bătaia vântului , cu o sabie care despica gândurile. El este tânăr, e mândru, are o privire penetrantă, este întruchiparea a 2000 de ani de artă si aşteptare. E ca un haiku:

petale de lut

la mine în ochi

roşu violent

***

Superba distilare a timpului

se face în căldări de lut

dinspre zidurile arse de secetă

vin samuraii cu săbiile trase

peste lanul de maci roşii

peste chipul meu ascuns în poala ta

brăzdat de vânturi colorate

care trec prin noi, prin părul tău desfăcut

prin bluza ta subţire

tu dansezi cu vârcolaci

dansuri telurice

la miez de noapte ,

la apus de lună

mă găseşti dimineaţa tăiat de săbii

şi cusut la loc

pentru ziua care vine.

Despre Introspecţie

Aceasta este piesa preferată a Margăi. Un Janus cu o singură faţă, albă, decupata din real, e singur pe stativul său roman, capiteliu şi cavou, postamentul zeilor, al păsărilor de veghe. Statuia nu te priveşte, e undeva departe în lanurile de grâu, în primăverile din Toscana în fiordurile din New Haven. Este un mesaj despre artist în forma cea mai pură.

***

Când fumul s-a risipit şi răceala învăluie lutul ars mirosim un aer diafan care înconjoară obiectul nou născut. Te tragi înapoi un pas, forma lucrurilor se distinge mai bine din depărtare. Sau cu ochii închişi, când desprins din desen şi memorie, suprafaţa se strânge ghem ca să îţi pulseze în suflet.

Nu-s amintiri trecătoare, nici o uscată transparenţă a lucrurilor ci o bucurie la naşterea unei noi forme, o nouă entitate, e o persoană însufleţită în felul ei, e sfârşitul călătoriei prin foc şi fum, e prezentul care devine imediat trecut, acolo în palmele Margăi calde şi ocrotitoare, el cântă.

autor Adrian Grauenfels 

Polivalenţa Jazzului

 BORIS VIAN 

1920-1959

Polivalenţa Jazzului

Desene : Bert Brus

Într-o scurtă viaţă  de numai 39 de ani Boris Vian apucă să fie scriitor, poet , traducător, critic, actor, inventator, inginer şi jazzist. Toate făcute cu deplină pasiune şi îndemânare dar noi ni-l reamintim pentru nuvelele sale în care

găsim parodie, umor, atmosferă suprarealistă şi ficţiune scrise cu subtilitate,  în stilul său aparte.

Şi pe scena jazzului Vian se face remarcat. Cânta la trompetă şi scria articole despre jazzul american pentru diverse reviste pariziene. Avea legături strânse cu Miles Davis, John Hodges, Duke Ellington etc. „Spuma Zilelor” este romanul său de mare succes tradus şi în româneşte. În anul 1942 obţine o diplomă de inginer în metalurgie  şi capătă un post la institutul Francez de Standarde. Cariera literară o începe în 1943 cu poemul „Bison Ravi”.

Vor urma nuvela Furnicile, două romane: Spuma zilelor şi Toamnă la Peking (1946) dar ambele

sunt primite cu o totală răceală de critica literară. Frustrat Vian scrie în numai 15 zile

o nouă nuvelă „Voi scuipa pe mormântul vostru” care devine best sellerul anului 1947.

La o petrecere cunoaşte grupul Camus, Sartre, Simone de Beauvoir care îl introduc în cercurile elitiste care publicau în ziarul de cultură „Timpuri Moderne”. Vian îl admira pe Sartre care devine personaj central în romanul Spuma Zilelor. Ironic, această prietenie duce la ruina menajului lui Boris cu soţia sa Michelle Vian care are o relaţie amoroasă cu Sartre. Ultimii 10 ani sunt dedicaţi jazzului şi scrisului: Apar 4 cărţi de poezie, nuvela „Iarba Roşie” şi ultima să nuvelă  „Smulgătorul de inimi”.

Mai scrie scenarii de film, piese de teatru, texte de rock and roll,  libretul unei opere „Fiesta” pe muzica lui Darius Milhaud. Moare în Iunie 1959 ca urmare a unui stop cardiac.

Tehnica folosită de Vian este obţinută prin fragmentarea unor discursuri şi amestecarea lor.

Asistăm la un puzzle cubist, haotic şi fascinant, ca un tablou de Picasso. Limbajul este dur, frenetic, ca într-o piesă de jazz. Multe texte conţin scene sau aluzii la război, ele au fost scrise în timp de război şi nebunia distrugerii pătrunde în inima textelor ca un ecou al vieţii agresive de afară.

Vian detestă firescul, el creaza spaţii care se modifică cu soarta personajelor şi degringolează odată cu ele. Obiectele participă la alegorie cu o firească prezenţă, detaşate de rolul lor primar ele sugerează stări de suflet sau transferţ realul într-o atmosferă suprarealistă. Subiectul se ramificţ şi se regrupează într-un colaps delirant, în finalul fabulei absurde.

  „Furnicile” este o nuvelă estetică scrisă prin vocea şi relatările unui soldat,  care şocat de agresivitatea belică scrie povestea invers, cu un picior pe o mină şi năpădit de furnici care par a fii cuvinte, ele ne năpădesc şi pe noi, ne inundă şi ne târăsc în sistemul care duce la finalul inevitabil al scribului: „Am ajuns azi dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi, sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse”

 

Găsim aici tehnici narative avangardiste care sporesc emoţia cititorului. Vian descompune realul şi îl recompune cu umor macabru: ”Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire”. Soldaţii sunt pioni pe un câmp de joc, ei acţionează prin mimetism şi contaminare: „Zece metri mai departe am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu”.

 

Lectura acumulează un colosal crescendo al dezintegrării: Soldatul din spatele naratorului are obrazul distrus, cel din rândul din faţă  calcă pe o bombă şi explodează. Naratorul foloseşte un ton descriptiv, indiferent, cu care obţine absurd negru: Un locotenent îşi ţinea capu-n mână şi „ceva roşu curgea din gura lui”, e bine să mergi în spatele tancului, e mai comod, dar nu-i place „felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu”.   Noaptea inamicii le fură uniformele, se produce panică şi haos care duc la un măcel între camarazi care nu se mai recunosc. Vian foloseşte notaţii nervoase, descrieri deconectate de miez care amplifică simţul tragicului. Finalul este cinic, parcă povestit de un personaj exterior, parcă neafectat de catastrofă: „De aici se văd bombele căzând în spirală cu un zgomot puţin înăbuşit, stârnind frumoase coloane de praf.”

Şi mai macabră este „Călătoria la Khonostrov” în care câţiva tineri probează tehnici de schingiuire aplicate în tren unui călător care se preface că doarme. Pe geamul vagonului vedem o stepă infinită, dar în compartiment tinerii rasişti studiază distrugerea unui picior cu lampa de sudură. Jigniţi de tăcerea victimei trec la celalt picior, fără folos. La plecare victima se trezeşte ca să coboare  clătinându-se într-o „gară umedă, sumbră, în care nu dorea să rămână.. „Nu-s prea vorbăreţ, aşa e?” spune scuzându-se huliganilor descălţaţi, plini de sânge.

  

Macabrul este prezent în „Şoseaua Pustie”, aici iubita este omorâtă într-un accident de drum pe când călătorea spre casa logodnicului. Elemente funebre prevestesc sfârşitul:  Logodnicul Fidele, este sculptor de morminte, locuieşte în aerul curat de lângă cimitir, casa lui este decorată cu fotografii de ruine şi cavouri, până şi descrierea iubitei este şi ea proiectul unui mormânt: „Este frumoasă… Are obrajii netezi ca porfirul lustruit, are ochii ca nişte mari perle negre, părul roşcat închis, ridicat în cunună, un piept de marmură şi are aerul de a fi izolată de restul lumii printr-un mic grilaj de fier forjat”. Logodnicul, are comportament ciudat, de pasăre, prin contaminare, se poartă asemenea  soldatului din Furnicile, care trebuia să facă ce fac şi ceilalţi, să omoare, nu conta pe cine. În timp ce studiază pietrele de mormânt, ridică una: „Două urechelniţe pe jumătate adormite, înlănţuite, dormeau dedesubt, alături de un miriapod şi trei fleacuri de Cambrai (cadavre dintr-o luptă) în perfectă stare de conservare. Le savură una câte una, lăsă piatra să cadă la loc în lăcaşul ei”. O pasăre care-l observă, pleacă în căutarea dejunului, „dar Fidele nu mai era acolo. Pasărea mâncă cele două porţii. îi fu rău toată dimineaţa”.

 

 Vian foloseşte translaţia în a produce absurd suprarealist. Iată de pildă Racul, o nuvelă în care muzicianul este ros de o boală internă, de fapt este invadat de obiecte care preiau treptat comanda: „Capul i se alungise într-un singur sens, iar creierul nu urma aceeaşi mişcare, astfel, puţin câte puţin, în golul format se introduceau corpuri străine, gânduri parazite mai fluide, mai invadatoare, o durere cu paiete ascuţite că acidul boric tăios. La răstimpuri, Jacques tuşea, iar corpurile străine se loveau cu duritate de peretele craniului său, urcând brusc de-a lungul curbei, ca valurile într-o cadă, apoi căzând din nou peste ele însele cu un ţârâit de lăcuste împiedicate. Ici şi colo se spărgea câte o bulă şi mici proiecţii alburii, moi ca interiorul unui păianjen, înstelau bolta osoasă, duse de îndată de agitaţie”. Finalul devine de un colosal absurd: muzicianul îşi taie capul şi-l aruncă într-o oală cu apă fiartă în ideea de-al cântări, era curios să ştie ce greutate are.

Jazz, improvizaţie şi delir

 

În „Peştii morţi” autorul schimbă cuvintele cu înţelesurile. Substituie timbre poştale unor fiinţe marine care acţionează confuz, pescarul pescuieşte timbre la copcă, pentru că plouase cu caracatiţe, iar timbrele i se lipesc de picioare şi de obraz. Este pedepsit ca un câine, să doarmă afară, acolo împarte coteţul cu un dulău pe care-l numeşte obiect însufleţit, chiar şi gândurile sale devin o forţă primară: „Îşi schimbă poziţia şi se gândi cu asemenea intensitate încât aerul cuştii ieşea în mari rafale sacadate prin deschizătura rotunjită şi nu mai rămânea destul în interior pentru a respira.”  Sau alt exemplu: Instalatorul din nuvela cu acelaşi titlu, greşeşte etajul şi apartamentul şi creează o scenă de coşmar după ce demontează şi taie toate ţevile, apoi le face la loc, dar altfel, într-o manieră… cubistă. Gazda îl reanimează turnându-i supă pe nas pentru că gura-i era ocupată de o baghetă. După tenta moralizatoare a subiectului, finalul este de banc absurd: la terminarea lucrului, a treia zi, întreabă „ce etaj e astă?” Personajele nu percep emoţiile, ci sunt automatizate, pline de bunăvoinţă chiar şi după coşmarul diluviului, aşteptându-l pe instalator.

 

  „Blues pentru o pisică neagră” a apărut în 1949 şi reprezintă îmbinarea a 11 nuvele, de fapt  pare un scenariu pentru un film de desene animate.  Motanul căzut în canal e scos, salvat, de o mulţime curioasă, şi trăieşte febril, e vulgar şi violent în limbaj, bea mult la bar cu salvatorii săi umani, leşină şi e aruncat din nou în canal,tot de ei.  Vian se foloseşte de jazz şi tehnicile lui inserând în text improvizaţii sonore, senzoriale care fac deliciul lecturii: Pendula suna cât putea, chiuveta era o sonerie, se oprise curentul dar un pic rămas pe fir mai suna puţin la intervale fixe, patul devenise o pisică care distrugea parchetul cu ghearele deci stăpânul Andre îi instală pantofi şi patul o porni încântat pocnindu-se cochet de pereţi spre stupoarea vecinilor care îşi puneau urechile la deschizături şi lumina le intră în urechi, iar timpul trecea ca un vapor fără ancora ca să-l oprească, nici să fumezi nu ai răgaz, se căina îngrijitorul de la casa de nebuni  cu o ţigară în ureche ca să revină apoi în patru labe în biroul său ( Ceaţa ) unde încercând să gândească la ceva concret, efortul îl omoară.

Vian inversează cu virtuozitate realul: Un deget împins înainte se prelungea dintr-un corp promiţător , drumul se înfăşura cu viteză în jurul pneurilor, ca să ne ducă într-un decor tautologic cu „norişori mici care dădeau cerului aspect de cer presărat cu norişori mici, cum era şi cazul”. Dar această lume este lipsită de suflet, este alienată, ea ticăie ca o materie însufleţită de arc şi rotite, care se zbate pentru supravieţuire în condiţii degenerative, aşa că spre sfârşit Andre din „Ceaţa” este aruncat într-un râu pentru că omul nu era pus la punct cu ştirile, iar obiectele care îi priveau faţa bărboasă nu reuşeau să tragă vreo concluzie izbitoare.   Imaginaţia scriitorului nu cunoaşte niciun fel de limite, sarcasmul, ludicul, cruzimea chiar şi inocenţa se împletesc în opera sa creând un joc de cuvinte năucitor, ameţitor susţinut de metafore cu care te copleşeşte, te împinge spre dorinţa nebună de a devora textul până la final.

Degringolada zilelor, destinul imposibil de modificat sau de digerat duc la  angoasă şi tendinţe sinucigaşe, drăgălaşul şoarece alb, ecoul sufletului lui Colin di Spuma Zilelor nu mai suportă existenta nefericită, în finalul cărţii. se decide să dispară . Duce tratative cu o pisică inaptă să vâneze de bine hrănită ce e,   o convinge a-i fi călău. Şoarecele îşi pune capul în gura pisicii care acceptă să îşi lase coada pe trotuar ca să fie călcată de un oarecare trecător, declanşând automat decapitarea.

Vian nu lasă nici o şansă cititorului: ” Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul””..

 autor  Adrian Grauenfels 

MAIA MARTIN – Pictura poetică, interviu realizat de Adrian Grauenfels

Cu energie debordantă şi entuziasm găsit doar la puţini artişti, Maia Martin trăieşte şi crează în Bucureşti, România. Activă pe net, la Realitatea TV, şi de la 1 noiembrie la viitorul canal Digi News, găseşte timp pentru pictură şi poezie. Dar şi pentru a edita şi produce cărţi, videoclipuri, poezii citite la microfon, toate făcute profesional şi estetic. Textele însoţite de desenele Maiei capătă o altă dimensiune şi înţeles. Picturile completează textul spiritual şi vizual, indiferent dacă sunt abstracte sau figurative, ele ne bucură ochiul prin conţinutul sincer, optimist. Interviul de faţă ne dezvăluie biografia acestei tinere şi promiţătoare artiste.

AG – Să începem cu câteva date personale, Maia, ce îmi spui despre cariera ta, şcoală, educaţie.

MM – Eu pictez şi desenez de când mă ştiu. Mama mea picta. Aşa cum am mai spus într-un alt interviu, mama atunci când dorea să picteze, era înconjurată de patru fete, care mai de care mai curioasă . Ca să poată să se concentreze, ne dădea fiecăreia câte o pensulă, o bucată de carton mai mică pentru a ne fi paleta şi o bucată de carton mai mare ca suport de lucru. Tatăl meu făcea desene în cărbune. Ambii părinţi aveau înclinaţii artistice. Eu am făcut un an de liceu la matematică – fizică, în Târgovişte, doream să dau la facultatea de arhitectura. Apoi, din cauza unor probleme familiale şi de sănătate, am plecat la un alt liceu, la Buzău. După un an, mi-am dorit cu ardoare să ajung la Bucureşti. Din fericire, am ajuns, astfel încât clasele X-XII, le-am făcut la Liceul de arte plastice N. Tonitza, din Bucureşti.

Apoi am făcut un an la Universitate de arte Luceafărul, la Pictură. Studiile mi le-am finalizat la Universitatea de Arte Nicolae Grigorescu,unde am făcut 4 ani, urmând cursurile profesorului Vladimir Zamfirescu şi al asistentului său, Marian Maria.

AG – Admir picturile tale recente. Au un colorit deosebit şi mai ales ritm. Unele îmi amintesc de Miro, altele de Paul Klee. Mai ales este interesant stilul pointilist care conferă analogie cu lumea digitală construită din pixeli. Cum ai ajuns la artă? ce curente iubeşti şi care îţi displac.

MM –  M-am născut în mijlocul artei, am fost îmbrăţişată de ea. Iubesc multe stiluri, îmi place tot ce e de calitate. Nu detest nimic în artă. Important e să fie bună şi să transmită emoţie privitorului. Chiar dacă este vorba de un simplu desen geometric, un triunghi sau un cerc. Să aibă mesaj. Pot înţelege diferitele forme de expresie. Dar am aderat la un stil care mă reprezintă cel mai bine.

Viaţa mea e un triunghi

Scăpat din cerc şi din pătrat

Un unghi mă cheamă cu nesaţ

Şi-un frânt de cerc mă ţine-n laţ

Mă uit spre toate cele trei

Şi nu văd cum să scap de aici

Mă-nchin în pete violet

Şi-mi chem în ajutor un punct

Şi dincolo de mine-n cer,

În fund de mare-răsărit

Stau linii şi spirale-ncet

Tăcute, vieţuind.

AG – Ce părerea ai despre evoluţia artei româneşti? Ce evenimente ai putea menţiona că fiind importante esteticii?

MM – Evoluţia artei româneşti? Aceeaşi problemă a racordului cu arta modernă – pe care o ştim cu toţii. Acum cred că suntem racordaţi. Ca popor am făcut ce-am putut în condiţiile istorice date. Cred că acum avem diversitatea de expresie şi mesaj, cred că avem mulţi artişti tineri foarte buni. Sper să avem şi şansa să fim remarcaţi.

Negru subţire mă-ntind

negru subţire mă prind

verticală se-ntinde 

spirala mă cuprinde

sprijin de niciunde

În dansul acesta pereche

un cerc ne iubeşte

perfecţiunea se roteşte

iute, iute, sfârlează

deşi ne veghează

accent de lumină

accent de violină

AG – Ce tehnici foloseşti? explică te rog procesul conceptual şi execuţia unei pânze. Ce faci cu o pânză care nu îţi place? Ai distrus uneori opere?

MM- Ca tehnica folosesc culori acrilice aplicate pe pânză, pentru lucrările finale de pictură, iar schiţele şi desenele le fac mai ales în tuş pe hârtie. Fac foarte multe schiţe. Pornesc de la o idee sau de la o emoţie. Schiţele în tuş, cărbune, pastel cerat, creion şi altele, îmi oferă prilejul unui debuşeu emoţional, dar şi al clarificării mesajelor. Schiţele prime le reiau, uneori şi de 4-5 ori, până ajuns la o esenţializare de linie şi formă , o esenţializare a mesajului. Majoritatea sunt executate în tuş, negru pe alb. Liniile acestora se regăsesc apoi în lucrarea finală. Am sute de schiţe. În faţa unei pânze goale, încep să răsfoiesc bibliorafturi pline cu acestea. Aleg apoi o schiţă potrivită  cu starea mea sufletească din acel moment sau care mă provoacă. Fac desenul în creion pe pânză cu atenţie, uneori modificând schiţa originală. Aştern apoi un prim strat de culoare în aplat. Apoi vin cu straturi succesive suprapuse de puncte, în diferite forme şi direcţii. Trebuie să fiu foarte atentă la amestecurile rezultate din aceste straturi. Tehnica îmi permite lucrul atunci când am timp, câteva minute sau ore în şir.   La final adaug din nou desenul, dar cu acril negru, cu pensule rotunde, încercând să modulez linia în unele locuri sau să folosesc o linie seacă, ascetă în altele. Creez tensiuni cu ajutorul formelor, punctelor, liniei, petelor de culoare. Ca orice artist conştient, am distrus multe lucrări. Trebuie să facem curat în atelier.

M-adun în formă şi mă strâng

Mă vezi şi mă-nconjori curgând

Dialoghezi cu mine – cânt

Mă legi cu zaua de pământ

De sârma-i vorba ta şi gândul

Te cerţi, mă cerţi, închizi cuvântul

Uitându-te spre mine, cel iubit,

Tu, în triunghi, te regăseşti uimit.

AG – Frumoase poezii. Se poate trăi azi din artă? care e cheia succesului după părerea ta?

 MM – Probabil se poate trăi, personal nu trăiesc din asta. Dar – TRĂIESC PENTRU ARTĂ.

Nu cunosc cheia succesului, probabil muncă, creativitate, voinţa de a fi mai bun decât tine însuţi şi noroc, de ce să n-o spun. Eu încerc să fiu tot mai bună şi sper să am şansa să fiu descoperită.

AG – Am văzut, în ultimul an,  că faci intensiv video, design pe net, produci arta digitală şi antologii de poezie, cum ai ajuns la aceasta îndemânare şi eficienţă prolifică?

 MM – Îndemânarea şi eficienţă – prin voinţă, muncă şi abilităţi. Sunt un om curios şi ambiţios. Îmi plac proiectele finalizate. Îmi place să clădesc, să creez scări şi să urc pe ele. Să adaug cărămidă lângă cărămida. M-am implicat foarte mult în proiecte culturale personale, Biblioteca multimedia Maia Martin, dar şi în proiecte generale, cum este Cititor de proză. Nu mai am atât de mult timp, aşa că probabil, ritmul va fi diminuat de acum înainte.

AG – Cum crezi că va evolua netul, comunicarea, socializarea pe net. Găseşti netul nociv sau benefic?

MM – Netul? Nimeni nu ştie cum va evolua. Pentru mine este benefic. Este o poartă deschisă către lume. O şansă extraordinară de a cunoaşte şi de a te face cunoscut. Fiecare alege din net televiziune, cărţi, informaţii, sau relaxare – ce doreşte şi ce crede folositor. Nu există limite. Nu internetul este nociv ci este necesară o educaţie privind criteriile de alegere. Cu alte cuvinte problema este capacitatea de alegere a ceea ce ne face mai buni şi mai frumoşi.

AG – Cum îţi petreci timpul liber, ce cărţi citeşti, ce muzică îţi place? ai timp de prieteni? de excursii? de familie?  Care e viziunea  mulţumirii?

MM – Nu ştiu care ar fi timpul liber… Am serviciu, lucrez, pictez, fac numeroase proiecte. Nu am timp liber. Am citit foarte mult, din păcate acum nu mai am atât de mult timp pentru asta, dar mă strădui. Îmi doresc o familie, dragoste şi sănătate. Mi-aş dori să ajung un artist cunoscut, să pot călători împreună cu familia şi… expoziţiile mele în colţuri ale lumii, deocamdată doar visate.

AG – Cum vezi pe Maia Martin peste 20 de ani? ce ţinte ai în viaţă?

MM – O întrebare grea. Nu am ţinte. Am vise pe care le clădesc. Ţinta e în mine şi lângă mine.  O definesc, o apuc şi nu-i dau drumul .Vreau să fiu şi sunt un artist foarte bun. Deviza mea este: „Fii ceea ce vrei să devii”!

În întunericul primordial, 

mă întind spre Soare, 

ţintind căldura lui… 

mă topesc în îmbrăţişarea razelor sale, 

dansând în albe linii sinuoase 

mă odihnesc într-o diagonală puternică,

mă răcoresc în dreapta unui punct rece

şi mă retrag în stânga unei spirale.

Orange-ul inundă albastrul

închinând o odă Vieţii şi Morţii.

Soare,

aşteaptă-mă, primeşte-mă, dezintegrează-mă

şi redă-mă mie şi lumii mele

întreagă.

Mă voi întoarce…

AG – Mulţumesc Maia Martin pentru timpul acordat şi materialul poeto-grafic produs  special pentru acest interviu. Îţi doresc succes, multă inspiraţie şi şansa unei expoziţii personale, cât de curând.

**

Adrian Grauenfels

nov. 2011

pictură şi poezie: Maia Martin

Analiza unui eşec

Expoziţia Avangarda Evreiască în România. 
Analiza unui eşec 
Muzeul Israel, Ierusalim 
Dec 2011 
***

 

 

 

Muzeul Israel este cea mai prestigioasa instituţie culturală a Israelului. De la deschiderea sa în 1985 muzeul a colectat aproximativ o jumătate de milion de obiecte de artă datând din preistorie şi până în zilele noastre.  Muzeul se distinge prin colecţii remarcabile de arheologie, Iudaica, pictură, sculptură şi expune vestitele manuscrise de la Marea Moartă .

În  vara anului 2010 muzeul a reuşit finisarea unui lung program de transformare , extindere şi reînnoire . Într-un singur an de la deschiderea muzeului renovat, peste 1 milion de vizitatori au avut plăcerea să ia contact cu noile galerii, spaţiile publice , noile colecţii, donaţii, şi expoziţii itinerare.

Intrarea a fost complet regândită, un tunel subteran elegant luminat cu benzi multicolore conduce spre un vast lobby, care te conectează printr-un cardo cu celelalte aripi grupate după subiect: o vastă galerie dedicată arheologiei, o bibliotecă, galeria focus şi cea pentru expoziţii temporare, arta oceanică şi sud americană, pavilionul artelor frumoase, altul despre viaţa şi arta evreiască  iar la etajul superior găsim galeria de arta modernă,  fotografie, design, tipografie şi desene. Întregul complex este elegant finisat, bine luminat , funcţional şi îmbie la cercetare şi revelaţie estetică. La exterior Gradina Bily Rose, proiectată de Isamu Noguchi ( elevul marelui Brâncuşi) oferă sculpturi de Lipchitz, Henry Moore, Picasso, Calder, dar şi opere moderne recente, din atelierele Mark Dion, James Turell, Micha Ullman şi alţii. Am descoperit cu plăcere noi achiziţii ca de pildă Lanterna Magică expunând  filme,  fotografie şi proiecţii  video  sau expoziţii temporare:

„Sticlă antică „- Colecţia Shlomo Mousaieff, cu piese rarisime din secolul 1CE ,” Nisipurile timpului” – instalaţii datorate  artistului  Micha Ullman , laureat al premiului Israel.

 Şi în final , căutăm expoziţia „Avangarda Evreiască în România”  (pentru care ne-am deplasat special), organizată de Muzeul de Istorie Evreiască – Amsterdam, curator : Radu Stern.

 În Israel,  la organizare şi sponsorizare au participat donatori din USA , Adina Kamien (curator), Rona Cernica (design) . Aflăm aceste lucruri dintr-un elegant prospect bilingv datorat Institutului Cultural Român din Tel Aviv design : Masha Pozina cu textul lui Radu Stern. Dar unde este  expoziţia atât de mult aşteptată? Este plasată la etajul superior ni se spune , e necesar să urcăm scări după indicaţia unor foi A4 lipite pe pereţi. La intrare spre spaţiul destinat expoziţiei suntem nevoiţi să sărim peste lăzi cu scule şi butaforii , în camera vecină se instalează NOA un nou exponat despre coregrafie şi notaţia coreografică propusă de Noa Eshkol.  Dar uităm de aceste neajunsuri minore, ca să pătrundem în sala centrală, din păcate fără pic de public la ora dimineţii. Un supraveghetor vigilent mă atenţionează să nu cumva să fotografiez, deşi cerusem anticipat aprobarea muzeului. Nu-i nimic, îmi zic,  se poate renunţa la fotografie şi mă las captivat de pictura lui Victor Brauner care acoperă cam 60% din exponate, multe datorate muzeului din Tulcea – România. Un portret excelent având subiect pe Andre Breton este împrumutat de la Muzeul de artă modernă al Parisului. Despre Brauner citim în prospect: ” În 1924 Victor Brauner împreună cu poetul Ilarie Voronca publică magazinul 75HP, cel mai înaintat experiment de avangardă publicat în România.” Mai târziu, în publicaţia UNU scoasă de Saşa Până  Brauner apare cu desene , va fi un contribuitor frecvent până în 1930 când se mută la Paris. Este anul în care un alt foarte tânăr artist evreul Jules Perahim apare şi el în UNU.

În expoziţie găsim un excelent portret al lui Voronca , în schimb atârnate într-o nişă vedem o ciudată combinaţie compusă din două tablouri spate în spate, unul – portretul unei femei bătrâne, iar celălalt reprezintă trei personaje rotite cu 90 de grade  într-o nefirească neverticalitate. Apoi lumina. Organizatorii nu au folosit o lumină uniformă de nivel suficient care să ofere confort vizual .

Tablourile sunt individual luminate cu spoturi nu tocmai egale,  contrastele intre petele de lumină şi umbra sunt obositoare ochiului. Patru mici desene de Paul Păun aşezate pe două rânduri

mă obligă să mă aplec , explicaţiile sunt şi mai jos plasate, la nivelul ochilor de copil. Paul Păun, a fost mezinul  unui cuplu de evrei moldoveni  Helena şi Rudolf Herscovici . A ales pseudonimul Paul Păun încă din liceu.   A devenit membru al grupului avangardist Alge, şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină şi chirurgie.   În timpul celui al doilea război mondial, Păun a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi.  În iarna anului 1945 Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o  nereuşita  încercare de plecare ilegală din România, în 1948.   A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se în Haifa, a reluat practica sa medicală şi activitatea sa ca artist. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Cunoscut în principal ca poet, Paul Păun a fost şi un desenator fascinant. Deşi a fost în întregime autodidact, a stăpânit tehnica de desen într-un mod surprinzător, linia lui are precizia unui profesionist. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite  de chipuri fragmentate şi organisme bizare, sau total abstracte. Din păcate este practic absent în actuala expoziţie.

O altă sală este dedicată pictorului M H Maxy despre care aflăm că era declarat în certificatul de naştere ca fiind fiul unui tâmplar israelit.  După liceu, Maxy a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1922, el a devenit   elevul lui Arthur Segal la Berlin, acolo a descoperit avangarda în toată diversitatea sa. Tot acolo a fost expus Constructivismului şi s-a alăturat grupului de expresionişti Novembergruppe. În 1923 Maxy s-a întors în România. În paralel cu activitatea la revista Contimporanul,  a chemat la o nouă mişcare, publicând în anul 1925 revista avangardistă Integral , care urmărea să concentreze esenţa tuturor noilor direcţii în lumea artei. După 1941, legile rasiale au împiedicat pe Maxy să mai expună. A devenit instructor la Şcoala Evreiască de Artă , predând elevilor evrei care au fost expulzaţi de la academiile de artă oficiale.

Tablourile Lui Maxy provin de la muzeul Naţional Bucureşti şi din colecţii particulare.

Un alt pictor avangardist important este Marcel Ianco.

Marcel Ianco este privit ca unul dintre cei mai de seamă artişti români ai avangardei.  S-a ocupat cu arhitectură, desen, pictură. A fost, de asemenea editor  la revista de avangardă Contimporanul.  După liceu, în 1915, a părăsit România pentru a studia în Zurich. Fiind unul dintre cei mai vechi dadaişti a participat la numeroase expoziţii şi montări de spectacole din 1916 încoace. La întoarcerea sa la Bucureşti în 1921,  a devenit o figură importantă în dezvoltarea avangardei în România. Ianco a rămas afiliat cu Contimporanul până în 1920. De asemenea,  a lucrat ca arhitect, proiectând clădiri moderniste în Bucureşti. În 1930, viaţa a devenit dificilă pentru evreii din România.  În această perioadă  Ianco vizitează pentru prima dată Palestina. În mai 1939 Ianco a avut ultima sa expoziţie în România. Pe când fratele său vitreg a fost torturat   în timpul pogromului din ianuarie 1941 în Bucureşti, Ianco a emigrat în Palestina cu familia sa.  În 1983, un an înainte de moartea sa, se deschide la Ein Hod  Muzeul  Janco – Dada . Găsim în expoziţie câteva tablouri remarcabile , „Bal la Zurich”, 1917  şi un autoportret excelent datat 1932.

***

5 artişti evrei , 90 de opere în total , ( nu am pomenit de Arthur Segal) acoperind 28 de ani de artă avangardistă reprezintă un efort  deosebit , benefic amatorilor de artă şi cultură . Din păcate , în vederea mea , expoziţia aşa cum este prezentată la muzeul Israel suferă de hibe, este insuficient semnalată , iluminatul lasă de dorit ,  iar lipsa publicului mai mult decât dureroasă.

Text si foto: Adrian Grauenfels

cu multumiri doamnei Dena Scher Bartra-Foreign Press Officer-Israel Museum

poveste urbană / Tanah / Papuci roz

poveste urbană

 

dimineaţa deschidem ferestrele

oraşul ne intră în casă şi se lipeşte de pereţi

veveriţele se cuibăresc în lămpi, în dulapuri

tramvaiele circulă pe parchet nebunele

călcând papucii, dărâmând ceştile de cafea uitate alandala

în bucătărie fântâni arteziene

adapă porumbeii din piaţa Navona

 

am surprins omul mental, în a sa dedublare

o parte din el se urcă pe tavan

celălalt ego circulă prin parcul prăfuit

împărţind pietricele albe călătorului întâlnit

 

omul urban a inventat ceasul, peria de pantof

ziarul, tiparul, lampa de neon, povestea cu ciclop

şi o scandaloasă utilitate

denumită azi bisexualitate

 

vecinul narcisist se adoră în oglindă

gata să moară pentru privirile snoabe

ale altor păuni ce trec în lungi automobile

căţeii mârâie pe pernele lui Ford

papion legat, un pic mai jos de cord

 

doamna de la balconul trei

suavă talie în dantela veche

a pus de ceai, sub evantai

albastre muşte, ca un bâzâit de mai

de primăvară epuizată

de o iubire transpirată

 

şi toate aceste personaje duplicate

amplificate mental, pe plafon mov desenate

nu se întâlnesc nicăieri

nici în spaţiul vital

nu în textul sacral

nu azi, nu în viitor sau pe şosele curbe

singurătatea e nevasta trecătorului prin urbe..

 

Tanah

 

Scrisul unui text elegant

nu lăsa loc întâmplării randomale

robinetul poetic deschis la maxim

picură ceară pe hârtia transparentă

prin ea se vede jumătate cer

jumate abisinia

 

dezolante clipe ale întoarcerii din reverie
călare pe inorogul hrănit cu ziare

educat academic formal

abandonare şi reflux, îmi zici

aranjându-ţi coafura într-o oglindă tridimensională

în care te vezi, capcană şi pierzanie

cu un zâmbet prostesc pe buze ca la farmacie,

când ceri aspirină dorind să primeşti cianură

când te joci cu revolverul sperând să fie încărcat

cochetând cu metalul rece, excitant, fumegând a sânge acru

tu, sorbind pacifiante pentru firea ta nedomolită,

cochetând cu nebunii care sapă sub oraşe

sub garduri de închisori, în fântâni ale absurdului cotidian,

nesuportând ideea de prizonier al minţii,

hulind compromisul cu sublimul, cu tine însuţi,

luând mereu lucrurile de la capăt de la începuturi, prima zi.

 

uite cum te ridici pe vârfuri ca să ajungi sus,

la cea mai înaltă etajeră a vieţii tale

ca să apuci cartea prăfuită pe care scrie TANAH..

 

Papuci roz

 

Uneori trupul refuză să mă asculte

Se clatină, nu urcă scări

Îmi bat joc de el

De lenea lui abisală, picioarele tărâte

În papuci roz

Din vată de zahăr..

 

Şi nu, nu bătrâneţea mă cuprinde

Sau doamne fereşte vreun deochi păgân

Ci o continuare a nopţii fără tine

Când mă joc cu literele

Când pot descifra în ele viaţa mea

Şi cu viclenie le aranjez

Ca să iasă iubeşte-mă sau

Caută-mă sau

Sărută-mă..

Litere mari, cât neonul corăbiilor care pleacă

Din mine dimineaţa..

 

Autor: 

Adrian Grauenfels

 

Voiaj, Voiaj

Memoria unui voiaj

 

Când eram copil

Am ştiut să împăturesc bărci

din foi de hârtie

le luam în curte

să plutim amândouă în cada de tablă

lansându-le absorbeau apă

 şi imediat se scufundau

şi eu cu ele

 

Cercetam barca în clătinarea sa

cu minuţiozitate şi mirare

vroiam să înţeleg

oare de ce dispar bărcile în cadă

ce secret nu ştiam atunci?

 

Gânduri despre călătoria cu barca au generat acest periplu poetic, vizual.

Memoria unor dureri, căutările, călătoriile care le facem printre oameni, cu oameni, cu arta lor…

Tirtza Yalon Kolton, curator

Adrian Grauenfels, text şi fotografie

Nov 2011

 

 

Barca barca, purtând nenumărate multe perechi de pantofi

cărând, ducând multe şi mai multe

vise cu trei colţuri

ce se privesc faţă în faţă

clătinate de adâncimi

curgând, fluide în nevăzut

om în barcă, barca în apă

apă în nesfârşire

nesfârşitul aici, deasupra şi dedesubt

plăcerea mea e şi durerea mea

născută pe loc

în acest moment

pierdut şi eu, în acest moment

e apa care se scurge?

purtând barcă şi pe mine?

sau dispar eu, plutesc eu?

 AG ( Castelul lui Yanle)

 

 

 

 

Matagonia

 

Ce viaţa grotescă

câţi clowni aici într-o barcă

navigăm în cercuri

cercuri de piatră

cercuri de lut

de transpiraţie şi de salivă

suntem nebuni?

suntem altfel decât voi?

cine suntem? unde ne ducem?

David Morris , Corabia nebunilor, lut ars

 

 

***

Ah melancolia nopţii

Încet trag la rame

auzi ţipătul pescăruşilor flămânzi?

Luna se reflectă în apă, ca o fantomă albă şi vie

Mă cheamă, mă ademeneşte

Am învăţat să fiu singur, când mă las pe spate văd infinitul, în jos abisuri nesfârşite.

Undeva se termină ele apele. Dar unde este cerul, sudul, polul, orizontul ?

 Pe cine să întreb? şi în ce limbă?

Ronen Siman-tov , Barca facută din crengi, ulei pe carton

 

 

 

 

 Barca

  Jonathan Ofek, Barca , bronz şi lemn

 

Iată un sarcofag care poartă un mort în noua sa viaţă. Un peşte mort sau un om mort? Poate o idee care piere între valuri. Este împins sau este tras? Geometria implică un punct de plecare, o direcţie, forţe care să ne ducă mintea de aici spre dincolo. Navigăm şovăielnic, între precarul întâmplărilor şi îndârjeala cu care ele se repetă. Şi când navigăm în barcă nu este el destinul cel care ne conduce? Nimic nu este reversibil, omul în barca se schimbă , este un om într-o oarecare barcă, oceanul conţine un om într-o barcă , care poate fi sarcofag, mormânt sau salvare. După cum se rugau fenicienii, destinul este vâsla, vântul este speranţa, cerul peste noi pretutindeni.

 

 

 

Mimuzia 

 

Mimuzia – memoria muzei.

O barcă se odihneşte sub un pom. Măreţ, singuratic, în naturala să splendoare, pomul împrăştie o umbră detaşată de real. Ce experienţă estetică, seductivă.. E un act de imaginaţie care ne provoacă, care cere participare şi zâmbet. Cum a ajuns barca sub pom? Terenul e ferm,  lichid nu vedem în jur , dar peisajul ne este familiar, posibil, chiar şi  apetisant memoriei. Uite cum barca pluteşte între cer şi munte,  între crengi şi raze de lumină, e aici, ca o inocentă  tentaţie.. sau poate o secretă pregătire de evadare?

 Noa Melamed – Mimuzia , fotografie , hârtie pliată, cerneala

 

 

 

Fata Morgana, corăbii ruinate

Stau deoparte şi văd

oameni care trec peste mine

Eu mă mişc

Eu nu mă mişc

 

Umbra mea

trece cu lentoare

se duce cu trecătorii

Aşteptaţi-mă vă rog

Vă urmez

dar nu ştiu încotro

Îmi aprind încă o ţigară

Mă joc cu fumul

Admir norul care dispare

Iacă a trecut un minut

acele ceasului

alearga ele după minutele trecute..

  Leonid Gosin – Fata morgana, tuş pe hârtie, instalaţie

 

***

 

Ah mâinile , calde ocrotitoare.. ce vulnerabilă e corabia în liniştea de după furtună. Sunt salvată zice bărcuţa, făcând cercuri cercuri în căuşul palmelor Şi ele..mâinile . Ele vor să mă arunce înapoi sau să mă salveze, oricum e bine pe uscat nu-s valuri şi mă pot odihni în soare. Dar dacă cineva pierdut în mare are nevoie de mine de spaţiul acesta îngust , scorojit , mâncat de crustacee…omul acela cere sprijin, casa , teritoriu, protecţie. Hai  trimite-mă înapoi peste ape , acolo e locul şi menirea mea..

Shulamit Etsion , instalaţie personală – Porţelan , piele

Corabia Nebunilor

Suntem leproşi

simandicoşi

condamnaţi la exod

la un nesfârşit prohod

8 nebuni

ca opt păuni

îndrăgostiţi

absoluţi în plutire

minunaţi la privire

vâslim şi cântam

ne mirăm, calculăm

cât mai e până la soare

câtă Lună răsare în zare

vorbim filosofii, suntem stilaţi

apoi dormim ..îmbrăţişaţi

 

 David Moris , Boat of Fools, pământ ars

 

 

 

  Privire

 

 Svetlana Faerman,  Privire, Lut , desen cu pigmenţi

 

Ultima Barca

e blocată legată

mă rog cerului

despic clipa, mă uit în adâncuri

abisuri curioase , trecuturi dubioase,

corpul meu conţinut de un alt corp

e mama mea oare? e marea care ne cheamă

pe mine

pe voi

suntem una..

Eva Avidar , Fără Titlu, litografie

 

O barcă fragilă

pluteşte spre necunoscut

cară pietre, vâslaşul gândeşte

Visând, împletind, mintea mea , sufletul tău

mâinile tale, căldura trupului tău, fruntea ta,

ochii tăi, vocea ta..

Uite ating vidul, Pietrele sufletului meu.

Inima mea e ruptă. Pietrele sunt ca păcatele mele, gem , dor, se sufocă .

Nu mai rezistă omul

Şi-a abandonat barca

Pur şi simplu dispare în ape incerte.

 

 

Voiajul a luat sfârşit

Barca zace la mal, uzată , zgâriată , iubită

legată legată…

Undeva se aude marea clipocind  pământului

Voiajul a luat sfârşit.

autor Adrian Grauenfels

Stephan Roll – Avangarda in aer liber

Mai putin citat în dicţionarele Avangardelor este poetul şi prozatorul  Stephan Roll (Gheorghe Dinu)  1903-1974.

Stephan Roll a intrat de timpuriu în mişcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul şi directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacţional de la Punct (1924-1925) şi Integral (1928).

Roll este un autodidact. Colabora frecvent la revistele Unu, Contimporanul, 75HP,

Punct, Integral şi Urmuz cu poezie şi proză. Avea şi o lăptărie care devine cafenea literară , locul în care se întâlneau amicii săi de la Unu.

În 1932 publică în revista Unu „Sugestii înaintea unui proces”, (este vorba de procesul

lui Geo Bogza), un manifest personal în care neagă contemporaneitatea

încheiată, falimentară dar exalta „optimismul ce rezidă în natură,

adevăratul avangardism, acela care nu face concesii trecutului prezent”.

Roll cheamă la acceptarea materialismului ştiinţific ca o soluţie

la metafizica de altădată, în condiţiile de viaţă ultimă, în drepturile imperative

ale omului. Aşa se face, nu întâmplător,  primul său volum este numit

„Poeme în aer liber”, în el poetul propune o permutare continuă, dinamică,

fantezistă a elementelor şi faptelor lăsate în deplină libertate.

Aceasta năzuinţă se află la intersecţia esenţelor dadaismului cu futurismul,

suprarealismul şi constructivismul, în dorinţa programat declarată „de a urma

 optimismul naturii”.

Nori infuzam atomului dinamică

elastici constructivi

plămânii oraşelor

vertebre de bronz

muşchii schije de platină

suntem aorta zilei…

Poezia pe care o scrie Roll, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant.

Inovaţia să majoră este substituirea ironică a limbajului tradiţional cu termeni moderni şi subminarea semanticii:

„apasă-te lira sterlină -te- citroen- mă moară de eucalipt

şi probabil să ne plimbăm 

bitte iubirea mea 900 metri peste nivelul mării

văd plămânul tău cu parcuri şi chaisse-longue..”

Citim:  „norii au staţionat preocupaţi de probleme agrare”,

sau: „prin oraşul tău cubist D-zeu e cu scaun la cap”.

Imaginile inversate bulversează sensurile într-o colosală mirare:

 

Mai ştii brăţara ţipătului

în pasăre de cerneală vezi?

În proza sa Moartea vie a Eleonorei (1930) găsim imagini stranii care construiesc poeme de dragoste :

Violetă desfacerea şi dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în 

gesturile dezolate în pâlnia de cenuşă picura minutul măr de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii.

 

După 1930 Roll se distanţează tot mai mult şi ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social şi politic de stânga.

      Opera literară

* Poeme în aer liber, Tipografia Union, Colecţia Integral, Paris, 1929 (cu 4 desene de Victor Brauner; tiraj de 162 de exemplare numerotate)

  

Diana

lui Ilarie Voronca

O dată cu noi
regii din basorelief plecau la vânătoare
fii fără grijă praful de puşcă
a dezinfectat pentru azi pădurea de lupi
pe braţul meu muntele urcă până în pisc
şi cerul mută ca o colivie pădurea
aproape şi mai departe
pentru a câta oară
ce sportivi plopii alergând paralel cu noi;
vezi? pe aici sălciile cresc
ca pescarii: pe marginea gârlelor.

Deschide-ţi degetele cu prăselele de os
atenţie – păşim cu acurateţe
nu ezita deloc
în aer liber câinii fac gargară cu stele
cerbii sunt regizorii ramurilor, apelor
şi prin potecile nevertebrate, drumul
se decapitează în râpe.

Priveşte: lumina e albă
ca pieptul păsărilor de mare
în corpore pitpalacii îşi chiuie limbile
ecoul umple gurile văzduhului şi clopotele de aer

Eu sunt mai înalt decât tine cu o vrabie
împuşcat în piept aerul îţi sângeră pe gură
sub tălpi ne trec drumurile cârtiţelor
vânătoarea începuse.

Din cuierul aerului desprindeam
cocoşi sălbatici
sângele îţi bătea cu grindină în geamul inimii
cerul saltimbanc se tăvălea pe câmpuri
(să nu-ţi răneşti mâinile în cuiele vântului)
glasul cornului se dezbracă în fagi
scade treptat iepurilor inima de fragi
aici vocea puştilor se izbea cu fruntea de grinzi
iar în castelul pustiu
luna se da cu capul de oglinzi.

Lentilă

(din revista unu, nr. 23/1930)

În orbita orologiilor câte nopţi cu părul de faianţă
felinare cu bale de lumină, cu capete de poeţi
cine va smulge din tenebre ferestrele cu bonete de lămpi
cine va salva nisipul din mugetul mării

O vermină de drumuri îşi ascute roţile în călcâi
scârţâie cireada în ferestraiele de iarbă
e sângele rotund în femei, asasini cu regi în gând
zi după zi putrezim la uşile veşniciei

Chiot

* Moartea vie a Eleonorei, editura unu, Bucureşti, 1930 (cu 2 desene de Victor Brauner)

Se desface în beteală şi în rochiile de apă
păunul unui apus cu cozile în purpură
cerului i-ajunge luna pe o pleoapă
când serile palpită cu nuferii pe gură

S-aprind pe rând copacii unşi toţi cu petrol
ca dansatori se mlădie viermii în fruct domnesc
în spirală toamna inventă în cer un stol
şi întregi mânerele câmpului putrezesc

Se trudeşte ţara cu şoldurile agrare
ceasu-aceasta vânăt galben e de humă
prin sârmele de in şi pojarul de grâu du-mă
să-şi plimbe-n aer vântul degetele fanfare

Iar tu aminteşti în zgomotul rotund
vedeniile cu lunci de chihlimbar şi atlas
părul tău învie, o clipă, cerealele fecund
în penumbră au dansat păpuşi albastre în bas

Pupila ta topeşte în snopi plugurile de alamă
în subţiori îţi ţipă păsările captive în viaţa ta
în fiecare os te port buric şi filigrană
când toate fotoliile pământului vor aplauda.

 ***

autor   Adrian Grauenfels

2011

Evacuarea domnului K /ce lume minunată/Biografie/Dimineaţa cenuşie/ Curiozitate / Noa ( poeţi din Israel)

Mă voi ridica, artist Maia Martin

evacuăm apartamentul

urcă ultimul locatar şi mă agasează cu întrebarea:

de ce nu s-au plătit taxele casei timp de trei luni?

îmi stă pe limbă să întreb: care casă?

cinci luni de bâjbâială, se cer acum ordine, logică

şi cronologie în întâmplări?

toate zeiţele destinului stau  pe capul meu

şi imi ordonă: răspunde vecinului cu o replică bună.. dar nu găsesc!

am discutat cu el, discuţia unui om normal până la oase

şi am plătit, în linişte.

înainte de a zăvora definitiv uşa, mi se pare brusc

că aud plânsete, tocmeli, ca un ecou pe albul perete

al locatarului precedent.

deodată,

îmi permit să-mi fie milă.

**

Yosef Sharon

1952

din vol: Un timp la oraş.

ce lume minunată

 

Lumea era minunată numai în cărţile de joc

hărţi, steaguri, oameni,ţări

 

să declarăm că totul era omenesc

e exagerat.

de fapt totul era personal.

 

luptătorii negri

ca şi steagurile fără pete de sânge

 

am fost primul care a terminat albumul

bucuria ultimei cărţi de joc trase

mă minunează şi astăzi..

 

**

 

 

Rafi Vaikert– Israel

1964

din volumul:  privire înapoi

 

Biografie

Sunt un prunc nedorit

Aruncat pe fereastra deschisă

în aerul lumii

eu zbor acum

uşoară, eliberată de legăturile familiale

peste nimicurile omeneşti

mulţumesc facerii şi avântului primit

cât mai e suflet în mine

până la izbitură.

  **

Haghit Bat-Eliezer

1960

Dimineaţa cenuşie

 

Dimineaţa sumbră, străzi pustii

ferestrele moţăie şi ele

în spatele jaluzelelor trase

un motan negru cu lăbuţe albe,

ceafa albă şi ochi verzi

(ca la un preot catolic)

căina moartea unui corb bătrân

 

bătrân era, matusalemic

croncănea de peste un secol,

ciugulise ochi, în zeci de războaie

se plimbase ca martor

peste spânzurători

fără de număr

 

se scarpină motanul după o ureche

dă din coadă şi meditează la moarte

tristeţea verde a ochilor săi

dispare

în roşul dimineţii ce răsare.

 

autor:

Alexander Spiegelblat

din volumul „Mierea tristeţei”

1927

 

 

Noa

 

Noa culcată în iarba dimineţii

Prima copilă, parcă acum s-a născut lumea.

La capătul străzii

în grădini foşnesc

pomii cunoaşterii şi pomii vieţii.

Casele se conturează intermitent

ca desenul pe o hârtie creponată

Noa citeşte reviste, le răsfoieşte

pe strada Navon,

aspersoare îi udă tălpile

încă puţin şi va trece în goană

cu prietenele ei,

pe caldarâm, pe role de oţel

ele lasă râsul în urma lor

zgomot de cioburi de sticlă spartă .

Aharon Sabtai

1939

din volumul „Cancelaria şcolii”

***

Curiozitate

Natan Wasserman

1962

Din volumul „doi ani” 

Sunt lilieci printre crengi

zborul lor îmi face rău, e pe socoteala mea.

ce vor de la mine, de ce se strivesc de mine?

ca şi ei inhalez aerul dens al nopţii

îi chem dar ei închid pleoapele catifelate şi nu răspund.

eu sunt adult, ei minusculi

au o limbă secretă, rapidă

cu vârful degetelor fac semne

şi umbrele lor se mişca transparente

dar au un corp, salivă şi mister.

ei trec peste capul meu

se încurcă în părul meu încărunţit

când mă plimb în hăţişurile din spatele casei

ei ies să mă caute

se ciocnesc între ei, cel lovit cade la pământ sufocat

mai recent, dragostea este subiectul care mă interesează..

traducere Adrian Grauenfels

Fernando Botero – sau Cultul obezităţii

1932 Se naste Botero – Pictor, sculptor, caricaturist portretist Columbian.

La 12 ani capătă instrucţie de matador în paralel cu şcoala normală. Să nu ne mirăm că primele sale picturi sunt inspirate de arena cu tauri. La numai 16 ani prezintă picturi în regiunea sa natală Medellin.  Se mută la Bogota şi acolo cunoaşte avangarda locală , pictori ce se întâlneau la Cafeneaua „Automatica”.  A studiat la Madrid, la muzeul Prado şi a cercetat frescele lui Giotto în Italia la Florenţa. În 1956 se însoară cu Gloria Zea şi se mută cu proaspătă soţia în Mexico unde întâlneşte arta lui Diego Rivera. Stilul lui Rivera îl determină în alegerea drumul său artistic.

Din anii 60 trăieşte la NY şi se separă de Gloria Zea.   Botero expune o operă eclectica, influenţat de expresionism şi abstract dar dezvolta în timp un stil personal, în care personajele sunt păpuşi

de gumă umflate într-o obezitate exagerată. Stilul său numit situaţional include naturi moarte şi

peisaje populate de personaje care se aseamănă.  Se pictează pe sine ca bărbat sau femeie

în poziţii sau situaţii uneori bizare. Seturile au şi ele umor, maliţie satirizând momentele vieţii sau ridicolul unor personaje de proporţii exagerate plasate în aspectele banalului cotidian.

Botero explica înclinaţia sa spre obez astfel: „Un artist este atras de  de anumite forme fără să ştie cauza. Adopţi o poziţie, mai mult intuitiv, mai târziu e posibil să găseşti raţiunea acestei alegeri.

O altă direcţie a fost parodierea marilor maeştrii care i-a adus o internaţională celebritate şi recunoaştere.  Botero rămâne un pictor original şi neafiliat vreunei mişcări artistice.

După anii 70 Botero preferă sculptura care se aseamănă picturilor sale. În 1973 se mută la Paris cu Cecilia Zambrano. Cei doi au un fiu Pedro,  mort într-un accident rutier la numai 5 ani.

În anul 2005 Botero capăta un mare ecou internaţional după expunerea în Europa a seriei de tablouri Abu Ghraib, picturi care denunţă abuzurile americanilor în deţinerea prizonierilor în timpul războiului cu Iraqul.

Aceste tablouri nu au fost vândute ci donate muzeelor. Botero este expus azi în marile capitale, parcuri şi muzee din Europa şi America. Îl găsim la Roma, Londra, Ierusalim sau Madrid

în statui care ne surprind şi produc zâmbete, induc nevoia a fi fotografiate pe lângă bucuria şi mirarea estetică, adrenalina oricărei arte .

Adrian Grauenfels

2011

Reîntoarcerea la Borges

Puţin scriitori moderni au abordat literatura cu atâta pasiune, entuziasm

şi dedicare ca Luis Borges. Universul său s-a născut dintr-o amplă

cercetare a literaturii, filosofiei şi teologiei. El nu se limitează la cultura

nord sau sud americană ci deschide un larg compas peste culturile

orientale, cabala ebraică, sau folclorul ţărilor nordice.

El vede inutilitatea omului în a căuta înţelesuri

 în universul infinit. În centrul universului modernist guvernat de masă, spaţiu

şi energie Borges plasează ghicitoarea timpului. El crede

într-o matriţă în permanentă mişcare a unor timpuri divergente,

convergente, temporal confuze, şi mai ales paralele. Această reţea

de insule temporale se întâlnesc, se despart, se înlănţuiesc ca

să acopere toate posibilităţile timpurilor. Într-un interviu, Borges povesteşte cum în tinereţe

a găsit o gravură care arăta cele 7 minuni ale lumii

 una din ele fiind un labirint circular care l-a înspăimântat mult timp în

coşmarele sale nocturne care se repetau cu intensitate. ” Am înţeles în fine:

grădina cu poteci divergente vesteşte haosul, iar expresia de un viitor diferit,

dar nu pentru toţi se referă la divergenţa timpului şi nu a spaţiului”.

În opera sa găsim confruntarea omului cu un număr de alternative din care

el alege una şi elimină pe toate celelalte, sau în rare cazuri

alege pe toate. Am ales din volumul EL HACEDOR (Autorul)  trei texte care

exemplifică soluţiile paralele şi dilema spaţio-temporală care face nouă

literatura lui Borges atât de apetisanta şi  lipsită de vârstă.

 AG

Compoziţie IV, 60×80 cm, acril/pânză, 2008

O problemă.

Să ne închipuim că la Toledo cineva descoperă un text în limba arabă şi

specialiştii declară că a fost scris de nimeni altul ci de Hamete Benengeli

modelul lui Cervantes pentru eroul său don Quixote. Citim în text

cum Benengeli parcurge Spania cu lancea şi spada atacând toţi trecătorii

întâlniţi pentru simplul motiv al acestor întâlniri nenorocoase.

Deodată omul nostru îşi dă seama că a omorât un bărbat străin. Oprim lectura aici şi cerem să

ghicim cum va reacţiona don Quixote.

Ni se propun trei răspunsuri posibile.

Primul este pura negaţie a faptelor dar ea

nu aduce nimic special în universul halucinant în care se scaldă don Quixote,

moartea nu este mai presus de magie şi să omori un om nu deranjează

pe cei care combat dragonii şi vrăjitorii.

Al doilea răspuns este patetic.

Don Quixote nu uita că de fapt este o încarnare a lui Alonso Quijano

un scriitor de poveşti imaginare; crima sa este o iluzie, trezindu-se îşi

va da seama de nebunia care îl domină. Ea este directa responsabilă a crimei.

A treia soluţie este cea mai probabilă. Mortul este mort, don Quixote

nu poate accepta că acest rezultat deplorabil să fie consecinţa unui delir.

Realitatea efectului îl face să admită o realitate echivalentă cauzei

şi din acest cerc vicios al nebuniei don Quixote nu se va elibera niciodată.

Mai există o ipoteză, străină spiritului spaniol, împrumutată de la un spirit mai

vechi derivat de la orientali.

Don Quixote – care de fapt nu este don Quixote ci un nobil transhumant indian

– înţelege în fata cadavrului adversarului său că a ucide sau a naşte

sunt acte divine, magice, care depăşesc aptitudinile umanilor.

El ştie că moartea este iluzorie, aşa cum este şi spada însângerată pe care o poartă în mână

şi pe care o simte acum teribil de grea la fel ca şi viaţa lui trecută prin

vastitatea zeilor şi a universului.

Compoziţie II, 60×80 cm, acril/pânză, 2008

Parabola Palatului

În ziua cu pricina Împăratul Galben a invitat la palatul său un poet.

A fost lăsat de voie, în vastele perspective ale primelor terase

occidentale, în peluzele amfiteatrelor cu margini nedefinite ce

coborau lin spre un paradis-grădină.

Oglinzi de metal şi capiţe de fân prevesteau labirintul. La început

te pierdeai cu plăcere, aşa cum te dedai unui joc amuzant, apoi nu fără nelinişte,

datorată pasajelor ce căpătau curburi de la linia dreaptă la una din ce în ce

mai accentuate ca să devină misterioase cercuri. Spre miezul nopţii poziţia stelelor şi

o broască ţestoasă sacrificată au permis plimbăreţilor să pătrundă

o regiune care părea vrăjita, fără sentimentul rătăcirii, care te acompania

pretutindeni. Treceau prin anticamerele unor curţi, biblioteci, o sală

hexagonală cu clepsidre. Într-o dimineaţă au văzut în vârful unui turn

un om de piatră care apoi nu s-a mai zărit. Traversau în bărci de

santal numeroase fluvii strălucitoare sau poate de multe ori acelaşi fluviu.

 Cortegiul imperial trecea şi oamenii se prosternau.

Într-o zi au debarcat într-o insulă pe care trăia un om care nu s-a prosternat

deoarece nu văzuse niciodată pe Fiul Cerului.

Călăul a fost obligat să-l decapiteze. Ochii invitaţilor treceau cu indiferenţă

peste coafurile negre, dansurile negre, măştile din aur complicate.

Realitatea se confundă cu visul. Mai bine zis realul era una din posibilităţile visurilor.

Părea imposibil ca pământul să existe şi în afara grădinilor, apelor, arhitecturii şi aspectelor

magnifice. La fiecare 100 de paşi un turn galben întâlnea cerul.

La umbra penultimul turn poetul şi-a recitat scurta operă despre care

istoricii spun că i-a adus simultan imortalitatea şi moartea.

Textul s-a pierdut. Câţiva cercetători susţin teoria unui singur vers.

Alţii, a unui singur cuvânt. Cert este că acest poem conţinea în întregimea sa minuţioasă

întregul palat, cu toate porţelanurile sale celebre, toate desenele, umbra şi lumina apusurilor

toate clipele fericite sau bucuriile muritorilor, zeilor, şi a dragonilor care au trăit din negura timpurilor.

Slujitorii s-au înclinat poetului dar Împăratul a strigat :

Mi-ai furat palatul, şi sabia călăului a curmat viaţa poetului.

Sunt unii care au găsit un alt final. Se ştie că în lumea mare nu există două

lucruri la fel. A fost suficient ca poetul să pronunţe poemul sau, palatul dispărând

fulgerat, la ultima silabă.

Este clar că aceste legende nu-s decât ficţiuni literare. Poetul fiind sclavul Împăratului a murit ca

atare. Opera sa a fost uitată, pentru că merită uitarea. Urmaşii poetului

caută până azi, dar nimeni n-a găsit Cuvântul care să rezume Universul.

Compoziţie X, 80×60 cm, acril/pânză, 2008

 Borges şi eu

Celuilalt Borges i se întâmplă toate.

Eu, merg pe străzile oraşului, întârzii voit ba privind o vitrină, ba

o poartă forjata la intrarea unui patio elegant.

Capăt prin poştă romanele lui Borges, văd numele său prin dicţionare şi

prin ziare citesc cum i se propun cutare funcţii. Mie îmi plac roabele, hârtia,

tipografia secolului XVIII, gustul cafelei, proza, celălalt agreează

aceste preferinţe cu politeţe şi gesturi de actor. Aş exagera

să pretind că relaţiile noastre sunt rele. Trăiesc şi las să trăiască,

atât cât Borges să poată inventa literatura sa care mă justifică pe mine.

Recunosc că a reuşit să încropească câteva pagini valoroase

, care din păcate nu îmi conferă nimic, acest bun nu aparţine nimănui,

doar limbii şi tradiţiei. La urma urmelor sunt condamnat să dispar

definitiv, singurele câteva clipe din mine vor avea norocul

să supravieţuiască în celălalt. Încet încet i-am cedat totul, cu toate că

eram la curent cu mania sa de a falsifica şi exagera.

Spinoza a înţeles că orice fiinţă doreşte eternitatea în propria sa piele.

O piatră vrea să rămână etern piatră, un tigru să fie tigru.

Dar eu insist să fiu Borges, nu eu, pentru a reuşi să fiu cineva.

Şi totuşi mă regăsesc puţin în cărţile sale, mai mult în ale altora

sau în munca cioplitorului de ghitare. Au trecut deja ani

de când încerc să scap de el, am abandonat flecăriile provinciale

în favoarea discuţiilor despre timp şi infinit, dar şi aceste

filosofii aparţin lui Borges, va trebui să imaginez alte jocuri.

În acest fel, viaţa mea este o fugă în care pierd totul, iar totul

uită pe unul sau pe celălalt.

Nu ştiu să decid care din noi doi a scris această pagină.

 *****

din volumul: L’auteur et autres textes

            picturi : Maia Martin 

traducere: Adrian Grauenfels

2011

De la Dada la Suprarealism

Muzeul de istorie Evreiască- Amsterdam – Iunie-Octombrie  2011

Curator : Radu Stern

 

 Tristan Tzara

În primele decenii ale secolului XX, lumea artei a fost luată cu asalt de către experimentalismul îndrăzneţ al mai multor evrei din România: Tristan Tzara (1895-1962), Victor Brauner (1903-1966), Marcel Iancu (1895-1984) , şi MH Maxy (1895-1971). Împreună cu mai vârstniul  Arthur Segal (1875-1944) ei au catalizat naşterea unui influente mişcări avangardiste. Alţi tineri artişti Jules Perahim (1914-2008) şi Paul Păun (1915-1994), inspiraţi de predecesorii lor, au dus arta la culmile suprarealismului. Dadaismul, lucrările suprarealiste, abstractul, şi expresionismul, variaţiile cu un caracter personal pe temele Constructiviste , nimic nu a rămas neexperimentat.

  Expoziţia recent deschisă la Amsterdam continua colocviile internaţionale care au avut loc la Tel Aviv şi Bucureşti pe tema contribuţiei evreieşti la avangarda română, cu acest prilej ni se dezvăluiesc lucrări unice de la Dada la Suprarealism, produse între 1910-1938 în România.

  Expoziţia confirmă importanţa oraşului Bucureşti în arta avangardistă europeană. De asemenea, viaţa şi munca celor şapte bărbaţi pune în lumină relaţiile dintre identitatea evreiască şi modernismul radical.

                                        Saşa Pană pictat de V Brauner – Din catalogul expozitiei

   Zurich   

La 5 februarie 1916, s-a deschis în Zurich Cabaretul Voltaire: acolo s-a  născut Dada. Dada se opune convenţiilor stabilite în lumea artei ,  exprimând repulsie faţă de ororile Primului Război Mondial. Această nouă formă de expresie , provocătoare , a făcut uz de tehnici neobişnuite, cum ar fi colajele, montaje, precum şi spectacole de dans, combinate cu  teatru, muzică, şi poezie.

Tristan Tzara şi Marcel Iancu au fost mentorii mişcării Dada. Iancu a făcut afişe, măşti, costume , pentru majoritatea apariţiilor Dada. Tzara a scris manifestul mişcării Dada în 1918 şi treptat a devenit orchestratorul   Cabaretului Voltaire. Sfârşitul primului război mondial a sistat activitatea Dada din Zurich.

 

Zurich – Tristan Tzara

Tristan Tzara (Moineşti, 16 aprilie 1895 – Paris, 25 decembrie 1962)

Tzara, a început să scrie poezie la o vârstă fragedă. La vârsta de 17 ani, a colaborat cu Ion Vinea şi Marcel Janco la una dintre primele reviste de avangardă din România, Simbolul. În 1915 el a adoptat pseudonimul de Tristan Tzara („trist în ţara mea”). În acelaşi an, a plecat la Zurich pentru a studia filosofia şi ştiinţele umaniste. Acolo a co-fondat cu Hugo Ball Cabaretul Voltaire. După retragerea lui Hugo Ball, Tzara a devenit adevăratul conducător al mişcării Dada şi în 1918 el a lansat Manifestul Dada, o declaraţie semnificativ programatica a acestei mişcări anti-artă. 

Tzara a fost în primul rând un poet şi scriitor, se ştie că a pictat şi o serie de guaşe abstracte şi pictograme în care un poem începe cu un scris cursiv care se transformă într-o formă vizuală fără mesaj. La sfârşitul anilor 1920, pe când locuia în Paris, Tzara a luat contact cu suprarealiştii, care la început au aderat la dadaism. Tzara a fost un simbol al implicării evreieşti în arta avangardistă şi politica de stânga,  dar din 1930 această apartenenţă a generat nenumărate atacuri antisemite. După al  doilea război mondial, scrierile sale au fost  interzise în România. În 1947  a primit cetăţenia franceză şi a părăsit România pentru totdeauna.

 

 

Zurich – Marcel Iancu

  (Bucureşti, 24 mai 1895 – Ein Hod, 21 aprilie 1984)

Marcel Iancu la Ein Hod

Marcel Iancu este privit ca unul dintre cei mai de seamă artişti români ai avangardei .  S-a ocupat cu arhitectură , desen , pictură . A fost, de asemenea editor    la  revista de avangarda Contimporanul.  După liceu, în 1915, a părăsit România pentru a studia în Zurich. Fiind unul dintre cei mai vechi dadaişti a participat la numeroase expoziţii şi montări de spectacole din 1916 încoace. La întoarcerea la Bucureşti în 1921,  a devenit o figură influenta în dezvoltarea avangardei în ţara natală. Iancu a rămas afiliat cu Contimporanul până în 1920 . De asemenea,  a lucrat ca arhitect, proiectând clădiri moderniste în capitala Bucureşti. În 1930, viaţa a devenit dificilă pentru evreii din România.  In această perioadă  Iancu vizitează pentru prima dată Palestina. În mai 1939 Iancu a avut ultima sa expoziţie în România. Pe când fratele său vitreg a fost torturat   în timpul pogromului din ianuarie 1941 în Bucureşti, Iancu a emigrat în Palestina cu familia sa. Acolo, el a fondat în 1953 la Ein Hod colonia artiştilor .  În 1983, un an înainte de moartea sa, se deschide la Ein Hod  Muzeul  Janco Dada .

  Zurich  – Arthur Segal

(13 iulie 1875, Iaşi – 23 iunie 1944, Londra)

Arthur Segal este văzut ca tatăl avangardei evreieşti din România. Segal a petrecut primii ani ai vieţii într-un oraş în nord-estul ţării. Nu arăta interes pentru şcoală şi se simţea exclus, deoarece era evreu. Tatăl lui Arthur dorea ca fiul său să devină un bancher şi a descurajat interesul său timpuriu pentru artă  . În 1892, Segal a plecat la Berlin pentru a studia pictura la Academia de Arte Frumoase. În 1910 a avut loc prima sa expoziţie personală în Bucureşti,   prezenta românilor arta modernă. În 1914 să muta  în Ascona, Elveţia, unde face cunoştinţă cu alţi artişti moderni, ca de exemplu Hans Arp, Hugo Ball, şi Tzara . Datorită acestor legături, a fost invitat să participe la evenimente Dada. La întoarcerea sa la Berlin în 1920, a început să  dezvolte un stil personal. După ascensiunea lui Hitler la putere în 1933, artistul a părăsit Germania şi s-a stabilit în Anglia. Segal a murit de un atac de cord în timpul unui bombardament german în Londra.

 Bucureşti

 

Anii 20 au adus un val de inovaţie artistică în România. Artiştii evrei s-au simţit ca acasă în mişcările provocative , moderne, care se răzvrăteau împotriva  societăţii care le refuza dreptul la cetăţenie. Marcel Iancu, care a revenit la Bucureşti în 1921, MH Maxy, care se întorsese de la Berlin în 1923, şi pictorul Victor Brauner au lucrat împreună pentru a aduce o nouă energie pe scena artelor.   Datorită  eforturilor lor  anul 1924 a fost unul dintre anii cei mai productivi pentru  avangarda  româna. La sfârşitul anului 1924, Maxy şi Iancu au atras atenţia europeană, cei doi au reuşit să  organizeze prima expoziţie internaţională de artă „Contimporanul”, expunând operele lui Brauner, Iancu, şi Maxy şi alţi artişti avangardişti.

M.H. Maxy

(Brăila, 26 octombrie 1895 – Bucureşti, 19 iunie 1971)

Maxy este pseudonimul lui Maximilian Herman. După liceu, Maxy a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1922, el a devenit   elevul lui Arthur Segal la Berlin, acolo a descoperit avangarda în toată diversitatea să. Tot acolo a fost expus Constructivismului şi s-a alăturat grupului de expresionişti Novembergruppe. În 1923 Maxy s-a întors în România. În paralel cu activitatea la revista Contimporanul,  a stabilit o nouă mişcare, în anul 1925 cu revista avangardistă Integral , care urmărea să concentreze esenţa tuturor noilor direcţii în lumea artei. Maxy a proiectat, de asemenea, decorurile de scenă pentru un număr de teatre. În 1928 a deschis Studioul de Artă Decorativă. În 1930, viaţa socială a avut o influenţă sporită în pictura lui: subiectele erau lucrători ,ţărani  . După 1941, legile rasiale au împiedicat pe Maxy să mai expună. A devenit instructor la Şcoala Evreiască de Artă , predând elevilor evrei care au fost expulzaţi de la academiile de artă oficiale. În România comunistă, Maxy a fost director al Muzeului de Artă Naţional din Bucureşti de la 1949 până la moartea sa în 1971.

 Victor Brauner

(Piatra-Neamţ, 15 iunie 1903 – Paris, 12 martie 1966)

Victor Brauner a fost un reprezentant important al suprarealismului, mişcarea care subliniază legătura dintre vis şi realitate.  Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, oraş în care jumătate din populaţie erau evrei. După răscoala ţăranilor  în 1907, familia sa se mută în Germania şi ulterior în Austria. În 1919, la cinci ani după întoarcerea la Bucureşti, le-a fost acordată cetăţenia română. În acelaşi an, Brauner se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

În 1924 are loc prima sa expoziţie solo în Bucureşti, a luat parte la prima expoziţie internaţională de artă Contimporanul,  eveniment care a adus noile tendinţe naţionale şi internaţionale din arta modernă în atenţia publicului românesc. În 1930, André Breton şi Brauner se întâlesc la Paris şi astfel Brauner descoperă suprarealismul, care i-a devenit o nouă sursă de inspiraţie  . În 1935, probleme financiare l-au silit să se întoarcă la Bucureşti.  A plecat din nou în 1938, în Franţa, acolo se instalează permanent. După al Doilea Război Mondial, reputaţia lui Brauner a crescut rapid, pictorul a expus în mod regulat la New York, Londra, Paris, şi Amsterdam  .

  Anii 1930    

În anii 1930, artiştii Marcel Iancu şi MH Maxy încep  a se distanţa de la noile tendinţe radicale. Iancu s-a rupt de mişcarea Dada deja prea provocătoare şi a revenit la un stil figurativ, expresionist. Maxy a renunţat la integralism,    preferând un stil mai strâns legat de realismul socialist.

Un al doilea val al avangardei româneşti a fost centrat în jurul publicaţiei Unu  o revistă produsă de către Saşa Pană (Alexandru Binder). Victor Brauner a contribuit în mod regulat la Unu, abandonând treptat stilul Dada şi Constructivismul în favoarea suprarealismului.

 

   Tânăra generaţie

În anii 1930, o tânără generaţie de artişti au apărut pe scenă, printre ei evreii Jules Perahim (iniţial Blumenfeld) şi Paul Păun (Zaharia Herşcovici). În 1930, Perahim la 16 ani, a debutat în  revista suprarealistă Unu .  În acelaşi an Păun (15 ani), şi alţi trei prieteni (Gherasim Luca, Sesto Pals, Fredy Goldstein) , au fondat revista avangardistă Alge .  În 1945  Păun a fost unul din principalii reprezentanţi ai grupului suprarealist Bucureşti despre care  André Breton spunea:  „este noua capitală a suprarealismului”. În timpul celui de al doilea război mondial toate grupurile progresiste au trecut în ilegalitate. Ca ulterior, să se bucure de o scurtă perioadă de relativă libertate între fascism şi stabilirea comunismului postbelic în 1947.

  Jules Perahim

  (Bucureşti, 24 mai 1914 – Paris, 2 martie 2008)

Jules Perahim, (născut Iuliş Blumenfeld), a fost un membru de frunte al grupului suprarealist Bucureştean. Perahim şi-a făcut debutul în revista Unu .  În anii care au urmat, el şi alţi artişti tineri au publicat o varietate de reviste progresiste, care au provocat adesea mari controverse. De exemplu, Perahim şi co-editorii au fost arestaţi pentru lansarea de texte pornografice.

 La 7 februarie 1932, Perahim a deschis prima sa expoziţie solo în Bucureşti, organizată de Marcel Iancu. Între 1936 şi 1940, a colaborat cu desene  angajate social care apăreau în presa militantă a vremii. În 1940  au fost adoptate legi rasiale şi Perahim care se simte ameninţat din cauza simpatiei sale pentru stânga, se refugiază în Uniunea Sovietică. Acolo a fost trimis în Caucaz şi Armenia, unde a trebuit să efectueze munci necalificate. Perahim a revenit la Bucureşti în august 1944 şi s-a dedicat realismului socialist. Începând din anii 1950, s-a concentrat pe ilustraţii de carte şi desene sau decor de teatru,  două forme de artă mai puţin  monitorizate de cenzori. În 1969 a emigrat în Franţa. La Paris, el a revenit la stilul său suprarealist în pictură, luând parte la numeroase expoziţii în Franţa şi alte ţări.

    Paul Păun

  (Bucureşti, 5 septembrie 1915 – Haifa, 8 aprilie 1994)

Paul Păun, a fost mezinul  unui cuplu de evrei moldoveni  Helena şi Rudolf Herscovici . El a ales pseudonimul Paul Păun încă din liceu.   A devenit membru al grupului avangardist Alge , şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină şi chirurgie.   In timpul celui al doilea război mondial, Păun, ca doctor evreu, a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi.   În iarna anului 1945, Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o  nereuşita  încercare de plecare ilegală din România, în 1948.   A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se în Haifa, a reluat practica sa medicală şi activitatea sa ca artist. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Cunoscut în principal ca poet, Paul Păun a fost si un desenator fascinant. Deşi a fost în întregime autodidact, a stăpânit tehnica de desen într-un mod surprinzător, linia lui are precizia data de un profesionist. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite de  de chipuri fragmentate şi organisme bizare, sau total abstracte.

iulie 2011

autor  Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Stephan Roll -Avangarda în aer liber

 

Mai putin citat în dicţionarele Avangardelor este poetul şi prozatorul  Stephan Roll (Gheorghe Dinu)  1903-1974. Stephan Roll a intrat de timpuriu în mişcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul şi directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacţional de la Punct (1924-1925) şi Integral (1928). Roll este un autodidact. Colabora frecvent la revistele Unu, Contimporanul, 75HP, Punct, Integral şi Urmuz cu poezie şi proză. Avea şi o lăptărie care devine cafenea literară , locul în care se întâlneau amicii săi de la Unu.   

În 1932 publică în revista Unu „Sugestii înaintea unui proces”, (este vorba de procesul lui Geo Bogza), un manifest personal în care neagă contemporaneitatea încheiată, falimentară dar exalta „optimismul ce rezidă în natură, adevăratul avangardism, acela care nu face concesii trecutului prezent”.

Roll cheamă la acceptarea materialismului ştiinţific ca o soluţie la metafizica de altădată, în condiţiile de viaţă ultimă, în drepturile imperative ale omului. Aşa se face, nu întâmplător,  primul său volum este numit „Poeme în aer liber”, în el poetul propune o permutare continuă, dinamică, fantezistă a elementelor şi faptelor lăsate în deplină libertate. Aceasta năzuinţă se află la intersecţia esenţelor dadaismului cu futurismul, suprarealismul şi constructivismul, în dorinţa programat declarată „de a urma  optimismul naturii”.

 

Nori infuzam atomului dinamică 

elastici constructivi 

plămânii oraşelor 

vertebre de bronz 

muşchii schije de platină 

suntem aorta zilei… 

 

Poezia pe care o scrie Roll, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant. Inovaţia să majoră este substituirea ironică a limbajului tradiţional cu termeni moderni şi subminarea semanticii:

 

„apasă-te lira sterlină -te- citroen- mă moară de eucalipt 

şi probabil să ne plimbăm  

bitte iubirea mea 900 metri peste nivelul mării 

văd plămânul tău cu parcuri şi chaisse-longue..” 

 

Citim:  „norii au staţionat preocupaţi de probleme agrare”,

sau: „prin oraşul tău cubist D-zeu e cu scaun la cap”.

 

Imaginile inversate bulversează sensurile într-o colosală mirare:

 

Mai ştii brăţara ţipătului 

în pasăre de cerneală vezi? 

 

În proza sa Moartea vie a Eleonorei (1930) găsim imagini stranii care construiesc poeme de dragoste :

Violetă desfacerea şi dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în  

gesturile dezolate în pâlnia de cenuşă picura minutul măr de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii. 

 După 1930 Roll se distanţează tot mai mult şi ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social şi politic de stânga.

 

      Opera literară

 

* Poeme în aer liber, Tipografia Union, Colecţia Integral, Paris, 1929 (cu 4 desene de Victor Brauner; tiraj de 162 de exemplare numerotate)

Diana

lui Ilarie Voronca

O dată cu noi
regii din basorelief plecau la vânătoare
fii fără grijă praful de puşcă
a dezinfectat pentru azi pădurea de lupi
pe braţul meu muntele urcă până în pisc
şi cerul mută ca o colivie pădurea
aproape şi mai departe
pentru a câta oară
ce sportivi plopii alergând paralel cu noi;
vezi? pe aici sălciile cresc
ca pescarii: pe marginea gârlelor.

Deschide-ţi degetele cu prăselele de os
atenţie – păşim cu acurateţe
nu ezita deloc
în aer liber câinii fac gargară cu stele
cerbii sunt regizorii ramurilor, apelor
şi prin potecile nevertebrate, drumul
se decapitează în râpe.

Priveşte: lumina e albă
ca pieptul păsărilor de mare
în corpore pitpalacii îşi chiuie limbile
ecoul umple gurile văzduhului şi clopotele de aer

Eu sunt mai înalt decât tine cu o vrabie
împuşcat în piept aerul îţi sângeră pe gură
sub tălpi ne trec drumurile cârtiţelor
vânătoarea începuse.

Din cuierul aerului desprindeam
cocoşi sălbatici
sângele îţi bătea cu grindină în geamul inimii
cerul saltimbanc se tăvălea pe câmpuri
(să nu-ţi răneşti mâinile în cuiele vântului)
glasul cornului se dezbracă în fagi
scade treptat iepurilor inima de fragi
aici vocea puştilor se izbea cu fruntea de grinzi
iar în castelul pustiu
luna se da cu capul de oglinzi.

 

Lentilă

(din revista unu, nr. 23/1930) 

 

 În orbita orologiilor câte nopţi cu părul de faianţă

felinare cu bale de lumină, cu capete de poeţi
cine va smulge din tenebre ferestrele cu bonete de lămpi
cine va salva nisipul din mugetul mării

O vermină de drumuri îşi ascute roţile în călcâi
scârţâie cireada în ferestraiele de iarbă
e sângele rotund în femei, asasini cu regi în gând
zi după zi putrezim la uşile veşniciei

Chiot

* Moartea vie a Eleonorei, editura unu, Bucureşti, 1930 (cu 2 desene de Victor Brauner)

Se desface în beteală şi în rochiile de apă
păunul unui apus cu cozile în purpură
cerului i-ajunge luna pe o pleoapă
când serile palpită cu nuferii pe gură

S-aprind pe rând copacii unşi toţi cu petrol
ca dansatori se mlădie viermii în fruct domnesc
în spirală toamna inventă în cer un stol
şi întregi mânerele câmpului putrezesc

Se trudeşte ţara cu şoldurile agrare
ceasu-aceasta vânăt galben e de humă
prin sârmele de in şi pojarul de grâu du-mă
să-şi plimbe-n aer vântul degetele fanfare

Iar tu aminteşti în zgomotul rotund
vedeniile cu lunci de chihlimbar şi atlas
părul tău învie, o clipă, cerealele fecund
în penumbră au dansat păpuşi albastre în bas

Pupila ta topeşte în snopi plugurile de alamă
în subţiori îţi ţipă păsările captive în viaţa ta
în fiecare os te port buric şi filigrană
când toate fotoliile pământului vor aplauda.

 

 2011

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Eu Robot…

 

Pe insulă nu mai era nimeni decât un robot imens care adulmeca cu antene subţiri un vapor în zare şi metalul din el..
(Anatoli Dneprov-Insula Crabilor)

***
O poveste SF din tinereţea mea punea nişte crabi electromecanici să se reproducă identic în ideea de a consuma astfel tot metalul unui duşman ipotetic. O defecţiune în program face să apară generaţii de crabi din ce în ce mai mari care la epuizarea metalului din insula se devorau între ei în primul act canibal robotic din istorie.
Într-un final dramatic al nuvelei ei ucid chiar şi pe inventator ca să recupereze dinţii de aur ai acestuia. Caut să descopăr ce s-a schimbat în cei 50 de ani care mă despart de citirea acestor rânduri. Robotica şi mai ales inteligenţa artificială care mâna maşinile de azi au făcut mari paşi înainte. Precizia şi eficienţa roboţilor industriali folosiţi în mai toate domeniile (asamblare de automobile, producţie de serie, îmbuteliere, depozitare etc) sunt bine cunoscute. Dar aceste maşini sunt înzestrate cu programe fixe, limitate la o muncă strict repetitivă. Azi cercetătorii vizează o nouă dimensiune în robotică, ei caută să dezvolte maşini care gândesc, simt, reacţionează şi învaţă ca şi noi umanii. Suntem oare pregătiţi să întâlnim noile modele robotice? În Coreea se fac teste cu roboţi casnici. Ei primesc comenzi verbale, să zicem că le cerem un toast. Robotul va ştii de unde să ia pâinea, o va introduce în maşina de prăjit, va aştepta ca să fie gata şi ne va servi gustarea navigând prin casă, folosind sensori vizuali şi picioare mecanice acţionate electric.
La universitatea americană Carnegie Mellon un robot numit Actroid este învăţat să devină uman. Actroid este construit din epidermă de silicon umflată cu aer comprimat, are o faţa umană de femeie, ridică braţele şi schiţează un zâmbet. Ochii robotului scrutează camera, clipeşte, mă vede şi vine spre mine. Eşti surprins că sunt robot? întreabă cu flexiune în voce. Arăt bine, nu? 250 000 $ au fost investiţi în această păpuşă vorbitoare capabilă de mişcări dificile, destul de bine sincronizate. Un alt model de android mai avansat a fost botezat Yume (vis în japoneză).

 

 

Androizii sunt concepuţi ca să ocupe un rol în şcoli, locuinţe, birouri înlocuind oamenii la munci rutiniere. Cercetătorii vor să realizeze modele care gătesc, spală rufe, sau au grijă de copii sau de bătrâni pe când părinţii supraveghează de la distanţă mersul lucrurilor.
Peste 5 -10 ani androizii vor funcţiona cu succes printre umani. Deja jucării robotice (căţei, pisici, foci) amuză copii în Japonia şi Coreea. În New Jersey o casă de bătrâni foloseşte un robot care discută şi acompaniază pe cei în vârstă alungând singurătatea. Se pun deja probleme la nivel psihologic şi social. Suntem pregătiţi să stăm de vorbă cu un robot cu înclinaţii romantice? Îmi aduc aminte de o experienţă de acum 10-12 ani în care o firmă americană care se ocupa cu vânzări prin telefon pusese la punct un robot vorbitor care telefona la femei casnice propunându-le să le ofere un cutare şampon de păr. Deşi avea un vocabular destul de limitat maşina imita perfect vocea unui bărbat matur şi după puţin timp, spre stupoarea cercetătorilor s-a descoperit că 23 din cele 51 de femei accesate se îndrăgostiseră de bărbatul misterios cu vocea plăcută. Firma a fost nevoită să ceară ajutorul unor psihologi care să explice doamnelor neînţelegerea iscată.


Roboţi care Socializează
Un robot mobil cu şorţ vinde sandviciuri la Şcoala de Ştiinţe Carnegie. Ştie să înţeleagă comenzi, capăta bani şi dă restul. Uneori greşeşte şi îşi cere scuze politicos. Studenţii sunt înţelegători şi acceptă faptul că robotul poate greşi. Producătorul, în mod conştient, nu a dat o formă foarte umană robotului urmând teoria japonezului Mori Masahiro care acum 40 de ani a avertizat că un robot prea asemănător omului devine ameninţător şi este repede respins.
Alt japonez Ishiguro, care predă la Universitatea din Osaka a construit o copie fidelă a sa. Micromotoare plasate sub faţa de silicon modifică mimica robotului în timp ce Ishiguro vorbeşte studenţilor de departe, prin internet, fără să fie prezent la cursul ţinut. Androizii caută să fie oglinzi imperfecte create cu scopul de a studia umanii şi reacţiile lor la un robot şi în felul acesta să ducă robotica la un stadiu mai confortabil umanilor.

 

Cum se face un robot deştept?

În 2007 un psiholog Peter Kahn de la Washington University întreba cinic „Ce este un uman?” încercând să definească reguli pentru a realiza un robot umanoid perfect. Un robot amuzant numit Robovie prezenta ghicitori umanilor. După câteva runduri un asistent a întrerupt jocul exact când era rândul robotului spunând că e timpul să fie returnat în dulapul său.
Robovie a protestat cerând să i se dea şansa să termine jocul. „Eşti doar un robot. Tu nu contezi” a ripostat asistentul. Robovie a continuat să facă vehement scandal. Azi există roboţi militari antrenaţi să lupte. Ei sunt dotaţi cu arme şi grenade. Guverne diverse dezvoltă modele care vor lua singure decizii dacă să deschidă sau nu focul. Problema crucială este cum să înveţi robotul să nu ia o decizie greşită. Etica robotică este modelată de Ronald Arkin de la Institutul de Tehnologie din Atlanta. Ce va limita roboţii în luptă va fi etica umanilor. Arkin dă exemplul unui grav incident în Irak în care marini americani panicaţi au deschis focul la întâmplare, rezultatul fiind femei şi copii ucişi. În tumultul unei bătălii roboţii nu suferă de emoţie sau frică. În consecinţă ei vor face mai puţine greşeli şi nu vor ucide nevinovaţi. Programul etic al robotului va evita focul în cazul că va periclita civili. Un alt program numit consilier de responsabilitate va scurtcircuita deciziile unui robot care ezită sau din contra, e prea zelos în a lua decizii capitale.

Roboţii şi imortalitatea umană
Într-un viitor ceva mai îndepărtat putem face prezumpţia unui transfer uman spre imortalitate. Se prevede că tehnologia va evolua spre procesoare cuantice care operează la nivel atomic, atât de rapide încât vor simula procesele paralele din creierul uman. Memoria computerului va fi practic infinită conţinând toată informaţia pe care omenirea o posedă şi foloseşte. Programele, aşa cum le cunoaştem azi vor dispare. Computerul va fi înzestrat cu sensori, cu intuiţie şi mecanisme emoţionale, capacitatea de a învăţa, şi comunica. Umanul va transmite computerului experienţa sa de viaţă simpatiile, preferinţele, un fel de semnătură a egoului nostru. Computerul practic imortal, va continua să păstreze şi să ne continue spiritul într-o lume în care umanii şi maşinile vor comunica fără fire, în directă legătură cu cortexul uman. Va dispărea parţial nevoia de reproducere, ecologia şi demografia vor fi sever controlate de maşini administratori. Omenirea va fi dependentă de roboţi, de serviciile lor, aşa cum azi industriile, transporturile sau sistemele financiare nu funcţionează fără super computere care susţin permanent curgerea şi procesarea informaţiei. Omenirea trece de la producţia de bunuri de consum la epoca informaţională. Din ce în ce mai mult suntem obsedaţi şi seduşi de prelucrarea şi răspândirea informaţiilor. Mediile devin multidimensionale, fractale, polivalente. Sunt adresate 3-4 simţuri în paralel, copiii de azi răspund în timp real la jocuri complexe care cer îndemânare motorică dar şi reflexe mentale imposibile unui neantrenat. Computerul viitorului va emula creierul uman într-o perpetuă bătălie între materia inteligentă şi produsele unei tehnologii în dezvoltare. Marea grijă rezidă în delimitarea graniţelor. Ar fi o tragedie să ne pierdem definitiv sufletul şi destinul în favoarea unor maşini-roboţi, fie ele cât de sofisticate.

autor Adrian Grauenfels

 

Dante / protocol după sfârşitul lumii / O remarcă

 

Dante
(după o idee de Luis Borges)

De la răsărit şi până la apus leopardul stă între gratii.
el vede oameni care vin şi pleacă, vântul ce mişcă frunze uscate
pietre roase de timp.
El nu ştie
Nu poate şti
ce e dragostea
ce e cruzimea
cum e o pasiune arzătoare
cel mult doreşte să deşire scaunul de pai al paznicului
să scape de mirosul pereţilor igrasioşi
Într-o zi s-a întâmplat o excepţie, paznicul i-a vorbit leopardului:
Tu ai trăit şi vei muri în această închisoare
pentru că un om să te poată privi
de un număr de ori
şi în final să închidă
figura ta, simbolul tău
într-un poem
care are un loc destinat
în urzeala universului
Paznicul a iluminat ignoranţa fiarei care şi-a acceptat destinul
realizând simplitatea lui faţă de complexul univers. Mai târziu poetul cu pricina muri uitat, la fel ca toţi semenii săi.
În ultimele lui clipe un zeu i-a dezvăluit poetului secreta să menire, de a fixa
o revelaţie în infinitul lumilor. Leopardul şi poetul dorm îmbrăţişaţi
nimeni nu înţelege cum simplitatea omului îndură complexitatea lumilor..

 

protocol după sfârşitul lumii

acum că vine sfârşitul lumii
mă pregătesc de protocol
dau apocalipsa deoparte
pun jos valiza
şi tu te opreşti în umbră

privesc în jur tablourile mamei
visez reconstrucţia
ca un arhitect de parcuri verzi
tu aştepţi într-o alee cu flori

nu mai vreau steaguri
să nu existe graniţe
să nu mai fie războaie
tu îmi mângâi fruntea fierbinte

în mine să fie un suflet naiv
să alerge ca un animal ce se adapă
mişcarea lui să fie frumoasă
până la durere
pe care numai tu o simţi

strig rugăciunea cea nouă:
la început s-a creat
prietenia
apoi apele şi cerul

tu mi-ai întins o cană cu apă limpede
atunci te-am văzut pentru prima dată

 

O remarcă

Seara mă întorc cu frunze
peste o piatră mă culc
vântul îmi mângâie viaţa
urzicile şi ţepii din talpă mă ţin treaz

de pildă copiii care înalţă zmee
sunt păziţi de dumnezeu, îi veghează
în săriturile lor lungi
peste prăpăstiile vide

de toţi mă rog, şi strig şi mă zbat
nu călcaţi florile de ceară
salvaţi ce a mai rămas în picioare
ruinele de azi
sunt istoria copiilor de mâine

vă rog, dacă e nevoie de martiri
mă ofer eu,
lăsaţi nepoţii mei să înalţe zmee…

 

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Despre Geniu si Nebunie

Hieronymus Bosch

Rareori critica discută relaţia dintre geniu şi nebunie în artă. Există vreo legătură între producţia artistică şi bolile mentale? O amică din tinereţe, pictor, Germaine Sterian îmi povestea de intensitatea emoţională a picturilor făcute de schizofrenici. Care este relaţia geniului bolnav cu mediul, cu arta? Să ne amintim că în Evul Mediu cei bolnavi mental erau trimişi cu corăbii spre Mattagonia, regatul nebuniei, o insulă distantă şi intangibilă, alţii mai puţin norocoşi, erau închişi în aziluri şi supuşi unor cazne care să alunge diavolul care îi poseda de bună seamă. Litografiile şi gravurile timpului ne arată scule de tortură ,

instrumente folosite în aşa zisele tratamente aplicate pacienţilor. Există tablouri flamande de o mare acurateţe ca de exemplu ” Concertul într-un ou” pictat de (Hieronymus Bosch) , care redau fidel lumea personajele bolnave. Un german, Messerschmidt, produce în a doua jumătate a sec XVIII faimoase busturi redând grimasele nebuniei sale şi nebuniauniversului. Artistul avea o deosebită abilitate în a reproduce fidel trupul uman şi expresivitatea lui cu o mare precizie, graduat acest talent devine o obsesie, artistul fiind torturat de idea dementă a unui „demon al proporţiilor” care îl urmăreşte şi îl pedepseşte.

Ca să scape de demoni Messerschmidt inventează stratageme şi soluţii bizare. De pildă titlurile cioplite la baza busturilor nu reflectau expresia facială reprodusă, în speranţa de a convinge demonii de marea sa incompetenţă în a înţelege proporţiile umane . Începând din sec XIX o mişcare numită Pozitivism a favorizat ipoteza că  boala mentală are o natură biologică, şi este de multe ori ereditară. Un Italian Cesare Lombroso este proponentul acestui curent. Lombroso colecţionează obiecte şi desene produse de pacienţi din spitalele psihiatricedemonstrând că nu numai sănătoşi au privilegiul creativităţii.

 Colectia Lombroso

Filosofia şi psihologia europeană se dezvoltă, în timpul lui  Nietzsche întâlnim 4 mari artişti atinşi de demenţă în  diverse stadii: Van Gogh, Munch, Strindberg, Kirchner. Toţi patru au fost larg studiaţi de teoreticienii artei pentru relaţia geniu – nebunie şi interdependenţa stării psihice cu arta.

În 1889 pictorul olandez Van Gogh se internează la ospiciul Saint Remy de Provence unde se bucura de oarecare libertate, mai ales i se permitea pictura în aer liber,  astfel realizează capodopere ale locurilor şi al oamenilor întâlniţi în jur.

Un alt afectat de boala este norvegianul Edward Munch. Deşi fiu de medic a avut o copilărie tragică: mama şi sora sa preferată au murit de tuberculoză iar tatăl trecut în pragul nebuniei din cauza acestor pierderi, dezvoltase o pietate maniacală. Boala, nebunia şi moartea, scrie Munch, au fost ” îngerii negri care au vegheat leagănul meu”.

Pictura lui arată marile nevroze care îl frământau. Temele sunt pe măsură obsesive, frenetice: gelozie, boală, instincte sexuale, toate tratate într-o atmosferă sumbră, tragică.

O expoziţie a sa în 1892 la Berlin stârneşte un scandal de mari proporţii şi expoziţia a fost sistată. În 1893 produce „Ţipătul” opera sa cea mai celebră, o viziune a angoasei ca o icoană a lumii moderne.

 Edward Munch

În 1908 suferă o serioasă prăbuşire mentală care îl trimite pentru 8 luni în sanatoriu. Munch era convins că instabilitatea psihicului este o parte a destinului său artistic şi declară: „nu voi înlătura cauzele bolii pentru că arta mea îi datorează atâta”.

 Kirchner (1880-1938) pictor şi sculptor german.

De mic copil a făcut dovada unui caracter neliniştit, maladiv, tulburat de coşmaruri. Se simte atras de fovism, de Munch, de Gaugain şi Van Gogh.Formele sale sunt aspre de un cromatism disonant. Personajele sunt tratatecu ironie sau în tensiunea sumbră a marilor oraşe.

 Ernst Kirchner

În 1915 pictorul este mobilizat dar curând eliberat după o gravă cădere fizică şi mentală. După o oarecare celebritate ( se vindecase de droguri şi picta peisaje mai senine în Davos, Elveţia) se îndreaptă spre arta abstractă şi participă la câteva expoziţii în Germania. Dar starea lui se agravează şi naziştii îl includ în expoziţia defăimătoare de „artă degenerată” ţinută la München in 1937. Van Gogh, Kirchner şi Munch sunt predecesorii incontestabili ai expresionismului modern. Alte aspecte ale războiului ca  o nebunie colectivă, sunt examinate de o expoziţie prezentată la Siena – Italia.  Expoziţia selectează orori pictoriale, limbajul vizual depăşind adesea descrierea tragediilor, ducând pictura într-o turmentare a simţurilor. Capodoperele produse de Renato Guttuso, Mario Mafai, Otto Dix tratează dramaticul şi ororile războiului.

 Renato Guttuso, Autoportret

Guttuso, pictor Italian născut în 1912 în Sicilia, s-a stabilit la Roma şi a fundat mişcarea antifascistă Corrente. În 1943 devine celebru cu un ciclu de desene protestatare vizând crimele germanilor staţionaţi în Italia. În 1941- 42 enervează Biserica Catolică cu felul în care plasa nuduri  de femei în tablouri. Otto Dix (1891-1969), pictor german, a studiat arta la Dresda şi se alătură expresioniştilor, aprecia mult pe Van Gogh şi pe impresionişti.

E mobilizat în primul război mondial, iar în anii 20 împreună cu pictorul Georg Grosz pune bazele „Noii obiectivităţi” un curent care relua amintirile sumbre ale războiului învinuit de dezamăgirea produsă de mizeria socială şi spirituală care bântuiau Germania postbelică. Un tablou celebru este Vânzătorul de Chibrituri,  un cerşetor orb, invalid de război, pe lângă care trec personaje  sătule, mulţumite, indiferente. O serie de 50 de gravuri din ciclul Războiul (1924) au fost categorisite de istoricii de artă ca „interpretările cele mai pline de forţă şi mai înspăimântătoare declaraţii antirăzboinice din arta modernă”.

Un alt cercetător celebru al nebuniei în artă este Hans Prinzhorn. Psihiatru şi terapist la institutul de Psihiatrie al Universităţii Heidelberg el studiază istoria artelor, estetica, filosofia,

muzica şi canto fiind un adevărat pionier în evaluarea psihopatologică a manifestărilor artistice. Folosind metode noi de cercetare el a ajutat la dezvăluirea deranjamentului psihic în scopul de al trata dintr-un punct de vedere fără precedent, declarând boala ca fiind una din posibilităţile legitime de a fi uman şi în special artist. Mulţumită studiilor sale şi a achiziţionării de obiecte de la cei trataţi Prinzhorn realizează o serioasă colecţie a artei „deranjate”.

ARTA BRUTĂ

 Jean Dubuffet

Arta Brută se datorează francezului Jean Dubuffet care o defineşte ca o artă pentru artiştii

neconvenţionali, solitarii sau pacienţii clinicilor psihiatrice. Dubuffet denunţă constrângerea socială care refuza „această artă care izvoraşte din invenţia pură şi nu e bazată ,aşa cum face arta cultă, pe  procese cameleonice sau papagaliceşti”.  Cu alte cuvinte Dubuffet vedea nebunia ca motorul invenţiei în artă, o valoare pozitivă care apare „când o aşteptăm cel mai puţin”.

Între 1945 şi 1972 colecţionează circa 5000 de obiecte non conforme normelor culturale. Deşi jumătate din obiecte erau produse de pacienţi schizofrenici sau bolnavi psihici Dubuffet nu acceptă conceptul de artă psihiatrică spunând că nu există o artă a nebunilor aşa cum nu există o artă a diabeticilor.

Carlo Zinelli

În Italia găsim artişti ai Artei Brute, pe Carlo Zinelli cu o pictură primitivă, copilărească şi pe Antonio Ligabue un artist turmentat, pictând genial în stil rustic definit de critici ca fiind de stil Naiv.

Antonio Ligabue

Dar nebunia continuă mai departe în sec XX cu Henri Michaux (1899-1980) pictor şi poet belgian stabilit în Franţa. Michaux folosea mescalină (un halucinogen extras din cactus) ca să exploreze „peisajele minţii”. Tablourile sale erau de o imaginaţie extraordinară iar poemele sale descriu universul ca „resimţit ireductibil ostil”.

Henry Michaux by Dubuffet

Un ultim pas este făcut de suprarealişti care folosesc automatismul psihic ca să producă o artă inspirată de vise, neancorată, în deplină discordanţă cu realitatea. Printre cei devotaţi automatismului găsim pe Max Ernst, Andre Masson şi romanul Victor Brauner. Max Ernst (1891-1976) pictor german, este un important dadaist şi suprarealist fiul unui învăţător la o şcoală de surdo-muţi. De copil avea o sensibilitate maladivă, şi o fantezie vie, la 14 ani trece printr-o fază mistică între depresie şi bucurie exaltată. Student la universitatea din Bonn e fascinat de arta pacienţilor din spitalele de boli nervoase. La Koln împreună cu Hans Arp pune bazele mişcării dadaiste din oraş. În 1920 aranjează o expoziţie dadaistă faimoasă

, vizitatorii primeau satâre cu care, dacă doreau, puteau sparge lucrările expuse. La ieşire o tânără fată îmbrăcată în alb recita versuri obscene. Ernst se desparte de suprarealişti în 1938 când nu a participat la sabotarea poetului Eluard, act cerut de Andre Breton.

Andre Masson

Andre Masson ( 1896-1987) pictor şi scenograf francez.  Studiază la Paris la Şcoala de arte Frumoase până la al doilea război mondial când e rănit şi suferă o criză nervoasă. Pesimismul său era amestecat cu o curiozitate maladivă privind destinul omului, Masson  se consacră

acestei teme. Aderă parţial suprarealismului amestecând automatismul cu efecte ale hazardului, folosind în pictura  materiale neconvenţionale( nisip, cretă). Temele sale sunt axate pe metamorfoze, erotism, torturi psihice, violentă. După 1941 produce pânze mari în stil abstract printre care si celebra  „Lumea nu moare” un spaţiu plin de monştrii care se dezintegrează sugerând soarta oricărei acţiuni umane.  Să decidem că arta nu este neapărat legată de normal şi ponderat. Vedem cum excursiile mentale şi deviaţiile produc opere remarcabile şi că suferinţa este un catalizator al simţurilor şi al nevoiei de expresie. Un profesor spunea că un artist bine hrănit şi împăcat cu soarta nu  va produce capodopere. Giotto, Kafka, Brâncuşi, Modigliani, Van Gogh şi mult mulţi alţii au îndurat sărăcie, oprobriu şi boli dar nimic nu i-a împiedicat de la exprimarea  sublimului care le curgea în vene. Nebunia devine starea normală şi fertilă a unor creatori şi mă întreb dacă nu a venit timpul să  redefinim

 convenţiile care împart lumea între două tabere distincte.

autor Adrian Grauenfels

Colecţionarii de artă – Solomon şi Peggy Guggenheim

Victor Brauner

Solomon Guggenheim

(1861-1849)

Amatorul de artă nu poate cerceta istoria artei moderne fără să întâlnească numele Guggenheim. În 1937 Solomon Guggenheim, magnat al industriei metalurgice americane înfiinţează o instituţie filantropică având ca scop „promovarea artelor şi a educaţiei artistice”. Încă din anii 20 Solomon  colecţiona pictura abstractă influenţat de amica să baroana Hilla von Ehrenweisen, ea însăşi artistă avangardistă. În 1939 colecţia lui a fost prezentată într-o galerie New York-eză sub numele „Muzeul picturii non obiective”.

Cezanne

În 1943 Solomon G. cere arhitectului Frank Loyd Wright să proiecteze un muzeu pentru valoroasă să colecţie. Muzeul a fost deschis 10 ani după decesul patronului şi botezat cu un nume mai general: „Solomon R. Guggenheim Museum”.

Muzeul expunea sculptură, arta avangardistă, abstractă, acoperind arta sec XIX până la o amplă colecţie Kandinsky. Arhitectura clădirii sfida şi ea normele clasice, tradiţionale, clădirea fiind o imensă rampă în spirală urcând 6 nivele în jurul unui spaţiu gol, în inima edificiului. Nu existau spaţii plane ci totul era curbat, conectat de coridoare în pantă, uneori dificil de urcat. Acest concept constructiv de piramidă inversată, cu forme circulare sau ovale care modifică perspectiva percepţiei, a fost pe larg dezbătut în secolul trecut. Cu timpul, colecţiei s-au adăugat artişti impresionişti, expresionism German, minimalism American, arta Conceptuală şi Environmentala. În 1997 un nou muzeu a fost deschis la Bilbao în Ţara Bascilor-Spania,  proiectat de arhitectul american Frank Gehry.

Gehry plasează muzeul sau la nivelul apei, într-o piaţă vastă care serveşte ca intrare în muzeu. Clădirea este un melanj spectaculos de sticlă, metal şi foi de titaniu care acoperă cu enormi solzi metalici ce reflectă cerul,

construcţia centrată în jurul unui înalt patio. Una din săli este concepută să primească mari opere de artă

contemporană,are 100 m lungime. Muzeul a fost salutat de artişti din toată lumea care au donat lucrări pentru mobilarea acestui special lăcaş.

Boccioni

În interior se expune arta Basca modernă, o parte din colecţia nepoatei Peggy Guggenheim, istoria familiei şi a donatorilor dar şi mărturii despre cum a fost realizat acest excepţional muzeu azi imitat şi în alte ţări.

Peggy

(1898-1979)

Nepoata lui Solomon Guggenheim, era faţa unui alt industriaş pierit în catastrofa vasului Titanic. Peggy, a moştenit o avere substanţială care i-a permis să colecţioneze şi să participe la promovarea în USA a suprarealismului   şi al expresionismului abstract. După primul război mondial Peggy a plecat la Londra dar trăia alternativ şi în Paris,

acolo achiziţionează pictură şi statui din atelierul lui Brâncuşi pe care îl admira pentru stilul său modern în sculptură. În 1938 Peggy deschide la Londra o expoziţie de artă suprarealistă şi abstractă.

Rothko

La New York în 1942, devine proprietara unei galerii numită „Artă acestui secol”. Peggy cunoaşte mulţi artişti celebri că Yves Tanguy, Calder, şi sprijină financiar pe Jackson Pollock, Hofmann, Rothko, Gottlieb care au recunoscut în Peggy protectoarea artiştilor din Şcoala de la New York. Cu suprarealistul Max Ernst a fost căsătorită pentru o scurtă vreme. După divorţ în anul 1947 închide galeria din New York ca să se stabilească la Veneţia unde aranjează o superbă galerie colecţiilor sale, într-un palat situat pe Canal Grande.

Peggy completează lipsurile colecţiei unchiului Solomon ducând mai departe dragostea pentru artele vizuale în plină lor splendoare.

autor Adrian Grauenfels

Marele Rothko

Marele Rothko alias Marcus Rotkowitz( 1903-1970)

 

Născut în Rusia, fiul farmacistului evreu Jacob, Marc Rothko emigrează în Statele Unite la numai 10 ani.Învaţă pictura la diverse şcoli, dar se consideră autodidact.
Trece prin multe faze, încercând expresionismul şi suprarealismul care erau la modă în anii 30-40. La New York este elevul lui Arshile Gorky şi a unui evreu religios Max Weber care îl învaţă să exploateze expresia religioasă şi emoţională în pictură. Ca pictor a fost în special atras de pânzele lui Paul Klee şi Georges Rouault. Prima sa expoziţie personală este ţinută la muzeul de artă din Portland, spre nemulţumirea familiei, care nu înţelegea decizia lui de a fii artist. La New York i se permite să expună 15 picturi în ulei la Galeria de Artă Contemporană . În 1936 Rothko scrie o carte (neterminată) despre similarităţile între arta copiilor şi artiştii moderni. El observă că arta produsă de copii este eminamente primitivă şi că modelul folosit frecvent este chiar copilul care se pictează pe sine şi impresiile sale imediate. Concide Rothko: Cei care încep o pânză desenând conturul reflectă o manieră strict academică. Eu voi începe cu culoarea.
În 1937 se separă de prima soţie Edith Sachar, era copleşit de probleme financiare şi de panica de a fi expulzat din America. În 1938 capătă cetăţenia americană. Îşi schimbă numele din Rotkowitz în Rothko în speranţa de a ascunde rădăcinile sale evreieşti.

În toamna lui 43, deprimat de divorţul sau de Sachar se reîntoarce la Portland. Mai târziu, la NY, o cunoaşte pe Peggy Guggenheim. Se lăsa convins să expună în galeria acesteia „The Art of this Century”. Puţinele vânzări şi critică nefavorabilă îl determină să părăsească suprarealismul în favoarea abstracţionismului. Se însoară pentru a doua oară cu Mary Ellen(Mell) Beistle.Produce o capodoperă în anul 1945: Piruete lente la malul mării, două forme umane îmbrăţişate într-o atmosferă de culori subtile. Într-un eseu din 1949 „Romanticismul” Rothko argumentează nevoiapictorului arhaic de a crea monştrii, zei, semizei aşa cum omul modern îşi caută mentalitatea în fascism, comunism, rasism.. O imensă influenta în opera sa o are filozofia lui Friedrich Nietzsche care expune teoria în care tragedia Greacă avea sarcina să elibereze omul de vicstudiniile vieţii. Rothko preia mesajul propunândca ca prin artă să elibereze vidul spiritual al omului modern.

 

Din 1947 începuse să dezvolte un stil personal inimitabil: forme mari rectangulare de culori separate aranjate in paralel şi care dialoghează armonic sau produc contraste spectaculoase.Spre borduri formele sunt estompate şi deviate în aşa fel încât par a pluti la distanţă de pânză. Produc un efect de calm, de contemplaţie, producând intensă emoţie datorită simplităţii aparenţe. Nu mai pictez abstract, spunea Rothko, vreau doar să ating emoţiile umane fundamentale, tragicul, extazul, angoasa. Folosea o tehnică secretă în care amesteca substanţe naturale cu media de pictură (ouă, lipiciuri, răşini, acrilice). Tehnica permitea aplicarea rapidă a multor straturi succesive, care nu se amestecau între ele dar permiteau o transparenţă controlată. Vizitatorii părăseau expoziţiile striviţi, sleiţi nervos. Ba unii invocau o experienţă religioasă deşi nu găsim chipuri sau conotaţii religioase în picturile lui Rothko. Deşi extrem de sărac, în 1950 reputaţiaartistului se răspândeşte şi critică îi devine favorabilă,ba chiar admirativă în comparaţie cu alţi pictori americani.Devenit celebru, Rothko continua să ducă o viaţă turmentatăfolosind barbiturice şi alcool. Se socotea neînţeles, nu avea încredereîn artiştii tineri şi detesta discuţiile estetice. Dacă în tinereţe cromatica lui avea o mare strălucire după anii 50 se închide devinând sumbră, dominată de brun, negru, cenuşiu. Devine suspicios, şi ca să îsi protejeze operele anulează o serie de vânzări şi expoziţii importante. Scrie cuiva: „O pictură trăieşte prin companie, ea creşte şi se coace în ochii unui observator sensibil. Ea moare la fel, e riscant şi stupid să o las la întâmplare. Curând va fi schingiuită de ochi vulgari sau de cruzimea unui impotent care va răspândi suferinţa ei universal. ” Era bolnav, bea, fumează. Mariajul cu Mell devine instabil, soţia îl părăseşte de Anul Nou 1969. Se sinucide în 1970 după ce imortalizează starea sa de spirit cu un ciclu de picturi cenuşiu pe negru.

autor Adrian Grauenfels

Carlo Carrà (1881-1966)

 Pictura Metafizică

Carlo Carrà (1881-1966)

Rudă a suprarealismului, Pictura metafizică a fost inventată de doi artişti geniali Carlo Carrà şi Giorgio de Chirico. Formele şi temele clasice, impecabil tratate, sunt plasate în spaţii discontinue, neobişnuite, rezultatul fiind o senzaţie supranaturală de magie, halucinaţie şi mister. Obiectele par a însoţi transformări iminente suferite de umani care devin statui, manechine în pieţe pustii, plasaţi în oraşe ale renaşterii în care tronează obiecte supradimensionate, ameninţătoare prin disproporţia lor cu umanii. Lumina este ireală, iar perspectiva exagerată aşa cum va fi folosită intens şi de suprarealişti.

Pictura metafizică s-a extins în Italia şi a antrenat şi alţi pictori (Russolo, Boccioni) care au părăsit futurismul ca să fondeze împreună Mişcarea Metafizică. Ideile erau expuse şi discutate în revistă Valori Plastici (1918-1921). Mişcarea a dispărut treptat în anii 20.

**

**

Adevărul în poezie este un adevăr metafizic, 

în caz că adevărul fizic nu se conformă, trebuie privit ca fiind un fals. ( Govanni Vico)

Născut în Piemont Carlo Carrà va deveni mentorul şi teoreticianul artei metafizice.

Începe ca artist futurist şi din anul 1903 se stabileşte la Milano, lucrează ca artist decorator iar din 1904 se înscrie ca student la Şcoala de Arte aplicate şi ulterior la Academia Brera.

Ca alţi tineri rebeli distruge lucrările sale din această perioadă. Semnează în 1908 cu Boccioni, Severini şi Marinetti cele două manifeste ale picturii futuriste. Călătorind la Paris, cunoaşte pe Picasso şi Braque, elementele picturii cubiste vor apare succesiv în pictura sa. În celebra sa pictura Funeraliile Anarhistului Galli pictorul combină  un dinamism futurist cu structuri cubiste severe.  În 1915 îl întâlneşte pe Giorgio de Chirico şi sub influenţa acestuia îmbrăţişează pictura metafizică, preluând din rechizitele sale specifice – manechine, uşi întredeschise, interioare misterioase, atmosfera enigmatică.  Faza futuristă se încheie la izbucnirea primului război mondial. Se desparte de Chirico în 1918, opera lui Carrà înclină acum spre formă şi nemişcare, renunţă treptat la emoţii.  Pictura lui devine pur metafizică, o explică în cartea sa  Pittura Metafisica – publicată 1919, dar între anii 20-30 aderă la mişcarea Novecento Italiano care cerea o întoarcere la realism, la valorile tradiţionale, găsim aici o închidere a paletei sale într-un stil asemănător picturilor lui Masaccio.  Vederile sale politice devin ultranaţionaliste şi este atras de fascism. Publică critică şi poezie în ziarul milanez L’Ambrosiano. Semnează o petiţie în care se promulga sprijinirea ideologiei prin artă şi se alătura grupului „Strapaese” condus de alt mare pictor al naturii moarte Giorgio Morandi. Moare în 1966 la Milano.

**

Carrà poet

Să facem miere din cele mai vechi flori

ca să ne pictăm ideile împrumutăm culori

să aprindem torţe la focul lor poetic

Pe gânduri noi să facem stanţe antice

Florenţa 1919

**

Carrà e liniştit:

a ratat ţinta

vrea viaţa pentru sine

Carrà e vesel:

Nestăvilit călăreşte astre

prin poduri de curcubeu

**

În revistă milaneză La Voce, numărul 3 din anul 1916 apare alături de Giovanni Papini,Giuseppe Ungaretti, Alberto Savinio.

Găsim o carte poştală primită de la Ungaretti, datată 1917:

Dragă Carlo,

De mult nu mai ştiu de tine. Am fost la Paris

şi mă reîntorc curând. I-am întâlnit pe Apollinaire şi Picasso:  am vorbit de tine. Am primit cereri de la revista Raccolta dar  nu le-am trimis nimic, nici nu am ce. Din Septembrie zac fără inspiraţie. Dar acum voi naşte ceva. Sunt convins că puţini italieni scriu o poezie atât de pură ca aceasta pe care o dospesc eu. În Franţa există un unic Apollinaire. O să le trimit lui, de cum vor fi gata traduse în franceză, mi se par excelente. Tu trebuie să colaborezi cu mine la o nouă carte, va fi precis de mare preţ. Cu dragi urări,

Ungaretti.

**

Seara

Fantome care merg

în umbră, sub pomi.

Fantome care ating obiectele

cu un gest tandru de binecuvântare.

aprilie 1917

**

Întrebări

Timpul s-a copt întrebării

Cântăreţul înjunghiat în sala de bal

A aruncat paharul de podea

Sunt un acrobat fără spectatori.

E noapte

Sufletu-mi dansează

melancolia dulce

a cântului popular

mai 1917

**

Enigme

Un fulger de frumuseţe şi uităm dacă viaţa e sigură sau nu

Să facem cunoştinţă cu mitul nou

Marile întrebări

Pretextele obscure

Nobile minciuni

Marile nume care înfloresc prin eoni

Ei spun că profeţii pot rezolva enigme

ei spun că nu-i mai mare păcat

decât necrofilia

Prieteni, nu mă luaţi drept nebun

dacă mă confesez liber

deconectat de orice formă de înţelepciune.

Prefer să mă ocup de probleme ceva mai plăcute ..

Milano 1918

***

autor Adrian Grauenfels

Surprizele Literaturii

Şi colb voi fi, un colb îndrăgostit

Quevedo

Literatura este o cămara plină cu minuni ascunse în cutii numite cărţi. Poveştile din cărţi evoluează sau numai gustul cititorul pentru lectură se schimbă? Pe sub streşinile casei mele, la fiecare început de vară rândunele sosite din Africa caută cuib într-un dans aerian care durează câteva zile. Mă întreb dacă rânduneaua sosită vara aceasta e alta decât cea din vara trecută

sau cea de acum 30 de ani, şi dacă miracolul extragerii sale din neant s-a petrecut aşa de milioane de ori, pentru a fi zădărnicită de acelaşi număr de ori anihilarea? Pisica care le urmăreşte cu atenţie zborul este la fel cu pisica de acum 300 de ani? Scena este repetabilă la infinit, pisica şi rânduneaua devin noţiuni reinventabile, privitorul, eu, sunt efemer pentru vina că percep scurgerea timpului.  Fără cărţi as fi ca poetul Keats care spune: nu ştiu nimic , nu am citit nimic. Ne împărţim imediat după naştere în două categorii de cititori. Unii intuiesc că ideile din cărţi sunt realităţi, că limbajul este o hartă a universului care ne ordonează după legi cosmice,  ceilalţi spun că ideile sunt generalităţi construite din simboluri, ce numim realitatea poate fi şi o eroare,  o ficţiune a cunoaşterii noastre insuficiente, parţiale. Literatura, arta veche, evoluează, ce se citea în evul mediu este inacceptabil azi. Să luăm arta alegorică de exemplu, „Labirintul rozelor”, două sute de manuscrise cu 24000 versuri, un singur poem. O intolerabilă lungime în secolul vitezei. Dar ce căutăm în literatură ? Bertold Brecht scrie o piesă de teatru despre teatru, explică detailat cum se realizează un spectacol de teatru, e huiduit, lumea vrea sfaturi cum să-şi trăiască viaţa, nu cum să o mimeze. Dar literatura nu se ocupă numai cu realul, pentru el avem jurnalism. Iată o scriere veche; acum 25 secole poetul Chuang visează  că e un fluture dar nu ştie la trezire dacă e un om care a visat un fluture sau un fluture care visează acum că este un om. Nu vom şti niciodată dacă Chuang a visat un corp galben

care trece prin văzduhul unei grădini, i se pare că este el, sau poate un biet fluture  care nu ştie nimic despre Chuang.

 

Dualitatea vis-realitate este marcată de un factor inventat de om: timpul. El e responsabil de entropia textelor, a materiei, a moralei. Ne spune Luis Borges: „Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este un râu care mă poartă peste ape învolburate, dar eu sunt râul, este un

tigru care mă sfâşie, eu sunt tigrul, este un foc care mă mistuie, eu sunt focul. Lumea este din nefericire reală, eu, din nefericire sunt Borges”. Timpul desfiinţează, dizolvă, alterează.

În Franţa secolului XVIII Marivaux a scris sute de piese de teatru care erau jucate în toată ţara spre deliciul publicului care îl adora pe scriitor,  azi Marivaux e complet uitat, piesele lui abandonate. Au venit alte probleme alţi autori. Îl avem pe Godot. Nu se mai râde la teatru.

Ce s-a schimbat? Un răspuns  ar fi problematică ridicată de texte. Citim cărţi pentru revelaţia estetică sau pentru pildele folositoare în viaţă? Când morala nu mai satisface epoca, moare şi opera? Dar ce se întâmplă cu stilul şi limbajul? Ortega y Gasset are o gândire  viguroasă, dar a distrus-o cu metafore ceţoase, nefireşti cititorului. Limba evoluează, se schimbă. Franceza secolului XVIII este neinteligibilă azi. Limba cărturarilor Latina, e pe cale de dispariţie. Magic ,ebraica   a rămas la fel timp de 2000 de ani, azi un copil de clasa 2-a este cursiv în manuscrisele de la Marea Moartă.  Secolul XX e marcat de importanţă visului. Freud, automatiştii, suprarealiştii, au căutat să explice efectul viselor asupra realului. Dar dacă lumea este visul cuiva?

Dacă acum există cineva care visează pe noi şi cărţile şi întâmplările împreună cu istoria universului, putem accepta distrugerea acestei lumi? Mintea care le-a visat le va visa iar, nimic nu se pierde. Universul este o proiecţie a sufletului nostru şi el ne conţine. Acest gând îl duce pe primul împăratul al Chinei Ci să ardă toate cărţile ca să fie şterse toate amintirile trecutului şi să înceapă un nou mod de viaţă. Ci înţelege că toată informaţia, memoria colectivă

sunt negaţia viitorului şi ele desfidă prezentul.  Ci face astfel primul Reset din istoria conştiinţei omenirii. Să dormi, să mori, să visezi? întreabă Hamlet. Hamlet întâlneşte spiritul tatălui

ucis mişeleşte, dar neconvins de calitatea şi validitatea informaţiei cade victima indeciziei sale. ” Un om în stare de veghe, are o părere bună despre un prieten, chiar se încrede în el pe deplin,

dar în vis prietenul îi apare ca un vrăşmaş de moarte.  Se dovedeşte că firea falsului amic este cea din vis. Pictorul Victor Brauner se visează fără un ochi. Se scoală şi se pictează, în celebrul autoportret fără un ochi. Un an mai târziu într-o bătaie pierde exact ochiul pictat.

Dar anularea timpului este ea o faţetă a realului sau un atribut al unei minţi complexe?

Să examinăm această poveste ciudată apărută într-un jurnal: un englez şi-a lăsat nevasta fără pricina, s-a ascuns în dosul casei sale şi trăieşte acolo 20 de ani. În tot acest timp el se uită la casa sa din colţul străzii şi uneori îşi zăreşte nevasta. Când toţi credeau că murise şi nevasta

este declarată văduvă, bărbatul revine firesc, simplu, de parcă n-au trecut decât câteva ore, timpul trecut pare desfiinţat. Literatura preia această poveste dar este  necesară o justificare a faptelor. Hawthorne are o interpretare aparte.  El foloseşte o schemă dramatică ca să ne farmece cu acest personaj enigmatic. Iniţial bărbatul pregăteşte o evadare pe o săptămână,

el vrea să vadă cum va reacţiona soţia la dispariţia lui. Îşi pregăteşte un culcuş în spatele casei, îi lăsă un zâmbet ca amintire şi dispare, de fapt plecând nicăieri. Spionează casa, soţia, se teme să nu fie descoperit. Săptămâna trece dar nu revine, i se pare că e un altul, care a trecut o schimbare morală. Omul nou îl osândeşte la un surghiun de 20 de ani. Îşi face rost de o perucă, îşi stabileşte o nouă rutină. Este ros de gândul că soţia nu suferă destul absenţa sa, decide să nu se întoarcă până nu va descoperi regrete sincere la femeie. Vede cum soţia este vizitată de doctor, de farmacist, fiind bolnavă şi totuşi soţul rămâne ascuns timp de 10 ani. Nu-şi dă seama de purtarea lui ciudată. Mai are afecţiune pentru soţie, ea începe să-l uite. Într-o zi se întâlnesc pe stradă, el este adus de spate, slab, brăzdat de riduri datorate isprăvii sale extraordinare,

stă de parcă vrea să fugă, ea s-a îngrăşat, e blândă şi resemnată. Se privesc în ochi o clipă şi se pierd în furnicarul de oameni. Bărbatul fuge la vizuina sa, închide uşa, şi se pune pe plâns,

eşti nebun îşi zice, mă voi întoarce curând promite, fără să-şi dea seama că de 20 de ani repetă aceste cuvinte. Într-o seară îşi priveşte casa, în cămin arde focul, umbra soţiei apare proiectată pe un plafon. Afară e furtuna şi bate un vânt care îngheaţă. I se pare ciudat să rămână afară când în faţă are casa şi căminul lui. Urcă anevoie scară şi deschide uşa. Pe faţă are zâmbetul ştrengăresc pe care îl servise la plecare. Omul era mort de mult. Iată cum o poveste temporală ne transmite un mare adevăr: În haosul aparent al  lumii fiinţa omenească este dependentă de sistem, orice abatere de la rigorile sistemului fac să rişti locul tău în sistem.

Şi iată o poveste modernă. Un profesor renumit care se ocupă de robotică primeşte scrisori de ameninţare, va fi omorât. El locuieşte singur într-o uzină doar cu maşini şi roboţi antropomorfi pe care îi construieşte şi perfecţionează până la stagiul în care se auto repetă şi învaţă sentimente rudimentare. E gata să rezolve şi inteligenţa artificială atât de visată de omenire. Din nou capăta o scrisoare care îl anunţă că azi e ziua morţii sale. Profesorul îşi anunţă asistenţii aceştia anunţă poliţia, cu toţi fac ronduri în jurul laboratorului. Cineva descoperă că profesorul a dispărut, se clarifică că a fost devorat de roboţi care au trecut în timp scurt multiple mutaţii şi au devenit inevitabil invidioşi şi răzbunători. Un ultim vis dintr-o carte. Un om are o noapte agitată, visează că iese dintr-un vis  zgomotos şi trece în altul în care se află închis într-un spaţiu larg, alb, are un scaun, o masă goală, un pat, pereţi fără ferestre, înţelege că e ultima staţie, se întreabă cine e şi nu ştie, nu se recunoaşte, are nevoie de oglinzi

care nu există şi teamă creşte în el, unde sunt? nu ştie, se gândeşte: acest loc fără cărţi este Infernul, acest priveghi fără ţintă îmi va fi veşnicia. Atunci se trezeşte tremurând. De ce alege autorul acest final pesimist? Kundera scrie că omul se teme numai de viitor, de necunoscut, iar istoria ne învaţă  că progresul este catalizat de conflicte şi neliniştea noastră legată de viitor.

Literatura poate fi uneori descriptivă  sau impresionistă dar marile romane se nasc din explorarea elementelor din care e plămadit destinul uman: viaţa, moartea, dragostea, imaginaţia, eroismul. Este ca şi cum am apăsa doar notele grave ale pianului.

Iulie 2011

 

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

 

 

 

Pictez pe gratii vulpi turcoaz şi miei bleumarin (colaj)

deodată devenim ocupaţi
vulpi turcoaz şi miei bleumarin se dezgheaţă pe autostradă
după chipul meu, asemănarea ta şi cu binecuvântarea duhului şchiop
ar putea  fi oamenii viitorului, copiii noştri făcători de miracole patentate
spulberaţi pe marcajul pietonal de părinţii cu aripi
n-ar simţi niciodată pestilenţialul
tragediilor personale
prelingându-se încontinuu pe cimentul care nu înseamnă nimic
soarta lor
secole nesfârşite de curgere

pictez pe gratii vulpi turcoaz şi miei bleumarin
A.D.

Divina simfonie, artist Elena Bissinger

écoute Anno Domine
écoute cum cad nucile
ascultă cum miros cascadele
pipăie aerul galben
pune-ţi capul în lumina ochilor
râzi cu pletele tale înmiresmate
calcă ferm pe sufletul unui bărbat înclinat
încălţat şi mut şi absent şi orb
un fel de Pergolesi la vioară
într-o seară ruptă din real, cuibăreşte-te în braţele lui, spune-i: iubitul meu neasemuit,
nesăbuit, abscons şi inutil
fertilizează-mă că pe un lan de trăiri inconsistente
lasă-mă să fiu femeia ta care te părăseşte când mori
la sfârşit de acord
la capătul ecuaţiei cu noi doi.
A.G.

întrebările vin târziu
cafeaua nu mai are pistrui, femeile nu-şi mai dezbracă frustrările în vitrine
măsori cu un compas ruginit polii orbi ai unei gropi în pământ peste care cerul
râde în hohote
salvează-mă, strigi, răsucind pumnalul în măruntaie
oraşul te închide-ntr-o frescă
un kamikaze trist, atât de trist încât până şi moartea ţi se pare ridicolă
salvează-mă, strigi
ecoul se izbeşte în zidul mut ridicat din rebuturi de cărămidă
apoi tragi linie şi semnezi dumnezeu
ratând neatent prima şi ultima literă
A.D.

autori Alina Dora Toma şi Adrian Grauenfels

Poeţi Israelieni moderni- Zvi Atzmon şi Tami Kofman

Spuma mării

Zvi Atzmon

Israel 1948

O jumătate din tine stă în lumină

altă jumătate

în umbra digului

jumătatea trupului tău pluteşte în aerul

saturat de stropii săraţi

iar altă jumătate e ca o urmă a pensulei

înmuiate

când spre sfârşit revii la mal

gândurile tale ridică ancora

şi dispari în afară apelor mele teritoriale

aşa că mie îmi rămâne

să salvez

castelul ce l-am construit din nisip

înainte de a-l copleşi

spuma mării…

Rădăcini

autor : Tami Kofman

Măslinii din curtea mea

se preling spre pământ

Îmi cânta un refren

în tremolo sorbit

din limba lor maternă

purtat spre munţii depărtaţi

înfăşurat  în chemarea

lungă

a muezinului

Uneori, aud eu cum ei schimbă limba

îmi vorbesc despre cutare sau cutare lucru

şi mi-e de-ajuns

ca să-mi închipui

că suntem

aproape..

***

traducere Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Starea artelor

Tel Aviv – Februarie 2011

Este clar,Universul nostru se destramă.

O mărturie certă este cantitatea de cuie, şuruburi, lipiciuri, capse şi agrafe care ne înconjoară. Aşijderea, viaţa spirituală se pare că este în regresie şi în încercare de reciclare de sine. Eforturi teribile se fac în a restaura, a reclădi, a remodela. Şi arta suferă de efectul deconstrucţiei, urmat de reconstrucţie, în timp ce artiştii conferă noi dimensiuni obiectului renovat-remontat. Narativul istoric dar şi experienţa personală sunt supuse efectului taie-lipeşte-refă! Remarc în dezvoltarea dinamică o forţă nouă. Forţa de a fragmenta. La baza revelaţiei artistice stă actul unirii, al împletirii, ca un standard la baza sufletului.Ridic deci obiecţii la modelul în care sufletul este un fel de mobilă, care, plină de şuruburi şi încheieturi, permite o comodă re asamblare în alte diverse noi forme. O plimbare succintă prin galeriile Tel Avivului îmi întăreşte bănuiala asupra acestui proces de mentale reconstrucţii.

Miriam Gamburd, sculptor şi lector la academia de Arte Bezalel  prezintă la Galeria Alfredo două lucrări deosebite. Mikazu este o frântură de legendă japoneză, executată în ghips şi metal. Un bărbat văduv îşi ia o tânără nevastă, duhul primei soţii doreşte să vadă pentru ultima oară pomii de prun din livada înflorită. Nevasta cea tânără, Mikazu, se oferă să ducă duhul în spate până în livada cu pricina. Drumul e greu şi anevoios, duhul se crispează pe sânii fetei tinere şi in final refuză să o elibereaze aşa că soţul este nevoit să le separe frângând mâinile bătrânei cu lovituri de topor. Sculptura este de o mare expresivitate şi vizual dramatic.

Ghidi Smilanski invita în studioul sau o pereche, modele: bărbat şi femeie.

Cei doi se lasă pe spate, se cuibăresc unul în altul, devin peisaj, linii curbe, natură moartă sau un haiku din două trupuri.

Pictorul captează clipele şi mişcarea aşa cum sunt, le reface din memorie, el înlocuieşte linia corpului cu o linie albă pe o hârtie albă, mediul plastic se aşterne şi el pe hârtie ca un fluid care se scurge, transpiră, respiră, expiră, scrâşneşte din dinţi, boţeşte hârtia, o muşcă, până la o deplină calmare a modelelor. Liniile fug şi dispar înainte de a lăsa artistul să capete controlul deplin al operei sale.

Postmodernismul a decernat deconstrucţiei o nouă dimensiune estetică pe care aş defini-o astfel: Într-o lume în care nimic nu e mai nebulos decât realul şi percepţia, uniunea spirtuală a devenit motorul şi esenţa revelaţiei artistice.

Spiritele postmodernismului aduc mărturia unor întâmplări a căror   veritate sau însăşi ocurenţa este îndoielnică. A doua compoziţie semnată de Miriam Gamburd ne aduce în vizor o eclectică colecţie de măşti, schiţe de sculpturi, executate în medii diferite: ceramică, bronz, piatră, ghips şi deşi aşezate în acelaşi plan exponatele nu dialoghează între ele, ele zac într-o voită singurătate, axa timpului este dispersată,anulată, ba chiar unul din personaje doreşte să ne evite, ascuns cum zace sub masca veneţiană .

Miriam îmbină în această lucrare fragmente sculpturale, randomal aflate sub ochiul spectatorului bulversat de mesaj, e ca şi cum ai intra în cabina unui actor de teatru, toată plină cu costume, cu măşti şi peruci, mereu alte roluri dar aceiaşi problematică umană care nu se lăsă descifrată şi nici exprimată literar. Numitorul comun rămâne angoasa, misterul trăirii.

***

Rachel Witzman expune în galeria de artă a staţiei de tren Jaffa, renovată acum un an. Chiar la intrare într-o sală vopsită toată negru găsim un citat din Aristo: „Scopul artei este nu a reproduce exteriorul lucrurilor ci înţelesul lor spiritual”. Witzman alege obiecte istorice din culturile patriarhale dominate şi oprimate de omul alb.

Despre familia sa africană Rachel spune că este o combinaţie tragică:

Ce poate fi mai nefericit decât o femeie neagră într-o lume ostilă? Cu multă abilitate Rachel estompează cutele tristeţii prezente în arta ei. Adăugă ruj strident peste nudurile negre. O femeie umilă este legată la gât cu un colier enorm, strălucitor.

Contraste, imposibile în lumea noastră atât de ştearsă, devin brusc reale. Rachel depăşeşte starea lucrurilor, folosind tehnica fotografică, programele de editare grafică, aplicată peste fotografii cu femei din Kenia,Sudan,Etiopia, Indonesia .. pigmenţi în ulei şi dând viaţă cu proiectoare cu spoturi bine plasate.  Artista ne duce astfel într-o altă dimensiune picturală. Simţim plăcerea, erotica pensulei sale, bucuria de a da formă şi viaţă unor stări de restrişte, evident depresive.

Ca şi Picasso, Rachel scrie o agendă diurnă folosind desenul şi pictura.

Este o artistă care stârneşte curiozitatea, ea ţâşneşte din negru ca o flacără neaşteptată în inima unui tunel de întuneric şi oprimare.

Pe strada Rotshild în centrul elitist al oraşului, am întâlnit o nouă statuie de bronz. Mirare. Să fie un dictator equestru? Un simbol al omului care părăseşte prin metropola poluată, călare pe un ecologic cal? Nu !

Este însuşi filantropul Rotshild într-o postură calmă, amicală. Pe fondul de neon, plastic, beton şi sticlă înţelegem că nimic nu e posibil fără un trecut şi un prezent în care culturile se îmbină şi se fertilizează polivalent.

autor Adrian Grauenfels

fotografii realizate de Adrian Grauenfels

Muzeul de Design – Holon

La începutul anului 2010 s-a deschis în oraşul Holon primul muzeu Israelian dedicat Designului. Clădirea construită de sculptorul arhitect Ron Arad ne aminteşte suprafeţele ondulate ale muzeului de artă Guggenheim din NY, cu care se aseamănăla exterior, desigur la scară mult redusă. Realizat într-un timp record, clădirea rezidă într-o combinaţie de grinzi de metal curbat, sticlă şi beton armat care la un loc formează cochilia structurală a muzeului. La interior spaţii largi pe două nivele, sunt conectate prin pante line, găsim săli de expoziţie şi laboratoare dedicate designului. Finisajul exterior foloseşte vopsele cu nuanţe de roşu, maro şi ocru, care mimează culorile dunelor de nisip pe care s-a dezvoltat modernul oraş Holon.La numai 10 km de metropolă Tel Aviv, Holonul oferă un cuib alternativ artelor, şi cercetării tehnologice.

Expoziţia de Modă Mecanică

curatori: Gregg Duggan, Judith Fox

Actuala expoziţie se ocupă de impactul tehnologiei electromecanice în designul şi producţia obiectelor de modă. Stiliştii moderni caută drumuri şi metode de a folosi şi îmbina tehnologia actuală cu noile produse de modă. Ce vizionăm sunt veşminte, încălţăminte, accesorii vestimentare în care modelistul încorporează materiale hi-tech, foloseşte electronica, lumină, sunetul şi computerele în a realiza produse atractive şi funcţionale totodată.

12 artişti (din care 3 israelieni) revendică, prin lucrările expuse, eticheta de haute couture tradiţională, deşi maşinile sunt celecare execută şi dau retuşul final obiectului vizat. Întâlnim idei, metode noi, materiale deosebite, dar mai ales curajul experimentului şi al satisfacţiei estetice.

Issey Miyake – Tokyo – Japonia

Exponatele lui MIYAKE ” VÂNTUL” – La prima vedere ne trezim într-o lume robotică populată de androizi bipezi montaţi din tuburi, fire şi articulaţii ciudate. Componentele sunt realizate din plastice colorate galben-gri-negru şi piese din metal. Roboţii-manechin îmbracă haine de culori neutre greu de distins la început. Toate componentele mecanice sunt datorate firmei de aspiratoare de praf James Dyson care a livrat şi ventilaţia necesară paradei de modă în care hainele erau umflate de curenţii de aer. Sub acest „vânt” îmbrăcămintea capăta viaţă şi o specială prezenţă

Despina Papadopoulos – NY – USA

Haine muzicale

Inspirată de cultură africană Masai , Despina produce o rochie veselă cu guler metalic. Din guler observăm legate câteva şnururi în mişcare. Şi ţesătura dar şi şnururile conti fire de metal conductive Mişcarea lor şi contactul electric produc sunete de frecvenţe diferite care sunt înregistrate şi reproduse de o electronică invizibilă, plasată sub gulerul metalic Sunetele sunt apoi reluate şi refolosite randomal după cum alte cartele electronice sesizează mişcarea trupului. Efectul este surprinzător.

Cedric Flazinski – Olanda

Pantofi injectaţi.

Cedrik a ales o tehnologie nouă în care nu există piele, gumă sau cusături. Modelul pantofilor este

produs pe computer, apoi maşini specializate injectează plastice şi răşini elastice care se solidifica în formă dorită. În final pantoful este vopsit şi .. gata de purtat.

Laboratorul de Design

O aripă a muzeului este dedicată laboratorului de design. Aici studenţi de la academia Shenkar sunt invitaţi să creeze noi modele şi să experimenteze idei stilistice. Modele tri dimensionale sunt expuse şi schimbate săptămânal, toate vizibile pe mesele laboratorului. Vizitatorii pot sta de vorbă cu studenţii şi discuta procesul de documentaţie, tehnologia şi execuţia diverselor proiecte propuse.

Text, foto: Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Poeti Israelieni moderni- Haim Ionatan

Dispariţia cuiva

îmi amintesc,

e ca o sămânţă

ce grăbeşte

înmugurirea altora

În memorie îşi face cuib singurătatea

spaţiilor îndepărtate

ce nu au fost culese

zăpada care ninge va căpăta un nume

pleoapa albă

ascunsă,

desenează viaţa

cu albul unei pensule…

Autor : Ionatan Haim

Israel – nascut 1934

traducere: Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Aria despărţirii/Bla Bla Bla/ Pâinea tribală

artist Constantin Sultana, Dream XIV

Aria despărţirii

Am să te însoţesc cu gândul

în 7 trăsuri

în 11 trenuri şi 5 corăbii mari cât un titanic

căpitanul cu chipiu se uită lung după tine

cineva îţi spune la telefon :

” încă nu m-am trezit

zac rispit cu ceaiul verde, mongol

aştept să te aud cu glas domol

să îţi spun că îmi lipseşti

te caut în pahar.. de ce nu eşti..?.”

***

trenul tău pleacă printre stâlpi albi, pomi albi

case albe, curţi cu ciori albe, tu eşti îmbrăcată

în roşu, ai manuşi roşii…

***

pe drum toţi bărbaţii te dezbrăca din priviri

pomii se freacă de tine cu răşina lor mirositoare

excalibur de primvara ce stă să vină

***

mi-ai fost cândva iubită? cu fruntea în apă

pândeam nunta ta de fier ca un peşte beat..

regret că nu îţi sunt profesorul de pian

aş ascunde notele în jartierele tale fierbinţi

sau între sâni, în timpul unei sonate ..

***

trenul a ajuns undeva  în vid

călătorii osteniţi coboară scări rulante

ai să bei ceai şi ai să mă laşi să îţi masez tălpile

cu ulei de război, cu gândul îmbibat de un dor

mult mai profund decât în cărţile de iubire,

acolo toţi au maşini diplomatice şi flori la butoniera

nimeni nu te-ar aştepta ca mine,

toată viaţa pe un peron îngheţat..

artist Constantin Sultana, Dream IX

Bla Bla Bla

Omagiu lui Gherasim Luca

cel considerat a fi într-o perfectă imobilitate

împinge pe cel care pare a se mişca, într-o alunecare,

reuşind să producă o substanţă fixă, imuabilă..

precum în ciuda opririlor sale abundente,

un altul pare agitat în jurul său, frenetic în sine

cel ce se mişca sau nu, într-un colţ neluminat

sau poate cel ce se strecoară printre paşii celui care nu

cel care se odihneşte în centrul turbulenţelor

părând că mişcă până şi aerul care stă şi dă

dând impresia că mimează imuabilul

putând fi desigur complet imobil

(şi locuind într-un imobil inutil)

sau fiind într-o mişcare a mobilităţii sale suplă

dar lăsând să se creadă curajos că trece,

din dualitatea dublă

statică, curioasă, într-o stare sedată

vag sugerată..

şi toate acestea personaje asemănându-se între ele

depăşindu-se între ele cu un fel de curiozitate piezişă

excelând în arta de a sta nemişcate

împingând totul şi toate, dar de fapt frânate

tot ce trece ori ce nu trece peste tot

având aerul perfectei depăşiri pe loc

în timp ce tu ce eşti mereu deplasat de mimare

născut la fix şi mutat într-un colţ al nemişcării, în perpetuă mişcare.

artist Constantin Sultana, Dream XIV

Pâinea tribală

am cules grâul din cizmele de război

înflorise prostul crezându-se papirus

nevasta mea frământă pâinea cu sânii

într-o litanie lungă

cât un poem pe care îl citesc

în azima de sâmbătă

de multe ori mirosul de faină

mi se urcă pe piept

într-un ritual arhaic

dansez în jurul focului

cu tribul meu

repet dospirea,

izgonirea din eden

copii muşcă parfumul cojilor arse

gustă ! e la fel ca acum o mie de ani

femeile dau acelaşi lapte

doar războiul e altfel

se zbate în noi

ca o pasăre rănită

într-o colivie de fum..

autor Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Instinctul rau e foarte bun

Instinctul Rău, e Foarte bun !

Lansare de carte, autor : Miriam Gamburd

(Text şi ilustraţii)

Sponsor: Hamidrasha – Colegiul de artă Beit Berl

Ediţie bilingvă ebraică, engleză .

**

The Torah speaks în the language of man.. ( Nedarim 3a)

Instinctul rău?

Am avut privilegiul să particip în Tel Aviv la festivitatea lansării spectaculoasei cărţi „Impulsul rău e foarte bun”. Cartea d-nei Miriam Gamburd este o îndrăzneaţă încercare de a ilustra texte şi comentarii din Talmud şi Midrash publicate (în marea majoritate) în premieră mondială. Între coperte modeste de carton întâlnim o curajoasă polemică între artă şi interzicerea ei. Între tradiţii seculare şi gândirea intelectuală modernă. Însoţesc textul, copioase ochiului ilustraţii, fructul peniţei artistei care relaţionează problemele actuale şi artistice din cultura israeliană cu saga biblică, erotica şi păcatele umane, aşa cum apar pomenite în cărţile ebraice sfinte. Miriam ataca în mod original şi îndrăzneţ subiecte considerate taboo, indiscutabile până acum, generatoare de scandal şi dezbinare. Miriam Gamburd se plasează în prima linie a intelectualilor Israelieni: artist plastic, sculptor, publicist şi lector la academiile de artă Beit Berl şi Betzalel- Jerusalem.

Cartea „Instinctul Rău e Foarte Bun” ( dragoste şi profan în Midrash, Talmud şi alte scrieri din patrimoniul evreiesc) a cerut peste 10 ani de muncă, cercetare şi preparare. Conţine 80 desene şi 5 eseuri despre întâmplări din Talmud şi conexiile lor erotice, uneori groteşti, suprarealiste. Grafica de carte este originală, neconvenţională, unificând spaţiul teoretic cu cel artistic.Desenele sunt executate în tehnici diferite, toate într-un deplin control vizual şi estetic. Cărbunele atinge texte uneori intime, sau chiar având tente pornografice, inspirate de Talmud sau Midrash, extrapolate de artistă prin prisma culturii moderne, universale.

În cele 5 eseuri scrise de Miriam, autoarea ne dezvăluie descoperiri majore, extrem de importante, că de pildă prezenţa îngerilorîn Templu, în Kodesh haKodashim(*): „Aşa se face că în Kodesh apar două statui figurative – doi îngeri – care anihileazăinterdicţia seculara de a produce şi expune chip cioplit, de a descrie fetele umane, sau a atribui îngerilor calităţi de rang superior”. Această interdicţie, ultima, este echivalentă cu stricta interdicţie de a picta chipul Domnului.

În Kodesh haKodashim toate interdicţiile sunt ostentativ încălcate. Inserarea sculpturii, pagană prin conţinut,

în epicentrul templului ni se dezvăluie ca o nevoie mai puternică decât orice restricţie. Acest fapt ambarasează cercetătorii Talmudului care deliberat se eschivează de la tratarea subiectul. Cartea nu se ocupă de aspectele istorice ale surselor biblice ci transpune fanteziile textului în aventuri vizuale pline de dramă sau umor. Spune Miriam:

„Încerc să definesc o variantă a relaţiilor dintre religia evreiască şi artă, un conflict

alegoric între stăpân şi sclav. Acest dialog este condus între arta-sclavă, iudaismul-stăpân.

Iudaismul consideră sclava sa o păgână străină, neinvitată. În contrast arta înfloreşte

în sânul necredincioşilor, neconformiştilor ideologiei, acolo unde ritualul devine orgie

iar victimele sunt sacrificate într-un final sângeros. Iudaismul suveran, nu a primit

prostituţia în sânul său. Este bine ştiut că nu din motivul depravării fiilor de acasă,

vor gusta ei până în final, din gustul interzis al păcatului. Iudaismul intuieşte acest pas

şi nu pare a fi intimidat de lipsa moralei, în schimb priveşte cu suspiciune

procesul prin care fosta sclavă (arta) se va elibera şi îşi va revendica dreptul şi locul între stăpâni.

Ori această evoluţie este inacceptabilă iudaismului ortodox.”

Primim cu bucurie şi admiraţie aceasta monumentală şi controversată operă. Socotesc că nu există subiecte inabordabile, că totul este percepţie şi prelucrare de informaţie în raport cu vremurile şi biasul cultural cu care suntem hrăniţi şi educaţi. E timpul să facem un pas înainte în aprecierea scrierilor vechi care conţin nu numai înţelepciune morală sau coduri de conduită, dar şi mesaje omeneşti .. cum este ritul iubirii în toate formele lui.

(*)Holy of Holies, interior sanctuary în the Jewish tabernacle and temple where

the Ark of the Covenant was kept -Holy Place-(was entered only by the high priest once a year)

***

Noe 2010

autor Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

fotografii: autoarea

Re- Locaţie

” Îmi despachetez biblioteca. Da, asta fac .
Cărţile zac rispite, neatinse de plictisul ordinei.
Nu le pot clasa înainte de a le reciti.
Te rog să mi te alături în dezordinea lăzilor de lemn
deschise brutal, aerul miroase, e saturat de praful lemnului…”
Walter Benjamin.. Despachetare, London – Fontana 1982

Ieri, 28 Octombrie s-a inaugurat în Tel Aviv expoziţia „Re-Locaţie” iniţiată de prestigioasa galerie de artă Chelouche , instalată în casa ” Gemenii” o de curând renovată ca obiectiv de patrimoniu.
Reşedinţa este un unic exemplu al stilului neo clasic din anii ’20, promovat de arhitectul german Joseph Berlin. Clădirea este un deosebit exemplu de locuinţă adaptată la condiţiile locale. Berlin adaugă utilităţi moderne: ventilaţie, apă curentă, încă necunoscute în ţară, în anii 20.
Aripa orientală a ” Gemenilor” a fost transformată recent de renumita Galerie Chelouche în spaţiu de expunere a artelor moderne, fără a aduce prejudicii moştenirii istorice. Clădirea situată în stradă Mazeh 9 oferă un lăcaş fascinant . Galera combină arta Israeliană cu cea internaţională într-o perpetuă interacţiune cu clocotul urban.

Deschiderea de ieri ne reasigură că scopul galeriei rămâne dialogul artelor vizuale actuale.
Găzduite de metropola Tel Aviv exponatele vin să sublinieze actul re-locaţiei şi aspectele legate de mutare, reînnoire, deconectare şi reconectare, mişcare, dezrădăcinare, toate într-un context mental şi psihic inspirat de oraş, de starea artelor şi noul lor elegant lăcaş.

autor text si foto: Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Aer

Cu toate că am ajuns la timp la ultimul meu zbor n-a încetat subconştientul să îmi înmoaie degetele în cenuşă, ca într-o orbire, când pipăi un paravan de lumină trandafirie şi în spatele lui stă nimeni sau poate Edenul, când totul e înţelepciune sau de fapt risipire e, ca şi cum aş sta lângă o femeie fără corp admirând corpolenţa ei colosală. Stau din nou pe un aeroport străin ca un bătrân pierdut şi mă las ademenit de fotoliile albastre, o umbră pe tocuri înalte mă duce înapoi la vremea când amintirea ta mă mângâia, buza ta era şi buza mea, barza care nu-ţi aduce un copil e o altă pasăre a imaginaţiei lăsată undeva pe banca sărutului ca un monument al nostalgiei împletite,iată trec avioane peste noi, iubiri înfăşurate în scutece şi vele, te privesc prin ochelarii de piele cu zâmbetul acela de cuceritor sub cascheta de pilot mereu neagră, mereu foşnet şi foame de pozne ireparabile, de cafea şi ziare necitite cu ştiri de excepţie evidentă, cu întâmplări avide de senzaţie, nimic nu era monoton, doar lipsea parfumul tău în nări ca o şampanie, bule bule, care îmi intrau în nas la un loc cu dihorii şi nisipul dunelor de la graniţa dintre noi, de ce ai frisoane dragule întrebai, pe când eu mă culcam pe banca de aşteptare ca pe un spital metalic, cu o carte sub cap şi un pistol în buzunarul pregătit, populat de mărunţişuri furate din hoteluri, locomotive pictate, ceasuri CFR, patrulatere tensionate de corzile unor secante trăiri pe care se caţără leoparzi cu blană lucioasă şi ochii plin de pofte carnivore, acrobatule, nebunule, hotentotule strigai în megafonul mov, e ora de dormit, de sforăit, de bălit perna, de tras apa, de visat cururi, de pipăit salteaua, hai dispari într-o baltă primordială, cu bărcuţe de hârtie pe care ai caligrafiat cu degetul Love şi ai lansat răţuşte naive pe care să le vânezi şi apoi să le scufunzi măcăind în adâncimi imposibil de sondat, cu lanţul şi ancora agăţate de gâtul tău neras, ţepos, de care nu pot să te dezleg ..să te duci la bărbier nenorocitule..mă auzi ?

autor Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels