Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Surprizele Literaturii

Posted in Studii by Hopernicus on 29/07/2011
Şi colb voi fi, un colb îndrăgostit
Quevedo
Literatura este o cămara plină cu minuni ascunse în cutii numite cărţi. Poveştile din cărţi evoluează sau numai gustul cititorul pentru lectură se schimbă? Pe sub streşinile casei mele, la fiecare început de vară rândunele sosite din Africa caută cuib într-un dans aerian care durează câteva zile. Mă întreb dacă rânduneaua sosită vara aceasta e alta decât cea din vara trecută
sau cea de acum 30 de ani, şi dacă miracolul extragerii sale din neant s-a petrecut aşa de milioane de ori, pentru a fi zădărnicită de acelaşi număr de ori anihilarea? Pisica care le urmăreşte cu atenţie zborul este la fel cu pisica de acum 300 de ani? Scena este repetabilă la infinit, pisica şi rânduneaua devin noţiuni reinventabile, privitorul, eu, sunt efemer pentru vina că percep scurgerea timpului.  Fără cărţi as fi ca poetul Keats care spune: nu ştiu nimic , nu am citit nimic. Ne împărţim imediat după naştere în două categorii de cititori. Unii intuiesc că ideile din cărţi sunt realităţi, că limbajul este o hartă a universului care ne ordonează după legi cosmice,  ceilalţi spun că ideile sunt generalităţi construite din simboluri, ce numim realitatea poate fi şi o eroare,  o ficţiune a cunoaşterii noastre insuficiente, parţiale. Literatura, arta veche, evoluează, ce se citea în evul mediu este inacceptabil azi. Să luăm arta alegorică de exemplu, „Labirintul rozelor”, două sute de manuscrise cu 24000 versuri, un singur poem. O intolerabilă lungime în secolul vitezei. Dar ce căutăm în literatură ? Bertold Brecht scrie o piesă de teatru despre teatru, explică detailat cum se realizează un spectacol de teatru, e huiduit, lumea vrea sfaturi cum să-şi trăiască viaţa, nu cum să o mimeze. Dar literatura nu se ocupă numai cu realul, pentru el avem jurnalism. Iată o scriere veche; acum 25 secole poetul Chuang visează  că e un fluture dar nu ştie la trezire dacă e un om care a visat un fluture sau un fluture care visează acum că este un om. Nu vom şti niciodată dacă Chuang a visat un corp galben
care trece prin văzduhul unei grădini, i se pare că este el, sau poate un biet fluture  care nu ştie nimic despre Chuang.
 
Dualitatea vis-realitate este marcată de un factor inventat de om: timpul. El e responsabil de entropia textelor, a materiei, a moralei. Ne spune Luis Borges: „Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este un râu care mă poartă peste ape învolburate, dar eu sunt râul, este un
tigru care mă sfâşie, eu sunt tigrul, este un foc care mă mistuie, eu sunt focul. Lumea este din nefericire reală, eu, din nefericire sunt Borges”. Timpul desfiinţează, dizolvă, alterează.
În Franţa secolului XVIII Marivaux a scris sute de piese de teatru care erau jucate în toată ţara spre deliciul publicului care îl adora pe scriitor,  azi Marivaux e complet uitat, piesele lui abandonate. Au venit alte probleme alţi autori. Îl avem pe Godot. Nu se mai râde la teatru.
Ce s-a schimbat? Un răspuns  ar fi problematică ridicată de texte. Citim cărţi pentru revelaţia estetică sau pentru pildele folositoare în viaţă? Când morala nu mai satisface epoca, moare şi opera? Dar ce se întâmplă cu stilul şi limbajul? Ortega y Gasset are o gândire  viguroasă, dar a distrus-o cu metafore ceţoase, nefireşti cititorului. Limba evoluează, se schimbă. Franceza secolului XVIII este neinteligibilă azi. Limba cărturarilor Latina, e pe cale de dispariţie. Magic ,ebraica   a rămas la fel timp de 2000 de ani, azi un copil de clasa 2-a este cursiv în manuscrisele de la Marea Moartă.  Secolul XX e marcat de importanţă visului. Freud, automatiştii, suprarealiştii, au căutat să explice efectul viselor asupra realului. Dar dacă lumea este visul cuiva?
Dacă acum există cineva care visează pe noi şi cărţile şi întâmplările împreună cu istoria universului, putem accepta distrugerea acestei lumi? Mintea care le-a visat le va visa iar, nimic nu se pierde. Universul este o proiecţie a sufletului nostru şi el ne conţine. Acest gând îl duce pe primul împăratul al Chinei Ci să ardă toate cărţile ca să fie şterse toate amintirile trecutului şi să înceapă un nou mod de viaţă. Ci înţelege că toată informaţia, memoria colectivă
sunt negaţia viitorului şi ele desfidă prezentul.  Ci face astfel primul Reset din istoria conştiinţei omenirii. Să dormi, să mori, să visezi? întreabă Hamlet. Hamlet întâlneşte spiritul tatălui
ucis mişeleşte, dar neconvins de calitatea şi validitatea informaţiei cade victima indeciziei sale. ” Un om în stare de veghe, are o părere bună despre un prieten, chiar se încrede în el pe deplin,
dar în vis prietenul îi apare ca un vrăşmaş de moarte.  Se dovedeşte că firea falsului amic este cea din vis. Pictorul Victor Brauner se visează fără un ochi. Se scoală şi se pictează, în celebrul autoportret fără un ochi. Un an mai târziu într-o bătaie pierde exact ochiul pictat.
Dar anularea timpului este ea o faţetă a realului sau un atribut al unei minţi complexe?
Să examinăm această poveste ciudată apărută într-un jurnal: un englez şi-a lăsat nevasta fără pricina, s-a ascuns în dosul casei sale şi trăieşte acolo 20 de ani. În tot acest timp el se uită la casa sa din colţul străzii şi uneori îşi zăreşte nevasta. Când toţi credeau că murise şi nevasta
este declarată văduvă, bărbatul revine firesc, simplu, de parcă n-au trecut decât câteva ore, timpul trecut pare desfiinţat. Literatura preia această poveste dar este  necesară o justificare a faptelor. Hawthorne are o interpretare aparte.  El foloseşte o schemă dramatică ca să ne farmece cu acest personaj enigmatic. Iniţial bărbatul pregăteşte o evadare pe o săptămână,
el vrea să vadă cum va reacţiona soţia la dispariţia lui. Îşi pregăteşte un culcuş în spatele casei, îi lăsă un zâmbet ca amintire şi dispare, de fapt plecând nicăieri. Spionează casa, soţia, se teme să nu fie descoperit. Săptămâna trece dar nu revine, i se pare că e un altul, care a trecut o schimbare morală. Omul nou îl osândeşte la un surghiun de 20 de ani. Îşi face rost de o perucă, îşi stabileşte o nouă rutină. Este ros de gândul că soţia nu suferă destul absenţa sa, decide să nu se întoarcă până nu va descoperi regrete sincere la femeie. Vede cum soţia este vizitată de doctor, de farmacist, fiind bolnavă şi totuşi soţul rămâne ascuns timp de 10 ani. Nu-şi dă seama de purtarea lui ciudată. Mai are afecţiune pentru soţie, ea începe să-l uite. Într-o zi se întâlnesc pe stradă, el este adus de spate, slab, brăzdat de riduri datorate isprăvii sale extraordinare,
stă de parcă vrea să fugă, ea s-a îngrăşat, e blândă şi resemnată. Se privesc în ochi o clipă şi se pierd în furnicarul de oameni. Bărbatul fuge la vizuina sa, închide uşa, şi se pune pe plâns,
eşti nebun îşi zice, mă voi întoarce curând promite, fără să-şi dea seama că de 20 de ani repetă aceste cuvinte. Într-o seară îşi priveşte casa, în cămin arde focul, umbra soţiei apare proiectată pe un plafon. Afară e furtuna şi bate un vânt care îngheaţă. I se pare ciudat să rămână afară când în faţă are casa şi căminul lui. Urcă anevoie scară şi deschide uşa. Pe faţă are zâmbetul ştrengăresc pe care îl servise la plecare. Omul era mort de mult. Iată cum o poveste temporală ne transmite un mare adevăr: În haosul aparent al  lumii fiinţa omenească este dependentă de sistem, orice abatere de la rigorile sistemului fac să rişti locul tău în sistem.
Şi iată o poveste modernă. Un profesor renumit care se ocupă de robotică primeşte scrisori de ameninţare, va fi omorât. El locuieşte singur într-o uzină doar cu maşini şi roboţi antropomorfi pe care îi construieşte şi perfecţionează până la stagiul în care se auto repetă şi învaţă sentimente rudimentare. E gata să rezolve şi inteligenţa artificială atât de visată de omenire. Din nou capăta o scrisoare care îl anunţă că azi e ziua morţii sale. Profesorul îşi anunţă asistenţii aceştia anunţă poliţia, cu toţi fac ronduri în jurul laboratorului. Cineva descoperă că profesorul a dispărut, se clarifică că a fost devorat de roboţi care au trecut în timp scurt multiple mutaţii şi au devenit inevitabil invidioşi şi răzbunători. Un ultim vis dintr-o carte. Un om are o noapte agitată, visează că iese dintr-un vis  zgomotos şi trece în altul în care se află închis într-un spaţiu larg, alb, are un scaun, o masă goală, un pat, pereţi fără ferestre, înţelege că e ultima staţie, se întreabă cine e şi nu ştie, nu se recunoaşte, are nevoie de oglinzi
care nu există şi teamă creşte în el, unde sunt? nu ştie, se gândeşte: acest loc fără cărţi este Infernul, acest priveghi fără ţintă îmi va fi veşnicia. Atunci se trezeşte tremurând. De ce alege autorul acest final pesimist? Kundera scrie că omul se teme numai de viitor, de necunoscut, iar istoria ne învaţă  că progresul este catalizat de conflicte şi neliniştea noastră legată de viitor.
Literatura poate fi uneori descriptivă  sau impresionistă dar marile romane se nasc din explorarea elementelor din care e plămadit destinul uman: viaţa, moartea, dragostea, imaginaţia, eroismul. Este ca şi cum am apăsa doar notele grave ale pianului.
Iulie 2011


 

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Surprizele Literaturii

%d blogeri au apreciat asta: