Max Blecher, un Kafka suprarealist

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” Max Blecher, scriitor

Scurta biografie a poetului şi a romancierului din Moineşti este bine cunoscută. S-a născut în 1908, a făcut şcoala la Roman şi a murit în 1938 la numai 29 de ani. Ultimii 10 ani de viaţa sunt ani de suferinţă şi chin, petrecuţi în patul de boală, care nu-l deconectează de mersul vieţii de din afară. Traduce pe Apollinaire, comentează pe Heidegger dar mai ales corespondează intens cu scriitori occidentali: Breton, Andre Gide, Paul Fargue etc. Era prieten cu Geo Bogza, Saşa Pană , Ilarie Voronca. Scrie de timpuriu o nuvelă în „Bilete de Papagal” sub conducerea lui Arghezi. Apucă să publice o plachetă de versuri: „Corp transparent” şi două romane, amical sprijinit de Geo Bogza: „Întâmplări din irealitatea imediată”-1936 şi „Inimi cicatrizate”-1937. În prefaţa acestei ultime cărţi, Paul Bailey scrie că avem în faţă o capodoperă şi că stilul lui Blecher este elegant, comparabil cu scrisul lui Kafka şi Rilke.

Un ultim volum de proză apare postum în 1971: „Vizuina Luminată”, considerată de mulţi a fi lucrarea sa de forţă. Proza lui Blecher este îmbibată de atmosfera sanatoriului, este o autoscopie, uneori o adâncă introspecţie în inconştient, scopul este cercetarea absurdului care guvernează existenţa, mprevizibilul destinului uman. La graniţa dintre real şi vis, Blecher analizează freudismul şi onirismul folosind practici suprarealiste cu ţinta de a realiza un produs estetic, literar, de mare emoţie şi intensitate senzorială. Obsesiile sale sunt subiectiviste, halucinante prin adâncimile psihice, supuse spectacolului terifiant ale abisului.Cititorului el nu oferă realitate ci inversul ei, la o graniţă între freamătul vieţii şi reprezentarea ei în vise. Ca şi contemporanul sau Kafka care descoperă alienarea cetăţeanului, frustrarea şi deznădejdea în faţa sistemelor de robotizare, strivirea individului de mecanismele birocratice, Blecher intuieşte dezumanizarea, decăderea omul modern. Eforturile sale de a-şi expune identitatea interioară semănă cu o spovedanie dureroasă. Se aseamănă cu paroxismul lui Kafka care el însuşi mărturisea : ” A scrie înseamnă a te mărturisi peste măsură , dar cu sinceritate şi dăruire nemărginită…” Este înrudit structural cu Kafka (Ovid. S. Crohmălniceanu), care şi el mereu bolnav moare într-un sanatoriu de lângă Praga.

Opera lui Blecher intrigă presa franceza, iar editura Maurice Nadeau îl traduce şi publică integral. În România se scriu monografii şi teze critice care observă că „prin cele trei romane pe care le-a scris, Blecher reuşeşte să devină atât un caz special al evreităţii în literatură, cât şi un excepţional poet al suferinţei şi unul dintre marii autori ai „interiorităţii” pe plan universal, intensitatea literaturii sale fiind de multe ori insuportabilă”.

Criticul literar Nicolae Manolescu caracterizează astfel opera lui Blecher:

„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne îngăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şiinfinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”

 

În „Inimi cicatrizate” Emanuel este un tânăr bolnav de tuberculoza osoasă internat într-un sanatoriu de lângă Paris. Ca şi autorul cărţii, Emanuel este imobilizat într-un sarcofag de ghips care îi limitează mişcările şi produce suferinţă. Pacienţii demonstrează că deşi supuşi durerii au destule resurse ca să genereze sentimente puternice, să se îndrăgostească şi să experimenteze trăiri ca si cei normali, sănătoşi. Blecher ne arată că oamenii sunt cei mai vi înainte de moarte. Confruntat cu o realitate bizară omul închis în ghips se aseamănă cu o mumie cu foarte puţin spaţiu lăsat reveriei, în schimb subiectul se cramponează de viaţă cu neglijenţă şi veselie în ciuda faptului că este vorba de un om bolnav înconjurat de alţii foarte bolnavi. Cartea descrie sanatoriul, câţiva pacienţi, ca să focalizeze pe Solange, femeia care va deveni iubita lui Emanuel. În sanatoriu au loc aventuri romantice, ciudate sindrofii care ne apar suprarealiste, cu pacienţii petrecând culcaţi în paturi de fier. Câţiva bolnavi par să se vindece, dar Emanuel este interesat de cei aflaţi în declin. Se fac operaţii nereuşite şi condiţia nefericită a pacienţilor ne va preocupa prin subtilele schimbări care se produc în caracterul lor. Unele camere sunt închise cu o bandă adezivă în jurul uşii, semn de deces al ocupantului, care va fi fumigat după moarte. Emanuel devine fatalist şi încearcă să evadeze din sanatoriul macabru, săpând timp de luni în interiorul sarcofagului său de ghips, dar va abandona munca, frustrat şi ruşinat de actul său de laşitate. Emanuel este fascinat de lumea prin care navighează cu patul său cu rotile, ne descrie sălile de mese, banchetele şi petrecerile în care pacienţii elegant îmbrăcaţi chefuiesc doi câte doi la o masă, într-o lume orizontală. Cât despre Solange, relaţia lor devine minată, tânărul realizează că nu au un viitor, despărţirea le este teribil de grea, ca de un animal adorat, superb în toate, spune eroul. Blecher ne face să înţelegem ce înseamnă melancolia unei vieţi neîmplinite dar care trebuie continuată cu orice preţ deşi finalul este predictibil şi inevitabil. Nimeni nu ne poate înlocui în această aventură personală, visul se va termina irevocabil: l’autre c’est moi.

2012

autor Adrian Grauenfels