Petre Brânzei
E spre sfârşitul anilor ’70, iar noi stăm în cabinetul lui de la spital şi pălăvrăgim. Sărim de la una la alta după cum ne duce conversaţia, dar doctorul nu e în apele lui. E mereu cu gândul aiurea. Mă tot gândesc la un lucru – spune brusc – nu-mi dă pace de fel. Am răbdare şi în cele din urmă îmi spune.
artist Nynna Vizireanu
“Acum vreo şase luni au fost repatriaţi ultimii prizonieri de război din Siberia. Cînd li s-a spus că vor pleca acasă nu au crezut. Şi-au spus că este o diversiune, ca să fie duşi undeva şi împuşcaţi, aşa că s-au organizat militar şi au hotărât să nu se despartă sub nici o formă. În felul acesta execuţia lor nu putea trece neobservată. Opinia internaţională ar fi aflat şi măcar atâta să rămână în urma lor: un semn despre cruzimea fără rost. Cu chiu, cu vai au fost urcaţi în vagoane şi cu toate eforturile depuse de autorităţile civile şi militare, cu toate semnele de bunăvoinţă, prizonierii nu au putut fi clintiţi din hotărârea lor. Când au ajuns în gară la Ungheni, şi li s-a spus că sunt liberi, au refuzat să coboare din vagoane. M-au chemat cei de la armată, am stat de vorbă cu comandantul lor dar n-am obţinut nimic. Vor rămâne în vagoane. Li s-a spus că se află pe teritoriul Romaniei, sunt acasă, acolo unde au visat să ajungă de ani lungi, că noi vorbim româneşte, că dorim să-i ajutăm să ajungă la ai lor. Au rămas neclintiţi. Şi atunci am hotărât să-i punem în nişte camioane, să-i ducem undeva în câmp şi să-i lăsăm acolo. Pur şi simplu să-i părăsim. Am ales un poligon de la poalele unui deal împădurit. Voiam să fac observaţii şi aveam un foişor la câţiva kilometri, în coama dealului. Un timp nu s-a întâmplat nimic, câteva ore pur şi simplu au stat în camioane. Apoi au început să coboare timid, să cerceteze locul. În jur nu era ţipenie de om. Câmpul şi pădurea de la vreun kilometru şi jumătate. Când au înţeles că într-adevăr sunt liberi, manifestările de bucurie au fost copleşitoare: s-au îmbrăţişat, au chiuit, au sărutat pământul, îl ridicau în pumni spre cer, îl prefirau printre degete. Au încins hore şi au dansat îndrăcit multă vreme. După care au început întrebările: ei ce fac? Unde sunt? Cum vor ajunge acasă? În jur ţipenie! I-am lăsat suficient până să devină îngrijoraţi, apoi am dat fuga să-i organizăm, să-i îndreptăm spre casă. Izbutisem să-i convingem! Când ne-au văzut, cei mai mulţi au izbucnit în plâns, aproape am fost sufocaţi de îmbrăţişări. Au fost duşi în cazarma pregătită, hrăniţi şi îndreptaţi spre case.” Tragedia lor abia acasă a început – mi-a mai spus doctorul: Cei mai mulţi n-au fost recunoscuţi de nimeni. Veniseră într-o lume care nu mai era a lor.
autor Ion Manzatu
(veronic.c.c.c.c.aaa)
de la început totul părea atât de simplu
mai ales când te vedeam scuturând cutia cu pufuleţi lângă ureche
iar luna drogată
dormind în timpul serviciului pe un nor
ne oferea senzaţia că trecem neobservaţi
pe lângă uşa spitalului de praf
în care am stat ceva timp într-un cărucior în pană
vedeam cum îţi suflă vântul în chiloţi
ca într-o pânză de corabie rătăcită – cârmaciul beat
te priveam ca pe mama
cum te depărtezi cu 3 noduri pe zi
cu mâinile înfipte în până la coate în pământ
şi nici un ţipăt nu evada din noi
deşi eram liberi
să facem orice
am dat până la urmă banii unui taximetrist rusafon
ca doi copii rătăciţi printre pietre
cu dureri acute în burtă
numai noi doi am rămas cu
mărimea pantofilor nedescifrată
artist Nynna Vizireanu
autor Mihai Carabet, moderator al grupului LSF
Comentarii închise la (veronic.c.c.c.c.aaa)
toanta tontului tont….
Da, te aud…un nenorocit nostalgic şi-a băgat cuvintele în buzunarul de la spate şi a fugit.
Mi-am reamintit că nu aveam vedere.
Semaforul se lăfăie în culori …văd negru.
Hei, toantă fiinţă blondă, mă calci….
Mă răstignesc în faţa miciunilor, ce univers, ce verde mi-a intrat în tălpi…
Nu vă supăraţi, e roşu?
Soarele râde sarcastic prin pielea mea.
Simt buzele tale, Eden străin îmi calcă pe urme.
Mai stai, dă-mi numărul zilelor tale.
Nu dau risipirea foşnetului pe degeaba.
Mi-am schimbat lanţul de la picioare, vei ştii unde sunt după dâra de sânge.
Lemn nelegiut ce eşti…
Iubeşte-mă, decimează sărutul, lacrimile îşi arată colţii.
Dă-mi mâna, gustă mărul acesta, mărul ce melancolic mă urmăreşte aproape de-o viaţă.
Eşti un trecător, deci mă treci.
Cuvintele au rămas biciuite de zâmbetul tău sarcastic, tu destin ce-mi vâsleşti sufletul…tu viaţă ce-mi bârfeşti numele, tu iubire ce-mi bei fiinţa..socoteşte-mi paşii înger ucis pe umerii mei…unde e capătul punctului?
artist Nynna Vizireanu
autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la toanta tontului tont….
Să-mi risipeşti cenuşa/Iarna plânge pe vitralii/ Fantome de mătase
Să-mi risipeşti cenuşa
O viaţă fără tine miroase crunt a iarnă,
lumina stă ascunsă şi-ntunecă zenitul,
castelul tău de gheaţă sfidează infinitul
și-o noapte pe creneluri ar vrea să se aştearnă.
Prin ere glaciare îmi strig singurătatea,
pedeapsa-i infernală, am inima rănită,
pe drumul rătăcirii de arbori răstignită,
se spulberă granitul, se zguduie cetatea.
Ca să ajung la tine am cucerit imperii,
am scufundat corăbii, armate-au fost zdrobite,
am fost purtat pe scuturi, călcat şi de copite,
m-am lecuit de frică şi n-am să mă mai sperii.
Voi fi o vâlvătaie care urăște scrumul,
o cale către ceruri sau doar o-nchipuire
și-atunci când voi ajunge o simplă amăgire,
să-mi risipeşti cenuşa şi voi pieri ca fumul.
artist Nynna Vizireanu
Iarna plânge pe vitralii
Credințe vechi, crepusculare,
filigranate-n flori de gheață,
pe stropi de sânge roșu-ngheață,
într-o imensă liberare.
Când ninge trist, a pocăință,
o iarnă plânge pe vitralii,
înmiresmată-n flori de dalii
ea mai alină-o suferință.
Rămân doar crengi în forma crucii
crescute-n trunchiuri de troițe
cu ale morții negre ițe
și biciuiesc fața nălucii.
Un zvon lugubru se ridică,
vestește-un clopot penitențe,
de ale lumii chintesențe,
nu-mi pasă-acum și nu mi-e frică.
Fantome de mătase
speranţele uscate
pe trunchiul noduros
udate pe furiş
cu lacrimi efemere
dorinţe plămădite
în suflet dureros
răpuse plâng calin
ascunse în tăcere
iluzii spulberate
pierdute-n clasic vers
parfum de mucegai
pe aripile arse
medalii ruginite
pe faţă şi revers
o plată-nnobilând
fantome de mătase
autor Ioan Gelu Crisan, membru al proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la Să-mi risipeşti cenuşa/Iarna plânge pe vitralii/ Fantome de mătase
hoţii, spărgători de vise
Hoţii, spărgători de vise,
Au venit la mine-n noapte
Au forţat uşile-nchise,
Mi-au furat visele toate.
Pune ,Doamne, lună nouă,
Visele ca să-mi găsesc
Să tai crângurile-n două,
Prin conac împărătesc.
Şi-am plecat în căutare,
Peste mări si peste ţări,
Tinereţe visătoare,
Dor de vise, căutări…
Sui pe deal, pe deal cobor,
Zi şi noapte singur-cuc,
N-am odihnă, n-am sobor,
Unde merg, unde mă duc.
De-aş găsi hoţii de vise,
Eu i-aş spânzura pe loc,
Dar cărările-s închise,
N-am avut, Doamne, noroc.
Vise dragi , strânse cu chin
Unde sunteţi, ce-aţi făcut,
Toată ziua mă închin
Ca să fac ce-am desfăcut.
Noaptea pe sloată sau rouă
Pune, Doamne, lună nouă
Fă din stele făclii mari
Ca să-i găsesc pe tâlhari.
………………………………..
artist Nynna Vizireanu, Fulgi de nea
O viaţă- am tot căutat
Visele pe tot pământul,
Hoţii-au depus juramântul
Unde-n stei le-au-ngropat…
Şi de-atunci umblu năuc,
N-am odihnă şi n-am stare,
Stau pe creangă, singur-cuc
Şi-aş fugi în lumea mare…
5 decembrie 2010
autor Ion Ionescu, redactor la revista Faleze de piatră
Comentarii închise la hoţii, spărgători de vise
Matrioşka/Oraşul poeţilor
Matrioşka
Dragostea mea
e o păpuşă Matrioşka
în care tu
nu vei avea
linişte
până nu-i
găseşti infinitul.
artist Nynna Vizireanu
Oraşul poeţilor
Poeţii
ar trebui să aibă un oraş
numai al lor
un oraş cu turnuri înalte de fildeş
unde îngerii să-şi odihnescă nestingheriţi aripile
un oraş cu străzi respirabile
luminate în fascicule curcubeice
la fiecare intersecţie
să existe o casă de toleranţă
unde ei să se poată prostitua cu muzele
ferestrele zidurilor să le fie deschise spre stele
şi uşile
uşile din inimi
să le stea prinse-n cuvinte
fiecare poet să aibă
o groapă
săpată în suflet
unde versurile lor să-şi găsească eternitatea.
autor Iuri Iulian lorincz, membru al proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la Matrioşka/Oraşul poeţilor
Cioburi de sânge
Deja mi-a ajuns de câte ori am simţit şi-am văzut globul speranţelor şi
al viselor mele spărgându-se…iar apoi când mă simţeam pe marginea unei
prăpastii, din nou se repara, şi strălucea deasupra mea dându-mi
senzaţia că m-a salvat de la prăbuşire. Iar când mă ţineam mai tare si
mai strâns de globul ce acum strălucea plin de feţi frumoşi, cai verzi
pe pereţi, scrum de stele, gânduri jucăuşe si de cioburi de inimă
relipite la loc, rezistenţa globului slăbea…si brusc se prefăcea în
mii de bucăţi, frângând conţinutul său şi împrăştiindu-l pretutindeni,
exceptând locurile apropiate inimii mele. Iar eu cădeam în gol…tot mai
mult, dar parcă niciodată nu ajungeam să fiu zdrobită de ceea ce putea
fi fundul abisului.
Drumul de întoarcere spre casă este aproape la fel de sfasietor precum
despărţirea dintre doi îndrăgostiţi. Cum te mai poţi considera întreg
când ştii că părţi din tine, părţi din sufletul tău gravitează acum în
alte locuri, purtate şi respirate de alte persoane, ce acum sunt aşa de
departe. Cât de trist îşi arată viaţa această latură nemiloasă a ei. Cum
se face că atunci când pleci, când iţi plimbi privirea într-un loc,
undeva departe, toate problemele tale se îneacă, înăbuşindu-se in pânza
ţesută de fuiorul cronometrului aflat pe ceasul de la mâna mea. Închid
ochii, soarele se răsfrânge pe faţa mea încercând să mă înveselească, te
văd şi-acum. Strâng din ochi mai tare, o lacrimă fierbinte mi se
prelinge pe obrazul crăpat de sărutul tău de rămas-bun.
Marea îmi umezeşte tălpile, învăluindu-mă cu briza înmieresmată de praful de stele, feţi frumoşi…vise…
artist Nynna Vizireanu, Primăvara nocturnă
-Crinaaa, fugi că te prind !
Matei o prinde pe Crina de talie trăgând-o după el în mare. Lupta acerbă
dintre cei doi se înteţeşte, pironindu-i pe amândoi între două valuri
agitate, înnecându-se într-un sărut. Crina zâmbeşte mulţumită, îi era
atât de dor de puţină magie în destul de plictisitoarea ei viaţă din
ultima vreme…O persoană apărută la momentul potrivit nu putea decât să
îmbunătăţească situaţia. Se lasă învinsă într-un final de puterea
braţelor lui, încolăcindu-şi şi ea braţele în jurul gâtului acestuia.
Ochii săi străluceau într-un maro-castaniu de-o frumuseţe inimaginabilă.
Ah era în sfârşit fericită. Zâmbea din nou, afecţiune, soare, mare,
plajă, Făt-Frumos, libertate în sentimente.
Îl ţinea strâns de mână, se simţea prea bine pentru a lăsa să treacă din
nou ceva pe lângă fără ca măcar să fi simţit cu adevărat că a trăit.
Avea nevoie să-şi ia surse pentru atunci când se va întoarce aca…nu
trebuie să pronunţe…chiar nu e necesar, s-ar prea topii fericirea ce
i-o poţi citi pe buze. Nisipul şi marea se contopeau în urma paşilor lor
. Îl privea pe furiş, cât noroc avusese, surâdea dezamăgită.
-De ce râzi ?-a întrebat-o destul de indiferent.
-Hm…mi s-a părut că văd un cai verde pe cer…
-Aham.
Nici măcar nu observase dezacordul făcut…. Dar…
Ştia că Matei e doar un carton colorat pe schiţa ei frumos desenată şi
şlefuită de ani. Schiţa reprezentând amintirile şi idealurile Crinei în
drumul spre ascensiune. Nici nu era măcar atent la vibraţia
sentimentelor ei, eh, doar un alt insensibil superficial, dar cui ii
păsa ? Dansul inimii ei inflorea din nou, însă ceva mai timid.
Un fior rece o trezeşte din visare…din nou soarele îi incălzea obrazul
umezit de lacrimi. Trenul torcea alene în mersul său spre casa tuturor
celor aflaţi înăuntrul lui. Cu mâna işi sterge neglijent obrazul trist.
Ce se va intâmpla ? de câte rupturi va mai avea parte ? sau va mai
asista la ? Privea soarele cu ironie : « de ce mi te dai prieten ? de ce
acum ceva timp erai martor la fericirea mea, iar acum mă priveşti senin
cum încerc să lipesc cioburile globului ? de ce nu mă ajuţi, de ce nu
trimiţi cuiva mesaj că eu sunt aici, în drum spre un oraş necunoscut mie
si că sunt dispusă să-l cunosc şi să-l văd cu ochii mei pe acel « EL »,
de ce nu-i transmiţi un mesaj cu razele tale ? de ce nu-i spui că şi «
EA »e acolo?
Perdea prăfuita, un fior tresărit o invăluiau pe Crina, dându-i un gust
amar… Ştia că acum găsise ceva, dar era confuză şi destul de curioasă.
Din nou, întâlnise ceva, din nou reuşise să repare globul şi să se
salveze de la cădere….reuşise chiar să se şi înalţe din abis.
Trenul pufăia molcom, străpungând porţile timpului si ale poveştilor.
În zadar se gândea la zâmbetele ei pictate pe pânza albă. Închizând
ochii, se vedea râzând, sărind, dansând, plimbându-se şi ameţindu-se de
căldura soarelui, surâsul lui…
Ce mai conta că globul de la pieptul ei îl ţinea acum mult mai strâns ?
Cioburile i-ar fi sfâşiat suferinţa înecând-o în pete de sânge…..
autor Cristina Chiroiu, clasa a XI-a-Colegiul National „Lucian Blaga”-Sebes
Comentarii închise la Cioburi de sânge
poetul- cocor
Cocor rănit ce nu vrea să mai zboare
pășește-ncet pe frunze ruginii.
Sub aripa din dreapta ține-o floare
și-mpraștie petale-n căi pustii.
Cu ciocu-ntins spre clipele de mâine
ascute cât-un strigăt înspre nori.
E lumea-i tulburată și nu-i pâine
și-așteaptă rasăritul dinspre zori.
Pribeag își pierde zilele prin frunze,
căci toamna-l regăsește azi pierdut.
Adună-i clipe, dă-i din ceruri muze
varsă-i puterea clipei de-nceput!
artist Nynna Vizireanu, Feerie pe lac
autor Crisan Olivia Laura, membră a proiectului Cititor de Proză
Comentarii închise la poetul- cocor
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Petre Brânzei