Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cioburi de sânge

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Deja mi-a ajuns de câte ori am simţit şi-am văzut globul speranţelor şi
al viselor mele spărgându-se…iar apoi când mă simţeam pe marginea unei
prăpastii, din nou se repara, şi strălucea deasupra mea dându-mi
senzaţia că m-a salvat de la prăbuşire. Iar când mă ţineam mai tare si
mai strâns de globul ce acum strălucea plin de feţi frumoşi, cai verzi
pe pereţi, scrum de stele, gânduri jucăuşe si de cioburi de inimă
relipite la loc, rezistenţa globului slăbea…si brusc se prefăcea în
mii de bucăţi, frângând conţinutul său şi împrăştiindu-l pretutindeni,
exceptând locurile apropiate inimii mele. Iar eu cădeam în gol…tot mai
mult, dar parcă niciodată nu ajungeam să fiu zdrobită de ceea ce putea
fi fundul abisului.
Drumul de întoarcere spre casă este aproape la fel de sfasietor precum
despărţirea dintre doi îndrăgostiţi. Cum te mai poţi considera întreg
când ştii că părţi din tine, părţi din sufletul tău gravitează acum în
alte locuri, purtate şi respirate de alte persoane, ce acum sunt aşa de
departe. Cât de trist îşi arată viaţa această latură nemiloasă a ei. Cum
se face că atunci când pleci, când iţi plimbi privirea într-un loc,
undeva departe, toate problemele tale se îneacă, înăbuşindu-se in pânza
ţesută de fuiorul cronometrului aflat pe ceasul de la mâna mea. Închid
ochii, soarele se răsfrânge pe faţa mea încercând să mă înveselească, te
văd şi-acum. Strâng din ochi mai tare, o lacrimă fierbinte mi se
prelinge pe obrazul crăpat de sărutul tău de rămas-bun.
Marea îmi umezeşte tălpile, învăluindu-mă cu briza înmieresmată de praful de stele, feţi frumoşi…vise…

artist Nynna Vizireanu, Primăvara nocturnă

-Crinaaa, fugi că te prind !
Matei o prinde pe Crina de talie trăgând-o după el în mare. Lupta acerbă
dintre cei doi se înteţeşte, pironindu-i pe amândoi între două valuri
agitate, înnecându-se într-un sărut. Crina zâmbeşte mulţumită, îi era
atât de dor de puţină magie în destul de plictisitoarea ei viaţă din
ultima vreme…O persoană apărută la momentul potrivit nu putea decât să
îmbunătăţească situaţia. Se lasă învinsă într-un final de puterea
braţelor lui, încolăcindu-şi şi ea braţele în jurul gâtului acestuia.
Ochii săi străluceau într-un maro-castaniu de-o frumuseţe inimaginabilă.
Ah era în sfârşit fericită. Zâmbea din nou, afecţiune, soare, mare,
plajă, Făt-Frumos, libertate în sentimente.
Îl ţinea strâns de mână, se simţea prea bine pentru a lăsa să treacă din
nou ceva pe lângă fără ca măcar să fi simţit cu adevărat că a trăit.
Avea nevoie să-şi ia surse pentru atunci când se va întoarce aca…nu
trebuie să pronunţe…chiar nu e necesar, s-ar prea topii fericirea ce
i-o poţi citi pe buze. Nisipul şi marea se contopeau în urma paşilor lor
. Îl privea pe furiş, cât noroc avusese, surâdea dezamăgită.
-De ce râzi ?-a întrebat-o destul de indiferent.
-Hm…mi s-a părut că văd un cai verde pe cer…
-Aham.
Nici măcar nu observase dezacordul făcut…. Dar…
Ştia că Matei e doar un carton colorat pe schiţa ei frumos desenată şi
şlefuită de ani. Schiţa reprezentând amintirile şi idealurile Crinei în
drumul spre ascensiune. Nici nu era măcar atent la vibraţia
sentimentelor ei, eh, doar un alt insensibil superficial, dar cui ii
păsa ? Dansul inimii ei inflorea din nou, însă ceva mai timid.
Un fior rece o trezeşte din visare…din nou soarele îi incălzea obrazul
umezit de lacrimi. Trenul torcea alene în mersul său spre casa tuturor
celor aflaţi înăuntrul lui. Cu mâna işi sterge neglijent obrazul trist.
Ce se va intâmpla ? de câte rupturi va mai avea parte ? sau va mai
asista la ? Privea soarele cu ironie : « de ce mi te dai prieten ? de ce
acum ceva timp erai martor la fericirea mea, iar acum mă priveşti senin
cum încerc să lipesc cioburile globului ? de ce nu mă ajuţi, de ce nu
trimiţi cuiva mesaj că eu sunt aici, în drum spre un oraş necunoscut mie
si că sunt dispusă să-l cunosc şi să-l văd cu ochii mei pe acel « EL »,
de ce nu-i transmiţi un mesaj cu razele tale ? de ce nu-i spui că şi «
EA »e acolo?
Perdea prăfuita, un fior tresărit o invăluiau pe Crina, dându-i un gust
amar… Ştia că acum găsise ceva, dar era confuză şi destul de curioasă.
Din nou, întâlnise ceva, din nou reuşise să repare globul şi să se
salveze de la cădere….reuşise chiar să se şi înalţe din abis.
Trenul pufăia molcom, străpungând porţile timpului si ale poveştilor.

În zadar se gândea la zâmbetele ei pictate pe pânza albă. Închizând
ochii, se vedea râzând, sărind, dansând, plimbându-se şi ameţindu-se de
căldura soarelui, surâsul lui…

Ce mai conta că globul de la pieptul ei îl ţinea acum mult mai strâns ?
Cioburile i-ar fi sfâşiat suferinţa înecând-o în pete de sânge…..

autor Cristina Chiroiu, clasa a XI-a-Colegiul National „Lucian Blaga”-Sebes

Reclame

Comentarii închise la Cioburi de sânge

Ciocolata ideală (13 ani)

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Ciocolata ideală … Când spun asta, prin faţa mea trec mii de feţe fericite, râuri de ciocolată îmbrăcând vechi oraşe britanice, butoiaşe pline cu lapte alb ca zapada, susurând precum izvoraşele Alpilor, caramel strălucitor ce se revarsă peste inimile a sute de oameni, precum aurul, cireşe confiate roşii ca focul, ţopăînd de pe o ciocolăţică pe alta, pentru a se opri pe cea potrivită, cremă de banane picurând peste lalelele fine şi întinzându-se peste câmpurile întregii Olande, nuci de cocos rostogolindu-se pe harta înegrită de vreme a lui Columb dinspre Asia spre bătrâna Europă, portocale dansând pe norişori albi şi umplându-ne de acolo cu mirosul lor minunat.
Gustul binecunoscut al ciocolatei mă face să-mi imaginez cum un spiriduş irlandez, cu părul roşcat şi pălăria verde cu-n trifoi cu patru foi, scrie cu o pană de lebădă poveşti neasemuite pe ciocolata amăruie, învelită în staniol auriu.

artist Maria Bâlea

Scrie cum navigatorii, daţi de mult uitării, aduceau cafea din colorata Brazilie, scrie cum piraţii “udau” cu rom fiecare petrecere de pe navele lor, scrie cum boabele de cacao erau aduse în saci de culoare gălbuie din mistica Indie, scrie cum fluturii spulberau dintr-o singură bătaie, zahărul din bolurile înflorate ale gospodinelor timişorene.
Ciocolata e ideală ea însăşi, inducând fericirea, visarea şi poezia.

autor Agatha Cristiana Georgescu

Comentarii închise la Ciocolata ideală (13 ani)

35 mai -13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Într-o seară, la o oră cam târzie, neavând ce face, am luat o carte de pe un raft. Era “35 mai” de Erich Kastner. Nici nu mă gândeam ca n-am s-o las din mână decât după ce am s-o termin.
Autorul german, împleteşte realul cu fantasticul atât de bine într-o poveste trăznită, hazlie a unui şcolar-Konrad, a unchiului său, un farmacist cu obiceiuri alimentare neobişnuite şi a lui Negro Caballo, un cal de circ, care merge pe patine cu rotile. Toţi trei pornesc într-o călătorie  imaginară, prin dulapul lui Ringelhuth, în căutarea Mărilor Sudului, despre care Konrad trebuie să scrie o compunere.
În călătoria lor întâlnesc nenumărate personaje fantastice, în diferite lumi magice.
Dupa ce trec prin pădurea florilor uriaşe, ajung în Ţara Huzurului, unde fostul coleg de clasă al lui Konrad, Sidelbast, era preşedinte şi unde găinile fac ouă direct în tigăile legate de coadă şi, unde, pentru cetăţenii mai activi, există un loc unde visele ţi se împlinesc, doar stând în pat.
Mergând mai departe, ajung la castelul “ La măreţul trecut” , unde paznic este Carol cel Mare. După porţile acestui castel, la olimpiade, personaje istorice se întreceau la diferite discipline, iar la capătul celălalt al cetăţii, Hanibal, ce avea guturai si Wallenstein se jucau cu soldăţei de plumb pentru a câştiga tufa de trandafiri.

artist Maria Crângaşu, Birdhouse

Odată trecuţi şi de aceste meleaguri ajung în ţara Alandala, unde copiii iau locul părinţilor şi părinţii locul copiilor, unde Konrad întâlneşte o colegă de şcoală, Babette.
Ajung apoi în Electropolis, un oraş parcă prevăzut de autor, unde totul este electrizat, iar locuitorii muncesc doar de plăcere, energia lor fiind din cascada Niagara.
Mergând tot înainte, ajung la ecuator, pe care trebuie să-l parcurgă până ajung la Mările Sudului.
La Mările Sudului au parte de alte surprize magice. Acolo, balenele trăiesc pe uscat, oamenii mănânca tot felul de ciudăţenii, chiar mai rele decât cele pe care le mănâncă Ringelhuth şi Konrad, joia după amiaza. Tot acolo o cunosc si pe Pătrunjica, o fetiţă ca tabla de şah, cu care Konrad se împrieteneşte, dar şi pe Bălana, logodnica lui Negro Cabalo.
Se întorc acasă exact la ora potrivită, Bâzâilă aducându-le dulapul exact unde trebuia.
Ajungând acasă, băiatul îşi scrie compunerea, iar atunci când unchiul vine să-l viziteze şi-i citeşte compunerea, este măgulit de laudele pe care nepotul său i le aducea în compunere.
În  această carte, autorul povesteşte cu haz  şi lejeritate călătoria imaginară, pe care un scriitor trebuie să o parcurgă atunci când creează, făcându-te să-i indrăgeşti opera şi să-i iubeşti personajele.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la 35 mai -13 ani

Sacul cu poveşti -13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii şi-o ascultam spunând sute de poveşti, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea. Ascultam cum zeci de zâne mici şopteau alături de ea, ascultam cum prinţese cu cosiţe bălaie erau salvate de prinţi călare pe cai albi, deşi sinceră să fiu, eu aş fi fost mulţumită şi dacă era un cal brun, vedeam în faţa ochilor palate de cristal, strălucind în lumina soarelui de la apus, grădini în care inorogi cu coamă strălucitoare păşteau, vedeam caleşti din dovleci mărşăluind pe străzi pitoreşti, simţeam atmosfera caldă, suavă, dulce a poveştilor.
Crescând puţin mai mare, am întrebat-o pe bunica de unde scoate atâtea poveşti frumoase. Mi-a răspuns că undeva, ascuns bine de ochii curioşilor, are un sac, un sac mare, mare, plin ochi cu poveşti.
De atunci nu am mai avut linişte. Eram curioasă să văd, măcar odată, acel sac şi mai ales să văd cum a îngrămădit în el bunica atâţia zmei paralei şi zmeoaice, vîrcolaci şi vrăjitoare, babe hârce şi căpcăuni. Mi-i imaginam mari şi înfricoşători, cu câte trei, şapte sau nouă capete, scoţând flăcări pe fiecare nară. „Căte nări au de şters!” gândeam atunci înspăimântată, căci eu abia mă descurcam cu două şi acelea mici.
Şi cum puteau sta la un loc Ileana Cosânzeana sau Fata moşului cea cuminte, dar mai ales Făt Frumos cu zmeii şi vrăjitoarele cele rele? Dar cocoşul moşului şi găina babei? Unde putea întinde cocoşul atâta bănet, vite şi orătănii în curtea bietului moşneag? Şi unde era curtea moşului? Scufiţa roşie şi lupul, pădurea şi casa bunicii ei unde erau? Dar livada cu mere de aur? Şi Prâslea? Şi porcul fermecat cu podul lui de aur cu tot? Nu-mi puteam explica cum încăpeau toţi în sacul bunicii…
Mă gândeam că poate Motanul încălţat a făcut o scamatorie şi a transformat totul, castele şi bordeie, zmei şi babe hârce în mere, ca în poveştile lui Marin Sorescu, şi le-a aşezat în grădina bunicii. Şi cum mânca un măr bunica, cum mai afla o poveste.
Dar unde era sacul?
Şi am cautat peste tot, chiar peste tot: în camera bunicilor, unde îmi imaginam că vine o prinţesă să-şi împletească cosiţele bălaie; în coteţul găinilor, unde mă aşteptam s-o găsesc pe Coniţa Vulpe jumulindu-le şi surâzând pe sub mustăţi că reuşise să-l lase pe urs fără coadă; în grajdul vacii, unde speram să găsesc o chelăreasă grăsuţă mulgând vaca; în lada cu modele colorate, în care-şi ţinea bunica andrelele şi ghemele de lână, unde mă aşteptam să găsesc vreo zână micuţă încurcată în aţele la fel de colorate ca aripile ei; în cămara unde mi-l imaginam pe Flămânzilă lingându-şi degetele pline de dulceaţă şi chiar în borcanele cu compot unde credeam că se ascunde Degeţica.

artist Lohmuller Gyuri, Sweet child in time1

Am căutat ani de-a rândul sacul şi l-am tot căutat, dar, ce să vezi? Nu era nicăieri. M-am gândit, după atâţia ani, că poate era prostesc să caut un sac cu poveşti, mai bine unul cu cărţi. L-am căutat şi pe acela, dar nu i-am găsit poveştile, ci doar foi seci, hârtii cu nişte cuvinte înşirate frumos pe ele, ce nu puteau prinde viaţă şi vorbi precum o făcea bunica.
Am căutat poveştile bunicii ani de-a rândul, până am crescut mare si am uitat de sacul miraculos.
Până la urmă bunica a plecat de lângă mine, lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie.
Şi privind în geamul aburit al amintirii, am revăzut chipul bunicii, ce emana lumină şi căldură sufletească. Am revăzut cum căutam sacul şi mă distram copios, furişându-mă în camera bunicilor, răscolind aşternuturile, dulapul şi chiar cenuşa din vatră. Am revăzut copilăria atât de frumoasă, întregită de prezenţa blândă a bunicii.
Dar acum ştiu bine unde era sacul, într-adevăr greu de găsit, ascuns bine în inima bunicii, plin cu poveşti ca râuri de aur şi chipuri blânde ca al ei. Era chiar sub nasul meu, dar niciodată nu l-am văzut, l-am căutat în zadar în atâtea locuri, când el era chiar sub ochii mei.
Din nou sacul dăruieşte, dar acum îngerilor cu aripi albe, pufoase şi cu suflete pure şi blânde, mii de poveşti, tot atât de frumoase cum îmi dăruia şi mie.
Printre cântece angelice la harpă o simt pe bunica tot timpul cum îmi veghează somnul şi cu aceeaşi voce suavă dintotdeauna, parcă o aud spunându-mi poveşti şi mai frumoase, poveşti pe care le voi spune si eu la rândul meu, tot atât de frumoase şi de halzii, cu vocea la fel de blandă, cu ochi de chihlimbar strălucind asemeni ochilor ei, bucuroasă că am spus încă o poveste şi am făcut fericit încă un copil.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la Sacul cu poveşti -13 ani

Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 10/12/2010

M-am trezit căzând fără să ştiu de ce. Era totuşi o cădere lină, împietată doar de câte un nor pufos. Câte o pană din aripile mele plutea, atingând din când în când marginile  norilor răzleţi.

Părul îmi zbura în zeci de direcţii, mâinile încercau să se menţină într-o linie dreaptă, imposibilă, iar picioarele goale răscoleau cerul în mici cercuri, de parcă ar fi încercat să înoate.

Speram că nu cădeam din cer pentru a avea grijă de un alt copil, al cărui înger păzitor îl părăsise din nu se ştie ce motive. Ultimul ajunsese un adult mediocru, fără soţie, copii sau o slujbă decentă, foarte aproape de închisoare, scăpat doar datorită mie de proces în ultimele două luni de viaţă, înainte de a muri într-un tragic accident de maşină.

Cine ştia atunci, că aveam să întâlnesc cel mai frumos şi bine-crescut copil pe care aş fi putut să-l cunosc vreodată.

Era o dimineaţa blândă de toamnă, cu frunzele colorate în culori calde, cu aburi de cafea răsuciţi în aerul curat al verandelor, cu căţei blănoşi alergând şi tulburând apa prin băltoacele apărute după ploaie ori sărind prin grămezile de frunze uscate, îngălbenite şi pătate precum mâinile unei bunicuţe. O dimineaţă asemănătoare cu cea în care mă născusem eu, demult, demult.

În faţa mea era o casă cu pereţii de culoarea piersicii, poate un pic mai închişi datorită trecerii vremii peste ei, cu ferestre mari de sticlă acoperite de perdele din materiale fluide în culori calde precum cele ale toamnei, cu o uşă mare din lemn de brad având câteva linii simple sculptate în ea, o casă cu mansardă, cu un garaj încăpător şi cu trei  feţe fericite la una dintre ferestre.

Locuitorilor ei li se născuse  cel de-al doilea fiu cu câteva luni în urmă.

M-am uitat la feţele luminoase ale părinţilor şi la faţa primului lor fiu. Erau cu siguranţă fericiţi să aibă  încă un copil pe care aveau să-l  crească înconjurat de dragoste şi căldură.

Copilul era mic, cam de vreo patru-cinci luni, cu părul scurt, castaniu închis, moale, cu ochi căprui strălucitori şi blânzi, cu gura  mică, rotundă şi cu  pielea deschisă la culoare, dar cu o tentă caldă. Strălucea tot de bucurie ascultându-şi tatăl, cu care semăna leit, cântând la o chitară veche de când lumea şi simţind mirosul dulce al prăjiturilor puse la cuptor de femeia roşcată, cu ochi verzi  precum smaraldele, ce-i era mamă. Fratele său mai mare era cel mai ciudat frate pe care-l văzusem vreodată: nu era supărat că-i va fi luat locul de vedetă a familiei, ba era chiar încântat  peste măsură de noul frate.

Se părea că o să am treabă uşoară de acum încolo.

Mi-am luat rolul de înger păzitor în primire. Am trecut  prin uşa de la intrare şi apoi prin peretele sufrageriei. Am ajuns în încăperea mare cu canapea roşie în mijloc ce era plină de oameni. Doi, trecuţi de prima tinereţe îl alintau pe cel mic din leagăn alături de cei doi părinţi ce-i cântau duios. Fratele mai mare stătea de vorbă cu un băiat de vârsta lui ce-şi ţinea de mână sora mai mică. Pe canapea o femeie stătea alături de soţul ei ţinându-şi copilul în braţe iar în faţa ei o domnişoară o servea cu ceai şi prăjiturele, uitându-se cu drag la logodnicul ei ce cânta la pianul vechi dintr-un colţ al camerei.

M-am dus la capătâiul pătuţului şi de atunci, niciodată nu m-am mai putut despărţi de pruncul pe care l-am îndrăgit cel mai mult de când am devenit înger păzitor.

I-am fost alături mereu şi am vegheat asupra lui, fără a interveni în propriile decizii.

I-am fost alături când a spus primele cuvinte, când a făcut primii paşi, când a învăţat să scrie şi să citească sau când a învăţat să cânte la pian şi la chitară. I-am fost alături când a terminat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi facultatea. I-am fost alături chiar şi când şi-a găsit femeia potrivită ce i-a devenit soţie.

Ajunsese nu numai un bun muzician, care purta tradiţia familiei mai departe, un scriitor de succes, dar şi un om şi un soţ minunat.

Mi-am dat seama că se apropia ziua în care aveam să fiu pentru ultima dată alături de copilul pe care îl îndrăgisem din prima clipă. Era deja luna mai.

Cu greu aş fi putut să-l părăsesc după douăzeci şi cinci de ani, dar se părea că aşa trebuie să fie.

***

Mi-am deschis aripile larg, fără prea mare tragere de inimă şi m-am întors, printre norii albi în casa Tatălui meu. Am continuat să-l privesc de departe, din cer, dar îmi era atât de dor de el.

Într-o zi, sătulă să mai privesc de sus viaţa copilului căruia i-am fost alături atâţia ani, m-am dus la Tatăl ceresc să-l  întreb ce trebuie să fac.

–  Bună ziua, draga mea.

–  Sărut mâna, Doamne. Am o problemă.

– Îţi ştiu problema. Ştii singură ce trebuie să faci. Nu trebuie să mă întrebi pe mine despre rezolvare, Eu trebuie doar să-ţi dau acceptul.

–  Deci, mă pot întoarce, Doamne?

–  Da, cu siguranţă că da. Ştiu cât îţi doreşti asta, aşa că te las să te întorci pe pământ.

–  Dar cum, Tată?

–  Vei vedea …

***

Şi atunci m-am născut din nou, în luna mai, lună de primăvară încărcată de flori şi soare. M-am trezit mică, în braţele acelui copil, devenit azi adult, atât de îndrăgit şi de care am avut atâta grijă. Am renăscut pentru a fi alături de el încă o viaţă, aducându-i azi eu bucurie în suflet şi atâta fericire în priviri.

Pe veranda împletită din flori în zeci de culori, stăm fericiţi toţi trei, ascultând vântul şi păsările ce şopteau tuturor povestea noastră.

artist Maia Martin, Zborul din vis

.

Am scris

Am scris o mie de poezii,

Pe o mie  de hârtii,

Am scris o mie de gânduri,

Pe o mie de rânduri.

Am scris mult şi fără sens,

Am descris nimicul imens,

Am dat  drumul sentimentelor să zboare,

Să zboare, departe, în zare.

Am găsit o mie de sensuri,

Am inventat o mie de universuri,

Am găsit o mie de personaje,

Am inventat o mie de peisaje.

Am scris când am vrut,

Sau când altceva nu am avut de făcut,

Am lăsat imaginaţia liberă, să zburde,

Pentru că nu a avut unde se ascunde.

Am scris, scriu şi voi scrie,

Întreaga viaţă într-o încurcată poezie.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani