Poezii ale tinerilor scriitori

foto Natalie Schor

Semne

 

Felinarele îmi făceau semne disperate,
n-am observat.
Paul mi-a spus că mă iubeşte
într-o noapte rece şi umedă.
Eram la etajul şase
ca doi nebuni euforici.
Şopteam iubiri,
fixam explozii sentimentale în pulberi nocturne.
Cred că lupii iubesc mai credibil decât oamenii.
Ei nu au nevoie de cuvinte,
de sinceritate, înălţimi şi alte chestii umane.

Felinarele gesticulau teatral,
lupii nu urlau
şi niciun semn de disperare
în sărutul lunii.

 

Autor: Maria Fărâmă

 

Inel de singurătate

 

Noaptea e un ochi trist din care plâng.
Vreau uneori să se facă linişte în mine,
dar apocalipsele nu-mi tac.

Înăuntrul meu locuiesc omuleţi albaştri.
Când mi se par fericiţi, cardiograma
îmi răsuceşte un inel.
Mă aşez într-un pat trist şi
plâng despre nimic ca şi cum
aş plânge despre toate.
Lumina stinsă îmi acoperă faţa
şi asta mă face
să nu mor.
Dacă aş sta în faţa oglinzii
m-aş privi ca pe o ghilotină.

 

Autor: Diana Frumosu

 

doar

 

aştept
amiaza
ieșită în drumul unei veri târzii –
pe treptele vârstei
sub lumina mișcată
iarba cenușie
pașii mei gustul tăcerii
sonorități de blues infinit
și timpul ce-mpletește
paloarea sublimă a zilei…

 

Autor: Doru Emanuel Iconaru

http://cititordeproza.ning.com/profile/DoruEmanuel?xg_source=profiles_memberList

 

schimbare

 

să-mi iei inima, s-o duci în război, să știu
că mi-au împușcat-o barbarii

și-apoi să vii s-asculți
cum în locul ei o să-mi bată uneori
ploaia.

 

Din iubire

 

Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele

și picurase sânge peste buzele noastre

însingurate, sărutându-se.

Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,

buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,

mi-erau zori,

și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,

îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii

lungului drum

din nou peste tâmplele tale.

Atunci te iubeam, așa te iubeam.

Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău

ca o lună.

 

Autor: Roxana Lixandru

 

poveste stângace

 

uitasem de mult ochiul acela de geam
unde balerina
se rotea adunând lumina-n mănunchiuri pe trup
ce degete lungi și frumoase
ce umeri rotunzi avea balerina
iar sânii sub corset miroseau
a miresme de vară
buricul ei plin cu polen ca un crin carnivor
și fesele-i îmbujorate de dulci promisiuni
scăpărau plăcere pe buzele bărbaţilor
și ei fiuiau ca nuiaua

dansa nebună balerina în timp ce femeile
își înfigeau unghiile în carnea ei iar pruncii
învățau că un cântec începe cu primul țipăt

balerina trasa cu vârful poantei forme ciudate
ceasurile încremenite în mâl așteptau
să coboare iubiții pe jugulara gâtului alb

 

de vorbă cu tine

 

lui vt

 

spune-mi un alt nume pentru frică
tu care le știi pe toate prietenul meu de dincolo
și atât de aproape totuși
ai putea să-i spui foc sau pasăre
știi aceasta nu e o poezie desuetă despre păsări
vreau doar să-ți spun că mi-e teamă de ele
din ziua în care graurul intrat prin fereastră
ciugulea din aluatul proaspăt frământat
pe atunci încă mai credeam că stelele sunt gogoşile maiei
puse la dospit sub ştergar

 

mai bine învață-mă salutul cu două degete la tâmplă
m-am gândit că lucrurile capătă sens dacă devin soldat
o să am libertatea de a trage cu arma în oameni din mucava
mai târziu voi câștiga un război de dragul treselor de pe umăr
iar tu o să-mi zici yes sir, yes sir, mon capitain
astăzi se despică aerul ca și cum Dumnezeu
desparte altă mare-n văzduh pentru o nouă prigoană
eu am să-ți pun degetul pe buze taci prietene, taci
dă-mi eșarfa ta verde să-mi croiesc o rochie de gală
ce dacă nu-mi acoperă genunchii și ce dacă port în picioare bocanci
nu-mi măsura urma pașilor cu privirea nu mă certa
atinge-mi doar veșmintele acestea și spune-mi
dacă raiul ar exista pe pământ
ce ai vedea dincolo de zbaterea lor

 

nevoia de surâs

 

îmi amintesc zilele când adunam zăpada
așteptând să răsară surâsul în buricele degetelor
auzisem că așa se întâmplă dacă pictezi altarul înainte
de primul îngheț și săruți un poet pe câmpiile unde caii
sunt păscuți la gleznă de corb

aurul sfinților mei era verde și îngerul
își făcea de lucru cu rotundul semnului mirării
doar poetul, poetul
știți, nu-l sărutasem decât în vis
de teamă să nu se lipească tristețea de buze
și s-o risipesc la prima suflare

 

Autor: Ioana Cătălina Roşculeţ

http://cititordeproza.ning.com/profile/ioanacatalinarosculet

 

 

 

 

Sionism, antisionism, postsionism (I)

 

M-am întrebat adeseori ce înseamnă sionism, precum și care este semnificația unor termeni proveniți din acest concept, indicând respingerea lui sau pierderea aspectelor lui principale.  Mi-am pus și alte întrebări referitoare la această  problemă care continuă să trezească interesul lumii contemporane.  Cine sunt evreii sioniști și care sunt tendințele lor sociale, politice și culturale? Cine sunt adversarii lor, evreii antisioniști? Este posibilă o reunire a celor două tendințe în una singură, de dată relativ recentă, postsionismul? Există și alți sioniști în afară de evrei? Care este mobilul orientării lor? Fără să pretind că voi putea da răspunsuri complete, voi căuta să fac mici observații pe această temă.

 

Astăzi la Ierusalim, artist Natalie Schor

 

Sionismul și istoria lui

Sionismul reprezintă un curent ideologic și politic naționalist apărut în rândul evreilor din Europa centrală și răsăriteană în anii 70, 80 și 90 ai secolului al 19-lea. Apariția lui a fost treptată, sub forme diferite, în funcție de condițiile existente.  Unii istorici au vorbit despre o mișcare presionistă, care ar fi precedat sionismul politic. Istoriografia contemporană a demonstrat  că este vorba de același curent exprimat în forme diferite, în funcție de perioada și locul afirmării. Ideologia susținută de rabinii Zvi Hirsch Kalischer, Samuel Mohliver și Yehuda Alcalay, ca și de Leo Pinsker, iar în România de Karpel (Nathan Pethachya) Lippe,  Samuel Pineles, Israel Teller, Menahem Braunstein-Mibashan,  – precum și mișcările  ”Chowewe-Zion”,  ”Chibath-Zion”,  ”Yishub Eretz-Israel”  nu reprezintă  fenomene menite să anunțe sau să pregătească apariția sionismului politic susținut și profesat de Theodor (Benjamin Zeev) Herzl, ci faze evolutive ale aceluiași  fenomen.

Sionismul s-a născut ca urmare a câtorva aspecte:  nereușita  rezolvării  problemei  evreiești  pe calea  integrării totale în societatea înconjurătoare (parțial respinsă de mediul non-evreiesc, parțial respinsă de evreii tradiționaliști care respingeau asimilarea); apariția antisemitismului modern (care includea elementul de excludere a evreilor din societate, cerând reghetoizarea și chiar alungarea lor din țară, ajungând chiar la pogromurile din  Rusia de sud – ”Hasufoth beNeghev” – și la reacții antisemite în Franța în timpul  ”Afacerii Dreyfuss”, deși emanciparea fusese obținută în această țară); apariția  romantismului și ulterior a naționalismului modern la popoarele central-est europene (în special cele din Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist ), care a exercitat o influență puternică și asupra minorității evreiești;  influența romantică a ideii mesianice (care părea să fi fost părăsită în mod parțial în timpul polemicii pentru emancipare și a reformismului religios iudaic), dar care este reluată și reunită cu ideea renașterii evreului ”de tip nou”;  fenomenul modernizării culturale a evreilor pe calea școlarizării, ideea  productivizării lor pe calea muncii agricole, a regenerării lor pe aceeași cale și a reorganizării vieții evreiești pe baze moderne, parțial laice (deci, în mod parțial, tocmai un rezultat al mișcării de Haskala – iluminismul evreiesc);  întărirea iudaismului tradiționalist și hasidic est-european și adaptarea unei părți a lui la noile condiții ale modernizării și naționalismului.

Ideea ideologilor sionismului era cea a revenirii evreilor  ”acasă”, a transformării lor în agricultori în țara pomenită de ei în rugăciuni de trei ori pe zi, loc în care nu vor mai fi respinși de nimeni, vor dispune de pământuri proprii și nu vor mai fi considerați paraziti economici, uzurpatori de terenuri agricole sau străini, precum și ideea renașterii naționale evreiești. Unii ideologi vorbeau chiar de regenerarea biologică evreiască, de crearea unei noi rase evreiești de tip oriental, diferită de tipul fizic est-european al evreului respins, evreii orientali fiind considerați mai puternici și mai sănătoși decât evreii așkenazi, de ideea reîntoarcerii evreului la natură, desigur sub influența filosofiei tolstoiene. Era și ideea renașterii statale, bazată pe amintirea monarhiei israelite antice în Palestina. Baza istorică era în Biblia Ebraică (Tanah), iar istoria evreiască din Diaspora era respinsă, trecută cu vederea.  Era o încercare de a vorbi despre o renaștere pe teritoriul strămoșesc părăsit ulterior, fără a fi luate în considerație alte faze istorice mai târzii.

Palestina, numită Eretz-Israel în limba ebraică, reintrase  în circuitul politic și intelectual evreiesc european (în afara aspectului simbolic și religios din rugăciuni și din comentariile biblice) în mod practic sub influență germană, franceză, rusă, engleză ca urmare a evoluției atitudinilor politice în ”Chestiunea Orientului” și a creșterii interesului pentru istoria antică și arheologie. Ideea solidarității evreiești se baza pe ideologia dezvoltată de organizația ”Alliance Israélite Universelle” , deși aceasta începuse să-și piardă rolul după înfrângerea Franței în războiul franco-german (1871) și ulterior s-a opus ideologiei naționaliste evreiești. Ideea romantică a renașterii evreiești fusese influențată de răscoala greacă anti-otomană, renașterea greacă și apariția unui stat grec modern. Ideea naționalistă fusese influențată de ideologia revoluțiilor de la 1848, precum și a fenomenelor ideologico-politice care le-au urmat, printre care răscoala poloneză. Ideea egalității sociale fusese influențată atât de ideologia revoluției franceze, cât și de ideea socialistă: pe această cale s-a născut atât socialismul evreiesc ”bundist” (opus naționalismului sionist), cât și sionismul socialist. Trebuie să menționăm că sionismul este o mișcare națională târzie, după ce alte popoare își realizaseră dezideratul național, sau cel puțin iși creaseră ideologia necesară realizării acestui deziderat.

Pe scurt, putem afirma că sionist este cel care tinde spre Sion. Muntele Sionului, Tzyyon (în limba ebraică) sau Zion, era citadela Ierusalimului, cucerită de regele israelit David (1004-967 î.e.n.)  și devenită centru al regatului său. Termenul modern ”sionist” (în limba germană ”Zionismus”) a fost stabilit de ideologul și ziaristul Nathan Birnbaum, aflat la Cernăuți pentru o perioadă de timp (dorința lui era de a cunoaște viața evreilor din răsăritul Europei (”Ostjuden”). Birnbaum a folosit acest termen în coloanele ziarului său naționalist evreiesc în limba germană ”Autoemanciparea”, începând din anul 1890. Ziarul său a apărut până în anul 1895, scopul editorului fiind construirea unei punți între evreii vest-europeni și evreii est-europeni. Ulterior, Nathan Birenbaum a fost un susținător al lui Theodor Herzl. Mai târziu, el s-a apropiat de tradiția și viața religioasă evreiască și s-a alăturat partidului alternativ (deși el însuși sionist, dar în altă formă), Agudath Israel.

În  privința termenului ”sionist”, sensul lui a devenit: cel care consideră că problema evreiască poate și trebuie să fie soluționată pe calea palestiniană: emigrarea evreiască, întemeierea unui cămin național și a unui stat evreiesc în Eretz Israel. Această idee nu includea – și nu include – aspectul politico-ideologic: în rândul curentului sionist au apărut – și există și astăzi – partide politice bazate pe ideologii diferite, existente și în alte societăți și state. Un evreu sionist, stabilit în statul Israel sau locuitor al altui stat, poate fi liberal, religios, socialist sau de orice altă orientare, aparținând însă cadrului general sionist, care nu este afectat de apartenența ideologico-politică a adepților săi. Disputele politico-ideologice au loc în acest caz în interiorul sionismului și nu în afara lui; ele sunt între sioniști de diferite orientări politico-ideologice, de stânga și de dreapta și nu între sioniști și nesioniști sau antisioniști.  Limba oficială adoptată de mișcarea sionistă organizată (începând cu primul congres sionist, de la Basel, din anul 1897) este ebraica, aleasă ca limbă națională a poporului evreu. Propunerea venea din partea lui Karpel (Nathan Pethachya) Lippe, medic și publicist în limbile germană, română și ebraică din Iași, participant la primul congres sionist. Dicționarul ebraic al filologului Eliezer Ben Iehuda a contribuit la renașterea limbii ebraice ca limbă vorbită.  Ideea de naționalitate evreiască a fost paralelizată cu cea a apartenenței la religia evreiască (mozaică).

În România această idee a fost susținută, printre alții, de Șef-Rabinul Dr. Iacob Isac Niemirower. Theodor Herzl a susținut că întoarcerea evreilor în Palestina, patria lor istorică, trebuie prcedată de întoarcerea lor la iudaism. În prezent, orice evreu locuitor al Israelului, indiferent de concepția sa politică și religioasă este considerat sionist, cel puțin din punct de vedere practic. Sionist este considerat și orice evreu din afara Israelului, care susține acest stat sau instituții din cadrul lui, fie politic, fie material, chiar dacă nu-și declară atașamentul față de acest stat.

Sioniști au apărut și în rândul unor prieteni ai evreilor, creștini. Motivul orientării lor era de natură ecumenistă. Unul dintre primii adepți ai lui Theodor Herzl a fost un pastor protestant. În România, un susținător al ideii sioniste a fost preotul, ebraistul și scriitorul Gala Galaction, autor al broșurii ”Sionismul la prieteni”. Desigur, era vorba despre oameni care credeau sincer în soluția problemei evreiești pe calea întemeierii unui stat evreu în Palestina. În afară de ei au existat antisemiți care voiau emigrarea forțată a evreilor, excluderea lor din societate. Aceștia au adoptat lozinca ”Jidanii la Palestina” încă de la prima emigrare organizată și reușită, din anul 1882. Acești oameni transformaseră visul mesianic evreiesc într-o armă de excludere a evreilor, lucru demonstrat de Charles Netter, unul dintre liderii Alianței Israelite Universale. În România asemea curent a fost susținut de Nicolae Ionescu, A.C.Cuza, mai târziu de unii lideri ai regimului antonescian. În polemica sa cu politicianul antisemit și juristul Alexandru Constantin Cuza, rabinul Iacob Isac Niemirower a demonstrat că atitudinea acestuia nu era sionism (așa cum se străduia Cuza să susțină), ci terorism antisemit. În prezent, orice susținător al Israelului care nu este evreu, indiferent de apartenența lui politică sau religioasă și de funcția pe care o îndeplinește poate fi considerat un sionist gentil sau cel puțin un prosionist.

Istoria sionismului modern a cunoscut câteva faze evolutive. Prima este cea a organizatiilor ”Chowewe Zion”, ”Chibath Zion”, ”Yishub Eretz-Israel”, care au funcționat în prima jumătate a anilor 80 ai secolului al 19-lea. Ele funcționau în Europa est-centrală. Ideologia lor era cea a colonizării agricole a Palestinei, fără să pună problema întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul ei. Ideea era ca acești agricultori să se bucure de autonomie ca supuși ai sultanului turc, după modelul autonomiei de care se bucurau evreii din Galiția, ca supuși ai împăratului austriac.

Ideea întemeierii unui cămin național evreiesc în Palestina a apărut mai târziu, odată cu apariția broșurii lui Theodor Herzl, ”Der Judenstaat: Versuch einer modernen Loesung der Judenfrage” (Leipzig și Viena, 1896). Broșura s-a bucurat de un succes deosebit, ideea  întemeierii unui stat evreu, susținută de autorul ei câștigând numeroși adepți atât în rândul evreilor est-europeni, cât și a celor vest-europeni. Ea a cunoscut numeroase editii și traduceri (până în 1990 au apărut 80 de ediții în 18 limbi; există traduceri și în limba română, prima fiind apărută la Botoșani în anul 1896, de Martin Spinner, puțin după apariția originalului; alta   a fost făcută de publicistul și scriitorul I. Ludo și publicată la București. Primul congres sionist, organizat deTheodor Herzl la Basel în anul 1897, a dus la o nouă organizare a mișcării sioniste, la întemeierea Organizației Sioniste Mondiale. Declarația Balfour (2 noiembrie 1917) a adus o primă reușită politică a mișcării sioniste. Pentru prima dată se vorbea despre întemeierea unui cămin național evreiesc în limtele dreptului pubic în Palestina, obligația sioniștilor fiind respectarea drepturilor comunităților de alte religii și naționalități din țară. Imigrarea evreiască în Palestina a crescut, deși nu într-un ritm accelerat, deoarece posibilitățile economice ale acestei țări erau considerate insuficiente. Imigranți evrei au venit din toate colțurile lumii, în mod special din Rusia, ca urmare a instalării la putere a regimului comunist (1917), a războiului civil și a foametei din Ucraina.

Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, care fusese deja ocupată de trupele ei. Dar ea trebuit să facă față conflictului evreo-arab. Acest conflict apăruse încă din perioada otomană, înainte de primul congres sionist, odată cu vinderea de pământuri de către cămătarii arabi coloniștilor evrei la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea. Era vorba de pământuri luate de acești cămătari de la felahii arabi în schimbul unor datorii agricole neplătite din cauza condițiilor grele în care era făcută agricultura. Anterior, cămătarii înapoiau pământurile felahilor, primind înapoi datoria în mod eșalonat: cămătarii nu aveau ce face cu pământurile, nimeni nu era interesat să le cumpere. De data aceasta, se găsise client. Atunci când felahii s-au dus să lucreze pământurile pe care sperau să le primească înapoi de la cămătari, au constatat că acestea nu mai erau ale lor. În mod paralel, aveau loc reacții ale unor notabili arabi față de sionism. Într-o scrisoare către un cunoscut evreu, un notabil arab creștin a afirmat că sionismul este un curent important, bun, cu condiția să nu fie pus în practică, ci să rămână pur teoretic. Conflictele între evrei și arabi s-au agravat după primul război mondial, culmea fiind   pogromul din Hebron din anul 1929. Britanicii au schimbat un element principal din declarația Balfour, limitând imigrația evreiască în Palestina și promulgând  vestita Carte Albă.

Mișcarea sionistă mondială a cunoscut o slăbire deorece nu putea să-și îndeplinească scopul în condițiile limitării imigrării, a celui de al doilea război mondial și a Holocaustului evreimii europene. Ulterior, întemeierea statului Israel independent ca stat evreiesc în Eretz Israel (14 mai 1948) a reprezentat realizarea scopului central al mișcării sioniste. Activitatea Organizației Sioniste Mondiale și a Agenției Evreiești a fost îndreptată spre susținerea Israelului, ajutorarea lui politică, economică și culturală. Mai târziu a apărut chiar ideea că sionismul și-a încetat existența în calitate de curent ideologic după întemeierea statului Israel, deoarece și-a realizat scopul final, ulterior căpătând forma atitudinii față de statul Israel, și fiind urmat de o fază nouă denumită postsionism. Această fază ar include o coordonare a activității întregii evreimi mondiale, fiind bazată pe o reunire între sionism și antisionism în formele lor existente înainte de întemeierea statului Israel, deci o reunire între teză și antiteză, din care ar fi rezultat sinteza postsionistă. Ideea s-a dezvoltat în special după apariția conceptelor de ”postmodernism” , ”postcomunism” și ”postliberalism”. Totuși, ea este discutabilă, deoarece conceptul ”sionism” este național, nu politico-ideologic. Desigur, o posibilitate în acest sens există, deși nu este suficient de clară, cel puțin în condițiile politice actuale, în care statul Israel nu este recunoscut de lumea arabă ca stat al poporului evreu, când disputa asupra teritoriului Eretz-Israelului și a așezării sale evreiești continuă, când mai mult de jumătate din evreimea mondială a ales să rămână în în afara Israelului, când există și un număr mare de evrei antisioniști de diferite orientări.

– continuarea în numărul viitor –

 

autor Lucian Zeev Herscovici

Omul străzii

În filmele americane ne arată cum trăiesc oamenii străzii. După înfăţişare se vede că unii dintre ei au făcut o şcoală, au o pregătire, au lucrat cândva, iar undeva au şi o familie.

Cum poate un asemenea individ să-şi părăsească familia definitiv?! Care sunt acei parametri care îl fac să recurgă la o asemenea hotărâre? Care sunt motivele pentru care refuză să se mai întoarcă în mijlocul familiei, deşi duce o viaţă grea, plină de vicisitudini din cauza climei, foamei, mizeriei.

Maslow, marele psiholog american, vorbeşte despre piramida nevoilor. Ce nevoi nu funcţionează corect la aceste persoane? Ce-i face să renunţe la cald, stabil şi bine, şi îmbrăţişează alternativa opusă, un mediu dubios, instabil, insalubru şi insecurizant? Nu funcţionează corect nevoia de afecţiune, dragoste? Nevoia de afiliere la grup? Trebuinţa de stimă şi apreciere socială?

Ca să accepţi să trăieşti într-un grup, fie el familie, trebuie să accepţi nişte reguli şi norme, ba mai mult, să insufli respectarea lor şi de către copiii. Aceşti oameni ai străzii în mod sigur că nu acceptă la un moment dat respectarea regulilor din casă, traiul după un şablon cunoscut, nu le place să fie întrebaţi şi să dea răspunsuri clare vizând gândirea, atitudinea, comportamentul lor, nu acceptă să-şi asume răspunderea, să fie criticaţi, sancţionaţi în cazul nerealizării unor obiective, nu sunt de acord cu necesitatea autocunoaşterii, autoanalizei şi perfecţionării propriilor deziderate.

Nonconformismul de a se opune regulilor se asociază, probabil, şi cu setea de libertate neîngrădită: mă duc unde vreau, fac ce vreau, spun când şi ce vreau…

Iluzia libertăţii este, însă, izbitor contrazisă de stilul de viaţă pe stradă: dormi unde poţi, la gura canalelor ca să fie mai cald, mănânci ce-ţi pică în mână, ce-ţi oferă oamenii sufletişti, dacă ai noroc, asculţi toate tâmpeniile posibile din grupul format ad-hoc, de multe ori numai taci şi te integrezi într-un grup ales la întâmplare, dar cu un principiu comun: a nu aparţine nimănui. Iar cei care simt la fel se adună în acest grup sau într-unul din aceste grupuri, care nu vor să aparţină nimănui.

fotografie Natalie Schor

Cu timpul începe depersonalizarea individului, treptat pierde valorile familiale, dar şi personale. Întâi uită de ce a plecat de acasă, apoi de membrii familiei (pe care îi scoate voit din memorie ca să nu-l macine conştiinţa), apoi domiciliul şi în ultima fază chiar şi numele propriu, schimbat cu oarecare poreclă cunoscută în grupul oamenilor de pe stradă.

Fiecare om merită a doua şansă şi cei mai mulţi profită constructiv de această a doua ocazie. Ei şi dacă îşi aduc aminte ce frumos şi cald şi bine era acasă, nu se întorc în familiile lor. Probabil îşi aduc aminte şi de obligaţiile lor, ca şi soţi, taţi, capul familiei, pe care le percep corvoade inacceptabile, nerealizabile.

Această decădere bruscă atrage după sine micşorarea încrederii de sine, reducerea demnităţii personale, minimalizarea calităţilor, scufundarea vechii ierarhii de valoare şi acceptarea unui sistem cât mai redus de valori şi complacerea persoanei în mizeria sa sufletească şi fizică.

Oamenii străzii sunt întruchiparea tipului de om noncorformist, care însă nu vrea să dovedească nimic societăţii sau familiei, doar lui însuşi, că poate să reziste trăind pe străzi. Motivaţia lor funcţionează în direcţia antivalorilor la limita infracţionalităţii şi iluziei libertăţii personale.

autor Deac  Suzana

Mi-am zis in sinea mea…

Cochetez cu ideea ca urăsc tabuurile, că nu mă laud cu aşa ceva, că pot scrie, gândi, înţelege, fără a privi de sus, pe oricine, că pot empatiza cu duşmanul meu şi in final mă pot declara pe mine vinovată , devenind din victimă, călău, primind în locul lui penitenţa autoimpusă, că mă pot transpune în locul tău când ai nevoie să-ţi faci curăţenie de primavară in conştiinţă şi-ti pot prelua păcatele ca să-mi încarc eu cu ele agende, bloguri, emailuri şi alte bagaje care-mi vor eclipsa apoi propria mea viaţă încât s-ar putea la un moment dat să uit cine sunt eu, cine eram eu înainte ca să te las pe tine să-ţi descarci sufletul aici pe canapeaua ieftina din sufrageria sufletului meu unde nu am secretară să facă programări, nici telefon ca să anunţi înainte că ai nevoie de mine, nu am închiriat nici măcar o bancă reală pe care să putem sta comod şi să ne împărtaşim noile metode de îmblânzire a demonilor interiori…

artist Natalie Schor

Mi-am zis în sinea mea: eu nu am tabuuri, şi totuşi, nu voi scrie niciodată despre subiectele zilei, despre succese sau insuccese, cutremure , politicieni, pro sau anti-baseşti, manipulare politică sau genetică, gripe reale sau virtuale, despre încălzirea globală, salvarea balenelor, blocarea salariilor, a pensiilor sau alte blocaje in circulaţie, renale sau mai ştiu eu de care. Despre morţi anunţate, divorţuri subite, terenuri concesionate pe viaţă, bănci fraudate, maşini furate,(pe cei carora comunismul le-a furat viaţa, visele şi tinereţea nimeni nu -i poate face să câştige procesul cu istoria pe care nu-l vor intenta niciodată), procese pierdute sau pur si simplu, procese inventate, petiţii pentru salvarea planetei sau a unui om încarcerat de legi exterioare (pe cei încarceraţi în ei înşişi nu-i vede şi nu-i ştie nimeni). Nu voi scrie despre aceste subiecte niciodată, cu toate că e condamnabil să te retragi în turnul de fildeş, eşti un laş dacă accepţi să vorbească alţii care poate nu se pricep destul de bine , în numele lor dar şi al tău, şi totuşi, ideile le sunt preluate din mers . Un mare poet Geo Dumitrescu, spunea într-un poem celebru :”Dacă eu tac, tu mâine, n-ai nici un drept să taci…”, şi totusi, obisnuiţi ani la rând cu tăcerea impusă, mulţi dintre noi, am prins gustul tăcerii, singurul bun care nu se dădea pe raţie. ba dimpotrivă, era un “cadou” molipsitor, de care nici azi nu am scăpat decât cu greu. De aceea mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie , dar azi mi s-a părut că a trecut o veşnicie de când, furată de acele probleme despre care mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie niciodată,   nu am mai postat nimic pe blog, şi atunci am început să scriu încercând să-mi respect promisiunea făcută mie însămi.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

Ice Age/Poveste cu doi oameni şi un cuvânt

Ice Age

oamenii au coborât dimineaţa din pat
constatând miraţi că le îngheţaseră picioarele şi acum trebuiau să lunece
lunece până la mânerul uşii de la balcon
de acolo mai departe, până pe turnul Mitropoliei, de acolo şi mai departe, până sus pe Copou
unde se zice c-ar fi plimbat-o Eminescu pe Veronica
de acolo să-şi dea drumul la vale spulberând teii şi crâşmele în calea lor
întotdeauna teii şi crâşmele
să înconjoare Iaşul de trei ori făcându-şi cruce pe îndelete cu degete boante de români înţelepţi
ocolind prudent schelele, macaralele, viitorul de sticlă al nenăscuţilor

multă treabă au oamenii când se trezesc aşa, cu picioarele îngheţate
lepădaţi din visul în care tropăiau cadenţat şi Dumnezeu tresărea ritmic în alcovul divin
după zgomotul paşilor

artist Natalie Schor

Poveste cu doi oameni şi un cuvânt

cuvântul rămăsese agăţat de colţul bont al secundei
rostit pe nerăsuflate şi fără vreun scop precis, atârna inutil ca o pânză de păianjen pe candelabru
dedesubt, nişte chipuri oarecare aruncau din ochi în ochi săgeţi duşmănoase cu vârf otrăvit
chircite de durere, trupurile nu mai mişcau, dar îşi contemplau atent unul altuia grimasele provizorii
scoţând periodic un fel de miorlăituri de intensităţi variabile şi contabilizând reciproc o suferinţă comună
despre care, sigur, nu mai ştiau când anume şi din ce motive a început

cuvântul încercă un şuier, un pssst! sunt şi eu pe-aici, îl gâdilau vocalele cu poftă de joacă
ar fi vrut să râdă, într-atât îi erau de dragi ielele acestea nevinovate, pe care le ştia de când erau mici
n-aveau habar, atunci, de traiul printre consoane, mai târziu aveau să le ţeasă cămăşi curate şi albe
oftă nostalgic, scurt, alcătuirile de oase şi carne se mutaseră în dormitor,
din când în când vedea zburând ba un ghiveci, ba un abajur de lampă turcească, ba rămăşiţele unei haine

cuvântul îşi dădu drumul pe întunericul care se rostogolea din fereastră, difuz
porni tiptil spre uşa de la intrare
în spate se aliniaseră cuminţi două inimi tăcute, ţopăind caraghios pe urmele ceva mai mari ale paşilor lui
aşteptă o clipă să le simtă bătăia în spate, dinspre oameni nu se mai auzea nimic
presupuse că au murit şi i se făcu dintr-o dată ciudă
fiinţele astea nu ştiu multe, îşi zise, fără a mai apuca să-şi ducă gândul până la capăt

pumnalul fulgeră nevăzut
acum inimile se puteau întoarce la locul lor, izbăvite de povara celui din urmă cadavru

autor Alina Dora Toma, fondator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlinaDoraToma

Critica literară pe Net

Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți,  așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care  știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de  condeir, prea naiv și  vulnerabil să nu se … prindă, că  jocul de-a  hai să fim mari  cel puțin pe site are regulile lui  nescrise.

Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu  s-ar îmbolnăvi de ciudă în  fața sentințelor emise de  unii maeștri, ca și de ucenicii lor  gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.

artist Natalie Schor

În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile  typo, adică de tastare,  sunt de acor cu  evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și  lipsă de har, domeniu foarte hazardat,  am să și spun de ce.  Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil  și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără  motor. De la sublim la ridicol este un pas,  a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.

Critica serioasă nu se bazează numai pe  gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară.  Nu toți agrează , de pildă, ce scriau  Valey, Jarry, Breton, Tzara,  Urmuz, Joyce,  Eugen Ionescu,  ca să nu înșirui  sutele de  moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.

Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine  nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin  Labirintul minotaurului.

Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez,  florile să crfească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi  grădina, adaug eu.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Ferestrele nopţii/ Meditaţie

Ferestrele nopţii

Nopţile au ferestrele
deschise
în inima iubirii.

ninge pe umerii tăi
cu fluturi albi
de şoapte.

Miroşi a flori de câmp
culese de îngeri
dimineaţa.

Tu-mi spui;
sărută-mă uşor,
gustă-mi roua,
înainte să o fure soarele
de pe buze
şi vei fi un făt frumos de ziuă.

Meditaţie

Destinul, linie gravată pe cer
se şterge ori nu se şterge.
Atâta mirare şi atâta cenuşă
destăinuie gândul pe faţa apei,
blazaţi de chinga neîmplinirilor
oamenii
alungă timpul din orologii.

Femeile părăsite de puritate,
de îndoială şi de golul din sentimente,
înoată în pahare de alcool
şi adorm narcotizate
epave pe dezamăgiri.

Clipele se înghesuie
pe muchii de cuţit
să-şi taie prin noapte ferestre,
tu stai la geam şi priveşti
cum se împarte nefericirea.

Degeaba te aştept la masa tăcerii
faci porţi sărutului,
gura mea umbrită de infinit
îţi rupe bucăţi din carne,
le zideşte în cuvinte
şi nu se satură.

artist Natalie Schor

autor Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu), membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LleluNicolaeValareanu

Haina de dar ( capitolul 11 )

22 Noiembrie

O noapte iar lîngă Farai mă făcea să mă simt deja căsătorit. Știam că ne mai trebuiau actele acelea, pentru noi avînd însă o importanță minoră,…..ele dovedesc doar legătura noastră legală pentru lumea din afară. Legătura noastră este cu totul în afara prejudecăților,sîntem uniți prin ceva mai tare decît ne scrie legea.

Am petrecut atîtea ore cu Farai, și niciodată nu mi s-a părut prea mult, niciodată nu mi-am dorit să rămîn singur cu gîndurile mele. Din contră, cînd ea este lîngă mine visez mai mult fiindcă visez parcă totul dublu, ea face parte din visurile mele, cu ea lîngă mine, cu ea împreună, fără ea nu-mi mai pot închipui restul vieții.

Am cunoscut înaintea ei vreo două trei fete, nu am fost nicicum cum s-ar spune ușă de biserică, dar nici una nu mi-a stăpînit gîndurile. Erau banale, fade, mă plictiseau cu pălăvrăgelile lor, despre vedete de cinema sau moda actuală, le lăsam să vorbească de abia așteptînd să rămîn singur. Cu Farai chiar cînd nu vorbim stăm de vorbă, ne înțelegem din priviri, între noi este atîta armonie și de fiecare dată mă simt relaxat, ușor și liniștit.

Acum vreo două zile stăteam pe terasă cu mama, eram numai noi doi, Farai se dusese sus să facă baie și tata era cu Filip la biroul acestuia. Mama mi-a spus parcă citindu-mi gîndurile; Andrei, ți-aduci aminte ce ți-am spus a doua zi cînd am ajuns aici?….am o presimțire că totul va fi bine, nu degeaba am suferit atît, și cred că asta este și pentru tine valabil. Te văd foarte gînditor aș vrea să-ți dau mai mult curaj, să ai încredere în viitor, eu întotdeauna am știut că nimic nu este întîmplător.

Și cînd stau să mă gîndesc,mama are dreptate, poate că așa a fost să fie, am ajuns la orfelinat, am crescut fără părinți printre străini cunoscînd din copilărie greutățile vieții. Cine știe, dacă aș fi rămas la părinții mei, așa cît și-a dorit de mult mama un copil poate aș fi ajuns un răsfățat, un copil de bani gata, un mofturos și poate un căpiat ca playboyul de la ambasadă. Soarta m-a adus aici, la capătul pămîntului să-l căutăm pe tata și să-mi găsesc în același timp tovarășa de viață. Toate astea le-am derulat de mii de ori în capul meu, de fiecare dată sînt din nou surprins de felul cum s-a schimbat viața mea, și ca de fiecare dată mi-e frică de dărnicia soartei. Acum îmi voi pune toată energia, toată concentrația, tot timpul car-mi va sta la dispoziție în rezolvatul formalităților ca să ne putem căsători și ca Farai să vină cu noi acasă.

Astfel de gînduri mă biciuiau noaptea răpindu-mi somnul și-mi era pe mine singur ciudă că mă apuca fără rost teama.

De dimineață, cînd am văzut-o pe Farai cît de liniștită și senină dormea lîngă mine, am rîs în sinea mea de gîndurile negre avute în timpul nopții. Ca de obicei, cînd a deschis ochii, m-a îmbrățișat fericită lipindu-se de mine iar eu am uitat neîncrederea care încercase să-mi otrăvească somnul.

Farai mi-a spus împotriva obișnuinței că-i este foame și că de abia așteaptă să coborîm și să stăm la masă cu părinții „ noștri „lucru care pe mine m-a bucurat observînd că ea deja se simte ca membru al familiei.

Mama și tata erau ca de obicei pe terasă, nu știu secretul lor, dorm mult mai puțin ca noi și totuși sînt în fiecare dimineață proaspeți și plini de energie, veseli și puși pe fapte mari, mai ales mama!

artist Natalie Schor

Micul dejun a fost minunat iar Farai era cea mai fericită punîndu-și în ceai linguri întregi de zahăr. Mama se uita uimită la ea remarcînd că dacă și-ar pune și ea în fiecare dimineață atîta zahăr în ceai, am fi nevoiți după aceea să-i vindem jeepul și să-i cumpărăm un elefant. Așa este mama, întotdeauna face haz de ea singură și mă uitam la ea cît era de mică în fotoliul de paie, de abia o vedeai. Ea are o slăbiciune pentru hainele albe și întotdeauna este îmbrăcată cu vreo rochie diafană albă, părul alb și pielea ei fină care nu se ardea niciodată de la soare o făcea să arate ca o silfidă gingașă și mi-era imposibil să mi-o închipui rotundă și dolofană. De aceea diferența dintre ea și Farai sare în ochi imediat. Farai este aproape cît mine de înaltă, subțire și mlădioasă ca o salcie, grațioasă și în același timp sprintenă ca o gazelă. Cînd se află amîndouă prin oraș oamenii se întorc uimiți după ele și-mi închipui de pe acum ce furori vor face acasă cînd vor pleca împreună la cumpărături. Mă bucur de pe acum și sunt foarte mîndru de ele!!

După micul dejun ne-am grăbit să plecăm la fotograf, luînd de data asta numai o mașină, tata stînd în față lîngă Machungwa iar eu am luat loc în spate între mama și Farai. Mă simțeam atît de bine între ele, îmi doream să nu se mai termine șoseaua, visam cu ochii deschiși și simțeam prin toți porii armonia și înțelegerea mută dintre noi toți.

Ajunși la fotograf am constatat ușurați că de data asta era deschis și intrînd am dat peste cap clopoțelul de deasupra ușii ce începuse să zbîrnîie disperat.

De după o perdea a apărut un bărbat între două vîrste care ne-a întîmpinat cu plecăciuni întrebîndu-ne respectuos ce dorințe avem.

Cred că era de undeva din India, culoarea pielii era roșcată-gălbuie iar părul negru și lucios era foarte drept și stătea lipit pe cap.

I-am explicat dorințele noastre iar el s-a apucat imediat de treabă făcînd din nou plecăciuni și trăgînd perdeaua la o parte.

Am intrat într-o cămăruță în care se afla un scaun în fața unui perete alb. Printr-o ușă care se afla la dreapta, fotograful a adus un stativ și un aparat de fotografiat pe care l-a legat cu o panglică în vîrful stativului. Machungwa care nu făcuse în viața lui fotografii era foarte impresionat și se uita pe furiș prin geamul de la ușă căutînd să vadă dacă arată bine. I-am făcut semn cu degetul mare ridicat că totul este în ordine cu el, lucru la care el a zîmbit rușinat iar simpatia mea pentru el făcuse loc unui sentiment de frăție.

Farai era naturală ca de obicei, mîndria ei înnăscută ajutînd-o să se simtă lejer în orice situație. Fotograful pe care aflasem că-l chema Ranjid ( deci am dedus eu bine, India ) a invitat mai întîi pe Farai să ia loc pe scaun. După ce i-a spus ce poziție să ia, s-a postat în fața aparatului făcînd cîteva poze ca să putem alege pe cea mai bună. După aceea a venit rîndul lui Machungwa care zîmbind forțat de data asta, s-a așezat pe scaun încercînd să ia o mutră nepăsătoare ca și cum asta făcuse toată viața. Cînd Ranjid i-a spus că este gata a sărit însă imediat ca ars, fericit că scăpase de tortură.

Fotografiile nu le puteam lua din păcate imediat și nici a doua zi. Ranjid scuzîndu-se și făcînd iar plecăciuni, ne-a spus că durează cam patru zile dar pentru noi va încerca să le termine în două zile. Nu aveam încotro, tata a plătit totuși imediat pozele cu toată împotrivirea lui Ranjid care spunea că le putem plăti cînd le vom lua.

Mama care așteptase în acest timp răbdătoare pe un scaun, își făcuse ca de obicei tot felul de gînduri și după fața ei vedeam că avea iar o idee pe care eram foarte curios să o aflu.

-Ce părere aveți;…. pleznește ea strălucind cu toată față de mulțumire, să angajăm fotograful pentru nunta voastră, arată un om foarte de treabă și cinstit.

Idea nu este rea spune tata, numai că noi încă nu știm nici măcar în ce zi va fi asta, și nu-i putem promite fotografului nimic exact. Mama cu felul ei optimist a fluturat cu mîna spunînd că nu mai poate dura mult toată povestea că doar nu sîntem cine știe ce persoane importante pentru care trebuiesc făcute pregătiri speciale.

Am hotărît ca imediat ce am obținut aprobarea de la ambasadă să-l trimitem pe Machungwa la fotograf și să-l anunțe pe ce dată să se pregătească să fie liber. Ranjid a fost imediat de acord să vină cînd va fi nevoie desfăcînd în fața noastră un album în care erau expuse mai multe fotografii de nuntă ca mostre. Nu arătau deloc rău și ne-am hotărît definitiv ca el să ne fotografieze.

Ne-a condus cu plecăciunile obligatorii la ușă spunîndu-ne că este pentru el o mare cinste să ne servească.

După frecușul de la ambasadă ne-a făcut bine să cunoaștem un așa om.

Tata a propus pe drum înapoi, să ne oprim și să mîncăm undeva și să sărbătorim succesul care l-am avut cu fotograful.

Machungwa era mai zîmbitor ca oricînd dacă așa ceva mai era posibil. Parcă îi legase cineva cu fire invizibile colțurile guri de urechi.

Am oprit după sfatul lui Machungwa lîngă un restaurant ceva mai departe de centru unde nimeni nu făcea caz că el și Farai stăteau cu noi la masă. Mîncarea a fost gustoasă, după felul băștinașilor, fără sofisticații europene de care oricum nu duceam dorul.

La întoarcere am mai oprit de cîteva ori, mama exprimînd dorința să-i cumpărăm lui Machungwa îmbrăcăminte pentru drum.

Curios, de cînd l-am cunoscut, niciodată nu mi-am pus întrebarea de unde vine, unde stă și dacă are familie. La început am fost prea concentrați asupra întîmplărilor cu care am fost confruntați iar după aceea Machungwa făcea deja parte din grupul nostru încît nu-mi trecuse prin minte să-l întreb unde se ducea seara. Acum aflasem că el stă la niște prieteni, familie nu are și de mic a trebuit să-și vadă singur de grijă. Vestea aceasta m-a legat parcă și mai mult de el, și tot așa eram convins că drumurile noastre au fost dinainte pregătite să se încrucișeze.

Încă o dată m-am convins că nimic nu este întîmplător după cum spunea mama.

Ajunși la hotel, tata a propus ca Machungwa să se mute deja și el în hotel găsind acum aiurea ca el să plece mereu seara. Patronul hotelului a strîns din buze la vestea asta dar nu avea încotro, noi eram cei mai buni clienți ai lui. Machungwa la rîndul lui amuțise și cred că era și puțin speriat de întorsătura situației. Știam exact ce simte că doar și mie îmi pierise cîndva graiul observînd de la zi la zi cît de repede și ce întorsături poate lua viața. L-am ajutat să-și ducă lucrurile în camera lui și era vădit mișcat de gestul meu care pentru mine era absolut normal. Am o presimțire că vom deveni buni prieteni și de abia aștept să-i fac cunoștință cu Roman care-l va accepta așa cum l-am acceptat și eu.

Mama și tata au rămas pe terasă să se odihnească iar noi, acompaniați de Machungwa ne-am suit în mașină dorind să colindăm puțin prin împrejurimi…

autor Magdalena Chirilov, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/MagdalenaChirilov

aş cuceri marea ca pe un bărbat / Coloana vertebrală a poemului

Citindu-ţi în palmă
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul
care sare mereu de la trambulină
direct în marea mediterană.
mai tot timpul sentimentele devin
otrava
legănată în paharul   arhiplin  cu

cuburi de gheaţă…
tu
peste cearceaful imaculat
făcut  sul
după o noapte atât de zbuciumată…
seduci lumina zilei ca pe o femeie de stradă!
*
clipirea standard o urăsc, târziul ambiguu
poate din cauză că iubesc acel fel
de a spune da. da. mă copleşeşti cu
dedublarea vorbei reţinute de filtrul
împlântat  ca o pâlnie
în craniu
*

pledoaria despre şi cu miresmele neexplorate.
stările flux.
neimitaţia  intonaţiei
chiar dacă-i acelaşi
registrul
permutări   de viespii

*
scările mele poetice
care urcă pe faianţă  peretelui
mereu din faţa mea,
ca din pământ,
odată am să ajung acolo
unde
zăpada mi se va lipi de pleoape,
cînd tu  mi -ai văzut  visul !
*
sunt femeie şi pun întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii.
creierul nu trebuie conectat la nici o priză
desfigurarea  umană intervine la plictiseală

*
aş cuceri marea
ca pe un bărbat!
(în tinereţe n-am făcut-o!)
cu gesturi de femeie,
refluxul senectuţii,
în abisul cuvântului,
ca o împăcare…
chiromanţia mâinilor
încleştarea din urmă
adoratoare.
poate atunci, numai atunci
o să mă caute Pierdutul.
Intrând în hologramă
aburi de femeie.

artist Natalie Schor

Coloana vertebrală a poemului

Poezia se autodistruge

ea opreşte inima.

este un fel de sfidare a minţii,

sa te recunoşti, deopotrivă.

reconstitui sublimul

nobleţea, apa ,

pământul, foamea în sine,

foamea de a şti  , puritatea,

coloană vertebrală a poemului,

inflexibilitatea

de a ceda sacrificiului

de a mă supune

cuiva, cândva .prefer

neplecăciunea

şi lipsa de tact!

Trişez în poem, e dreptul meu

de a improviza stolul de păsări,

Bach sau Rachmaninov, Brahms,

Paganini sau totul…dragostea,

lumina nichitiană,

dezastrul din noi şi

cel de lângă noi.

Secunda filmată

e un truc firav, vulnerabil

dar îmi aparţine,

e mormântul ce mi-l construiesc

cu mâna mea, din liane şi fir

de lumină, din mesteceni

străjuindu-mă pasiv.

nu cred în moarte ci,

mai curând

în dispariţia fizică,

în viaţă fiind şi totuşi,

„plângea un strop de apă”

autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză