Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Sionism, antisionism, postsionism (I)

Posted in Articole by Hopernicus on 30/10/2011

 

M-am întrebat adeseori ce înseamnă sionism, precum și care este semnificația unor termeni proveniți din acest concept, indicând respingerea lui sau pierderea aspectelor lui principale.  Mi-am pus și alte întrebări referitoare la această  problemă care continuă să trezească interesul lumii contemporane.  Cine sunt evreii sioniști și care sunt tendințele lor sociale, politice și culturale? Cine sunt adversarii lor, evreii antisioniști? Este posibilă o reunire a celor două tendințe în una singură, de dată relativ recentă, postsionismul? Există și alți sioniști în afară de evrei? Care este mobilul orientării lor? Fără să pretind că voi putea da răspunsuri complete, voi căuta să fac mici observații pe această temă.

 

Astăzi la Ierusalim, artist Natalie Schor

 

Sionismul și istoria lui

Sionismul reprezintă un curent ideologic și politic naționalist apărut în rândul evreilor din Europa centrală și răsăriteană în anii 70, 80 și 90 ai secolului al 19-lea. Apariția lui a fost treptată, sub forme diferite, în funcție de condițiile existente.  Unii istorici au vorbit despre o mișcare presionistă, care ar fi precedat sionismul politic. Istoriografia contemporană a demonstrat  că este vorba de același curent exprimat în forme diferite, în funcție de perioada și locul afirmării. Ideologia susținută de rabinii Zvi Hirsch Kalischer, Samuel Mohliver și Yehuda Alcalay, ca și de Leo Pinsker, iar în România de Karpel (Nathan Pethachya) Lippe,  Samuel Pineles, Israel Teller, Menahem Braunstein-Mibashan,  – precum și mișcările  ”Chowewe-Zion”,  ”Chibath-Zion”,  ”Yishub Eretz-Israel”  nu reprezintă  fenomene menite să anunțe sau să pregătească apariția sionismului politic susținut și profesat de Theodor (Benjamin Zeev) Herzl, ci faze evolutive ale aceluiași  fenomen.

Sionismul s-a născut ca urmare a câtorva aspecte:  nereușita  rezolvării  problemei  evreiești  pe calea  integrării totale în societatea înconjurătoare (parțial respinsă de mediul non-evreiesc, parțial respinsă de evreii tradiționaliști care respingeau asimilarea); apariția antisemitismului modern (care includea elementul de excludere a evreilor din societate, cerând reghetoizarea și chiar alungarea lor din țară, ajungând chiar la pogromurile din  Rusia de sud – ”Hasufoth beNeghev” – și la reacții antisemite în Franța în timpul  ”Afacerii Dreyfuss”, deși emanciparea fusese obținută în această țară); apariția  romantismului și ulterior a naționalismului modern la popoarele central-est europene (în special cele din Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist ), care a exercitat o influență puternică și asupra minorității evreiești;  influența romantică a ideii mesianice (care părea să fi fost părăsită în mod parțial în timpul polemicii pentru emancipare și a reformismului religios iudaic), dar care este reluată și reunită cu ideea renașterii evreului ”de tip nou”;  fenomenul modernizării culturale a evreilor pe calea școlarizării, ideea  productivizării lor pe calea muncii agricole, a regenerării lor pe aceeași cale și a reorganizării vieții evreiești pe baze moderne, parțial laice (deci, în mod parțial, tocmai un rezultat al mișcării de Haskala – iluminismul evreiesc);  întărirea iudaismului tradiționalist și hasidic est-european și adaptarea unei părți a lui la noile condiții ale modernizării și naționalismului.

Ideea ideologilor sionismului era cea a revenirii evreilor  ”acasă”, a transformării lor în agricultori în țara pomenită de ei în rugăciuni de trei ori pe zi, loc în care nu vor mai fi respinși de nimeni, vor dispune de pământuri proprii și nu vor mai fi considerați paraziti economici, uzurpatori de terenuri agricole sau străini, precum și ideea renașterii naționale evreiești. Unii ideologi vorbeau chiar de regenerarea biologică evreiască, de crearea unei noi rase evreiești de tip oriental, diferită de tipul fizic est-european al evreului respins, evreii orientali fiind considerați mai puternici și mai sănătoși decât evreii așkenazi, de ideea reîntoarcerii evreului la natură, desigur sub influența filosofiei tolstoiene. Era și ideea renașterii statale, bazată pe amintirea monarhiei israelite antice în Palestina. Baza istorică era în Biblia Ebraică (Tanah), iar istoria evreiască din Diaspora era respinsă, trecută cu vederea.  Era o încercare de a vorbi despre o renaștere pe teritoriul strămoșesc părăsit ulterior, fără a fi luate în considerație alte faze istorice mai târzii.

Palestina, numită Eretz-Israel în limba ebraică, reintrase  în circuitul politic și intelectual evreiesc european (în afara aspectului simbolic și religios din rugăciuni și din comentariile biblice) în mod practic sub influență germană, franceză, rusă, engleză ca urmare a evoluției atitudinilor politice în ”Chestiunea Orientului” și a creșterii interesului pentru istoria antică și arheologie. Ideea solidarității evreiești se baza pe ideologia dezvoltată de organizația ”Alliance Israélite Universelle” , deși aceasta începuse să-și piardă rolul după înfrângerea Franței în războiul franco-german (1871) și ulterior s-a opus ideologiei naționaliste evreiești. Ideea romantică a renașterii evreiești fusese influențată de răscoala greacă anti-otomană, renașterea greacă și apariția unui stat grec modern. Ideea naționalistă fusese influențată de ideologia revoluțiilor de la 1848, precum și a fenomenelor ideologico-politice care le-au urmat, printre care răscoala poloneză. Ideea egalității sociale fusese influențată atât de ideologia revoluției franceze, cât și de ideea socialistă: pe această cale s-a născut atât socialismul evreiesc ”bundist” (opus naționalismului sionist), cât și sionismul socialist. Trebuie să menționăm că sionismul este o mișcare națională târzie, după ce alte popoare își realizaseră dezideratul național, sau cel puțin iși creaseră ideologia necesară realizării acestui deziderat.

Pe scurt, putem afirma că sionist este cel care tinde spre Sion. Muntele Sionului, Tzyyon (în limba ebraică) sau Zion, era citadela Ierusalimului, cucerită de regele israelit David (1004-967 î.e.n.)  și devenită centru al regatului său. Termenul modern ”sionist” (în limba germană ”Zionismus”) a fost stabilit de ideologul și ziaristul Nathan Birnbaum, aflat la Cernăuți pentru o perioadă de timp (dorința lui era de a cunoaște viața evreilor din răsăritul Europei (”Ostjuden”). Birnbaum a folosit acest termen în coloanele ziarului său naționalist evreiesc în limba germană ”Autoemanciparea”, începând din anul 1890. Ziarul său a apărut până în anul 1895, scopul editorului fiind construirea unei punți între evreii vest-europeni și evreii est-europeni. Ulterior, Nathan Birenbaum a fost un susținător al lui Theodor Herzl. Mai târziu, el s-a apropiat de tradiția și viața religioasă evreiască și s-a alăturat partidului alternativ (deși el însuși sionist, dar în altă formă), Agudath Israel.

În  privința termenului ”sionist”, sensul lui a devenit: cel care consideră că problema evreiască poate și trebuie să fie soluționată pe calea palestiniană: emigrarea evreiască, întemeierea unui cămin național și a unui stat evreiesc în Eretz Israel. Această idee nu includea – și nu include – aspectul politico-ideologic: în rândul curentului sionist au apărut – și există și astăzi – partide politice bazate pe ideologii diferite, existente și în alte societăți și state. Un evreu sionist, stabilit în statul Israel sau locuitor al altui stat, poate fi liberal, religios, socialist sau de orice altă orientare, aparținând însă cadrului general sionist, care nu este afectat de apartenența ideologico-politică a adepților săi. Disputele politico-ideologice au loc în acest caz în interiorul sionismului și nu în afara lui; ele sunt între sioniști de diferite orientări politico-ideologice, de stânga și de dreapta și nu între sioniști și nesioniști sau antisioniști.  Limba oficială adoptată de mișcarea sionistă organizată (începând cu primul congres sionist, de la Basel, din anul 1897) este ebraica, aleasă ca limbă națională a poporului evreu. Propunerea venea din partea lui Karpel (Nathan Pethachya) Lippe, medic și publicist în limbile germană, română și ebraică din Iași, participant la primul congres sionist. Dicționarul ebraic al filologului Eliezer Ben Iehuda a contribuit la renașterea limbii ebraice ca limbă vorbită.  Ideea de naționalitate evreiască a fost paralelizată cu cea a apartenenței la religia evreiască (mozaică).

În România această idee a fost susținută, printre alții, de Șef-Rabinul Dr. Iacob Isac Niemirower. Theodor Herzl a susținut că întoarcerea evreilor în Palestina, patria lor istorică, trebuie prcedată de întoarcerea lor la iudaism. În prezent, orice evreu locuitor al Israelului, indiferent de concepția sa politică și religioasă este considerat sionist, cel puțin din punct de vedere practic. Sionist este considerat și orice evreu din afara Israelului, care susține acest stat sau instituții din cadrul lui, fie politic, fie material, chiar dacă nu-și declară atașamentul față de acest stat.

Sioniști au apărut și în rândul unor prieteni ai evreilor, creștini. Motivul orientării lor era de natură ecumenistă. Unul dintre primii adepți ai lui Theodor Herzl a fost un pastor protestant. În România, un susținător al ideii sioniste a fost preotul, ebraistul și scriitorul Gala Galaction, autor al broșurii ”Sionismul la prieteni”. Desigur, era vorba despre oameni care credeau sincer în soluția problemei evreiești pe calea întemeierii unui stat evreu în Palestina. În afară de ei au existat antisemiți care voiau emigrarea forțată a evreilor, excluderea lor din societate. Aceștia au adoptat lozinca ”Jidanii la Palestina” încă de la prima emigrare organizată și reușită, din anul 1882. Acești oameni transformaseră visul mesianic evreiesc într-o armă de excludere a evreilor, lucru demonstrat de Charles Netter, unul dintre liderii Alianței Israelite Universale. În România asemea curent a fost susținut de Nicolae Ionescu, A.C.Cuza, mai târziu de unii lideri ai regimului antonescian. În polemica sa cu politicianul antisemit și juristul Alexandru Constantin Cuza, rabinul Iacob Isac Niemirower a demonstrat că atitudinea acestuia nu era sionism (așa cum se străduia Cuza să susțină), ci terorism antisemit. În prezent, orice susținător al Israelului care nu este evreu, indiferent de apartenența lui politică sau religioasă și de funcția pe care o îndeplinește poate fi considerat un sionist gentil sau cel puțin un prosionist.

Istoria sionismului modern a cunoscut câteva faze evolutive. Prima este cea a organizatiilor ”Chowewe Zion”, ”Chibath Zion”, ”Yishub Eretz-Israel”, care au funcționat în prima jumătate a anilor 80 ai secolului al 19-lea. Ele funcționau în Europa est-centrală. Ideologia lor era cea a colonizării agricole a Palestinei, fără să pună problema întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul ei. Ideea era ca acești agricultori să se bucure de autonomie ca supuși ai sultanului turc, după modelul autonomiei de care se bucurau evreii din Galiția, ca supuși ai împăratului austriac.

Ideea întemeierii unui cămin național evreiesc în Palestina a apărut mai târziu, odată cu apariția broșurii lui Theodor Herzl, ”Der Judenstaat: Versuch einer modernen Loesung der Judenfrage” (Leipzig și Viena, 1896). Broșura s-a bucurat de un succes deosebit, ideea  întemeierii unui stat evreu, susținută de autorul ei câștigând numeroși adepți atât în rândul evreilor est-europeni, cât și a celor vest-europeni. Ea a cunoscut numeroase editii și traduceri (până în 1990 au apărut 80 de ediții în 18 limbi; există traduceri și în limba română, prima fiind apărută la Botoșani în anul 1896, de Martin Spinner, puțin după apariția originalului; alta   a fost făcută de publicistul și scriitorul I. Ludo și publicată la București. Primul congres sionist, organizat deTheodor Herzl la Basel în anul 1897, a dus la o nouă organizare a mișcării sioniste, la întemeierea Organizației Sioniste Mondiale. Declarația Balfour (2 noiembrie 1917) a adus o primă reușită politică a mișcării sioniste. Pentru prima dată se vorbea despre întemeierea unui cămin național evreiesc în limtele dreptului pubic în Palestina, obligația sioniștilor fiind respectarea drepturilor comunităților de alte religii și naționalități din țară. Imigrarea evreiască în Palestina a crescut, deși nu într-un ritm accelerat, deoarece posibilitățile economice ale acestei țări erau considerate insuficiente. Imigranți evrei au venit din toate colțurile lumii, în mod special din Rusia, ca urmare a instalării la putere a regimului comunist (1917), a războiului civil și a foametei din Ucraina.

Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, care fusese deja ocupată de trupele ei. Dar ea trebuit să facă față conflictului evreo-arab. Acest conflict apăruse încă din perioada otomană, înainte de primul congres sionist, odată cu vinderea de pământuri de către cămătarii arabi coloniștilor evrei la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea. Era vorba de pământuri luate de acești cămătari de la felahii arabi în schimbul unor datorii agricole neplătite din cauza condițiilor grele în care era făcută agricultura. Anterior, cămătarii înapoiau pământurile felahilor, primind înapoi datoria în mod eșalonat: cămătarii nu aveau ce face cu pământurile, nimeni nu era interesat să le cumpere. De data aceasta, se găsise client. Atunci când felahii s-au dus să lucreze pământurile pe care sperau să le primească înapoi de la cămătari, au constatat că acestea nu mai erau ale lor. În mod paralel, aveau loc reacții ale unor notabili arabi față de sionism. Într-o scrisoare către un cunoscut evreu, un notabil arab creștin a afirmat că sionismul este un curent important, bun, cu condiția să nu fie pus în practică, ci să rămână pur teoretic. Conflictele între evrei și arabi s-au agravat după primul război mondial, culmea fiind   pogromul din Hebron din anul 1929. Britanicii au schimbat un element principal din declarația Balfour, limitând imigrația evreiască în Palestina și promulgând  vestita Carte Albă.

Mișcarea sionistă mondială a cunoscut o slăbire deorece nu putea să-și îndeplinească scopul în condițiile limitării imigrării, a celui de al doilea război mondial și a Holocaustului evreimii europene. Ulterior, întemeierea statului Israel independent ca stat evreiesc în Eretz Israel (14 mai 1948) a reprezentat realizarea scopului central al mișcării sioniste. Activitatea Organizației Sioniste Mondiale și a Agenției Evreiești a fost îndreptată spre susținerea Israelului, ajutorarea lui politică, economică și culturală. Mai târziu a apărut chiar ideea că sionismul și-a încetat existența în calitate de curent ideologic după întemeierea statului Israel, deoarece și-a realizat scopul final, ulterior căpătând forma atitudinii față de statul Israel, și fiind urmat de o fază nouă denumită postsionism. Această fază ar include o coordonare a activității întregii evreimi mondiale, fiind bazată pe o reunire între sionism și antisionism în formele lor existente înainte de întemeierea statului Israel, deci o reunire între teză și antiteză, din care ar fi rezultat sinteza postsionistă. Ideea s-a dezvoltat în special după apariția conceptelor de ”postmodernism” , ”postcomunism” și ”postliberalism”. Totuși, ea este discutabilă, deoarece conceptul ”sionism” este național, nu politico-ideologic. Desigur, o posibilitate în acest sens există, deși nu este suficient de clară, cel puțin în condițiile politice actuale, în care statul Israel nu este recunoscut de lumea arabă ca stat al poporului evreu, când disputa asupra teritoriului Eretz-Israelului și a așezării sale evreiești continuă, când mai mult de jumătate din evreimea mondială a ales să rămână în în afara Israelului, când există și un număr mare de evrei antisioniști de diferite orientări.

– continuarea în numărul viitor –

 

autor Lucian Zeev Herscovici

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. maria said, on 17/12/2011 at 13:30

    Multă rigoare şi foarte bine documentat, Felicitări, Lucian


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: