Interludiu

 

 (Fragment din volumul „Comicul nimicniciei”)

Înainte de a continua să urmărim cum se dezvoltă dialectic jocul antinomiilor – un joc pe care ni l-am propus din raţiuni evident partizane -, considerăm că sunt necesare două scurte priviri asupra unor aspecte ale problamaticii puse în discuţie:

pe de o parte, am dori să  evidenţem  începuturile unor diferenţieri sistemice între opera de artă – creată exclusiv din nevoia   inducerii în receptor a momentelor emoţionale care provoacă iluminarea şi care contribuie la configurarea sistemului său de valori fundamentale, adâncind permisivitatea spre cunoaştere – şi stările de plăcere, de satisfacere a capriciului pe care le produce produsul informaţional guvernat de raţiunile unui sistem de marketing;

iar pe de altă parte, am vrea să ne oprim asupra câtorva momente din biografia lui Cehov, momente care, credem noi, sunt hotărâtoare pentru filosofia sa creativă.

„Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”[1] – avea să evidenţieze cu multă limpezime diferenţa dintre plăcere şi emoţie Edmund Burke. Evoluţia istorică a acestei diferenţe dintre cele  două afecte a ajuns să fie hotărâtoare în stabilirea diferenţei între opera de artă şi produsul informaţional, pentru că funcţiile lor au devenit, în parcursul istoric, atât de diferite.

Chiar dacă suntem partizanii operei de artă, cu toate funcţiile sale fundamentale pentru evoluţia umanităţii, nu pledăm nicidecum pentru dispariţia sistemului care întreţine produsul informaţional. Şi de ce am face-o? Ar fi în mod evident un demers inutil şi ridicol chiar. Dorim doar stabilirea unor criterii care să lumineze diferenţa dintre cele două categorii, să evidenţiem faptul că avem de-a face cu teritorii substanţial diferite.    În zilele noastre o stare de confuzie amestecă respectivele categorii, producând anularea unor funcţii esenţiale, exacerbarea altora, sau apariţia unora  efemere, care adâncesc şi mai mult dezorientarea, în egală măsură a creatorului, dar şi a receptorului. Artistul prezentului, prins în strânsoarea unor liste de proceduri, nu mai are posibilitatea să opteze clar pentru condiţia sa, nu mai poate apela la sprijinul liberului arbitru, ceea ce face ca creaţia sa să devină vulnerabilă şi să alunece spre derizoriu. Procedurile sunt instrumente tehnice – care trebuie să respecte raţiunile de marketing -, şi ajungând să fie socotite axiome nu mai trebuiesc, sub nici o formă, analizate. Totul devine însă atât de amestecat încât de cele mai multe ori artistul – fără ştirea, sau voia sa – ajunge să aparţină unei categorii din care n-ar vrea să facă parte. Încetul cu încetul furcile caudine ale cenzurii au fost înlocuite cu funcţiile listelor de proceduri, de task-uri, care se dovedesc cu mult mai necruţătoare cu destinul creatorului

Totul a început undeva în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când condiţia artistului – datorită instrumentelor noii tehnologii – a cunoscut o schimbare radicală: profesionalizarea. Condiţia de profesionist a artistului, faptul că-şi poate câştiga existenţa având un statut social recunoscut, a dat naştere unei sume de reguli care au evoluat contradictoriu până în zilele noastre. Diferenţa dintre artistul care, fie era independent financiar prin statutul său social, fie era dependent de un personaj anume, şi acela care face parte dintr-o categorie socială definită, cu statut reglementat, cu un venit provenit din creaţia sa, a produs  liberalizarea radicală a activităţii creatoare. Acest lucru a fost înlesnit de instrumentele tehnologice care au modificat funcţiile sistemului de relaţii sociale. Nu trebuie sub nici o formă să idealizăm noua condiţie a artistului, în fapt el a schimbat un iad cu altul, doar că acesta din urmă era cu mult… mai liberal. Fundamental a fost doar faptul că noul sistem a introdus posibilitatea opţiunii: vezi cazul Rimbaud, sau Paul Gaugain, ca să ne referim doar la două dintre cele mai spectaculoase. Posibilitatea opţiunii a fost un element deosebit de importrant pentru evoluţia conştiinţei artistului, ca şi a atitudinii acestuia, a responsabiltăţii sale, dar şi a poziţiei  într-un liber arbitru care începea să fie definit în alţi termeni, mai puţin mistici. Artistul începe să-şi configureze, în felul său specific, un statut de cetăţean, îşi doreşte să contribuie mult mai substanţial la sistemul de valori sociale prin opera sa, depăşind graniţa sistemelor de valori morale, religioase sau filosofice, sisteme care îi ofereau în trecut domenii  de exprimare. „Creatoare de semne specifice, posedând regulile sale proprii de înţelegere şi reprezentare, arta se prezintă ca fiind una din funcţiile spiritului.”[2] Ca atare artistul simte nevoia să atingă, în operă, nivele noi ale emoţiei revelatoare, cu funcţii care să contribuie la  nuanţarea şi liberalizarea sistemelor de valori: vezi Goethe, Schiller, Balzac etc..

În paralel însă, se dezvoltă un „proletariat al imaginii” format din cei care răspund nevoilor sistemului de marketing care începe să se înfiripe. Oareacari literaţi, indivizi cu abilităţi plastice etc. pun bazele sistemului care începe să creeze imaginea de produs. Sistemul cu pricina nu se va putea dezvolta exploziv, pentru simplul motiv că singurul instrument tehnic pe care îl poate folosi este tiparul, dar în toată acestă perioadă se pun bazele viitoarei filosofii a imaginii de marketing care va ajunge să domine atât de categoric lumea noastră.  Odată cu publicaţiile de mare tiraj, apar şi funcţiile de marketing despre care Cehov se plânge în corespodenţa sa. Ele funcţionează din ce în ce mai necruţător impunând condiţii care trebuiesc respectate cu stricteţe, şi, iată că, alături de cenzura oficială, apare o nouă formă de cenzurarea a artistului; disimulată, perfidă, demolatoare. Cenzura oficială, sub presiunea liberalizării societăţii, dispare încetul cu încetul, ocazie cu care cea iniţiată, şi consolidată temeinic,  de sistemul de marketing va deveni stăpână definitivă în domeniul creatorilor; îşi va crea formele sale, instrumentele, mijloacele tehnice şi administrative etc.. Toate acestea conducând la distrugerea relaţiei dintre artist şi liberul său arbitru, cu mult mai eficient decât oricare altă formă de cenzură existentă vreodată în istoria omenirii.  Această formă de cenzurare a creaţiei – care pare a deveni din ce în ce mai demolatoare – are ca rezultat direct alterarea gravă a întregului sistem de valori al omenirii. Valorile: cele morale, religioase, filosofice, sociale etc. sunt în zilele noastre purtătoarele unor abcese purulente care distrug sensul şi conţinutul acestora.

Dar asta este o problemă care ţine de alt demers, ce trebuie dezvoltat de oameni pricepuţi.

 

 

---

[1] Edmund Burke, Op. Cit., p. 94.

[2] Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p.153.

 

autor Ion Manzatu

pictură Gina Baranovschi

semn

Mireasa, artist Gina Baranovschi

 

Scrisorile pe care nu
le-am scris niciodată
le port în suflet
nelinişti
ce împietresc în inimă
tu gând bun
să vii  pe aripile
ce-au crescut
din spinii ce mi-au umplut
cândva tălpile de sânge
ştim
că îngerii buni
în straie albe
propovăduiesc pacea
mâine
poate va ninge frumos
o să bem pe din două un ceai
fierbinte
care o să ne încălzeascã
oasele
mâinile
obrajii
Dumnezeu ne-a făcut semn
cu degetul.

 

Autor: dragos lucica

 

Paralizie

Un anume tip de folclor afirmă că în faţa şarpelui prada paralizează, hipnotizată fiind de privirea intensă a reptilei. Lucru cu totul neadevărat. Nemişcare vietăţii este în fapt o armă, cu care aceasta îşi apără viaţa. Departe de a fi „hipnotizată”, ea face eforturi teribile să se confunde cât mai mult posibil cu peisajul; chiar şi temperatura corporală se străduie s-o scadă, pentru a păcăli reptila. E şansa ei.
Mă gândesc tot mai mult la această situaţie, asistând la ultimele evenimente din peisajul economic şi financiar. În afară de cei implicaţi direct, toată lumea aşteaptă paralizată soluţiile. Este evident că oficialii sunt depăşiţi, este evident că orice declaraţie ar trebui privită extrem de critic şi de rezervat. Ei sunt nevoiţi să facă astfel de declaraţii, poziţia pe care o au, fie politică, fie financiară, fie economică nu le permite să afirme că totul se prăvăleşte.
În fond, nici măcar nu este o mare nenorocire: asistăm la moartea unui sistem social. S-a mai întâmplat asta în istorie de vreo trei, sau patru ori, de fiecare dată atunci când principiile ce puneau în funcţiune mecanismul social erau depăşite. Repet nu moartea sistemul social este problema, ci paralizia comunităţilor. Se pare că este tot mai evident că, cu cât un sistem este mai sofisticat şi mai global, cu atât este mai paralizant pentru componenţii săi în situaţiile critice. Mă tot gândesc la afirmaţiile lui Mircea Eliade (lucidă, extrem de lucidă minte!!!), sau la marile legede al omenirii, care ne dovedesc că trecutul nu înseamnă mare lucru la nivel fundamental; deşi ar trebui, deşi ar fi de fapt şansa nostră. Omenirea se pare că nu poate să înveţe din marile lecţii, din gravele exemple pe care le-a consumat. Sub o formă sau alta ne întoarcem mereu la imperii, la suprasisteme, la formule ce induc momente inerţiale până la nivelele de bază. Apoi apare situaţia de criză care dinamitează totul pentru că totul paralizează. Informaţiile importante, pârghiile, butonale, soluţiile sunt adunate undeva, şi întregul sistem este curpins de nemişcare, în aşteptarea rezolvării. Doar că, acolo unde se află factorii decizionali totul este blocat, pentru că soluţiile căutate sunt pentru salvarea sistemului, nu pentru modificarea lui. Acolo nu se acceptă că sistemul în funcţie nu mai poate face faţă şi că trebuie acceptată moartea sa. Acolo se caută modalităţile prin care agonia să mai fie prelungită o zi, o lună, un an. Aşa au pierit toate marile formaţiuni sociale. Mereu s-a demonstrat că baza vieţii comunitare sunt structurile mici, foarte mobile, active, capabile mereu să-şi modifice conformaţia pentru a se adapta, dar – tot mereu! – s-au găsit nişte oarecine orbiţi de nevoia unui imperiu.

Compozitie, artist Gina Baranovschi

 

S-au scurs mii de ani de viaţă comunitară pe această planetă, se vor mai scurge sau nu, şi din nefericire dovedim că singurul lucru pe care l-am învăţat temeinic este: paralizia. Paralizia de frică, de groază, de lene, de lipsă de curaj, de nepăsare, de inconştienţă. Paralizăm şi aşteptăm, sperăm că va veni un erou care să ne salveze. Din nefericire eroii nu fac altceva decât să spună pe nume unei situaţii care ne omoară sau ne chinuie lent.
Se pare că doar asta ne poate scoate din paralizie.

 

autor Ion Mânzatu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonManzatu

Povestea şoriceilor care au plecat în lume să facă avere

 

A fost odată ca niciodată, mai demult, când nu erau atâtea mașini, ba nu erau chiar deloc, pentru că pe drumuri vedeai doar care, căruțe și trăsuri, a fost într-un sat un șoricel care se numea , conform neamului său cel chițăitor, Chițomag. Deoarece acest șoricel locuia în podul unei case ce se afla chiar lângă școală, dumnealui a avut ocazia să vadă, de acolo, de sus, că la acea școală vin o mulțime de copii și că acei copii lasă în urma lor o mulțime de frimituri, mai ales în pauza mare, când își luau și ei gustarea, lăsând și șoricelului cel puțin o gustărică.Unde mai pui că școala mai oferea un avantaj substanțial, demn de luat în seamă de oricine ar aparține acelui neam chițăitor și anume acela că în toată curtea școlii nu întâlneai nici urmă de pisică, pentru că pisicilor le este teamă de copiii mulți și gălăgioși. Pesemne că dumnealor, miorlăitoarele, își închipuiau că acei copii nu au altă treabă decât să le prindă și…să le tragă de coadă! Până să se dovedească falsitatea acestei bănuieli, pisicile pur și simplu…ocoleau școala! Probabil că din această cauză au rămas analfabete până în ziua de azi, neputând să citească nici măcar un calendar. Știți doar cum se zice : „te uiți ca mâța-n calendar”!

Revenind la șoricelul nostru, acesta, dimpotrivă, prinsese așa de mult drag de școală încât devenise cărturar. Ca urmare a acestui fapt remarcabil, șoricelul se gândise să-și schimbe oarecum și numele, numindu-se de acum încolo Chițomagus, pentru a se deosebi de ceilalți eventuali chițomagi, rămași, din păcate, analfabeți. Și cum, măcar și indirect, Chițomagus participase cam la toate cursurile elevilor, ascultând pe la uși sau pe la ferestre, vă dați seama că ajunsese …tobă de carte și ar fi luat probabil și examenele de absolvire, numai că nu l-au primit, nefiind înscris oficial în catalog. Azi așa, mâine tot așa, până când, după atâta știință acumulată într-un căpșor atât de mic, șoricelului Chițomagus îi încolți în cap o idee. Ei, bine, veți spune, ce fel de idee i-ar putea veni unui șoricel, fie el și…cărturar? O idee foarte la modă și azi și anume aceea de a face avere! Întrucât satul în care trăise până atunci se dovedea prea mic pentru punerea în practică a unei asemenea idei, Chițomagus se hotărî, nici mai mult, nici mai puțin, să…plece în lumea largă, despre care aflase că este plină de ocazii (nu de „oportunități”, ca acuma!). Și așa, într-o bună dimneață porni  la un drum lung, foarte lung, de mai mulți „chițometri”, pentru că așa măsoară șoriceii distanțele, kilometrii fiind prea lungi pentru ei. Făcu așadar o bocceluță cu câteva frimituri, își luă drept toiag o scobitoare și porni voios la drum. Prin mijlocul satului se întâlni cu un prieten de-al său, șoricelul Chițtămâie, șoarecele de biserică, cel mai sărac șoricel din lume care, auzind ce intenție are Chițomagus, se oferi să-l însoțească.Bucuros că nu o pornește singur în marea aventură, acesta îl primi de însoțitor și porniră mai departe amândoi. Merseră ei ce merseră pe drumul cel lung și plin de praf, ce tăia de-a curmezișul câmpia de la marginea satului, că pe timpul acela nu prea era asfalt, sub soarele strălucitor al verii, când zăriră ceva strălucind în pulberea drumului. Dacă ar fi fost coțofene, șoriceii s-ar fi repezit să înhațe respectivul obiect strălucitor, dar cum ei făceau parte din familia celor care ronțăie și cum cele strălucitoare nu sunt bune de ronțăit, cei doi șoricei își continuară drumul agale, până ce ajunseră lângă acel ceva care parcă se juca cu razele soarelui, furându-le. Ei, bine, ce credeți că era? Nimic altceva decât un bănuț, nou nouț, pierdut de vreun găgăuț!

–          Hm, zise Chițtămâie, nu este decât un ban. Din ăștia am văzut o mulțime în cutia milelor  din biserica satului. Acolo am răbdat de foame în așa hal încât ajunsesem să mă pot strecura prin gaura îngustă pe unde se băgau banii în cutie, sperând să găsesc măcar vreo frimitură pe acolo, dar zadarnic. Taica popa aduna toți bănuții, la fel și colacii de la pomeni și mie nu-mi rămânea nimic de ros.

–          Da, este chiar un ban, uite, așa scrie și pe el: „un ban”.

–          Măi, Chițomagus, mă uimești! Tu chiar știi să citești? Auzisem eu ceva în sensul ăsta…

–          Da, pentru că din podul unde am locuit eu, un pod foarte bun, de altfel, fără pisici și fără cucuvele, se vede foarte bine școala, unde merg copiii să învețe și când este cald ei lasă ferestrele deschise și așa am auzit și am văzut și eu, pe gratis, ce învață copiii aceia. Unde mai pui că în recreație îmi lăsau o mulțime de frimituri…

–          Înseamnă că tu ai avut noroc. Eu, la biserică am auzit numai predici care mă adormeau întotdeauna, cât despre cântările ălea, bisericești, fără cap și fără coadă, n-am învățat nimic pentru că n-am…aia, cum îi zice…ureche muzicală.

–          Cred că nu are prea mare importanță să știi cântări pentru că n-am auzit să fie pe undeva …corul șoriceilor. Cât despre vreun șoarece cântăreț, nici atâta.

–          Da, da, cântatul nu ține de foame….Dar cu banul ăsta ce să facem? Eu, unul, n-am chef să-mi rup dinții în el.

–          Aoleu, că…tare ești …neinstruit. Păi cum, ce să facem? Îl luăm cu noi! N-ai auzit că orice avere începe întotdeauna cu…primul ban? Pentru ce am plecat noi în lume?

–          Păi…să facem avere.

–          Corect.

–          Da, dar…este numai unul și noi…suntem doi….Dacă era cașcaval…

–          Bravo, uite, începi să judeci și tu ca un șoricel deștept, care mai știe să și numere.Bănuțul îl luăm cu noi și știm că fiecare are dreptul la jumătate din el că doar eram amândoi când lam găsit. Îl vom căra cu rândul și când obosește unul, îl preia celălalt.

Da, veți zice, dar ce atâta tevatură pentru un biet bănuț? Acel bănuț însă pentru șoricei era mare, cam cât roata de la bicicletă, iar metalul este greu pentru toată lumea.Apoi cei doi șoricei nici n-aveau vreo pungă sau portmoneu în care să-l pună, în boccceluță nu încăpea, și nici altă trăistuță nu aveau decât pe aceea în formă de inimioară, pe care o găseau la planta numită traista ciobanului, o trăistuță plină cu semințe mici dar tocmai bune de mâncat. Când îi răzbea foamea pe drum luau câteva trăistuțe din acestea și setea și-o potoleau cu câțiva stropi de rouă, acestea fiind avantajele de a fi mic de statură.

 

 

Periferie, artist Gina Baranovschi

 

În sfârșit, șoriceii porniră din nou la drum, cu bănuțul ba în dinți,ba pe cap, ba rostogolit pe unde era drumul mai neted. După un timp soarele dispăru, ascuns de norii ce se adunau din ce în ce mai mulți și mai amenințători. Vântul începu să măture drumul, ridicând fuioare de praf, pe care-l arunca în ochișorii ca două mărgele negre ai șoriceilor, astfel încât aceștia se văzură nevoiți să părăsească șleaul și cum începuse și ploaia, se adăpostiră prin iarbă, sub o ciupercă frumoasă, roșie, cu picățele albe.Tocmai la timp, pentru că și începuse furtuna, cu vântul care i-ar fi luat pe sus, cu fulgere și trăsnete zgomotoase,despicând cerul în zigzaguri de flăcări albastre, care ar speria și ființe mult mai mari decât niște bieți șoricei, iar ploaia se pusese temeinic, să ude rădăcinile plantelor însetate de arșița verii.

–          Ce bine e de noi aici, sub ciupercă, începu Chițtămâie, că avem și adăpost și hrană…

–          Se vede cât de colo că ești…tămâie! pufni Chițomagus, păi asta este o ciupercă otrăvitoare!

–          Zău? Păi n-ai văzut ce frumoasă este?

–          Dacă vrei să rămâi țeapăn, cu burta în sus, n-ai decât să guști din ciuperca asta frumoasă! Nu tot ce e frumos e și bun. Lucrurile nu se judecă numai după cum arată. Se vede că nu prea ești dus la școală, nici măcar la școala lumii.

–          Păi de aia am și pornit în…lume!

Ciondăneala șoriceilor se termină odată cu ploaia repede de vară, vântul împrăștie ce mai rămăseese din norii zdrențuiți și în zare se putu vedea un curcubeu splendid, ce prinseese razele soarelui care se grăbea să apună.

–          Ia te uită, ce frumusețe! exclamă Chițtămâie. Aoleu, dacă e așa frumos, nu cumva e și otrăvitor?

–          Tii, că tare nătâng mai ești! Se vede treeaba că ți-ai afumat mintea cu …tămâie și lumânări! Cine a mai auzit că un curcubeu ar putea fi …otrăvitor?

–          Ha? Ce e otrăvitor? întrebă mirat și popândăul Pândilă, care se nimerise prin preajmă, cocoțat pe mușuroiul cârtiței și le făcea semne cu lăbuțele din față.

–          Nimic. Uite, amicul meu Chițtămâie vorbește prostioare.

–          Hei, voi doi de colo, peste puțin timp soarele apune și vine noaptea cea plină de primejdii. V-ați gândit că vă trebuie un loc de popas?

–          Păi tocmai eram în căutare de așa ceva.

–          Aveți noroc că m-ați întâlnit pe mine. Uite, în apropiere se găsește vestita pensiune a cucoanei Cârtița.

–          Câte margarete are pensiunea cucoanei Cârtița?

–          Câte vreți voi. Iar prețul e mic-mititel, doar un bănuț de căciulă pe noapte.

–          Păi noi n-avem căciulă, bombăni Chițtămâie.

–          Atunci…de codiță.

–          Așa e mai bine. Numai că noi suntem doi și n-avem decât un bănuț…

–          Poate că o să vă facă o reducere…

–          Dar nu era vorba că o să păstrăm bănuțul ca temelie a viitoarei noastre averi? întrebă Chițtămâie în șoaptă.

–          De data asta ai grăit înțelept, șopti și Chițomagus. Nu, mulțumim, trebuie să refuzăm, zise el mai tare, adresându-se popândăului Pândilă.

–          Înainte de a refuza definitiv, aruncați măcar o privire prin pensiune.Privitul este gratis.

–          La asta ne învoim.

Foarte politicos, Pândilă îi conduse pe cei doi șoricei spre intrarea în vastele galerii ale cârtiței. Aceștia intrară încrezători, dar  în afară de o galerie lungă-lungă și din ce în ce mai întunecoasă nu văzură nimic interesant. Tocmai când se gândeau să se întoarcă, auziră un glas mieros în întuneric:

–          Bine ați venit, dragii mei oapeți!

–          Bine te-am găsit, cucoană…Cârtiță, nu?

–          Întocmai, iubiții mei șoricei. Oho, și aveți un miros așa de…proaspăt și de …apetisant! Ca să vă arăt cât vă apreciez și vă iubesc,  o să vă servesc la cină.

–          Da, da, ar fi bună o cină, spuse Chițtămâie.

–          Despre ce fel de cină este vorba? întrebă Chițomagus cam neliniștit.

–          Despre cina mea, bineînțeles. Voi n-ați aflat că noi, cârtițele, mâncăm cu mult drag și…șoricei? Uite, acum aveți ocazia și cinstea asta unică de a-mi servi mie drept cină!

–          Oho, dar e chiar prea mare cinstea asta pentru noi, grăi Chițomagus, drept pentru care suntem nevoiți să o refuzăm.

–          Refuzăm categoric! întări și Chițtămâie.

–          Nu suport să fiu tratată cu refuz! strigă furioasă cârtița.

–          Să fugim! strigă și Chițomagus și o luară amândoi la goană îndărăt, bulucindu-se prin galeria strâmtă, în timp ce cârtița îi urmărea îndeaproape, pufnind și gâfâind, iar răsuflarea ei le mai și zburlea perii din spinare, și așa zburliți de spaimă. Spre norocul lor în scurt timp zăriră celebra luminiță de la capătul tunelului, care s-a dovedit a fi chiar ieșirea din galeria de groază, așa că galopară într-acolo din toate puterile lor șoricești, țâșnind afară ca din pușcă. Cârtița fu nevoită să se oprească acolo, scrâșnind din dinți.

–          Bă-bă-bănuțul nostru, bâlbâi Chițtămâie după ce-și mai traseră sufletul, am pierdut…bănuțul.

–          Las-l încolo, bine că  am scăpat teferi, spuse și Chițomagus.

–          Aoleu, să nu v-vină după noi!

–          Stai liniștit, cârtița nu iese din pământ de bunăvoie, altfel moare precis afară.

–          Atunci înseamnă că…am scăpat?

–          Cu siguranță. Ia privește îndărăt, spre ea, să o vezi cum spumegă de necaz acolo, în galeria ei.

Cucoana Cârtiță, în graba ei de a-i înhăța pe șoricei, mușcase cu poftă tocmai din bănuțul scăpat de Chițtămâie și cum își cam rupsese dinții în metal, îl scuipă cu furie afară, urmat de niște blesteme…cârtițești. Bănuțul zbură tocmai bine până lângă șoricei, care putură să și-l recupereze întreg, doar cu ceva urme de zgârieturi de la dinții cârtiței. Dumneaei se grăbi apoi să dipară, supărată pulbere că a rămas fără cină, ba, mai rău, se pricopsise și cu o viitoare vizită la dentist. Noi credem că totuși n-a găsit dentistul acolo, în galeriile ei cele întortocheate, pentru că și astăzi îl mai caută. Cât despre cei doi șoriccei, își luară bănuțul și, valea, către meleaguri mai prietenoase, fără cârtițe pofticioase și fără popândăi înșelători. Cum era deja amurg se gândiră ei că cel mai bine le-ar fi într-o tufă de răsură, care având crenguțele dese și pline de ghimpi ascuțiți ca niște pumnale, i-ar apăra, la o nevoie, de dușmanii de care se pare că nu duceau lipsă. Zis și făcut și așa își făcură sub tufa de răsură un culcuș din petale veștede și încă parfumate, unde avură un somn cam agitat, visând cârtițe mâncăcioase și popândăi perfizi, care se lasă mituiți de aceste monstruozități oarbe, negre și subpământene, cu numele de cârtiță.

Primele raze ale soarelui dimineții făcură să strălucească iar micuța avere a celor doi șoricei. Coțofana Caragaț, trecând în zbor pe acolo, fu atrasă puternic de strălucirea bănuțului și începu  să dea târcoale disperată tufei ghimpoase, dar fără a putea pătrunde la prada mult râvnită.

–          Ia acultați măi, neisprăviților, cârâi ea, văzându-i pe șoricei lângă ban, mișcați-vă fundurile și dați-mi chestia aia strălucitoare de lângă voi!

–          Cucoană coțofană, ascultă la noi: unu, noi nu suntem niște neisprăviți ci doi șoricei cumsecade și binecrescuți; doi, chestia asta strălucitoare este bănuțul nostru, temelia averii noastre, pe care nu-l vom da nimănui și trei, cară-te de aici că noi nu avem ce discuta cu individe prost crescute și cârâitoare, ca dumneata! spuse ferm Chițomagus, apoi îi întoarse ostentativ spatele.

Coțofana Caragaț se enervă atât de tare din cauza acestui refuz net și mai ales a discursului șoricesc încât se puse pe un scandal monstru, gălăgia ei fiind auzită până și de un uliu, cam surd de felul său, care se nimerise tocmai atunci să zboare pe acolo. Cum nici lui nu-i plăceau creaturile gălăgioase și needucate, se repezi din înaltul cerului, ca o săgeată, să-i ceară socoteală scandalagioaicei. Caragaț de abia avu timp să o tulească prin tufișuri, speriată și cu vestita ei coadă jumulită de către cleștele ghearelor uliului, drept pentru care pentru un timp se ascunse , rușinată, până să-i crească coada la loc.Cât despre uliu, acesta se duse mai departe  să examineze penele negre cu care se alesese, cugetând cam ce întrebuințare le-ar pute da. După un răstimp cei doi șoricei se hotărâră să plece și ei la treaba lor așa că-și luară inima în dinți și porniră iar pe drumul cel lung, la capătul căruia credeau ei că vor face avere. Merseră ei așa, de-a lungul drumului, cale lungă să le-ajungă, până ce osteniră. Deși merseseră fără întrerupere mai mult de o jumătate de zi, orizontul rămăsese aceeași dungă netedă, unde se întâlneau vrdele câmpiei cu albastrul cerului. Să nu uităm totuși că, mici cum erau, șoriceii nu aveau cum să vadă prea departe, adică orizontul lor părea să fie foarte aproape și cu toate  strădaniile lor, nu-l atingeau niciodată. Cum stăteau ei așa, la umbra generoasă a unui brusture, dezbătând aprig problema asta cu orizontul care nu se apropie niciodată suficient, iată că atenția le fu atrasă de…un munte de fân. Curioși ca orice șoricel care se respectă, cei doi plecară în cercetare, uitând și de osteneală. Muntele respectiv se dovedi a fi un car cu fân proaspăt, pe care-l încărcase un țăran de prin partea locului, cu gând să-l ducă la oraș, unde putea să-l vândă cu preț bun.

–          O, dar asta este o nemaipomenită ocazie să călătorim gratis, comod și mai ales feriți de primejdii, spuse fericit Chițomagus, ca unul care știa mai multe și avea și inițiativa de partea lui.

Zis și făcut, șoriceii se cățărară iute în carul cu fân, cât mai sus, pentru a se bucura și de priveliște, și bine cuibăriți în fânul cel aromat, se bucurară de călătorie până când, legănați de mersul domol al boilor înjugați la car, adormiră, visând desigur la averea pe care porniseră să o adune în lumea cea mare. Iar dacă până și acele ființe mici visează la așa ceva, vă dați seama ce fac  unele mult mai mari, așa ca …oamenii. Somnul lor cel dulce și, în sfârșit, mai liniștit, le-a fost întrerupt de niște hurducături pentru că drumul de țară, așternut cu țărână moale ,se isprăvise la marginea orașului, unde începea strada cea pavată cu bolovani de rîu.Roțile cele mari ale carului, bine ferecate cu șină de fier, se deplasau mai anevoie peste pietroaiele de pe străzi, zgâlțâind zdravăn fânul și…șoriceii ascunși în el.Carul cu fân se opri până la urmă într-un fel de curte mare-mare, unde erau deja adunate alte care și căruțe  cu marfă, acoperite cu coviltire de pânză colorate și o mulțime de vite: era chiar târgul de săptămână unde se adunau țăranii din împrejurimi pentru a-și vinde prisosul de produse ale câmpului și a-și cumpăra cele de trebuință în gospodării.Ajunși acolo, șoriceii priviră în jur, cu ochișorii lor de mărgele, uimiți de cele văzute, pentru că nu fuseeseră niciodată mai departe de satul lor. Își dădură seama că trebuie să coboare acolo, aceea fiind stația terminus pentru ei. Puțin cam speriați de vânzoleală, cu mare primejdie de a fi călcați pe codiță la înghesuială, cei doi șoricei porniră în vizita de cunoaștere a târgului. Aglomerația se dovedea și avantajoasă pentru că șoriceii găseau, risipite pe jos, o mulțime de grăunțe bune de ronțăit, așa că erau scutiți de a mai merge cu cerșitul la traista ciobanului, mai ales că această plantă nu prea își găsea locul la oraș.De fapt pământul era atât de bătătorit  încât acolo nu putea crește nici măcar cea mai afurisită buruiană, numită dracilă. Spre seară tarabele se strânseră iar carele, vitele și  oamenii plecară care încotro, lăsându-i pe șoricei să se bucure de puțină liniște. Fericirea lor fuse cu atât mai mare cu cât, umblând prin târg, mai găsiră un bănuț, ce e drept, acesta era mai vechi și cam coclit, dar totuși ban bun.

–          Vezi, spuse Chițomagus triumfător, am avut dreptate să pornim spre oraș, să facem avere! Temelia averii noastre s-a dublat de îndată ce am ajuns aici!

–          Da, acum avem doi bani, adică fiecare cu bănuțul lui, spuse mulțumit Chițtămâie.

–          Și dacă avem fiecare câte un ban, după părerea ta care este al meu și care este al tău?

–          Păi…cel nou este al meu și cel vechi…al tău.

–          Zăăău? Poate vrei să spui că…invers!

Astfel se iscă prima gâlceavă între șoricei și cum în preajmă nu se găsea nicio instituție de mediere a certurilor, nici în general și nici în particular, a certurilor șoricești, se tot certară așa până seara târziu, că răsăriseră și stelele și luna iar ei nu mai terminau cu chițăielile în contradictoriu. S-ar fi ciondănit ei așa până dimineața dacă nu i-ar fi întrerupt o voce scârțâită și ruginită, de te treceau fiori numai auzind-o.

–          Cine îndrăznește să-mi încalce teritoriul, fără voia mea , ba, în plus, să facă și atâta scandal? Ha?

Cei doi șoricei amuțiseră și înghețaseră, doar codițele le mai tremurau, fără voia lor. De undeva , din întuneric, văzură cu spaimă cum răsare o dihanie fioroasă, mare cât o pisică, dar asemănătoare cu un șoarece, cu un bot nesuferit, având dinți ascuțiți și niște ochi mici și răi, ce sclipeau amenințător în noapte.

–          Să trăiți, vă rog, d-dar d-dumneavoastră…cine …ești, îndrăzni Chițtămâie, fără să-și dea seama că făcusse un dezacord gramatical.

–          Ha?  Păi cine sunt eu știe tot  târgul! Dar se vede treaba că sunteți doar niște țărani amărâți dacă n-ați auzit de șobolanul Cotoronț, spaima beciurilor și stăpânul târgului! Dacă n-ați fi așa de nătărăi, apoi ați ști că în orice oraș sunt mai mulți șobolani decât oameni, iar peste șobolani eu  sunt șeful și stăpânul! Nimic nu mișcă fără știrea mea!

–          Să trăiți, domnule Spaimă și Stăpân, mai bâigui Chițtămâie, în timp ce Chițomagus cerceta împrejurimile, să vadă pe unde ar putea să o tulească.

–          Aha, vă bateți joc de mine? Mi-o veți plăti cu vârf și îndesat!

–          Să plătim? Ce să plătim? întrebă supărat Chițomagus care, de când începuse să facă avere, devenise zgârcit. Nu plătim nimic!

–          Ba o să plătiți, pentru că văd că aveți și bani. Sunt sigur că mai aveți și alții, ascunși pe undeva, lasă că scot eu totul de la voi! Și la nevoie o să plătiți cu viața îndrăzneala voastră!

–          Adică ce, n-avem voie săvenim la târg? Păi târgul este liber pentru toată lumea, și pentru cei mici și pentru cei mari, se răsti Chițomagus la șobolanul Cotoronț, când se convinse că nu este…pisică.

–          Iar noi suntem niște șoareci liberi!,adăugă și Chițtămâie, care-și mai revenise din spaimă.

–          Ia te uită, niște…șoricei curajoși! Hm, cine a mai pomenit așa ceva? Pun pariu că voi, ăștia,  ați cam mers mult prin soare și vi s-or fi încins creierașii ăia, mici cât un grăunte, pe care cică-i aveți.

–          Ba să avem iertare, noi am venit la umbră, într-un car cu fân!

Cei doi șoricei s-ar mai fi certat așa, cu șobolanul, numai că pledoaria le-a fost întreruptă de năvala unui motan, atras pesemne de gălăgie. Întrucât respectivul motan se nimerise a fi un pisoi mai tânăr și fără experiență și cam de capul lui la ceas târziu, în noapte, găsi de cuviință să se repeadă tocmai la prada cea mai mare, adică  la șobolanul Cotoronț, cu toate că era cel puțin tot atâta de mare cât era și pisoiul. Drept urmare cei doi  se încăierară crâncen, într-o luptă pe viață și pe moarte, rostogolindu-se , în încleștarea lor turbată, în toate părțile, lovind și doborând totul în cale. Profitând de aceasta, șoriceii înhățară fiecare câte un bănuț și se grăbiră să dispară din ringul luptei, fără să mai aștepte rezultatul acesteia. Tot fugind ei așa, de parcă mâncau pământul, cei doi se ascunseră până la urmă sub o  grămadă de paie vechi, ca să-și tragă măcar sufletul. După ce se mai liniștiră găsiră de cuviință să rămâie  acolo peste noapte, chiar dacă paiele miroseau mai degrabă a mucegai și nu a flori, ca fânul în care veniseră la târg. Dar chiar și așa li se păru un palat.Revenindu-și din spaimă, ceea ce nu le luă mult, pentru că șoriceii sunt obișnuiți cu așa ceva, pe cei doi  îi apucară politețurile și remușcările, fiecare voind să renunțe în favoarea celuilalt la banul cel nou.

–          Auzi măi, Chițtămâie, zise la un moment dat Chițomagus, când am găsit primul bănuț, ce am făcut?

–          L-am…împărțit, jumate tu, jumate eu.

–          Păi atunci n-avem decât să facem la fel și acum.

–          Tii, că bine zici! Cum de nu m-am gândit mai devreme?

–          Pentru că atunci erai ocupat cu…cearta. Dacă ai fi mers la școală, ai fi învățat să gândești…

–          Da, dar tu ai fost la școală și…și tot nu te-ai gândit!

–          Ba…m-am gândit! Auzi, dar noi acum ce facem? Luăm cearta de la început?

–          Nuuuu! Uite, de acum încolo să nu ne mai certăm niciodată!

–          Și să fim uniți la bine și la rău! Vorba aia, înțeleaptă, dintr-o carte frumoasă:„toți pentru unul și unul pentru toți”!

–          Bine le mai zici tu, vericule, așa, ca un adevărat cărturar. Auzi, dar care „toți”, că suntem numai doi?

–          Aoleu, cum strici tu farmecul înălțător al solemnității clipei acesteia unice!

–          Stai puțin, că mă amețești. Zi-i și tu cu niște cuvinte mai simple, șoricești…

–          Las-o baltă! Mai bine să cugetăm ce facem cu banii noștri, să-i înmulțim. Nu putem să ne bazăm numai pe noroc, tot pândind să găsim ce au pierdut alții.

–          Am auzit și eu că norocu-i schimbător…

–          Trebuie să facem apel la înțelepciune, și la a altora dacă noi n-avem destulă și să învățăm mereu câte ceva din întâmplările cu care ne-a lovit viața.

–          Mda, cine ar fi crezut că madam cârtița aia prefăcută ar fi fost gata să…să ne mănânce!?

–          Sau că coțofana dorea să ne jefuiască?

–          Sau că șobolanul ăla afurisit ne cere vamă toată agoniseala noastră, ba și ceva în plus? Banii trebuie puși cumva la adăpost. Și ca să mai câștigăm alții, trebuie să asudăm. Da, da, așa am auzit eu la biserică, cică banii se câștigă cu sudoarea frunții. Problema este că noi, șoriceii, nu …asudăm! Cine a mai văzut șoarece …asudat?

–          Da, Chițtămâie, ai dreptate, și văd eu că începi să devii înțelept. Nu degeaba te-am luat cu mine…Uite, în poveștile ălea pe care le citeau copiii la școală am auzit de felul în care se fac …bani! Pentru asta însă îți trebuie …capital!

–          Capital? Ce e ăla?

–          Este chiar ceea ce avem noi, adică bani! Ăștia doi bani înseamnă că alcătuiesc capitalul nostru.

–          Atunci înseamnă căsuntem din ăia…capitaliști?

–          Încă nu, dar am putea ajunge. Pentru asta trebuie cică să ne…fructificăm capitalul.

–          Ia, cum vine aia? Să…crească fructe din capitalul nostru? Mie-mi convine, că tare aș mai ronțăi un fruct dulce și zemos…

–          Nu sunt fructe la propriu ci la figurat. Dar tu tot nu știi ce e ăla figurat. Ca să-ți fie mai clar, noi trebuie să investim banii noștri, adică să-i băgăm într-o afacere care să ne aducă ceva profit.

–          Aha, adică dacă…băgăm doi bani, să mai căpătăm după aia încă unul și să avem trei. Da, sunt de acord cu tine și chiar dacă nu pricep totul din prima, te văd mai cărturar și am încredere să merg pe mâna, adică pe lăbuța ta.

–          Hai atunci să mergem mai întâi la o bancă.

–          Da, da, foarte bine, o să stăm sub o bancă și o să adunăm frimiturile care mai cad acolo de la  oamenii care mănâncă, așezați pe bancă.

–          Nu despre o bancă de șezut pe ea este vorba ci despre una din ălea unde merge lumea să dea și să ia bani.

–          Aha…Nu știu cum o fi banca aia dar  cred că mai bine să vedem mai întâi despre ce este vorba și după aia să dăm buzna cu banii acolo.

–          Bravo, dai dovadă de înțelepciune din ce în ce mai des!

Așadar cei doi șoricei își pitulară bine bănuții într-o…gaură  de șoarece și plecară împreună prin oraș, în căutarea unei bănci. Nu mică le fu mirarea să constate că în centrul orașului, pe strada mare, se găseau mai multe bănci,care mai de care mai…interesantă,dar acest fapt îi cam puse în încurcătură pentru că nu mai știau pe care să o aleagă.

–          Ia te uită, Banca de Fitze, citi Chițomagus pe frontispiciul uneia. Hm, asta nu-mi inspiră încredere.

–          Fițe ai spus? Păi am auzit într-o predică la taica popa că asta e ceva…urât și neserios.

–          Trecem atunci mai departe. Uite, altă bancă, mai mare și mai făloasă. Asta se numește Banca Mafioților.

–          Văleu, a …mafioților? Păi am auzit că ăștia sunt încă și mai răi.

–          Da, da, ai auzit bine. Am citit și eu povești cu mafioți și toate ăstea se sfârșesc rău.

–          Se poate să nu găsim și noi o bancă…pe măsura noastră?

–          Ba da, cred că aia de acolo ar fi tocmai bună.

–          Ce scrie pe ea?

–          Scrie „RAPAX, BANCĂ UNIVERSALĂ”.

–          Ce e aia „universală”?

–          Adică…pentru toți.

–          Asta înseamnă că este și pentru noi. Hai să intrăm.

Cei doi șoricei intrară sfioși, privind cu teamă în jur. De la un ghișeu îi întâmpină un huhurez cufulit, cu cotiere și ochelari rotunzi pe nasul coroiat:

–          Bine ați venit, iubiți clienți! Produsele băncii noastre vă stau la dispoziție.

–          Produse? Care produse? Eu nu văd niciun produs pe aici, doar hârtii și ștampile, bombăni Chițtămâie.

–          Parrrdon stimate client, tot cefacem noi aici se numește „produs bancar”.

–          Și până la urmă ce produceți, că nici eu nu mă dumiresc, spuse și Chițomagus.

–          Bu-hu-hu, păi noi producem cel mai important produs dintre toate produsele produse de producători!

Celor doi șoricei începea să le vină amețeală printre atâtea componente ale familiei cuvântului „produs”.

–          Adică?

–          Adică producem PROFIT! exclamă cu emfază huhurezul de la ghișeu.

–          Aha…Păi acest profit ne-ar cam interesa și pe noi…

–          Mă bucur să aud asemene vorbe înțelepte.

–          Dar mai întâi am vrea să aflăm ce și cum…

–          Cum ? Foarte simplu! Voi îmi dați banii mie, eu …îi rulez un timp, după care vă dau dobânda, profitul vostru.

–          Bun, dar…mai concret, cam cât ar fi acest profit?

–          Doi la sută pe an. Ca să vă dau un exemplu concret, să zicem că voi îmi aduceți o sută de bănuți, eu îi rulez la bancă pe timp de un an și când se împlinește acest termen, adică peste un an, eu vă restitui o sută doi bănuți. Doi bani inseamnă că este profitul vostru. Limpede, nu?

–          Este limpede ca apa de izvor. Dar, totuși, tu cu ce te alegi din afacerea asta, că am auzit eu din surse sigure că nimeni nu face nimic pe degeaba?

–          Nu pot să vă spun, este …secret bancar.

–          Dar dacă am dori să luăm bani cu împrumut de la tine, ne dai?

–          Desigur.

Cei doi șoricei își aruncară o privire fugară, dar plină de speranțe.

–          Dar…în ce condiții? îndrăzni Chițomagus.

–          Bani mai mulți cu garanție, adică puneți zălog la bancă averea voastră pentru a garanta împrumutul ,sau mai puțini-puținei dacă nau aveți nicio garanție și nici nu vine nimeni să garanteze pentru voi. În rest, citiți condițiile standard ale băncii, le găsiți aici, în cartea asta groasă.

–          Poftim, să zicem că noi am vrea acum să luăm împrumut o sută de bănuți pe o perioadă de un an, să facem…o afacere.

–          Da, da, afacere, întări și Chițtămâie, frecându-și bucuros lăbuțele.

–          Ce fel de afacere, ce studiu de fezabilitate aveți, ce sondaj de piață ați făcut, ce rentabilitate estimați, ce garanții aveți, ce venituri aveți acuma, ce…

–          Ce-ce-ce! Nici n-am înceut bine și vrei să știi tu tot! se supără Chițtămâie. Pe de altă parte tu nu ne spui chiar nimic despre tine, cică e…secret!

–          Să lăsăm astea deocamdată, interveni Chițomagus. În primul rând vrem să știm dacă după un an îți dăm înapoi tot o sută de bănuți.

–          Ce face? Unde vă treziți? La cutia milei?

–          Ce vorbești, spuse Chițtămâie, la cutia milei sunt foarte puțini bani…

–          Ia mai taci, îl înghionti Chițomagus. Ia zi-i, jupâne huhurez, atunci cât să-ți întoarcem?

–          O sută  douăzeci de bănuți, bătuți pe muchie!

–          Adică dacă tu iei banii de la noi, ne…răsplătești cu doi bani, iar dacă luăm noi de la tine, îți dăm de zece ori mai mulți decât ne-ai da matale?

–          Exact!

–          Și e drept?

–          E legal!

–          Și dacă am da noi banii direct celor  care au nevoie, să ne dea o dobândă mult mai mică?

–          Este ilegal! Pentru asta veți merge la pușcărie, pentru cămătărie. Și apoi, de la noi capătă bani cine are, cine nu are, nici nu capătă, simplu, nu? Vorba aia: „ban la ban trage”.

–          Mda, complicată mai este și viața asta….ce facem, Chițomagus, intrăm în …afacerea asta? Parcă nu prea mai am poftă…

–          Să ne mai gândim… Aș mai avea o întrebare, domnule Huhurez, dacă nu e cu supărare.

–          Ziceți fără grijă, doar  știți dictonul nostru: „clientul nostru fra…pardon, stăpânul nostru”.

–          Așa,de curiozitate, spuneți-ne și nouă, ce e cu acele patru…costume, atârnate acolo, de tavan?

–          Vai de mine, ce gafă ați făcut! Cum puteți să faceți așa o gravă confuzie! Aceia sunt bancherii, cei patru vampiri, stăpânii băncii și ai banilor!

–          Ne cerem mii de scuze, noi suntem de la țară…

–          Mda, de la țară, de la ne-țară, nu mă mai faceți să pierd timpul! Timpul înseamnă bani! Dați timpul…ăăăă, pardon, banii încoace să pun odată gheara pe ei! se înfoie huhurezul de după ghișeu. Altfel, întrevederea s-a sfârșit!

–          Poate altă dată. Mulțumim frumos, la revedere!

–          Mai treceți pe  la noi,dar cu bani!

Cei doi șoricei se grăbiră să iasă din clădirea cea mare a băncii, privind în urmă cu teamă, să nu-i urmărească cineva, să pună gheara pe ei.

–          Auzi măi, Chițomagus, huhurezul ăla nu cumva ne-a luat de fraieri? Păi dacă punea gheara aia crâncenă pe bănuții noștri cei drăguți, i-am mai fi văzut vreodată înapoi?

–          Hm, nu se știe… Dacă socotim, la cei doi bani ai noștri ne-ar fi dat dobândă patru sutimi de ban, ceva ce nici nu există, și pun pariu că ne-ar fi băgat și din ălea, comisioane de pază, de siguranță, de manevrare, de …dracu și de lacu și la urmă ne-ar fi scos tot pe noi datori, așa că din doi bani poate că mai rămâneam doar cu unul.

–          Aoleu, bine că am fugit la timp din fața vampirilor ălora! Până la urmă cam ce fel de afacere am putea noi pune la cale?

Chițomagus nu răspunse imediat, dar se adânci într-o încâlceală de calcule savante, cu felii de mere, felii de cașcaval, pâine, nuci, alune, dar era mereu nemulțumit de rezultat.

–          Hm, comerțul ăsta este prea riscant, depinzi mereu de mofturile mușteriilor și dacă ăia nu cumpără, dai…faliment.

–          Adică cum vine aia, dai…filament?

–          Faliment, bre, că filament e altceva.Asta înseamnă să pierzi toți banii, ba să mai și rămâi dator.

–          Și atunci…ce-am putea face?

–          Am auzit că unii câștigă bani mulți făcând un…tun imobiliar.

–          Un  tun?  Păi ăla nu face bum-bum?

–          Nu, nu, doar așa i se zice, adică să cumperi niște case sau pământuri foarte ieftin și să le  revinzi după aia foarte scump.

–          Păi și ce casă sau pământ am putea cumpăra noi cu doi bani? Casa melcului sau pământul din ghiveci?

–          Sau două chibrituri, să…ne dăm foc la valiză…

–          Păi n-avem valiză!

–          N-avem, dar așa vine vorba! Sau să cumpărăm patru scobitori, o foaie de hârtie, pe care să ne scriem aventurile, sau, în sfârșit, o mână de boabe de grâu, cu cât să saturi doi șoricei aiuriți, că tot mi-a venit foame de atâta…capitalism.

–          Tare încurcate sunt căile ăstea ale capitalismului, oftă Chițtămâie.

–          Deocamdată am trecut în revistă o serie de posibilități…

–          În care revistă le-ai trecut, că văd că nu ai nicio revistă la tine?

–          Măi dragă Chițtămâie, așa vine vorba, nu le mai lua și tu pe toate la propriu.

–          Și acum ce facem?

–          Hai să mai căutăm, că lumea este mare și sunt multe de făcut!

Așadar șoriceii noștri porniră să colinde orașul în lung și-n lat, timp de mai multe săptămâni la rând și vă asigur că au intrat peste tot pentru că nu este loc în lumea asta pe unde să nu-și poată băga un șoricel curios și hotărât boticul și mustățile. Au fost în fabrici, prin ateliere de tot felul, prin magazine și prăvălii, ba chiar și prin închisoare și peste tot au găsit și primejdii, de care învățaseră să se ferească, dar și câte ceva de ronțăit, însă avere tot n-au făcut.Până la urmă se hotărâră să rămână într-o brutărie, al cărei stăpân era un brutar bătrân, dar încă în putere, cunoscut ca un om foarte  de treabă, priceput și cinstit, care făcea pâinea cea mai bună din oraș. Cel mai interesant lucru pentru șoriceii noștri, care i-a și determinat să rămână acolo, era un grătar de lemn de pe tejgheaua brutăriei, pe care se tăia pâinea pentru clienții care doreau să cumpere doar o jumătate sau un sfert de pâine. Frimiturile cădeau într-o cutie situată sub acel grătar, ca să nu se risipească pe jos. Desigur că șoriceii găsiseră drumul cel mai sigur către grătarul acela și frimiturile sale, din care se ospătau pe săturate. Unde mai pui că nici pisici nu găseai prin preajmă pentru că patronul cel bătrân avea alergie la părul de pisică și de câte ori vedea vreuna îl apuca așa un strănutat de ziceai că este cutremur și nimic altceva. În atari  condiții chiar și cea mai vitează pisică fugea înspăimântată de hapciuurile ca niște tunete ale brutarului, care mai și stârneau nori de făină, un adevărat uragan, ce mai încolo și încoace!

Într-o bună zi, la puțin timp de la venirea șoriceilor, a bătut la ușa brutăriei un băiețel mic, slab, zdrențăros și desculț, care zicea că are doisprezece ani împliniți,dar care nu arăta nici de zece și care zicea că vrea să fie și el primit ca ucenic brutar.

–          Te-au trimis părinții la mine? întrebă patronul.

–          Părinții mei au murit, spuse băiatul, ridicându-și spre brutar ochii săi mari, cu privirea tristă dar inteligentă.

–          Tu ce știi să faci?

–          Orice sau mai degrabă…nimic, dar vreau să învăț! Voi fi un ucenic bun!

–          Ce să fac eu cu tine? Am și așa destui ucenici care mă supără că nu își fac treaba.Tu ești prea slab ca să cari sacii cu făină, prea scund ca să frămânți aluatul, nici să cari coșurile cu pâine la mușterii nu te văd, că sunt mai mari coșurile decât tine.

–          Dar pe mine nu mă sperie greutățile. Din ăstea am tot avut parte…

–          Da, văd că ești isteț și hotărât.Uite, îți dau o șansă: dacă până mâine la ora asta reușești să faci rost, prin istețimea și munca ta, de doi bănuți, dar cinstit, că pe mine nu mă păcălește nimeni, atunci te primesc. Vei avea parte de adăpost, căldură și pâine pe  săturate, dar și de muncă, cât vei putea duce!

Brutarul îi dădu o bucată de pâine caldă și-l conduse până afară, îndoindu-se ,în sinea lui, că-l va mai vedea vreodată. Deoarece se însera, copilul își mâncă bucata de pâine și se ghemui la ușa brutăriei, de unde continua să vină căldură și mirosul acela îmbătător, de pâine proaspătă și în curând adormi, zâmbind în visele sale copilărești. Primele raze ale soarelui de toamnă îl găsiră zgribulit, sub hainele sale cele zdrențuite, care lăsau să i se vadă brațele subțiri și coastele, sub pielea întinsă. Când să se frece la ochi, ca să se dezmeticească, zări în palma dreaptă doi bănuți, unul nou, strălucitor, și celălalt mai coclit. Ca prin vis își aduse aminte de niște șoricei care-i tot dăduseră târcoale noaptea, dar nu apucă să se dezmeticească bine când ușa brutăriei se deschise și în pragul ei apăru brutarul cel bătrân.

–          Ei, băiete, tot n-ai mai plecat?

Drept răspuns băiatul îi întinse palma cu cei doi bănuți. Bătrânul brutar zâmbi, îl luă pe după umeri pe băiat și dispăru cu el în brutărie.

Se zice că cei doi șoricei au trăit fericiți și fără griji, renunțând să mai facă avere, pentru că un băiat destoinic de la brutărie avea mereu grijă ca ei să aibă cele mai bune și mai proaspete frimituri, așa că șoriceii au trăit până la adânci bătrâneți, până au albit cu totul.Cât despre băiatul acela, apoi el a crescut, a învățat temeinic meseria de brutar și s-a făcut un flăcău destoinic, preluînd apoi conducerea brutăriei de la patronul cel bătrân. În acest fel cei doi  bănuți s-au dovedit a fi cea mai bună investiție din lume.

 autor Andrei A. Radu

http://cititordeproza.ning.com/profile/AndreiARADU