Stejarul ,autor Jason Blacker

Cândva ai desenat un stejar

Era înalt gros puternic

Înfipt adânc în pământul roditor

Mărunt eram lângă acest stejar

Am început să urc spre cele mai înalte ramuri

El mă ridica şi vedeam tăriile cerului

iar în adierea răcoroasă zăream orizontul

şi chiar şi păsările în zbor atât de aproape

Am urcat şi mai sus

stejarul m-a împins mai departe

stelele străluceau mai intens

sprijinite de umerii laţi ai acelui stejar

Au venit furtuni şi au detunat deasupra

Aruncând lacrimi şi grindină

Însă coroana acelui stejar mi-a fost adăpost

şi nu m-am udat

Mi-am găsit refugiul sub ramuri

În drumul meu către astre

Necazurile toate le-am lăsat dedesubt

Erau atât de mici că semănau a fire de iarbă

şi toate astea fiindcă stejarul acela mă ridica mai sus

mai sus decât eram eu în stare să urc

 

 

traducere de Marian Băghină

pictura Mihai Catruna

Incipientă, dragostea / Profesia unui gând /

Admiraţie neştiută, artist Mihai Catruna

Incipientă, dragostea

 

Dacă dragostea este simplă,
trăirea ei are ramificații
în Soare și în toate răsăriturile,
dar și adormiri instantanee înspre înserări

 

dragostea este anotimpul când strănută peștii în mare,
anotimpul când Soarele este căutat în grâne
dar mai ales, intensitatea cuvintelor
când trebuie să tacă

 

dragostea este fiecare noapte
când celălalt ne visează de bine
fără să știm

 

dragostea este uitarea uitată a primei iubiri
și primăvara care a venit
mult prea devreme
sau inutil de târziu

 

dragostea nu este un mecanism-
deci nu se poate regla-
dar este o formulă
al cărui enunț aproximativ
poate fi oricând bănuit…

 

dragostea este simplă
și așteaptă să fie înțeleasă.

 

Profesia unui gând

 

Mă sălbăticesc printre gânduri care mă caută…
nu mă vor interesa niciodată dimensiunile,
mă cutreieră doar durata lor

 

o îmbrățișare nu seamănă cu trupul femeii
ci cu starea dragostei ei
pentru cipa care sunt,
pentru izvorul cuvintelor care vor țâșni
muiate de șoapte

 

foarte rar mi-e martoră lacrima atunci când plâng –
cel mai adesea mă ascund sub bătăile inimii
și-mi las vârsta singură
în anotimpuri polare

 

sunt de profesie căruțaș…
aștept să se inventeze roata,
să se descopere focul
și să se nască din trap caii sălbatici
pe-ntinderi cu ierburi păscute doar de tigri și lei.

 

Autor: Vasile Ionac 

 

Astăzi ne înstrăinăm/ Să fii gazdă / Frumoasă eşti

Amintire şi dor, artist Mihai Catruna

 

Astăzi ne înstrăinăm

 

Astăzi ne înstrăinăm,

Calul însă moare alb.

Nu ne mai strigăm pe nume,

Nu ne recunoaștem chipul.

Buzele în gol se mișcă-

Veștile s-au isprăvit.

Vin perechi în urma noastră,

Înainte-iar perechi.

Ne-am iubit,și-atâția alții

Au gustat zădărnicia.

Suntem gânduri, numai gânduri

Ce se caută de veacuri.

Nu-i imbrațișare, nu-i,

Spațiul dintre noi să umple.

 

 

Să fii gazdă 

 

Să fii gazdă și să capeți

Bucuria unor oaspeți

Să surâdă în perete

Chip sever cu strânse plete

Vremuri vechi să se întoarcă

Să se suie toți în arcă

Şi cu mâinile curate

Să îmbie la bucate

Ochi albaștri ochi căprui.

Nu mai sunt ai nimănui

Numai vor decât să vadă

Veșnicia de zăpadă

Să fii gazdă și să fii

Prins în joc de-atâți copii

Copii morți cu râs curat

Care vârsta ți-au furat.

 

 

 

FRUMOASA  ESTI

 

Frumoasă ești precum o lume veche-

Mi-e dor de ea și totuși n-am o hartă.

E-o bucurie să-ți găsești pereche,

Să stai de vorbă cu o lume moartă.

Şi pe la margini sufletul e ros

De plictiseli, deșartă osteneală.

Cuvântul,astăzi,sună cam pietros,

Şi-azurul ni s-a preschimbat în smoală.

Regretul-o clopotniță uitată-

Trimite umbră înspre case vechi.

A noastră tinerețe-ncape toată

În veacul amăgitelor perechi.

 

 

autor Robert Toma 

Fântâna cu trepte

Dar, din pomul cunoaşetrii Binelui şi Răului să nu mănînci, căci,  în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit( GENESA )

 Cum vii de la Constanţa spre Histria, scria Mihail Sadoveanu, apuci întîi  pe  un  drum de năsip, urmînd litoralul, după aceea sui  pe un podiş, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari. După ce mergi şi mergi pe-acel podiş, vezi în  depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinelor Histriei   ş-apoi se încreţeşte lacul într-un fel de vînăt tulbure spre Kituc şi spre Marea  Neagră.                                                                                          

Dar Sadoveanu n-a văzut, se pare, la vreo mie de paşi de Histria, mai spre sud şi mult mai în dreapta drumului, un atol perfect rotund al podişului, ca o lentilă înnăbuşită de  verdele negru al nucilor şi al altor copaci fără nume şi fără vârstă, ceea ce sugerează că acolo se află vreo matcă de izvoare sau vreo baltă secretă, unde, pînă cînd îl mutase Pingelică, fusese cătunul Şipotul, căruia tucii,până la schimbul de populaţie din 1940, îi ziceau  Merdevenlî Punar, adică, Fântâna cu Trepte.  Iar foarte puţini  mai ştiu că, pe vremuri, pe când săpa la Histria, lui Vasile Pârvan, gorganul acela emisferic de pe carapacea monotonă de calcar cretacic a Dobrogei i se păruse atât de artificial, încât ordonase să fie secţionat printr-un şanţ transversal, care scosese la lumină mai multe aşezări succesive, începând din paleolitic şi până la cea mai recentă, arheologic vorbind, adică o aşezare romană rurală (VICUS CELERIS), al cărei nume ieşise destul de norocos la iveală, săpat pe un portic din marmură imaculată,împreună cu o inscripţie foarte bine conservată, prin care primarul Ulpius Celer îi invoca pe Iupiter Magnificul şi Iunona Regina, pentru sănătatea împăratului şi propăşirea satului lui Celer, în anul în care consuli erau Verus şi Quintillus.

 

 

Largul mării, artist Mihai Catruna

 

2  

 

Am pătruns o singură dată, cu sfială şi cu veneraţie idolatră, în  sanctuarul acela, pe care Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune îl scosese deja în afara pizmei şi zavistiei omeneşti, ca să ne aducă aminte,probabil, de Grădina din care-am fost izgoniţi, tocmai pentru că-am năzuit să cunoaştem Binele şi  Răul (Iar, dacă noi, pe atunci, nu ştiam încă, am aflat, mai apoi, cu nasu-n rahat şi cu o mie de tupe-n cap, că după un Rău, urmează întotdeauna Mai  Răul!)

Pe vremea aceea, mai lucram,ca trepăduş, la o întrprindere de îmbunătăţiri funciare şi trebuia să facem nişte măsurători de nivel, pe-acolo, pe grinduri.Dar tumulul acela holbat verde spre cerul fierbinte şi gol părea  baricadat cu un zid compact de gherghinar înflorit excesiv în buchete-mireasă, ca şi cum ar fi nins în iunie,aşa că-am cercetat mai bine de-un ceas până ce-am găsit o trecere naturală, ca o vizuină de mistreţ,sfâşiată cu colţii prin ghemul de ţepi şi de gheare-al arbuştilor.

Pe-acolo, am pătruns preaplecat într-un luminiş circular  care, catifelat cu troscot, volbură şi muşeţel, părea încă umed de apa zorilor, iar lumina, verde-sinilie şi ea, abia mai tremura străveziu pe deasupra ierbii, ca  apa unui acvariu de lacrimi,  iluminat rece, discret şi egal, din toate colţurile. Iar efectul acesta de tărâm scufundat şi privilegiat a crescut copleşitor, pe măsură ce mă apropiam de trunchiul  înmărmurit al nucului uriaş care părea  principala  coloană de susţinere a acestei  rezervaţii miraculoase.

Şi chiar lîngă  stâlpul său, la cinci paşi mai în stânga se afla vestita Fântână cu Trepte, care, de veacuri, era singura sursă de apă dulce în revărsarea salmastră şi sălcie din jur, căci un liman mereu somnoros al lacului Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul  verde de la Merdevenlî Punar.

Fântâna, a cărei oglindă licurea cu şipot viu la vreo trei metri sub firul ierbii, fusese înconjurată de turci cu ghizduri groase din granit verde, pe care se mai cunoşteau totuşi urmele de lanţuri care trăseseră deasupra găleţile grele, din aramă bătută, ale ciobanilor de odinioară. Iar, de-o parte şi alta, albe încă şi frumos încondeiate cu chipuri  rotund şlefuite şi cu ramuri de viţă de vie, străjuiau două sarcofage romane din marmură imperială, care fuseseră de mult golite şi bine curăţate pentru a servi drept jgheaburi de adăpat pentru feluritele vite rătăcitoare pe grinduri.

Iar, la vreo câţiva paşi mai în spate,aşezat pe trunchiul retezat al Nucului Dintâi,  veghea, încă de la Facerea Lumii, veşnic neadormitul  Avram Dicianu,care, cu flinta lui Toma Alimoş pe genunchi şi cu o voce de trâmbiţă a Ierihonului, m-a prevenit de la bun început:

–         Mai-nainte de a pune picioru pe scar-aia nepoate!,  ia abate-te tu niţeluş pă la troaca dă colo şi curăţă-te bine, că, acu’ vreo două-trei primăveri, doar ce l-am trăsnit p-un deliu d-ăsta ca tine, care, tot aşa, voia să se scoboare pângărit la fântână şi, pă urmă, l-am tîrît frumuşel mai la vale,pă sub oţetari, dă unde cre’că l-au  dumicat toate goangele pământului şi l-au cărat  pân găurile lor, că,uite,nici nu mai miroase-a hoit, dintr-acolo.    Căci rostul meu pe-aci e tocmai să pândesc, zi şi noapte,ca apa asta să rămână tot limpede şi binecuvântată, ca să nu mai păţim iar cum a fost cu mocanii lui Dobre Cocoşman, care-a aruncat o căpăţână dă porc în fântână, ca să-i gonească pă turci-ăia-musulmani care se înnădiseră la jgheaburi, dă călcai pă ei, ca pă dude! Pentru că numa’ Mustafa Mamut şi cu frati-so Ibram avea vreo sută dă cai şi vreo două sute dă tăuraşi, cei mai mulţi furaţi şi-ăia dân Gurili Dunării, dă pă la Letea sau dă pă la Ostrov, unde e spurigaiu’ fără număr al vitelor după faţa pământului.   Iar,d-atunci, nu ştiu cum s-a dus buhu’, că n-a mai dat nimini p-aici –  nici măcar flăcăii-ăia dă la Caraharman, care în fiecare an, dă Bobotează, venea să mă colinde cu  Iordanu’ şi-mi împodobeau fîntîna cu buchete dă busuioc şi cu boboci încoloraţi dă hîrtie creaţă ca varza, cântând şi  veghind, alături de mine, toată noaptea,ca să ia apoi câte doi trei pumni dă apă sfinţită, în găletuşele lor frumos spoite şi cu câte-o cruciuliţă dă argint curat, legată dă toartă. Păi,acu’, dacă tu crezi că mie mi-a fost uşor să stau singur ca ursu’ în  vizuin-asta şi să-mi ţiuie urechile, atunci ,na!, bea apă şi pleacă!, fiindcă orişicum n-o să te mai văz niciodată p-aci!!

 

3  

 

Spre ghinionul său însă, tot a mai apucat să mă vadă.

O dată!.. Şi ultima!

Iar asta, pe la începutul noului mileniu când, tot ca trepăduş, făceam şi eu umbră prin Comisia pentru Referendum de la Săcele şi când, mai înainte de asfinţit, m-a chemat dom’ director Gogu Ivanciuc şi mi-a pus în braţe o cutie dă placaj pentru cuie, pă care-o-mbrăcase frumos în coli dă hârtie roş-galben-albastră şi-i  tăiase o crăpătură subţire pă capac,drept la mijloc.

–         Mă băiete!, îmi spuse parcă mai serios deodată, asta e Urna Volantă,bagă bine la cap! Îl iei pă Mitrel,cu dubiţa Coperaţiei şi vă duceţi împreună la toate adresele astea! E vorba d-ăia care nu pot veni la vot pă picearele lor şi care Legea zice că trebuie musai să voteze şi ei  Da’, fii foarte atent! Mai întîi şi-ntîi, le iesplicaţî corect ce şi cum… Că e  Referendum pentru modificarea Costiuţiei!  Ce? Te joci!

–         Că e modiicare am înţeles eu… Da’,mai precis, ce să modifică?

–         Bă,  păi, tu chiar eşti bou d-ăla dă pus la jug!, s-a supărat şi mai rău nea Gogu, carevasăzică, d-az-dimineaţă te freci dă pereţi p-aici şi tot n-ai înţeles ce să modifică!?  Mai întîi şi-ntîi, că să modifică-n bine! , Asta să le spui!  Să modifică ca să fie bine, tovarăşi !! Aşa să le spui!! Adică,domnilor, vreau să spui, că, na!, o luasem şi eu din nou cu tovarăşi, ca Iliescu!

–         Adicăăă?!

–         Adicăăă, că să modifică,  ca să li se dea, macar vro umbră dă pensie şi la ăia de-au muncit şi-au cotizat toată viaţa, ca tine!

–         Aoleu!  aoleu!  aoleu!  Păi, dacă treb’e să modificăm Costituţia, ca să-mi dea şi mie măcar jumate dân banii mei înapoi, înseamnă că s-a cam ales prafu’şi pulberea dă săraca noastră Ieuropa!!!

–         Hai, c-ai  înţeles! Da’ să vă duceţi, mai întîi, pă la Şipotu, pă la moş Avram Dicianu!,că e şi el pă listă şi, dacă se-ntunecă, ori nu-l mai găsiţi,   ori vă-împuşcă el şi vă pune pielea pă băţ, mai-nainte de-a apuca voi să căscaţi gura!  D-aia vă şi spun să nu vă-nţepeniţi pă undeva, pă la vro oală cu vin, că vă-împuşc eu, pă ormă!!

 

Când am ajuns acolo,soarele mai era doar o zare arămiu-pâlpâindă, iar Fântâna cu Trepte,dac-o mai fi dăinuit,   se-nchisese în ea însăşi ca într-o scoică de ghioc şi prea anevoie am aflat o vizuină, o copcă, ceva, ca să ne strecurăm prin parapetul de păducel înghimpat. Totuşi, după ce-am trecut gardul viu,ne-am înălţat iute pă tălpi şi-am dat glas de întîmpinare, ca să nu ne trezim cu vrun glonţ, drept între urechi.

Începuse să se însereze şi casele acelea pustii, zidite din pietroaie mult mai bătrâne, şparlite odinioară de la dărâmăturile Histriei, dar părăsite,pe urmă, în fugă, păreau, sub  învelişul gros de licheni chitinoşi şi, în lumina puţină, strecurată prin prelata de ramuri, nişte colosale broaşte ţestoase, pregătite să se târască înapoi, înspre Histria,acolo unde  se afla  rostu’lor adevărat pe pământ.

Nu se-auzea niciun câine.

Dar,când ne-am mai apropiat, bătrânul veghea neclintit pe buturuga lui  fără vârstă,sub un felinar mic, de grajd, care abia mai adia o luminiţă de candelă peste treptele din marmură greacă ale fântânii.

Totuşi: AVE VIATOR ET VALE scria pe o albă stelă romană ,sprijinită de trunchiul încă viu al celui de-al doilea nuc.

Lumina îşi da duhul încet,ca aburul respiraţiei pe-o oglindă cernită.

Aşa că i-am desluşit fără grabă şi pe înţelesul său,cred, ce ne-adusese  pe-acolo,în fapt de seară, iar moşul părea să fi rămas adânc uimit şi cutremurat – nu numai de faptul că mai există şi-o altă lume, dincolo de ţarcul lui verde dar,mai ales,de faptul că lumea aceea are cunoştinţă de numele şi de vieţuirea lui pe pământ.

–         Păi, dacă treb’e să-mi pui eu pecetia pă hârtia asta,pentru ca la voi,acolo,s-o duceţi mai bine, atunci să ştii  şi tu că  Sfîrşitu’ Lumi-i-aproape!!

–         Da! da! da!, m-am grăbit eu să-i mai explic o dată, trebuie să-ţi pui ştampila,musai, da’ nu aci-n văzul nostru ,că-i secret.     Aşadar, iei, mata, felinaru-ăla din par, intri-n colibă, te gândeşti bine şi pui ştampila p-un chenar d-ăsta, unde scrie DA sau NU..

–          Adică BINE sau RĂU!,vrei să spui?, a desluşit bătrânul cu vicleană şi cu înfricoşată înţelepciune,  Şi?

–         Şi,pe urmă, îndoi foaia, aşa, şi-o vâri, nevăzut de nimeni, în cutia asta!

–         Păi,vezi că tot e o coţcărie la mijloc?!

–         Nu e!  am spus eu apăsat

–         Şi-atunci, de ce mai  treb’e să m-ascunz în colibă?

–         Pentru că aşa e bine!

–         Ba,nu-i bine dăloc!, că eu,orişicum, n-am cum să ştiu ce-o fi bine sau rău pă la voi, p-acolo   Aşa căăăă… în zadar, gâlceava!!

Apoi,după ce-a mai forfotit un timp prin jurul izvorului, şi-a luat urna, ştampila şi votul şi-a intrat în colibă, iar eu,puţin mai târziu,  am intrat după el, ca să-i duc felinarul.   Încreţit tot ca un şaman de-al lui Zoroastru, şedea ghemuit într-un colţ şi arunca hârti-aceea prin aer.

–         Cu care parte-o cădea a treia oară, în sus, acolo, am să pun pecetea! mi-a şoptit  el cu un zâmbet parşiv.  Iar acu’pleacă d-aci, ca să nu vezi când o pun la cutie!

Abia după vreo jumătate de ceas de  foială şi boscorodeală, de prcă-ar fi descântat de deochi, a ieşit şi-a pus felinarul la locul lui, în par, apoi a adus şi urna  de vot. pe care a aşezat-o cu mare luare aminte pe buturuga teşită, iar, spre miezul nopţii, a venit şi c-un fel de preş vărgat pe care l-a desfăşurat larg peste un strat fremătător de vrejuri de fasole, puse la uscat pe sub duzi.

–         Aici o să dormiţi împărăteşte a zis el, tăvălindu-se o dată, de probă, peste ţolul acela şi-a dispărut gârbovit înapoi, în coliba lui, de unde tot timpul, s-a auzit un fel de scâncet, de vaier sau de rugăciune

–         Ce-am făcut?!… ce-am făcut?!…  ce-am făcut!?… ce-am făcut!?…,se lamenta el  vehement, dojenitor şi zălud.

Iar, spre dimineaţă, când stelele coborâseră ca nişte mere de aur prin pomi,s-a ivit din nou, înveşmântat în alb, ca un duh şi, după ce-a ocolit  îngândurat şi coşcovit, şipotul ascuns al izvorului,  a luat din nou cuti-aceea subţire-ntre palme şi a clătinat-o de mai multe ori, violent, prin dreptul urechii.

–         Ai?  Parcă n-ar mai fi-aici ?!! , a murmurat el, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheat.

–         Ce  să fie, bre?   Mai dă-o dracu’ !!

–         Păi, beletu meu!  Parcă n-ar mai fi-aici ?!

–         I-acolo, bre, că doar n-o fi zburat!?  Da ce treabă-ai cu el?

–         Păi, mă gândeam să-l scot cumvaşilea d-acolo şi să-i pun o ştampilă şi-n căsuţ-ailaltă.

–         Da!  Da’ asta chiar nu se poate!

–         Adecăăă, vezi că eşti cam pungaş matale?! Da’ di ce nu să poatie?

–         Pentru că nu se poate să fie şi da şi nu, în acelaşi timp!

–         Chiar!    Asta pare-adevarat!  Da’eu tot vreau să scot biletu’meu d-acolo!

–         M-ai omorît !  Ce să faci cu el?

–         Mă gândeam, aşa, să-i cam dau foc şi să-l împrăştii pă gârlă!

–         Nici asta nu se poate!

–         Da di ce să nu sî poatî,  dacă-i beletu meu?!

Apoi, s-a târît din nou în colibă, unde-au început iar freamătul,şopoteala şi scrâşnetul.Iar noi am intrat acolo abia a doua zi, spre amiază, de frică să nu vină nea Gogu şi să ne ia gâtu’ ca la curci.

Bătrânul zăcea  învălmăşit pe paiele lui şi-a mai durat ceva, pân-am observat că avea gura strâmbă şi  că era moale ca zdreanţa.

–         Să ardeţi bine foai-aia, să nu vă jucaţî !!!, a clămpănit el fioros şi-a căzut definitiv în sine.

Însă nu numai că n-am ars-o, dar am mai băgat şi vreo zece voturi, aşa, de la noi, ca să vadă nea Gogu c-am umblat toată noaptea, pă la toate adresele. Şi bine-am făcut că tot frecţie la picioare de lemn a rămas.  Fiin’că  Costituţia s-a schimbată, da’ eu tot n-am primit nicio pensie.

Şi-am omorît şi moşu-ăla dăgeaba!

Asta e!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu 

A fost odată ca niciodată

a fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nici că s-ar mai povesti; pe vremea când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit, iar smeii şi gheunoaiele se vânturau printre oameni în voie. A fost un timp al marilor fapte de vitejie, cînd războiul pentru comorile tainice ale Tărâmului înnegurat, dintre aprigii Eremni şi Grifonii cei maiestuoşi se apropia de sfârşit; o vreme pe când încă se mai cunoşteau rosturile străvechi ale ştergarului şi tainele ierbii fiarelor, iar folosul meşteşugit al cremenii şi al oglinzii nu fusese întru totul pierdut.
Se afla în acele vremi, pe pământurile răsăritene de dincolo de Maarmer, o împărăţie cum nu s-a mai văzut de măreaţă, de bogată şi de puternică şi era cârmuit cu mână de fier, acest regat, de către un împărat bătrân şi înţelept, iubit de supuşi şi temut de către duşmani: Regele tuturor pelandrilor , aşa-l numeau celelalte seminţii cu care trăia în pace şi înţelegere, mai puţin Căpcăunii cei fioroşi, dar cu aceştia nime-n-lume nu se avea bine.
O singură amărăciune avea însă prealuminatul Rege, o durere pe care n-o puteau alina nici pământurile întinse peste care stăpânea, nici bogăţiile pe care neamul său le adunase peste veacuri ori vitejia cu care purtase nenumărate bătălii, nici chiar chipurile frumoaselor pe care le cunoscuse de-a lungul vieţii… Se afla deja la amurgul trecerii sale pe pământ şi regatul oamenilor n-avea încă un moştenitor. Soaţa sa, preafrumoasa şi dalba regină nu se învrednicise să-i dea nici măcar o fiică, d-apăi un fecior care să-i urmeze la tron.
Degeaba chemă bătrânul înţelepţii din toate colţurile regatului, chiar şi mai de departe, căci nimeni şi nimic nu reuşi să schimbe soarta împărăţiei. Nici minţile luminate ale Tagmei Vrăjitorilor ori leacurile băbeşti ce îi fură aduse de peste mări şi ţări, nici unele nu-i dădură moştenitorul sperat.
Tocmai când regele îşi pierduse orice speranţă şi se resemnase cu soarta cea potrivnică, la porţile castelului său se înfăţişă o babă vrăjitoare, mai veche decât vremea şi mai albă decât neaua. Ea ceru apăsat să fie dusă degrabă în faţa măritului conducător al ţinutului, asta întâmplându-se pe dată, căci se ştia de ce preţuire se bucurau în acele vremi şi pe-acele meleaguri tzigonele …
Bătrâna gârbovită părea că nu-i ştie de frică suveranului, căci de cum dădu cu ochii de el, îl muştrului aşa cum doar mamele o fac cu pruncii lor:
-Da’ mult ţi-a mai luat să mă chemi, preamărite! grăi baba privindu-l drept în ochi, fără să clipească.
-Of, dragă doică, doar fiindcă n-am mai avut altă speranţă, doar de asta mi-a zburat gândul către tine! şi regele se plecă ruşinat în faţa ghicitoarei.
Baba se dădu înapoi, ca să-l privească mai bine şi, oarecum mulţumită, continuă:
-Ca de obicei; şi când erai doar un copilandru mă chemai să-ndrept năzbâtiile pe care le săvârşeai cu ceilalţi, de-o vârstă cu tine…
-Iar tu o făceai, de fiecare dată…
După câteva clipe, în care cei doi se priviră ca după o lungă şi nedorită înstrăinare, bătrâna dădu glas vorbei ce-i stătea pe limbă:
-Şi, zi-mi, mărite, care-i pricina pentru care ai trimes după mine? Stai! şi îl opri cu un semn scurt pe împărat, când acesta se pregătea să-şi verse amarul. Nu-mi spune, să vedem dacă ghicesc. Am auzit şi eu pe drum încoace, vorbele ce zboară mai repede ca gândul, găsind locaş primitor pe buzele norodului: „Bătrânul împărat se stinge, căci vremea trecerii îi e aproape şi regatul său n-are moştenitor…Vai de zilele noastre când asta s-o întâmpla. Pradă corbilor şi a lupilor celor hămesiţi ce îmblă pe două picioare, fi-vom cu toţii”… aşa vorbeşte poporul, Preamărite!
Împăratul se posomorî şi mai mult decât era deja, la auzul vorbelor babei.
-De asta mă temeam, dragă Rada, de vorbele ce-or umbla printre supuşii mei şi de ceea ce-ar ieşi de m-oi duce, lăsând împărăţia fără de rost!
-Dar cine-a zis că asta se va întâmpla? zâmbi cu şiretenie, amestecată cu o înţelegere binevoitoare, baba.
-Făr’ de urmaş, mă tem că aşa va fi! oftă regele.
-Atunci… să vie dară un urmaş! Eşti în putere, chiar dac-ai cărunţit, iar soaţa ta e încă coaptă! Ce te opreşte Preamărite?
-Nu râde de cel oropsit de soartă, doică dragă! Crezi că nu am făcut tot ceea ce s-a putut şi încă şi mai mult? Vracii cei mai vestiţi, din cele patru zări, am fost chemat şi am cercat de toate; leacuri, boieli şi esenţe… toate făr’ de folos! Îmi pare că soaţa mea nu vrea să rămâie grea, cu nici un chip…
-Acu’… nu vorbi cu păcat, Împărate! şi fruntea bătrânei, încadrată de şuviţe albe, se brăzdă precum un câmp proaspăt arat. Nu arunca vina asupra dalbei tale soaţe! Nici ei nu i-a fi uşor, ce crezi?
-Ai dreptate dragă doică… Simt că-mi pierd minţile, de mă mai gândesc mult la asta! Îndrumă-mă ce să fac, rogu-te!
Rada mângâie creştetul plecat dinaintea-i, cu privirea pierdută şi ochii întredeschişi, iar măreţul rege o apucă încetişor de mâna, şi, pentru o clipă, timpul se opri în loc iar cei doi redeveniră doica şi copilul. Doar o clipă, căci imediat, ghicitoarea îşi scutură capul şi mai apoi spuse cu vocea schimbată:
-Eşti sigur că asta ţi-e vrerea? Căci trebuie să te previn… Pruncul acesta n-o să-ţi aducă decât necazuri şi supărări! N-o să ai haznă de el, nici tu şi nici regatul ce-i e hărăzit, niciodată!
După ce cugetă oleacă de i se înnegură fruntea-i cea lată, Regele îşi ridică ochii şi chipu-i era brăzdat de lacrimi, atunci când îi răspunse:
-Asta voi!
-Atunci, aşa să fie! Facă-se voia ta, Preamărite! se plecă ghicitoarea.

 

Iarna calma, artist Mihai Catruna

Nassia

 

Armăsarul tropăia mândru pe calea pavată cu pietre rotunde, prea-şlefuite de umblet încât străluceau în lumina amiezii, ce se strecura şerpesc printre două bastioane clădite-n piatră-dură[1] pe sub poarta cea mare a cetăţii. De-o parte şi de cealaltă, străjile din foişoare priveau cu ochi răi şi bănuitori pe omul ce le călca ţinutul şi mai ales sabia lungă, ce-i atârna acestuia la şold.

Cetatea se înălţa precum un pisc de munte, masiv şi întunecat, dintre pământurile mănoase ale Daernei, câmpia ce străjuia aproape de hotarele împărăţiei Wannae. Nassia îi era numele, iar de-i vedeai zidurile groase de zece coţi[2] şi înalte de cincizeci, precum şi garnizoana de aproape o mie de oşteni, menirea-i era limpede.

Ţinutul Daer se afla la graniţa apuseană a regatului Pelandrilor şi era împânzit de asemenea aşezări fortificate. Apropiate ca teritoriu, cele două popoare nu aveau prea multe de împărţit, însă la graniţe se mai iscau neînţelegeri câteodată, căci pelandrii erau necumpătaţi, încăpăţânaţi şi netemători iar meleagurile din ţara vecină aveau întotdeauna vânat mai de soi şi lemne ori piatră mai din belşug.

Wanii erau un neam mândru şi înţelept, mai vechi pe acele meleaguri decât oamenii şi, poate tocmai de aceea îşi priveau cu aroganţă amestecată cu prudenţă, vecinii mai tineri şi mai… necopţi… cum le plăcea lor să-i mai numească pe alathi. Dar asta nu însemna deloc că îi bucura în vreun fel deosebit vizita vreunuia, nu, nu, i-ar fi preferat pe toţi zăvorâţi straşnic, între fruntariile împărăţiei lor…

Îşi amintea, tânărul prinţ, vremurile când bucherii tocmiţi de bătrânul său tată îl învăţau, cu sârg şi multă bătaie de cap, Istoria Răsăriteană. De asemenea, îi reveneau în minte paginile îngălbenite de vreme, roase pe la colţuri de prea multă folosire, ale tomului gros în care şedea scrisă cu mare grijă şi încondeiată meşteşugit, cu semne străvechi, povestea Serdelului, Împărăţia cea Mică. Aşa numeau popoarele bătrâne, teritoriul înconjurat de ape, pe care se năcuseră şi apoi se prăsiseră seminţiile cunoscute şi nu prea, ale tinerilor pelandrii, wanii cei înţelepţi, ordarii cei pricepuţi, seilanii cei scumpi la vedere şi guarwii cei setoşi de sânge. Acestea erau seminţiile „cunoscute”, deşi seilanii, locuitorii pădurilor nesfârşite ce se întindeau după Munţii Andorieni nu mai fuseseră întâlnţi de veacuri bune iar guarwii zăpezilor erau vânaţi şi-aproape stârpiţi de pe faţa pământului şi pe ordarii cei mititei şi bărboşi nu-i văzuse nimeni, decât cu ochii minţii, prin poveşti.

Prinţul cetise nenumărate hrisoave despre seminţiile pe care tocmai şi le reamintea, nu fără puţin alean, legat de vremile copilăriei când totul se putea aşterne într-o poveste şi-apoi descoase şi-ntoarce pe toate părţile, până când devenea clară şi neîmpovărată de înţelesuri ascunse, ca apa limpede de-izvor, mai ales sfârşitul, când voinicul învingea întotdeauna şi fecioara cea neprihănită era salvată. Le trecuse vremea, acelor poveşti, iar tânărul se gândea acum, mai mult decât în alte dăţi, la celelalte neamuri despre care tomul străvechi pomenea puţin, câteodată deloc, doar nume încâlcite şi câte-o faptă răsunătoare, nimic mai mult: Eremnii cei cu-n singur ochi şi duşmanii lor de moarte, Griphargii zburători, Smurgii care suflau foc şi stăpâneau naltul cerurilor, uriaşii Pelori şi Taelii cei înţelepţi şi mulţi, mulţi alţii… Doar wanii cei cu viaţă-ndelungată şi istorie bine-ntemniţată în pagini nenumărate, doar ei mai ştiau despre vremurile de la-nceput, când Kianna, câmpul roditor, se iubise-n taină cu Înflăcăratul Edaron, iar Andor, Cel dintâi, îi pedepsi necruţător, căci Kianna era a lui şi doar a lui ca s-o-ndrăgească; pentru ea şi odraslele sale făurise Serdelul, însă Kianna zămislise apoi, nenumărate alte seminţii, toate fiind din stirpea lui Edaron.

Wanii se mândreau nevoie mare, chiar şi-n faţa pelandrilor, pe care, din spusele lor i-ar fi prăsit pământul cel negru şi reavăn, cu obârşia lor aproape-divină, căci ei susţineau sus şi tare că se trăgeau din cerul înstelat, fiind aduşi la Serdel de către Andor însuşi, însă prinţul avusese mereu îndoieli asupra acestor legende, căci pentru el tot ceea ce se afla dincolo de fruntariile Meleagurilor cunoscute, avea iz de legendă străveche, şi doar atât. Niciodată nu-i plăcuseră wanii, cu secretele lor într-ale vrăjitoriei, cu istoria lor întortocheată şi cu convingerile lor ce câteodată depăşeau… bunul simţ, cu care Kianna, mama cea iubitoare îi binecuvântase fără-ndoială, pe pelandrii…

Chiar şi avanpostul spre care pornise, Nassia cea mândră, avea-n urmă mulţime de legende cusute cu aţă albă, aşa-i plăcea prinţului să creadă, cum că nu fusese niciodată cucerită, că la ridicarea ei ajutaseră Urieşii din vechime, iar intre zidurile-i cu coama ascuţită, precum o lamă de ferăstrău, încă se mai ascundeau zei dintre cei vechi. Dar fiindcă în pântecele acelei cetăţi wane sălăşluia baba de care pomenise iscoada, într-acolo se îndreptase şi Prinţul nost, de îndată ce scăpă de oştenii trimişi să-l aibă-n pază, şi de acareturile burduşite în nenumărate rădvane, provizii, mătăsuri şi mirodenii, arme lucitoare, bucătari şi geambaşi, slugi peste slugi, lucruşoare de trebuinţă pentru un os domnesc, după cum îi spuseseră de atâtea ori şi cu nemărginită bunăvoinţă, bunii săi părinţii.

Întrebă pe unul şi pe altul, despre bătrâna ghicitoare şi cu toţii îl îndreptară către o margine a fortului, în umbra zidurilor înconjurătoare, unde cică, sălăşluiau vracii şi prezicătorii. Wanii cei străvechi îşi ridicau cetăţile cu rost şi meşteşug învăţat de-a lungul miilor de ani de când se-aflau pe-acele meleaguri, apărate de ziduri nalte şi metereze trainice, turnuri crenelate şi porţi întărite cu fâşii de metal cenuşiu. Dintotdeauna porneau de jos, de pe pământul neted şi nu pe-o culme de munte ori la adăpostul codrilor sau pe cursuri de râu, precum alte seminţii, şi cu cât mai jos şi mai departe de centru te aflai într-o asemenea cetate, cu atât mai neînsemnat apăreai în ochii wanilor atotştiutori.

Iată de ce, pentru un popor atât de copt precum vechii wani, binecuvântaţi cu o viaţă lungă şi neîmpovărată de griji ori boleşniţe, îndestulaţi şi buni cunoscători ai tainelor cerului şi-a pământului, vracii şi divinatorii erau aşezaţi între primele ziduri ale cetăţii, în colibe de cărămidă arsă ori bordeie de lut, printre cei de-o seamă cu ei, căci wanii nu aveau nevoie nici de leacuri minune şi nici de ştiinţa îndoielnică a prezicătorilor.

Acolo, în umbra zidului răsăritean, dădu prinţul de cocioaba unde-şi ducea zilele cea pe care-o căuta. Păşi cu sufletul la gură şi genunchi tremurători într-o locuinţă strâmtă şi părăginită, ce mişuna de pisici de toate mărimile şi culorile: unele rotunde şi lăţoase şi-ncete precum nişte melci pufoşi, altele tărcate şi sprintene, cu ochişori ageri şi gheare ascuţite; unele mici, gingaşe şi neajutorate, cu ochi mari pătrunzători, altele leneşe şi nepăsătoare, de-abia fluturându-şi coada stufoasă.

Nici n-apucă să apese pe clanţa ruginită ce atârna la mijlocul porţii, că dinlăuntru se auzi limpede, o voce de femeie:

-Pofteşte, tinere Prinţ, dar ai grijă cum calci, să nu-mi răneşti dragele!

Dădu cu ochii de o femeie nici prea tânără, nici prea bătrână, ce totuşi îşi mai păstra o frumuseţe feciorelnică, pe care nu putea să n-o simtă. Era înaltă, îi ghicea statura impunătoare chiar şi aşa, cum sta pe jilţul cu spătarul nalt şi-avea sânge nobil într-însa, gândi Prinţul, căci şedea precum o regină străveche, printre supuşii săi pufoşi. Straiul îi era alb-lăptos, lung şi vălurit, încins peste mijloc cu un brâu de-argint strălucitor ce continua mai sus printr-un pieptar oţelit, în care se răsfrângeau luminile curcubeului, într-atât era de limpede şlefuit; gâtul gingaş şi prelung îi era protejat de-o apărătoare până la bărbie iar ochii… ochii ardeau precum doi cărbuni încinşi. O privi minunându-se şi ceva dintr-însul îi spuse că undeva, cândva, mai cunoscuse o asemenea femeie, însă gândurile i se spulberară pe când încercă să le pătrundă mai bine.

-Sunt… îşi începu vorba…

-Ştiu prea bine cine eşti, ca de altfel şi pricina pentru care mi te afli dinainte. Tocmai de aceea, înainte să fie prea târziu, o să încerc se te întorn din cale!

Se holbă prostit la femeia din faţa sa şi întrebă mai mult aşa, într-o doară…

-De ce să mă întorci?

Ea îi scrută chipul şi pesemne că, negăsind ceea ce căuta acolo, se îmbună şi continuă:

-Nu-i înţelept, ceea ce ţi-ai pus în minte să faci! Nu vei avea haznă, de ceea ce crezi că se află la capătul drumului pe care ai pornit!

-Păcatul meu să fie, pentru că o să încerc! se îmbăţoşă el.

-Oamenii ăştia… şi mândria lor prostească! murmură femeia, ca pentru ea. Nenumărate evuri i-am privit, de la mlădiţă-pân-la-trunchi viguros şi plin de sevă, ca mai apoi să sfârşească pârjoliţi, doar ca să repete totul, înc-o dat şi iar şi iar…

Tânărul nu dădea vreun semn c-ar pricepe ceva din bolboroselile femeii, şi chiar nu-i păsa deloc la acea vreme, mai mult decât îşi pusese-n gând: să afle şi să găsească Amurgul şi Prinţesa sa. Incepu chiar să bată din picior cu nerăbdare, atrăgând cocoloaşe de blană curioase împrejurul său.

-Prea bine! se smulse femeia din gândurile de dinainte. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! Dar înainte să-ţi îndrept paşii către Amurg, să-mi spui Prinţe, ce crezi tu că vei găsi acolo? Sau mai bine zis, pe cine?

El se gândi o clipă, apoi grăi înfocat:

-Poate că n-am văzut-o niciodată, am înţeles tâlcul ascuns al vorbelor domniei tale, însă cu siguranţă că o ştiu… Mi s-a arătat în vis şi nu o dată! E gingaşă precum o adiere de vânt de primăvară şi buzele-i sunt precum cireşele, când dau în pârg. Ochii-s ca nişte lacuri, în care odată afundat, nici c-ai mai vrea să scapi vreodat. Nu, n-am habar de cum ar arăta şi nici măcar nu ştiu de ne-om înţelege, ori de mă va putea iubi vreodată… aşa cum o iubesc eu… şi oftă cu jale… însă tot ce ştiu e că e EA, cea sortită MIE!

-Aşa-i… zâmbi ghicitoarea. Acolo unde se poticnesc toate celelalte, unde nici curajul şi nici judecata nu mai au niciun cuvânt de spus, focul iubirii nebune a celor tineri face legea. Eşti aşadar, hotărât să mergi până la capăt, oriunde-ar fi acesta şi cu oricâte costuri şi suferinţe ar însemna?

-Aşa am hotărât! încuviinţă el, răspicat.

-Atunci, ascultă aici, Prinţe, şi vezi de încearcă să pătrunzi cu inima ceea ce-ţi voi spune, nu doar cu urechile şi mintea…

Tânărul se dădu mai aproape de femeia cea frumoasă şi aşteptă nerăbdător.

-Vei lua o corabie către Lumea cea Nouă. Nu-ţi va fi greu acum, cu fierbinţeala ce-a cuprins poporul wan, scoţându-l din nemişcarea-n care s-a adâncit de evuri nesfârşite, să găseşti un căpitan cinstit care să te primească la bord şi să te ducă până pe coastele acelui pământ tânăr. Să te fereşti însă de corsarii ce mişună precum şobolanii pe Docurile Wannei. N-aduc decât bocluc şi nenoroc. Bagă de seamă, că sub cele mai îmbietoare înfăţişări şade primejdia de moarte şi tăcerea-i mai de preţ câteodată, decât cele mai meşteşugite vorbe!

-Da, da, am auzit cuvântări de-acest fel de la cărturarii şi grămaticii ce m-au şcolit, pe când eram… mai tânăr! tuşi Prinţul, înălţându-se pe vârfuri şi îndreptându-şi spatele, ca să pară mai răsărit.

-Aşa… E bine! se făcu femeia că nu-l aude. Odată debarcat să cauţi fiinţele mititele, meşteri într-ale metalelor şi pietrei, să cauţi jumătăţile-de-om şi sălaşul acestora. O să-i găseşti sub un munte ciuntit, ce fumegă din când în când, vestind nenorociri. Să cauţi pe cel ce-şi zice Ordun, Făurarul…El te-o îndruma mai departe. Dară ai grijă, Prinţe, căci norocul nu-l răsplăteşte întotdeauna pe cel curajos…

„De ce te fereşti, nu scapi”, o vorbă cu tâlc pe care-o pricepu în întregime, tânărul nostru, de-abia după câteva zile de navigat sub pavilionul zdrenţuit al Ţiparului, o navă zveltă cu prora ascuţită şi mândră, cu trei catarge nalte, de te lua ameţeala de cercai să le găseşti gabiile.

După ce se învârtise câteva ceasuri cu calul de căpăstru pe Docurile Wannei, în loc să găsească, fu găsit de un ins pipernicit ce purta un fes roş pe-o ureche şi se legăna la tot pasul. Acesta se opri dinaintea sa şi-i spuse într-un grai cunoscut:

-Tegane fynet, vanamirne[3]?

-Într-adevăr, am trebuinţă de-un vas, îi răspunse tânărul, ca să mă ducă pe ţărmurile Lumii celei Noi.

-Atunci înseamnă că eşti un norocos, vanamirne! Tocmai ne pregăteam de plecare, iar Ţiparul mai are loc la bord de-un om. Dar te previn… căpitanu’ e dintr-o bucată şi nu trebuie să te târgui cu el la preţ. Iar pentru monstrul din spatele tău, mai spuse marinarul, privind cu teamă înspre coama zburlită a lui Corbean, cre’că-o să te sece de galbeni…

Calul fornăi şi scurmă cu copita în lemnul şubred al docurilor, simţind că-i vorba despre el, şi pirpiriul se dădu doi paşi înapoi, tremurând.

-Ţine-ţi bestia, Călătorule, să nu care cumva să încerce ceva cu mine, că… nu ştiu ce-oi face!

-Stai liniştit! îşi mângâie tânărul calul, nu le-are treabă decât celor ce n-au sufletul curat. Îi simte de la depărtare!

Habar n-avea Prinţul, cât adevăr stătea-n vorbele ce le rostise repezit şi fără a le pătrunde tâlcul, doar ca să se afle-n treabă, însă avea s-o descopere negreşit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Granit (wan)

[2] Cot – unitate de măsura a lungimii aprox. 0,495 m

[3] Cauţi o barcă, călătorule? (wan)

 

autor  Adrian Sand

«THALASSA…! THALASSA…!» – un roman al Deltei Dunării în alb-negru şi, pe alocuri …gri

Însuşi «Thalassa…! Thalassa…!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri,  soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privi­le­giu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.

Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?… despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.

La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo  de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.

 

În derivă, autor Mihai Catruna

 

În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre  sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului  de pescari în anii comunismului», însă ațățat  de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei  sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!… Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.

În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…

Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor –  «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete  al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»

Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea  este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»

Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind  cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că  duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»

Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia  îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»

Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va  naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de  doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.

Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» –  Silvia Zabarcencu își  crează personajele în antiteză,  nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza  eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».

Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l  trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?… Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…

Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri  ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!

 

 

autor Mihai Traistă

Femeia abisală

Fata Morgana, artist Mihai Catruna

 

Cu câteva zile în urmă am cumpărat o carte de la anticariat. Pe foarte multe procurate în acest fel am găsit scrise numele foştilor proprietari, eventual data şi locul de unde le-au cumpărat, pe una chiar autograful unui scriitor contemporan. Dar niciodată dedicaţia pe care am găsit-o pe aceasta: „Cu ură”. Probabil cineva a făcut-o cadou cuiva. Dar dedicaţia? Nu dulcegării de genul „Cu dragoste”, „Cu drag” sau floricele, inimioare, pătrăţele, cerculeţe etc. Ci „CU URĂ!” Cum poţi face un cadou cu ură? Cum poţi transforma o carte, indiferent de conţinutul ei, în mesagerul unui astfel de sentiment? Cum ar trebui să reacţioneze cel care primeşte darul?

 

Această întâmplare mi-a amintit de alta, la fel de neaşteptată. Acum câţiva ani mergeam deseori în vizită la o amică. Fuseserăm colege de facultate, apoi, la un moment dat, am început să ne vedem din nou. Admiram întotdeauna acasă la ea un superb trandafir japonez,  care ocupa cam un sfert din sufragerie, cu coroana tăiată atent de un specialist, fără îndoială, în formă de umbrelă deschisă.. Când ştiam că înfloreşte, mergeam chiar mai des ca de obicei pe la ea, pentru că îmi plăceau la nebunie florile lui galben-portocalii, delicate şi atât de efemere. Erau o neaşteptată minune, o adevărată bucurie a ochiului, în spaţiul acela prea încărcat cu mobilă, cu milieuri de macrame, cu pernuţe cusute pe etamină cu motive naţionale, cu balerine şi ciobănaşi de porţelan, cu jucării de pluş şi oribile rame albastre de fotografii, cu delfini şi cu sclipici, suveniruri din luna de miere da la mare…

La un moment dat, trandafirul a dispărut. Spaţiul părea gol fără el şi făcea şi mai prezente acele obiecte de prost gust care sufocau încăperea…

Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu el, în speranţa că îl mutase pe balcon.

„L-am rupt”, mi-a răspuns cu nonşalanţă, ca şi cum mi-ar fi spus că a uitat să cumpere lapte sau altceva.

Întrebarea firească a fost:”De ce?”

Un răspuns la fel de neverosimil, ca şi gestul ei: „M-am certat cu bărbatul meu. S-a îmbătat din nou şi ştii cum face când bea!”

„L-a rupt el?”, am întrebat la fel de uimită de nefirescul situaţiei. Cum să distrugi o floare cu care te mândeai, când erai atât de înnebunită după flori, încât le vorbeai, le puneai muzică, le observai fiecare frunză  nouă sau fiecare petală care cădea…

„Nu, eu!”

„De ce?”. Tot nu puteam să înţeleg ce avea de-a face beţia soţului cu ruperea florii ei favorite.

„M-am enervat. Simţeam nevoia să stric ceva, să sparg ceva…”

„Ok”

Încăperea devenise dintr-o dată hidoasă. Îmi priveam amica şi mă întrebam ce se întâmplă cu ea; era o persoană atât de calmă, banală chiar în tot ce făcea şi gândea. Îi priveam mâinile mici, cuminţi, cu unghiile tăiate scurt, şi încercam să mi le imaginez rupând, strivind, aruncând frunze… Nu reuşeam.

„Şi el ce a zis?”, am întrebat prostită, cu senzaţia că sunt într-o altă realitate, unde ea devenise cu totul alta. Mă aşteptam la o replică de film prost, de telenovela sau ceva de genul ăsta. A reuşit să mă surprindă din nou.

„Mi-a spus, după ce ne-am calmat, că sunt o femeie abisală. Tu ştii ce a vrut să zică? Eu nu am înţeles…” Replica mi se părea la fel de suprarealistă ca tot ce îmi povestise până atunci. Eram pe cale de a izbucni într-un râs necontrolat, pentru că  ceea ce îmi spunea  contrazicea total  imaginea pe care eu o aveam despre ea.

„Nu … Nu ştiu ce a vrut să zică”.

Apoi mi-am dat seama.

„Ştii că citea data trecută când am fost la voi Marin Preda. „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am vorbit despre ea. Iubirile lui Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda… Matilda era femeia abisală. Nu mai ştiu care critic a spus asta…”

„Nu am citit-o. Dar ce a vrut să spună?”

Ştiam că nu îmi înţelege pasiunea pentru cărţi, faptul că îmi cheltuiam o gramadă de bani pe ele; nici eu nu înţelegeam de ce, atunci când îşi cumpăra o carte, despre care auzise că e bună, o punea alături de celelalte în bibliotecă şi o uita acolo.

„Nu ştiu. Ea avea reacţii din astea mai necontrolate câteodată. Adică nu se încadrau în ordinea firească, ieşeau din tipar. .. Făcea câte o chestie imprevizibilă, care surprindea…”

„Adică eu îl surprind?

„Poate că da…”

O priveam buimacă şi tot nu găseam asemănarea între platitudinea ei,  amorţeala ei intelectuală şi profunzimea, complexitatea sufletească a personajului lui Preda.

„Şi cum era Matilda?”

„Citeşte cartea!?”, i-am spun exasperată de ignoranţa ei.

„Mă compară cu un personaj de roman!”.

Bănuiam, în tonul ei oarecum satisfăcut, mândria unei asemenea asocieri.

 

După câteva zile am vorbit cu o prietenă   care o cunoştea despre ea.

„Ha, ha, ha… Abisală, pe dracu! E doar proastă…”

„Eşti prea dură cred.”

„Nu, sunt realistă, o cunosc mai bine decât tine oricum.”

 

Au trecut câţiva ani. Am pierdut legătura.

 

Epilog

 

Eram în gară. La un moment dat m-am auzit strigată.

Era amica mea. Mergeam cu acelaşi tren. Eram necăjită şi nu aveam niciun chef de ea, voiam să fiu singură, să-mi pun ordine în gânduri… Totuşi am stat împreună.

„Ce ai mai făcut?”

„Ştii că m-am despărţit?”

„Nu, nu ştiam. Îmi pare rău, dar dacă nu mergea…”

„A, ne-am despărţit civilizat, oricum. După divorţ m-a dus la restaurant. Mi-a făcut şi un cadou. O tigaie de teflon, ştii că eu gătesc bine. Şi întotdeauna a apreciat asta la mine.”

„Am citit că în Franţa au loc petreceri de divorţ.  Sunteţi în trend. Şi e bine că nu v-aţi despărţit urât până la urmă, cum se întâmplă de obicei…”

Schiţează un zâmbet subţire şi vag superior…

„Ştii unde mă duc acum?”

„La Bucureşti, mi-ai spus…”

„Mă duc să mă întâlnesc cu el. Şi-a schimbat serviciul, acum lucrează la Bucureşti, câştigă bine…

„Păi nu v-aţi despărţit?!”

„Ba da!. Dar am făcut rost de bilete din alea de concediu prin sindicat şi nu am cu cine să merg.”

„Unde?”

„La Călimăneşti. Erau şi la mare, dar îmi place mai mult la munte…”

Încerc să-mi imaginez situaţia: ea şi fostul soţ, în concediu la Călimăneşti, în staţiunea aia adormită şi degradată… Pentru a retrezi un sentiment frumos? Nu… Pentru că nu avea cu cine să-şi petrecă două săptămâni de concediu.

Am acelaşi sentiment de  stupoare pe care l-am avut când a rupt trandafirul.

 

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Tatuaj pe glezna stângă / Requiem pentru un Vis

 

Tatuaj pe glezna stângă

Te privesc, străino, în oglindă
şi-mi închipui cum din viaţa ta
mi-aş putea face cizme
sau mănuşi,
cum din visele tale
mi-aş încropi un salon de piercing-uri
pentru buricele amiezilor în care l-ai aşteptat
şi pentru buzele nopţilor în care l-ai căutat.

Te privesc ca pe a opta minune a lumii
şi-mi spun că nu poţi fi reală,
că universul a obosit să-ţi tatueze glezna stângă
mereu cu-aceeaşi privire.

 

Aparitie seducatoare, artist Mihai Catruna

 

Requiem pentru un Vis

În anotimpul orbilor
îmi golesc buzunarele privirii
de toate iluziile optice
şi-l declar pe Dumnezeu miop –
visul meu e piatră-n palma Lui,
e ochiul ce mă doarme.

Viaţa mă creşte statuie de ceară
sângerând a umbră într-un templu părăsit,
icoanele au încetat să mai viseze
la mirul nevolniciei noastre
şi-aştept….
aştept să irupă tăcerea
din oasele zdrobite ale sfinţilor,
aştept dimineaţa aceea în care
orbii îşi vor dezgropa visele
din palmă.

 

autor Claudia A.

http://cititordeproza.ning.com/profile/Claudia

Zeiţa

 

 

Am nimerit, din întâmplare în micuţul sat de pescari,  ce parcă era desprins dintr-un trecut mult prea îndepărtat, sau dintr-o carte de poveşti. Uliţa sătucului cu pulberea fierbinte,  era străjuită de câteva sălcii în care, un stol de vrăbii se ciorovăiau pe un gândăcel. Am străbătut uliţa în grabă, uitându-mă la colibele de stuf şi la câinii sfrijiţi de la porţi. Erau atât de hămesiţi că nici nu mai lătrau, doar dădeau leneşi din coadă, privind apatici cârdul de gâşte ce traversa uliţa, răscolind praful. N-am fost nevoită să merg prea mult,  că am şi ajuns pe plajă unde nisipul fierbinte îmi transmite fiori în tot trupul. Pentru câtva timp luciul apei mă fură şi păşesc fără a fi atentă la scoicile sfărâmate ce îmi rănesc tălpile. Privirea mi-e aţintită spre orizont şi, aproape că nu simt durerea rănilor ce mă ustură din cauza apei sărate. Marea e cel mai tainic confident al meu. În tainiţa secretă a mării se păstrează şoaptele de iubire pe care i le-am încredințat  ca unei bune prietene,  în zilele mele de adâncă fericire.

Când sunt pe ţǎrmul mǎrii,  mi se pare că sunt mai aproape de tine, că sunt mai aproape de bucurie. Doar ea cunoaşte limbajul tainic al iubirii de altǎdatǎ,  al iubirii din nopțile cu lunǎ plinǎ,  când ne aruncam în valuri,  urmǎrind jocul delfinilor şi sclipirile stelelor pe bolta senină a nopţii… Vin spre mine, dinspre larg, şoapte, ce seamǎnǎ cu vorbele dulci, pe care mi le spuneai cândva…Aud ecoul unui cântec ce seamănă cu al tău dar, spre regretul meu, m-am înşelat. E doar vocea răguşită a unui pescar care cântă ceva despre iubita sa. E un cântec încărcat de dor şi magie…Magia iubirii! Încet-încet, barca s-a apropiat de țǎrm. Un pescar uriaş, cu barba pânǎ la brâu, a coborât din barcǎ, venind direct spre mine. Mi-a dat bunǎ seara şi m-a întrebat de nu cumva  m-am rǎtǎcit prin acel loc uitat de lume. I-am spus cǎ asta s-a întâmplat şi mi-e teamǎ cǎ nu voi avea unde să înnoptez. Politicos, m-a invitat în coliba lui,  unde trǎiau în armonie, el şi soţia, dupǎ cum s-a exprimat.

 

Sybilla, artist Mihai Catruna

 

Înainte de culcare, ne-am aşezat la masǎ. O masǎ cu mult peşte,  stropit din belşug, cu vodcǎ. Limba lui nea Vasea s-a dezlegat, începând să fredoneze, acelaşi cântec pe care îl auzisem mai devreme. Îl cânta în ruseşte şi avea nişte note joase, melancolice… L-am rugat să-mi traducă versurile iar el, a început să-mi spună povestea cântecului. De fapt, de unde îşi trage izvorul cântecul acesta, atât de ciudat.

Era vorba de o fetişcanǎ neasemuit de frumoasǎ, cu pǎrul de aur ce sclipea în soare şi cu ochii precum floarea de in, ochi, în tăul cǎrora te pierdeai, privindu-i. O chema Sonia şi era atât de gingaşă de parcă venea din altă lume.  Fata îşi petrecea timpul la ţărmul mării încât păreau de nedespărţit.  Ochii ei ascundeau un mister pe care orice bărbat ar fi fost fericit să-l dezlege. Dar inima ei era dăruită…Sonia s-a îndrǎgostit de un marinar care într-o bună zi,   a plecat şi nu s-a mai reîntors. Ea l-a aşteptat ani în şir, privind orizontul nesfârşit. Când se plimba pe țărmul mǎrii, Sonia murmura cuvinte al cǎror tâlc numai ea îl cunoştea. Într-o bună zi, oamenii n-au mai zărit-o. Sonia dispǎruse fǎrǎ urmǎ. În schimb, pe stânca cea mai înaltǎ şi mai abruptǎ de pe țarmul sǎlbatic, a apărut  o statuie albǎ…  În zori, la răsăritul soarelui,  statuia pǎrea vie şi dinspre ea se auzeau şoapte:

„Ţi-am fost  iubită  devotată,   în templul iubirii şi am devenit zeiţa iubirii încarcerată,  într-o bucată de marmură.

“M-am închis în marmurǎ

ca-ntr-o cetate,

dorind să mă pǎstrez.”

         Pescarii care treceau pe lângǎ stâncă se închinau crezând că este,  într-adevăr,  o zeiţă. Unii mai îndrăzneţi, care s-au apropiat de statuie, spuneau că au auzit-o şoptind cuvintele de mai sus. Nimeni nu ştia ce zeitate înfăţişa şi  nici cine ori când o înălţase acolo. Oamenii locului o descoperiseră într-o dimineaţă, înălţându-se imaculat de albă, de parcă răsărise peste noapte din stâncă. Bătrânii micului sat de pescari o venerau crezând că zeii le-o trimiseseră să-i apere de rele.

Aceasta este povestea cântată de moş Vasea… Uneori, pescarii făceau cununi de nuferi şi le depuneau la picioarele zeiţei din marmură albă. Făceau asta şi în amintirea Soniei, fata cu părul bălai şi ochii albaştri ca inul.

În seara aceea m-am culcat devreme pentru că mă simţeam foarte obosită. Pe la miezul nopții, razele argintii ale lunii pline s-au furişat în camera mea intrând pe fereastra larg deschisă. M-am trezit brusc… În clipa aceea, dinspre mare se auzea o melodie suavă. Am ieşit afară şi am urmat melodia. Am ajuns aproape de stânca sălbatică. Cântecul venea dinspre statuia din marmură ce, parcǎ,  se unduia în bǎtaia vântului. M-am căţărat pânǎ la statuie, am mângâiat-o, trupul era cald, inima bǎtându-i puternic,  mai să-i spargă pieptul…Am crezut că visez dar totul era real. Femeia-statuie, mi-a vorbit împǎrtǎşindu-mi taina ei. Mi-a spus că este Sonia cea  împietrită de dor. Că povestea ei seamănǎ cu a Lui Pygmalion şi a iubitei lui, Galateea. Pygmalion i-a dat viaţa femeii pe care o sculptase în marmură, însufleţind-o cu iubirea lui, pe când ea, Sonia, a împietrit din neiubire.

Am cules un trandafir sǎlbatic, simbol al iubirii,  pe care l-am aruncat în mare, încredințându-l valurilor. Parfumul lui îl va urmări pe iubitul fugar care se va reîntoarce la ea. În clipa ceea magică, de comunicare cu marmura vie, am simţit,  cǎ ceva din destinul ei seamǎnǎ cu al meu, fiind surori întru’ suferințǎ. Lucrul acesta ne-a unit, inimile noastre înfrățindu-se pe veci.

 

autor  Floarea Cărbune

http://cititordeproza.ning.com/profile/FloareaCarbuneFlora