Arhiva revistei literare Faleze de piatră

A fost odată ca niciodată

Posted in Povestire by Hopernicus on 26/10/2011

a fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nici că s-ar mai povesti; pe vremea când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit, iar smeii şi gheunoaiele se vânturau printre oameni în voie. A fost un timp al marilor fapte de vitejie, cînd războiul pentru comorile tainice ale Tărâmului înnegurat, dintre aprigii Eremni şi Grifonii cei maiestuoşi se apropia de sfârşit; o vreme pe când încă se mai cunoşteau rosturile străvechi ale ştergarului şi tainele ierbii fiarelor, iar folosul meşteşugit al cremenii şi al oglinzii nu fusese întru totul pierdut.
Se afla în acele vremi, pe pământurile răsăritene de dincolo de Maarmer, o împărăţie cum nu s-a mai văzut de măreaţă, de bogată şi de puternică şi era cârmuit cu mână de fier, acest regat, de către un împărat bătrân şi înţelept, iubit de supuşi şi temut de către duşmani: Regele tuturor pelandrilor , aşa-l numeau celelalte seminţii cu care trăia în pace şi înţelegere, mai puţin Căpcăunii cei fioroşi, dar cu aceştia nime-n-lume nu se avea bine.
O singură amărăciune avea însă prealuminatul Rege, o durere pe care n-o puteau alina nici pământurile întinse peste care stăpânea, nici bogăţiile pe care neamul său le adunase peste veacuri ori vitejia cu care purtase nenumărate bătălii, nici chiar chipurile frumoaselor pe care le cunoscuse de-a lungul vieţii… Se afla deja la amurgul trecerii sale pe pământ şi regatul oamenilor n-avea încă un moştenitor. Soaţa sa, preafrumoasa şi dalba regină nu se învrednicise să-i dea nici măcar o fiică, d-apăi un fecior care să-i urmeze la tron.
Degeaba chemă bătrânul înţelepţii din toate colţurile regatului, chiar şi mai de departe, căci nimeni şi nimic nu reuşi să schimbe soarta împărăţiei. Nici minţile luminate ale Tagmei Vrăjitorilor ori leacurile băbeşti ce îi fură aduse de peste mări şi ţări, nici unele nu-i dădură moştenitorul sperat.
Tocmai când regele îşi pierduse orice speranţă şi se resemnase cu soarta cea potrivnică, la porţile castelului său se înfăţişă o babă vrăjitoare, mai veche decât vremea şi mai albă decât neaua. Ea ceru apăsat să fie dusă degrabă în faţa măritului conducător al ţinutului, asta întâmplându-se pe dată, căci se ştia de ce preţuire se bucurau în acele vremi şi pe-acele meleaguri tzigonele …
Bătrâna gârbovită părea că nu-i ştie de frică suveranului, căci de cum dădu cu ochii de el, îl muştrului aşa cum doar mamele o fac cu pruncii lor:
-Da’ mult ţi-a mai luat să mă chemi, preamărite! grăi baba privindu-l drept în ochi, fără să clipească.
-Of, dragă doică, doar fiindcă n-am mai avut altă speranţă, doar de asta mi-a zburat gândul către tine! şi regele se plecă ruşinat în faţa ghicitoarei.
Baba se dădu înapoi, ca să-l privească mai bine şi, oarecum mulţumită, continuă:
-Ca de obicei; şi când erai doar un copilandru mă chemai să-ndrept năzbâtiile pe care le săvârşeai cu ceilalţi, de-o vârstă cu tine…
-Iar tu o făceai, de fiecare dată…
După câteva clipe, în care cei doi se priviră ca după o lungă şi nedorită înstrăinare, bătrâna dădu glas vorbei ce-i stătea pe limbă:
-Şi, zi-mi, mărite, care-i pricina pentru care ai trimes după mine? Stai! şi îl opri cu un semn scurt pe împărat, când acesta se pregătea să-şi verse amarul. Nu-mi spune, să vedem dacă ghicesc. Am auzit şi eu pe drum încoace, vorbele ce zboară mai repede ca gândul, găsind locaş primitor pe buzele norodului: „Bătrânul împărat se stinge, căci vremea trecerii îi e aproape şi regatul său n-are moştenitor…Vai de zilele noastre când asta s-o întâmpla. Pradă corbilor şi a lupilor celor hămesiţi ce îmblă pe două picioare, fi-vom cu toţii”… aşa vorbeşte poporul, Preamărite!
Împăratul se posomorî şi mai mult decât era deja, la auzul vorbelor babei.
-De asta mă temeam, dragă Rada, de vorbele ce-or umbla printre supuşii mei şi de ceea ce-ar ieşi de m-oi duce, lăsând împărăţia fără de rost!
-Dar cine-a zis că asta se va întâmpla? zâmbi cu şiretenie, amestecată cu o înţelegere binevoitoare, baba.
-Făr’ de urmaş, mă tem că aşa va fi! oftă regele.
-Atunci… să vie dară un urmaş! Eşti în putere, chiar dac-ai cărunţit, iar soaţa ta e încă coaptă! Ce te opreşte Preamărite?
-Nu râde de cel oropsit de soartă, doică dragă! Crezi că nu am făcut tot ceea ce s-a putut şi încă şi mai mult? Vracii cei mai vestiţi, din cele patru zări, am fost chemat şi am cercat de toate; leacuri, boieli şi esenţe… toate făr’ de folos! Îmi pare că soaţa mea nu vrea să rămâie grea, cu nici un chip…
-Acu’… nu vorbi cu păcat, Împărate! şi fruntea bătrânei, încadrată de şuviţe albe, se brăzdă precum un câmp proaspăt arat. Nu arunca vina asupra dalbei tale soaţe! Nici ei nu i-a fi uşor, ce crezi?
-Ai dreptate dragă doică… Simt că-mi pierd minţile, de mă mai gândesc mult la asta! Îndrumă-mă ce să fac, rogu-te!
Rada mângâie creştetul plecat dinaintea-i, cu privirea pierdută şi ochii întredeschişi, iar măreţul rege o apucă încetişor de mâna, şi, pentru o clipă, timpul se opri în loc iar cei doi redeveniră doica şi copilul. Doar o clipă, căci imediat, ghicitoarea îşi scutură capul şi mai apoi spuse cu vocea schimbată:
-Eşti sigur că asta ţi-e vrerea? Căci trebuie să te previn… Pruncul acesta n-o să-ţi aducă decât necazuri şi supărări! N-o să ai haznă de el, nici tu şi nici regatul ce-i e hărăzit, niciodată!
După ce cugetă oleacă de i se înnegură fruntea-i cea lată, Regele îşi ridică ochii şi chipu-i era brăzdat de lacrimi, atunci când îi răspunse:
-Asta voi!
-Atunci, aşa să fie! Facă-se voia ta, Preamărite! se plecă ghicitoarea.

 

Iarna calma, artist Mihai Catruna

Nassia

 

Armăsarul tropăia mândru pe calea pavată cu pietre rotunde, prea-şlefuite de umblet încât străluceau în lumina amiezii, ce se strecura şerpesc printre două bastioane clădite-n piatră-dură[1] pe sub poarta cea mare a cetăţii. De-o parte şi de cealaltă, străjile din foişoare priveau cu ochi răi şi bănuitori pe omul ce le călca ţinutul şi mai ales sabia lungă, ce-i atârna acestuia la şold.

Cetatea se înălţa precum un pisc de munte, masiv şi întunecat, dintre pământurile mănoase ale Daernei, câmpia ce străjuia aproape de hotarele împărăţiei Wannae. Nassia îi era numele, iar de-i vedeai zidurile groase de zece coţi[2] şi înalte de cincizeci, precum şi garnizoana de aproape o mie de oşteni, menirea-i era limpede.

Ţinutul Daer se afla la graniţa apuseană a regatului Pelandrilor şi era împânzit de asemenea aşezări fortificate. Apropiate ca teritoriu, cele două popoare nu aveau prea multe de împărţit, însă la graniţe se mai iscau neînţelegeri câteodată, căci pelandrii erau necumpătaţi, încăpăţânaţi şi netemători iar meleagurile din ţara vecină aveau întotdeauna vânat mai de soi şi lemne ori piatră mai din belşug.

Wanii erau un neam mândru şi înţelept, mai vechi pe acele meleaguri decât oamenii şi, poate tocmai de aceea îşi priveau cu aroganţă amestecată cu prudenţă, vecinii mai tineri şi mai… necopţi… cum le plăcea lor să-i mai numească pe alathi. Dar asta nu însemna deloc că îi bucura în vreun fel deosebit vizita vreunuia, nu, nu, i-ar fi preferat pe toţi zăvorâţi straşnic, între fruntariile împărăţiei lor…

Îşi amintea, tânărul prinţ, vremurile când bucherii tocmiţi de bătrânul său tată îl învăţau, cu sârg şi multă bătaie de cap, Istoria Răsăriteană. De asemenea, îi reveneau în minte paginile îngălbenite de vreme, roase pe la colţuri de prea multă folosire, ale tomului gros în care şedea scrisă cu mare grijă şi încondeiată meşteşugit, cu semne străvechi, povestea Serdelului, Împărăţia cea Mică. Aşa numeau popoarele bătrâne, teritoriul înconjurat de ape, pe care se năcuseră şi apoi se prăsiseră seminţiile cunoscute şi nu prea, ale tinerilor pelandrii, wanii cei înţelepţi, ordarii cei pricepuţi, seilanii cei scumpi la vedere şi guarwii cei setoşi de sânge. Acestea erau seminţiile „cunoscute”, deşi seilanii, locuitorii pădurilor nesfârşite ce se întindeau după Munţii Andorieni nu mai fuseseră întâlnţi de veacuri bune iar guarwii zăpezilor erau vânaţi şi-aproape stârpiţi de pe faţa pământului şi pe ordarii cei mititei şi bărboşi nu-i văzuse nimeni, decât cu ochii minţii, prin poveşti.

Prinţul cetise nenumărate hrisoave despre seminţiile pe care tocmai şi le reamintea, nu fără puţin alean, legat de vremile copilăriei când totul se putea aşterne într-o poveste şi-apoi descoase şi-ntoarce pe toate părţile, până când devenea clară şi neîmpovărată de înţelesuri ascunse, ca apa limpede de-izvor, mai ales sfârşitul, când voinicul învingea întotdeauna şi fecioara cea neprihănită era salvată. Le trecuse vremea, acelor poveşti, iar tânărul se gândea acum, mai mult decât în alte dăţi, la celelalte neamuri despre care tomul străvechi pomenea puţin, câteodată deloc, doar nume încâlcite şi câte-o faptă răsunătoare, nimic mai mult: Eremnii cei cu-n singur ochi şi duşmanii lor de moarte, Griphargii zburători, Smurgii care suflau foc şi stăpâneau naltul cerurilor, uriaşii Pelori şi Taelii cei înţelepţi şi mulţi, mulţi alţii… Doar wanii cei cu viaţă-ndelungată şi istorie bine-ntemniţată în pagini nenumărate, doar ei mai ştiau despre vremurile de la-nceput, când Kianna, câmpul roditor, se iubise-n taină cu Înflăcăratul Edaron, iar Andor, Cel dintâi, îi pedepsi necruţător, căci Kianna era a lui şi doar a lui ca s-o-ndrăgească; pentru ea şi odraslele sale făurise Serdelul, însă Kianna zămislise apoi, nenumărate alte seminţii, toate fiind din stirpea lui Edaron.

Wanii se mândreau nevoie mare, chiar şi-n faţa pelandrilor, pe care, din spusele lor i-ar fi prăsit pământul cel negru şi reavăn, cu obârşia lor aproape-divină, căci ei susţineau sus şi tare că se trăgeau din cerul înstelat, fiind aduşi la Serdel de către Andor însuşi, însă prinţul avusese mereu îndoieli asupra acestor legende, căci pentru el tot ceea ce se afla dincolo de fruntariile Meleagurilor cunoscute, avea iz de legendă străveche, şi doar atât. Niciodată nu-i plăcuseră wanii, cu secretele lor într-ale vrăjitoriei, cu istoria lor întortocheată şi cu convingerile lor ce câteodată depăşeau… bunul simţ, cu care Kianna, mama cea iubitoare îi binecuvântase fără-ndoială, pe pelandrii…

Chiar şi avanpostul spre care pornise, Nassia cea mândră, avea-n urmă mulţime de legende cusute cu aţă albă, aşa-i plăcea prinţului să creadă, cum că nu fusese niciodată cucerită, că la ridicarea ei ajutaseră Urieşii din vechime, iar intre zidurile-i cu coama ascuţită, precum o lamă de ferăstrău, încă se mai ascundeau zei dintre cei vechi. Dar fiindcă în pântecele acelei cetăţi wane sălăşluia baba de care pomenise iscoada, într-acolo se îndreptase şi Prinţul nost, de îndată ce scăpă de oştenii trimişi să-l aibă-n pază, şi de acareturile burduşite în nenumărate rădvane, provizii, mătăsuri şi mirodenii, arme lucitoare, bucătari şi geambaşi, slugi peste slugi, lucruşoare de trebuinţă pentru un os domnesc, după cum îi spuseseră de atâtea ori şi cu nemărginită bunăvoinţă, bunii săi părinţii.

Întrebă pe unul şi pe altul, despre bătrâna ghicitoare şi cu toţii îl îndreptară către o margine a fortului, în umbra zidurilor înconjurătoare, unde cică, sălăşluiau vracii şi prezicătorii. Wanii cei străvechi îşi ridicau cetăţile cu rost şi meşteşug învăţat de-a lungul miilor de ani de când se-aflau pe-acele meleaguri, apărate de ziduri nalte şi metereze trainice, turnuri crenelate şi porţi întărite cu fâşii de metal cenuşiu. Dintotdeauna porneau de jos, de pe pământul neted şi nu pe-o culme de munte ori la adăpostul codrilor sau pe cursuri de râu, precum alte seminţii, şi cu cât mai jos şi mai departe de centru te aflai într-o asemenea cetate, cu atât mai neînsemnat apăreai în ochii wanilor atotştiutori.

Iată de ce, pentru un popor atât de copt precum vechii wani, binecuvântaţi cu o viaţă lungă şi neîmpovărată de griji ori boleşniţe, îndestulaţi şi buni cunoscători ai tainelor cerului şi-a pământului, vracii şi divinatorii erau aşezaţi între primele ziduri ale cetăţii, în colibe de cărămidă arsă ori bordeie de lut, printre cei de-o seamă cu ei, căci wanii nu aveau nevoie nici de leacuri minune şi nici de ştiinţa îndoielnică a prezicătorilor.

Acolo, în umbra zidului răsăritean, dădu prinţul de cocioaba unde-şi ducea zilele cea pe care-o căuta. Păşi cu sufletul la gură şi genunchi tremurători într-o locuinţă strâmtă şi părăginită, ce mişuna de pisici de toate mărimile şi culorile: unele rotunde şi lăţoase şi-ncete precum nişte melci pufoşi, altele tărcate şi sprintene, cu ochişori ageri şi gheare ascuţite; unele mici, gingaşe şi neajutorate, cu ochi mari pătrunzători, altele leneşe şi nepăsătoare, de-abia fluturându-şi coada stufoasă.

Nici n-apucă să apese pe clanţa ruginită ce atârna la mijlocul porţii, că dinlăuntru se auzi limpede, o voce de femeie:

-Pofteşte, tinere Prinţ, dar ai grijă cum calci, să nu-mi răneşti dragele!

Dădu cu ochii de o femeie nici prea tânără, nici prea bătrână, ce totuşi îşi mai păstra o frumuseţe feciorelnică, pe care nu putea să n-o simtă. Era înaltă, îi ghicea statura impunătoare chiar şi aşa, cum sta pe jilţul cu spătarul nalt şi-avea sânge nobil într-însa, gândi Prinţul, căci şedea precum o regină străveche, printre supuşii săi pufoşi. Straiul îi era alb-lăptos, lung şi vălurit, încins peste mijloc cu un brâu de-argint strălucitor ce continua mai sus printr-un pieptar oţelit, în care se răsfrângeau luminile curcubeului, într-atât era de limpede şlefuit; gâtul gingaş şi prelung îi era protejat de-o apărătoare până la bărbie iar ochii… ochii ardeau precum doi cărbuni încinşi. O privi minunându-se şi ceva dintr-însul îi spuse că undeva, cândva, mai cunoscuse o asemenea femeie, însă gândurile i se spulberară pe când încercă să le pătrundă mai bine.

-Sunt… îşi începu vorba…

-Ştiu prea bine cine eşti, ca de altfel şi pricina pentru care mi te afli dinainte. Tocmai de aceea, înainte să fie prea târziu, o să încerc se te întorn din cale!

Se holbă prostit la femeia din faţa sa şi întrebă mai mult aşa, într-o doară…

-De ce să mă întorci?

Ea îi scrută chipul şi pesemne că, negăsind ceea ce căuta acolo, se îmbună şi continuă:

-Nu-i înţelept, ceea ce ţi-ai pus în minte să faci! Nu vei avea haznă, de ceea ce crezi că se află la capătul drumului pe care ai pornit!

-Păcatul meu să fie, pentru că o să încerc! se îmbăţoşă el.

-Oamenii ăştia… şi mândria lor prostească! murmură femeia, ca pentru ea. Nenumărate evuri i-am privit, de la mlădiţă-pân-la-trunchi viguros şi plin de sevă, ca mai apoi să sfârşească pârjoliţi, doar ca să repete totul, înc-o dat şi iar şi iar…

Tânărul nu dădea vreun semn c-ar pricepe ceva din bolboroselile femeii, şi chiar nu-i păsa deloc la acea vreme, mai mult decât îşi pusese-n gând: să afle şi să găsească Amurgul şi Prinţesa sa. Incepu chiar să bată din picior cu nerăbdare, atrăgând cocoloaşe de blană curioase împrejurul său.

-Prea bine! se smulse femeia din gândurile de dinainte. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! Dar înainte să-ţi îndrept paşii către Amurg, să-mi spui Prinţe, ce crezi tu că vei găsi acolo? Sau mai bine zis, pe cine?

El se gândi o clipă, apoi grăi înfocat:

-Poate că n-am văzut-o niciodată, am înţeles tâlcul ascuns al vorbelor domniei tale, însă cu siguranţă că o ştiu… Mi s-a arătat în vis şi nu o dată! E gingaşă precum o adiere de vânt de primăvară şi buzele-i sunt precum cireşele, când dau în pârg. Ochii-s ca nişte lacuri, în care odată afundat, nici c-ai mai vrea să scapi vreodat. Nu, n-am habar de cum ar arăta şi nici măcar nu ştiu de ne-om înţelege, ori de mă va putea iubi vreodată… aşa cum o iubesc eu… şi oftă cu jale… însă tot ce ştiu e că e EA, cea sortită MIE!

-Aşa-i… zâmbi ghicitoarea. Acolo unde se poticnesc toate celelalte, unde nici curajul şi nici judecata nu mai au niciun cuvânt de spus, focul iubirii nebune a celor tineri face legea. Eşti aşadar, hotărât să mergi până la capăt, oriunde-ar fi acesta şi cu oricâte costuri şi suferinţe ar însemna?

-Aşa am hotărât! încuviinţă el, răspicat.

-Atunci, ascultă aici, Prinţe, şi vezi de încearcă să pătrunzi cu inima ceea ce-ţi voi spune, nu doar cu urechile şi mintea…

Tânărul se dădu mai aproape de femeia cea frumoasă şi aşteptă nerăbdător.

-Vei lua o corabie către Lumea cea Nouă. Nu-ţi va fi greu acum, cu fierbinţeala ce-a cuprins poporul wan, scoţându-l din nemişcarea-n care s-a adâncit de evuri nesfârşite, să găseşti un căpitan cinstit care să te primească la bord şi să te ducă până pe coastele acelui pământ tânăr. Să te fereşti însă de corsarii ce mişună precum şobolanii pe Docurile Wannei. N-aduc decât bocluc şi nenoroc. Bagă de seamă, că sub cele mai îmbietoare înfăţişări şade primejdia de moarte şi tăcerea-i mai de preţ câteodată, decât cele mai meşteşugite vorbe!

-Da, da, am auzit cuvântări de-acest fel de la cărturarii şi grămaticii ce m-au şcolit, pe când eram… mai tânăr! tuşi Prinţul, înălţându-se pe vârfuri şi îndreptându-şi spatele, ca să pară mai răsărit.

-Aşa… E bine! se făcu femeia că nu-l aude. Odată debarcat să cauţi fiinţele mititele, meşteri într-ale metalelor şi pietrei, să cauţi jumătăţile-de-om şi sălaşul acestora. O să-i găseşti sub un munte ciuntit, ce fumegă din când în când, vestind nenorociri. Să cauţi pe cel ce-şi zice Ordun, Făurarul…El te-o îndruma mai departe. Dară ai grijă, Prinţe, căci norocul nu-l răsplăteşte întotdeauna pe cel curajos…

„De ce te fereşti, nu scapi”, o vorbă cu tâlc pe care-o pricepu în întregime, tânărul nostru, de-abia după câteva zile de navigat sub pavilionul zdrenţuit al Ţiparului, o navă zveltă cu prora ascuţită şi mândră, cu trei catarge nalte, de te lua ameţeala de cercai să le găseşti gabiile.

După ce se învârtise câteva ceasuri cu calul de căpăstru pe Docurile Wannei, în loc să găsească, fu găsit de un ins pipernicit ce purta un fes roş pe-o ureche şi se legăna la tot pasul. Acesta se opri dinaintea sa şi-i spuse într-un grai cunoscut:

-Tegane fynet, vanamirne[3]?

-Într-adevăr, am trebuinţă de-un vas, îi răspunse tânărul, ca să mă ducă pe ţărmurile Lumii celei Noi.

-Atunci înseamnă că eşti un norocos, vanamirne! Tocmai ne pregăteam de plecare, iar Ţiparul mai are loc la bord de-un om. Dar te previn… căpitanu’ e dintr-o bucată şi nu trebuie să te târgui cu el la preţ. Iar pentru monstrul din spatele tău, mai spuse marinarul, privind cu teamă înspre coama zburlită a lui Corbean, cre’că-o să te sece de galbeni…

Calul fornăi şi scurmă cu copita în lemnul şubred al docurilor, simţind că-i vorba despre el, şi pirpiriul se dădu doi paşi înapoi, tremurând.

-Ţine-ţi bestia, Călătorule, să nu care cumva să încerce ceva cu mine, că… nu ştiu ce-oi face!

-Stai liniştit! îşi mângâie tânărul calul, nu le-are treabă decât celor ce n-au sufletul curat. Îi simte de la depărtare!

Habar n-avea Prinţul, cât adevăr stătea-n vorbele ce le rostise repezit şi fără a le pătrunde tâlcul, doar ca să se afle-n treabă, însă avea s-o descopere negreşit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Granit (wan)

[2] Cot – unitate de măsura a lungimii aprox. 0,495 m

[3] Cauţi o barcă, călătorule? (wan)

 

autor  Adrian Sand

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la A fost odată ca niciodată

%d blogeri au apreciat asta: