Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Vlăduţ

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 07/11/2011


 

Urcatul oilor la munte pe 1 iunie era, şi mai este încă, un eveniment important în viaţa loviştenilor. În fiecare an era bătaie pe bătrânul Dumitru Costea, iar mai apoi şi pe băiatul lui cel mare, tot Dumitru, dar căruia i se spunea Dumitrică al Costi: toată lumea voia  să-şi dea oile la stâna lor din Vemeşoaia, fiindcă li se dusese vestea de cinstiţi ce erau – ei făceau cea mai bună brânză de burduf din toată Loviştea, iar în fiecare an, la 1 septembrie, când coborau oile de la munte, dădeau şi cea mai mare cantitate din ea pe cap de oaie plecătoare; în plus, oile erau bine îngrijite, păşunile din Galbena şi Vemeşoaia fiind cele mai bune, cu izvoare la tot pasul, iar lor li se prăpădeau cele mai puţine oi din cauza vremii rele sau a atacurilor urşilor ori lupilor, fiindcă nu erau lacomi şi întotdeauna angajau ajutoare suficiente şi se îngrijeau să aibă câini bărbaţi.

După moartea bătrânului Dumitru, conducerea stânii a fost preluată de Dumitrică al Costi, iar fraţii lui, moşu’ Hobza şi Clopăţăl, au rămas cu el ciobani. Mai târziu, când cei doi bă­ieţi ai lui Clopăţăl, Culiţă şi Mitică, au înce­put să-şi ajute tatăl la oi, acesta s-a des­părţit de Dumitrică şi de Hobza şi şi-a făcut pro­pria-i stână taman în Pârcălabu, de cealaltă parte a Oltului, dincolo de Coasta Câinenilor, el devenind, se-nţelege – baci. Hobza, săracul, a rămas toată viaţa cioban la frate-său Dumitrică al Costi; de altfel, chiar de la ocupaţia asta grea i s-a şi tras moartea – vară-iarnă, ploaie sau arşiţă, zăpadă sau viscol –, el era tot timpul pe afară cu oile, a făcut un reumatism infecţios. A început să zacă prin octombrie 1957, era în Râncurele cu oile, se-nţelege, căci, după ce coborau oile de la munte, fiecare îşi lua  propriile oi din turmă şi le ducea în locuri dinainte stabilite, unde le ţineau până cădea zăpada. Locuri ca: Izvoru’ Măgurii (La Soci), Adâncata, Valea Lupului, Capu’ Pleşii, Plaiu’ Mare, Cheişoara, Dosu’ lu’ Mahoe, Capu’ Dealului, Şesuri, Râncurele, Bircei, Colnic, Mânjina, Dealu’ Sasului, Boboţea, Chiceră, Măgura, Piscu’ Porcului, Pleşcioară, Teiş, Făgeţel – se umpleau cu târle de oi. Mulţi plăteau pe cei cu oi ca să-şi pună târlele pe locurile lor, sau să şi le pască şi pe acolo, fiindcă târlitul era, şi mai este încă, un mod natural de a îngrăşa pământul. Când cădea prima zăpadă, cei care aveau oi mai puţine le coborau în sat şi le iernau în grădinile din spatele caselor; cei cu mai multe, se îngrijeau şi le iernau tot în acele locuri, unde-şi făcuseră colibe şi grajduri de bârne, chiar căsoaie şi saivane unii, pentru a-şi feri oile noaptea de lighioane şi, unde, evident, aduceau fân din alte locuri de coasă sau livezi pentru hrana oilor şi a măgarilor. Primăvara, după ce da colţu’ ierbii, cei care-şi iernaseră oile în sat, le urcau acum în locurile de unde le coborâseră după prima ninsoare în toamna care trecuse, şi unde le ţineau până ce venea vre­mea să le urce la munte, adică până la 1 iunie.

După ce moşu’ Hobza a căzut bolnav, l-au coborât din Râncurele cu o sanie trasă de boi, înţepenise bietul de el… Cât a zăcut la pat, picioarele i se umflaseră ca butucul, sufla tare greu şi tuşea îngrozitor, trebuie să fi avut ceva şi pe la plămâni. În acea perioadă, toată ziua n-ar fi mâncat decât cartofi prăjiţi în untură de porc topită din slănină, cu jumările scorojite. Când şi când îi mai cerea bunică-mii, căreia eu îi spuneam mama-mare, să-i pună câte un ou peste cartofii prăjiţi. Hobzoaica se cam săturase de la o vreme de poara asta a lui şi, uneori, ea încerca să-l facă să mai mănânce şi altceva:

– Da’ măi mâncă şî alceva, uite,-ţ’ fac varză, îţ’ fac făsui cu lapte acru, îţ’ fac balmeş, îţ’ dau brânză, caş, urdă, păstramă, carne di la oală, îţ’ fierb un ou moale… Ţî s-a pus poara pă crumpene prăjâte, toată zâua-bună zâua mă hănţăni la cap: „Prăjăşte-m’ crumpene, prăjăşte-m’ crumpene!”, paică te-ai primiţât de tot, ce  moarti, zău aşa!

El, săracul, să n-audă de lapte, brânză, urdă, unt sau pastramă de oaie, era sătul de ele, toată viaţa numai din astea mâncase:

– Fă, ’hre-a dracilor să fii tu de muiere, fă-m’, fă, crumpene prăjâte, că dacă mă dau jos din pat şî viu la tine, te dehulez de oase, auz’ tu, fă? – striga moşu’ Hobza la bunică-mea, ridicându-se chinuit într-un cot din patul în care zăcea.

Alteori i se făcea poftă de scoverzi – evident, pentru ei, scoverz’ – pre­să­rate cu mult zacăr. Se scula biata Hobzoaica din viu’ nopţî, frământa aluat, decupa din el romburi, pe care apoi le cresta la mijloc şi trecea un capăt prin crestătură, după care le lăsa o ţâră, să să hodinească. Apoi încingea untură limpede de porc într-o tigaie şi-i  prăjea bine-bine scoverzi lui Hobza.

Deşi nu împlinisem încă şase ani, când s-a prăpădit, i-am reţinut perfect aceste tabie­turi ale lui, ca şi icnetul acela inimitabil – „Hooobza!”, pe care-l slobozea întotdeauna când ridica ceva greu şi de pe urma căruia se alesese cu porecla. Adeseori, chiar încercam să-l imit, mai ales când împin­geam la roata carului plin cu cartofi, fân sau lemne, însă niciodată nu-mi ieşea ca lui moşu’ Hobza, avea el un farmec al lui când icnea aşa. I se mai spunea şi „Hobza-n dârj”, de la sufletul pe care-l punea la facerea oricărei trebi care presupunea utilizarea forţei fizice.

Ca orice cioban de meserie, moşu’ Hobza îşi avea cîinele lui de suflet. Vlăduţ era un câine de talie mijlocie, alb, puţin gălbui pe spa­te, cu ochi negri ca tăciunele şi blană deasă. A fost primul câine, pe care l-am văzut şi de care devenisem conştient, sub ochii că­ru­ia am crescut. Având relativ puţi­ne oi – nicio­dată n-a depăşit 100 de capete –, moşu’ Hobza şi le cobora din Râncurele atunci când începea să ningă şi le ierna în grădina din spa­te­le casei. Cum, de mic şi până a pleca la şcoală, stăteam mai mult la Hobzoaica în Câmpuri decât la noi în Capu’ Satului, toamna aşteptam cu nerăb­dare prima zăpadă, fiindcă ştiam că moşu’ vine cu oile din Râncurele şi, odată cu el, şi Vlăduţ.

Nu greşesc deloc dacă spun că acest câine a fost primul meu prieten. Când ne întâlneam, ne hârjoneam ore întregi pe afară, deşi era din ce în ce mai frig. Eram în stare să-l ţin lângă mine în casă, dar Hobzoaica mă avertiza adeseori:

– De te prinz cu Vlăduţ în casă, să ştii c-am să-i pui pielea pă băţ, mâncai-ai coada de cotarlă, că paică-aţ’ fi fraţ’, nu alta!

Dacă în casă nu puteam să-l bag, în schimb toată ziua furam mămăligă şi oase pe care i le dădeam pe ascuns să mănânce. Altfel, câine de oi fiind, Vlăduţ era tare cuminte, sâmţât – cum spunea moşu’ Hobza, care se ataşase de el mai abitir decât de frate-său Dumitrică. Niciodată nu tăbăra peste noi atunci când mâncam în băraca din faţa casei sau, după ce da frigul – în tindă. La fel, nu tăbăra nici pe mine atunci când îi dădeam să mănânce, ci aştepta cuminte să-i dau din mână câte o bucăţică pe care o lua tacticos, cu mare grijă să nu cumva să mă zgârie cu colţii lui ascuţiţi. În schimb, când ne jucam, avea obiceiul de a-mi pune picioarele din faţă pe umeri şi a mă linge pe gât şi pe obraji. Şi cum nu întotdeauna era uscat pe afară, iar eu eram mic şi debil pe deasupra, bineînţeles că Vlăduţ mă punea repede la pământ şi mă murdărea din cap pînă-n picioare…

Îmi părea rău că venea din munte plin de răni, de la luptele cu urşii i se trăgeau. Cu toate că eram destul de mic, dacă aveam vreo trei ani, începusem să-l învinui pe moşu’ Hobza că nu are grijă de el, deşi nici vorbă de aşa ceva. Cât a zăcut moşu’, venea o dată pe zi la uşă şi o zgâria cu labele să i se dea drumul, voia să-şi vadă stăpânul, nu înţelegea de ce nu mai iese deloc afară din casă. Atunci, eu fugeam repede la uşă şi-i dădeam drumul în hodaie. Vlăduţ stătea câteva clipe în prag, apoi se apropia încet, adulmecând patul în care zăcea moşu’. Se sălta apoi pe pat cu labele din faţă, îşi privea câteva clipe stăpânul, rotindu-şi capul întrebător, după care începea să scheune şi să-l lingă pe faţă. Moşu’ îl mângâia pe cap şi, de fiecare dată, lacrimile începeau să-i curgă şiroaie pe obraji… În primăvara lui 1958, Vlăduţ devenise mai nerăbdător – voia ca stăpânul lui să se ridice odată din pat şi să plece cu oile în Râncurele şi de acolo, la înce- putul verii, în Vemeşoaia, ca în fiecare an.

Moşu’ Hobza s-a stins într-o dimineaţă de iulie pe la ora 4, Vlăduţ urlase toată noaptea. Câinele şi-a condus stăpânul pe ulti­mul drum, urlând prelung, încetişor, din loc în loc, iar când groparii au început să pună pă­mânt peste sicriu, cu greu l-au putut desprinde de marginea gropii, acum urletul îi era pu­ter­nic, sfâşietor… Vlăduţ a rămas lângă mormânt după ce Hobza a fost îngropat, abia acasă Hobzoaica a văzut că n-a urmat-o. Nici eu, pierdut printre oameni şi cu gândul la moşu’, n-am observat asta. A doua zi de  dimineaţă, când a venit să-şi afume bărbatul – de fapt, să-i tămâieze mormântul –, l-a găsit lungit pe pământul reavăn cu botul întins spre crucea de lemn scrijelită strâmb şi inegal, privea trist în gol, nici nu s-a uitat la ea. Cu greu l-a putut da deoparte pentru a-şi putea face treaba. Când a plecat, a încercat să-l ia acasă, dar Vlăduţ n-a vrut cu niciun chip. Atunci, Hobzoaica s-a dus la Bobâltiu, stătea aproape de cimitir, şi i-a cerut nevesti-si o bucată de mămăligă şi nişte apă pe care femeia i-a pus-o într-un castron de tablă turtită cules de prin curte. I-a pus sub bot mămăliga şi apa, dar Vlăduţ nici nu s-a uitat la ele. „Las’că poate-i mânca după ce-oi pleca ieu” – şi-a spus ea în gând. A doua zi a venit pregătită cu mâncare şi apă pentru câine; într-adevăr, a văzut că Vlăduţ mâncase şi băuse tot ce-i adusese cu o zi înainte de la Bobâltiu. Vreme de o săptămână a procedat la fel, oricum trebuia să vină timp de 40 de zile la cimitir  ca să-l afume pe Hobza. După prima săptămână însă, nu l-a mai găsit pe Vlăduţ acolo. Două săptămâni câinele a stat pierit, nimeni nu l-a mai văzut în acest răstimp, deşi Hobzoaica întrebase de el şi-n stânga, şi-n dreapta. În cele din urmă s-a convins că se dusese să moară, deoarece câinii se ascund atunci când le vine sorocul morţii.

Într-o bună zi însă, ea s-a pomenit cu el în curte. Bietul Vlăduţ era slab şi jigărit. Desigur, se dusese să moară unde­va, simţea că nu mai poate trăi fără stăpânul lui, dar nereuşind – vedeţi, spre deo­se­bire de oameni, animalele nu se sinucid niciodată –, s-a întors amărât şi lihnit de foame acasă, în Câmpuri. Hobzoaicăi i s-a făcut milă de el, l-a luat în braţe şi l-a urcat în făişor unde i-a dat mai întâi forţat pe gât lapte călduţ, apoi – mămăligă amestecată cu seu topit, şi la urmă – iarăşi lapte. După aceea, cu o cârpă moale înmuiată în apă caldă, l-a cu­ră­ţat peste tot şi, ca niciodată până atunci, deşi era vară, l-a luat în casă şi l-a culcat pe o ţoală împăturită, ţinându-i o vreme capul în poală, mângâindu-i-l şi începând să plângă cu amar după Hobza al ei…            

Vlăduţ a mai trăit şase ani după moartea stăpânului său, era tare bătrân – avea 18 ani, ceea ce era de mirare pentru un câine; se-nţelege, era mai mare decât mine. Cum eu plecasem la şcoală şi stăteam aproape mereu la noi acasă, nu trecea o zi să nu vină ca să mă vadă, fiindcă acum, dacă moşu’ Hobza murise, nu se mai ducea vara la munte cu oile. Venea mergând tacticos în urma Hobzoaicei, amuşinându-i din când în când fusta largă şi creaţă, fiindcă, după un timp, nu mai vedea bine, apoi chiar orbise şi surzise de tot. Când încă vedea şi auzea, dacă Hobzoaica nu cobora în sat într-o zi, devenea tare nerăb­dător, se tot învârtea mârâind în jurul ei şi în cele din urmă sfârşea prin a pleca de unul singur la noi. Interesant era faptul că tot făcând el naveta zilnic între Câmpuri şi Capu’ Satului, ajunsese să-l cuoască toată lumea şi chiar să-l îndră­gească, fiindcă era tare cuminte, căpătase chiar şi un nume de… om: Vlăduţ al lu’ Hobza! După ce orbise şi surzise, se des­cur­ca mai greu singur, căci trebuia să se oprească din când în când şi să amuşine aerul şi pământul, lungindu-şi gâtul şi rotindu-şi încet capul pentru a-şi da seama unde se află. Atunci, Hobzoaicei i se făcea milă de el şi venea zilnic cu el pe la noi, după ea era mai uşor să se orienteze căci mirosul îl avea încă foarte bun. Când Hobzoaica striga:

– Vlăduţ, hai în sat! – câinele venea re­pede la ea de oriunde ar fi fost, gudurându-se şi scheunând fericit…

Fireşte, când a fost să moară, a plecat de acasă şi nu l-am mai văzut. Cu o zi înainte să dispară, o maşină l-a făcut mototol, trecând peste el, din fericire nu şi cu roţile. Era cu Hobzoaica, veneau de Pe Pod, de la un loc al ei, câinele traversase drumul la izvorul lui Chivulescu să bea apă şi când a ieşit din nou în drum, un camion venind cu viteză dinspre Câineni, l-a luat în plin, bietul de el era, aşa cum am spus, surd şi orb… După ce a ieşit de sub maşină, s-a ridicat repede, s-a scuturat de praf şi a scos un urlet prelung… Hobzoaica l-a cercetat cu luare-aminte, nu părea să fi păţit ceva, dar era tare speriat, săracul. De altfel, a mers pe picioare până acasă, iar seara a mâncat bine ţinând seama de ce păţise, Hobzoaica  i-a dat mămăligă cu jumări şi lapte dulce. Vlăduţ a urlat toată noaptea, iar dimineaţa n-a mai fost de găsit, s-a dus să moară în sfârşit, cel mai probabil din cauza unei hemoragii interne, am realizat eu mai târziu tot gândindu-mă la el…

 

 

autor PĂTRAŞCU MARIAN 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Departe de Troia (ziua 8)- însoţit de comentariu critic

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 04/11/2011

Noaptea a venit supărată şi s-a aşezat între noi, aşteptând umilă, să îi sărutăm buzele însângerate de stelele reci. Liniştea s-a dezbrăcat de toate simbolurile dar nu a uitat să aprindă focurile de noapte ale aşteptării.

Ne aşezăm lângă focuri şi povestim despre orice şi despre tot. Baladele islandeze se unesc cu povestirile egiptenilor, legendele sud americane se amestecă cu poveştile horror coreene. Toată lumea povesteşte, toată lumea ascultă. Camaradul ucrainean Sasha povesteşte a mia oară cum mama lui pregăteşte mâncarea. Toţi ştim cum pregăteşte mama lui murăturile şi care e reţeta specială pentru gogoşile umplute cu gem de prune. Ochii albaştri ai camaradului nostru strălucesc atât de frumos când povesteşte de acasă, încât niciodată nu îl întrerupem şi îl lăsăm să ne povestească iar despre clătite, blinii sau găluşte. Parcă recunoscător, la sfârşitul evocărilor sale, Sasha împarte ţigări la toţi cei care fumează.

– Dornene, povesteşte şi la camarazi ce ai păţit când erai la grădiniţă! Hai spune!

Sasha insistă iar ceilalţi camarazi erau terminaţi de râs pentru că nu îşi imaginau că am fost vreodată copil de grădiniţă. Viaţa…

S-a întâmplat demult, pe vremea când eram un copil din grupa mare, a unei grădiniţe din satul meu de munte. Educatoarea noastră plecase câteva zile cu treburi în capitală şi ne lăsase pe mâna celeilalte educatoare: una tânără şi scârboasă care ne ura pe motiv ca am fi copii de ţărani. Se împrietenise de ceva vreme cu un suplinitor dubios, proaspăt divorţat de o procuroare. Era un slăbănog ce venea în sat cu autobuzul de ora şapte, poposea la grădiniţa unde îşi bea cafeaua cu educatoarea şi apoi pleca la şcoală unde preda ore de educaţie fizică. Venisem la grădiniţă foarte bucuros. Îmi amintesc perfect. chiar după atâţia ani, gesturile mele largi cu care arătam copiilor hainele mele noi. Cu o zi înainte mersesem la oraş. Părinţii mei îmi cumpăraseră panataloni gri cu dungi negre şi pulover verde cu o dungă albă. Eram mândru de toate astea, tare mândru.

Slăbănogul stătea lângă educatoare şi se prăpădea de râs. Se vedea clar că puseseră ceva la cale şi râdeau ca doi proşti uitându-se la noi. Educatoarea a bătut din palme şi ne-a cerut să ne aliniem afară în curte. Pe iarbă, bruma era de două degete iar frigul ne muşca de urechi, de degete, de buze. Educatoarea ne-a explicat că vom învăţa un nou joc, unul deosebit care ne va place foarte mult. A cerut ca fetele să se aşeze în genunchi şi să behăie iar băieţii, tot în genunchi, să meargă în jurul lor şi să hămăie. Copiii s-au privit unul pe altul şi majoritatea au început să plângă. Frigul era pătrunzător iar pe jos era murdar şi brumat. Profesorul slăbănog a început să pălmuiască pe cei ce nu se supuneau ordinelor şi în câteva minute toţi copiii erau în genunchi hămăind sau behăind. Cei doi stăteau şi râdeau ca nişte demenţi iar educatoarea se oprea uneori din râs şi urla disperată:

-Aşa, pui de ţărani nespălaţi ce sunteţi!

În nebunia aceea, eu rămăsesem pe treptele de ciment din faţa cancelariei iar cei doi nu mă văzuseră. Într-un moment de maximă inspiraţie am alergat spre poartă. Din păcate cei doi mă văzuseră şi alergau şi ei după mine. Ajuns în stradă, m-am repezit în prima curte şi de acolo prin livezi m-am strecurat spre casă, cu gândul să povestesc părinţilor mei ce s-a întâmplat. Acasă nu am găsit pe nimeni iar în faţa porţii am văzut pe profesorul de sport aşteptând ceva. Ziua s-a scurs greu iar părinţilor nu le-am spus nimic.

A doua zi la grădiniţă, venise educatoarea cea veche iar copiii nu povestiseră nimic din ceea ce au îndurat.  Părea că totul e firesc şi că umilinţa aceea nu a  însemnat absolut nimic. În gentuţa mea pusesem un ciocan şi un cuţitaş foarte tăios, toate astea le-am ascuns lângă ghena de gunoi. Am cerut voie afară şi m-am dus ţintă la maşina educatoarei care ura copiii de ţăran. Deşi eram puşti am reuşit să îi sparg toate cauciucurile iar cu ciocanul i-am făcut ţăndări parbrizul. Ciocanul şi cuţitul le-am ascuns apoi sub parapetul din faţa grădiniţei şi am intrat liniştit în sala de clasă. La pauză, toţi priveam cum urla de nervi educatoarea dar ea credea că vreun părinte s-a răzbunat nicidecum un copil de şapte ani.

– Când o să vin în ţara ta, să îmi spui unde stă educatoarea aia. O să am o vorbă cu ea, spune Sasha enervat cu ochii aproape în lacrimi.

– Şi eu o să am o vorbă cu ea, şopteşte un alt camarad.

– Şi eu, se aude din diferite părţi ale nopţii…

Noaptea a venit supărată şi s-a asezat între noi ca şi când ar fi dorit să ne ocrotească amintirile. Visele au fost alungate şi în locul lor au poposit imagini vechi din vremuri foarte îndepărtate.

Lemnele din foc au început să pocnească şi să geamă. Căpitanul a dat ordin să se împartă coniac şi ciocolată tuturor. Nu vom afla niciodată de ce face asta. Moartea plânge însingurată lângă izvorul tamaduirii. Privim stelele şi râdem…râdem

 

 

autor Dorneanu Eduard

 

 

 

 

 

Comentariu critic: Când Herta Muller a vorbit despre violenţa din grădiniţe, cu trimitere la noi, la români, în comunism, toată ţâfna patriotardă a sărit de fund în sus. Mă bucur să văd încă un condei neietător cu privire la brutele care au în “grijă” mititei.
Structura textului este ţesută foarte frumos. Nota 10

critic Virginia Paraschiv

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii închise la Departe de Troia (ziua 8)- însoţit de comentariu critic

O poveste cu fantome

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 04/11/2011

Căldura toridă a nopţii de august se prăbuşise asupra Eternităţii, ca o continuare firească a unei zile tot atât de fierbinţi. Pe cerul siniliu, îngerul de serviciu răspândise o puzderie de stele strălucitoare, printre care trona, uriaş, mai către răsărit, galbenul de aur al lunii. Eternitatea se afla ca mai toate cimitirele,  la marginea oraşului, înconjurat de un gard  de lemn din care după revolutie ,rămăsese în câteva luni doar amintirea. Aflat în plină campanie electorală, dar şi de teama că hoţii de fier vechi o să-i fure crucea, un edil vremelnic construise în anii următori, pe banii obştii, un gard inalt, din plăci de beton, deasupra căruia fusese instalată o reţea de sârmă ghimpată. Prin ea in fiecare seară, dacă nu era beat, Ilie Gălbează, groparul, lăsa să treacă electrica. Trăgea heblul de la panoul aflat in interiorul camerei administratorului, apoi privea pe geam cum se aprind cele câteva lumini de pe aleea principală şi îşi închipuia cum incepe să se scurgă curentul prin sârme, ca vinul prin gâtul unei sticle. Lua apoi de pe un raft cele două lacăte, unul mai mic de la intrarea în clădire, al doilea cu o toartă cât un covrig, de la porţile principale. Închidea şi pleca acasă. Acum îşi schimbase programul, a doua zi avea inmormântare şi nu dăduse încă, in pământul  ca piatra, nici o lovitură de hârleţ.
Toropit de băutură şi de căldura din timpul zilei, lăsase săpatul pentru mai târziu în răcoare serii. Pe la prânz, după o matură chibzuinţă, adăpată generos cu câteva înghiţituri, din vinul rămas de la o pomenire, se hotărâse să se retragă pentru  odihnă. Cu toate că nu era nici măcar ora două, luă lacătul şi băgându-şi mâinile printre zăbrele încuie poarta.
-Închis pentru, inventar,sughiţă mergând spre sediu, cine are nevoie să mă caute.
Sediul său privat ,cum îi plăcea să-i spună, se afla într-o căsoaie mare, pe jumătate ruinată, fostă în vremuri mai bune cavoul generalului Turtureanu, trecut la cele veşnice incă din timpul Marelui Război, răpus vitejeşte, de gripa spaniolă. Uşa din stejar, altă dată falnică, nu mai avea încuietoare şi se deschidea scârţiind jalnic,  la prima lovitură de picior. Inăuntru rezemate de zid îşi ţinea uneltele, iar mai în spate, trântise un braţ de otavă, cosită cu câtva zile în urmă, peste care aruncase o pătură veche. Mirosul firelor de izmă amestecate printre plante, alungase pe cel persistent de igrasie şi intrând, Ilie oftă fericit când simţi învăluindu-l răcoarea umedă după vipia de afară. Se ghemui, băgă mâna sub iarba jilavă, dibuind după rezervă, o butelcă de trăscău, golită pe jumătate încă de dimineaţă. Fără să se mai ridice o duse la gură şi nu o mai luă până la ultima picătură, apoi se lăsă într-o rână pe aşternut, iar după câteva minute sforăia de se cutremurau pereţii. Se trezi abia după apus, încă mahmur şi se apucă de treabă. Când ceasul de la primărie, începuse să bată miezul nopţii, groapa era pe jumătate săpată.
* * *

Ultimele acorduri se stinseră în depărtare, când în celălalt capăt al cimitirului deasupra unui mormânt proaspăt, începu să se înfiripe, uşor, o boare. La început, trecuse neobservată, pâlpâind şovăielnic, dar crescuse încet, ridicându-se ca un fum alburiu, din ce în ce mai mare şi mai consistentă, până ajunsese aproape de statura unui om. .Scuturându-şi linţoliul pătat de mucegai, de câteva invizibile fire de praf, abia atingând ţărâna , înfiorând cu o boare rece, aerul înmiresmat, se contură o fantomă

Nu avea acelaşi nume ca cel inscripţionat pe crucea povârnită de la capătul mormântului. Arthur, cum i-ar fi plăcut să se recomande dacă cineva l-ar fi intrebat cum îl cheamă, era un fel de homeless, un vagabond în lumea lui, care nici numai ştia din ce groapă ieşise pentru prima oară. Numele şi-l alesese ca o reminiscenţă a unor lecturi de adolescenţă, dintr-o viaţă anterioară, pe jumătate uitată.
După anotimp sau după chef, se muta dintr-un loc în altul, dar de la începutul verii atras de frumuseţea tufelor de crini şi iasomie din vecinătate îşi alesese un domiciliul stabil. Se simţea bine acolo. De pe dealul unde se afla cimitirul dacă zbura puţin mai sus, la înălţimea gardului, îi plăcea să admire, înainte de venirea zorilor, când cerul se înpurpura uşor spre răsărit, târgul adormit în vale Ca să fim sinceri, de fapt dorinţa sa intimă era să treacă dincolo de zid, în lumea mare, unde să bântuie vreo casă părăsită sau ruinele unui castel . Era însă o fantomă de rang inferior, căruia îi era interzisă părăsirea spaţiului sacru şi se mulţumea doar să sperie, când se plictisea, câte un întârziat.  Ştia că toate acestea vor rămâne doar vise de tinereţe şi va imbătrâni, ca o fantomă modestă dintr-o urbe uitată de timp.
Acum însă, unduindu-se cu graţie, plană uşor, până la aleea pricipală unde poposi puţin pe o bancă, mirosi nişte flori vestejite, apoi se ridică şi privi în jur nedumerit.  Ceva nu era în regulă. În afara unor candele stinghere, nicăieri nu se vedea nici o lumină, cele câteva becuri chioare erau stinse.
Iar s-a trotilat beţivul naibii, şi a uitat să aprindă lumina, scrâşni furios, clănţănindu-şi  cei câţiva dinţi rămaşi în gura ştirbă. Îl plăteşte statul degeaba .
Nehotărât încă de ce avea să facă, Arthur îşi flutură mânecile largi şi îşi drese glasul:
– Bu-hu-huuuu! se auzi vocea sa în contra-alto, străpungând liniştea a tot stăpânitoare.
– Bu-hu-huuu! îi răspunse ca un ecou , vocea răguşită a Salomeei, bătrâna bufniţă care locuia in turla clopotniţei, supărată că fusese trezită din somn. ..
Pe boltă, luna şi stelele îşi continuau periplul nocturn. Un camion pufăind asmatic, urcă şoseaua în pantă şi dâra farurilor mătură pentru câteva minute cerul. Zdrăngănindu-şi remorca, trecu însă prea repede ca Arthur să ajungă la timp pentru a-şi face reprezentaţia de seară
Se hotărâ să dea un tur pe la poartă, dar o găsi închisă. Zgâlţâi gratiile, curiozitatea îl rodea, dorea nespus să scoată măcar pentru o clipă capul afară. O luă haihui de-a lungul zidului, prin iarba umedă de rouă.
-Au! făcu speriat, deşi nu simţea durerea, când, călcând pe dinţii unei greble aruncate aiurea, coada îl lovi în frunte
Cine o fi prostu’ , care...dădu să exclame, dar se opri înţepenit. La câţiva paşi distanţă, aşezat pe marginea gropii, cu spatele spre el, lângă hârleţul murdar de lut,Ilie Gălbează terminase de săpat.
* * *
Cu toate că nu putea să fie auzit, Arthur se apropie  pe vârfuri, aproape să-l atingă. Între el şi gropar era o mai veche duşmănie, despre care, ce-i drept, cel de-al doilea nu ştia nimic. Resentimentele se adunaseră în timp şi porniseră la început de la nişte fleacuri. O dată, primise în plină faţă o lopată de pământ, când se aplecase nevăzut, curios, să vadă mai bine nişte oseminte pe care acesta abia le dezgropase. Altă dată fusese cât pe ce să-l strivească,când trântise brusc uşa de la sediu în timp ce se strecura afară. Îi prinsese poalele  giulgiului şi rămăsese aşa dârdâind sub ploaia rece de toamnă, până către ziuă când acesta catadicsise, în sfârşit, să iasă afară
Toate ca toate, dar capacul îl pusese incercarea sa de fugă. Arthur se căţărase pe gardul abia terminat, decis să evadeze cât mai era timp, dar îşi agăţase ectoplasma în sârma proaspăt instalată .Când Ilie dăduse drumul la curent, simţise cum i se face”pielea găină”, devine fosforescent, iar şocul îl aruncase in interior, într-o roabă uitată, plină cu mortar.
Ce-i drept nu păţise mare lucru, dar de ruşine stătuse ascuns în turlă lângă Salomee, care îl curăţase pigulindu-l cu grijă, timp de o săptămână. De atunci rămăsese cu o teamă groaznică de curent şi o ură profundă faţă de cel pe care îl considera vinovat de toate necazurile sale. Venise acum momentul să-l sperie de moarte. Îşi intinse mâinile descărnate şi îşi lipi palmele de spatele său
* * *
Groparului nu-i era frică de fantome.
Dele dracu’ este şi ele un fel de oameni care a fost,  obişnuia uneori  să-i spună unui prieten mai temător, care îl ajuta din când în când să foreze,dacă solulul era prea tare.  Numa’ fraierii se teme de stafii! Când le vezi,cel mai bine e să le laşi în boii lor !
Il zărise pe Arthur dând târcoale prin împrejurimi, dar îşi continuase treaba. Mai la adâncime pământul se dovedise a fi reavăn şi săpatul mersese cu spor. L-a observat cum se apropie tiptil, ba chiar s-a bucurat simţindu-i degetele reci ca gheaţa, răcorindu-i piele transpirată . S-a amuzat tăcut, când şi-a executat numărul macabru plutind în jurul său întins pe spate, cu mâinile pe piept, şi a râs şi el, pe muţeşte când, luând culoarea putregaiului, a hohotit sinistru , rotindu-şi ochii roşii ca doi cărbuni aprinşi.  S-a ridicat însă la timp, înainte ca acesta să-i dea  un brânci în groapă.
Strigoi fără minte, i-a aruncat peste umăr, îndreptându-se şovăielnic spre Administraţie. Acolo, în cenuşa vetrei unei sobe de teracotă, ţinea ascunsă rezerva de lux.

*  *  *
Rămas singur după eşecul suferit, Arthur se înverzi de ciudă. Porni furios spre gard, proferând cele mai negre blesteme, hotărât să -şi ia lumea în cap, odată pentru totdeauna .
Prin fereastra deschisă, Ilie îl văzu cum incepe să se caţere pe zid. Când ajunse la reţea, întinse o mână, trase heblul şi restabili contactul.
-Ei nici chiar aşa,mormăi  printre înghiţituri, sorbind din sticla de vodcă. Râdem, glumim , dar nu părăsim incinta!

 

autor Ionel Mony Constantin 

Tagged with:

Comentarii închise la O poveste cu fantome

Mărturie

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 03/11/2011

Totul începuse atunci, în 1990, când profesoara de limbă moldovenească ne anunţase că trebuie să învăţăm să scriem cu literele latine (cum scriam la franceză) şi să renunţăm la kiriliţă (cum o numeam noi). Abia atunci am aflat noi că ne-am găsit identitatea, că facem parte din marele popor român. Până atunci, eram doar o mică republică din marea URSS, popor inferior prin naştere şi educaţie. Eram obişnuiţi cu strigătele copiilor ruşi „Moldovan – baran” (moldovean- berbec), în mintea mea nu ştiam dacă acest supranume se datorează faptului că pe păşuni păstoreau bătrânii noştri cu turmele de oi. Dar copiii se obişnuiesc cu toate şi orice poziţie li se pare, într-un final, naturală. Şi credeam că suntem un popor inferior, şi credeam că marele popor rus ne-a dat mâncare, ne-a alfabetizat, că, dealfel, eram şi încă atunci, prin secolul al XX-lea, oameni la sapă şi la coada vacii. Priveam cu admiraţie culoarea roşie de pe drapel şi învăţasem să fiu mândă că aparţin marei uniuni socialiste.

Greu a fost să o luăm de la zero. De fapt, o luam cu minus în faţă în studierea limbei, pentru că aveam lacune mari cât hăul. Dar faptul că aparţineam poporului român, ne dădea puteri. Mulţi, foarte mulţi trăiam sentimentul regăsirii mamei adevărate. Aveam emoţie de câte ori priveam peste Prut. Iar când am trecut peste apa tulbure a râului prima dată, încărcată cu câteva kg. de zahăr şi miez de nucă pentru vânzare,  mi se părea că trec pe un nou tărâm, cel de basme, vin acasă, după ani şi ani de absenţă.

Greu a fost să deosebim grupurile de diftongi „ea” de „ia”,  sa invaţăm diftongul „îi”, să scriem sau să pronunţăm  „pâine”, „câine”, „mâini”, dar şi mai greu a fost să găsim cuvintele potrivite pentru a denumi obiectele din jur. Acolo unde în limba română din România existau neologisme, în Basarabia erau folosite rusisme. Eram împânziţi de cuvinte ruse, iar în rest… limba îşi păstrase  cuvintele  vechi. Astfel foloseam „stergarul” (nu prosopul), incaltam „colţuni” (si nu ciorapi sau sosete) sau, şi mai curios, au intrat in acei ani de „românizare”  a limbii cuvinte precum „ştramp” (folosit pentru dres de femeie) sau „havuz” (in loc de fântană arteziană). Nu mai vorbesc de utilizarea greşită a cuvintelor precum „dovedesc” (in loc de reuşesc) sau crearea cuvintelor noi prin altoirea unor cuvinte ruse cu sufixe din limba română. Astfel au apărut cuvinte de genul „regulez” (de la rusescul regulirovati = a regla)  sau „mă znacomesc” ( znakomitsia = a face cunoştinţă).

Am încercat să învăţ cuvintele noi. Le scriam pe o foiţă ascunsă în buzunar şi le repetam cât îmi făceam treaba. Incercam sa pronunţ corect cuvintele şi am fost extrem de mândră când o persoană mi-a spus „voi, românii”. Mă simţeam, în sfârşit integrată, cu toate că, mulţi ani după, îmi ascundeam, unde puteam, identitatea. Rămăsese acea urmă de credinţă că aparţineam unui popor inferior, pentru că şi dincoace de Prut, în marea Românie, tot inferiori eram consideraţi. Dor şi acum cuvintele culese pe parcurul integrării în marea entitate română. Eram considerată, ani la rând, un venetic, cu toate că eu mă consideram în România acasă, mă ruşinam pentru fiecare pronunţare greşită aşa cum un ciunt se ruşinează de defectul său. O persoană sănătoasă nu are cum să înţeleagă ce simte un infirm în lumina reflectoarelor.

Eu sunt precum o viţă de vie ce poate să crească şi pe o coastă muntoasă. Chiar dacă pământul e dur şi ostil, îmi cresc rădăcinile şi le înfing adânc în pământul care cred că îmi aparţine. Dar sunt mulţi, din păcate, care au fost luaţi de vânt şi duşi din nou spre est. Îi privesc cu multă tristeţe. Şi îi aştept să revină cu sufletul acasă.

 

 

autor Alla Murafa

Tagged with:

Comentarii închise la Mărturie

Fantasme 4. Moș Crăciun

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 03/11/2011

Copilul şi câinele se plimbaseră toată ziua prin oraş, bucurându-se de viaţă şi sărbătorind prin strigăte vesele proaspăta lor prietenie.

Se înserase, aşa că se-ntorseseră „acasă”, adică în primitorul parc Cişmigiu.

Venind dinspre splaiul Dâmboviţei, cei doi intraseră în parc prin Schitu Măgureanu, intrare care, de altfel, era şi mai apropiată de „dormitorul de vară” al băiatului.

Tocmai îi povestea lui Şchiortu’ cum îşi stabilise domiciliul în acest parc, când în faţa lor pe alee îşi făcu apariţia o arătare cel puţin la fel de caraghioasă ca proaspătul nostru cuplu.

„- Ia te uită,Şchiortule, paiaţa asta ne face concurenţă! Nu cumva vrea să ne ia şi dormitorul? Ia să vedem noi ce intenţii are.”

Era într-adevăr o apariţie tare curioasă acest om al străzii, un moşneag un pic mai înalt decât un copil, îmbrăcat cu o mantie până la pământ, umflată de mulţimea zdrenţelor ce le purta pe dedesubt, ce fusese neagră cândva dar acum devenise gri, presărată cu zeci de pete lucioase.

Când păşea apăreau de sub mantie doi bocanci desperecheaţi, unul maro, celălalt negru, dezlipiţi la tălpi şi legaţi cu bucăţi de sârmă în loc de şireturi.

Pe cap purta o pălărie ca un fund de ceaun, iar de sub acest clop de oşan ieşea o claie de păr albit, dar amestecat cu toate culorile mizeriei, păr ce se amesteca pe piept cu o barbă la fel de mare şi de interesantă.

Mai interesant era, însă, calabalâcul acestui om, format din câteva sacoşe burduşite, o găleată de plastic, o raniţă în spate şi o imensă umbrelă de soare, folosită la plajă, aşezată deasupra.

Cu ochii rotunzi şi mici, abia zărindu-se de sub sprâncenele stufoase, cu nasul borcănat aşezat deasupra mustăţii, la fel de stufoasă, şi cu tot acel calabalâc, dacă ar fi fost şi iarnă, ai fi putut jura că e însuşi Moş Crăciun, care a venit să împartă daruri copiilor.

Dar, nefiind iarnă, nici hainele bătrânului roşii şi nici oamenii nemaiavând atâta imaginaţie, moşneagul a rămas ceea ce era de fapt, un alt nenorocit fără casă şi fără noroc.

Copilul nostru nu se bucură prea  mult de această imagine pentru că bătrânul o apucă pe o alee lăturalnică şi se făcu nevăzut. Degeaba se repezi după el, degeaba îl căută chiar şi printre tufişuri. Omul parcă fusese înghiţit de întunecatul, de-acum, parc.

Câinelui îi fu prezentat oarecum lapidar noul lui culcuş şi, obosiţi amândoi de lungile plimbări de peste zi, se culcară spate în spate, fiecare cu gândurile lui, dacă şi animalele or fi în stare să gândească la ce li s-a întâmplat sau la ce ar vrea să li se întâmple.

 

 

autor Viorel Ploesteanu

Tagged with:

Comentarii închise la Fantasme 4. Moș Crăciun

Copilul periferiei

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011

 

 

Aerul părea încins. Luna căpătase o culoare sângerie. Vietăţile se ascundeau speriate. Va fi furtună? Oamenii se uitau către cer… apoi către zare. Apăsătoare, înfricoşător de tăcută era zarea…

Majorii urlau. Urletele deveneau ameninţare. (toare,) Înjurăturile loveau crunt în orgoliul  de soldat. Oamenii trăgeau din răsputeri. Trăgeau tendele, le fixau pe la margini.  Nisipul nu trebuia să distrugă  tehnica. Pe ici-colo înflorea câte o pată de sânge,  de la vreun deget zdrelit sau de la pielea rămasă printr-o clamă. Trăgeau,  nu de frica înjurăturilor sau a pedepselor promise. Spaima venea dinspre pustiu… pustiul aduce moarte. Pustiul aduce întuneric, iar întunericul sperie mai mult decât durerea…

Privesc îngrozit tabloul unui dezastru în aşteptare. Picioarele îmi sunt grele, au lăsat rădacini, crecute  adânc în acest sol nisipos, încât, nici furtuna,  ameninţătoare  nu ar fi fost în stare să mă smulgă. Nu am putere să mă mişc. Şterg cu pleoapa imaginea, dar tabloul mi se impregnase pe retină.

Furtuna căzu brusc, nemilos ca un blestem. Nisip…doar nisip şi moarte. Uitare şi întuneric… Rugile urcau către zei, dar zeii tac… zeii nu aud furtunile…

 

***

 

Deşteptătorul sună strident. O să-l izbesc  într-o zi de perete! Cât de tâmpit pot să fiu!;  îl pun seara pe masă şi,  dimineaţa să mă scol din pat ca să îl opresc!    Cu ochii închişi parcurg drumul până la masă,  îl dibui după sunet şi apăs.  Ce dulce e liniştea! Cât de ademenitor e aşternutul care îmi  păstrează formele. Mă uit  printre gene la visul rămas ascuns printre cute, dar mă îndrept spre baie. Zi de zi acelaşi program, zi de zi acelaşi traseu de dimineaţa până la liceu. Îmi trag blugii,  roşi pe la genunchi, caut  cămaşa, aruncatǎ neglijent, pe-aici pe undeva… Ghiozdanul? …dă-l dracului, doar nu mă voi duce cu ghiozdan la liceu ca un elev de clasa I. Un pix, un caiet, că de restul se va ocupa Olga. Tot  salivează   când mă vede. Aduce de toate în două exemplare. Trebuie să i-o  mai  trag o dată că,  tot stă şi se freacă de mine în pauze,  găsind bun orice pretext.

Să trec pe la Bogdan? O fi dormind încă. Ne vom vedea la şcoală.

Căut în sertarul cu şosete pachetul cu ţigări, îl ascund în buzunarul gecii şi mă furişez în vârful degetelor din cameră. Doarme? Sper să doarmă! Foşnetul blugilor îmi bubuie în urechi. A dracului de blugi! Mişc lent picioarele să nu se audă paşii, dar agăţ cu mâneca gecii o carte. Cade. Nu reuşesc să o prind. Cartea se izbeşte de podea şi explodează strident, săltându-şi filele. Deschid brusc  uşă.

– Stai!

Rămân paralizat locului. Inima îmi explodează în mii de cioburi, le aud în timpane, le simt în vârful degetelor. O bucată mai mare de ciob se opreşte-n  în gât sufocându-mă.

– Unde pleci?

– La liceu.

– Când te vei întoarce?

– Nu ştiu sigur. Spunea diriginta să rămânem azi la suplimentar la mate.

– Azi vii la mine la muncă. Direct de la şcoală. Trebuie să mă ajuti! ‘nţeles?

Vocea căpătă sunetul metalic atât de bine cunoscut. De mii de ori o auzisem înainte de furtuni. Acea sonoritate prevestea furtunile casei  şi, ori  de câte ori o auzeam, paralizam.

– Am înţeles, tată.

Cobor scările două câte două. Vreau  să fiu cât mai departe,  să nu-şi mai amintească ceva. Striga la geam să audă vecinii cine e stăpânul casei .

Într-o zi îl voi omorî. Nu ştiu când şi cum.  Dar,  de atâtea ori mi-am imaginat cu lux de amănunte cum îl sugrum şi,  îi privesc extaziat ochii ieşiţi din orbite;  să-i citesc frica în ochii aceia mari şi haini,  în care nu văzusem niciodată decât ură. Altădată,  îmi imagina cum l-aş împinge de la balcon. Mâinile s-ar zbăte inutil în aer, aşa cum se zbate o pasăre ţintită de vânător. I-aş  fi privi de sus trupul, izbindu-i-se  de asfalt;  părul,  explodînd în toate părţile, apoi, i  s-ar aşeza, fir lângă fir, şi ar urma liniştea… cât de dulce ar fi liniştea după acea explozie!  Şi părul lui s-ar colora în roşu, aşa cum  s-a colorat  părul ei atunci…  Îmi amintesc cum încerca ea atunci să elimine acea culoarea din păr, plângând.  Apa  se colora, devenind  tot  mai roşie. O schimba,  şi apa din nou devenea roşie şi eu priveam cu ochii mari,  cum se petrece minunea de  mama colorează apa în roşu. A fost demult… mama, periodic,  repeta minunea de a colora apa şi plângea, mereu plângea şi ochii îi deveneau vineţi.  Şi nu înţelegeam atunci de ce ochii mamei deveneau vineţi când plângea şi ai mei nu… până în ziua în care şi ochii mei au devenit vineţi…

Respiarţia caldă se solidifica, formând figurine în aerul rece. Părea că sufletul, ca o pasăre rănită, îşi ia avântul să zboare, dar zborul e greu, rana e grea şi pasărea se destramă, căzând, fărâmă cu fărâmă pe asfaltul murdar.

Respir greu după maratonul făcut  zilnic până la liceu. Fugeam…fugeam  mereu. Speram să las în urmă coşmaruri, umbre, dureri.

 

***

            – Antonescu!

– Prezent!

– Barbu!

– Prezent!

Olga îmi împinge uşurel caietul de teme. Aşa da, fată! Conştiincioasă! Îmi aduce mereu tema, salvându-mă de la ananghie. Bag mâna sub bancă, sub fusta Olgăi şi-i strâng,  drept mulţumire,  piciorul. Pielea e caldă, ademenitoare. Îmi imaginez cum intimitatea ei se înfierbântă, se deschide. Sunt gata să merg mai departe, să merg mai adânc,   să îi simt umiditatea…  Fata roşi, îmi înlătură mâna, chicotind:

– Nebun mai eşti!

Sunt nebun şi Olga e o proastă  că se face preş de dragul de a fi preferata golanului clasei. Dǎ-o dracului. În pauză o voi săruta în văzul tuturor apăsat şi asta o va ţine fericită o săptămână. Mi-o imaginez cum merge semeţ sfidând privirile celorlalte fete. Îşi ţine mereu fruntea prea sus şi spatele ţeapăn ca să îşi scoate sânii în evidenţă. Nu înţelegeam cum de poate să  meargă în felul acesta fără să se îmiedice? Dacă i-aş pune o piedică într-o zi?

Profa scrie cifre pe tabla neagra, cifrele se adună precum un roi de muşte deranjante care zboară, roiesc, mă atacă din toate părţile.  Încerc să mă aprăr, mi-e silă de toate…Aş fugi. Dar unde?  unde viaţa are alt gust, alt miros  decât mirosul ăsta de rahat?

Bogdan apăru la ora următoare, şifonat şi cu ochii lipiţi de somn.

– Unde ai fost, neghiobule? Ţi-a pus pitica absent.

– Da-o dracu’. Am dormit la Marta. Ştii că nu mă refuză.

Marta nu refuză pe nimeni, dar fiecăruia lasă impresia că e singurul bărbat din viaţa ei.

– Ce urmează?

– Filozofia. Am auzit că ne-a părăsit şobolanu’. Vine una nouă.

– Ai văzut-o?

– Nu. O fi vreo scârnăvie, că prostiile alea doar tâmpiţii le învaţă.

– Hai mai bine să fumăm o ţigară. Dă-o dracului de filozofie.

Ne ridicăm hotărâţi  şi pornim spre ieşire. Bogdan dă sârguincios din coate, făcându-şi drum printre colegii împrăştiaţi.

–  Alexandru, unde pleci? S-a sunat de intrare!– aud vocea Olgăi. Mă întorc şi îi arăt degetul din mijloc. Târfa, şi-o fi imaginat că-i nevastă-mea, sau mama?

Nu reuşisem să ajungem la uşă.  În urma catalogului,  apare ea. Tânără. Părea o elevă dintr-a doişpea. Era frumoasă?  N- am recunoscut niciodată frumuseţea, nici acum nu ştiu ce să spun… Am văzut acei ochi adânci, senini. Colegii se mişcau haotic,  fără să realizeze ca, noua profă  intrase deja în clasă Bogdan încă îşi făcea drum dând din coate.  Iar eu stăteam ca un prost,  nemişcat, izbindu-mă de albastrul senin al ochilor ei.

În clasă se  lăsă brusc, liniştea.  Deranjantă ca o explozie.  Doar Bogdan continua să se îmingă spre ieşire, strigând:

– Dă-te la o parte, bă’, nu vezi că vreau să trec?

– Mulţumes,  pentru întîmpinare, mă descurcam şi singură.

Uimit, Bogdan se opreşte brusc. Înţelegînd, face un pas înapoi:

– Da’ ce ţâţe aveţi, domnişoară profesor!

Clasa hohoteşte în delir, Bogdan râde fericit de gluma sa bună. Iar eu, .. nimic… stau şi privesc, fără să găsesc logica.

 

 

***

            Ne pregătim să ieşim din garnizoanǎ. E rândul nostru să stăm de pază pe străzile orăşelului. Odată ieşiţi, ne aflăm în pielea vânatului. Nu ştim când şi de unde poate veni glonţul vânătorului. Nu ştim când şi unde pământul poate înflori sub picioarele noastre,  mişcat de vreo mină, amestecîndu-ne cu  pământul.  .Afganistanul nu iartă. Pământul e sec, dur. Uscate sunt şi sufletele  oamenilor, secătuite  de ani şi ani de lupte. Copiii se nasc în  zgomotele exploziilor şi ale împuşcăturilor aşa cum noi creştem obişnuiţi cu ciripitul păsărilor.

Suntem cinci. O echipă organizată, instruită să patruleze străzile oraşelor, depozitele, spitalele. Îi apărăm pe afgani de… afgani. Civilii de talibani. O misiune importantă şi suntem conştienţi de rolul asumat. Fiecare gândim la familia lăsată  în ţară, la tot ce putem pierde. Ne dăm seama că nu am gustat din toate câte am fi vrut, nu am iubit cât am fi putut. Îmi dau seama aşa, dintr-o dată, că mi-e dor să iubesc o femeie, să îi simt corpul fierbinte, să fierb şi eu.

Maşina porneşte lent. Poarta se închide în urma noastră. Suntem în câmpul deschis. Simt cum mă gâdilă în frunte ochiul unei lunete. Deseori mi se întâmplă să simt  o lunetă aţintită asupra-mi. Număr. Cât îi trebuie unui ţintaş să apese pe trăgaci? Nu îmi amintesc niciodată copilăria,  nu regret nimic din ce am avut, sau din ce nu am avut…  doar albastrul ochilor ei, persistă obsedant. Nu am făcut dragoste cu ea…  Dacă în clipa aceasta degetul unui ţintaş ar apăsa pe trăgaci, aş  avea un singur regret: că n-am făcut dragoste cu ea niciodată.

Pe ici-colo,  câte un copil în zdrenţe! Cât de mult cenuşiu e în jur! Oamenii,  precum camelionii iau culorile zidurilor, a prafului, a nisipului. Sunt crescuţi în nisip şi,  ţi se scurg printre degete la fel de uşor ca nisipul. Cine să îi înţeleagă? Cine să deosebească prietenul de duşman? Aceeaşi faţă, acelaşi grai, aceeaşi rugăciune spusă în genunchi cu faţa spre răsărit.

Amicii mei de gardă sunt alături. De câteva luni formăm o echipă. Împărţind moartea, sperăm să nu murim de tot. Împărţim şi cartuşele ca să putem supravieţui. De două luni cu ghilotina deasupra capului… Îi privesc pe fiecare în parte şi-mi dau seama că doar ei sunt singurii mei  prieteni.   Ceva mai mult chiar. Toţi cei de care am fost şi mai sunt încă legat emoţional – prin dragoste, ură sau teamă –  m-au lovit. Aşa că am închis uşile, am tras zăvoarele. Pe oamenii îi las să vină în preajmă, să stea sau să dispară, dar nu mă ataşez ca să nu fiu din nou rănit.  Doar cu ei cinci mă simt un întreg, pentru că doar cu ei împart moartea.

 

***

Mi-e foame. Mai am  vreo oră de muncă, aşa că,  încerc să nu mă gândesc la mama,  care trebăluieşte prin bucătărie, la cratiţele de pe aragaz, la sosul pentru paste. Apuc dintr-un capăt ţevile pline de rugină,  tata le prinde din capătul celălalt şi le aruncăm în camion. Când nu putea să facă singur munca, mă chema pe mine în ajutor. Trebuie să îl ajut dacă vreau să fie linişte în casă.

Zgomotul se topea în aer, lăsând un praf de rugină pe mâini, pe ochi. Simţeam gustul de rugină în plămâni. Făcea parte din mine. De când mă ştiu, vin aici, la locul lui de muncă, şi îl ajut să mute, să încarce sau să descarce ţevi, şine, butoaie. Am crescut cu această rugină pe sub unghii. De mult îmi tăiam unghiile foarte scurt, îmi spălam cu peria  fiecare por al degetelor, al mâinii, dar, degeaba. Zdadarnic!. Mirosul de rugina nu se spăla, nu dispărea cu nimic. Rămânea impregnat pentru totdeauna, pe haine, pe mâini, în plămâni..

– Ridică, bre, mai cu forţă! Nu fi fătălău! Că muieri,  ajung pe lumea asta.

Strâng dinţii. Voi creşte şi eu… Gândul acesta îmi dă putere şi ridic mai sus ţeava, o arunc mai cu forţă.

E destul de frig. Metalul rece înţeapă carnea bătătorită. Nici bătăturile crescute în rugina palmelor  nu  mă protejează de frig. . La un moment dat degetele nu mai ţin greutatea, devin moarte, de cârpă, nu le mai controlez. Îmi dau seama ce se întâmplă, dar  mişcările îmi sunt  prea lente şi bucata de motor cade greu ridicând un alt nor de rugină. Văd mâna tatei ridicându-se, mă plesneşte din răsputeri. Simt în gură gustul sângelui. Cât de sensibilă poate fi o buză! Nici după zeci de lovituri nu se căleşte, nu face bătături…sângerează de fiecare dată… Simt gustul sângelui ruginit.

– Ce ai cu băiatul, bre Mihai? Se mai întâmplă! – Nea Costel privea pe sub sprâncene efortul nostru. El nu depunea efort că era bolnav cu inima şi, pentru că era muncitor vechi, patronul l-a mai lăsat să hoinărească prin curte, ridicând ba un fier, ba o sârmă de sub picioare.

– M-a blestemat Dumnezeu cu un tâmpit! Nu vezi că  nu se pricepe la nimic? Mai bine,  decât îl năştea, mă-sa se arunca de pe vreun pod. Îs povară pe umerii mei.

E atât de simplu să iau o ţeavă şi să îl omor! Dar mi-o imaginez pe mama,  mică, slabă, cu riduri pe sub ochi, repetându-mi mereu „E taica-tu, Alexandru! Sǎ nu îndrăzneşti vreodată să ridici mâna!”

Ridicăm motorul şi îl aruncăm în camion. E ultima bucată. Pot să plec acasă. Merg să îmi spăl mâinile la ciuşmeaua din colţ. Apa ustură, săpunul nu îşi face efectul, nu are puterea să spele mizeria de pe mâini. Nici nu are rost sǎ depun efort. Cui trebuie teatrul ăsta să par curat dacă mă simţeam mai mizerabil decât ultimul rahat!

Tata se aşează  cu nea Costel  pe banca veche şi au scos mâncarea învelită în ziare vechi. Simt că mi-e foame şi mie. Mă grăbesc spre casă…

 

O văd încă de afară. Spală, aplecată, scările blocului. E atât de mică… mereu parcă o văd tot mai mică. Cine-o fi de vinǎ? ( Şi nu e vina creşterii). Se apleacă din ce în ce mai mult sub greutatea vieţii. Ar trebui să îmi fie milă de ea. Uneori chiar îmi e. Îmi vine să o cuprind din nou, aşa cum făceam demult când eram mic. Dar ochii ei goi, absenţi mă ţineau la distanţa. (distant). Ea a uitat cum se mângâie, cum se îmbrăţişează. A uitat cum se iubeşte.  A uitat să fie femeie, mamă. E doar o fiinţă care prin minune supravieţuieşte. Ca un câine maidanez gonit de toţi. S-a măritat devreme fugind de ai săi şi a dat de el. Huiduită toată viaţa, bătută de soartă şi de bărbatul care ar fi trebuit să o protejeze. Se gârbovea an de an, îmbătrânea prematur, se grăbea sa treacă mai repede prin viaţă, aşa cum se mănâncă o mâncare în silă: o înghiţi grăbit să ştii că ai terminat.

La un moment dat am văzut o sclipire de viaţă în ochii ei:

– Te-ai întors?

După tresărirea din priviri,  mi-am dat seama că observase buza crăpată. Nu spuse nimic. Niciodată nu spunea nimic, de parcă tăcerea ar fi şters realitatea. Poate nu ştia   cum, sau ce să spună. O uram! Cât de mult o uram că a permis mereu să fie lovită şi să fiu lovit. Că nu a încercat măcar o dată să se răzvrătească.

– Ţi-am făcut o ciorbă. Vino să-ţi pun în farfurie.

Împinse găleata cu apă murdară sub scări, aruncă bucata de cârpă în apă, câţiva stropi au sărit

pe picioul ei, dar nu a simţit. Porni greoi pe scări, o priveam din spate şi mă întrebam cum poate o femeie de nici patruzeci de ani să îmbătrânească  în asemenea hal? Urca încet, ca un cal înhămat, pentru că ea purta mereu povara în spate, nu o împărţea cu nimeni…

Mănânc din ciorba caldă, mi se face mai bine dintr-o dată, mă gândesc la Olga, la Bogdan, la ora de filozofie, la ochii profesoarei. Mă urmărea acel albastru, pacea  din privirea ei. Simţeam că am găsit un soi de linşişte,  un sens prin prezenţa ei. Un soi de pilon pentru tot zbuciumul de până acum.

Mama spală vasele lasate în chiuvetă. Îşi şterge periodic mâinile  de şorţul vechi. Îmi ia din mână farfuria.

–         Lasă, fac eu, tu du-te şi învaţă!

Îmi vine să trântesc farfuria de podea: mă trecuse în rândul bărbaţilor şi ea trebuia să îmi fie  slujnică, pentru că bărbaţii muncesc, pentru că bărbaţii … sunt bărbaţi. Aşa a trăit mereu în nişte norme învăţate de acasă, într-o cuminţenie şi ascultare totală. Bărbatul trebuie să fie respectat.

– Să fii cuminte, – îi aud vocea abia desluşit, – a venit taică-tu, să nu faceţi scandal.

Trântesc supărat uşa. La dracu! La naiba cu toţi!

 

 

***

            Ne adunăm,  ca în fiecare seară,  la marginea căii ferate. E locul nostru de ani de zile.  Între pietrele acestea ne-am ascuns primele chiştoace; tot ele  au fost martorele primei beţii, bătăilor iscate din senin, împăcărilor la fel de surprinzătoare. E lumea noastră, a celor de la blocurile de periferie. E lumea celor săraci. Aici am mâncat primele fructe furate, împărţite egal. Aici aduceam mazărea culeasă de pe câmpuri sau coceam primul porumb,  pe care-l  înghiţeam lacom înnegrindu-ne dinţii. Stăm   în grup, fete şi băieţi, fără diferenţa sexului. Privim trenurile de pasageri care poartă visele noastre în dăpărtări.

Bogdan rupe ţigara fără filtru în două şi îmi dă jumătate. Stăm umăr lângă umăr, ca de atâtea ori, sprijinindu-ne reciproc, împărţind aceeaşi gură de bere sau felie de pâine unsă cu grăsime.  Gaşca încă nu a venit. Stăm ca doi străini fără să ne vorbim. Doar străinii sau prietenii foarte buni pot să stea alături fără să îşi vorbească. Eu mă gândesc la ale mele, la maică-mea, la albastrul ochilor ei … Bogdan s-o fi gândit la ai lui. O fi trecut pe acasă şi,   i-o fi găsit  pe-ai lui, matol. Bea taică-su, dar bea şi maică-sa. E atât de dureros să vezi o mamă beată… Bogdan înjură şi pleacă de acasă, se întoarce acasă, la ora somnului,  doar atunci  când patul Martei e ocupat.

– Ai văzut ce ţâţe are filozoafa? Ce-aş mai călări-o! În stil rodeo!

Cuvinte lui Bogdan mă lovesc. Nu-mi dau seama cum de nişte simple cuvinte pot schimba tot:  lumea în care am crescut şi în care am crezut. Altă dată aş fi râs, aş fi spus   o glumă proastă. Dar acum? . Nici dacă-ar fi jignit-o pe maică-mea,  nu m-ar fi durut  cum m-au durut vorbele la adresa Ei.  Ea reprezenta pentru mine , lumea curată pe care o visam. Mi se făcuse  deodată, scârbă de mirosul de ulei şi motorină  din jur, de mucul ăsta de ţigară pe care îl trăgeam, de lumea limitată şi traiul ei din prejma  şinelor de cale ferată.

Mă ridic, dau  să plec.

– Unde pleci , bre? Azi face Chioru’ cinste.

Dau a lehamete din mână şi plec acasă.  Pe calea ferată sau acasă, totuna…  punctele mele  de referinţă,  între care îmi construisem universul  fragil. Îl simţeam acum clătinându-se.

Acasă, ca de obicei,  ai mei se ceartă. De fapt, mama  rar îşi permite să riposteze. Urlă doar el. Cine ştie ce motive o fi  mai având.  Mă strecor  în bucătărie, îmi pun în farfurie puţină varză.   Meniul nu e divers. Mirosul nu se schimbă des în bucătăria noastră: varză, cartofi, fasole… Înghit fără să simt gustul mâncării, după care, pun farfuria în chiuvetă. Rămân fără gânduri… Mă simt golit. O oboseală cruntă mă ia în braţe. Pornesc spre camera mea.

– Ţi-ai spălat farfuria? Ştii regulile: mănânci, speli farfuria, o ştergi şi o pui la loc. Numai un netrebnic ar mânca fără strângă după el.

Îl simt în spate. A auzit  când intrasem, aşa că  a venit să-şi verse nervii pe mine. Blestemata de farfurie! De atâtea ori mi-am promis să nu îi dau motive să urle! Uitasem de farfurie, de promisiune… Mulţumit că a găsit motiv  să mă jignească,  schimbă subiectul, amintindu-şi de  greşeala de la muncă, apoi la notele mici de la şcoală,  la faptul că sunt un nemernic, un ratat, nu am nici un viitor şi că era mai bine să mă fi înecat de mic aşa cum se îneacă pisicii mici în sac, scăpând de griji. Amintindu-mi, sânt uimit chiar eu de mine însumi. Stau calm în faţa lui, îl privesc liniştit. Iau farfuria din chiuvetă şi o trântesc pe podea. Farfuria se sparge şi cioburile murdare se împrăştie peste tot. Mama se repede să le adune, el o loveşte. Mă întorc şi îi dau un pumn. Doar un pumn îl doboară. Îmi iau geaca şi ies din casă…

***

            Nu am făcut niciodată dragoste cu ochii închişi. Mereu îi ţineam deschişi ca să văd, să nu scap nimic, să savurez orice mişcare a celei pe care o penetram. Să-i analizez sinceritatea, ori jocul. De data aceasta o dominam pe Olga pipăit, intuind mişcările orbeşte. Mă gândesc însă la ea. Îmi amintesc  fiecare  clipă,  din momentul în care a apărut în urma catalogului. Era într-o  miercuri, înaintea orei de filozofie. Mi se pare atât de stupid să mă îndrăgostesc aşa, într-o zi banală de miercuri, într-o banală oră de filozofie, în care ea, profă de filozofie,   ne vorbea despre frumuseţea şi puterea gândului uman. Mi se părea atât de stupid să mă îndrăgostesc îmbrăcat fiind în pantalonii roşi în genunchi!  Nu îmi imaginam că pot să o iubesc şi atunci când respir aerul plin de rugină,  să o iubesc şi în clipa în care simt gustul sângelui în gură de la palmele primite… să o iubesc în lumea astea murdară, fără flori şi  parfum…

Acum  mă împerecheam animalic cu Olga, dar Olga dispăruse,  şi eu vedeam doar acel albastru în care îmi găseam pacea la orele de filozofie.  O admiram centimetru cu centimetru, îmi imaginam că întind mâna, că  desfac  primul nasture de la bluza ei albă şi fină, că degetele  mele îi ating, îi  pipăie pielea…

Cu degetele înfipte în părul ei strâns în coadă de cal, fac sex cu Olga  în cantina părăsită, o pătrund şi nu e Olga, e din nou Ea.  Îmi găsesc pacea în carnea ei aşa cum îmi găsisem pacea în privirea ei senină… Ii simt mirosul , îi simt pâna-n adâncuri intimitatea. O, Doamne,  o iau razna!  Ştiam că o luasem razna, pentru că era suficient să mă gândesc la ea şi trebuia să merg la baie, să mă răcoresc. Am ajuns să mi-o frec în baia liceului după orele de filozofie, ca un puştan ordinar când priveşte o revistă porno. Cât de mult îmi uram slăbiciunea aceasta! Cât de mult îmi iubeam slăbiciunea aceasta!  Nu ştiu dacă o iubeam într-adevăr. Era o metamorfoză pe care nu o puteam explica. Până nu demult credeam că doar frica de taică-meu mă poate paraliza în felul acesta. Mi se întâmpla să rămân inert de câte ori o vedeam. Mă scuzam  în faţa lui Bogdan sau a Olgăi,  dacă se întâmpla să fie alături. Ce puerile scuze găseam: ba că am un cârcel, ba o colică.  Iubirea mea era precum o colică,  o tăietură de cuţit: profundă, sângerândă, dureroasă, constientizând că   Ea nu va iubi niciodată un golan. Nu voi simţi niciodată gustul cărnii ei, nu îmi va şopti niciodată cuvinte dulci la ureche!

Am făcut  perioada aceea sex cu Olga până la epuizare. O trânteam  jos, luând-o sălbatic, cu ură, cu sete, cu nebunie. Îmi era sete de liniştea ochilor albastri, o sete dureroasă mă usca pe dinăuntru. Dar oricât de mult  încercam să  înlătur setea  dureroasă de carnea ei, făcând sex ci Olga, zi de zi durerea devenea mai profundă, eu deveneam mai pustiu.

 

***

            Nu ştim niciodată când porneşte cartuşul la vânat. Cert e că nu ezită, nu tremură, merge la ţintă şi gata. Deseori îl vedeam în imaginaţia noastră cum şuieră în aer şi ne atinge ca  un sărut fierbinte. De data aceasta nu fusese numai imaginaţie. De nicăieri, parcă, un cartuş porni spre noi. Îl alesese pe Andrei. Poate pentru că era mai înalt sau,  poate pentru că râdea în acel moment, sau poate fără vreun  nici un motiv!  Pur şi simplu îl alesese pe el. Buzele îi  rămăseseră deschise,  dar ochii au devenit maţi,  plini de spaimă. Am observat cum râsul său se transformă în rânjet,  golit de esenţă. Andrei se scurse pe nisip, ţinându-se cu mâna de gât. Cartuşul îi secţionase artera. O clipă am rămas toţi înţepeniţi. O clipă lungă cât un blestem, o clipă în care universul  deveni, din nou, în alb şi negru. Andrei se zbătea în praful nisipos aşa cum se zbăteau cândva găinele,  pe care bunicul,  cu o tăietură scurtă le decapita. Urmăream cu groază  spectacolul macabru în care găina decapitată îşi dansa ultimul vals , săltat, împrăştiind sângele care, amestecat cu ţărâna, devenea negru. Şi Andrei îşi  dansa ultimul vals,  se zbătea cu ochii ieşiţi din orbite, iar pământul  înghiţea lacom sângele, ce curgea şi ne stropea şi pe noi.

Şocat, Virgil scosese puşca mitralieră şi împuşca împrejurul cuprins de furie.

– Vă omor, vă omor, Dumnezeii mamei voastre.

Împuşcăturile cădeau în gol,  strada era goală. Gloanţele loveau pereţii, muşcând din zidurile vechi, de secole.

– Încetează! Grasu îi dădu o palmă şi Virgil aruncă mitraliera în stradă. Plângea în hohote, zbuciumat, ca  un copil trezit din coşmar.

– Încetează!

Palma grasului îl aduse în simţiri. Am înţeles toţi,  după mărimea petei revărsate pe pământ,  că nu mai era nimic de făcut pentru Andrei, doar să îl cărăm  în garnizoană.

Precum gândacii de bucătărie,  surprinşi de lumina aprinsă, speriaţi,  căutam o şansă de scăpare. Să fugim? Să rămânem la pământ?

– În maşină! Alexandu, demarează!

Am apăsat pedala de acceleraţie. Mitralierele s-au trezit la viaţă. Virgil îl ţinea în braţe pe Andrei, din care încă se mai scurgeau ultimile picături de viaţă. Şi pe hainele lui Virgil sângele devenea  negru.

Frică. Teroare. Totul vine după, când porţile garnizoanei se închid în urma maşinei. Când laşi corpul neînsufleţit pe mâna camarazilor şi tu mergi hai-hui prin garnizoană şi nu auzi ordinele majorilor. Când stai şi te priveşti pe tine însuţi în oglindă şi îţi dai seama că puteai să nu mai stai în sala de baie, puteai să nu te mai priveşti în ochi ca să te întrebi câte salarii ai pus de o parte, pentru câţi bani te-ai vândut. Când viaţa îţi miroase a rahat şi vomă, pentru că mai toţi vomăm după ce vedem un tablou atât de cumplit. Şi doar cine a trecut ştie ce înseamnă frică şi cum te mănâncă din interior, corodează toate organele vitale, te mănâncă pe tine însuţi dacă nu reuşeşti să te eliberez. Şi ne eliberăm, pentru că nu mai avem de ales.

 

***

            Stăm toţi în sala de mese. Locul lui Andrei e gol. Tăcerea e profundă. Fiecare e adâncit în gândurile sale. Privesc în jur şi văd pe feţele colegilor tristeţea. Sunt trişti că a murit Andrei? El, un simplu soldat, a dispărut pur şi simplu dintre noi. Toţi ne gândim la acelaşi lucru: cine va urma? Afganistanul e un soi de ruletă rusească şi nu ştii rândul cui pică. Mai uşor să accepţi moartea altuia, mai greu e să accepţi propria dispariţie.

Un război străin, idealuri străine. Nimeni dintre noi nu e idealist. Toţi am venit mânaţi de acelaşi motiv: dorinţa de a lua nişte bani ca să ne asigurăm viitorul. Mulţi au familie, copii, au de cumpărat case, de plătit bănci. Banii au devenit pentru mulţi în zilele de azi o necesitate echivalentă cu valoarea vieţii. Doar că fiecare pune un alt preţ. Desigur suntem asiguraţi. Desigur familiile vor fi în câştig indiferent de situaţie. Banii lui Andrei vor pleca la părinţii lui. Şi banii mei vor pleca la părinţii mei. Mi-l imaginez pe tata bând un pahar de vodkă în amintirea fiului căzut la datorie. Cu câtă mândrie va spune tuturor că fiul său a murit la datorie, că au crescut un fiu responsabil, un fiu care a răspuns prompt la chemarea patriei. Generaţia părinţilor mei încă se îmbată cu vorbe mari: patrie, datorie… Generaţia mea e una care îşi acoperă curu’ dezgolit. Ştim că nimeni nu ne va trage de urechi din rahat, nu ne va asigura o casă, un loc de muncă. Trebuie să ne zbatem singuri, chiar plătind tribut Afganistanului.

– De sufletul lui Andrei!

Grasu ridica paharul. Ridicăm toţi paharele şi dăm peste cap băutura. Lichidul se scurge prin tot corpul, îl simt până în tălpi, îmi înmoaie inima. Mă simt o clepsidră, prin care curge  alcoolul, viaţa, care  se scurge… Aş plânge. Aş plânge,  nu pentru Andrei, Andrei e liniştit,  moartea promite rezolvarea  problemelor… aş plânge pentru mine, pentru dragostea care mi-a lipsit;  pentru că n-am reuşit să ating pielea ei, să îi simt gustul sărutului ei… Poate,  mă voi întoarce viu acasă.  Voi trăi, mă voi căsători, voi fi  în rând cu lumea, voi împărţi cu vreo femeie acoperişul, patul, baia. Va fi Olga sau alta, va fi Ea, sufletul pereche?

– Ce bociţi, bre, aici?  Se zbârli la noi,   Şoimul,  cel mai tâmpit caporal.

– A murit, ei şi?  Nu ştim toţi când venim în Afganistan, pentru ce venim,  ce ne aşteaptă? Nu mai fiţi muieri.

– Ai puţin respect, şoimule. Grasu îşi freca mâinile, ţinând capul aplecat.

– Pe dracu’. La moartea mea puteţi să şi dansaţi. Ne smiorcăim ca proştii. Sunt chestiuni care nu ţin de noi. Trăim, murim…

Şoimul era cel mai bun ţintaş din garnizoană. Ager şi cu un ochi fulger.  El privea moartea prin ochiul lunetei şi totul i se părea doar un joc. La felca în  jocurile video pe care eram încurajaţi să le jucăm. Prin lunetă  poţi vedea clar faţa, dar chipul nu e aproape, nu îi simţi mirosul, nu îi cunoşti gândurile. Prin ochiul de lunetă nu se vede familia. Viaţa curmată nu pare să fie reală. E doar un joc.

 

***

 

 

Priveam cu atenţie numerele de pe blocuri. E zona de centru a oraşului, zona de lume bună. Căutam numărul 20, casa ei. Mă trimisese diriginta să iau de la doamna de filozofie un proiect. Îl terminase cu o oră în urmă şi trebuia adus de urgenţă la liceu.

Opresc bicicleta în faţa scării. Apăs butonul de la interfon. Numărul trei. Deci e la parter. Uşa se deschide şi intru timid în scara blocului. Îmi scuip adidaşii şi îi sterg în grabă cu dosul mânecii. Uit mereu să îmi curăţ adidaşii! Doamnelor le plac băieţii cu încălţămintea îngrijită. Nu ştiu unde citisem prostia aceasta, că până la ea nu mă interesau doamnele şi nici bunele maniere.

– Unde ai dispărut? Alexandru!

– Vin, sunt aici. Mă îmiedic de trepte.  Doar un tâmpit ca mine poate să se îmiedice, mă cert singur.        – Vino, am proiectul gata, – strigă de undeva din altă cameră.

Intru în hol şi uşa se închide lent în urma mea.

– Aşteaptă câteva clipe să le aranjez în ordine. Intră dacă vrei.

Îmi  desfac şireturile. Întorc şoseata să nu se vadă gaura. Să fiu al naibii! Exact azi mi-am luat  şosetele astea găurite! Fac doi paşi, inspir aerul camerei. Aerul din casă spune atâtea despre stăpâni! La noi miroase a rugină. Poate,  de la fiarele pe care le aduce tata în casǎ, poate de la hainele lui. La Bogdan miroase a ţuică.

Aici  miroase a sos de roşii. Proaspăt, cu busuioc.  Nu umezeală, nu mucegai. Doar mirosul proaspăt de mâncare bună. Ciudat cum în unele case aerul poate fi curat şi atunci când miroase a sos de roşii. Poate pereţii lor respiră. Poate pereţii noştri sunt îmbâcsiţi ca şi noi şi,   lasă putoare de la sine.

Ea apare brusc. Tresar. Are un aer distins, casnic. Părul adunat neglijent într-o coadă. De-asupra buzei se zărea un strop de sos. Gustase cu siguranţă din prânzul pe care îl gătea în timp ce scria şi proiectele. O picătură a rămas acolo, de-asupra buzei, aducând-o în rândul oamenilor.  Coborâse de pe pedestal. Era umană, feminină, primitoare. În faţa mea nu se afla profa de filozofie, se afla  femeia din visele mele pe care o sărutam, o posedam. Femeia care,  se lăsa posedată, care se deschide în faţa bărbatului. Am uitat cine e, am uitat cine sunt. Fac doi paşi, o cuprind. Mâna singură găseşte drumul spre corpul ei. Mă lansez spre ea fără logica, aşa cum nu au nevoie plantele de logică atunci când caută lumina. O voiam. Tânjeam după liniştea pe care mi-o promiteau mereu ochii ei. Doream atât de mult pacea lor! Dar pacea nu se impune prin forţă. Asta nu o ştiam atunci. Am aflat-o mult mai târziu.  Sunetul palmei  ei îmi spulberase  delirul. Nu am simţit-o, am auzit-o, ca o explozie.

– Ieşi imediat! –

Seninul şi pacea din ochii ei dispăruseră.

–  Nu te voi denunţa, dar să nu te mai văd niciodată pe lângă mine. Îmi puse în braţe dosarul şi mă împinse pe scări afară.

Am urcat pe bicicletă, ţinând proiectul într-o mână. Am mărit viteza,  să las cât mai iute,  în urmă coşmarul. Sunetul palmei ei a fost atât de brusc! Obrazul încă mai purta urma ruşinii.  Simt cum roata scârţâie clătinându-se ameninţător. Luată de prin  vechituri,  ruginitura asta de-i spuneam bicicletă,  o adunasem bucată cu bucată.

Pornesc  pe contrasens. Uneori mi se pare că tot  drumul meu e pe contrasens. Acasa, la liceu, pe străzi, mereu sunt în afara sensului. Viaţa în oraşul meu merge pe sens unic. Ori mergi în sensul  regulilor scrise şi nescrise, ori te dau afară ca pe un avorton. Te vomită ca pe o mâncare indigeribilă. Să digeri un neadaptat ca mine, o fi  uşor?  De mic m-am închis în cochilia mea şi an de an am întărit zidurile cetăţii în care mă ascundeam. Întâi o lăsam pe mama să intre. Îi prindeam mâna şi o ţineam îmbrăţişată aşa până adormeam. Până într-o zi când mâna s-a ridicat la o supărare şi m-a lovit. Eram pregǎtit pentru urletele lui tata, putoarea de beţie a bunicului, dar să văd  mâna mamei,  care mă mângâia,  ridicându-se ameninţător şi lovindu-mă? Niciodată!  Nu ea, singura de la care aşteptam protecţie!

Claxoanele ţipă strident, trezindu-mă din amintiri. Urletele lor cad în jurul meu ca nişte păsări  moarte.  Păsările moarte nu pot face rău. Doar se adună grămezi, grămezi, umplu strada, devine tot mai greu să circul printre ele. Mi se pare deodată că şi eu sunt o pasăre neagră, pentru că  simt cum mă înalţ, apoi cad printre ele. Bicicleta cade pe trotuarul de vizavi. Foile din proiect zboară în aer,  atât de albe cu păsări negre pe ele…

Cât de strident sună frânele! Cât de multe păsări negre în jur! O voce se văicăreşte  alături:

– Nu ştiu ce l-a apucat. Venea pe contrasens cu viteză. L-am văzut, aveam distanţă, dar i-a scăpat mâna şi volanul s-a întors spre stângă intrând în mine. Doi centimetri să fi ţinut distanţa! Doi centimetri şi nu îl atingeam! Mergea cu viteză!

Era şoferul maşinii. Îi vedeam fruntea transpirată. Transpiraţia i se aduna pe vârful nasului şi picura pe geaca lui albă fără să îşi dea seama de pata ce se forma, se mărea, creştea…

Simţeam cum pământul se roteşte şi mişcarea lui îmi crea o stare de vomă. Dacă s-ar fi oprit pământul măcar pentru puţin, aş fi reuşit poate să mă ridic, să fac şi câţiva paşi, dar ameţeam şi mă lăsam ridicat de oamenii în alb… în alb şi negru era universul din jurul meu ca o poză veche din albunul rupt al bunicii… albul îmi crea o stare de frig… în urma mea rămăsese o pată neagră… măcar să se fi scurs toată nebunia împreună cu lichidul negru rămas pe asfalt. Dar nebunia făcea parte din fiecare celulă vie sau moartă şi nebunia pentru ea nu putea să se scurgă aşa uşor şi să rămână ca o pată pe asfaltul murdar.

 

***

 

Îl vedeam de câteva zile trecând cu mica sa turmă pe drum. Un câine lup, slab şi hămesit, împleticindu-şi picioarele de oboseală şi foame, se târa în urma copilului care fluiera. Zilnic punctual, însoţit de aceeaşi melodie, ca o placă stricată, nu reuşeşte să treacă la alt cântec, iar şi iar, aceleaşi şapte oi şi o capră. Îi număram în  fiecare dimineaţa: puştiul, oile, şapte la număr, capra şi javra.   Îi auzeam de departe şi până dispărea, îl urmăream în gardă. Afganistanul a adus metamorfoze în percepţia umană şi un copil în aceste locuri,  nu e întotdeauna ce pare. Poate fi un taliban kamikaz, sau o caprǎ kamikaza, spre exemplu.  Poate fi un cercetaş, poate un simplu păstor. Dar paza bună trece primejdia rea, asta o ştim pe pielea noastră. De o săptămână suntem în misiune. Patrulăm un drum de mare importanţă. Ni s-a spus că vom rămâne aici până la noi dispoziţii, de aceea nu ne facem iluzii. Iluziile ne pot omorî.

Ciobănaşul trece agale, poartă un toiag pe măsura-i,  atingând, din când în când, vreo oaie răzvrătită sau rămasă de turmă. Pare că nu caută nimic, nu cercetează, doar merge.  Îşi face traseul şi, ca un fidel maratonist,  nu vede decât drumul. Un copil şi un câine cu şapte oi şi o capră umblând pe un drum unde cartuşele zboară în toate direcţiile. O fi având părinţi?

E dimineaţă devreme, frigul mă pătrunde. Nopţile sunt reci, extrem de reci. E ca şi cum mâna morţii s-a  furişat din umbră. Ne oboseşte frigul. Facem flotări, genoflexiuni, alergare pe loc… punem sângele în mişcare cum ne pricepem. Mi-e dor de o ciorbă caldă, de un pat şi o pătură. Nu mai zic de un trup  de femeie alături, cald şi curbat, peste care să îţi poţi plimba mâna şi să ştii că viaţa are sens. De o sptămână mâncăm conserve, fructe uscate, salam,  în care îţi poţi rupe dinţii.

Scrutăm iar şi iar drumul. Ce ne-aşteptă?. Nu ştim încâ. Păzim aceşti bolovani în spatele cărora am găsit craterul unei explozii. În ea ne adăpostim, întinşi pe pământul dur şi bolovănos. Cu buzele crăpate de vântul sec şi de soare, cu pielea uscată, cu ochii arzând în orbite,  suntem paznicii unui loc pustiu. Sfidăm timpul şi moartea.  Mi se pare că am lăsat rădăcini adânci, că nu mă voi putea smulge, că voi rămâne prizonier în acest loc deşert… Mă ridic mânat de senzaţiile ciudate şi fac câţiva paşi. Simt nevoie să mă mişc…

 

Zilele se scurg încet. Avem timp să ne gândim la toate, să ne amintim de soţii, copii, iubite. Eu mă gândesc la cele două femei pe care le-am iubit în mod diferit. Timpul şi atmosfera de aici mi-a estompat simţirile. Nu ştiu dacă mai iubesc, nu ştiu dacă voi mai putea iubi. Doar respir şi execut ordinele. Niciodată nu m-am simţit o simplă marionetă, o păpuşă în mâna unui păpuşar. Aşteptăm ca acesta să îşi amintească de noi, aşa cum îşi aminteşte copilul că şi-a abandonat,  în ploaie şi vânt jucăriile preferate. Noi suntem doar piese într-un joc mare. Nu putem vedea dimensiunile jocului şi nici ale jucătorilor. Deasupra e un păpuşar, peste el  un altul şi tot aşa, din rang în rang, din interes în interesc, se urcă tot mai sus până la un dumnezeu uman care nu poate să vadă până în adâncul craterului în care ne adăpostim noi.

Viaţa a intrat într-un făgaş ciudat, dar ne-am obişnuit cu toate. Mai greu a fost să ne oboşnuim cu sunetul împuşcăturilor şi a exploziilor. La început ne aruncam la pământ spre amuzamentul „bătrânilor”. „Se trageeee!” mai ţipa uneori câte un novice, dar treptat ne obişnuim,  mai tresărim doar în somn atunci când ne visăm în liniştea de acasă…

 

Ciobănaşul nu a trecut de câteva zile. Poate a murit pe undeva călcând pe vreo mină. Regret dispariţia care,  a creat un vid într-o obişnuinţă. Mi-l imaginam călcând pe un fir (câtă anxietate ne induce fiecare fir de sârmă ieşit din pământ!), parcă îl văd zburând împreună cu păsările negre cu care zburasem eu, cu  trei ani în urmă,  când  am mers cu viteză pe contrasens…

Peste vreo patru zile, apăru. Fără oi şi fără capră. Doar câinele se împleticea în urma lui. Părea mai slabă javra, terminată parcă. Se clătina şi puteam să jur că va cădea. Dar , n-a căzut câinele, a căzut copilul. Secerat. Tresărim toţi, pentru că toţi îi urmăream zi de zi traseul , toţi îi simţisem  absenţa , toţi îl priveam acum, numărându-i paşii. Nu se auzise nicio îmuşcătură şi totuşi,  puştiu a căzut. E vreo capcană? Câinele se culcă alături de corpul căzut. Respiră uşurat parcă. Adoarme imediat. O fi şi pentru câine, ca şi pentru noi somnul vital?  Le fac semn colegilor şi,  mă târăsc spre cei doi. Nu risc,  să mă ridic în picioare, mă târâi.. Din orice direcţie poate veni vreun glonte. Casca devine grea, o simt cum mă apasă. Uitasem că o port, parcă se sudase cu capul în ultimul timp. Acum o simt străină, dureros de deranjantă. În sfârşit ajung.  Trag copilul după mine. Nemulţumit, câinele  mârâie, dar nu are de ales, ne urmează. După câteva ore, copilul-şi  revine. Ar fi înghiţit întreaga cutie, da,  l-am limitat la puţină carne fiartă din conservă. Şi câinele dă din coadă fericit. Se gudură printre noi, lingându-ne mâinile.

– Căpitane, ce facem cu el? E doar un copil. Îl păstrăm? Grasu se uită într-un ochi la major.

– Vrei să i-l duci nevestei acasă? Dacă i-l trimiţi acasă pachet, ia-l.

– Mă gândeam să avem şi noi un copil al garnizoanei.

– Pe dracu. Ştii tu cine e el? Căpitanul scuipă sec. Ăsta mâine te vinde cu tot rahatul. E crescut în pământul ăsta şi,  a supt din ţâţa lui mă’sa ura pentru venetici ca noi.

Nu e cazul să ne facem gânduri pentru copil. Dispare în noapte, fără să ne dăm seama. Se destrămă în noapte ca apusul însângerat al Afganistanului.

 

 

***

Priveam infirmierele în halatele albe. Ce caut aici şi de ce sânt aici? Nu reuşeam să îmi amintesc nimic, nu reuşeam să gândesc. Pur şi simplu respiram. Pur şi simplu supravieţuiam.

– E grav, domnule doctor? Recunosc vocea mamei. Dar, pe unde-o fi?

– E tânăr, are sete de viaţă. Nu mor tinerii chiar aşa uşor. Ei ştiu să lupte pentru viaţă.

Încerc să îmi amintesc cine sunt şi ce caut aici. Îmi amintesc şuieratul frânelor,  eu pe contrasens, păsările negre care zburau. Îmi amintesc zborul lent al foilor prin aer, îmi amintesc ochii ei, palma pe obraz… Nu-mi e  frică, nu–mi e ruşine. Mi-e dor de ea. Nespus de dor!   Caut uşa. Rămân cu privirea aţintită spre uşă în aşteptarea ei. O fi auzit despre accident? Va veni să vadă dacă sunt bine? Aştept.  Alung orice gând, doar aştept. Număram zilele, perfuziile, injecţiile. Număram de câte ori s-a deschis şi închis uşa. Număram persoanele care veneau să mă vadă sau să mă întrebe ce mai fac. Ea nu a venit…

Cred că adormisem.  În Afganistan ne formăm deprinderea de a adormi imediat ce ne propunem. Nu ştim niciodată ce se poate întâmpla peste cinci minute, cât timp vom fi nevoiţi să veghem fără somn sau fără mâncare… Lătratul mitralierei mă trezi. Caravana de maşini se opri. Ne deplasam să patrulăm un depozit la 50 de km. de bază. Dar focul de mitralieră ne opri. Uneori, sunt gata să fac pe mine de frică. Fie cât de rău şi greu, toţi vrem să rămânem în viaţă. Alteori, luat prin surprindere, nu am timp să mă gândesc la frică. Doar acţionez, aşa cum am făsut de atâtea ori la exerciţii.

Ripostăm. Suntem dotaţi cu arme bune. Contează mult să ai cu ce lupta. Focurile inamice încetează;  încet ne liniştim şi noi. Căpitanul dă ordin de atac. Atacăm, dar ştim deja că vom găsi doar dărâmături şi  pustiu. Armele zac aruncate fără stapâni. Se pare că pământul complotează împotriva noastră, pentru că îi înghite mereu, ascunzându-i… poate se prefac în pietre… poate pietrele se prefac în oameni semănând moarte… acesta nu e războiul meu, nu e războiul părinţilor mei, nu e războiul lui Olga şi nici al Ei…Eu lupt în numele unor idealuri… cât de împlinit m-aş simţi dacă aş şti cu certitudine că băştinaşii, că ciobănaşul acela îşi doresc idealurile mele, idealurile noastre, democraţia mea!

 

 

Câtă nelinişte poate să inducă mirosul de carne arsă! Depozitul spre care mergeam, luase foc în urma unei explozii. Nu ştim dacă e mâna duşmanului sau,  doar eroare umană. Nu avem timp să căutăm motivele. În depozit ardeau oameni. Nu ai timp să gândeşti în situaţii similare, nu ai timp să cântăreşti sau să evaluezi riscurile. Doar te arunci şi gata. Fumul înnecăcios ne sufoca, ne orbea. Încerc să nu respir, mijind ochii. Mă împiedic de ceva. Un  corp. Nu ştiu dacă e viu sau e mort. Îl trag înafară, trag aer în piept şi,  iar în infern. Aud un alt geamăt al altui muribund.  Îl trag şi pe acesta afară. Ne izbim orbi unii de alţii, dar ne mişcăm cât se poate. Apoi cădem afară încercând să inhalăm cât mai mult oxigen în plămânii arşi de cenuşa fierbinte. Câţi au mai rămas în interior? Câţi au ars de vii? Noi numărăm salvaţii. Am făcut atât cât am putut. Restul… îi lăsăm pe şefi să caute motivele rxploziei dacă îi interesează. Noi vrem doar puţină apă şi somn. Cât de mult aş vrea să dorm!

 

 

***

 

Stau pe banca din parc. Chiar dacă e destul de mic, oraşul nostru are un parc central unde mamele îşi plimbă copiii. Aici nu miroase a motorină şi uleiuri, cum mirosea în locul nostru de joacă, aici rugina nu îţi intră prin pori, aici nu ajunge mirosul greu de la abator. Aici e lumea cealaltă cu iarbă verde şi flori semănate în ronduri.

Privesc în gol spre blocul cu numărul 20. Nu ştiu de ce am venit. Nu ştiu ce caut. Nu ştiu ce mă aştept să găsesc.

Acum trei zile, primarul a organizat o serată în cinstea unui erou care a salvat vieţi în Afganistan. Am stat cuminte pe post de maimuţoi. Oamenii se perindau, făcând poze alături de mine. Un copil mi-a pipăit mâna întrebând-o pe maică-sa dacă sunt şi eroi din carne. Nu aveam chiloţi roşii traşi peste pantaloni, nu aveam mască de paianjen şi nici măcar de liliac, aşa că puştiul se îndăpărtă dezamăgit.

Au venit mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Doar ea nu a venit. Zădarnic încercam să îi deslişesc chipul în mulţime… Şi iată-mă aici, stând pe o bancă în parc, numărând trecătorii, exact cum număram atunci, la spital, vizitatorii care deschideau uşa.  Nu venise nici atunci…

O zăresc. Senină. Zâmbetul ei calm şi liniştit mă răneşte profund. Am înţeles, într-o fracţiune de secundă, ce trebuia să înţeleg de la început: ea e prea departe de lumea în care am crescut şi trăiesc eu.  Lumea în care de atâta mizerie şi amar ţi se strâmbă gura şi uiţi să zâmbeşti. Lumea crescută printre fiarele aruncate, printre sticle goale uitate prin scara blocului, lumea din blocurile periferiei.  Nu mă recunoscu. Trecu pe alături, arătându-i băieţelului său de vreo doi anişori o buburuză care îi ateriză pe mână. Uite că te-am văzut, doamnă profesoară de filozofie. Eşti atât de aproape şi de neajuns. Pot să te privesc în fiecare zi pe stradă, aşa cum privesc seara luna pe cer fără să am vreo posibilitate să o ating. Ce ştii tu, doamnă profesoară de filozofie, despre lumea căii ferate în pietrişul căreia cresc şi astăzi copii ca mine! Ce ştii despre somnul pe pământul dur şi rece, despre războiul din Afganistan în care doar visul pentru o femeie frumoasă ca tine te ţine în viaţă! Ce ştii tu despre iubire, când ai avut tot ce ţi-ai dorit, fără să jinduieşti însetat un sărut! Nu cred că ai adormit vreodată înfometată, nu ţi-au ars buzele de sete. Cunoşti viaţa după carte, ai citit multă teorie, lumea ta e senină, precum zâmbetul tău. Nu voi putea să împart niciodată coşmarul cu tine, nu voi putea să mă trezesc niciodată alături de tine transpirat după visele cu războaie…  Să creşti copii frumoşi! Şi să îi înveţi că viaţa e frumoasă. Şi că merită trăită, indiferent de situaţie.

Mă ridic greoi. Mă simt, aşa, deodată, bătrân, împovărat de experienţele trăite. Las în urmă parcul cu femei frumoase şi copii fericiţi. Mă îndrept spre periferie, în universul meu, unde mă aşteaptă Olga.

 

autor Alla Murafa 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Nu plânge, Willemina!

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011
Străduindu-se să fie cât mai convingătoare, colega ei, Wanda Dormenster, îi spusese că, în zilele de iarnă, dacă-l priveai de pe colinele din apropiere care îl înconjurau, liniştitul orăşel Glenville, cu vechile sale case – nici prea mari, nici prea mici – din cărămidă roşie, înghesuite una într-alta şi cu acoperişurile albite de zăpadă, seamănă întrucâtva cu o uriaşă tartă de cireşe, peste care o mână neîndemânatică a aşternut multe straturi de frişcă pufoasă şi dulce. Ramurile dese ale copacilor înalţi de pe marginea trotuarelor sunt parcă îmbrăcate în vată de zahăr. Chiar şi maşinile îngrijite, care trec încet pe străzile înguste, te duc cu gândul la nişte bomboane din fondant glazurate – aproape că te-ai aştepta să vezi dâre groase de caramel acoperindu-le urmele.
Totul, continuase Wanda zâmbindu-i, pare închis în vitrina supradimensionată a unei cofetării, în care frigul, departe de a fi neplăcut, nu face decât să păstreze proaspete aromele sortimentelor de prăjituri.
Încercând să se ferească de aerul rece, Frances Willemina, care se îndrepta acum, singură, cu paşi mărunţi, către reşedinţa familiei Dormenster, îşi ridicase până aproape de obrajii îmbujoraţi gulerul paltonului maroniu, lung. Formele elegant croite ale acestuia se aşezau perfect peste trupul ei zvelt, astfel că materialul fin, de culoarea pudrei de cacao, nu făcea nicio cută. Era încălţată cu o pereche de cizme din piele, cu toc înalt, vopsite în aceeaşi nuanţă. Câteva şuviţe catifelate din părul ei roşcat-deschis, strâns la ceafă într-un coc dezordonat, scăpaseră din aranjamentul acela făcut în grabă, acoperindu-i fruntea şi sprâncenele subţiri, încruntate. Buzele îi încremeniseră într-o expresie de dezgust, pe care nu se străduia să şi-o ascundă.
Dacă cineva i-ar fi putut citi gândurile, s-ar fi retras speriat din faţa ei.
– Proasta de Wanda, oriunde s-ar uita, vede numai dulciuri. E doar o vacă grasă, care, probabil, o să moară virgină. Locul ăsta e o mizerie!
Cel puţin în ceea ce priveşte imaginea pe care i-o oferea oraşul, Willemina avea totuşi dreptate: nici vorbă de maşini îngrijite sau de case vechi din cărămidă roşie. Singurele clădiri care se identificau, într-o oarecare măsură, cu descrierea Wandei erau Biblioteca, o măcelărie, vreo două librării, o cafenea retro, şi câteva prăvălii de antichităţi, cărora rareori le trecea vreun client pragul. Şi, parcă pentru a înrăutăţi lucrurile, străzile murdare erau pline de golani care o urmăreau cu privirile lor vulgare.
Nu venise însă în Glenville ca să admire împrejurimile, aşa că, din acest punct de vedere, nu avea de ce să fie prea dezamăgită.
Ţinta ei era Jeff Dormenster, fratele mai mare al Wandei – un tânăr blond, atletic şi chipeş. Iar pentru a-l câştiga, acceptase să vină la petrecerea de aniversare a surorii lui, pe care, de fapt, nu o plăcea prea mult. Şi, în plus, avea convingerea că astfel îi făcuse o favoare acesteia, pentru că Wanda, fiind considerată de toţi o fată mediocră şi neatrăgătoare, cu siguranţă nu va avea mulţi invitaţi.
Willemina se gândea că este suficientă simpla ei prezenţă. Ea va da strălucire locului. Tocmai de aceea nici nu se simţise datoare să îi aducă prietenei sale vreun cadou, fie el cât de mic.
Treptat, pe parcursul celor trei ani de când se cunoşteau, cele două fete descoperiseră că nu aveau nimic în comun. Dar rămăseseră totuşi destul de apropiate una de cealaltă, deoarece, la fel cum o regină se înconjoară cu supuşii ei, Willemina îi accepta în anturajul său pe cei care erau dispuşi să-i îndeplinească orice capriciu. Însă ideea de reciprocitate îi era cu totul străină.
Uneori, ea se lăsa iubită – foarte puţini aveau parte de această favoare.
În afară de faptul că avea sânii mai mari, ea nu îi mai recunoştea vreo altă calitate Wandei. Obişnuia chiar să îi exagereze defectele: prietena ei era prea timidă, prea naivă, lipsită de simţul umorului, prea grasă şi – cu atât mai rău – se îmbrăca fără gust. Iar unele dintre reproşurile sale erau, evident, absurde: avea părul prea blond, ochii prea albaştri, inexpresivi, reci, dându-i un aer tâmp, era enervant de înceată – o fată întru totul plictisitoare, bună doar să îi scrie lucrările pe care nu avea chef sau timp să le facă singură.
– Biata Wanda… Cum de-o avea un frate atât de frumos? Sigur George Clooney şi Brad Pitt l-au făcut împreună, se gândea Willemina zâmbind, apoi l-au lăsat la uşa Dormensterilor, să-i schimbe ei scutecele – în definitiv, trebuia şi viaţa lor să aibă un sens.
Începu să ningă şi îşi grăbi pasul. Atingându-se de părul ei roşcat, fulgii de zăpadă se topeau instantaneu, de parcă ar fi căzut între flăcări. Contrastând cu pielea imaculată a feţei, ochii săi de un negru intens păreau ca tăiaţi într-o mască.
Într-un târziu, ajunse la numărul 54 – aici locuia Wanda. Casa era mult mai mare decât se aşteptase. Se opri o clipă să o privească. În aer se simţea un miros plăcut de fursecuri cu ciocolată.
Un căţel alb, mic şi lăţos, se apropie de ea dând vioi din coadă. Îşi lipi nasul umed de vârful cizmei ei stângi, mirosind-o curios. Willemina se uită repede împrejur, apoi, aplecându-se uşor către el, îi şopti:
– Îţi plac, Pufosule? Sunt Gucci.(Va urma)
autor Daniel Ionuţ Vasile 
Tagged with:

Comentarii închise la Nu plânge, Willemina!

Ion Bistriţeanul

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011
Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii. Mama avea obiceiul să mă sperie, cînd făceam cîte o trăznaie, că vine miliţia şi mă duce la şcoala de corecţie. Aşa că acceptam corecţia pe care mi-o aplica ea. O bătaie zdravănă. Plîngeam cîteva minute, apoi fugeam afară şi o luam de la capăt. Eram un copil firav, scund şi slăbuţ, o dovadă vie a ineficienţei familiei decăzute. Prin mine se oglindea un tată beţiv, un trîntor ce stătea zilnic la taclale prin birturi, acceptînd pomana celor mai avuţi dar apropiaţi decadenţei spirituale. El nu mă speria cu miliţienii, mă bătea rar, dar cînd o făcea lăsa urme adînci. În clasa a patra am stat aproape un trimestru în spital. Am scornit o minciună, cum că am căzut de la etajul al doilea pe casa scării, cum am stat cîteva ore inconştient pînă ce m-a găsit o vecină şi a chemat salvarea. Profesorii bănuiau, prietenii bănuiau, bunicii ştiau, dar conspiraţia era singura realitate a vieţii mele.Nu mi-au plăcut niciodată poliţiştii şi nu am avut de-a face cu ei. Cu atît mai mare surprinderea cînd au bătut la uşă. Ştiam că nu sînt un infractor, că nu au motive serioase să mă caute. Această incertitudine îmi crea frisoane, temerea că undeva, cîndva, o altă parte a personalităţii mele a săvîrşit infracţiunea. Timp de o clipă mi-am creat un scenariu în care eram încătuşat şi aruncat în cea mai întunecată încăpere, pus la zid, biciuit, apoi împuşcat. Şi, pentru ca nimeni să nu-mi cunoască soarta, eram azvîrlit în groapa cu acid.Pe la sfîrşitul lui 1999, cred că era decembrie, o toamnă întîrziată, mă aflam în trenul ce ducea de la Dej la Bistriţa. În compartiment un grăsan adormit sforăia lungit pe bancheta vecină. Cu siguranţă venea de departe. Alesesem vagonul acela pentru că era singurul de clasa a doua în care funcţiona instalaţia de încălzit. În compartimentele alăturate un grup gălăgios de neoprotestanţi ţineau cuvîntări călătorilor. Uneori cîntau. L-am recunoscut ca fiind liderul lor pe un băiat cam la douăzeci de ani. Cînta la chitară şi părea pătruns de siguranţa mîntuirii. I-am cerut o carte de cîntece şi m-am prefăcut interesat. Unii oameni au ochiul format, relaţionează cu multe persoane aşa că tînărul a înţeles imediat încercarea mea. Mi-a întins zece lei şi m-a rugat să îi las în pace. Iată-mă alături de grăsanul adormit. Sforăiturile acestuia mă exasperau. Nu-mi puteam aduna gîdurile. Îmi venea să-l ucid, să iau perdeaua de la geam şi să-l axfiez, apoi să mă liniştesc. Atunci am văzut sticla de apă minerală, pe jumătate goală, am agitat-o bine şi l-am stropit cu ciudă pe piept. Grăsanul a sărit ca ars. Era cu un cap mai înalt decît mine, un monstru gata să sfîşie. Mai bine îl omoram, m-am gîndit.– Ce faci, domnule, chiar aşa de neatent poţi fi? Nu poate omul să doarmă liniştit pe banii lui. Pe unde sîntem?
– Mai avem vreo cincisprezece minute pînă la Bistriţa i-am răspuns, şi am răsuflat uşurat. Cred că a sesizat teama ce mă cuprinse. Zîmbi în timp ce îşi scutura hainele.
– Hai, bine că m-ai trezit. Poţi să bei toată apa dacă ţi-e sete. Mulţam că mi-ai păzit bagajele, în ziua de azi nu ştii cu cine te afli alături. Şi am marfă valoroasă aici. Vrei şi tu?
Scoase o sticlă de doi litri de ţuică şi-mi dădu să gust. După mărgele avea peste 50 de grade. Las-o naibii de apă, mi-am zis şi am luat o gură. Îmi curgeau lacrimile, dar nu am scuipat-o, nu atît din orgoliu cît pentru a nu pierde bunătatea primită în dar. Am coborît împreună şi m-am oferit să-l ajut la bagaje.

 

21, artist Constantin P. Popescu

 

Mihai m-a primit cu bucurie în casa lui. De fapt stătea în chirie într-o garsonieră destul de spaţioasă. Patruzecişipatru de metri pătraţi. Dormeam pe jos, gazda îşi luase mobila cînd se mutase în casa nouă. Doar în bucătărie lăsase o masă, două scaune şi un corp suspendat. Mai era cămara, cîteva rafturi încropite de Mihai pe care ne strîngeam borcanele cu tot felul de rămăşiţe. Vreo patru luni am trăit astfel, din salariul lui de mizerie şi din cele aduse de el de la ţară. Deşi ieşeam zilnic, nimic nu se lipea de mine. Am lucrat cîteva săptămîni pe un şantier spre exasperarea unui inginer simpatic şi destul de tolerant. Pînă a zis destul. M-a plătit pe toată luna numai să plec, numai să tac. Ştiam să mă tîngui pînă storceam lacrimi celei mai împietrite inimi. Dar totul avea un sfîrşit. Am luat banii, destul de mulţumit, m-am îndreptat pentru ultima oară de la şantier spre garsonieră. M-am oprit la un magazin şi am cumpărat cinci sticle de votcă şi un bax de bere la doi litri. Apoi m-am urcat în primul taxi, dînd vina pe greutatea bagajelor. Mihai a rămas surprins, era prima dată cînd aduceam ceva. I-am întins restul banilor. „Sînt pentru chirie”, am zis.
Băutura s-a terminat în cîteva zile. Mai era o damigeană de ţuică, pe jumătate, din aceea pe care o gustasem pe tren. Acum îmi părea oribilă, întreg corpul îmi părea îmbibat cu alcool.
-Hai să lăsam naibii băutura asta, i-am propus. Nu mai avem bani de chirie şi nici de mîncare.
-Tu vorbeşti? Te ţin aici de pomană, nu ai produs încă nimic. Pînă cînd?
-Îţi promit să mă revanşez. Cu siguranţă o să mă revanşez. Cu vîrf şi îndesat. O să-mi găsesc de lucru sau o să jefuiesc o bancă. Sau o să răpesc copilul unui bogătaş.
Eram revoltat, în sinea mea ştiam că vorbesc prostii. Aşteptam o veste de la una dintre editurile la care trimisesem manuscrisul romanului. „Neputinţa precum o ploaie de vară”, mi s-a părut un titlu inspirat. Acum nu mi se mai părea astfel. A trecut mai mult de un an de cînd l-am trimis spre analiză şi publicare. Încă mai speram. Poate zace pe undeva, prin sertar, poate un critic entuziasmat nu a reuşit să-i facă o cronică pe măsură, poate editurile sînt prea încărcate şi scot cărţile în ordine cronologică. Romanul meu stă deja de un an, cu siguranţă urmează să fie editat anul acesta. Nimănui nu destăinuisem secretul acesta, speranţa că voi deveni un scriitor cunoscut, mi-ar fi rîs cu siguranţă în nas, m-ar fi umilit. Chiar şi mama îmi reproşa timpul pierdut pentru punerea unor imbecilităţi pe hîrtie. Chiar aşa le numea, im-be-ci-li-tăţi!
-Da, cu siguranţă voi răpi copilul unui bogătaş! Şi am ieşit pe uşă să mă reculeg.Dădeam să coborîm cînd tren cînd m-a întrebat cum mă cheamă.
-Ioan, i-am răspuns.
-Ioan şi mai cum?
-Ioan şi atît. A tăcut cîteva clipe, apoi m-a întrebat:
-Şi de unde eşti de loc?
-Acum sînt de aici, din Bistriţa.
-O.K. Îţi voi zice Ioan Bistriţeanul.
Niciodată nu mi-a mai pus astfel de întrebări. Îmi respecta intimitatea, poate din cauză că era şi el astfel. Un introvertit. L-am ajutat să coboare bagajele şi ne-am aşezat pe prima bancă. Atunci mi-a propus să stau la el. Am recunoscut că sînt un fugar, că nu am un căpătîi, dar i-am inspirat încredere. Mai degrabă milă şi liniştire, citise cu siguranţă temerile ce le purtam în suflet. Eram un măr cu coaja lucioasă însă plin de viermi. Şi el îi putea auzi cum mănîncă din mine, cum scotocesc tot mai adînc în măruntaiele-mi putrede. L-am urmat precum un maidanez fericit pentru o bucăţică de carne, sau pentru o mîngîiere. Garsoniera mi s-a părut palat, plapuma aruncată pe jos, cea mai confortabilă canapea. M-am simţit norocos.
Grăsanul lucra la primărie, tot felul de treburi mărunte. Zicea că vara udă florile din parcuri, repară bordurile distruse din cine ştie ce pricină, curăţă copacii ornamentali de pe marginea bulevardelor. Iarna îndepărta zăpada de pe străzi şi arunca sare şi nisip să nu alunece maşinile. Era mulţumit de cît cîştiga. Îi plăcea să se laude că are tot ce îi trebuie. Cînd lua chenzina plătea tot. Chiria, gazul, curentul, întreţinerea. Avea şi un televizor color, aşezat pe perchet, şi o antenă cumpărată din piaţă, de la ruşi. O rotea toată ziua prin casă să prindă un post sau altul. „O să-mi iau un amplificator” zicea, o să fur semnal de la vecinii cu cablu şi o să se vadă mai bine decît la ei. Niciodată nu am fost să văd unde lucrează. Nu eram curios, îl credeam.
Rar bătea cineva la uşă. Uneori poştaşul aducea cîte o factură, alteori femeia de serviciu să ceară o găleată de apă. Cunoşteam bătăile acelea, temătoare, rugătoare, parcă doreau să cerşească puţin din timpul nostru fără a dori cu adevărat ca uşa să se deschidă.
Mihai tresări. Trei bătăi puternice în uşă. Se ridică cu oarece greutate şi se îndreptă nedumerit spre uşă.
-Deschide, poliţia! Vocea aceea era un cuţit înfipt în urechile noastre. Mihai a deschis.
-Domnul Mureşan e aici? Un poliţist cu grade sclipitoare pe umeri, cam la un metru nouăzeci, avea în mînă un carneţel şi un pix. Mă făcusem mic, m-aş fi băgat sub pat, sau chiar sub parchet. Eu eram.
Grăsanul amuţi cîteva momente, apoi zise:
– Nu cred că persoana pe care o căutaţi este aici. Mă numesc Mihai, Mihai Cotescu.
-Ştim asta, dar am informaţii că ar locui aici, împreună cu dumneata, un anumit domn Mureşan. Mureşan Liviu.
M-am ridicat alene şi m-am apropiat de intrarea spre hol. De unde, stătea poliţistul nu ar fi putut să mă vadă. Însă nu doream să-i creez probleme binefăcătorului meu.
-Eu sînt, domnule poliţist.
-Plutonier Tudoran, se prezentă.
Cred că am făcut ochi mari, poate tremuram, cu siguranţă eram roşu ca racul. Mi-a zîmbit.
-Te căutăm de ceva vreme. Mama ta a apelat la poliţie. Eşti cel mai curios caz de dispariţie la care am participat pînă acum. Vuieşte întreaga presă, un serial de televiziune, pariuri şi altele. Te-am căutat prin păduri, canale, pe la stînele de oi şi chiar prin bordeluri. Unii ziceau că ţi-ai tăiat venele precum în roman. Şi tu te ascunzi aici, bine-mersi. Mare figură eşti, omule!
autor Liviu-Ioan Muresan 

Comentarii închise la Ion Bistriţeanul

Haina de dar

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011

Încerc să fac o pauză, mă despart greu de jurnalul lui Andrei. Nici nu am simțit cum mi-au amorțit picioarele strînse sub mine, am fost atît de adîncită în descrierile lui încît am uitat de timp și de tot ce este în jurul meu.
Nu pot să cred ce am citit despre nemernicul de la ambasadă, dar sînt convinsă că există astfel de specii. Dar în afară de asta simt o neliniște în mine, o senzație de deja-vu care m-a însoțit tot timpul lecturii. Multe din descrierile lui Andrei mi se par atît de cunoscute și normale. Chiar Tamaa nu este pentru mine o surpriză iar de Farai mă simt mai apropiată decît credeam.
Încerc totodată să-mi spun singură că numele sînt numai coincidențe.
Trebuie să-mi adun gîndurile, pe undeva știu mai mult decît vreau să recunosc, ceva îmi spune că nimic nu este nou, dar încă mi-e teamă să privesc adevărul în față.
Mai bine citesc mai departe în speranța să aflu ce deja cred că știu.
Torn apă fierbinte peste ceaiul rece și mă adîncesc din nou în foile misterioase uitînd tot ce se află în jurul meu.

Am pornit spre satul lui Tamaa nu înainte de a cumpăra cîte ceva pentru locuitorii de acolo. Ne-am dus mai întîi în oraș unde Machungwa cu relațiile lui a reușit să facă rost de trei saci cu zahăr, trei saci cu mălai și pentru populația cea mică o mulțime de dulciuri.
A fost destul de dificil de la o clipă la alta să găsim cantitățile astea dar am avut noroc cu Machungwa care s-a dovedit ca de obicei foarte folositor. Mama s-ar fi dat peste cap să încarce jeepul pînă s-ar fi turtit cauciucurile și sînt chiar convins că ar fi reușit, dar noi pentru prima vizită ne-am mulțumit și cu ce găsisem.
Drumul a fost nespus de anevoios. Hîrtoapele se înmulțeau văzînd cu ochii, lăsasem de mult satul lui Farai în spatele nostru și praful se pusese pe noi ca o mantie roșie.
De abia atunci realizasem ce drum au făcut oaspeții la serbarea care avusese loc în sat.
Cred că mergeam deja de vreo oră și nu-mi venea să cred, ei veniseră atunci atîta drum pe jos, prin tufișurile țepoase și aspre, peste pietroaiele și șanțurile uscate!
O șosea sau un drum normal nu exista, printre uscăciuni se deslușea din cînd în cînd un fel de cărare care dispărea printre găuri și bolovani. Așteptam din clipă în clipă ca mașina să-și dea duhul dar Machungwa era un șofer excelent, eu m-aș fi răsturnat de mult în vreun șanț.
În sfîrșit în depărtare am zărit niște colibe pitice răsfirate printre pomi la fel de stranii ca și tot ce ne împrejmuia.
Machungwa s-a întors spre noi, eu tresărind la vederea lui, arăta parcă se vopsise pe față ca de război.

 

Viziuni 3, Soare albastru, artist Constantin P. Popescu

Mi-am dat seama că nici eu nu arătam mai grozav și întorcîndu-mă spre Farai nu m-a surprins că în ciuda prafului roșu care se lipise și pe fața ei, arăta ca o zeiță gata să dea ultimul verdict.
Ne-am scuturat cît am putut de praful care nu mai vroia să se despartă de noi, pregătindu-ne pentru întîlnirea cu băștinașii care locuiau așa de departe.
Machungwa ne-a arătat cu degetul colibele, dinții-i albi sclipindu-i și mai puternic pe fața roșie-tuciurie.
De data asta nu am oprit în afara satului, oamenii care locuiau acolo, o parte din ei deja ne cunoșteau, iar sacii nu-i puteam oricum duce în spate. Într-un nor de praf și cu jeepul care scuipa și trosnea la fiecare mișcare am intrat în sătucul adormit.
Era altfel, nimeni nu ne sărea înainte, nu se auzeau strigăte și rîsete, nimeni nu ițea capul curios să vadă oaspeții. Machungwa a oprit în mijlocul uliței iar noi am coborît nedumeriți uitîndu-ne în dreapta și în stînga după vreun locuitor.
La capătul satului apăruse o siluetă albă care se apropia încet și cu greu de noi. Machungwa tresărise la apariția staturi iar Farai a rămas nemișcată.
Era un bătrîn învăluit într-o mantie albă cenușie care cu o mînă uscată se sprijinea de un toiag lung iar cu cealaltă își ținea poalele mantiei. Culoarea pielii era nedeslușită, prin vopseaua albă care îi acoperea fața, se întrezărea doar puțin pielea închisă care-i dădea o înfățișare de parcă stătuse cîteva zile în apă.
A mai făcut cîțiva pași oprindu-se cam la doi metri depărtare de noi. Acum puteam să-i văd mai bine fața mîndră, era foarte bătrîn dar ochii erau clari și de o tărie că te apuca frigul. La vederea lui Farai a ridicat mîna în fața ochilor ca și cum ar fi vrut să alunge o vedenie.
Cu o voce adîncă s-a adresat lui Machungwa pe mine nebăgîndu-mă în seamă.
Machungwa a făcut o plecăciune în fața lui și plin de respect i-a spus ceva într-o limbă pe care nu o auzisem pînă atunci. Bătrînul a ridicat mîna ca și cum era destul ce auzise și i-a răspuns lui Machungwa făcînd o mișcare largă cu brațul în direcția colibelor și arătînd spre mine Machungwa tresărind speriat s-a întors spre noi să ne traducă iar eu eram convins că Farai înțelesese totul.
Bătrînul era vraciul satului, știa că fata lui Tamaa era în drum spre ei însoțită de o persoană pe car el nu o putea defini. De aceea el a sfătuit locuitorii să intre în colibele lor.
Începeam din ce în ce să fiu mai convins că deasupra mea plutea vreo vrăjitorie, acum începuse și bătrînul pe care nu-l văzusem în viața mea să vorbească despre mine ca și cum nu aș exista.
Îmi adusesem aminte de o carte pe care o citisem la orfelinat și care mă fascinase. Nu mai știam exact conținutul cărții, dar ceva rămăsese în mintea mea. Starea pe care o simțeam în ultimul timp cînd o întîlneam pe Tamaa sau starea care o simțeam în prezența bătrînului mi-aducea aminte de cartea aceea.
Era vorba de un clan care avea niște legi foarte stricte. Legea care-mi plăcuse mie era că dacă vreunul din membrii tribului încălca alte legi, era pedepsit prin ignorare. Deci din acel moment persoana vinovată era inexistentă pentru ceilalți. În cele mai dese cazuri din asta i se trăgea moartea fiindcă în afară de clanul lui nu mai erau alte persoane cu care putea lua legătură.
Mai știu că mi se păruse atunci o chestie grozavă să fi inexistent pentru alții, deci cînd nu aveai chef să vorbești cu cineva trebuia să faci numai vreo poznă și erai lăsat în pace. Dar atunci eram copil și nu mă ducea capul prea departe.
Acum fiind în situația asta nu mai era așa de interesant cînd cineva se uită prin tine.
Mă simțeam de parcă eram o stafie pe care toți evitau să o vadă. Dar ce rău făcusem, asta era întrebarea care începuse să mă roadă din ce în ce mai mult.
Tot astfel de gînduri îmi treceau prin minte în timp ce Machungwa discuta cu bătrînul, eu oricum nu înțelegeam o iotă din limbajul lor.
Farai se rezemase de mine dînd parcă de înțeles că noi doi suntem nedespărțiți orice ar fi. Asculta la convorbirea celor doi desenînd cu vîrful sandalei cercuri prin praf.
Machungwa își rotea ochii peste tot, numai la mine nu se uita și era evident că se simțea foarte stînjenit.
Mai mult ca să scape de situația neplăcută cred, a arătat cu mîna spre mașină și după cît am putut să deduc a spus bătrînului de cadourile aduse, arătînd apoi spre mine. Bătrînul mi-a aruncat o privire de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată. Am făcut o plecăciune în fața lui așa cum văzusem la Machungwa spunîndu-mi că nu strică să arăt respect față de datinile lor. El și-a coborît privirea înclinînd în același timp puțin capul dar pentru mine a fost de ajuns, simțindu-mă din nou om în carne și oase. Sună poate aiurea ce scriu aici dar cînd stau să mă gîndesc mai bine, chiar așa simțeam, eram din nou eu, nu mai pluteam între cer și pămînt sub formă de duh.
Ne-am întors spre Jeep, plini de avînt să dăruim cadourile aduse și bucurîndu-mă deja să văd fețele lor încîntate, mai ales doream să mă bucur de bucuria copiilor.
Bătrînul a strigat ceva peste umăr și ca la comandă au apărut de peste tot femei și copii, bătrîni și bătrîne și cîțiva bărbați mai tineri care au sărit să ne ajute. Era o hărmălaie ca la bîlci și mă simțeam nespus de bine în zgomotele acelea care pentru mine deveniseră familiare.
Ca și în satul lui Farai, femeile au început să adune vreascuri ridicînd în mijlocul uliței un rug care începuse să trosnească la flăcările iuți. Copii cărau apă stropindu-se de bucurie unii pe alții și făcînd tot felul de pozne. Și tot la fel ca în satul lui Farai, am observat indulgența mamelor care niciodată nu rosteau vreo vorbă aspră spre cei mici, indiferent ce pozne făceau.
Bătrînul pe care aflasem că îl chema Kofi-Madiba-Mefume a propus lui Machungwa să intrăm în coliba lui și să stăm de vorbă. Farai însă nu a fost admisă, femeile nu au voie să participe la sfatul bărbaților. Ea cunoștea regulile și mi-a spus să stau fără grijă, se va ocupa de pregătitul mesei ajutînd femeile care trebăluiau neobosite.
Am intrat în coliba lui Madiba care din afară nu se deosebea de colibele pe care le cunoșteam din satul celălalt. Înăuntru era la fel de întuneric, din vîrful colibei atîrnau mănunchiuri de ierburi uscate, mirosea a fum și a fîn iar pe jos în jurul vetrei erau întinse mai multe blănuri de capră.
Luxul acesta se datora probabil poziției lui importante pe care o avea în acel sat.
Ne-am așezat în jurul vetrei, Madiba culegînd niște frunze uscate din mănunchiurile care atîrnau și îndemnîndu-ne să le mestecăm așa cum făcea el. Știam de efectul frunzelor dar mi-am spus că o dată pot încerca una atîta timp cît nu îmi voi umple gura. Mai tîrziu mi-am dat seama că și o frunzuliță are un efect teribil mai ales dacă nu ai încercat niciodată așa ceva. Și într-adevăr, mestecînd mă simțeam din ce în ce mai bine, aveam senzația că dormisem o lună întreagă,eram plin de vigoare, totul părea simplu, nimic nu mă mai neliniștea, și aș fi fost în stare să mă lupt cu un elefant.
Machungwa mesteca și el frunze uitîndu-se la mine îngrijorat. Rîzînd i-am spus să-l întrebe pe Mefume de Tamaa…….( Am renunțat să-i scriu tot numele care mi se pare cam lung și m-am hotărît să-l numesc numai Mefume care mie îmi suna cel mai bine.) Bătrînul și-a mai băgat un pumn de frunze în gură și cu ochii goi îndreptați spre cărbunii care mocneau în vatră a început cu o voce fără intonații să povestească. Eu eram într-o stare euforică, nici nu m-a mirat că bătrînul nu mai folosea limba cea necunoscută, începuse să vorbească cursiv în limba mea. Acum cînd mă gîndesc mai bine nu mai știu de fapt dacă vorbea în limba mea, poate că frunzele m-au ajutat să înțeleg ce spunea, totul a fost ca un vis din care m-am trezit în drum spre hotel.
Dar doresc să scriu aici ce aflasem de Tamaa, mi-e teamă că voi uita într-o zi visul și cu el povestea despre mama lui Farai.
Au trecut zeci de ani, spunea Mefume, cînd în satul nostru a apărut peste noapte o fată necunoscută. Era așa de frumoasă că noi copii rămăsesem cu gura căscată la vederea ei. Nimeni nu știa exact de unde venea, era foarte tăcută dar MÎÎÎÎNDRĂ, înaltă și mlădioasă ca o iederă plutea pe ulița satului parcă neatingînd pămîntul.
Eu eram pe vremea aceea copil și nu înțelegeam prea multe dar auzisem de la tatăl meu care era vraciul satului frînturi de vorbe despre ea. După cît înțelesesem nimeni nu a putut afla exact de unde venea, se spunea că de foarte departe, se spunea că fusese alungată de neamul ei și se mai spunea că asupra ei atîrnă un blestem și că de aceea a fost alungată.
Dar cred că nimeni nu știa nimic precis.
Tata a luat-o în coliba noastră oferindu-i adăpost iar eu eram cel mai invidiat copil din sat. Aflasem că se numea Abidemi ceeace însemna născută fără tată. Totul era misterios în jurul ei, eu o adoram și mă uitam la ea ca la o minune căzută din cer. Era tăcută dar avea în același timp un fel al ei că nu se putea să nu-ți fie dragă. Tata se schimbase de cînd Abidemi locuia cu noi, discutau foarte mult în fața focului seara și o lua peste tot cu el.
Abidemi cunoștea aproape tot ce era în legătură cu plantele și efectul lor contra bolilor. Chiar tata care era renumit pentru cunoștințele lui, se uita cu respect la ea și cred că a mai învățat unele taine despre buruieni lecuitoare. Eu mergeam cîteodată cu ei să culegem plante și Abidemi se purta foarte frumos cu mine. Ajunsesem să o văd ca pe mama mea deși era foarte tînără. Mama murise de mult, tata nu și-a putut ierta mult timp neputința lui de a o vindeca dar așa a fost soarta noastră. Acum aveam o altă mamă, frumoasă și gingașă, blîndă și drăgăstoasă care de multe ori se juca cu mine zburdalnică ca o fetiță.
Dar după cîteva luni Abidemi a început să se îngrașe și făcuse o burtă cît toate zilele. Nu se simțea deloc bine și cu toate că încerca să facă față la treburile zilnice se vedea că era mereu obosită. Tata era foarte îngrijorat iar eu înțelesesem că ea aștepta un copil. Eram destul de mare să înțeleg că în curînd voi avea o soră sau un frate. O ajutam cît puteam la toate treburile, îi căram apă și vreascuri, făceam focul și în fiecare dimineață îi aduceam ceaiul pe blana pe care se odihnea din ce în ce mai mult. Femeile din sat care o îndrăgiseră și o respectau, veneau zilnic cu mîncare, Abidemi nu mai era în stare să gătească. Ea ajutase multe femei tinere cînd născuseră și era nelipsită cînd cineva se îmbolnăvea sau cînd vreun copil vedea lumina zilei.
Slăbise foarte mult, tot ce mînca nu putea să țină, doar burta era enormă față de restul corpului care era foarte slab, iar fața ei frumoasă era trasă, numai ochii mari ieșeau și mai mult în evidență. În ziua cînd a trebuit să nască era atît de slăbită că abia mai putea să facă semn că se apropie momentul. Am ieșit afară amețit de răspunderea pe care o aveam, trebuia să mă duc repede să chem ajutor. Tata care tot timpul cît Abidemi a zăcut lîngă vatră dormise afară, s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată. Privirea lui cerea ajutor, el care de obicei era atît de sigur de sine și în toate situațiile știa să dea un sfat era acum cu totul pierdut. Se schimbase mult de cînd Abidemi se simțea atît de prost, nu mai vorbea aproape deloc și nu se mai interesa de nimic. Mai tot timpul stătea gînditor pe prispă sau lîngă ea ținîndu-i mîna slabă și fără vlagă.
M-am întors cu trei femei tinere de care știam că Abidemi le ajutase la rîndul ei cînd au născut. Tata le-a făcut loc să intre, el așezîndu-se din nou în praful din fața colibei. Nici eu nu am avut voie să intru și ascultam încordat orice zgomot dinăuntru. Nu se auzea nimic, doar din cînd în cînd cîteva șoapte rostite în grabă ca apoi să se lase iar tăcerea.
Soarele coborîse deja la capătul cîmpiei, uitasem de timp, de mîncat și de băut, tata mesteca cu ochi sticloși frunze de Maa și cred că plecase în altă lume. După un timp care mi se păruse nesfîrșit, femeile au ieșit afară iar eu cercetîndu-le privirile am constatat ușurat că se terminase totul cu bine. Ne-au spus că acum putem intra dacă vrem, iar eu l-am împins pe tata de umăr să se trezească. Nu dormea dar cam la fel ar fi fost că tot în lumea viselor umbla. Am intrat nerăbdător la Abidemi crezînd că ea deja se sculase de lîngă vatră și făcea ceva prin colibă. Dar dezamăgirea mi-a fost mare văzînd că ea tot întinsă era pe blănuri și nu puteam spune că arăta mai bine decît înainte. Lipită aproape de ea se afla un pachețel care se mișca din cînd în cînd. Abidemi ne-a zîmbit cu cel mai frumos zîmbet și șoptind mai mult, ne-a spus să ne apropiem. Tata se uita la ea nemișcat dar pachețelului nu a aruncat nici o privire. Eu eram foarte curios să văd dacă aveam acum un frate sau o soră și speram să fie băiat să am cu cine mă juca mai tîrziu. Abidemi ne-a spus că este fată iar eu m-am aplecat dezamăgit deasupra pachețelului să o văd. Nu știam pînă în momentul acela cum arată un nou născut atît de aproape și cînd am văzut-o am uitat și de băieți și de frate și de orice. Mi-a cucerit inima de la prima vedere, era atît de mică, avea părul negru, fața ei minusculă era încruntată și dormea cu buzele strînse. Cînd ne-a simțit și-a strîmbat fața și a căscat parcă ar fi spus, nu mă deranjați. Eram foarte mîndru că acum sînt fratele ei mai mare asumîndu-mi deja orice răspundere față de ea și văzîndu-mă cum luptam ca un leu să o apăr de orice pericol. Am întrebat-o pe Abidemi cum o cheamă iar ea a spus uitîndu-se la tata că ar dori să se numească Tamaa. Mai tîrziu am aflat că numele ei înseamnă „cea dorită“,și iar mai tîrziu am înțeles de ce.
Tamaa era un copil foarte cuminte dar ceva nu era în regulă în legătura dintre ea și Abidemi. De cîte ori Abidemi o lua lîngă ea, Tamaa începea să țipe și se zvîrcolea în brațele ei înroșindu-se la față furioasă. Din această cauză Abidemi nu o putea alăpta și una dintre femeile care au asistat-o la naștere și care născuse și ea cu puțin mai înainte, venea în fiecare zi să o hrănească. Abidemi era foarte tristă din cauza asta iar starea sănătății ei se agrava din zi în zi. Tata nu mai ieșea din colibă, stătea tot timpul lîngă ea, îi povestea încet tot felul de întîmplări din viața lui, iar Abidemi zîmbea fericită, fața ei frumoasă strălucind de bucurie.
Se topea încet, încet, tata vedea asta și era disperat, nici măcar el nu mai putea să-i facă ceva, toate leacurile erau de prisos. Pe Tamaa nu o băga în seamă, chiar se ferea să pună mîna pe ea iar eu nu înțelegeam cum să nu îndrăgești un copil atît de dulce. Avea ochii negrii ca tăciunele, cred că numai ochii îi dădeau feței o expresie de te încremenea cînd o priveai.
Era dulce dar în acelaşi timp emana ceva care te făceq să nu te poţi apropia de ea. Eu aveam mai mult noroc, pe mine mă acceptase de la început şi de multe ori o puteam duce în spate la plimbare prin sat, Tamaa se bucura dar nu ca un copil care ar fi strigat de bucurie, mă străngea de gît numai şi cîteodată atît de tare că-mi pierdeam respiraţia.

 

 

autor Magdalena Chirilov

Comentarii închise la Haina de dar

Moartea lui Patty McKormack

Posted in Povestire by Hopernicus on 26/10/2011

Copilăria lui Patty McKormack a fost de scurtă durată, încheindu-se brusc în vara anului 2071, când şi-a pierdut braţul drept într-un accident de maşină. Abia împlinise doisprezece ani. Apoi, pentru el şi pentru mama lui, a început coşmarul.

Doctorii i-au amputat până aproape de umăr membrul zdrobit, montându-i, după aceea, o proteză – una destul de bună, au spus ei, cu implanturi nervoase, care îi vor permite să o controleze într-o oarecare măsură şi, astfel, va putea să mănânce, să se joace, să îşi lege şireturile. Cu alte cuvinte, nu va fi chiar o povară pentru cei din jur. Însă era evident că nu va mai avea niciodată o viaţă normală.

De atunci, nopţile îi par totdeauna parcă prea scurte şi ar vrea ca întunericul, singurul său refugiu, să se aștearnă peste întreaga lume, deoarece, în lumina zilei, față de ceilalţi copii, el este asemeni unui monstru. Patty Ciungul: o ciudăţenie cu un braţ mecanic ridicol, cu trei degete făcute din plastic şi aluminiu, ale cărui mişcări stranii, lente şi precise, atrag atâtea priviri curioase, indecente şi răutăcioase uneori, dar pe care, instinctiv, cei mai mulţi preferă să o ocolească, de parcă anormalitatea sa ar fi cumva molipsitoare, asemeni unui virus. De aceea, temători poate sau, mai degrabă, dezgustaţi, ceilalţi obişnuiesc să păstreze o distanţă prudentă şi, mai ales, au grijă să nu îl atingă. Iar golul acesta rece, prin care restul lumii se separă față de el, îl face să se simtă cu atât mai stingher, fiindu-i aproape imposibil să treacă neobservat, așa cum ar dori. De multe ori, i se pare că infirmitatea lui stă expusă ca într-o vitrină de sticlă, dinaintea căreia se perindă mereu chipurile disprețuitoare ale colegilor, profesorilor și vecinilor ori ale unor străini a căror compasiune prefăcută îl stânjenește. Însă mai greu de suportat decât acele priviri iscoditoare sunt şoaptele care se înfiripă pretutindeni în urma lui şi nu-l lasă nicio clipă să uite că este mai puţin decât un om. Înfăţişarea sa le reamintește celorlalți că viaţa e necruţătoare şi nedreaptă. Și nimeni nu-l poate iubi pentru asta.

La câteva săptămâni după externare, mama sa, care se aflase la volanul maşinii, a intrat în camera lui să îl anunţe să îşi împacheteze lucrurile – ei doi urmau să se mute. Tocmai vânduse locuinţa pentru a achita costurile spitalizării, ale protezei şi tratamentului postoperatoriu. Nu-i mai rămăseseră mulţi bani, iar ea câştiga prea puţin. Când i s-a adresat, nu avea niciun motiv să fie bine dispusă. Era prea îngrijorată. De altfel, niciodată nu fusese o fire optimistă.

– Patty, noi doi am avut un ghinion cumplit. Nu o să te mint, nu e momentul să îţi faci iluzii: nimic nu va fi mai bine. Dacă tatăl tău ar fi rămas împreună cu noi… Se opri câteva clipe îngândurată, privind în gol. Nu ştiu cum ne vom descurca singuri, continuă ea. Din economiile care ne-au rămas nu cred că vom rezista mai mult de doi ani.

Stăteau amândoi aşezaţi pe marginea patului în lumina slabă a camerei. După ce soţul o părăsise, ea, încercând să-l uite, revenise la numele de fată, care îi plăcea mai mult şi lui Patty: Fetzer, Jennifer Fetzer. Era încă destul de tânără. Trecându-şi încet degetele printre pletele blonde ale băieţelului, îi spuse:

– Ştii, Patty, în afară de mine, s-ar putea să nu te mai iubească nimeni, aşa cum eşti acum. Dar să nu crezi că oamenii sunt mai răi din cauza aceasta. Niciodată să nu te minţi singur gândind altfel, pentru că este în firea lucrurilor ca ceilalţi să nu te mai placă prea mult de acum înainte.

Însoţite de zumzetul slab al servomotoarelor, degetele protezei copilului se încleştară în jurul a ceva invizibil. Patty le privea concentrat, repetând mecanic, fără vlagă, ca pentru sine, cuvintele mamei sale: „e în firea lucrurilor…”

Încă nu se acomodase cu noua sa mână. Uneori, se mai trezea dimineaţa speriindu-se de braţul acesta greoi, mirosind parcă a plastic încins, ataşat ca un fel de parazit uriaș de corpul lui, absorbindu-i întreaga energie. O minune a tehnologiei, spuseseră medicii. Pentru el, o a doua şansă. Dar, la vederea lui, îl cuprindea întotdeauna o puternică senzaţie de greaţă. Jennifer îl sărută apăsat pe frunte și, privindu-i ochii căprui și limpezi, îi spuse:

– Trebuie doar să faci ceva bun din tine, Patty.

Cartierul în care locuiesc acum el și mama lui se află la periferia orăşelului Springfield, într-una din zonele protejate, având o toxicitate scăzută, ceea ce înseamnă că ei se numără printre cei norocoşi, care încă mai pot vedea fire de iarbă crescând printre dalele de beton.

Se găsesc aici chiar şi flori şi copaci verzi, adevăraţi, nu din aceia cu frunze artificiale, fabricate dintr-un plastic termosensibil care, la venirea toamnei, când temperatura coboară sub media de cincisprezece grade, îşi schimbă culoarea în diferite nuanţe de ocru şi brun-roşcat. În ciuda eforturilor tehnicienilor, care făcuseră totul pentru a le reproduce aspectul autentic, imitându-le modelul, nervurile fine şi culoarea, puteai şti că nu sunt naturale pentru că nu cădeau niciodată. Oricât de puternic ar fi scuturat vântul ramurile, frunzele acelea moarte rămâneau agăţate la locul lor. Nici sunetul pe care îl făceau nu părea normal. Nu puteai simţi tristeţe sau melancolie privind acei copaci din plastic. Ei erau o minciună şi, mai mult, un motiv de frustrare pentru oamenii cărora viaţa le refuzase o plăcere atât de măruntă – încă un lucru pe care nu îl puteau cumpăra.

Singurele animale pe care un copil dornic de joacă mai putea spera să le întâlnească pe străzile lăturalnice ale acestui orășel erau câteva pisici îngrozitor de slabe și apatice, pe care localnicii, privindu-le cu o oarecare simpatie, căutau acum să le protejeze. Ele obişnuiau să stea cocoţate aproape toată ziua pe crengile unuia dintre puţinii copaci naturali rămaşi, pe care copiii din partea locului îl botezaseră simplu: Pomul Pisicilor – locul lor de întâlnire. Și mai erau, desigur, şobolanii pe a căror blană gri-închisă se zăreau niște pete verzui, fosforescente; ei se furișau speriaţi prin colţurile aleilor unde nu ajungea prea multă lumină, căutându-şi hrana printre gunoaiele căzute din tomberoane. Mai ales noaptea, ei le ofereau trecătorilor o privelişte destul de sinistră, cu corpurile lor pătate lucind în întuneric, mişcându-se fără încetare. Păreau nişte stafii mărunte care le aminteau oamenilor că întreaga lor lume se află în descompunere, urmând a fi consumată pe îndelete de către niște ființe cu totul inferioare. Aceste două specii supravieţuitoare ar fi trebuit, în mod normal, să alcătuiască un lanţ trofic destul de bine echilibrat, dar, aşa cum era de aşteptat, pisicile îşi pierduseră de mult orice interes pentru şobolanii aceia fosforescenţi. Păsările deveniseră tot mai rare, la fel şi câinii. Nimeni nu știa de ce.

Deasupra micului oraș se afla un cer totdeauna mohorât, acoperit de niște nori roșiatici murdari, care prevesteau parcă niște ploi acide, ce aveau să ucidă probabil puțina vegetație rămasă, urmând ca aerul de aici să devină aproape irespirabil. La vederea lor, un muribund nu ar fi regretat nicio clipă că părăseşte această viață. Suprafețele metalice ale clădirilor erau corodate și prăfuite. Totul era vechi.

Spre surprinderea lui, Patty şi-a făcut totuși un prieten – sau cel puţin îi plăcea să creadă asta – încă din prima zi în care au venit aici: un vecin, Ted Brunner, sergent în rezervă, care, la fel ca şi el, nu mai era un om întreg, fizic vorbind. Dar Brunner, impresionându-l prin mișcările lui energice de atlet, părea să se descurce foarte bine cu proteza aceea ieftină care îi înlocuia piciorul stâng. Un fost militar ar fi trebuit totuşi să îşi permită una mai bună, dar el, din câte puteau vedea, nu era prea interesat de felul în care arăta acel membru artificial – oricum, mai bun decât cel pe care-l pierduse nu putea fi niciunul, indiferent de cost.

Brunner i-a ajutat să-şi descarce lucrurile în apartamentul pe care mama lui îl închiriase. Nu dăduse vreun semn de oboseală cărând trei etaje nenumăratele lor cutii cu haine, vase de bucătărie, cărţi, pantofi şi alte lucruri. Era un om destul de tăcut, înalt şi slab, cu capul chel. Nu părea bătrân, dar avea deja chipul brăzdat de riduri adânci. Trăia singur. Dacă Jennifer ar fi ştiut că el era considerat aproape un fel de ciudat al locului, care îşi băgase în sperieţi vecinii cu mersul lui fără zgomot, ca de felină, şi privirea rece şi inexpresivă, poate că nu l-ar mai fi invitat, după ce terminaseră de cărat înăuntru toate lucrurile, să bea împreună un pahar cu suc de fructe – cald, deoarece încă nu puseseră frigiderul în funcţiune. Dar vroia totuşi să cunoască pe cineva aici. Nu îi plăcea deloc sentimentul acela puternic de înstrăinare care o cuprinsese de când își părăsise vechea casă; în definitiv, era doar o femeie singură cu un copil. Ar fi dobândit astfel mai multă încredere în ea, dacă ar fi reuşit să se acomodeze repede, fără probleme. S-ar fi simţit mai în siguranţă.

Când Ted a trecut pragul uşii aducând ultima cutie cu haine, Jennifer Fetzer l-a întâmpinat bucuroasă cu o tavă pe care se găseau trei pahare mari pline cu un lichid roz vâscos. Încercând să pară mult mai stăpână pe sine decât era, ea l-a invitat:

– Domnule Brunner, mie şi lui Patty ne-ar face mare plăcere să vă oferim măcar ceva bun de băut pentru ajutorul pe care ni l-aţi acordat. Ne putem aşeza la masa din bucătărie. Tocmai am eliberat-o. Veniţi, vă rog, pe aici, îi arătă ea.

Ştiind că nu avea cum să o refuze într-un mod politicos, Brunner mormăi ceva neinteligibil şi o urmă resemnat. S-au aşezat toţi trei la o masă mică, rotundă. Privirea sa se îndreptă o clipă către chipul lui Jennifer, care stătea oarecum încordată, zâmbindu-i însă mulţumită și recunoscătoare, apoi se opri asupra copilului, cercetându-l. Patty își apucase paharul de suc cu cele trei degete subţiri de plastic ale protezei sale. Mama lui îl învăţase că n-avea niciun rost să încerce să le ascundă. Ar fi fost doar o dovadă de laşitate, care l-ar face să pară şi mai neajutorat. Studiindu-l la rândul său, copilul încerca să ghicească ce ar putea gândi despre el acest bărbat neobișnuit.

Cu un gest scurt şi hotărât, Brunner îşi ridică paharul, golindu-l rapid, dintr-o sorbitură. Uitându-te la expresia impenetrabilă a feței sale, nu ai fi putut să îţi dai seama dacă i-a plăcut sau nu conţinutul. Putea la fel de bine să nu aprecieze deloc atenția pe care i-o arătase Jennifer. Oarecum încurcată, ea îi spuse timidă:

– Să vă mai torn unul, domnule Brunner. Trebuie să fiţi tare însetat.

– Vă mulţumesc, doamnă Fetzer, zise el, ridicându-se repede de la masă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, nu aș mai cumpăra așa ceva; are un gust îngrozitor, zise el arătând înspre cutia de suc care se afla între ei. Apoi, se îndreptă liniştit către uşă. După ce aceasta se închise în urma lui, Jennifer, oarecum mirată de o asemenea reacție, a început să strângă paharele și să le spele.

– Vezi, Patty? Nu e chiar aşa de rău. Deja am cunoscut pe cineva aici, zise ea râzând, încercând să-l încurajeze. Prietenosul domn Brunner.

A doua zi, Patty s-a prezentat la noua sa școală. Așa cum îi spusese mama lui, știa că nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Însă nu s-a gândit vreodată că lucrurile ar putea merge atât de rău.

În momentul în care a păşit în sala de clasă, colegii săi începură să murmure, uitându-se uimiți la mâna lui dreaptă, în care își ținea cărțile. Pentru a nu prelungi acest moment stânjenitor mai mult decât era nevoie, băiatul s-a îndreptat repede către cel mai apropiat loc liber. După aceea, din fericire pentru el, profesoara lor a intrat grăbită şi, începându-şi lecţia, a uitat să li-l prezinte elevilor pe noul coleg. Revenindu-și puțin pe parcursul acestei prime ore de curs, Patty aproape că reușise să se relaxeze, să se acomodeze întrucâtva cu cei din jur. Dar, în pauză, un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, însoțit de un grup de amici, se apropie de banca în care el se așezase.

– Ia spune, Roboțel, cred că ți-e destul de greu acum să mai scrii cu chestia asta care îți atârnă din umăr, zise el începând să râdă. Apoi, văzând că Patty nu spune nimic, se apropie încrezător și îi apucă unul dintre degetele acelea ciudate de plastic, încercând să i-l răsucească în sens invers.

– Te doare?

– Lasă-l, îi răspunse Patty în cele din urmă. O să se rupă, iar mama nu își va permite să mi-l repare.

– Încetează odată, Shane, se auzi din spatele lor vocea iritată a unei fete, care îi privea neliniștită. Dă-i drumul! Nu e deloc amuzant ceea ce faci.

Însă vorbele ei mai mult l-au întărâtat pe Shane Williams, căruia nu îi plăcea niciodată să fie corectat.

– Bine, Mindy, zise el. Dacă ție nu îți place…

Apoi, brusc, se auzi un mic trosnet, iar Shane, se întoarse calm către Mindy.

– S-ar părea că mămica roboțelului ăsta ar trebui să facă rost acum de ceva bani, nu? Hai să mergem, băieți.

Patty îşi priveşte proteza încremenit. Din degetul său rupt începu să se scurgă încet pe bancă un lichid albicios consistent, împrăştiind în jur un miros înţepător. Nici nu observă când fata aceea, Mindy Wittier, se aşeză lângă el.

– Bună! Eu sunt Mindy, zise ea, dar tonul nehotărât al vocii sale îi făcea cuvintele să semene mai degrabă cu o întrebare.

„Eu sunt Mindy?”, se repetară vorbele ei ca un ecou în mintea răvășită a lui Patty.

– Cred că da, răspunse el ecoului… Apoi se ridică greoi din bancă, luându-şi cărţile şi lăsând-o pe Mindy singură şi uşor nelămurită.

Patty nu a mai rămas la restul orelor. Târziu, aproape de ora cinei, s-a întors acasă, unde mama lui l-a întâmpinat nerăbdătoare:

– Ei, cum a fost în prima zi?

– Am căzut, îi răspunse el abătut, arătându-i degetul de plastic frânt. Apoi a fugit repede în camera lui.

Şi, într-adevăr, aşa cum îşi închipuise Patty, vizita la cabinetul de specialitate, unde îşi făcuse prima operaţie, îi costă mult mai mult decât se aşteptau. După consultaţia preliminară, medicul îi atenţionă că astfel de proteze nu sunt deloc uşor de reparat, datorită conexiunilor cu sistemul nervos, care, odată deteriorate, sunt foarte dificil de refăcut şi recalibrat. Copilul s-ar putea să nu îşi mai controleze mişcările la fel de bine ca înainte. Trebuie ca ei să înţeleagă că braţul acela, cu ţesuturile sale sintetice, nu poate suporta prea multe intervenţii de acest fel. La un moment dat, el va deveni inutilizabil.

Seara, acasă, stând împreună la mica lor masă rotundă din bucătărie, Jennifer îi spuse îngrijorată fiului ei:

– Patty, știu că îți este foarte greu, dar încearcă, te rog, să fii mai atent.

Răsfoi apoi câteva clipe nişte hârtii – facturile de la clinică, probabil, şi extrase bancare –, care stăteau împrăştiate pe masă dinaintea ei. Tulburată, începu să-şi maseze uşor fruntea, încercând să se calmeze.

– Economiile noastre aproape s-au terminat. Nu putem cheltui astfel banii pentru chirie. Vom ajunge în stradă, Patty, înţelegi asta?

Băiatului îi era greu să îşi ridice privirea către ea.

După câteva zile de absenţă, trebui să se reîntoarcă la şcoală.

În timp ce mergea singur pe un culoar aglomerat, din mulţimea de elevi care treceau grăbiţi spre sălile lor de clasă, Shane Williams apăru deodată lângă el, întrebându-l glumeţ:

– Hei, Roboțelule, e totul în regulă?

Fără să-i mai aştepte răspunsul, trecu apoi nepăsător mai departe.

 

De atunci, Jennifer Fetzer a început să lucreze ore suplimentare la restaurantul unde era chelneriţă. Dar, din păcate, sumele mici pe care le economisea astfel nu erau suficiente pentru a-i asigura liniştea. Însă tot efortul acela reuşea cumva să imprime un sens fiecărei zile; nu avea de gând să aştepte impasibilă ca necazurile să se abată asupra ei şi a lui Patty. Nu îi plăcea să treacă drept o femeie neajutorată, să fie compătimită. Ştia că doar ea îi putea oferi un viitor băieţelului, fiind puternică, pregătindu-se pentru ce era mai rău.
Cu timpul, din pricina programului prelungit, cearcăne negre îi întunecaseră chipul. Pielea albă a feţei i se întinsese peste pomeţii obrajilor, oferindu-le nişte trăsături ascuţite, mai ferme, pe care, în momentele de răgaz, şi le privea neliniştită în oglindă, gândindu-se că o făceau să pară poate prea severă. Şi mâinile i se subţiaseră, evidenţiindu-i articulaţiile fine ale degetelor. Uniforma albă, cu paspoaluri oranj, şi-o ajustase singură în jurul taliei înguste, pentru a scăpa de cutele ciudate pe care le făcea.
Îşi purta părul brunet, buclat, prins la spate într-o coadă bogată, din care, datorită mişcărilor ei energice, scăpau totdeauna câteva şuviţe rebele. Cu un gest repezit, ce devenise aproape un tic, şi le trecea după ureche – iar şi iar. Nu obişnuia să îşi rujeze buzele; nu avea prea multă nevoie de asta. Patty îi moştenise ochii aceia căprui, limpezi, care parcă te curentau cu privirea lor.
– Bine aţi venit la Macy’s Kitchen! Cu ce vă servim? îşi întâmpina ea clienţii cu un zâmbet generos, de parcă ar fi urmat să le ofere cea mai bună masă a vieţii lor. Nu ar fi lăsat niciodată pe nimeni să-i ghicească problemele.
– O porţie din specialitatea casei, scumpete! venea, invariabil, răspunsul. Oricum, meniul restaurantului nu cuprindea altceva mai bun decât friptura cu cartofi pai. La desert, ei puteau alege între plăcinta cu mere sau cea de piersici. Era suficient pentru oamenii din partea locului, care, la fel cum nu pretinseseră prea mult de la viaţă, nu aşteptau nimic deosebit nici de la un prânz sau o cină.
Seara, acasă, încerca să-şi ascundă oboseala faţă de Patty, să fie la fel de veselă, până târziu, când copilul adormea. Îi era tot mai greu să menţină această iluzie a siguranţei. Dar nu dorea să adauge greutăţile ei celor pe care copilul trebuia să le suporte. Apoi, când în cele din urmă rămânea singură, Jennifer se aşeza la masa rotundă din bucătărie, în faţa ferestrei larg deschise. Stătea acolo aproape nemişcată, privind minute în şir labirintul acela al străzilor înguste, care se pierdeau în smogul dens ce împrumuta, pe alocuri, culorile stridente ale luminilor oraşului. În răstimpuri, se iveau de nicăieri siluetele zdrenţăroase ale unor oameni ce rătăceau parcă fără ţintă, dispărând în bezna aleilor. Vagabonzi, probabil – ei nu trebuiau să se trezească la primele ore ale dimineţii. Din pricina norilor grei ce acopereau cerul, nu se puteau zări nici stelele.
Uneori, ai fi putut crede că acest colţ al Springfieldului era tot ce a mai rămas din întreaga lume – un ultim fragment suspendat în vid, păstrând o imagine ca de iad. Abia se puteau ghici, departe, contururile nefireşti ale clădirilor părăsite, împungând întunericul cu formele lor. Iar zgomotele staţiilor de purificare a aerului, care erau răspândite pretutindeni, nu încetau niciodată. Îndreptându-se încet către dormitor, fără să vrea, o întrebare i se articulă în minte:
– Până când?
Adormi înainte să se poată gândi la un răspuns.
De cele mai multe ori, Ted Brunner îşi începea dimineţile într-o stare de furie. După un somn chinuit de câteva ore pe noapte, deschidea ochii având senzaţia că trece dintr-un coşmar în altul. Şi nu se putea decide care dintre cele două este mai rău: cel pe care îl lăsa în urmă, retras în negura gândurilor, ori cel în care tocmai era aruncat parcă de o forţă străină ce îi urmărea atentă fiecare reacţie.
Primul lucru pe care îl conştientiza era răceala piciorului stâng, iar timp de câteva clipe nu putea să îl mişte. Doctorii îl atenţionaseră că acest lucru era normal la o astfel de proteză: dacă nu primeau nicio comandă într-un interval de treizeci de minute, sistemele sale treceau în standby, pentru a-şi conserva energia şi a procesa mai eficient datele mişcărilor anterioare – altfel spus, aceasta învăţa stilul de mers al lui Ted. Şi totul era spre binele lui. În cea mai mare parte a zilei, aproape că o să uite de ea, adăugase medicul ortoped, încercând să-l liniştească. Însă acum, Ted strângea neputincios cearşafurile în pumni, gata să le sfâşie, simţindu-şi piciorul atârnându-i greoi pe lângă trup, de parcă acea parte din el ar fi fost a unui cadavru. Amorţeala aceea îl făcea să se considere mai puţin bărbat. Îi era frică să se mai culce lângă o femeie şi să se trezească alături de ea în starea aceasta – atât de slăbit.
Apoi, când îşi recăpăta controlul deplin asupra trupului, îşi îmbrăca în grabă treningul gri, şifonat, şi ieşea apoi afară, pierzându-se pe străduţele întortocheate din Springfield. Alerga până la epuizare, oprindu-se departe, în câmp, în afara oraşului. Terenul plat, vast, care se deschidea dinaintea lui, dincolo de parcul artificial, era acoperit numai de pietre, fără niciun fir de verdeaţă, deasupra cărora vântul înălţa mici vârtejuri de praf. Din loc în loc, se mai puteau zări şi resturile prăbuşite ale unor blocuri, înconjurate de mormane de moloz.
Uneori, fugind astfel, îl întâlnea pe Patty, care parcă se târa către şcoală. Pentru un moment, privirile li se încrucişau şi fiecare vedea în ochii celuilalt aceeaşi neputinţă, aceeaşi spaimă.
În cele din urmă, Brunner se întorcea acasă, mai stăpân pe sine. După ce în Armată n-au mai avut nevoie de el, şi-a găsit de lucru pe şantierele de la marginea oraşului. Încă se mai căutau oameni pentru demolarea vechilor clădiri şi depoluarea terenului. Încercau să recicleze ce se mai putea. Nu era o muncă plăcută, însă câştiga suficient cât să îşi permită să cineze seară de seară la Macy’s, unde o găsea pe Jennifer – mereu veselă, îi părea lui, la fel ca prima oară când o văzuse.
În ultima zi de august, Patty a mers, ca întotdeauna, cu paşi mărunţi, către şcoală. Nu se grăbea niciodată să ajungă acolo; prefera să întârzie, să treacă repede pe culoar, când era mai puţin aglomerat, iar apoi să se strecoare în sala de clasă, doar cu câteva clipe înainte să intre profesoara lor. Încerca să câştige astfel un moment de linişte.
În drumul său, băiatul îl întâlni, ca de obicei, pe Ted. Însă, atunci, se opri surprins. Ceva se schimbase: bărbatul trecea liniştit pe lângă el; Brunner nu mai alerga. Se mişca fără vlagă, dar părea oarecum împăcat, senin. Iar Patty nu îl mai văzuse astfel.
– ’Neţa, Ted!
– Hei, puştiule…, îi zise calm Brunner, apropiindu-se.
– De ce nu alergi astăzi? îl întrebă copilul curios.
– Nu ajută la nimic, din păcate. Dar pot să trăiesc şi aşa, cred…, îi răspunse resemnat bărbatul, încercând să pară optimist.
Auzindu-l, băiatul parcă se mai destinse puţin. Îi zâmbi.
– Înseamnă că eşti mai fericit acum, Ted?
Brunner îşi încruntă uşor sprâncenele, uitându-se îngândurat la pietrele de pavaj gri de sub picioarele lor. Păru că vrea s-o ia din loc, fără să-i mai răspundă, apoi se răzgândi şi, aplecându-se, începu să netezească grijuliu cutele hainei băiatului. În timp ce îi îndrepta gulerul, îi spuse încet, ocolindu-i privirea:
– Nu, Patty. Mi-am dat seama că nu mai pot fi fericit. Ştii tu… Noi doi suntem oarecum la fel. Du-te acum la şcoală! Îmi pare rău, zise el, apoi se ridică repede, luând-o în josul aleii.
Dimineaţa aceea era neobişnuit de răcoroasă, aşa că frunzele copacilor de plastic se făcuseră arămii. Vântul le răscolea uşor.
Patty merse o vreme gândindu-se la cuvintele lui Brunner: „noi doi suntem oarecum la fel.” Oare eu mai pot fi fericit? se întrebă, într-un târziu, băiatul. Apoi, o detunătură se auzi, departe, dincolo de parc. Începu să plouă încet. Copilul îşi grăbi pasul, când, deodată, cineva îl împinse cu putere:
– La o parte, Roboţelule! Nu vreau întârzii din cauza ta! îi strigă, iritat, Shane Williams, trecând în fugă pe lângă el.
Patty se dezechilibră şi se prăbuşi peste bordură. Caietele sale se împrăştiară pe drum. Stropii de ploaie cădeau peste paginile scrise neîndemânatic, întinzând cerneala. Îngrijorat, copilul încercă să le adune, să le salveze, dar mâna sa dreaptă parcă nu-l mai asculta. Îşi ridică mâneca îngrijorat: articulaţia cotului se dislocase. Nu îşi mai putea mişca braţul. Câteva picături din lichidul acela albicios, consistent, care se scurgea printre fisurile protezei sale, căzură pe pavajul drumului, diluându-se în apa ploii.
– Nu, nu! zise el uitându-se speriat în jur, temându-se să nu îl vadă nimeni astfel, în timp ce încerca să aşeze repede la locul lor cele două segmente ale braţului.
Se gândea la mama lui; o să se supere îngrozitor când îl va vedea. Nu se mai putea duce în felul acesta la şcoală, iar acasă îi era prea greu să se întoarcă. Parcă nimic nu mai avea rost.
În cele din urmă, îşi strânse caietele ude şi se îndreptă către una dintre clădirile părăsite din apropiere. Intră călcând cu grijă printre resturile împrăştiate pe jos şi urcă scările căutând un loc mai curat. Ajunse într-o sală mare ce ocupa aproape întregul etaj care, probabil, adăpostise cândva mai multe birouri. Merse către o fereastră neobişnuit de largă, ce începea de la nivelul podelei şi se termina în tavanul înalt; se aşeză acolo, privind tăcut către parc. Apa se scurgea încet din hainele sale, amestecându-se cu praful gros dimprejur. După un timp, adormi uitându-se la întinderea de frunze de plastic, care fremătau sub rafalele ploii.
– Tot nu cade niciuna, şopti el încet, înainte să închidă ochii.
Câteva ore mai târziu, ploaia încetase. Patty se trezi la zgomotul unor pietricele care loveau geamul. Privi neliniştit în jos, către stradă. Era Mindy Wittier.
– Hei, Patty, ce cauţi acolo? îl întrebă fata. Sunt şobolani înăuntru.
– Ba nu sunt, îi răspunse el buimac.
– De ce nu cobori odată? Începe să se întunece…
Băiatul începu să-şi adune caietele de lângă el; erau încă umede, iar scrisul devenise ilizibil. Abia acum îşi dădu seama cât de mult se murdărise. Încercă să îşi mai aranjeze hainele, să se scuture de praful care se lipise de el, dar nu reuşi decât să îl întindă mai rău, prefăcând acele pete maronii în nişte dungi dezordonate, care se lungeau acum peste flanelul şi pantalonii săi. Îi era ruşine să fie văzut astfel, dar nu avea încotro; Mindy avea dreptate: se înserase. Oricum, nu mai putea rămâne prea mult timp aici.
Coborî scările cu grijă şi ajunse afară. Acum, după ploaie, aerul era şi mai rece. Prea rece pentru o zi de august. Mergând către Mindy, Patty se zgribuli în hainele sale lipicioase.
Era o fată slabă, cu o feţişoară ovală, pistruiată, fruntea înaltă, ochii mari şi negri, părul brunet, drept, tuns la nivelul umerilor. La gâtul ei se putea zări gulerul alb, şifonat, al unei cămăşi peste care îmbrăcase o bluză albastră cu textură pufoasă, ca de lână. Degetele ei subţiri se jucau cu pliurile rochiei, netezindu-le. Era încălţată cu nişte pantofi negri, vechi, scâlciaţi.
Şovăind, băiatul se apropie de ea. În clipa aceea, înainte să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, Patty simţi că o parte a corpului său se desprinde de el: articulaţia cotului protezei sale cedă în cele din urmă, iar segmentul antebraţului căzu într-o băltoacă tulbure, maronie. Degetele acelea ciudate se strânseră încet, rămânând încleştate ca nişte gheare, iar mâneca flanelului său flutura acum goală în vânt. Un ţipăt scurt, ascuţit, îl făcu pe Patty să îşi ridice privirea: era Mindy. Înspăimântată, fata o rupse la fugă fără să mai privească în urmă.
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el. Respira tot mai greu. Se hotărî să urce în clădire, la fereastră, şi să rămână acolo, o vreme, singur. Nu dorea să se întoarcă acasă.
Ajunse cu greu înapoi la locul său. Îşi lipi fruntea încinsă de sticla prăfuită, privind în jos, către băltoacă. Uitase caietele acolo, iar ceva sclipea în nămol: mâna sa, probabil. Adormi cuprins de frisoane.
A doua zi, un trecător i-a găsit trupul rece.

* * *

Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el.
Se îndreptă cu paşi mărunţi către parc, pierzându-se în desişul acela de plastic.
Pătura de nori care acoperise cerul începea să se destrame, împrăştiată de vânt. Patty ajunsese acum aproape de câmpul acoperit cu pietre ce înconjura oraşul. Deodată, la câţiva paşi în stânga lui, se auzi zgomotul unei sticle spărgându-se de un trunchi, iar băiatul se îndreptă prevăzător către locul acela. Un om stătea jos, cu spatele rezemat de un copac. Era Ted.
– Patty, tu eşti? Ce faci aici?
– N-am mai ajuns acasă, zise băiatul, apoi se făcu linişte. Se aşeză lângă bărbat. Văzându-i mâneca flanelului murdar atârnând goală pe lângă el, Brunner îl întrebă:
– Ce s-a întâmplat cu braţul tău?
– A rămas într-o baltă, îi răspunse el trist.
A doua zi, un trecător le-a găsit trupurile reci.

 

 

autor Daniel Ionuţ Vasile

Tagged with:

Comentarii închise la Moartea lui Patty McKormack

A fost odată ca niciodată

Posted in Povestire by Hopernicus on 26/10/2011

a fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nici că s-ar mai povesti; pe vremea când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit, iar smeii şi gheunoaiele se vânturau printre oameni în voie. A fost un timp al marilor fapte de vitejie, cînd războiul pentru comorile tainice ale Tărâmului înnegurat, dintre aprigii Eremni şi Grifonii cei maiestuoşi se apropia de sfârşit; o vreme pe când încă se mai cunoşteau rosturile străvechi ale ştergarului şi tainele ierbii fiarelor, iar folosul meşteşugit al cremenii şi al oglinzii nu fusese întru totul pierdut.
Se afla în acele vremi, pe pământurile răsăritene de dincolo de Maarmer, o împărăţie cum nu s-a mai văzut de măreaţă, de bogată şi de puternică şi era cârmuit cu mână de fier, acest regat, de către un împărat bătrân şi înţelept, iubit de supuşi şi temut de către duşmani: Regele tuturor pelandrilor , aşa-l numeau celelalte seminţii cu care trăia în pace şi înţelegere, mai puţin Căpcăunii cei fioroşi, dar cu aceştia nime-n-lume nu se avea bine.
O singură amărăciune avea însă prealuminatul Rege, o durere pe care n-o puteau alina nici pământurile întinse peste care stăpânea, nici bogăţiile pe care neamul său le adunase peste veacuri ori vitejia cu care purtase nenumărate bătălii, nici chiar chipurile frumoaselor pe care le cunoscuse de-a lungul vieţii… Se afla deja la amurgul trecerii sale pe pământ şi regatul oamenilor n-avea încă un moştenitor. Soaţa sa, preafrumoasa şi dalba regină nu se învrednicise să-i dea nici măcar o fiică, d-apăi un fecior care să-i urmeze la tron.
Degeaba chemă bătrânul înţelepţii din toate colţurile regatului, chiar şi mai de departe, căci nimeni şi nimic nu reuşi să schimbe soarta împărăţiei. Nici minţile luminate ale Tagmei Vrăjitorilor ori leacurile băbeşti ce îi fură aduse de peste mări şi ţări, nici unele nu-i dădură moştenitorul sperat.
Tocmai când regele îşi pierduse orice speranţă şi se resemnase cu soarta cea potrivnică, la porţile castelului său se înfăţişă o babă vrăjitoare, mai veche decât vremea şi mai albă decât neaua. Ea ceru apăsat să fie dusă degrabă în faţa măritului conducător al ţinutului, asta întâmplându-se pe dată, căci se ştia de ce preţuire se bucurau în acele vremi şi pe-acele meleaguri tzigonele …
Bătrâna gârbovită părea că nu-i ştie de frică suveranului, căci de cum dădu cu ochii de el, îl muştrului aşa cum doar mamele o fac cu pruncii lor:
-Da’ mult ţi-a mai luat să mă chemi, preamărite! grăi baba privindu-l drept în ochi, fără să clipească.
-Of, dragă doică, doar fiindcă n-am mai avut altă speranţă, doar de asta mi-a zburat gândul către tine! şi regele se plecă ruşinat în faţa ghicitoarei.
Baba se dădu înapoi, ca să-l privească mai bine şi, oarecum mulţumită, continuă:
-Ca de obicei; şi când erai doar un copilandru mă chemai să-ndrept năzbâtiile pe care le săvârşeai cu ceilalţi, de-o vârstă cu tine…
-Iar tu o făceai, de fiecare dată…
După câteva clipe, în care cei doi se priviră ca după o lungă şi nedorită înstrăinare, bătrâna dădu glas vorbei ce-i stătea pe limbă:
-Şi, zi-mi, mărite, care-i pricina pentru care ai trimes după mine? Stai! şi îl opri cu un semn scurt pe împărat, când acesta se pregătea să-şi verse amarul. Nu-mi spune, să vedem dacă ghicesc. Am auzit şi eu pe drum încoace, vorbele ce zboară mai repede ca gândul, găsind locaş primitor pe buzele norodului: „Bătrânul împărat se stinge, căci vremea trecerii îi e aproape şi regatul său n-are moştenitor…Vai de zilele noastre când asta s-o întâmpla. Pradă corbilor şi a lupilor celor hămesiţi ce îmblă pe două picioare, fi-vom cu toţii”… aşa vorbeşte poporul, Preamărite!
Împăratul se posomorî şi mai mult decât era deja, la auzul vorbelor babei.
-De asta mă temeam, dragă Rada, de vorbele ce-or umbla printre supuşii mei şi de ceea ce-ar ieşi de m-oi duce, lăsând împărăţia fără de rost!
-Dar cine-a zis că asta se va întâmpla? zâmbi cu şiretenie, amestecată cu o înţelegere binevoitoare, baba.
-Făr’ de urmaş, mă tem că aşa va fi! oftă regele.
-Atunci… să vie dară un urmaş! Eşti în putere, chiar dac-ai cărunţit, iar soaţa ta e încă coaptă! Ce te opreşte Preamărite?
-Nu râde de cel oropsit de soartă, doică dragă! Crezi că nu am făcut tot ceea ce s-a putut şi încă şi mai mult? Vracii cei mai vestiţi, din cele patru zări, am fost chemat şi am cercat de toate; leacuri, boieli şi esenţe… toate făr’ de folos! Îmi pare că soaţa mea nu vrea să rămâie grea, cu nici un chip…
-Acu’… nu vorbi cu păcat, Împărate! şi fruntea bătrânei, încadrată de şuviţe albe, se brăzdă precum un câmp proaspăt arat. Nu arunca vina asupra dalbei tale soaţe! Nici ei nu i-a fi uşor, ce crezi?
-Ai dreptate dragă doică… Simt că-mi pierd minţile, de mă mai gândesc mult la asta! Îndrumă-mă ce să fac, rogu-te!
Rada mângâie creştetul plecat dinaintea-i, cu privirea pierdută şi ochii întredeschişi, iar măreţul rege o apucă încetişor de mâna, şi, pentru o clipă, timpul se opri în loc iar cei doi redeveniră doica şi copilul. Doar o clipă, căci imediat, ghicitoarea îşi scutură capul şi mai apoi spuse cu vocea schimbată:
-Eşti sigur că asta ţi-e vrerea? Căci trebuie să te previn… Pruncul acesta n-o să-ţi aducă decât necazuri şi supărări! N-o să ai haznă de el, nici tu şi nici regatul ce-i e hărăzit, niciodată!
După ce cugetă oleacă de i se înnegură fruntea-i cea lată, Regele îşi ridică ochii şi chipu-i era brăzdat de lacrimi, atunci când îi răspunse:
-Asta voi!
-Atunci, aşa să fie! Facă-se voia ta, Preamărite! se plecă ghicitoarea.

 

Iarna calma, artist Mihai Catruna

Nassia

 

Armăsarul tropăia mândru pe calea pavată cu pietre rotunde, prea-şlefuite de umblet încât străluceau în lumina amiezii, ce se strecura şerpesc printre două bastioane clădite-n piatră-dură[1] pe sub poarta cea mare a cetăţii. De-o parte şi de cealaltă, străjile din foişoare priveau cu ochi răi şi bănuitori pe omul ce le călca ţinutul şi mai ales sabia lungă, ce-i atârna acestuia la şold.

Cetatea se înălţa precum un pisc de munte, masiv şi întunecat, dintre pământurile mănoase ale Daernei, câmpia ce străjuia aproape de hotarele împărăţiei Wannae. Nassia îi era numele, iar de-i vedeai zidurile groase de zece coţi[2] şi înalte de cincizeci, precum şi garnizoana de aproape o mie de oşteni, menirea-i era limpede.

Ţinutul Daer se afla la graniţa apuseană a regatului Pelandrilor şi era împânzit de asemenea aşezări fortificate. Apropiate ca teritoriu, cele două popoare nu aveau prea multe de împărţit, însă la graniţe se mai iscau neînţelegeri câteodată, căci pelandrii erau necumpătaţi, încăpăţânaţi şi netemători iar meleagurile din ţara vecină aveau întotdeauna vânat mai de soi şi lemne ori piatră mai din belşug.

Wanii erau un neam mândru şi înţelept, mai vechi pe acele meleaguri decât oamenii şi, poate tocmai de aceea îşi priveau cu aroganţă amestecată cu prudenţă, vecinii mai tineri şi mai… necopţi… cum le plăcea lor să-i mai numească pe alathi. Dar asta nu însemna deloc că îi bucura în vreun fel deosebit vizita vreunuia, nu, nu, i-ar fi preferat pe toţi zăvorâţi straşnic, între fruntariile împărăţiei lor…

Îşi amintea, tânărul prinţ, vremurile când bucherii tocmiţi de bătrânul său tată îl învăţau, cu sârg şi multă bătaie de cap, Istoria Răsăriteană. De asemenea, îi reveneau în minte paginile îngălbenite de vreme, roase pe la colţuri de prea multă folosire, ale tomului gros în care şedea scrisă cu mare grijă şi încondeiată meşteşugit, cu semne străvechi, povestea Serdelului, Împărăţia cea Mică. Aşa numeau popoarele bătrâne, teritoriul înconjurat de ape, pe care se năcuseră şi apoi se prăsiseră seminţiile cunoscute şi nu prea, ale tinerilor pelandrii, wanii cei înţelepţi, ordarii cei pricepuţi, seilanii cei scumpi la vedere şi guarwii cei setoşi de sânge. Acestea erau seminţiile „cunoscute”, deşi seilanii, locuitorii pădurilor nesfârşite ce se întindeau după Munţii Andorieni nu mai fuseseră întâlnţi de veacuri bune iar guarwii zăpezilor erau vânaţi şi-aproape stârpiţi de pe faţa pământului şi pe ordarii cei mititei şi bărboşi nu-i văzuse nimeni, decât cu ochii minţii, prin poveşti.

Prinţul cetise nenumărate hrisoave despre seminţiile pe care tocmai şi le reamintea, nu fără puţin alean, legat de vremile copilăriei când totul se putea aşterne într-o poveste şi-apoi descoase şi-ntoarce pe toate părţile, până când devenea clară şi neîmpovărată de înţelesuri ascunse, ca apa limpede de-izvor, mai ales sfârşitul, când voinicul învingea întotdeauna şi fecioara cea neprihănită era salvată. Le trecuse vremea, acelor poveşti, iar tânărul se gândea acum, mai mult decât în alte dăţi, la celelalte neamuri despre care tomul străvechi pomenea puţin, câteodată deloc, doar nume încâlcite şi câte-o faptă răsunătoare, nimic mai mult: Eremnii cei cu-n singur ochi şi duşmanii lor de moarte, Griphargii zburători, Smurgii care suflau foc şi stăpâneau naltul cerurilor, uriaşii Pelori şi Taelii cei înţelepţi şi mulţi, mulţi alţii… Doar wanii cei cu viaţă-ndelungată şi istorie bine-ntemniţată în pagini nenumărate, doar ei mai ştiau despre vremurile de la-nceput, când Kianna, câmpul roditor, se iubise-n taină cu Înflăcăratul Edaron, iar Andor, Cel dintâi, îi pedepsi necruţător, căci Kianna era a lui şi doar a lui ca s-o-ndrăgească; pentru ea şi odraslele sale făurise Serdelul, însă Kianna zămislise apoi, nenumărate alte seminţii, toate fiind din stirpea lui Edaron.

Wanii se mândreau nevoie mare, chiar şi-n faţa pelandrilor, pe care, din spusele lor i-ar fi prăsit pământul cel negru şi reavăn, cu obârşia lor aproape-divină, căci ei susţineau sus şi tare că se trăgeau din cerul înstelat, fiind aduşi la Serdel de către Andor însuşi, însă prinţul avusese mereu îndoieli asupra acestor legende, căci pentru el tot ceea ce se afla dincolo de fruntariile Meleagurilor cunoscute, avea iz de legendă străveche, şi doar atât. Niciodată nu-i plăcuseră wanii, cu secretele lor într-ale vrăjitoriei, cu istoria lor întortocheată şi cu convingerile lor ce câteodată depăşeau… bunul simţ, cu care Kianna, mama cea iubitoare îi binecuvântase fără-ndoială, pe pelandrii…

Chiar şi avanpostul spre care pornise, Nassia cea mândră, avea-n urmă mulţime de legende cusute cu aţă albă, aşa-i plăcea prinţului să creadă, cum că nu fusese niciodată cucerită, că la ridicarea ei ajutaseră Urieşii din vechime, iar intre zidurile-i cu coama ascuţită, precum o lamă de ferăstrău, încă se mai ascundeau zei dintre cei vechi. Dar fiindcă în pântecele acelei cetăţi wane sălăşluia baba de care pomenise iscoada, într-acolo se îndreptase şi Prinţul nost, de îndată ce scăpă de oştenii trimişi să-l aibă-n pază, şi de acareturile burduşite în nenumărate rădvane, provizii, mătăsuri şi mirodenii, arme lucitoare, bucătari şi geambaşi, slugi peste slugi, lucruşoare de trebuinţă pentru un os domnesc, după cum îi spuseseră de atâtea ori şi cu nemărginită bunăvoinţă, bunii săi părinţii.

Întrebă pe unul şi pe altul, despre bătrâna ghicitoare şi cu toţii îl îndreptară către o margine a fortului, în umbra zidurilor înconjurătoare, unde cică, sălăşluiau vracii şi prezicătorii. Wanii cei străvechi îşi ridicau cetăţile cu rost şi meşteşug învăţat de-a lungul miilor de ani de când se-aflau pe-acele meleaguri, apărate de ziduri nalte şi metereze trainice, turnuri crenelate şi porţi întărite cu fâşii de metal cenuşiu. Dintotdeauna porneau de jos, de pe pământul neted şi nu pe-o culme de munte ori la adăpostul codrilor sau pe cursuri de râu, precum alte seminţii, şi cu cât mai jos şi mai departe de centru te aflai într-o asemenea cetate, cu atât mai neînsemnat apăreai în ochii wanilor atotştiutori.

Iată de ce, pentru un popor atât de copt precum vechii wani, binecuvântaţi cu o viaţă lungă şi neîmpovărată de griji ori boleşniţe, îndestulaţi şi buni cunoscători ai tainelor cerului şi-a pământului, vracii şi divinatorii erau aşezaţi între primele ziduri ale cetăţii, în colibe de cărămidă arsă ori bordeie de lut, printre cei de-o seamă cu ei, căci wanii nu aveau nevoie nici de leacuri minune şi nici de ştiinţa îndoielnică a prezicătorilor.

Acolo, în umbra zidului răsăritean, dădu prinţul de cocioaba unde-şi ducea zilele cea pe care-o căuta. Păşi cu sufletul la gură şi genunchi tremurători într-o locuinţă strâmtă şi părăginită, ce mişuna de pisici de toate mărimile şi culorile: unele rotunde şi lăţoase şi-ncete precum nişte melci pufoşi, altele tărcate şi sprintene, cu ochişori ageri şi gheare ascuţite; unele mici, gingaşe şi neajutorate, cu ochi mari pătrunzători, altele leneşe şi nepăsătoare, de-abia fluturându-şi coada stufoasă.

Nici n-apucă să apese pe clanţa ruginită ce atârna la mijlocul porţii, că dinlăuntru se auzi limpede, o voce de femeie:

-Pofteşte, tinere Prinţ, dar ai grijă cum calci, să nu-mi răneşti dragele!

Dădu cu ochii de o femeie nici prea tânără, nici prea bătrână, ce totuşi îşi mai păstra o frumuseţe feciorelnică, pe care nu putea să n-o simtă. Era înaltă, îi ghicea statura impunătoare chiar şi aşa, cum sta pe jilţul cu spătarul nalt şi-avea sânge nobil într-însa, gândi Prinţul, căci şedea precum o regină străveche, printre supuşii săi pufoşi. Straiul îi era alb-lăptos, lung şi vălurit, încins peste mijloc cu un brâu de-argint strălucitor ce continua mai sus printr-un pieptar oţelit, în care se răsfrângeau luminile curcubeului, într-atât era de limpede şlefuit; gâtul gingaş şi prelung îi era protejat de-o apărătoare până la bărbie iar ochii… ochii ardeau precum doi cărbuni încinşi. O privi minunându-se şi ceva dintr-însul îi spuse că undeva, cândva, mai cunoscuse o asemenea femeie, însă gândurile i se spulberară pe când încercă să le pătrundă mai bine.

-Sunt… îşi începu vorba…

-Ştiu prea bine cine eşti, ca de altfel şi pricina pentru care mi te afli dinainte. Tocmai de aceea, înainte să fie prea târziu, o să încerc se te întorn din cale!

Se holbă prostit la femeia din faţa sa şi întrebă mai mult aşa, într-o doară…

-De ce să mă întorci?

Ea îi scrută chipul şi pesemne că, negăsind ceea ce căuta acolo, se îmbună şi continuă:

-Nu-i înţelept, ceea ce ţi-ai pus în minte să faci! Nu vei avea haznă, de ceea ce crezi că se află la capătul drumului pe care ai pornit!

-Păcatul meu să fie, pentru că o să încerc! se îmbăţoşă el.

-Oamenii ăştia… şi mândria lor prostească! murmură femeia, ca pentru ea. Nenumărate evuri i-am privit, de la mlădiţă-pân-la-trunchi viguros şi plin de sevă, ca mai apoi să sfârşească pârjoliţi, doar ca să repete totul, înc-o dat şi iar şi iar…

Tânărul nu dădea vreun semn c-ar pricepe ceva din bolboroselile femeii, şi chiar nu-i păsa deloc la acea vreme, mai mult decât îşi pusese-n gând: să afle şi să găsească Amurgul şi Prinţesa sa. Incepu chiar să bată din picior cu nerăbdare, atrăgând cocoloaşe de blană curioase împrejurul său.

-Prea bine! se smulse femeia din gândurile de dinainte. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! Dar înainte să-ţi îndrept paşii către Amurg, să-mi spui Prinţe, ce crezi tu că vei găsi acolo? Sau mai bine zis, pe cine?

El se gândi o clipă, apoi grăi înfocat:

-Poate că n-am văzut-o niciodată, am înţeles tâlcul ascuns al vorbelor domniei tale, însă cu siguranţă că o ştiu… Mi s-a arătat în vis şi nu o dată! E gingaşă precum o adiere de vânt de primăvară şi buzele-i sunt precum cireşele, când dau în pârg. Ochii-s ca nişte lacuri, în care odată afundat, nici c-ai mai vrea să scapi vreodat. Nu, n-am habar de cum ar arăta şi nici măcar nu ştiu de ne-om înţelege, ori de mă va putea iubi vreodată… aşa cum o iubesc eu… şi oftă cu jale… însă tot ce ştiu e că e EA, cea sortită MIE!

-Aşa-i… zâmbi ghicitoarea. Acolo unde se poticnesc toate celelalte, unde nici curajul şi nici judecata nu mai au niciun cuvânt de spus, focul iubirii nebune a celor tineri face legea. Eşti aşadar, hotărât să mergi până la capăt, oriunde-ar fi acesta şi cu oricâte costuri şi suferinţe ar însemna?

-Aşa am hotărât! încuviinţă el, răspicat.

-Atunci, ascultă aici, Prinţe, şi vezi de încearcă să pătrunzi cu inima ceea ce-ţi voi spune, nu doar cu urechile şi mintea…

Tânărul se dădu mai aproape de femeia cea frumoasă şi aşteptă nerăbdător.

-Vei lua o corabie către Lumea cea Nouă. Nu-ţi va fi greu acum, cu fierbinţeala ce-a cuprins poporul wan, scoţându-l din nemişcarea-n care s-a adâncit de evuri nesfârşite, să găseşti un căpitan cinstit care să te primească la bord şi să te ducă până pe coastele acelui pământ tânăr. Să te fereşti însă de corsarii ce mişună precum şobolanii pe Docurile Wannei. N-aduc decât bocluc şi nenoroc. Bagă de seamă, că sub cele mai îmbietoare înfăţişări şade primejdia de moarte şi tăcerea-i mai de preţ câteodată, decât cele mai meşteşugite vorbe!

-Da, da, am auzit cuvântări de-acest fel de la cărturarii şi grămaticii ce m-au şcolit, pe când eram… mai tânăr! tuşi Prinţul, înălţându-se pe vârfuri şi îndreptându-şi spatele, ca să pară mai răsărit.

-Aşa… E bine! se făcu femeia că nu-l aude. Odată debarcat să cauţi fiinţele mititele, meşteri într-ale metalelor şi pietrei, să cauţi jumătăţile-de-om şi sălaşul acestora. O să-i găseşti sub un munte ciuntit, ce fumegă din când în când, vestind nenorociri. Să cauţi pe cel ce-şi zice Ordun, Făurarul…El te-o îndruma mai departe. Dară ai grijă, Prinţe, căci norocul nu-l răsplăteşte întotdeauna pe cel curajos…

„De ce te fereşti, nu scapi”, o vorbă cu tâlc pe care-o pricepu în întregime, tânărul nostru, de-abia după câteva zile de navigat sub pavilionul zdrenţuit al Ţiparului, o navă zveltă cu prora ascuţită şi mândră, cu trei catarge nalte, de te lua ameţeala de cercai să le găseşti gabiile.

După ce se învârtise câteva ceasuri cu calul de căpăstru pe Docurile Wannei, în loc să găsească, fu găsit de un ins pipernicit ce purta un fes roş pe-o ureche şi se legăna la tot pasul. Acesta se opri dinaintea sa şi-i spuse într-un grai cunoscut:

-Tegane fynet, vanamirne[3]?

-Într-adevăr, am trebuinţă de-un vas, îi răspunse tânărul, ca să mă ducă pe ţărmurile Lumii celei Noi.

-Atunci înseamnă că eşti un norocos, vanamirne! Tocmai ne pregăteam de plecare, iar Ţiparul mai are loc la bord de-un om. Dar te previn… căpitanu’ e dintr-o bucată şi nu trebuie să te târgui cu el la preţ. Iar pentru monstrul din spatele tău, mai spuse marinarul, privind cu teamă înspre coama zburlită a lui Corbean, cre’că-o să te sece de galbeni…

Calul fornăi şi scurmă cu copita în lemnul şubred al docurilor, simţind că-i vorba despre el, şi pirpiriul se dădu doi paşi înapoi, tremurând.

-Ţine-ţi bestia, Călătorule, să nu care cumva să încerce ceva cu mine, că… nu ştiu ce-oi face!

-Stai liniştit! îşi mângâie tânărul calul, nu le-are treabă decât celor ce n-au sufletul curat. Îi simte de la depărtare!

Habar n-avea Prinţul, cât adevăr stătea-n vorbele ce le rostise repezit şi fără a le pătrunde tâlcul, doar ca să se afle-n treabă, însă avea s-o descopere negreşit.

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Granit (wan)

[2] Cot – unitate de măsura a lungimii aprox. 0,495 m

[3] Cauţi o barcă, călătorule? (wan)

 

autor  Adrian Sand

Tagged with: ,

Comentarii închise la A fost odată ca niciodată

Cazul (fragment)

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 17/10/2011

Acolo, pe banca de lemn din sala de aşteptare a gării, va începe aşteptarea. Aşa cum plănuise, mecanismele se vor declanşa pentru el. După un timp mai lung ori mai scurt, cineva îl va lua de acolo. Iar inginerului îi rămăsese, din marea lui trusă de unelte vechi, o singură unealtă, dar cea mai puternică: tăcerea. O va îmbrăca asemenea halatului alb în care îşi trăise meseria, mecanica fină.
Se aşază pe scândura băncii, tocită de atâţia călători. Nu este nimeni acolo şi ştie că vor veni oamenii de serviciu să facă rondul de curăţenie. Aproape îi vede, cu mături şi făraşe, cu cărucioare de gunoi şi haine ponosite. Sărmani angajaţi ai gării sau ai primăriei oraşului. El o să stea aici, cu privirea lui nouă, ireală. Cu gura pe jumătate deschisă, cu trupul inert şi fără să audă nimic din ceea ce îi vor spune. O legumă umană, un vagabond, un beţiv sau un nebun. Aşa vor crede, vor trebui să creadă. Fără ca nimeni să ştie că el este perfect lucid şi planul este al lui, al răposatului inginer M. Fie-i tărâna uşoară.
Aude gălăgia şi vorbele celor care mătură sala de aşteptare. Se apropie încet de locul unde stă, măturile vântură praful şi uşa deschisă îl trage afară. O femeie grasă, cu găleata, teul şi cu cârpa udă, se apropie de el. E primul om venind şi inginerul ştie că dacă trece cu bine de întâlnirea aceasta, atunci totul va fi conform planului.
-Mişcă-te un pic, omule, să pot spăla, îi spune femeia când ajunge aproape de picioarele lui. Inginerul tace, cu privirea căzută. Femeia stă, sprijinită în coada lungă a teului şi îl priveşte atent.
-Hai, omule, că am multă treabă de făcut. Vocea poartă accentul provinciei. Tăcerea, starea de inconştienţă o intrigă. Îi apucă deodată amândouă picioarele şi i le ridică pe banca de lemn, răsucindu-l. E uşor trupul lui, o ştie şi femeia se gândeşte că e doar un beţiv aproape adormit. Dar e curat şi nu miroase de loc a băutură. I se face milă de el şi oftează. Continuă să spele pe sub banca de lemn ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Văzuse multe în anii ei de serviciu. Băieţii ceilalţi termină de măturat şi fluieră pe peron, sprijiniţi în cozile lungi ale măturilor. Au în mâini pahare de plastic cu cafea de la automatul gării.
Trece prima întâlnire. Sosesc pe urmă călători cu bagaje, cu copii mai mici şi mai mari. Toți, grăbiţi sau osteniţi. Stau lângă el pe bancă, îl privesc indiferenţi şi pe urmă pleacă. Vin alţii, mereu la fel, prinşi între fluierăturile locomotivelor, care vin şi pleacă la fel. Fiecare cu orarul lui, spre trenul ales, cu destinaţia lui. Ceasul cel mare de deasupra uşii îi duce pe toţi mai departe. Inginerul M. aşteaptă.

Autobuzul merge pe un drum de noapte. Mereu înapoi, asta o simte odată cu geamătul frânei bruşte. Şocul frânei îl trimite spre spătarul locului său, nu înainte. Priveşte parbrizul prin care se văd luminile farurilor. E întuneric, nu poate vedea nimic pe ferestrele autobuzului. Se face deodată foarte linişte. Numai ecoul frânelor îi mai stăruie o clipă în auz, apoi iar linişte. Are ceva mare şi greu în mâini şi vede că ţine în palme un microscop de laborator, colorat în roşu. Simte cum îi ard mâinile, geme şi lasă microscopul să cadă pe jos. În liniştea aceea, sunetul căderii îl face pe şoferul cu haină întunecată să se întoarcă spre el. Şoferul nu are chip, faţa îi e doar o pată de lumină albă. Haina i se întunecă violet.
Geamătul frânei de autobuz îi aduce aminte de femeia cu care îşi împărţise mai bine de zece ani viaţa. Eva. Îl iubise în acei ani, până când el îi auzise pentru întâia oară geamătul. Spunea că este în afara casei lor, la uşa de intrare, înspăimântată că ea îl aude mereu la aceeaşi oră din apropierea miezului nopţii. El nu auzea nimic. Îi spunea că visează şi că îi va trece spaima. O liniştea pentru moment, dar în noaptea următoare totul se repeta. Se străduise să audă şi el, dar nu izbutise. O privea pe Eva după aceea, dormind agitată şi gemând aşa cum nu mai auzise pe nimeni gemând în somn. Îl înfiora până în adâncul inimii geamătul ei. O iubea. Se gândea că Eva îşi aude atunci propriul ei geamăt, chiar dacă dormea. Îi era milă şi începu să îi dea câte un somnifer uşor cumpărat de la farmacie. Nu a avut efect decât câteva nopţi, apoi totul reîncepu.
Dimineaţa privea uşa casei lor pe dinafară şi pe dinăuntru, gândindu-se uneori că fusese vreun animal rătăcit, vreun câine sau poate un lup. Nu era nici o urmă, nici pe uşă, nici pe aleea cu pietre şi pământ care ducea către intrare. Inginerului însă nu i se părea. Eva începea cu timpul să îşi piardă minţile. Inginerul M., pe atunci necunoscător al mecanismelor vieţii, se întreba ce dureri ale vieţii o puteau face să geamă atât de greu în clipele din preajma miezului nopţii. Dimineaţa, la cafea, Eva îl săruta cu multă duioşie şi apoi pleca spre serviciu. Părea liniştită, dar el ştia că va veni iar noaptea, cu acelaşi geamăt neomenesc, la aceeaşi oră de lângă miezul nopţii.
I-l amintise frâna autobuzului mergând întotdeauna înapoi. Îl auzise încă odată, chiar şi în somn.
Eva îl părăsise după aproape zece ani, cu minţile răvăşite. Mersese la un psiholog şi i se spusese că trebuie să rupă felul acela de viaţă. Să se desprindă. Eva alesese să se desprindă de el. Psihologul îi recomandase multă meditaţie, yoga şi alte bazaconii, dar inginerul simţea că Eva nu se poate vindeca în felul acesta. Mecanismul fin al vieţii ei părea a fi defectat iremediabil şi pe el asta îl durea mult. Ultimul lor an a fost cel mai greu. Şi atunci el o iubise cel mai mult.
Se mutase din locuinţa aceea şi credea că nu va mai auzi niciodată geamătul din somnul femeii cu care îşi împărţise viaţa. Însă schimbarea locuinţei nu îi adusese decât o mare singurătate şi un cumplit dor cumplit de Eva. Primeşte din timp în timp facturile de plată ale locuinţei lor şi le achită complet.
Se dedică mecanicii lui fine cu totul. Izbuti câteva invenţii apreciate de şefii lui. Doar mecanisme şi atât.

Un copil obraznic îl trage de nas. Pentru o clipă, doar pentru o clipă, privirea lui devine umană. Ca ochii copilului. Pentru a nu fi desluşit îşi reia privirea ireală. Copilul râde şi are un dinte de lapte căzut de curând. E simpatic în obrăznicia lui şi inginerul îl iubeşte. Mama îl dojeneşte şi apoi îl priveşte bine pe inginer. Se teme. Vede un om stând inert şi indiferent pe banca din sala de aşteptare. Cu gura întredeschisă şi cu o privire tulbure de om beat. Nu are rost să-i ceară scuze. Îşi îndepărtează cu teamă copilul de el.
Nu simte foame sau sete. Se educase astfel. Oamenii sălii de aşteptare se răresc. Se apropie seara şi trenurile se răresc şi ele. Inginerul ştie că va trebui să petreacă prima noapte acolo, cu vizita paznicilor şi a poliţistului.
Vin, către miezul nopţii. Legănându-se cu indiferenţă pe picioare, făcând rondul orei târzii. Discută despre ale lor, neveste, copii, meciuri, loterie. Un poliţist şi trei paznici. Se apropie, îl privesc şi se îndepărtează. Doar poliţistul mai întoarce odată capul spre el. Inginerul îi zăreşte agăţate la spate, de centura de piele, cătuşele. Alt mecanism pe care inginerul l-ar putea demonta foarte uşor. Dar nu acum. E dubios, desigur. Nu are bagaj, nu e însoţit şi nu mai e aproape nimeni în sala de aşteptare. Poliţistul are un bun simţ de observaţie. Dar speră să-l lase măcar să doarmă.
În palma stângă gândăcelul auriu îl gâdilă cu picioarele lui mici. Pare că a mai crescut. Îl priveşte atent, cu ochi de inginer al mecanicii fine. Lumina soarelui îi îngăduie să observe foarte bine detaliile. Vede picioarele gândăcelului prinse în lanţuri mici, din aur fin. Din pricina asta se mişcă greu şi îi gâdilă palma nu cu picioruşele lui, ci cu lanţurile. Pare o bijuterie încă necunoscută.
O mână fermă, grea, îl zgâlţâie de umăr. Privirile lui cad pe cizmele lustruite ale poliţistului şi ştie ce are să urmeze. Ridică spre celălalt ochii lui ireali şi gura pe jumătate deschisă. Poliţistul are faţa rotundă şi proaspăt bărbierită. În spatele lui, cei trei paznici îmbrăcaţi în uniforme negre şi femeia de serviciu. Îl privesc curioşi cu toţii. Se mai apropie şi câţiva călători. Pentru o clipă, e linişte.
-Actele, vă rog, spune calm poliţistul. Inginerul îl priveşte tăcut. Tăcerea, singura lui tovarăşă credincioasă.
-Acte ai, şefu’? Cum te cheamă? Poliţistul îl priveşte mai atent şi inginerul ştie atunci că poliţistul nu poate trece de irealitatea alcătuită a ochilor lui. Ceilalţi se uită, curioşi. Unul din paznici are ochi buni. Femeia de serviciu se apropie de poliţist şi-i spune:
-Stă aşa de ieri dimineaţă. Nu are bagaje, nimic. N-a făcut nimic rău, doar aşteaptă. Poliţistul o priveşte, înţelege că e ceva în neregulă cu omul ăsta. Îi pune încă o dată mâna pe umăr şi-l zgâlţâie uşor. Mâna îi e mai uşoară.
-Cine eşti, omule, spune odată? Altfel o să te luăm cu noi acolo, la secţie. Crede că îl sperie, inginerul ştie că mecanismul s-a pornit pentru el. Uleiul cu care îl unsese îl face să meargă perfect.
-Lasă-l, şefu’. Unul din paznicii din spate se gândeşte că poate omul aşteaptă un tren. Da, dar de o zi întregă, nemişcat, aici? Poliţistul îl priveşte pe paznic cu superioritatea gradului şi spune:
-Nu, îl luăm la secţie. Dacă e vreun infractor periculos? Aflăm noi totul. Se apleacă să îl ridice şi trupul inginerului se lasă moale. Poliţistul vrea să-i pună cătuşele, dar paznicul cu ochii buni îi spune că nu are rost, că omul e blajin şi calm. Poliţistul priveşte încă o dată trupul slab al inginerului şi renunţă. Paznicul cu ochi buni pare să aibă dreptate. Poliţistul are vreo treizeci de kilograme mai mult în greutate şi l-ar doborî doar cu o suflare. Îl prinde totuşi cu forţă de braţ, nu poţi fi sigur niciodată. Îl scot afară din sala de aşteptare şi-l urcă în maşina de lângă trotuar. Curioşii îi urmăresc pe peron şi apoi până la maşină. Cu sirenele pornite, maşina pleacă. Bietul om, spun unii.
E lumină şi soare. Inginerul se bucură, dar privirea trebuie să-i rămână ireală.

Îl coboară la secţia de poliţie a oraşului, renovată de curând. Sunt mândri de sediul lor, dar inginerul nu le arată asta. Îl aşază la o masă foarte rece, colorată gri închis. Pe un scaun la fel de rece. Un poliţist gras îl ia în primire, mestecând plictisit gumă. Îl scanează cu privirile de sus în jos şi invers. Se strâmbă un pic şi-i spune să-şi golească buzunarele. Inginerul nu schiţează nici un gest.
– Tăcem, hai? Buzunarele, hai, hai, acum, acum.
Văzând liniştea omului, îl apucă de braţ, îl ridică brusc şi îşi vâră mâna în buzunarul pantalonilor lui. Găseşte nimicul şi găurile ţesăturii. Face la fel cu celălalt buzunar, apoi îl întoarce cu spatele, privindu-l ca pe o curiozitate a naturii. Îl aşază la loc pe scaun.
-Nu vorbim, hai? Vei vorbi, vei vorbi… Îi apucă mâna stângă pe care inginerul i-o lăsă moale. Îi priveşte degetele lungi şi curate şi zice:
-Mâini fine, de om subţire… Îi aşază palma cu faţa în jos pe planşeta mesei gri. Cu rapiditatea unei feline, loveşte cu bastonul de cauciuc falangele mâinii stângi, strivindu-le de tăblia mesei.
Poliţistul rânjeşte, cu buzele ude de salivă, mestecând gumă. Inginerul strânge ochii, lacrimile, dinţii. Nu scoate nici cel mai mic geamăt. Îl doare, e viu.
-N-avem coarde vocale, hai? Oi fi mut, mai ştii… Îşi aşază la centură bastonul de cauciuc. Simte că aşa nu va merge. Celălalt poliţist, cel care îl adusese pe inginer acolo, vrea să vadă mâna lovită. Inginerul îl ţintuie locului cu privirea lui ireală.
-Acum lasă-l, şefu’, spuse. O să-l chemăm pe comisar.
Auzind de comisar, poliţistul gras se înviorează brusc. Comisarul ştie alte metode. Să-l sperie un pic.
– Aşa, o să vină dom comisar şi ai să vezi tu pe dracu’. Noi suntem mici şi răi, dar el e culmea noastră. Ai să vezi tu cum vei vorbi, ca un mieluşel.
Inginerul îşi simte degetele arzând. Le ţine în palma dreaptă. Mecanica fină a mâinii stângi nu e afectată grav, dar durerea e cumplită. Mecanism.
Poliţistul gării vorbeşte la telefon cu comisarul. Spune tot, cu conştiinciozitatea subordonatului raportând superiorului. Când termină spune doar că va veni comisarul cât de curând. Toţi tac. Paznicii din gară discută fumând în jurul maşinii din curtea secţiei. Fereastra nouă e fumurie, întunecată. Inginerului nu-i place lumina ei. Din pereţii de oglindă metalică inginerul se simte privit de alţi ochi, poate mecanici. Ştie că ochii aceia văd totul. Ştie că acei ochi sunt pedepsiţi să vadă astfel de scene. Încă îl doare mâna. Ar vrea să respire aerul curat al munţilor, ca pe o hrană. Prima hrană.
Comisarul apare repede, grăbit să vadă cazul. E un om slab şi înalt, tuns foarte scurt şi cu ochi de albastrul oţelului. Priveşte iute spre inginer, iar acesta ştie din nou că nimeni nu poate trece de irealitatea ochilor lui. Un caz nou şi curios, cu gura pe jumătate deschisă, o legumă umană. Vorbeşte în şoaptă cu poliţistul care lovise. Nu-l scapă din ochi şi ascultă ce i se spune cu atenţie. Aprinde cu calm o ţigară şi se aşază pe un scaun în faţa inginerului, de cealaltă parte a mesei gri. Îi suflă fumul cu dispreţ în ochi, ca şi cum ar fi dorit să treacă de ceea inginerul îşi pusese acolo. Nu reuşeşte. Inginerul simte cum celălalt se enervează.
-Aşa, deci, tăcem. Bine… Pune mâinile pe masă, amândouă.
Inginerul nu pare să audă. Poliţistul îi ridică amândouă mâinile, le pune pe masă cu palmele în jos. Inginerul se teme. Palmele lui, pulsând de durerea mâinii stângi, roşie şi umflată. Gândăcelul auriu şi firul verde de iarbă. Comisarul îşi stinge ţigara pe podul palmei drepte, privindu-l cu ochii lui de oţel. Carnea sfârâie încet, comisarul aruncă chiştocul mirosind a ars. E sigur că va învinge, că şocul acestei dureri îi va dezlega tăcerea. Inginerul tace. Tăcerea e cea mai bună prietenă a lui, cea mai demnă de încredere şi secretul lui cel mai adânc. La fel de sigură ca moartea. În inima lui simte geamătul Evei, strigăt mut.
Trecuseră de început. Comisarul le spune să îl închidă şi să-i dea ceva de mâncare. Până mâine. Pleacă, spunând că va reveni. Le ordonă celor doi poliţişti să întocmească raportul preliminar şi să-l ţină sub observaţie pe rând. Cei doi poliţişti ascultă ordinul în poziţie de drepţi. Cazul ivit le strică bucuria meciului de deseară.
Inginerul ştie că îl provocase pe comisar. Comisarul, exact aşa cum se aşteptase să fie. Temerile lui, înfrânte de mult. Planul decurge firesc. Îşi va îngădui durerile doar la noapte şi atunci mecanismul privirii lui va dormi.
Îi aduc de mâncare în celula cu pereţi albi, mâzgăliţi de trecători locului. O fereastră mică şi cu patru gratii aşezată foarte sus, în aşa fel încât un om cu o inălţime normală nu ar putea ajunge până la ea. Uşa grea de metal, cu vizieră şi zăvoare uzate, închisă după el.
Orez fiert şi afumat în tigaie cu un colţ de pâine. Mănâncă, deşi ştie că va trebui să vomite. Aici e doar provizoriu.

Autobuzul merge lin, de parcă ar pluti. Nu simte nici o zdruncinătură şi pe ferestrele curate şi strălucitoare ale maşinii vede fire de iarbă mari cât copacii. Feeria de verde unduind în vânt îi face pieptul să tresalte. Şoferul nu mai are haina întunecată, e îmbrăcat în alb, lumina zilei îl face a fi strălucitor. Ascultă în difuzoarele autobuzului muzica lui Vivaldi. Inginerul îşi aminteşte de Jimi, de visul trecut, dar autobuzul pare să fi intrat în altă ţară de atunci. Odată cu amintirea asta se simte iar ţinând în palme ceva greu. Îşi priveşte mâinile, care ţin acelaşi microscop de laborator. E negru, doar lentila de sticlă a obiectivului străluceşte. Priveşte prin ochiul de lumină şi îşi vede rana mâinii drepte, cu arsura care îl doare. Toate celulele cărnii arse, vii, mărite de ochiul microscopului, se luptă din răsputeri. La refacerea pielii lucrează de zor gândăcelul auriu. Coase migălos toată rana cu un fir strălucitor de mătase aurie. Mecanica operaţiei i se pare cunoscută inginerului. Vivaldi şi durerea se contopesc, autobuzul merge plutind înainte. Iarba înaltă se leagănă pe ferestrele clare. Pe scaun, alături de el, microscopul negru clipeşte dintr-un ochi de lumină.

Dimineaţa izbucneşte pe fereastra de sus a celulei. Mâinile îi sunt amorţite. A dormit adânc şi visul i-a alinat durerile. Poate privi cu ochii lui, e singur cu lumina dimineţii. Ştie ce va urma: comisarul, supărat de pierderea meciului de aseară al echipei lui favorite. Va fi rău cu el şi cu cei doi poliţişti. Îl supravegheaseră pe rând toată noaptea, unul după altul. Meciul de fotbal îl pierduseră şi ei.
Se ascunde la timp în spatele privirii. Prin uşa groasă aude vocile comisarului şi ale poliţiştilor. Uşa se deschide cu zgomot de fier şi figura tăioasă a comisarului de iveşte în cadrul ei, cu ceilalţi doi în spatele lui.
Inginerul îi arată doar gura pe jumătate deschisă şi ochi de legumă. Dincolo de ei comisarul nu poate pătrunde şi înţelege asta. Inginerul e sigur că îl vor trimite de acolo cât mai iute. Nu le trebuie complicaţii.
-Tot nu vorbim, nu-i aşa? Bine… Să-i faceţi acte de trimitere la spital. Vor face ei tot ce trebuie. Noi deocamdată îl lăsăm. A, bandajaţi-i cu ceva mâinile alea.
Îşi aprinde o ţigară cu dezinvoltură, inginerul ştie că de fapt este foarte preocupat. Va fi văzut el multe în cariera lui de comisar, dar un asemenea caz trebuie să rămână nerezolvat. Nu un caz, ci un om. Îl mai priveşte încă o dată, întors din cadrul uşii celulei, apoi pleacă. Uşa celulei rămâne deschisă. Poliţistul din gară intră şi se apropie cu nişte bandaje. Inginerul îi observă firele albe de pe tâmple. Şapca omului, lăsată pe masa gri, îi pieptănase părul cu conturul ei rotund. Poliţistul gâfâie, lângă faţa inginerului, îi bandajează mâinile aproape cu milă. Comisarul rămâne în camera cu pereţi de sticlă fumurie şi oglinzi. Îi ordonă celuilalt poliţist să-i facă fotografii, să trimită toate datele către ziare şi televiziune. Toată procedura cunoscută.
-Care date, dom’ comisar? întreabă poliţistul. E firesc. Nu ştiu nimic despre el.
-Nu fii tâmpit, spune-le cum l-aţi găsit, ce semnalmente are, ce naiba, nu vezi şi singur? Iese nervos, urmat de vârtejul norului de fum al ţigării neterminate. Pe uşa deschisă a celulei, în timp ce poliţistul de la gară îi bandajează mâinile, inginerului i se pare că statura comisarului se micşorează. E mai înclinat.
Îl fotografiază, la panoul cu carton alb şi rigla gradată în centimetri. Din faţă şi din profil, fixează aceeaşi privire ireală, stăpânită cu un plan. Cu un număr pe care nu-l poate vedea, dar pe care trebuie să-l ţină cu mâna bandajată în faţa obiectivului fotografic. Inginerul iubise mult aparatele de prins clipe de imagini, acum nu mai avea importanţă. E mult mai bine aşa. Poliţiştii ştiu ce să facă. Vor vorbi la telefon cu redacţiile ziarelor, cu spitalul, apoi cu televiziunea. Pe fax-ul secţiei pleacă fotografiile lui. Devin un caz public, asta e cert.
I-au adus o cană de cafea amară şi i-au spus să măture celula. Inginerul nu se clinteşte, iar cei doi îl lasă în pace. Aşteaptă maşina spitalului. Nu se tem că va fugi şi lasă uşa celulei deschisă. Pe el îl dor mai puţin mâinile, bandajele omului îl ajută. Ştie că se tem de ceea ce-i făcuseră. Ochii mecanici din pereţii de oglindă văd întotdeauna tot.

Maşina spitalului soseşte cu toate sirenele pornite. Cei doi poliţişti îi ies în întâmpinare. Coboară din maşină un bărbat tânăr, îmbrăcat în alb, pe care inginerul M. îl vede pe uşile deschise. Îi place omul ăsta, are ceva foarte liniştitor. Lumina zilei intră pe uşă, albul devine mai alb. Omul, atent la ceea ce îi spune poliţistul care îi bandajase mâinile. Se apropie, omul în alb îl priveşte cu curiozitate, dar inginerul, oricât de mult i-ar fi plăcea figura lui deschisă, nu lasă să-i cadă privirea. Celălalt îi vorbi:
-Să mergem acum, vom avea grijă de dumneata. Pe inginer îl surprinde politeţea. Îl ridică de subsuori ca pe un invalid, se lasă moale în mâinile lor şi urcă în maşina spitalului. Se uită către lumina zilei senine de dincolo de parbriz şi se bucură că nu mai are în calea ochilor fumuriul ferestrelor din secţia de poliţie. Maşina porneşte şi inginerul e întins pe targa din maşină. Omul în alb îi vede mâinile bandajate.
-Aşa fac ăştia, altceva nu ştiu, spune, mai mult pentru el. Vede privirea inginerului şi crede că nu e auzit sau înţeles pe deplin.

 

 

autor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comentarii închise la Cazul (fragment)

Trei prieteni

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 19/08/2011

Călătoria, artist Corina Raiciu

 

Năuciți de arșiță-era o după-amiază de august-trei vechi prieteni își ziseră, și de data aceasta, că n-ar fi rău  să  ajungă  într-un  loc  răcoros, în care ești  servit numaidecât cu bere  spumoasă, și  te îmbie, plin de aluzii amare, un taraf țigănesc. Bucuria modestă de-a sorbi din halbe, la o masă rotundă, într-un ungher al restaurantului, se intrezărea în gestul vag, în vorba aruncată-n pripă. Permanenta grijă a nevestelor- nu cumva să-i dea  uitării  Dumnezeu pe-acolo-li se părea un soi de pedeapsă nemeritată. Dragostea lor pentru femeile de-acasă  alterna, în chip ciudat, cu tot felul de observații răutăcioase la adresa femeilor, în general. Hohotul de râs avea ascuțișuri sarcastice, semănând cu niște lame de brici frecate grabnic una de alta, iar plopii orașului păreau, de departe, popi cădelnițând. Cei trei aveau aerul de-a spune, la unison: ‘’Vedeți, oameni buni, suntem deja trecuți prin ciurul vieții ăsteia, știm prea bine ce-nseamnă!…’’ Unul avea părul blond, buclat, cu nu știu ce reflexe alburii; altul scutura, când și când, de pe frunte, șuvițe brunete, rebele;  cel de-al treilea te-ademenea cu plete negre, lăsate să curgă vâscos până la umeri. Așezându-se, în sfârșit, față-n față, tustrei purtau pecetea unei insușiri anume: o paloare  ce nu se potrivea defel cu iuțeala gestului. Astfel că izbuteau să atragă asupra lor privirile sau, cel puțin, așa aveau impresia. Ei inșiși se considerau  prea  zgomotoși  sau prea tăcuți, situați periodic la polul opus al unei atitudini. Nu rareori se mirau că nimeni, totuși, nu le acorda vreo atentie specială, de parcă nici n-ar exista cu-adevărat;  se răsuceau  discret pe scaune și, cum taraful se lăsa încă așteptat, se-apucau să reînnoade firul discuției. La un moment dat, tânărul blond începu să povestească, nu înainte de a-și potrivi respirația, după o gură zdravănă de bere: ‘’Istorioara mea e cam posacă, dar nu am alta la-ndemână. Tâlcul ei, viu pentru mine chiar și astăzi, o să vă prindă, sper, punându-vă nițel pe gânduri. Țin minte că, într-o zi de vară, soarele se amuza, ghiduș, ațâțând legumele și duhurile bătrânelor case țărănești; am fost atras de-o nefirească liniște înafara curții mele. Aveam, nu știu cum, senzația ca o mână  pufoasă, purpurie, care atârna din vazduh ca o pendulă de orologiu, mă mângâia pe creștet, părintește, si mă-ndemna să-naintez… Înfrigurat, am fixat cu privirea drumurile pietruite pe care urmele de roți de căruță încercau să se miște, să ia înfățișarea unor șerpi  zvârcolindu-se. Şi  am făcut popas undeva, la o răscruce. Privii înapoi, cu spaima îndepărtării de casa părintească. Deodată, un vuiet posomorât mă furnică din creștet până-n tălpi; dintr-o curte, pare-mi-se, țâșni un dulău cu blana cenușie, și un scâncet se iscă din firavul meu gâtlej. Lătratul necontenit mișca pământul din temelii, apoi se înălță  până la cer sub forma unei spirale otrăvite. Simțeam în ceafă suflarea fierbinte, de animal: trântit în țărână, scăpasem totuși de colți. Sângele îmi șiroia pe obraji, însă usturimea pielii nici să plâng nu mă lăsa, ca să-mi ușurez povara. Ochii, in clipirea lor măruntă, se chinuiau  să deslușească împrejurarea. Strigat, pesemne, de stăpân, călăul meu se risipi ca fumul. Ceva mai târziu, amare glasuri murmurau într-una; se iscase o zarvă, pe care o presimțisem, de altfel, dureros. Un abur s-a așternut pe creier, amuțindu-l, și m-am cufundat în așteptare, dar în așteptarea cui…nu mă-ntrebați, n-aș sti să vă răspund vreodată.’’ Acestea zicând, tânărul blond ofta prelung, proptindu-și fruntea-n podul palmei sale drepte. își scutura, nervos, hainele de un praf inexistent, ca și cum s-ar fi ridicat, bărbătește, după o luptă grea. Zâmbind la auzul poveștii, prietenul cu șuvițe rebele îsi înlătură, la rândul său, sudoarea închipuită de pe frunte, și începu a spune: ‘’Ceea ce mi s-a întâmplat mie, nu e prea departe de pățania ta…Asemănarea asta mă bucură și mă apasă totodată, fiindcă  încep să-nțeleg, abia acum, vicleșugul de neînvins al sorții noastre. Mă aflam, nici nu mai știu  de ce-am ținut morțiș să vin, la scăldat, împreună cu unchiul meu,pe care l-am zăpăcit cu neastâmpărul și toanele. Pielea era zgâriată de spinii bălăriilor, gângăniile mă pișcau de zor, lacome de carne fragedă. Malul depășea nivelul apei cu mult, îmbinat din plăci de ciment scăpărătoare în amiază; ici-colo, mănunchiuri de verdeață măruntă și deasă. Rămăsesem în iarbă, la îndemnul repetat al bietului unchi pe care nu-l mai zării, după o vreme. Pescărușii spintecau înaltul cerului de un albastru  gros ; țipătul lor trezea în mine un zbucium fără țel și nume…Am încercat să zăresc mai departe, în larg. Încremenirea lacului îmi apăsa tâmplele zvâcnind. Aveam înaintea ochilor forme cunoscute cumva, mai repezi ori mai leneșe, înotând și râzând, fără grijă. Auzeam, mai cu seamă, un clipocit voluptuos ca o ispită, în apropierea mea. Apa devenea un covor țesut cu o răbdare nemaiîntâlnită, catifelat, și-aș fi putut înainta încetișor pe el, numai să vreau să mă urnesc. La gândul acesta îndrăzneț, zumzetul din preajmă își pierdu înțelesul treptat. Şovăitor la început, am întins apoi înafara malului piciorul. Am alunecat pe plăci, ca pe ghețuș. Brațele și tălpile se agitau, apa, trezită brusc din somnolența  ei, mă harțuia sălbatic, tânjeam din răsputeri după o gură de-aer proaspăt. Şi, ca prin vis, cineva își tăia spre mine cale, iar undeva, alături, se  arăta un abis clocotitor de beznă. Ce s-a petrecut mai departe, nu am habar, în van îmi storc puterile să aflu…’’ ‘’Ei, asta-i  culmea!’’-făcu, lovindu-și palmele, al treilea. Îmi voi zugrăvi și eu isprăvile, ca să vă fiu pe plac. De când ne tragem sufletul aici, am incărunțit, pesemne. Şi poate că nici voi nu stați degeaba, uitându-vă la mine-n clipa asta… Când sufeream, dintr-o pricină sau alta, așezam totul sub lupă-spectacol multiplicat și hidos. Intenția murdară a cuiva era totuna cu o buruiană veninoasă crescând în neștire. În ființa mea, ca într-o peșteră, răsunau gândurile altora. Ascultam cu-atâta silă bârfele, că silabele se preschimbau în rotițe zimțate, iar acestea, izbindu-se una de cealaltă, tăiau și-n carne vie, sfârâind și mustind cu o sadică plăcere. Cu cât observam mai îndeaproape oaspeții, cu-atât mai străini mi se-nfățișau; ai fi  jurat că în acele trupuri  sălășluiau spirite crude, pornite spre intrigă și harță.

 

 

Într-o zi, o femeie de prin partea locului, al cărei chip aducea cu o poamă zbârcită, nu găsi nimic mai bun de făcut decât să-mi laude într-una drăgălășenia de copil. Ochii îi licăreau hulpav  și fire argintii ieșeau de sub decolorata ei broboadă. Duioasele-i cuvinte începuseră să mă sâcâie, și gura i se arcuia bizar. Doi sau trei dinți de aur îi scânteiau dușmănos între buzele putrede; o moleșeală mă învălui, urechile îmi țiuiră…Fruntea ardea, mama, neputincioasă, se ofilea alături. Răzbătea, ca printr-o pâclă, plânsul ei ingrijorat. M-am pomenit într-o odaie. Se-nfiripau în auz troznituri înfundate; probabil erau lemnele din sobă. Aiuram, dinții îmi clănțăneau puternic. Miros de plantă uscată, cred, îmi înțepa nările mici din care se prelingeau firișoare de sânge. În odaia pâlpâind violet, așa mi se părea, s-a strecurat un iz de hrană lâncedă sau de untură. S-a deschis atunci gura viforoasă a babei, și cuvintele au căzut pe pat ca niște cuie fierbinți: ‘’Unge-l zdravăn, mă, pân’ se face roșu tot!’’ Pieptul meu era strivit, nu altceva, oasele bolnave pârâiau… Trupul, astfel uns si frământat de mâinile grele, aluneca in somn adânc, de piatră…’’  Înciudat de memoria prea scurtă, tânărul cerea și el, pradă oboselii, îngăduință din priviri. Cum se făcuse cam târziu, cei trei se ridicară de la masă, uitând cu desăvârșire să ceară nota de plată. Undele sonore ale tarafului proaspăt început se-alungeau dureros spre timpanele lor, și tare ar fi vrut să mai rămână, dar banii se duseseră; un jalnic marunțis suna acum prin buzunare. Şi chelnerul, cu toate că-i vedea prea bine înaintând agale spre ieșire, nu le-a făcut măcar un semn, să le aducă la cunoștință suma datorată. Odată cu plecarea celor trei, lumea deveni mai vorbăreață; se râdea cu poftă, din te miri ce motiv,  ca niciodată până-atunci.

 

autor  Robert Toma

Tagged with: ,

Comentarii închise la Trei prieteni

Chiheisen-jō ni samurai (I)

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 23/01/2011

În memoria lui Akira Kurosawa

I

Hotărât să umple coşul cu cele mai frumoase camelii roşii, Osamu îşi propuse să ocolească drumul principal care ajungea la Fukushima, iar de acolo să intre în pădure. Proceda în felul ăsta deoarece nu voia să fie văzut părăsind satul. Takashi, tatăl lui, îi interzisese categoric. De când se aflau în război cu Tatsuya Nakadai, conducătorul satului Zhoujuan, din cauza unor neînţelegeri privind domeniile cuvenite fiecăruia, devenise periculos să umbli singur dincolo de barajele formate între timp de yōhei – mercenari. Mai ales pentru un urmaş al lui Takashi Shimura. Ambele tabere aşteptau cu încordare. Se înmulţiseră crimele şi aveau loc tot mai multe răpiri. Pierzându-şi răbdarea sau cumpătul, cineva trebuia să facă o greşeală.
Numai că Osamu, la cei treisprezece ani ai lui, nu se gândea la toate astea. Expresia de surprindere a frumoasei Machiko, sau mai bine zis bucuria pe care avea s-o exprime la primirea cameliilor, deoarece îi plăceau atât de mult, devenise un ţel pentru el. Erau de aceeaşi vârstă. Iar într-o zi, la vremea potrivită, tatăl ei, Akira, îi promisese că i-o va da de soţie. Desigur, cu învoirea acesteia. Dar băiatul vorbise deja cu ea despre asta, în secret, şi aranjaseră totul. Cum avea să fie nunta şi celelalte lucruri. Între timp, aşa cum se obişnuia, fata trebuia să înveţe toate îndatoririle unei soţii la şcoala doamnei Yukiko, iar el se pregătea pentru a deveni la rândul lui, daimyo (1).
Familiarizat cu acea parte a pădurii Setagaya care delimita vestul satului, Osamu avea grijă să înainteze fără să se folosească de potecile înguste şi drumurile bătătorite de copitele cailor. Nu se gândea la faptul că evita astfel să dea peste vreun om al clanului Nakadai, ci o făcea instinctiv. Un rezultat al antrenamentelor asidue şi învăţăturilor tatălui său. Avea de mers puţin peste un kilometru până la micul lac unde ştia că înfloriseră cameliile. Iar perioada aceea a anului, a doua săptămâna din martie, era cea mai potrivită să le culegi. Tocmai se pregătea să traverseze un luminiş când, aproape împiedicându-se de el, descoperi primul cadavru: un bărbat, poate solid şi înalt dac-ar mai fi fost în viaţă, dar uimitor de mic acum, strâns ca într-un ghem, cu degetele înfipte în gaura din propriul stomac, pe unde cursese tot sângele care forma balta din jurul lui, şi o parte din maţe. Zdrenţele de pe el, toporul şi arcul cu săgeţi sugerau că fusese un bandit.
Deşi Osamu sesiză pericolul, nu făcu decât să pună mâna pe mânerul pumnalului de la brâu şi să rămână calm. Era totuşi pregătit să moară sau să omoare, cu aceeaşi stăpânire de sine. Într-o clipă, cuprinse cu privirea întreaga scenă.
La câţiva paşi de primul bărbat, se afla altul. Tot un bandit. Mort şi el. Cu un braţ lipsă, pe care-l văzu ceva mai încolo, lângă alt cadavru. Numără în total opt morţi, împrăştiaţi în jurul luminişului. Iar acolo, în centru, sprijinit cu umărul de un copac şi cu sabia pe genunchi, era un samurai, şi alături de el un cal alb, uşor rănit la baza gâtului. Animalul, transpirat şi obosit, se lungise lângă stăpânul lui. Osamu crezu că acesta era mort. Se apropie cu grijă. Pe chimonoul samuraiului, cele cinci semne erau prea şterse ca să arate lordul pe care-l slujea, însemnând că putea fi un ronin (2), dar nicidecum un om al lui Nakadai. Când ajunse mai aproape, îşi dădu seama că viaţa încă mai pulsa în venele lui. Avea un trup încă deosebit de viguros la cei vreo patruzeci de ani, sau poate că barba neîngrijită îl făcea să pară mai în vârstă.
Samuraiul deschise pleoapele cu greutate. Văzu umbra care se apropia, strânse sabia şi răcni. Dar strigătul de luptă se auzi doar ca un icnet. Sabia era prea grea, iar pumnalul îl rătăcise în timpul încăierării. Sângele care i se scurse printre gingii avea un gust dulce.
– Nu îţi face griji, i-a spus băiatul, înclinându-se. O să te ajut. Numele meu e Osamu. Sunt fiul lui Takashi-sama.
Samuraiul încercă să întoarcă salutul. Însă, din cauza săgeţii înfipte între umeri, nu reuşi decât să-şi aplece puţin fruntea.
– Toshirō, şopti el cu un ultim efort.
Cu multă greutate, Osamu îl ajută pe samurai să se urce pe cal şi, ţinând animalul de dârlogi, se îndreptară spre sat. Nu îi părea rău că nu reuşise să culeagă cameliile. Pentru asta mai era timp şi a doua zi. Să salveze viaţa unui om, mai ales a unui războinic aşa priceput ca acela, reprezenta o foarte mare cinste. Iar că samuraiul era un războinic deosebit, nu exista nicio îndoială. Faptele vorbeau de la sine. Băiatului nu-i era greu să şi le imagineze. Bandiţii îl atacaseră mişeleşte pe samurai, folosindu-se de arcuri. Acesta fusese lovit mai înainte ca lupta să înceapă. Chiar şi aşa, nu avuseseră deloc o şansă. Opt bărbaţi împotriva unuia. Ştia că era posibil. Încă nu văzuse un războinic atât de priceput, dar auzise despre ei. În poveştile bătrânilor, erau capabili să se lupte cu cincizeci de oameni odată, şi chiar să învingă.
Osamu păşea cu mândrie înaintea calului. Samuraiul ăsta îi datora viaţa. Dacă reuşea să-l salveze.

(continuarea în numărul viitor al revistei)

________________________________________

(1) daimyo = un fel de domnitor feudal aparținând elitei samurailor. Trebuia să posede un domeniu care să producă cel puţin 10 000 koku de orez (un koku de orez însemnând aproximativ 150 kg) pe an şi să aibă în slujba sa un mare număr de samurai

(2) ronin = samurai fără stăpân sau lord în perioada feudală (1185-1868) din Japonia. Un samurai nu mai avea un stăpân atunci când acesta murea sau decădea, sau după ce pierdea favoarea şi privilegiile din partea acestuia

autor Mihai Victus

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiVictus

Tagged with:

Comentarii închise la Chiheisen-jō ni samurai (I)

Făt-Frumos nenăscut

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 22/01/2011


A fost odată ca niciodată, pe vremea când oamenii nu mai citeau cărţi, îşi pierduseră credinţele şi speranţele, nu mai respectau Pământul şi se bucurau mai degrabă de invidia megieşilor lor, decât de bunul lor renume. Pe atunci existau un altfel de pureci care, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale, săreau până la cer  şi chiar dincolo de el şi, pe drept cuvânt vă spun, mai mincinos e cel ce nu crede în cele spuse de mine decât cel ce povesteşte.

Trăiau în acele vremuri doi oameni, soţ şi soţie. Erau nici prea săraci, nici prea bogaţi, dar ar fi vrut să fie şi mai bogaţi. Nici tineri nu mai erau. Considerau că nu-şi trăiseră viaţa şi nici nu-şi împliniseră dorinţele la care visau nopţile. Cum nu erau cu nimic deosebiţi  de semenii lor, de mult nu mai luaseră vreo carte în mână, iar tradiţiile şi credinţele le uitaseră aproape de tot. Mai curând credeau în vrăji, în flăcări violet şi spirite, deşi, nu le văzuseră vreodată.

În poveşti nu mai credeau. De fapt, auziseră câteva poveşti tare de demult, pe când le trăiau bunicile, însă le uitaseră încă de pe atunci. Acum credeau în altfel de poveşti, mai ales în cele văzute la TV, auzite în piaţă şi în bârfele vecinilor. De aceea, chiar dacă uneori credeau în Ursită – în cea care stă sub semnele cereşti, numită şi horoscop -, în ursitoare nu credeau.

Dar iată că acele ursitoare, numiţi-le cum vreţi, Parce, Norne, nu pieriseră odată cu tradiţiile şi credinţele. Şi mai poposeau la capul femeilor – însă nu la toate. Crescuse într-atât de mult numărul femeilor în lume, încât Cele Trei mergeau la întâmplare, aşa cum hotăra Destinul, ba la o femeie, ba la alta… Deseori, înainte de naşterea copilului, ba, câteodată, cu foarte mult timp înainte de momentul naşterii. Aşa s-a întâmplat şi în povestea noastră.

Abia rămăsese femeia grea, că la capul ei au poposit Cele Trei ursitoare. Femeia nu le-a văzut, era noapte şi dormea şi, oricum, nu credea în existenţa lor. Nici nu ştia că e borţoasă, de altfel. Aşa că, nu ştiu cum arătau Cele Trei. Poate una era tânără, una matură şi cea de-a treia bătrână… Poate toate trei erau bătrâne… Unii le numeau „sfinte”: Sfânta Marţi, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică.

Chiar nu ştiu cum arătau cele trei Ursitoare, însă  ştiu sigur că au vorbit:

– Hm, zise prima, Marţolea. Cred că am venit degeaba. Acest copil nu se va naşte…Şi o tristeţe profundă i se citi pe faţă.

– Ba, se va naşte, o contrazise Venera. Pentru că are un Destin, o Soartă, o Căutare. Numai că se va naşte fără trup. Doar suflet.

– Va deveni om întreg, zise la urmă Domnica, zâmbind cu blândeţe. Îşi va căpăta trupul dacă va împlini Destinul. Abia atunci va fi Făt-Frumosul. Dar… dacă nu va termina Căutarea, sufletul i se va risipi.

Cu aceste cuvinte, Cele Trei porniră mai departe, că nu puteau poposi prea mult în fiecare loc. Fiind ele atât de ocupate, nici nu le vom mai întâlni în povestea noastră, că din poveste mult mai este.

Şi iată! femeia simţi că este grea. S-a sfătuit cu bărbatul ei.

– Nu se poate! a zis acesta hotărât. Nu e momentul. Abia am pus temelia casei – unde o să naşti? În apartamentul ăsta?

– Ai dreptate, încuviinţă femeia. Peste trei luni termin cursul, apoi plec la specializare. Ce se alege din cariera mea? Am şansa să câştig mult mai bine. Ne vom cumpăra maşina dorită!

– Vom construi casa. Vom merge în Caraibe. Suntem încă tineri, avem timp să facem nu un copil, ci chiar doi, numai să vrem!

– Aşa e. Nu putem să ne închidem viaţa pentru un copil. Nici el n-ar accepta o viaţă în lipsuri.

S-a dus femeia la un vraci de se cheamă medic şi a scăpat de sarcină. Apoi şi-au văzut de viaţă. Şi-au văzut carierele împlinite, au construit casa, au schimbat câteva maşini, au fost în Caraibe, ba chiar şi în Tahiti, au cumpărat alte multe nimicuri… Uneori mai călcau alături de lege pentru a-şi împlini viaţa.Trăiau, aşa cum credeau ei că merită.

Dar femeia a început la un moment dat să aibă visuri neliniştitoare. Se făcea că un copil, mai precis un băiat, plângea. A început să se gândească la copilul nenăscut, aşa că i-a spus bărbatului:

– Cred că a venit timpul să facem şi ultimul lucru: un copil.

– Nu suntem cam  bătrâni? şi-a arătat bărbatul îndoiala.

– Să mergem la vraci!

S-au dus. Medicul le-a dat tot felul de ierburi şi prafuri şi marea minune s-a întâmplat: femeia a rămas grea! Doar că, fiind ea chiar pornită spre bătrâneţe,  deşi n-o recunoştea, a avut o sarcină grea şi o naştere cu probleme; era să şi moară. A născut o fetiţă bolnăvicioasă şi micuţă, de care medicii tare se îndoiau că va atinge vârsta maturităţii. De data asta, Ursitoarele n- au  mai trecut pe-acolo, fiind foarte solicitate pe alte tărâmuri. Nu ştiu dacă asta a fost de bine sau de rău. Ursita nu aduce numai bucurii… Ei, dar din poveste, mult mai este…

Să vedem cum a rămas cu acel copil nenăscut, pe care Cele Trei l-au ursit. Iată că, deşi noi nu mai credem în poveşti, ele chiar se împlinesc câteodată. Aşadar, copilul, un băiat, se născuse la soroc. Nu s-a născut în trup,  pentru că mama lui îl lepădase, dar sufletul lui se născuse pentru a împlini ursita.

Ca orice copil, el stătea mai mult pe lângă părinţii săi – mai ales pe lângă mamă. Şi, deşi ne aflăm într-o poveste, băiatul nu a crescut în trei zile cât în trei ani, ci mult mai încet.

A ajuns totuşi, la un moment dat, să îşi dea seama că el e altfel decât părinţii lui şi decât ceilalţi oameni: nu avea trup. Neavând trup, nu creştea în trup – însă sufletul avea minte. Şi ea creştea ca din apă, de ajunsese la câţiva ani să aibă percepţii şi sentimente, cunoştinţe şi principii. Aşa şi-a dat el seama că mama lui îi vânduse trupul pe nimicuri materiale. Şi a început să plângă, plin de durere pentru nepăsarea şi egoismul părinţilor lui. Pentru că el îi iubea, chiar aşa cum erau ei.

Când a văzut că i s-a născut o surioară, s-a bucurat foarte mult şi nu a mai plâns. Acum o vedea pe mama lui plângând des, pe tata mai mereu furios, pentru că fata era bolnavă. Până la urmă, tata a plecat, căutând fericirea în altă parte.

Nu ştiu dacă a găsit-o şi cât a plătit pentru ea, căci fericirea nu vine gratis, dar aceea este o altă poveste.

Aşa că băiatul a început să se frământe: cum să facă, cum să dreagă, să aducă sănătate surioarei şi fericire mamei? Şi nu găsea nicio rezolvare. S-a gândit atunci că numai Cele Trei îl pot ajuta. Pasămite, auzise şi el de Ursitoare. Dar unde să le găsească? Ele umblă toată lumea, niciunde nu se opresc mai mult de câteva clipe. Ar putea alerga după ele toată viaţa, fără a le putea găsi! S-a gândit el ce s-a gândit şi şi-a zis: doar cineva care crede în poveşti mă poate ajuta!

A început să umble prin lume. Fără trup e mult mai uşor să călătoreşti. Zbura sufletul băiatului ca vântul şi ca gândul… Doar că nu găsea pe nimeni care să creadă în poveşti. Ici şi colo găsea câte un băieţel sau vreo fetiţă care credeau – dar ei nu ştiau ce sfat să îi dea. Rar găsea câte un moş sau câte o babă, care îşi mai aminteau de poveştile auzite sau citite în copilărie, dar acum nu mai credeau în ele. „Ehei, basme! Cine mai crede astăzi în basme?”

A ajuns într-un sfârşit pe o insulă în mijlocul oceanului, unde tradiţiile nu muriseră de tot. Acolo, într-o colibă, trăia o femeie bătrână, bătrână, care credea că basmele sunt adevărate! I-a povestit despre nevoile lui, despre Ursitoare.

– Sunt adevărate, dar ele nu sunt de pe lumea asta. De aceea, eu cred că le poţi găsi pe Cele Trei pe celălalt tărâm. Ele acolo sunt adevărate, aici le călătoreşte numai sufletul. Doar ele te pot ajuta.

– Şi cum pot ajunge pe celălalt tărâm?

– Oh, asta e uşor. El este aici, lângă noi. Trebuie doar să vrei să ajungi acolo. Dacă ai o nevoie mare, vei ajunge.

S-a gândit atunci  la nevoia lui: sănătatea unei copile fără vină şi fericirea unei femei vinovate, dar pe care o iertase. Şi, ieşind din coliba bătrânei, s-a trezit nu pe insula din mijlocul oceanului, ci pe o câmpie întinsă. A pornit la întâmplare şi a mers, şi a mers, până a zărit o colibă, nu mult diferită de cea pe care o lăsase în urmă. Aici locuia Sfânta Marţi.

– Sărut mâna, bunicuţă, i-a dat bineţe flăcăul, bătând la uşă.

– Să trăieşti, voinice. Ia să te văd. Ai crescut, ai crescut… Iată că surorile mele au avut dreptate.

– Bunico, ce mă sfătuieşti să fac? Surioara mea e bolnavă fără leac, mama nefericită…

– Apoi, fiule, eu sfat nu-ţi pot da; pentru mine tu nu exişti. Aşa te-am văzut eu, nenăscut. Du-te la soră-mea mai mare, Sfânta Vineri, poate ea să te ajute.

A plecat flăcăul mai departe şi, după ce a trecut şapte munţi, şapte văi şi şapte mări, a ajuns la o altă colibă. În ea trăia o bătrână ce semăna, bucăţică ruptă, cu Marţolea.

– Sărut mâna, bunică. Am venit la tine căutând ajutor.

– Of, flăcăule, mare nevoie trebuie să ai, de ai ajuns până aici. Îţi ştiu păsul, dar nici eu nu te pot ajuta. Eu te-am văzut ca suflet, doar. Mi s-a împlinit ursita, dar nu ştiu ce e mai departe. Poate sora mea cea mare, Domnica, să ştie.

A pornit flăcăul iarăşi la drum. Şi după şapte ani, şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, a ajuns la coliba Sfintei Duminica.

– Sărut mâna, bunicuţo.

– Să fii voinic şi sănătos, flăcăule, i-a răspuns bătrâna.

– Bunico, poţi tu să mă ajuţi în căutarea mea?

– Of, flăcăule, la mare şi greu lucru te-ai pornit. Să ştii că cel Rău a pus stăpânire pe inima mamei tale. De aceea te-a lepădat pe tinichele fără valoare.

– Dar acum îi pare rău, ştiu acest lucru!

– Îi pare. Îi pare rău mai ales pentru fericirea ei pierdută. Că are parte de necazuri pe care le crede nemeritate. O plânge pe surioara ta – mai mult pentru că o împiedică să se ocupe de carieră, să se bucure de viaţă, că a fost părăsită de bărbat… Nu, ea este încă în stăpânirea celui Rău! Doar când îi vei elibera inima, mama ta se va vindeca. Atunci Soarta ta se va împlini în bucurie. Aşa, ea stă sub blestem! Să ştii că mama ta blestemă Soarta zi de zi, fără să a se gândi că prin asta, ţie şi surioarei tale, vă face rău.

– Şi ce pot face eu, care sunt numai suflet? Poate dacă eram trup, puteam învârti un paloş sau un buzdugan. Aşa…

– Caută-ţi arme de care te poţi folosi. Nici nu ştiu dacă ai fi putut învinge Răul cu un paloş. Nu sunt toate ca în basm…

– Unde îl pot găsi pe Rău?

– Pe acest tărâm. Ca să ajungi la el, trebuie să treci un vad, o pădure şi un lan. Vei cunoaşte palatul lui prin faptul că e ca un foc viu – ca un crater în erupţie. Lasă Sufletul să te călăuzească!

A sărutat flăcăul mâna Sfintei şi a pornit la drum. S-a urcat mai întîi pe culmea unui munte şi a privit în jur, după ce s-a lăsat noaptea. Atunci, undeva departe, spre răsărit, la marginea zării, a zărit o lumină roşiatică. A pornit într-acolo. A mers ce-a mers,

zi de vară

până-n seară,

şi multe alte zile şi nopţi la rând, cea mai mare parte printr-un deşert arzător, până a ajuns pe malul unui râu învolburat. Nu departe de apă, un şerpişor lung de un cot şi gros de un deget, care îşi lepădase pielea, încerca fără succes să ajungă la râu. Secătuit de nisipul încins şi de soarele orbitor, era la un pas de moarte.

– Om bun, abia a şoptit el, eu sunt şerpişorul Sâsss dacă vrei şi poţi, ajută-mă şi scapă-mă de moarte. Dă-mi o gură de apă să-mi revin şi îţi voi sta şi eu în ajutor la nevoie.

– Vai, sărac de tine, îl căină flăcăul. Cum să te duc la apă, că mâini nu am?

– Oh, om bun, dacă vrei să mă ajuţi, du-te la malul râului şi strigă-mi prietena, pe broscuţa Oac. Am ajutat-o şi eu când a avut nevoie de ajutor, ştiu că acum va răspunde şi ea.

S-a dus flăcăul la marginea apei şi a strigat aşa cum îl rugase şarpele. Nu după mult timp, din apă a apărut o broscuţă. A început să ţopăie între râu şi şarpe, ducând de fiecare dată puţină apă în gură, pe care o vărsa peste el. După multe drumuri, şarpele a reuşit să se târască până la râu şi s-a scufundat în apă, recăpătâdu-şi puterea. Ba chiar a mai crescut, aşa, de-un deget…

– Flăcăule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru bunătatea ta. Fără tine aş fi pierit. Dacă îmi dai voie, te însoţesc în călătoria ta. Spune-mi doar cu ce te pot ajuta.

Flăcăul îi povesti atunci despre sănătatea surorii lui, despre nefericirea mamei, chiar şi despre faptul că nu are trup, ca şi despre destinaţia călătoriei: curţile Răului. Călătorie aproape fără speranţă, lipsit acum fiind de trup. A mulţumit şarpelui pentru ajutorul oferit, acceptând oferta lui şi atenţionându-l va fi un drum greu, poate fără victorie şi fără întoarcere.

– Un ajutor, oricât de mic ar fi el, e mai mult decât nimic. Cât despre riscul de a ne pierde viaţa, cum o vrea Dumnezeu.

– Atunci, hai să mergem!

Cu ajutorul broscuţei Oac, cei doi găsiră vadul şi trecură râul şi porniră mai departe, şarpele târându-se harnic pe lângă flăcău. Nu peste mult timp, ajunseră la o pădure deasă, întunecoasă. Atât de deasă încât, dacă unul n-ar fi fost lipsit de trup iar celălalt subţire ca o vergea, nu ar fi putut s-o treacă. Aşa, s-au afundat în pădure şi au mers, şi au mers, zile şi nopţi fără număr. Căci, atât de deasă era pădurea, că nu se putea vedea cerul şi nu puteau şti când sus era soarele sau stelele. Până când ieşiră într-o poiană, chiar în mijlocul pădurii, tocmai când soarele era la amiază.

În mijlocul pădurii era o pasăre, un ciocârlan. Încerca să se ridice în zbor, dădea obosit din aripi, dar nu reuşea să se ridice la mai mult de o palmă de la pământ. Pasămite, una din aripi era ruptă.

– Ce ai păţit, biată păsărică? îl căină flăcăul.

– Ia, ce să păţesc? Am auzit chemarea sfintei Duminică să ne întâlnim cu ea, că are nevoie de sfat, şi am pornit spre coliba ei. Dar drumul e lung şi în cale aveam această pădure cumplită. Aş fi trecut-o fără multe probleme dar, pe când zburam pe lângă curţile Răului, acesta a azvârlit după mine cu un bulgăre de pământ uscat. Nu m-a doborât, însă am aflat mai târziu că mi-a pleznit osul de la aripă. Abia am ajuns până aici. Acum nu mă mai pot ridica, trebuie să las osul să se vindece. Lipsit de hrană, puterile mă părăsesc. În curând o să pier de tot…

– Cum îl putem ajuta, prietene? îl întrebă flăcăul pe şarpele Sâsss. L-aş lua în sân, dar cum nu am trup, nu am nici cămaşă.

– Ştiu că în această pădure este o iarbă rară, greu de găsit, care are puterea să tămăduiască oasele frânte. Eu nu ştiu unde să o caut…

– Te-ar putea ajuta furnicile, zise ciocârlanul. Îmi sunt prietene, le-am ajutat şi eu cândva. Ele cunosc cel mai bine această pădure.

A strigat flăcăul la marginea pădurii, rugându-se de furnici să-l ajute să-l vindece pe Tanu, căci aşa îl chema pe ciocârlan. Şi iată!, nu peste mult timp a apărut un şir de furnici ducând în spinare o frunză lungă şi lată. Le-a mulţumit din inimă şi a luat frunza de a legat aripa ciocârlanului. Au aşteptat câteva zile să se tămăduiască rana, şarpele aducând mâncare pentru pasăre: gâze şi seminţe, pe care le găsea printre copaci. Aşa, între cei trei s-a legat o prietenie strânsă.

– Dar ce a avut cel Rău cu tine, de-a aruncat cu bulgărele?

– El face rău fără a avea nevoie şi motiv, doar aşa, din urâciunea inimii lui şi din bucuria de a vedea pe alţii suferind. Dar cu mine avea şi motive, trebuie să recunosc. Că, la curţile lui, este o fată pe care el a furat-o de mică, pe care o pune să-i slugărească. Eu eram singura ei bucurie, că îi cântam când era soarele sus pe cer şi îi plăcea să vorbească şi să mi se plângă pentru soarta rea de care avea parte. Încercam să îi dau curaj şi speranţă… De aceea am şi întârziaat la chemarea sfintei. Oare de ce m-o fi chemat?

– Ca să te întrebe despre drumul spre curţile Răului, îi răspunse flăcăul. Se vede treaba că ştia de venirea mea. Căci eu chiar într-acolo mă îndrept, să încerc să-i răpesc inima mamei mele pe care el a furat-o de ani de zile.

– Ehei, la greu lucru te-ai înhămat. Răul are multe inimi răpite – şi sunt ţinute sub pază la loc ascuns. Dar, dacă te învoieşti, o să vin şi eu cu voi. Nu pot face mare lucru, dar cunosc drumul şi curţile Răului, poate îţi voi fi de folos. Şi, cine ştie, poate o vei ajuta şi pe Domniţă să-şi dobândească libertatea.

– Atunci, hai şi tu, cu noi.

Când se lecui aripa ciocârlanului, porniră tustrei mai departe. Cei doi, printre copaci, pasărea pe deasupra, de unde îi călăuzea cu ciripitul ei. Şi, după lungă vreme, ieşiră din codru.

Acum, înaintea ochilor lor se întindea o mare de grâne până hăt, departe – la poalele unui munte care azvârlea flăcări şi cenuşă. Porniră prin lan şi acum văzură că merg mult mai greu: şarpele se tot împotmolea prin marea de tulpini foşnitoare. Dar, încet încet, muntele venea tot mai aproape.

Pe când se apropiau de marginea lanului de grâu, iată că dădură peste o şoricică. Aceasta stătea şi plângea de mama focului.

– Ce ai păţit, şoricelule? îl întrebă flăcăul plin de milă.

– Vai, bieţii mei copilaşi. Am plecat de dimineaţă să le aduc câteva grăunţe tocmai de la marginea lanului. Că toate aceste spice sunt goale de boabe, vin zilnic hoardele de păsări de la curţile Răului şi le mănâncă. Doar acolo, la margine, chiar la piciorul zidului ce înconjoară curţile, se mai pot găsi grăunţe, pasămite păsările le lasă pentru zile negre. Şi, în lipsa mea, copilaşii mei s-au împrăştiat. Poate i-au speriat păsările răpitoare, poate chiar au fost mâncaţi… Ce mă fac eu acuma?

– O da bunul Dumnezeu şi copiii tăi nu-s pierduţi, ci doar rătăciţi. O să te ajutăm să îi cauţi, hotărî flăcăul.

Ciocârlanul se ridică în slava cerului şi de acolo scormoni cu privirea lanul, doar- doar va zări puii şoriceoaicei. Între timp, şarpele începu să se târască primprejur, căutând prin borţi şi pe sub fire de paie căzute. Uite aşa,  nu după multă vreme, prietenii noştri reuşiră să adune vreo şapte pui.

– Sunt aproape toţi, se bucură şoricica. Mai lipseşte doar unul.

– Mămico, mămico, chiţcăi unul din pui, pe frăţiorul nostru l-a luat una din păsări, de aceea ne-am ascuns. Zicea că stăpânul ei, Zmeul, i-a poruncit să ne stârpească, prea îţi bagi botul prin curţile lui.

Văzând-o pe şoricică plângând, şarpele Sâsss i-a zis:

– Lasă, prietene, că noi mergem la curţile Răului. Şi de-o fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să îl doborâm pe cel Rău şi nedreptatea pe care ai suferit-o va fi pedepsită.

Auzind aceste vorbe, şoricica zise:

– Prieteni dragi, numele meu e Mica şi vă rog să mă lăsaţi să vin cu voi. Nu e mare lucru de capul meu, sunt cel mai slab dintre cei slabi, dar nu se ştie când vă pot sări în ajutor.

La aceste vorbe, cei trei se mirară foarte, că ştiut este că şoriceii sunt cele mai temătoare fiinţe. Mica, şoricica, chiar când rostea aceste vorbe hotărâte, clănţănea din dinţi şi i se încreţea pielea de frică. Aşa că nu voiră să îi producă mâhnire şi o luară cu ei. Se gândeau că nici ei nu sunt cu mult mai voinici: un şarpe subţire cât un deget şi un ciocârlan cu aripa abia vindecată – ca să nu mai vorbim de un flăcău fără trup!

Porniră, deci, tuspatru către curţile Răului, care de-acum nu mai erau departe. Când ajunseră la zid, se opriră să îşi tragă sufletul şi să chibzuiască ce au de făcut. Ciocârlanul dădu o tură pe deasupra zidului, dar se întoarse speriat.

– Nu ştiu cine l-a pus în gardă pe Rău, zise Tanu ciocârlanul, dar sunt pline curţile lui de păsări şi jivine urâcioase. Nu ştiu cum ne-om putea strecura înăuntru. E ceva nou. Până acum nu era prea greu să ajung la Domniţă.

– Să aşteptăm atunci noaptea, hotărî flăcăul. Atunci va fi, poate, mai uşor.

Dar noaptea ieşiră cucuvele, buhe şi lilieci să stea de strajă, aşa că întunericul nu îi ajută cu nimic. Pe când se frământau căutând o soluţie, iată că şoricica, Mica, care plecase în cercetare, se întoarse cu o veste bună:

– Să ştiţi că am găsit o bună prietenă a mea, o cârtiţă. Pe vremuri trăia şi ea în lan, avea muşuroiul nu departe de mine. De multe ori ne-am ajutat la greu. Mi-a spus că de o vreme s-a mutat aici, şi-a făcut nişte galerii care trec pe sub zid, departe, până la casele Zmeului. Pe acolo ne-am putea strecura.

– Poate voi, tu şi Sâsss, zise flăcăul. Dar eu şi Tanu? Eu sunt de-acum bărbat în putere, iar el nu se poate târî prin borţi şi galerii de sobol.

– Cu tine nu e greu, spuse şarpele. Tu nu ai trup, poţi să te face oricât de mare sau de mic. Cu Tanu e mai greu, va trebui să rămână aici.

– Voi rămâne, accepta pasărea. Dar nu uitaţi să o ajutaţi şi pe Domniţă. Şi o să stau cu ochii în patru, să pot să vă sar în ajutor!

Cei trei porniră, deci, prin galeriile cârtiţei, mergând pe bâjbâite. Îi conducea şarpele Sâsss, care gusta aerul cu limba lui bifurcată, reuşind să găsească drumul cel bun. Aşa, după nu prea multe ore de mers, trebuiră să iasă la suprafaţă, într-un muşuroi aflat la doar câţiva paşi de peretele palatului. Dar, când să răsufle uşuraţi, un liliac simţi mişcare şi dădu alarma:

– Intruşi! Căutaţi-i, că stăpânul ne va da morţii dacă nu îi prindem! Şi începu o forfotă şi un chirăit, încât cei trei se şi vedeau prinşi şi luaţi pe sus . Când, deodată, ciocârlanul căzu ca un fulger în norul de păsări şi lilieci. Toate slugile Răului se aruncară asupra lui şi îl făcură mici fărâme într-o clipită. Iar cei trei se strecurară în casă, nebăgaţi în seamă.

– Ce e, ce e gălăgia asta? întrebă un glas rău şi veninos.

– Stăpâne, răspunse o cucuvaie, un intrus a încercat să pătrundă în palat, dar l-am prins şi l-am pedepsit. Era acel ciocârlan care avea obiceiul să stea de vorbă cu domniţa.

– Bine i-aţi făcut, zise vocea cea răutăcioasă. Asta să fie învăţătură de minte celor care îmi nesocotesc poruncile. Păziţi mai departe!

Se întristară cei trei auzind că prietenul lor pierise.

– A fost un viteaz, clănţăni de frică din dinţi şoricica Mica. Un adevărat prieten. Fără jertfa lui, am fi fost prinşi cu toţii. Am un motiv în plus să doresc pedepsirea Zmeului.

– Am încredinţarea, prietene, zise flăcăul, că bunul Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită această faptă!

Aşa că cei trei porniră tiptil, furişându-se pe culoarele luminate ici şi colo de făclii agăţate în perete. Şoricica se repezea când înainte, când în urmă, când pe sub uşi, cercetând şi supraveghind locul. La un moment dat se întoarse şi le spuse celorlalţi doi:

– Aveţi grijă, acolo, spre dreapta, este iatacul în care doarme Zmeul. Are lângă el doi câini negri, mari ca nişte lupi. Dar mai încolo, drept înainte, doarme Domniţa.

– Hai să mergem la ea, hotărî Sâsss şarpele. Putem găsi la ea sfat bun.

Se strecurară aşadar pe lângă iatacul Zmeului şi intrară în iatacul Domniţei – taman în clipa în care lumina primilor zori se strecura prin fereastră, luminînd iatacul. Fără de glas rămase flăcăul, care nu văzuse în viaţa lui fecioară atât de frumoasă. E drept, el îşi cunoştea doar mama şi alte femei văzute fuseseră doar bătrânele întâlnite în căutarea lui.

– Doamne, ce frumoasă e?! exclamă el. Şi, fără să îşi dea seama de ce şi cum, se aplecă deasupra ei, aşa cum dormea în aşternuturi ca un copilaş, şi o sărută pe buze. Fata zâmbi în somn, se lumină la faţă şi pleoapele îi tresăriră, lăsând să i se vadă ochii de un albastru senin.

Când văzu în faţa ei un străin, se ridică în capul oaselor, cumva uimită. Atunci îi văzu şi pe ceilalţi doi, şerpişorul şi şoricica, deja urcaţi în pat, pe covertura ei albă.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă, privindu-i pe rînd şi îmbujorându-se sub privirile flăcăului.

– Eu sunt flăcăul fără trup, zise acesta. Ei sunt tovarăşii şi prietenii mei, şarpele Sâsss şi şoricica Mica. Am mai avut un prieten, ciocârlanul Tanu, dar el a fost ucis de slugile Zmeului, în timp ce ne salva vieţile.

Se întristă fecioara auzind de moartea ciocârlanului. Le şopti, îngrijorată:

– Şi voi vă veţi pierde vieţile, dacă vă prinde Zmeul. Ce căutaţi aici?

– Eu am venit să scap sufletul mamei mele din ghearele Răului, răspunse flăcăul. Poate asta va schimba şi soarta surioarei mele, bolnavă fără leac.

– Eu am venit să îl ajut, spuse Sâsss. Pentru că el nu a pregetat să îmi scape viaţa. Nu ştiu cum îl pot ajuta, dar sunt gata să îmi dau viaţa pentru ca prietenul meu să îşi împlinească ursita.

– Eu am ve-venit să îl pedepsesc pe Zmeu, şopti tremurând şoricica, p-pentru că mi-a ucis unul din copilaşi, p-pentru că slugile lui fac prăpăd printre fiinţele lanului, p-pentru că l-a ucis pe prietenul Tanu.

– La grea muncă v-aţi pornit, zise Domniţa, gânditoare. Pe Zmeu nu îl poate învinge un Făt- frumos de-adevărat, darămite, voi. Nu vorbesc cu dispreţ, vă admir curajul, dar în faţa lui sunteţi lipsiţi de putere. Poate, dacă aţi pune mâna pe puterile lui… Că nu le poartă la el, ci le-a pus în cei doi câini. Nimeni nu ştie asta şi câinii, oricât de fioroşi şi ucigători par, sunt învăţaţi să o rupă la fugă din faţa pericolului. Nimeni nu îi poate prinde, dacă fug!

– Şi cum sunt acele puteri ale Zmeului? întrebă şarpele.

– Sunt ca două măsline – câte una în fiecare câine. E destul să le zdrobeşti pe-amândouă şi Zmeul crapă. Atunci, toate sufletele care au fost răpite de el, vor fi libere. Voi fi şi eu liberă, zise ea uimită de această posibilitate.

– Ne poţi ajuta? o întrebă direct Mica şoricica.

– Nu am cum. Şi eu sunt doar suflet fără trup, ca şi el. Trupul meu este pe celălalt tărâm, acolo sunt bolnavă, într-un somn lung, de ani de zile. Aşa că nu vă pot ajuta, aşa cum nici flăcăul nu poate face nimic.

– Atunci o vom face noi, se hotărî şoricica. Numai să ne spui ce avem de făcut.

– Singura şansă este să îi faceţi pe câini să verse puterile. Dar asta nu se poate face… decât dacă reuşiţi să le vârâţi pe gât nişte prafuri.

-Unde sunt prafurile, întrebă feciorul?

– Asta vă pot arăta, ştiu unde sunt puse. Zmeul s-a gândit că poate va avea nevoie să le scoată din câini, aşa că a pregătit prafurile şi le-a pus bine. Dar cum să îi facem pe câini să le înghită? O putem face doar când ei nu sunt lângă Zmeu – câteva clipe la amiază – altfel el se va împotrivi.

– Ce ar putea el să-mi facă mie? întrebă flăcăul. Doar eu nu am trup.

– Nu te baza pe asta. Zmeul este stăpânul aestui tărâm. Te poate vedea, ba chiar te poate ucide. Te poate pisa cu buzduganul lui fermecat! Iar pe voi, bieţii mei prieteni, oricine vă poate ucide, căci voi aveţi trup. Dacă dau câinii peste voi, vă înghit într-o clipă.

– Asta e! ţipă fericit şoiricica, uitând de teama ei. Înghit eu prafurile şi, când mă înghite, câinele va înghiţi şi prafurile.

– Oh, nu se poate. Dacă înghiţi prafurile, vei muri în câteva minute. Oricum, doar unul din câini te poate înghiţi…

– Dar suntem doi! zise Sâsss.Dacă ne înghit pe amândoi, pe fiecare unul dintre câini, vor lepăda puterile.

– Poate, dar voi veţi muri!

– Domniţă, zise şarpele liniştit, noi am ştiut că vom muri dacă vom veni aici. Puteam muri acolo unde trăiam, eu pe malul râului, Mica în lanul de grâu. Puteam muri fără folos: ce ar fi rămas în urma noastră? Dar aşa… dacă prin moartea noastră, inima mamei prietenului nostru va fi liberă, sora lui şi trupul tău vor fi însănătoşite, el îşi va împlini soarta, Zmeul va fi pedepsit… înseamnă că nu am trăit degeaba.

– Şi prietenul nostru nu îşi va fi jertfit degeaba viaţa, zise şoricica, tremurând din nou de frică. Iar copilaşii mei vor putea trăi în lan în linişte, fără teamă. Şi lumea va scăpa de cel Rău!

– Voi chiar sunteţi nişte viteji, zise plină de admiraţie Domniţa. Sunt fericită şi onorată că v-am cunoscut. Simt că sfintele Ursitoare vor afla despre jertfa voastră şi o vor povesti tuturor, să se afle mai departe.

– Vor şti, zise flăcăul. Doar ele au ursit. Dar cum voi face să zdrobesc puterile vărsate de câini? Că doar nu am trup…

– Aşa cum Zmeul are putere asupra ta, şi tu ai putere asupra puterilor lui. Nu le poţi zdrobi, dar le poţi lua în palmă, le poţi ascunde acolo…

– Iar Zmeul le poate zdrobi! pricepu şarpele. Te poate pisa cu buzduganul fermecat… pisând şi puterile.

– Dar atunci vei muri, se sperie fata.

– Ce folos am eu pe lumea asta – sau pe cealaltă -, fără trup? Zic şi eu ca prietenii mei: doar împlinindu-mi soarta, viaţa mea va avea un folos. Poate, dacă vei fi liberă, nu mă vei uita…

Şi, uite aşa, cei patru hotărâră planul. Nu cu mult înainte de amiază, fecioara îi duse la o cămăruţă unde, într-o chisea, erau nişte prafuri. Şarpele şi şoricica le înghiţiră, împărţindu-le frăţeşte. Ieşiră apoi înaintea câinilor, care plecaseră la plimbarea lor zilnică.

– Ia te uită, ce avem aici? mârâi unul din ei, fioros.

– Nişte intruşi, spuse celălalt. Bă, gărgăriţă, urlă la şoricică, ţie nu ţi-e teamă de mine, de ai pornit aşa, la plimbare, prin Palat?

– B-ba da, clănţăni de frică şoricica Mica. Dar am auzit că sunteţi nişte laşi, gata să o rupeţi la fugă. Bau!

– Prichindelul ori şi-a găsit curajul, ori a înnebunit de frică, hohoti câinele şi, gogârţ! dintr-o înghiţitură, o înfulecă pe biata şoricică. „Ha!ha!ha!” hohoti şi celălalt câine, dar şarpele nu pierdu timpul: dintr-un salt, se strecură în gura uriaşă şi, gogâlţ! se duse pe gâtlej la vale. Nici nu apucară cei doi câini să se lingă pe bot, că simţiră cum maţele încep să ghiorţăie. Într-o nimică de ceas, fiecare vărsă câte o boabă neagră-verzuie. Atunci flăcăul, care stătuse pitit după colţ cu Domniţa, se repezi şi luă câte una în fiecare mână, fără a mai arunca vreo privire câinilor care se zvârcoleau de durere.

– Să mergem la Zmeu, zise Domniţa. În curând o să afle că e ceva rău cu câinii lui.

Intrară în încăperea în care stătea Răul, cocoţat pe un tron uriaş, cu un buzdugan de nouăşnouă de ocale în mână.

– Hehe, rânji el mânzeşte, văzându-i pe cei doi. Cum ai ajuns aici, stârpitură?

– Nevoia m-a adus, zise flăcăul. Şi ajutorul prietenilor. Am venit să îţi cer să dai drumul inimii mamei mele!

– Aşa… dar ea vrea inima înapoi? Mi-a dat-o de bună voie. În schimb, a avut tot ce a vrut.

– Dar a pierdut alte lucruri…

– Da. Omul e liber să aleagă ce vrea. Cei mai mulţi aleg supravieţuirea. Haha, aş zice că vor să supravieţuiască mai bine decât alţii… Decât merită… Au adăpost şi vor palat, au picioare şi vor maşini, au hrană şi vor delicatesuri… Dau în schimbul lucrurilor nefolositoare dragostea, prietenia, stima, liniştea, fericirea…

– Uite că eu am avut adevăraţi prieteni.

– O să pun mâna şi pe ei!

– Cam greu. Nu mai trăiesc.

– Cu atât mai bine. Nici tu nu vei mai trăi mult.

– Sunt suflet doar, nu ai ce-mi face!

– Aşa ştii? Înseamnă că Domniţa nu îţi este cu adevărat prietenă, nu ţi-a spus!

Cu un răget, Zmeul sări de pe tron şi prăvăli buzduganul peste tânăr. Şi, dintr-o dată, simţi că picioarele îl lasă şi plezneşte inima în el. Cu un bubuit, zmeul crăpă. Crăpară şi câinii, jivinele se împrăştiară ca mânate de furtună, curţile dispărură şi un nor de inimi negre, ca un stol de fluturi, se ridicară spre soare. Domniţa dispăru şi ea, odată cu flăcăul.

Pe tărâmul nostru, o femeie îşi aminti de copilul ei nenăscut şi începu să plângă, cuprinsă de durere. Apoi, îşi văzu fetiţa mişcându-se, cu ochii limpezi şi soare în priviri. Nu avea băiatul, dar fata era sănătoasă!

În amintirea lui, s-a dus femeia şi a înfiat un băieţel. I se părea că îl ştie de undeva. Când îl privea, o durea sufletul răscolit de amintiri. Şi nu a fost zi mai fericită ca aceea în care băiatul – care chiar creştea într-o lună cât într-un an, ca în basme! -, i-a spus, „mamă”.

A crescut băiatul şi, când a ajuns flăcău, i-a povestit femeii un basm. Şi-l amintea de parcă îl trăise chiar el. De atunci, femeia a început să iubească din nou basmele şi poveştile. S-a făcut bibliotecară iar acolo, la bibliotecă, aduna băieţi şi fetiţe în jurul ei şi le citea poveşti. Şi fata ei, când a crescut mare, a devenit scriitoare de basme pentru copii şi pentru adulţii cu inimi de copii.

Flăcăul şi-a luat rămas bun de la mama lui. I-a spus că trebuie să o caute pe Domniţă, care îl aşteaptă undeva în lume. Mama nu l-a oprit să plece, era convinsă că o va găsi, dacă aşa îi era ursit. A trecut prin multe peripeţii – dar asta este din altă poveste. Şi a găsit-o pe Domniţă şi au făcut o nuntă ca în basme. Şi au trăit ani mulţi, şi mai buni şi mai răi, pentru că adevărata aventură a unui Făt Frumos începe abia atunci, după nuntă. Nu este uciderea Zmeului, ci găsirea puterii, înţelegerii şi înţelepciunii de a trăi alături de cea ursită lui, până la adânci bătrâneţe. Şi au avut mulţi copii şi nepoţi, cărora le spunea poveşti. Iar dacă nu au murit, trăiesc şi azi…

Uite aşa, v-am spus povestea pe care am auzit-o de la alţii, poate chiar de la acel Făt Frumos nenăscut, şi aş încăleca pe-o şa dacă m-ar ţine şalele, pentru că de mult nu mai sunt de vârsta bicicletei. Dar de vârsta poveştilor încă sunt.

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA


Tagged with:

Comentarii închise la Făt-Frumos nenăscut

Un om obosit

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 17/01/2011


Bătrînul coboară încet, cumva şovăitor, cărarea. Se simte obosit, neaşteptat de obosit. Nu e prima dată cînd străbate această cărare. A mai urcat-o de cîteva ori. De la ascensiunea din zorii zilei din valea Obîrşiei, trecuseră multe ore; între timp, a avut un lung popas sus, în vîrful muntelui. În mod normal, drumul dintre marele bolovan din vîrful muntelui şi Sfinx nu ia mai mult de o oră – e un drum relativ uşor, la coborîre. Acum, drumul pare să nu se mai sfîrşească. Abia a lăsat în stînga vîrful Coştilei, deşi coboară de mai bine de trei ore. Nu departe se vede colosala piatră a Sfinxului – semn că nu rătăcise drumul.

Se opreşte şi îşi îndreaptă şalele cu greutate. Nu are mare lucru în taşca de piele, trecută în bandulieră, care îi serveşte drept bagaj. De fapt, mare parte din conţinutul ei o lăsase foştilor lui tovarăşi de drum, rămaşi sus, la Omu. Ei vor avea nevoie mai mare de ceea ce le lăsase, probabil, şi-au zis cînd el decisese să pornească spre vale. Ciobanul zîmbise cumva, strîmb, şi spusese: „Precis tu n-o să ai nevoie…” Aşa ar fi trebuit să fie, drumul prin Stînă, pe la poalele Pietrei Arse, nu trebuia să îi ia mai mult de patru ore pînă jos, la cabana închiriată nu departe de mica mînăstire a Sfintei Ana.

Îşi înălţă trupul ostenit, oh, atît de ostenit, şi privi spre vale. Sfinxul, de aici, părea o grămadă de bolovani. Panta cobora relativ lin spre dreapta, spre valea adîncă unde se afla Peştera. Pe acolo coborîseră cu o zi în urmă, urcînd apoi valea spre Mecet şi în sus, spre vîrful muntelui. Bivuacul îl avuseseră acolo, jos, nu departe de o stînă. Pe  seară, ciobanii veniseră să îi viziteze, aduseseră cu ei urdă şi caş proaspăt, aşa cum nu prea aveau ocazia să guste la Bucureşti, şi pastramă de oaie pe care o prăjiseră înfiptă în ţepuşe, deasupra focului de tabără.

Prinţul Moruzzi, cel care îi îndemnase la această călătorie – şi la altele, în trecut, înfiinţînd ei un Grup Alpin, după modelul germanilor şi englezilor -, era foarte bucuros de întîmplare. El urcase de cîteva ori în Alpi, atît în Franţa cît şi în Ţara Cantoanelor şi Italia. Era un bărbat vînos, la vreo 35 de ani, destul de diferit de familia lui nobilă şi bogată, cu moşii în Ţara Valahă şi în Moldova. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii călătorind şi învăţând prin Occident… Nu se prea înţelegea cu ai săi, mai ales că era mason şi susţinea unirea Principatelor…

Privirea bătrînului linse pietrele curioase ale Babelor – şi se agaţă de un obiect pe care nu îl observase pînă în acel moment. Deasupra Babelor, undeva mai spre vale, un obiect roşu părea să plutească deasupra pantei. Se mişca… Bătrînul strînse ochii, încercînd să îşi concetreze privirea. Deşi avea priviri agere – în fond, abia împlinise 32 de ani! -, de o vreme, de cînd îşi începuse coborîşul, avea impresia că ochii îi erau înceţoşaţi. Pusese aceasta pe seama oboselii. Iată că acum abia distingea Babele, iar acel obiect abia îl putea vedea. Scoase din jacheta cu multe buzunare o mică lunetă, pe care o folosea să privească în zare de pe crestele munţilor. Cînd reuşi să o concentreze asupra obiectului, văzu că e un fel de căsuţă, vopsită în roşu şi alb, cu ferestre mari de jur-împrejur. În ea se zăreau siluetele cîtorva persoane. Căsuţa, vedea acuma, nu plutea, ci era atîrnată de un fel de otgon, ca cele folosite la legarea vaselor de chei – dar mult mai gros. Obiectul se mişca – se deplasa spre stînga, urca de fapt… Pe el scria ceva, cu litere latine.

Roti uşurel luneta de alamă spre stînga, urmărind otgonul cel gros. Acesta se termina într-o clădire, aflată pe tăpşanul Babelor – acolo unde cu două zile înainte vîntul şuiera printre ierburile şi rododendronii abia înfloriţi care acoperau tăpşanul aflat între valea spre Peşteră şi, de partea cealaltă, spre fereastra Caraimanului. Acum, acolo se afla o construcţie – ba nu, două! Una, încă mai mare, părea făcută din lemn, cu acoperiş în ape, cu două-trei etaje – o copie îndepărtată a chaleturilor vizitate de el în Alpii bavarezi. Chiar şi culoarea cabanei semăna, un maroniu decolorat de soare şi intemperii. În jurul ei se zăreau oameni – mulţi oameni. Era prima dată cînd întîlnea oameni în Bucegi, în afara ciobanilor. Şi a turiştilor, care erau destul de puţini.

– Bună ziua, auzi o voce tînără. Pe lîngă el trecea un grup de tineri, vreo cinci la număr, urcînd cărarea spre vîrful muntelui. Cei trei băieţi şi două fete îl priveau uimiţi. La fel de uimit îi privea şi el – nu văzuse niciodată femei pe munte! Şi mai erau şi îmbrăcate extrem de curios – întoarse capul să se convingă: purtau pantaloni! Cei cinci se îndepărtau rapid, fără a aştepta să primească răspunsul la salutul lor. Vîntul îi aduse o frîntură de discuţie „… o fi cu el? Moartea îl caută pe acasă şi el…”

Porni mai departe, gîfîind, spre stînca Sfinxului. La poalele ei, spre vale, un grup de oameni stătea grămadă. Cînd, în sfîrşit, se apropie de ei, văzu că cei mai mulţi duceau nişte cutii la ochi. Nu mai văzuse aşa ceva. Mai toţi vorbeau româneşte, păreau să fie valahi după accent. Straiele lor semănau cu cele purtate de cei cinci care treuseră pe lîngă el – deşi, acum vedea, vreo cîţiva avea picioarele dezgolite. Chiar şi unele femei! Simţi că i se face pielea găinii, deşi soarele blînd, de vară, scălda natura. Oamenii deveniră atenţi la apropierea lui şi începură să şuşotească între ei. Cîţiva îndreptară cutiuţele spre el, privind, parcă, prin ele. Asta ce-o mai fi?

– Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă una din fete.

– Ajutor? De ce? hîrîi el. Simţea că nu prea are aer.

– Păreţi… slăbit. Eu nu aş fi plecat pe munte, la vîrsta dumneavoastră. Ştiţi, eu sunt medic, aş putea să vă dau un prim ajutor…

Medic? Femeie?

– Sunteţi… valahă?

– Valahă? Mmmm… da. Sunt din Bucureşti. Îi zîmbi. Era drăguţă, chiar dacă avea părul tuns scurt. Din fericire, ea purta pantaloni lungi… cam strînşi pe picior. Aşa o văzuse doar pe baroana de Villiers purtînd, la vînătoare. Dar toată lumea ştia că ea e o excentrică…

– Poate ar fi bine să vă odihniţi puţin. Nu păreţi să fi transpirat şi, apoi, e foarte cald pentru această zi de septembrie. O să vă dau o pastilă, just in case, nu e bine să ne jucăm cu inima. Cînd vă mai reveniţi, luaţi cabina şi coborîţi la Buşteni.

– La Sinaia, mormăi el.

– Nu, la Sinaia nu puteţi merge în starea asta. Nu puteţi urca Vîrful cu Dor. E mai simplu să coborîţi în Buşteni, de acolo luaţi trenul sau vreun taxi, dacă trebuie să ajungeţi în Sinaia. Trebuie să plecăm, vrem să ajungem în Mălăieşti . Aş chema Salvamontul, sper să nu vi se facă rău…

Între timp îi dăduse o bulina albă, pe care îl forţă să o bea cu apă dintr-o ploscă. Părea să fie amară… Îl ajută să se aşeze pe un smoc de iarbă. Septembrie? Probabil nu înţelesese bine. Ei se aflau în Iunie, doar. Şi ce voise să spună cu vîrsta lui? Abia împlinise 32 de ani. E drept, se simţea foarte obosit… Privi în urma ei. Ceilalţi din grup, vreo şase persoane, toţi tineri, pînă în treizeci de ani, o aşteptau mai încolo. Fata li se alătură şi porniră spre Vîrf. Ea mai întoarse de cîteva ori capul spre el. Dacă i-ar fi putut vedea mai bine faţa, ar fi văzut că era îngrijorată.

Se lăsă pe spate, sprijinit de tolbă. Soarele, nu foarte puternic, dar cald, îi cădea pe faţă şi îl făcea să picotească. Îşi aminti de popasul avut la picioarele Pietrei de la Om.

***

Pe vîrf ajunseseră puţin după ora zece. Prinţul avea un ceas elveţian, îl scotea mîndru din buzunarul jiletcii de cîte ori voia să verifice ora. Nu erau primii care ajunseseră acolo. Mai era un grup de doi bărbaţi, puţin mai în vîrstă decît ei şi, puţin într-o parte, un cioban învelit într-un cojoc gros, miţos. Emil – doctorul Georgescu Almăjanul, al treilea membru al grupului lor -, fu primul care îi salută. Aşa era el, o persoană plăcută, veselă, se înţelegea uşor cu oamenii. Era unul din puţinii doctori cunoscuţi de el, îşi dăduse doctoratul la vestita universitate din Padova, în filosofie greacă. O nebunie de tinereţe, nu ştia la ce i-ar putea ajuta. Cunoştea şi limba latină, dar nu avea de gînd să devină profesor la vreuna din universităţile Europei. Era al doilea fiu al unui nobil ardelean, destul de bogat ca să îşi permită să îl ţină prin Italia şi Franţa. Membri ai ritului greco-catolic – de fapt, un unchi al lui era episcop în Slovacia – aveau relaţii care îi deschiseseră uşile printre străini. Prieteni cu boiernaşi români de pe la Alba, Blaj şi Cluj, ar fi găsit uşor ceva de lucru. Vroia însă să călătorească. În asta semăna cu Prinţul Moruzzi, pe care îl cunoscuse la Paris şi deveniseră prieteni nedespărţiţi.

El era al treilea membru al grupului lor. Tatăl său era din familia lui Şuţu. Nu intrase în politică, se mulţumise cu relaţiile lui de la Stambul şi se ocupa cu negustoria. Chervanele lui străbăteau Moldova între Stambul şi Lipsca, trecînd pe la leşi. Deşi drumurile nu erau întotdeauna sigure, bătrînul risca puţin şi cîştiga mult. Era bun prieten cu Manuc, negustorul armean, şi cu alţi negustori armeni şi evrei. Doar cu „nemţii” (termen aplicat tuturor occidentalilor) nu se împăca. De aici şi conflictul cu băiatul cel mic, Tudosie, care se încurcase cumva cu tineri fără căpătîi, ca Lazăr, Murgu, fraţii Ghica, chiar tînărul Bălcescu, mai tînăr  decât el cu un an… Îl ameninţase de cîteva ori că îl va dezmoşteni, mai ales dacă îl mai auzea pomenind despre unirea cu Moldova. Aşa că prietenia ce se legase mai întîi cu ardeleanul Emil (oarece cimotie cu Lazăr) şi, apoi, cu Moruzzi, îi deschideau perspectivele călătoriilor spre Apus. Tatăl îl prefera dus la Paris, decît aruncat în ocnă de turci… De atunci, de câţiva ani, urcaseră împreună pe mai toate culmile Alpilor Româneşti – cum numea Moruzzi munţii dintre Valahia şi Transilvania-, petrecuseră iarna în Italia şi sudul Franţei şi avuseseră mai multe întîlniri cu diferite grupuri de masoni care puneau la cale unirea Principatelor române. Ba chiar o revoluţie în întreaga Europă… Şi apoi, independenţa de sub otomani!

Cei doi răspunseră la bineţe, în grai ardelenesc dar cu oarece accent străin. Îl mai auzise, erau probabil saşi sau maghiari din Braşov. Şi ciobanul avea un accent curios. Îşi ridicase capul, aşa că putuse să îi vadă parte din faţă: arsă de soare şi de vînt, ascunsă sub o barbă stufoasă ca de preot. Avea ochii extraordinar de albaştri, ca nişte iezere de munte aşa cum văzuse prin Alpi. Părea totuşi destul de tînăr, probabil nu mai mult de patru decenii – părul era de un castaniu deschis cu accente arămii. Avea sprîncene drepte, stufoase, deasupra ochilor adînciţi în orbite, un nas drept, hotărît, şi buze groase, strînse dîrz.

Se alăturară celor trei. La început discuţiile s-au învîrtit în jurul drumului parcurs. Cei doi urcaseră, într-adevăr, din Braşov, venind prin satele Branului. Unul din ei (îl chema Hansi), zise:

– Ne aşteptam să găsim cabana. Ştiam că o construiseră cu ceva vreme în urmă cei din Sibiu…

– Nici vorbă, zise Prinţul. Am trecut pe aici şi acum un an, şi acum doi… Ba chiar şi anul ăsta am mai fost, încă mai era zăpadă, pe la sfîrşitul lui iunie.

– Informaţia ne-a dat-o un prieten din Braşov. Cică chiar el  a participat  la construcţia ei. Din piatră, adunată de pe culmi. Vorbise al doilea braşovean, Arpi.

– Matale ştii ceva despre ea? îl întrebă Emil pe cioban.

-Ah, cabana… Se va face, zise el nepăsător. Era singurul care nu-şi spusese numele.

– Totuşi, eram convinşi că este aici, zise Arpi. Eram chiar pregătiţi să dormim în ea. Zicea acel prieten al nostru că, uneori, putem vedea de aici Muntele. Şi putem vedea Capul.

– Care cap? întrebă Emil.

– Al Omului, desigur. De aceea îi spune Vîrful Omu, nu?

Cei trei întoarseră capul spre cioban. Acesta mormăi:

– La Om. Aşa i se zice. Da, din două motive. Dacă vă uitaţi dintr-un loc anume la profilul acelei pietre, veţi vedea un cap de om privind spre stele. Dar uneori, într-o anumită zi, umbra pietrei creează umbra unui om. Priveşte spre Munte.

– Care munte? întrebă curios Moruzzi. El era impresionat însă de vocabularul ciobanului.

– Muntele Ascuns, răspunse Hansi.

– Da, Muntele Ascuns.

Priviră în jur. Nu se vedea niciun munte. De fapt, Omul era chiar vîrful Bucegilor.

– Nu îl puteţi vedea, zise ciobanul. De aceea îi spune Ascuns… Un fulger de veselie îi lumină chipul. Doar oile îl văd,  nu le place, îl ocolesc pe departe… Din păcate, iarba pe el e mai bună, mai grasă…

– Tu îl vezi? întrebă Prinţul ironic.

– Uneori. Cînd nu e în negură. E mai înalt decît ăsta – arătă cu capul spre piatra Omului. Uneori zăpada stă pe el pînă la jumătatea lui iunie.

– Îl vezi şi acum? Întrebă din nou Prinţul. Nu e negură…

– Îl văd, spuse hotărît ciobanul. Se vede chiar şi Templul. Dar trebuie să ai ochi să îl vezi!

Cei cinci bărbaţi se uitară uimiţi în direcţia indicată de cioban – spre sud-vest.

– Să nu-mi spuneţi că voi vedeţi ceva, zise Emil, frustrat. Ce trebuie să facem ca să îl putem vedea şi noi?

– Uneori e bine să nu vreţi prea multe, zise ciobanul hotărît.Cunoaşterea îşi are preţul ei! Sunteţi gata să o plătiţi? Deja aţi intrat într-un spaţiu interzis oamenilor de rînd.

– Nu sunt om de rînd, spuse Moruzzi.

– Aşa crezi, Prinţe? În glasul ciobanului nu era nici urmă de respect datorat rangului. De vrei să vezi Muntele, renunţi la rangul tău. Vei fi novice, ultimul dintre ultimi. Dar poţi ajunge departe! Printre Primi. Printre cei care hotărăsc destinul acestui Pămînt!

– Chiar şi Unirea? Independenţa?

– Aceste sunt lucruri de nimic în destinul planetei! Vor veni la vremea lor – oamenii le vor face. Dar ce sunt ele la nivel planetar, la nivel universal? Luminaţii croiesc destinul de mii de ani şi îl vor croi în continuare, alte mii de ani… Poţi face parte dintre ei!

– Noi, ba! zise hotărît Arpad. Destinul nostru, în Ardeal, e altul. Nu avem treabă cu România. Regele ei ne e străin, noi ţinem de Împăratul de la Viana.

– Atunci voi trebuie să plecaţi!

Plecară, luînd drumul spre nord, spre văile Mălăieştilor, cel mai scurt spre Braşov. Cei rămaşi priviră în urma lor, nehotărîţi.

– Despre ce rege vorbeşte? Despre ce împărat? întrebă Emil. El, locuitor al Ţării Almajului, ţinea de Imperiul Austriac.

– Regele României, răspunse ciobanul. Asta va fi… V-am spus, aţi intrat aici într-o buclă a timpului. Voi veniţi din deceniul patru al secolului al nouăsprezecilea, cei doi vin din deceniul doi al secolului douăzeci. Aici Timpul are alte legi. Împărat e unul Franz Josef, va mai domni pînă la război.

– Şi tu, tu de unde vii? întrebă şoptit Tudose.

– De departe… Poate locuitorii de aici m-au ştiut, sub alte nume. Zalmoxis, Decineu, Caraiman, Buc… Nu am fost numai eu, au fost şi alţii. Şi nu doar aici. Muntele ăsta – arătă cu mîna spre un piscul  ce apăruse nu departe, scăldat în lumina soarelui – poartă şi el diferite nume. Kogaionon, de exemplu. Dar Muntele Ascuns i se potriveşte cel mai bine.

Cei trei priviră uimiţi spre muntele apărut aşa, deodată. Era înalt, mult mai înalt decît Omul. Avea vîrful rotunjit, deşi abruptul era tăiat colţuros în toate părţile. Undeva, la cîteva sute de metri mai jos de vîrf, pe o platformă, se vedea un grup de construcţii.

– Sanctuarul, zise ciobanul.

De undeva, dinspre răsărit, pe deasupra capetelor lor, apăru ceva care putea fi luată drept lună. Era rotundă, de o culoare portocalie metalizată, mai mare aparent decît luna în diametru. Totuşi, ar fi putut fi luată drept luna, dacă nu s-ar fi văzut soarele desupra, în cerul senin, şi dacă nu s-a fi oprit undeva deasupra sanctuarului, dar sub linia coamei muntoase. Apoi, se lăsă pe o parte, căpătînd forma unui fus, şi dispăru în spatele vîrfului.

– Astea sunt lucruri pe care oamenii nu trebuie să le vadă, spuse şoptit ciobanul. Dar cei ce vin cu mine, vor învăţa să le folosească. Avem nevoie de ajutoare, lumea s-a lărgit în ultimele sute de ani, iar numărul nostru creşte greu.

– Şi dacă nu venim? întrebă Tudose. Nu îi venea să îşi părăsească traiul, familia, ţara. Era nevoie de el aici…

– Dacă plecai odată cu cei doi, nu ar fi fost nimic. Ai fi uitat… Aşa, ai văzut Muntele, Sanctuarul, mă cunoşti. Mai ales, ai văzut unul din aparatele noastre zburătoare. Locul tău nu mai este în lumea ta.

– Şi totuşi, vreau să mă întorc.

– O vei găsi schimbată, spuse ciobanul cu un fel de tristeţe. Voi rămîneţi? îi întrebă pe ceilalţi.

– Eu aş rămîne, zise Emil Almăjanul. Nu am ce căuta în Ardeal, chiar dacă acum e un împărat nou. Nici de război nu vreau să ştiu. Dar dacă tu vrei să plecăm… se întoarse spre Prinţ.

– Nu, şi eu vreau să rămîn. Mi-am dorit întotdeauna o viaţă aventuroasă – ce viaţă ar putea fi mai aventuroasă decît asta? Şi dacă voi avea un rol în hotărîrea destinului acestui loc, cu atît mai bine: înseamnă că nu îmi voi trăda menirea familiei.

– Nu doar a locului acestuia, sau a ţării acesteia, ci a întregului Pămînt. Dar asta va fi altădată, în alt timp, în alt loc…

Al V-lea anotimp, artist Nick Sava

***

Şi uite aşa, Tudosie plecase singur spre Sinaia. Nu întorsese capul, dar era sigur că ceilalţi privesc în urma lui. Dacă, totuşi, ar fi întors capul, ar fi văzut că muntele dispăruse din nou. Ca şi cei trei de la poalele stîncii.

Iar acum era obosit, tot mai obosit… De ce oare. Ridică mîna în faţa ochilor. Era străvezie, mîini de bătrîn, ridate, pătate… Ce se întâmplase? Da, timpul trecuse. Ce spusese ciobanul care nu era cioban? Că aici timpul are alte legi? Ai zice că trecuse timp, mult timp, poate zeci de ani. Era într-o lume complet necunoscută…

– Te-am avertizat, auzi vocea ciobanului. Acesta stătea în picioare, lîngă el, învelit în cojocul lung, miţos. Semăna atît de bine cu păstorii Bucegilor, prea bine cunoscuţi de el. Doar oile lipseau… Au trecut ani mulţi de la venirea ta pe munte. Aproape o sută cincizeci de ani. Nu îi e dat omului să trăiască atît. De mult aşteaptă moartea întîlnirea cu tine. Te aşteaptă, cum glumea cineva, acasă. I-am trimis vorbă că tu nu vei mai ajunge acasă… Vine.

Ciobanul dispăru. În locul lui era altcineva… o fiinţă. Părea o nălucă, lipsită de consistenţă, unduindu-se parcă în adierea brizei. Se întuneca. Cu vederea dintr-odată limpezită, bătrînul zări cu claritate clădirea din vale. Pe o tablă scria „Cabana Babele, cota…”

– Era timpul, şopti năluca. Am ştiut că nu vei rămîne pe Munte, de aceea te-am aşteptat. Cam mult, nu credeam că mai vii. Obosisem să mai aştept…

– Da, hîrîi bătrînul. Bine ai venit. Şi eu am obosit…

Chiar obosise. Ce bine că a căzut întunericul. Acum se putea odihni.

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Un om obosit

Lola

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 17/01/2011

“Primăvară belalie

Cu nopţi reci de echinox,

Vii şi treci

Şi-nvii, stafie,

Pe răpusul câine Fox!”

( In memoriam-Ion Barbu)

A venit pe lume într-o după-amiază de toamnă, cu un soare blând ce trona deasupra culcuşului dintre liniile de cale ferată. Au fost şapte de toţi. De obicei, cantonierul lua într-o cutie „fetiţele” şi le abandona, înainte să facă ochi, într-o râpa de la marginea oraşului. Anul acesta ea a fost singura „fetiţă”, aşa că omul nu s-a prea sinchisit, gândind că pâna la urmă va scăpa cumva de ea. Deseori simţea limba aspră a mamei cum o netezea pe spinare şi pe sub codiţă, ca apoi cu un gest cât se poate de ferm, s-o împingă cu boticul către ţâţa caldă şi plină de lapte.

Zilele curgeau una după alta şi se făceau tot mai scurte. Şi ţâţele mamei aveau parcă tot mai puţin lapte. Slăbise de puteai să-i numeri coastele şi alerga aproape toată ziua să găsească ceva de mâncare, pentru că noaptea i se agăţa fiecare de câte-o ţâţă şi n-o slăbeau până când mama nu-ncepea să-i mârăie. De ieri, însă,mama n-a mai apărut. Ceva i se întâmplase, aşa că cele şapte mogâldeţe au început să plângă jalnic şi să amuşine printre buruienile înalte dintre linii, după mâncare. În câteva zile frigul şi foamea i-au ucis toţi fraţii şi-a rămas singură, rebegită de frig, nemâncată, scâncind de dorul mamei, lângă o bornă de kilometraj. Acolo a găsit-o copilul care a luat-o şi-a dus-o lângă un chioşc în gară. I-a dat o bucăţică  de covrig şi-a lăsat-o la mila trecătorilor.

Încet-încet a învăţat că singura soluţie pentru a căpăta ceva de mâncare era să stea lângă chioşcul de fast –food, aşezată frumos pe lăbuţele din spate şi cu privirea ţintă către bucata ce se plimba de la masă la gura „marelui stăpân”. Unii mai miloşi îi aruncau câte-o firimitură, cât să-şi potolească foamea. Alţii simţeau o plăcere sadică s-o pocnească cu vârful pantofului între coaste până icnea. În caz că insista cu privirea lacomă către bucăţica lor, lovitura devenea mai dură şi, de durere, fugea schelălăind, şi se ascundea sub o tufă de măceş care, nu se ştie cum, apăruse-n gardul dintre liniile de cale ferată. De acolo privea cu jind şi înghiţea în sec simţind mirosul înnebunitor de grătar sau de cârnaţi prăjiţi. După nenumăratele picioare luate în burtă, după ciupiturile de bot care-o dureau până la lacrimi, a înţeles că a supravieţui înseamnă să stai cât mai departe de „marele stăpân” ori, după caz, să fie prima care atacă. Uneori ieşea din tufa de măceş şi se repezea scurt la cel pe care-l simţea că n-ar fi ezitat să-i facă rău, muşcându-l de picior mai mult ca o avertizare.

Aşa a trecut peste iarna nesperat de blândă din acel an, devenind stăpâna teritoriului din jurul chioşcului de fast-food. Numai că, primejdia o aştepta- venea din spate, nelăsându-i răgazul unei vieţi liniştite. Un boschetar simţindu-se umilit că javra era mult mai bine tratată decât el pus la cale o acţiune diabolică. Pe mese, nu mai rămânea mare lucru în urma clienţilor, mulţi aruncându-i resturile ei. Coleaşă, cum îl numeau confraţii lui de canal, a decis să scape de concurenţa patrupedă şi într-o noapte a urmărit-o până la culcuş, s-a aruncat asupra ei şi-a legat-o de picior c-o bucată de sârmă după care a aruncat-o în spate. A târât-o aşa câţiva metri, până l-a văzut o vânzătoare de la chioşc şi-a strigat la el s-o lase în pace. Sârma îi pătrunsese în carne şi i-a sfâşiat muşchiul de la lăbuţa din spate. Plină de sînge, scheunând de durere, s-a strecurat în curtea de vis-a-vis de chioşc, unde a plâns  toată noaptea încercând să scoată cu dinţii sârma ce-i sfâşia carnea, la cea mai mică mişcare. De durere, la un moment dat a leşinat.

Dimineaţa, când au intrat pe poartă, doamnele de la birouri au găsit-o într-o baltă de sânge pe treptele de la intrare. Abia respira şi, probabil, n-ar mai fi trăit mult după cât sânge pierduse. Livia, cea mai tânără dintre ele, a luat-o în braţe şi-a mers cu ea la veterinar, unde, după ce a fost anesteziată i –a fost scoasă bucata de sârmă din carne şi a fost cusută la loc. Şansele de supravieţuire, după supliciul la care fusese supusă, erau minime şi foarte important era să nu i se infecteze rana, aşa că veterinarul i-a prescris  antibiotice şi un loc călduţ. Aşa a ajuns Tufli, stăpâna fotoliului din biroul şefului contabil de la cantina cfr. Neîncrezătoare în bunătatea „marelui stăpân”, s-a lăsat cu greu convinsă că zilnic trebuia să înghită o pastilă amară şi să i se schimbe bandajul. Până la urmă a înţeles că nimeni nu jinduia la bunătăţile pe care le primea de la cele patru doamne din birou şi că într-adevăr era iubită, aşa cum doar demult, demult, o iubise mama. În câteva luni Tufli a devenit o domnişoară foarte alintată şi gălăgioasă.

Păţania cu boschetarul a marcat-o atât de mult încât de fiecare dată când le simţeamirosul specific de trup nespălat, devenea extrem de agresivă şi cu greu putea fi stăpânită să nu muşte. A învăţat că atacul e cea mai bună apărare, aşa că nu puţine i-au fost victimele. La sfîrşitul toamnei a fătat doi puiuţi albi şi frumoşi, parcă erau doi ursuleţi, care şi-au găsit imediat stăpâni. De pe fotoliul din birou fusese mutată într-o cutie de carton din curte şi deseori visa fotoliul moale şi cald în care cunoscuse fericirea odihnei lipsită de orice ameninţare.

Într-o zi, pe când se învârtea pe sub mesele de la fast food, privirea i s-a intersectat cu cea a unei bătrâne doamne care stătea de vorbă cu o prietenă. „Ce căţeluşă drăgălaşă”, a apucat ea să spună şi Tufli, înţelegând cuvintele de admiraţie şi simpatia ce-i erau adresate, s-a culcat la picioarele Bătrânei Doamne. Când picioarele au pornit către blocul de vis-a-vis, Tufli a pornit şi ea agale din spate. Aproape s-a strecurat printre picioarele bătrânei şi, când aceasta adeschis uşa apartamentului, Tufli a făcut ţuşti! în apartament, urcându-se drept pe canapeaua din bucătărie. Bătrânul Domn, care meşterea ceva la un aparat de radio, aproape că s-a speriat văzând cu câtă siguranţă se lipise de spătar şi lătra veselă, de parcă l-ar fi avertizat: „De azi încolo eu voi dormi aici.” . Domnul şi Doamna au privit unul către celălalt şi i-a pufnit râsul. Până la urmă au decis că atâta timp cât îi alesese de stăpâni într-un mod aşa de inedit, s-o păstreze. Şi-aşa n-aveau nepoţi. Nici băiatul nu se prea omora cuvizitele, decât atunci când venea să le ceară bani.

În aceeaşi zi, Bătrâna Doamnă, fără să ştie că numele cu care o strigau binefăcătoarele ei eraTufli, a botezat-o Lola. S-a dus apoi la Pet-ul de lângă bloc şi i-a cumpărat o zgardă roşie cu lanţ şi o pungă plină cu bunătăţi. În scurt timp, Lola a devenit stăpâna şi vedeta casei pe care o umplea cu lătrăturile şi cu joaca ei. Bătrâna Doamnă şi Bătrânul Domn erau în culmea fericirii când o vedeau cât de deşteaptă era şi cum înţelegea tot ce i se spunea. Spre toamnă, Lola a mai fătat încă şapte pui. Ultimii.

După ce puii au fost daţi spre adopţie, s-a mutat în casa bătrânilor definitiv, comportându-se ca şi cum ar fi fost de mică educată şi obişnuită cu acest stil de viaţă. Era nelipsită din preajma lor: la piaţă, la plimbare pe aleile parcului, în vizită la rude, chiar şi în staţiune i-a însoţit. Peste câţiva ani, Bătrâna Doamnă a fost atinsă de o boală nemiloasă. Lola a înţeles ce se petrece şi nu s-a mai dezlipit de capătul patului. Privea cu ochii umezi şi trişti către stăpâna care se stingea şi nu se mai atingea nici de apă, nici de mâncare. O vreme n-a priceput de ce nu mai apărea Bătrâna Doamnă s-o pieptăne şi s-o mângăie. A rămas doar cu Bătrânul Domn care devenise tot mai morocănos, uita s-o hrănească, ori o închidea în casă şi pleca la rude. Şocul pierderii celei mai dragi fiinţe îi întunecase mintea şi Lola devenise un soi de obiect alături de celelate din casă. Suferea cumplit când îl vedea trist şi neajutorat, dar nu l-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Când Bătrânul Domn a făcut prima criză, rudele au luat-o şi-au dus-o la casa uneia dintre ele. I s-a agăţat un lanţ greu de gât şi-a fost legată de un ţăruş, undeva în fundul unei grădini. Începuse să nu-i mai pese. Ştia că într-o bună zi iremediabilul se va produce . Se simţea şi ea bătrână şi fără nici un folos. Aproape că uitase mângăierea blândă a Bătrânei Doamne şi cuvintele de admiraţie pe care de fiecare dată i le spunea. Mai visa uneori mirosul blând de supă ce-i alinta nările în zilele geroase, când stătea tolănită pe canapeaua din bucătărie, în aşteptarea prânzului. Şi-acum acest lanţ care aproape că-i frângea gâtul…

Peste câteva zile în faţa ei a apărut Bătrânul Domn – slăbit, palid la faţă şi cu aceeaşi privire tristă. I-a spus c-o voce stinsă: „Hai, acasă, Lola!” Parcă nici nu i-a venit a crede. După ce i-a fost dată jos zgarda, încă a mai stat preţ de câteva minute dând slab din coadă. „Hai, Lola, mergem acasă!”. Au încercat rudele să-l înduplece să renunţe la ea, însă bătrânul s-a dovedit de neclintit. „E fetiţa noastră şi trebuie să meargă cu mine acasă.”

După câteva zile, soarele blând al unei toamne târzii a fost înlocuit cu un viscol venit parcă din senin. Bătrânul Domn, din ce în ce mai bolnav, se scufundase în noaptea întunecată a uitării de sine. Zadarnic încerca Lola să-l atenţioneze că-i este sete, castronelul stătea gol de vreo două zile. Mâncare nici nu mai  primise de aproape o săptămână. Frigul de afară a pătruns şi în casă, neavând cine să dea drumul la căldură . Simţind primejdia morţii care da târcoale casei, Lola a început să latre cu disperare la uşa de la intrare. Bătrânul Domn a încercat să se ridice din pat, dar a căzut în genunchi şi inima i s-a oprit. Lola, vlăguită de foame, de sete şi de atâta lătrat a înţeles că singura cale era să se aşeze alături de stăpânul său în aşteptarea morţii pe care o simţea tot mai aproape.

Când au venit pompierii şi au spart uşa peste vreo săptămână au găsit-o mai mult moartă decât vie, dormind la spatele stăpânului său. În priviri i se putea citi lucirea morţii şi renunţarea la dorinţa de-a trăi. Nici nu mai avea pentru ce. Tot ceea ce fusese frumos în viaţa ei, toată dragostea de care avusese parte se stinsese odată cu dispariţia celor doi bătrâni care o iubiseră ca pe propriul copil.

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Tagged with:

Comentarii închise la Lola

continuare (8)

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 11/12/2010
Printre lacrimi, încă murmuram..
– Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?
– Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..
– Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..
Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…
– Ți-ai făcut operație estetică?
– A, nu! De ce?
– Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..
– Se uită lumea.
noiembrie 2010
Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)
Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.
Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.
Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.
Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.
Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”
“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”
Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)
Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.
O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?
Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).
Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.
Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.
Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.
Trei actori, nu voi scrie mai mulți.
Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)
noiembrie 2008
Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.
Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?
Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..
the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?
noiembrie 2010
Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”
„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.
Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).
Amelie este Audrey Tautou.
Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)
Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.
Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.
Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.
Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.
Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?
Bun, trecem peste.
Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.
Plictisitor am zice, ha?
Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.
Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.
La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.
Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.
Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.
noiembrie 2008
Cât mă voi mai ține tare? cât?
– Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea
– Doar o zi?
– Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?
– Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..
– Limitatule!
– Poftim?
Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.
– Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.
– Ăăăă..
– Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..
Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..
– Păstrează restul.
– Ce? Ai de gând să te sinucizi?
– Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..
Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..
Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.
– Ce..ce dracu cauți aici?
– Eh, ți-ai uitat astea.
– Mi-ai întrerupt și solo-ul.
Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.
Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.
noiembrie 2010. ședință ochelaristă
– Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?
– Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..
– I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?
– Mi-e frică.
noiembrie 2008,
Despre Maria, așa am cunoscut-o.
la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..
ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.
o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.
era tânără, frumoasă şi cultă.
era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..
iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…
ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscută
îşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..
ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.
ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..
îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).
nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.
ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..
fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.
Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.
noiembrie 2010
Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?
artist Constantin P. Popescu, Flori
noiembrie 2008
Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.
noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”
“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)

noiembrie 2008

Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?
noiembrie 2010


Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.
Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.
noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.

noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.
noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.
la 22 de ani fără o primă dragoste la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.
Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.
noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?
noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

Printre lacrimi, încă murmuram..- Pot să-l văd Octavian, așa..în carne și oase?- Bine Criss, peste ceva timp, într-o lună, două.. acum este în America. Sper să nu-i spui Sophiei de vizită..- Sophia este în stadiul în care nu mai realizează nimic, stă și ..morții îi aud gemetele.. nu iese decât cu forța din sanatoriu, tu ai nenorocit-o .. tu..Voiam să văd dacă schițează ceva, o părere de rău, dar fața îi era intactă…- Ți-ai făcut operație estetică?- A, nu! De ce?- Ah, ești așa..senin, nu pari deloc nervos..- Se uită lumea.noiembrie 2010Astăzi..da, este o zi superbă( superbă … cât se poate în situația de față), înăuntrul meu este ca și afară.(și nu-i pierdere de vreme)Te-ai simțit vreodată nebunește de bine, fără motiv? Iată-mă.. și știi ce? Îmi place așa.Cu un zâmbet retard pe față tastez în caietul meu virtual.Acum se presupune că-i momentul ăla dificil unde am de ales: ori să scriu despre orice altceva, ce evident nu trebuie să mă privească direct căci devine plictisitor, ori să încetez, să pun punctul ăla nenorocit.Punctul e varianta de rezervă la care apelez doar în cazul în care îmi cade un dinte, sângerez sau e sfârșitul lumii, deci slabe șanse.Am pomenit la început de un film.. în ședințele mele cu musătciosul, „Million Dollar Baby”“Daca este ceva magic în luptele care depășesc puterea de a îndura, atunci este magia pe care o simți când riști totul pentru un vis pe care nimeni în afară de tine nu-l vede.”Așa era Maggie Fitzgerald. La 31 de ani, o chelneriță oarecare.(când nu încerci să faci cu mâna să te observe cineva, nu ești băgat în seamă, deci ești un nimeni.)Ce-i cu femeia asta? De ce-mi pierd eu timpul într-o duminică minunată să scriu despre ea? Am să vă spun (cu toate că-mi place suspansul).. își propune într-un moment propice să facă ceva cu viața ei, defapt nu orice, vrea să învețe să boxeze.O nimeni are pretenția să fie antrenată de cel mai bun antrenor de pe atunci, care-s șansele?Ce am spune noi? Că-și pierde timpul, că-i nebună și să stea naibii în banca ei, să se gândească la orice altceva. Dar Maggie a făcut totul pentru a atrage atenția lui Frankie Dunn (antrenorul legendar de care vorbeam).Era deja intrată în lumea luptelor încă de când mumă-sa a aruncat-o în viață, a fost întodeauna foarte hotărâtă, iar cu voința sa poți muta munții din loc, desigur nu ar avea de ce să facă asta. Tot ce își dorește e un cineva care să creadă în ea.Filmul este o combinație minunată între dragoste, hotărâri, curaj, viață, putere.Este motivant, nu am să dau mai multe detalii.Trei actori, nu voi scrie mai mulți.Maggie este Hilary Swank, Frankie nimeni altul decât Clint Eastwood iar Eddie Scrap Iron-Dupris este Morgan Freeman( despre el nu am spus prea mult, de știut că-i cel care o va ajuta enorm pe Maggie, deja intru în prea multe detalii, stric farmecul)noiembrie 2008Alerg de colo colo, nu îmi găsesc locul, cum.. cum se poate așa ceva? Nu, nu se poate! Și tot ce cândva era imposibil devine posibil, totul e cu susu-n jos, a naibii gravitație.Cum să îți zică asta pe un ton indiferent, robotic? Cum?Îmi iau haina neagră și o tulesc în bar. Trebuie să mă-nnec în alcool. Nu voi uita, se va accentua starea, voi plânge pe umerii tuturor bețivilor, mai bine să fumez.. Să trag un joint sau să iau o supradoză să se termine odată. Cine mi-a scris destinul a făcut-o prost, trebuie să- pun capăt, să pun punctul ăla nenorocit. Inima mi-e goală, e vidul, nu o poți umple, ce cândva era plin, acum e pustiu, numai iubesc pe nimeni, nu îmi mai pasă de nimeni, zbor pe norii ce nu încap pe fereastră, plâng apoi râd, îmi arunc capul de perete până văd o dâră de sânge, cine ți-a spus că te poți autodistruge ușor, a avut dreptate, la fereastra de vis a vis lumina e roșie, ăia se ceartă și își vând mințile, eu urlu mai ceva decât lupii, nu se poate, this is the end..the winner takes it all. cine dracu-i? cum dau de el să-i spun că renunț, că nu trebuie să mai lupte?noiembrie 2010Filme, cu asta îmi ocup timpul, astăzi am văzut „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain.”„Amelie” este o stare, nu ai cum să nu te îndrăgostești de filmul ăsta, are poezie albă, fără rimă și ritmuri, enșpe mii de trăiri pe secundă, toate pentru tine, asta dacă încă mai știi să te arunci în visare, să ai doza aia de nebunie ce nu încape în cărți.Cu Jean-Pierre Jeunet la cârmă (regia).Amelie este Audrey Tautou.Coloană sonoră: Yann Tiersen (un geniu contemporan al muzicii clasice)Scenariul: Jean-Pierre Jeunet , Guillaume Laurant.Dintr-o nevrotică și un medic mult prea ocupat să o observe, având cel mai bun prieten un peștișor sinucigaș, apare Amelie.Peștișorul și-a luat „bagajele” și roșeața și-ntr-o zi s-a aruncat într-un canal al Senei, urât gest.Mama moare într-un mod al naibii de banal, tatăl intră-n depresie, toată atenția o oferă unui pitic de grădină.Ce ai simți tu, copil fiind, în momentul ăla?Bun, trecem peste.Adultă, chelneriță, adoră să spargă crusta cremei de zahăr, să arunce cu pietre-n Sena, să privească oamenii și să-și imagineze tot felul de chestii care mai ciudate, care mai simple.Plictisitor am zice, ha?Într-o bună zi, găsește cutia unui „cineva” cu jucării. Schimbări, rutina e îndepărtată forțat, acum începe jocul.Ce făceai tu pe 31 august 1997? Eu mă jucam cu roboțeii în fața blocului. N-am să uit asta, tocmai rupsesem capul unei păpuși ce-mi rânjea prea mult. Amelie s-a hotărât să schimbe viața oamenilor. Amintiri din 97, sună bine.La 20 de ani ai ei, se hotărăște să-i ajute pe alții, să le îndrepte, cum s-ar spune, viața.Foarte interesant modul în care o face, nu vă voi spune mai multe legat de asta. Cert este că va da și peste un câine împăiat, o tutungeresă ipohondră și un boșorog ce trăiește prin intermediul unei reproduceri după Renoir.Film franțuzesc, pasiunea e-n floare.noiembrie 2008Cât mă voi mai ține tare? cât?- Ce ai face dacă ai mai avea doar o zi de trăit? întreb barmanul, cu pirivirea țintită aiurea- Doar o zi?- Da, uite, dacă mâine o să-ți pice un bolovan în cap, ce ai face astăzi?- Tot ce nu am făcut până acum, aș alerga gol pe străzi, aș mulțumii fiecărui om că a făcut parte din viața mea..- Limitatule!- Poftim?Deja se atacase, nu pricepea nimic, probabil și-mi spunea de duh în gând.- Pariez că tot ce faci e să te duci acasă, să te vaiți că ești obosit, apoi să revii în barul ăsta de căcat. Același circ zilnic. Ai uitat să trăiești deja.- Ăăăă..- Ah, nu-mi venii mie cu „ăăă” știi bine că am dreptate, fă ceva cu viața ta, nu vezi că trece pe lângă tine?..Și îi întind o hârtie de 100lei în silă..- Păstrează restul.- Ce? Ai de gând să te sinucizi?- Sinuciderea-i pentru proști.. la fel și heoroina.. din heroină se fac premiile mtv. Sau din premiile mtv se face heroina, în fine.. bat câmpii..Și am plecat. Îmi uitasem haina mea scămoșată în care aveam buletinul și telefonul. Am sesizat asta abia ajunsă în casă..Îl lăsasem pe barman convins că voi muri pe budă ca Elvis ori mă voi arunca peste pod, nedumerit.. îmi ciocăne la ușă.- Ce..ce dracu cauți aici?- Eh, ți-ai uitat astea.- Mi-ai întrerupt și solo-ul.Și m-am trântit pe jos reptând..: Ne pare rău să vă anunțăm, a murit, a murit la 12: 31, Vlad Petrescu la vârsta de 10 ani.Și ei vor muri, li se va anunța moartea ca o știre de la ora cinci, pe același ton.noiembrie 2010. ședință ochelaristă- Cum te simți astăzi? Nu ne-am mai văzut de luni bune, ce ai făcut tu în tot timpul ăsta?- Chiar trebuie să vorbim despre asta? La urma urmei eu te plătesc, putem sta și să-mi povestești tu ceva..- I-am promis tatălui meu că nu te voi lăsa, nu vei ceda, recuperarea este obligatorie Sophia, de ce eziți?- Mi-e frică.noiembrie 2008,Despre Maria, așa am cunoscut-o.la 22 de ani fără o primă dragoste
la bord, fără un prim sărut..ei nu o ştiau, o băgau în aceeaşi oală cu celelalte, chiar dacă zâmbetul părea timid.o huiduiau uneori, când mulţumită de sine, păşea asemeni unei lebede.era tânără, frumoasă şi cultă.era ce ar fi vrut orice puştoaică să devină, dar s-a lăsat influenţată de anturaj iar visul s-a risipit..iubea ploile, ploile alea torenţiale cu tunete şi fulgere…ar fi stat ore n şir lăsându-se purtată de notele disonante ale picăturilor ce atingeau pământul mai calm, mai apăsat.. ăsta-i era ritualul, după o astfel de zi, se simţea renăscutăîşi trăia fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima..ce frumos e să simţi pentru prima oară stropii de ploaie mângâindu-ţi obrajii! exclama, în timp ce grămezile de oameni se înghesuiau, alergau..ascunzându-se oriunde.ce frumos e să vezi cum apare curcubeul, toate acele nuanţe..! iar chipul i se lumina… şi privirea…ochii ăia mari, parcă miraţi, mai miraţi ca ultima dată..îi plăcea poezia, ar fi dat orice pentru o poezie, o preţuia mai mult ca pe un diamant.. (de fapt, nu a preţuit niciodată un diamant).nu îşi punea întrebări existenţiale, ştia că s-a născut din multă iubire, o iubire nespusă, simţită..doar de nişte fiinţe minunate cu chip de om.ori de câte ori atingea cu vârful degetelor o pictură..lăsa visul să-i se aşterne înaintea ochilor..fiecare atingere însemna o imensitate, dragoste, fericire, voie bună…toate astea îşi făceau de cap prin tot ce ţine de ea ca fiinţă umană.Singurul defect era .. că maică-sa a rămas văduvă, l-a cunoscut pe Palade, s-au căsătorit, iar Maria, nu a putut avea copii. Palade era un cretin, un.. mafiot, ele rămase fără un leu, au acceptat.. și-au întemeiat o altă familie. Maria era frumoasă, într-un fel mă simt bine că ea l-a crescut pe Vlăduț.. și nu oricare alta. Avea un suflet bun.noiembrie 2010Zilele trec atât de repede, când am devenit adult?noiembrie 2008Întodeauna m-am gândit că-s rodul imaginației unuia cu un simț al umorului de tot căcatul sau pur și simplu începător. L-aș lăsa să mă ucidă dacă aș fi convinsă că nu mă duc spre un puț de suflete rebut.

autor Bianca Dobrescu, redactor si moderator al grupului Revista site-urilor

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

Comentarii închise la continuare (8)

Poveste valahă

Posted in Povestire, Proza redactorilor by Hopernicus on 10/12/2010

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate. Dar lumînările sunt scumpe… Iar cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi ai săi: soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

artist Dorina Padineanu, Manastire Benedictina la Palermo

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să scrie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-au mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:
„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, îi întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui său puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată –valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Doamna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie a trebuit să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – despre care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi dintre ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?
Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală:

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu setea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în
zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în
iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă:
Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici la moldoveni, care să nu aibă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!” Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi? şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with: ,

Comentarii închise la Poveste valahă